Două neamuri

I. UN ARENDAȘ

Iani Livaridi intrase acum cinci ani ca arendaș pe moșia Vultureasca, depe malul Dunărei, cale ca de un conac dela gara Sălcuței.

Gurile rele spuneau că acest venetic fusese pe vremuri plăcintar și că prin drămăluirea mărfii, prin cumplită zgârcenie și prin cămătărie izbutise a-și agonisi un capital frumușel, cu care s-a apucat de arendășie.

Alții — mai iscodaci — țineau morțiș că Livaridi găsise într-un beciu o căldare plină cu lire turcești și de atunci par-că-i pusese Dumnezeu mâna-n cap.

Alții, în sfârșit, ziceau că toată averea cu care arendășește el dela un timp încoace, o are depe urma nevestei lui, fata unui Grec, negustor de grâne, putred de bogat și pe care el o scosese din minți.

Toate acestea erau însă numai scornituri lumești. Șiretenia vieții lui era următoarea:

La vârsta de șaisprezece ani Iani Livaridi fu adus în țară de un unchiu al lui, care logofeția de multă vreme pe o mare moșie boierească și care se procopsise furând zi cu zi și pe țărani și pe proprietar. Acest unchiu l-a băgat slugă la un plăcintar din Brăila, un prieten al lui din copilărie.

I-ar fi putut face rost de o bucățică de pâine chiar la moșia unde era el logofăt, dar n-a vrut. L-a asvârlit chiar dela început în vârtejul groaznic al vieții, spre a l deprinde să deschidă ochii de timpuriu, spre a-l face să vază ce greu se câștigă un ban în ziua de azi și spre a-l învăța să ție strâns băierile pungii când, după multă alergătură și cu mult amar, a izbutit să lege în ea doi-trei arginți.

Acolo, la plăcintarul acela și-a făcut Iani Livaridi ucenicia lui de negustor.

Când se lumina de ziuă, își lua coșul în spate și pornia la port. Se așeza în fața vre-unei probèle sau la vre-o răspântie umblată, își punea coșul pe un scăunel și striga cât îi lua gura:

— Covrizi calde, simiți proaspete!

Glasul lui subțiratec se pierdea în larma asurzitòare a portului. Probèlele șuierau, altele urlau din sirene, hamalii voinici și prăfuiți urcau fugind schelele înnalte, curmați de șale sub greutatea sacilor; căruțașii veneau în goana cailor, opriau scurt, încărcau sau descărcau repede și porniau iar.

Covrigiul se uita cu ochii lui de flăcăiandru la această goană cumplită și în fiecare zi înțelegea din ce în ce mai lămurit că toată lumea aceasta se zbuciumă numai și numai pentru bani. Și mintea lui crudă se frământa să afle cum ar putea câștiga și el un ban-doi în afară de mica lui simbrie. Un hamal scurt și îndesat îl întrebă într-o bună dimineață:

— Ai rachiu, măi capră?

Și a doua zi covrigiul aduse în coșul lui un clondir de rachiu înfășurat în hârtie. Până la prânzul cel mic, rachiul fu vândut: cinci bani cinzeaca și două masfine pe deasupra. A doua zi iar așa, a treia zi tot așa; o săptămână, două, trei, o lună. Negoțul mergea bine. Un an trecu așa. Nici nu-i da prin gând plăcintarului că sluga lui face negoț pe ascuns. La un an, unchiul veni să-și vadă nepotul. Ii adusese dela țară o coș-

niță cu de-ale gurii: unt, ouă, o sticlă cu lapte, o fâșie de slănină afumată și un burdușel de brânză.

Așa pe seară — era într-o Duminecă — ieșiră amândoi prin oraș. Intrară într-o cafenea murdară, cu păreții afumați, cu tavanul mărunt, cu mesele acoperite cu mușamale pestrițe, cu tablouri ieftine înfățișând aci un palicari aci un cap încoronat, aci vre-un vapor de războia străin, aci vre-o caricatură din il Pappagallo ajunsă acolo cine știe cum.

Unchiul porunci câte o cafea «lulțefiartă», apoi veni de se așeză în fața nepotului.

— Ia spune-mi, Iani, câți bani ai tu de luat dela stăpân?

— O sută și treizeci și cinci de franci!

— Va să zică n-ai cheltuit nici cinci bani până acum?

— Nici cinci bani!

Unchiul încreți fruntea și închise din ochiul stâng în semn de mirare.

Băiatul se uita la el serios, atent, par-c-ar fi văzut atunci întâia oară acea față osoasă în mijlocul căreia răsăria un nas coroiat ca un plisc de bufniță. Apoi dân-du-se aproape de el, îi șopti:

— Am trei napoleoni de aur strânși ban cu ban de pe rachiu!

Unchiului i-a fost rușine de lumea cealaltă din cafenea, căci altfel și-ar fi sărutat nepotul pe amândoi obrajii.

— Bravo ție, Ianișor!.. Bravo ție Tu ai să ajungi departe... Spune vrei să te ajut să faci un negoț?

Sfiala de ucenic trențăros peri din sufletul băiatului. Acum vorbia serios, cu șart, amănunțit, par-c’ar fi pus la cale cu un tovarăș o afacere de sute de mii de fianci. Bătrânul se uita cu băgare de seamă la acest pui de Grec în mintea căruia încolțiau de pe acum planuri de negustorie. Și după ce l-a cântărit bine din ochi, i-a strecurat în mână cinci hârtii de câte douăzeci de lei.

— Ține, Ianișor!.. O sută de franci!.. Cu totul ai, va să zică două sute nouă-zeci și cinci... Ia seama!.. Muncește și pune ban lângă ban!.. Nu da pe datorie!

Cnci ani de zile Livaridi a-nvârtit fel de fel de negoțuri. A muncit, a răbdat de foame, a pus ban lângă ban.

Și, după acești cinci ani, tânărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici, simți că el e făcut să învârtească afaceri mari de zeci, de sute mii de franci.

Atunci plecă să-și vază unchiul. Își cumpărase haine nouă, ghete nouă, pălărie nouă, se răsese și se tunsese cu bre-ton pe frunte.

Unchiu-său s-a crucit când s-a pomenit cu el la moșie, și fiindcă tocmai pleca pe câmp, îl luă cu el în docăraș.

Se întrebară de afaceri, de sănătate, și tânărul scoasa binișor din sân o batistă înnodată la an colț

— Cât ai?

— Cinci inii de franci!

Ochii bătrânului licăriră. Apucă mâna băiatului și o strânse cu putere în mâna lui osoasă. Apoi rămase dus pe gânduri.

Tânărul se uita lacom la semănăturile ce se legănau în bătaia vântului. Aerul curat și înviorător îi bătea obrajii îngălbeniți și el îl sorbia cu nesaț, grabnic ca un boț, bucurat în adâncul sufletului că nu-l costă nimic. O viață nouă, o lume nouă îi răsăria înnaintea ochilor. Sîmția că aici trebuie să se câștige mult mai mulți bani și mult mai ușor decât pria fleacuri-le lui de negoțuri din port. Pământul ne-gru al ogoarelor i se părea o fabrică de aur, o fabrică minunată în care zvârli cu banița și din care iei cu chila.

Iar seara, pe când mâncau amândoi în odăița curată și veselă, unchiul se deschise nepotului:

— Vezi, nepoate dragă, acum ești om în toată legea... Oare câți ani ai?

— Douăzeci și doi!

— Douăzeci și doi de ani!... Mulți în-nainte!... Eu, precum vezi, sunt bătrân și m-am săturat de alergătură pentru străini... Am luat o moșie în arendă pe seama mea. Tu ești tânăr și muncitor, eu am bani și cunosc rostul moșiei... Te ieau pe lângă mine și-ți fac parte... Vrei?

Nepotul îi sărută mâna:

— D-ta ’mi ești tată, d-ta ’mi ești Dumnezeu! Îți muncesc ca un rob!.. Ajută-mă să mă ridic și eu!

Tovărășia pusă la cale merse de mi-nune.

Iani Livaridi învăță plugăria la școala unchiului său. Învăță cum se măsoară mai mici pogoanele date-n bani, cum se mă-șoară mai mari pogoanele date-n muncă, cum se prind oamenii din iarnă pe seceră, cum se măsoară grâul pe arman, spre a înșela pe cel cu mașina, plătindu-i pe mai puține chile decât sunt în adevăr, cum se dijmuiește, cum se fac șuruburi bieților țărani, în sfârșit învăță toate chichițele care țin loc de școală logofeților de moșie.

La douăzeci și șease de ani, unchiul îi găsi o fată cu cincizeci de mii de franci zestre, iar, la patru ani după căsătoria lui, bătrânul se duse să mai logofețească și pe lumea cealaltă și lăsă nepotului său două sute de mii de franci moștenire. O avere întreagă strânsă zi cu zi prin hoție logofețească timp de patruzeci și cinci de ani!

Iani Livaridi se ridicase!

O putere mare îl ridicase sus, mult mai sus de cum îndrăznise el să-și închipuie, și arendașul nostru începu acum a călca mai apăsat și a vorbi mai răsărit.

...Astăzi Iani Livaridi e un om’ de jumătate de milion avere și cetățean român. Ori de câte ori vine vorba de obârșia lui, se bate cu pumnu ’n piept că e Român get-beget dintr-o comună românească din Macedonia.

Copilul lui—căci numai cu un copil l-a miluit Dumnezeu—a ’nvățat la pension cu copiii de boieri mari, și astăzi e la Paris de cinci ani de zile să-și iea doctoratul în drept. Băiatul lui se va ridica și mai sus. Acela va ajunge deputat, poate chiar ministru, va vorbi în Cameră, și o lume întreagă îl va asculta, îl va aplauda, îl va admira...

Livaridi se scutură din gândurile ace-stea, își aprinse o țigară și sări în docărașul ce-l aștepta la scară.

Un vânt rece începu a sufla din spre soare-apune, și nori cenușii se ridicau, se împrăștiau în înnălțimele văzduhului, împânzind cerul, mohorînd liniștea zilei de vară.

Arendașul își ridică ochii la cer și-și mușcă mustața dreaptă—semn că era supărat. Băgase de dimineață un cârd de cosași în fânul din luncă, și-i era teamă să nu se strice vremea.

— Așa-i c-o să ne plouă, Ioniță?

Vizitiul întoarse capul spre stânga, ca și cum ar fi vorbit cu cineva de-alături, și răspunse:

— N-ai teamă, boierule!... Pân’ la Sf. Ilie numai vântu care se ridică din spre Măgura Berzei scornește ploaie!

Arendașul își aprinse o altă țigare, nu prea asigurat de cunoștințele meteorologice ale slugii. Țăran prost!

Docărașul fugia printre tarlale de grâu înspicat. Holda verde se legăna ușor în bătaia vântului, învălura, susura, avea o mlădire de apă. n spicele fragede se frământă viața nouă, se plămădiau milioanele de boabe arămii, aur sunător închegat clipă cu clipă din sucul pământului și din lumina soarelui. Și peste toate plutia o liniște adâncă, mare ca într-un altar uriaș, din toate se des-prindea farmecul puternic al pământu-lui negru și rodnic care ține omenirea, pe toate le mângâia acea înfiorare de vânt care înviora, însufleția, cel mai mic firișor de iarbă și legăna în zborul ei pulberea galbenă, nevăzut de măruntă, fără de care nu e nici-un rod în lumea asta.

Arendașul își plimbă privirea pe întinsul mișcător al grâului și mintea lui de negustor începu a face socoteli. De nu-l va bate piatra, două chile bătrânești tot iea la pogon — una peste alta. Și ce-i va mai rămâne lui, scăzând toate cheltuelile: ogorul, arătura de-a doua, sămânța, semănatul, plivitul, seceratul, legatul și strânsu ’n clăi, căratul la arman, treieratul, datul la machină și și transportul la gara Săculței?!...

Vizitiul opri la malul luncii, sări din docăraș și se duse la cai să le frece ochii și să le tragă urechile. Norii începură a se mai rări, și vântul mai contenise. Vizitiul potrivi căpețeaua calului din hart și se uita la cer. Un petec de cer albastru-albastru însenina drept de-a-supra capului lui.

— Așa-i că n-am rămas de minciună, boierule?

Arendașul nu zise nimic, ci porni în luncă.

Fânul înflorit cădea în gura coaselor ce scrâșneau și brazdele lui groase, mari, se lămuriau în urma cosașilor ca niște valuri verzi pe care florile de romaniță, de orajniță, sulfină și cicoare, zvârleau ici-colo un fel de spumă colorată. Pe alocuri cădea și câte un mac roșu, ca o lacrămă de sânge.

Românul care ducea fruntea cosașilor, se opri, își șterse cu mâneca sudoarea de pe obraz și înfipse coporâia coasei în pământ:

— Fân ca anu-ăsta nu s-a mai făcut de când s-a prăpădit biata ’coană Ru-sanda — biată fie de păcate.

— Are noroc Grecu-l

— Duce-s-ar învârtindu-se ca ciocârlia!

— Șșșt!... Uite-l!

Venia domol, cu pălăria pe ochi, ca un hoț.

— Ei merge, merge?

— Merge, boierule, că n-are ’ncotro!

— Ar merge și mai bine de-am avea ceva.

— Ce s-aveți, mă?

— Știi d-ta prea bine ce.

Arendașul zâmbi. Pe fața lui zâmbetul acesta arunca umbra unui vicleșug de fiară.

— Nici nu-mi dă prin gând.

— Câte-un basamac, boierule.

— Așaaa?!... Basamac vă trebuie?... Da’ fără basamac nu puteți?

— Coasa-i muncă grea boierule: te dor băierile inimii.

— Așa o fi, mă... Ia... mai domol din gură și mai tare din coasă.

— La conu’ Măcieș se știa: la coasă, trei rachiuri pe zi.

Arendașului îi sări țandăra:

— Măcieș e Măcieș, și eu sunt eu. Cui nu-i place la mine, ducă-se să muncească la Măcieș!

Coasele scrâșniră amarnic. Ghizdeiul, iarba oilor, ovăsul sălbatec, iarba grasă, lânărița, vulpoiul, sulfina, drăgaica și florile rari, năltuțe, mlădioase cădeau fulgerate, triste, și pământul rămânea ras în urma coaselor.

Arendașul intră în fânul înflorit, ce-i bătea la brâu. Ce tot au oamenii ăștia cu Măcieș?!... Una-două: Măcieș!... Boierul Măcieș făcea așa, boierul Măcieș dregea așa!...

Luă fâneața-n curmeziș: mergea cât mergea și se opria, se uita ’n jurul lui cât cuprindea cu ochii și socotia câte porcoaie îi vor ieși din partalul acela. Timp de două ceasuri umblă de colo până colo și socoti. Apoi se gândi ce-i de făcut cu otava: s-o cosiască ori s-o lase de pășune pentru oi?...

Un fâșâit aproape de el îl făcu să se întoarcă. Un prichindel de băiat sta ’n-naintea lui, cu căciula ’n mână, abia putând să mai răsufle:

— Săru-mâna, boierule, m-a trimis ’conița, ci-că să veniți numai pe decât la curte.

Băiatul spuse dintr-o răsuflare vorbele acestea.

— Da’ de ce, mă?

— Nu știu.

Arendașul urcă malul luncii, și ajunse la docăraș.

— La curte, Ioniță!

Băiețașul Își îndesă până pe ochi că-ciulița veche, roasă pe de margini, și începu a fugi în urma docărașului. Ținea pumnii strânși și capu ’n piept, ca un cal tare ’n gură. Dar de la un timp începu a slăbi. Rămase din ce în ce mai în urmă, până ce peri învăluit în perdeaua de praf alburiu ce se ridica în urma docăiașului.

Oare de ce-l chiamă ’coana Caliopi la curte pe Livaridi? Când l-a mai chemat ea așa pe el de pe câmp, din mijlocul oamenilor? Ce să fie?... Gândul arendașului zbură peste hotarele multor țări, în spre acel Paris îndepărtat unde-și trimesese băiatul la ’nvățătură... Oare să nu i se fi întâmplat ceva lui Mișu?...

Oamenii se feriau în lături și-și luau căciulile din cap. Arendașul îi vedea și nu-i vedea. La unii le răspundea ducân-du-și un deget la pălărie ori moțăind din cap; la alți nici nu se uita. Se sîmția străin de acești oropsiți de țărani, pârliți de soare, prăfuiți, necăjiți, îngenuchiați supt povara învoielilor grele. Și gândul lui de negustor se întorcea în răstimpuri la fânul verde ca broatecul din lunca înnecată de lumină și socotia carele încărcate ce vor porni trâmbă într-o bună dimineață din Vultureasca spre a se preface în hârtii de mii de franci. Docărașul trecu printre cei doi plopi bătrâni de la poartă și intră în curte. Un flăcăiandru adăpa în ulucul puțului cu roată doi noateni nebunatici. In fața șopronului de unelte douăzeci de pluguri stau răsturnate pe cobile, gata de pornit la câmp. Pe cormenele lor spălate, lustruite în țărâna ogoarelor, soarele vărsa străluciri de oglinzi.

Vizitiul trase la scară, și arendașul sări jos. Trecu prin salon, o luă la stânga prin sala de mâncare și ajunse într-o odăiță plină de umbră. Caliopi sta în-tr-un fotoliu, cu cotul stâng răzimat de brațul lui, cu bărbia sprijinită ’n podul palmei stângi, cu dreapta de-alungul trupului, ținând intre degete o scrisoare.

— Ce-i, Caliopi?

Femeia ridică ușor capu ’n spre el, și-i întinse scrisoarea.

Arendașul trase perdeaua și ceti la fereastră. Fața i se întuneca din ce în ce mai mult. Apoi făcu un «hm!» și zvârli scrisoarea pe masă. Își mușca mereu mustața dreaptă. Caliopi se ridică din fotoliu și veni spre el. Stăteau tăcuți unul în fața altuia, uluiți, sfărâmați ca de o descoperire spăimântătoare.

Băiatul lor le scria din Paris că nu se putuse prezenta nici in anul acela la examenul de doctorat. Era al cincilea an de când sta la Paris și al treilea de când îi tot amăgia că «la anul negreșit» iea doctoratul. Arendașul isbi cu pumnu-n masă:

— Nu! Nu mai stă el la Paris! Îi trimit chiar azi bani de drum și-n termen de opt zile trebue să fîe aici, că de unde nu, îl las să moară de foame ca un câine pe-acolo.

Se așeză la masă și umplu în curând patru pagini cu o scriere tremurată și fără punctuație. Apoi dădu nevestei să scrie adresa, și el se duse la casa de bani.

— Cât să-i trimit?

— Cât vrei!

— Cinci sute!

— Trimite-i o mie... O fi vrând și el să-și cumpere ceva de acolo; o fi având și el datorii.. De!... ca toți tinerii.

— Datorii?... Ce datorii?... Eu am datorii?

Luă opt sute de franci, îi puse în buzunarul din năuntrul hainei și ieși în pragul caselor:

— Smarando, spune lui Ioniță să puie caii ăi mari la trăsură.

Peste o jumătate de oră, Livaridi zbura spre Brăila, cufundat în gânduri triste. I se părea că o întreagă clădire uriașă pe care el o ridicase cu multe sudori și lacrimi, se surpase de-odată. Din sufletul lui visele frumoase cu care el legăna viitorul copilului lui, se scuturau cum se scutură toamna frunzele galbene la bătaia vânturilor reci. Și pentru întâia oară înțelegea el că viața e totuș o batjocură amară. Cum? El a tremurat de frig ca un câine, s-a culcat de multe ori nemâncat ca un osândit și a izbutit să se ridice unde este astăzi. Și fiul lui?! Fiul lui, care a crescut ca o floare într-o glastră, care a fost ținut pe palme, care a fost îmbrăcat ca o păpușă, a avut totdeauna mâncare bună, școală bună, cade ca un netrebnic când e vorba să biruiască o piedică?!

Trei zeci de mii de franci i-a mâncat în cinci ani de zile. O avere întreagă!...

— Kalimera, Livaridis, kalimera!

Arendașul răsări din gândurile lui și întoarse capul spre trăsura ce trecea pe lângă el. Apoi bătu repede ’n spate pe vizitiu să oprească, și sări jos.

— Da ’ncotro, boierule, încotro?

Era boierul Ilie Măcieș, proprietarul moșiei Vultureasca. Numai el îi zicea de câte ori îl întâlnia: «Kalimera, Livaridis» și nu: «bună ziua, Livaridi». Și avea așa o căutătură de om șiret și batjocoritor, parc-ar fi vrut să-i spuie: te cunosc eu, Grecule!»

— Mă duc la Vultureasca, dar d-ta?

Arendașului i se lumină deodată toată fața de o bucurie nemărginită.

— Știi, boierule: băiatul meu... Mișu... vine!... A reușit doctor în drept la Paris... Mă duc să-i trimet bani de drum... Să stai la noi pân-o veni și el... Am să tai cinci curcani și să dau cep la un polobocel cu vin mai bătrân ca noi... Să facem una bătrânească... Ti! Ce bine-mi

pare că te aduse Dumnezeu tocmai la o vreme ca asta!

Proprietarul se uita la el fără să clipiască din ochi, răscolindu-l cu privirea până în adâncul sufletului. Apoi se scutură de praf pe mâneca bluzei lungi de dril.

— Ei, du-te de depune banii. Eu mă duc la Vultureasca.

— Te-ajung și eu acuș din urmă... Ti! Ce bine-mi pare!

Cele două trăsuri porniră fiecare în drumul ei.

Ce mai Român fusese boierul Măcieș până a nu i se prăpădi ’coana Rusanda!... De când și-a băgat soția în pământ, par-că dase un vânt rău peste el. Se topise la față ca după o boală grea și barba-i crescuse mare ca la călugări. Azi sta închis în odaie, bând cafea după cafea și fumând țigare după țigare, mâne ieșea pe câmp, călare pe roibul lui buiestraș, trecea pe lângă muncitori fără să se uite la ei, descăleca mai încolo și o lua prin arătură, trăgându-și calul după el. Poimâine se ducea la oraș, unde zăbovia câte trei-patru zile-n șir, lăsând treburile moșiei pe seama ar-gățimii.

Unde era Măcieș cel de altă-dată?

Unde era boierul blajin și cuminte de pe urma căruia ziceau bodaproste toți Vultureștenii? Unde era Măcieș cel muncitor care se sîmția legat de moșia strămoșească întocmai după cum un ștejar voinic se simte legat cu cel mai mic firișor de rădăcină, de fiecare grăunte din pământul în care s-a ridicat?

Trecea acum ca o umbră prin odăile mari, reci și pustii, prin odăile în care nu răsuna nici-un glas argintiu de copil, în care nu pătrundea nici o rază de veselie, în care se stingea, prin el, întregul neam străvechiu al Măcieșilor.

La câtva timp după trăsnetul ce i-a pustiit viața, și-a arendat moșia și s-a așezat la oraș. Acolo mai avea o cafe-nea, un prieten, un teatru. Era altceva. Sau cel puțin lui i se părea că va fi altceva. Dar nici la oraș nu se sîmția la largul lui. Il apuca une ori câte un dor de moșie, dor de iarbă verde, de pământ, de-i venia să zboare. Atunci ieșia în piață, se uita la birjari și tocmia unul din ei, spunându-i să puie patru cai cu clopote. In urmă birjarii îl cunoșteau și, când îl vedeau,’opriau și-l întrebau:

— Nu mergem la Vultureasca, boierule?

Și astfel la două, la trei luni, Ilie Măcieș trecea în sunetele clopotelor și învăluit în nori de praf alb, prin satele pustii de oameni în vremea muncii, pe drumurile prăfuite, printre lanurile aurii de rapiță, printre apele de smarald ale grâului, se ducea ca un vârtej de vânt spre Vultureasca lui, cu sufletul aromit de liniștea strălucitoare a zilelor de vară, de arșița soarelui, de mirosul câmpului, de jocul apei morților.

Așa se ducea și astăzi.

De departe începa a cunoaște casele din Vultureasca. La plopuăla stă Misăilă Pleșea, dincolo de el stăruiește Dinu Crivăț. Unde-s pomii cei mulți, e casa preotului Niță Vărsătureanu; alături de ea, acea a învățătorului Marin Curpen. Iar în luminișul de la cotul drumului e cârșma lui Cristea Năstrapă, unde se face horă Dumineca.

Și iacă și curtea frumoasă cu așezările ei clădite temeinic, să ție cât lumea. Vedea magazia de bucate, porumbarul pus pe temelii înalte de zid, ridicat de la pământ și cu laturile în bătaia crivățului. Uite casele boierești, în care stă astăzi un arendaș de neam străin, o pasăre de pradă, un hoț care se.cătuește pământul rodnic al moșiei strămoșești grăbind să iea cât mai mult din el, să părăginească tot ce-i ridicat cu multă muncă până ce i s-o isprăvi contractul.

Soarele sfinți într-o îngrămădire de nori de jăratec, cari se stingeau încet-încet, se împrăștiau, se subțiau, ușori, ca niște petale de trandafir, învolburate în sus de vre un vânt fermecat.

Apoi, din cerul înnalt începură a picur, a se lăsa umbrele înserării.

Boierul nostru intra în curtea moșiei lui și o durere, o jale mare, îl strângea de inimă. I se părea că e un copil neascultător și netrebnic care și-a lăsat o mamă bună și frumoasă spre a pribegi în lume, printre străini.

Amurgul trist zvârlia un zăbranic pe sufletul lui Măcieș. Și era atâta jale în acest sfârșit de zi, sau cel puțin lui i se părea că din cerul frumos se lăsa pe Vultureasca lui jalea neagră a unui sfârșit de neam, pentru al cărui priveghiu luceafărul de seară scânteia singuratec în fundul cerului.

II. DESPĂRȚIRE

Iar în schimb cu-averea toată vre-un

[papuc de curtezană,

O, te admir progenitură de origine

[romană!

M. EMINESCU

In ziua aceea Mișu Livaridi se sculă pe la unsprezece — oră destul de timpurie, prea timpurie chiar, pentru un om deprins să se scoale totdeauna la două sau trei ore după amiazi — și în loc să stea ca până acum vreme de un cias la oglindă, se îmbrăcă repede, își aprinse o țigare și se uită în jurul lui, ca un om pe care-l năpădesc treburile.

Se duse apoi la fereastră și trase perdelele groase. Strălucirea zilei năvăli în odaie, veselă, însuflețitoare ca un uriaș hohot de râs de la soare.

In camera tânărului, foarte prietenoasă de altfel, domnia o amarnică neo-

rânduială. Jos, pe covor, două giamantane, pline burduf, stau prăvălite pe coaste; pe scaune erau fel de fel de cutii: pe canapea străluciau două perechi de ghete de lac nouă-nouțe, puse pe calapoade luxoase; pe masă jobenul, un aparat de fotografie și o cutie de pălărie de damă ascunsă supt un jurnal; într-un colț era un cufăr și lângă el câte-va cărți trântite clae peste grămadă și acoperite cu un strat de jurnale franțuzești. Tânărul sună și ceru două ouă moi, o felie de cozonac și o cafea cu lapte. Apoi, rămase lângă fereastră, de unde vedea până în depărtare strada frumoasă și dreaptă în care locuia. Prin mijlocul ei șine de tramvaiu, pe trotuarele largi pomi bătrâni, iar de pe marginele trotuarelor cele două rânduri de case înalte cari făceau ca un fel de zăgaz acestui râu de aer prin care se sbătea lumea în cumplita, necontenita fierbere a vieții.

Ce mai de amintiri îl legau de această stradă!

O jale mare se ridica în sufletul tânărului Era cea din urmă zi a lui la Paris.

Trimis aici spre a-și luă doctoratul în în drept, după ce-și luase licența în București, tânărul Livaridi văzu într-o bună dimineață că cei trei ani în cari era vorba să-și ia doctoratul, trecură atât de repede în cât el n-avu vreme să se hotărască a pune mâna pe carte. Ticlui către cei de acasă o scrisoare frumoasă, prin care le spunea că a avut nenorocul să se îmbolnăviască tocmai când era să se prezinte la doctorat, că a zăcut două luni încheiate, dar n-a vrut să le scrie spre a nu-i neliniști și pune pe drumuri, că în sfârșit acum e pe deplin întremat și a început iar să muncească, înarmat de aceiaș neclintită dorință de a se întoarce în țară doctor în drept de la Paris.

Părinții i-au scris numai decât, că nu trebue să se descurajeze ci să ’nvețe liniștit mai departe, cruțându-se pe cât poate. O cheltuială de câteva mii de franci mai mult «nu joacă rol la ei».

Și cel de al patrulea an se sfârși fără ca Livaridi să-și fi luat doctoratul. Altă scrisoare acasă, alte minciuni. Arendașul avu un fior prin inimă:

— Îmi mănâncă banii de geaba pe-acolo, mi se pare.

Dar Caliopi, căreia tânărul îi scria din Paris scrisori «udate cu lacrămi fierbinți», se făcu luntre și punte și hotărî pe Îani al ei să mai deslege punga încă pentru un an, pentru cel din urmă.

Anul al cincilea trecu par-că mai repede.

Tânărul nostru se îngrijia să fie tot-deauna elegant îmbrăcat și uitase de mult pentru ce venise el la Paris.

Uneori își închipuia că el e un mare senior din acel Orient luminos, un prinț bogat care are bunul gust de a-și cheltui veniturile la Paris, în această Romă a timpurilor noastre.

Încercă să-și mai înduplece părinții cu alte minciuni, dar nu fu chip. Bătrânul îi scrisese înfuriat și-i dăduse termen de plecare.

Stătea la fereastră, dus pe gânduri. Îi părea rău că trebue să se despartă de acest Paris orbitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare uriașă, de acest Paris din care el nu cunoștea decât deșertăciunea și ale cărui biblioteci și muzee și mijloace de înălțare sufletească el nici nu vrei să le cunoască. Dar după dejun sufletul lui de om ușuratec scutură gândurile triste, cum scutură o gură de vânt picăturile de ploaie întârziate pe copaci.

— Ah! Bah! — murmură el cu un accent franțuzesc —nu mor eu, fără a mai vedea Parisul încă odată. Și dacă n-am diploma, ce? Nu mor eu de foame ’n țara românească.

Știa tânărul ce spune. în țara româ-

nească nu mor de foame decât oamenii de talent. Se apucă de împachetat; dar nu trecu multă vreme la mijloc și se auziră bătăi în ușă.

— Intră!

Era ea, Ninette, dragostea lui de cinci ani de zile. Deschisese ușa mare, mare de tot și se oprise o clipă două ’n prag, dreaptă subțiratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un surâs dulce, în ochi cu o lumină de desmierdare. Un miros de violete adie de odată în toată încăperea. Era parfumul iubit de ea, parfumul ce plutia peste întreg trecutul lor de fericire.

Livaridi sări de unde se afla și se repezi la ea luându-i mâinile:

— Ce bine-mi pare c-ai venit!... Va să zică ți-ai ținut cuvântul.

— Eu n-am decât un cuvânt — făcu ea mândră.

Tânărul arătă împrejurul lui:

— Îți place?

Ea ridică din umeri și țuguié buzele:

— Dar tare ți-e de grabă să pleci!

Apoi își, rezemă umbreluța de speteaza unui scaun, își scoase pălăria și punându-și mâinile în șolduri făcu pe grozava;

— Mă rog, la ce-ți pot da ajutor?

Supt tăliuța de mătase albastră sânii rotunzi se umflară printr-o adâncă sorbire de aer, ochii îi râdeau șireți și dojeniau blajini în acelaș timp, iar pe la tâmple soarele-i poleia câteva șuvițe de păr blond,dându-le strălucirea unei glorii aurii. Dar mai în acelaș timp tânăra se isbi cu palma peste frunte, ca un om care-și aduce aminte de ceva:

— Dar surpriza?

Livaridi își băgă mâna stângă ’n buzunar, pe când cu dreapta își răsucia sfârcul mustăților.

— Ghici!

— Umbreluța!

— Nu!

— Portmoneul!

— Nu!

— Broșa!

— Nu!

— Cercei!

— Nu!

— Ei, nu știu! Nu știu! Spune tu! Spune, spune tu repede!

Apoi, ca și cum nici nu i-ar fi trecut prin’ minte cam ce s-ar putea ascunde supt acel jurnal de pe masă, ea se îndreptă mânioasă spre fereastră, smulse din mers jurnalul și-l mototoli în mâini.

— Ah! Pălăria!

Desfăcu repede cele două panglicuțe luă capacul, scoase pălăria și rămase multă vreme pe gânduri, privind-o.

Era aceeaș pălărie pe care o admirase ea într-o zi la vitrina unei renumite modiste din Paris. Se duse în fața oglinzii, și-o potrivi bine pe cap, se uită mulțumită, încântată, la chipul din oglindă, îi surâse, îi făcu o strâmbătură drăgălașă din vârful buzelor și-i trimise cu degetele un sărut.

— Ah! ce bine-mi stă!

Atinse din fugă cu buzele obrazul tânărului, apoi începu a sări prin odaie, ținându-și cu dreapta pălăria pe cap, cu stânga fustele ce-i fâșâiau ca o apă mare în frământarea vântului.

— Tra-la-la-la! Tra-la-la-la! Hu-la-la-la! Bu-um!

Tânărul o privia zâmbind. Era aceiaș Ninette pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceiași tânără cu mlădieri de șerpoaică, totdeauna cu o romanță pe buze, fericită de ziua de azi, nepăsătoare de ziua de mâine.

Se opri apoi din joc, gâfâind, aprinsă la față și după ce se odihni puțin, zise:

— Să ’mpachetăm!

Era rândul cărților. Ea lua câte două-trei în mână, întorcea câte-o foaie din ele peste care privirea îi luneca ușor ca

peste o apă, apoi le întindea tânărului să le așeze. Dar văzând că el nu se pricepea:

— Fugi! Adu-mi tu cărți și lasă-mă pe mine să le așez.

Ea măsura din ochi cam unde-ar veni fiecare carte, scotea altele de jos, îndrepta rândul și le așeza una lângă alta, lipite ca pe niște mici,lespezi de pavaj.

Puse un rând de jurnale peste ele, închise capacul și se așeză de-asupra cufărului:

— Gata! Merg și eu cu tine ’n Ro-mânia!

Ea glumi, dar tânărul avu un surâs trist:

— Nu se poate!

I se părea atât de departe, atât de mică, atât de pustie, atât de întunecată, atât de sălbatecă această sărmană țară românească!

Lumina zilei începea să scadă afară.

— Știi tu că azi e Sâmbătă și e bal la Bullier? — zise deodată Ninette. Ce-ar fi dac-ai amâna plecarea până mâine seară?

El încreți fruntea și păru că se gândește.

— Ții tu?

— Da! Țiu mult! Numai un vals să mai joc cu tine, Miche! Ultimul vals!

— Fie!

Tânărul sună și comandă cina. Peste câtva timp li se aduse stridii, puiu fript, brânză, fructe și vin înfundat. Mâncau și râdeau ca ’n zilele frumoase de odinioară.

Ea se dădea aproape de el, cu paharul în mână și-i șoptia singurele două vorbe românești ce știa: «te iubesc!»

Sau se așeza pe genuchii lui, cuprin-zându-i gâtul cu brațele, caldă, lingușitoare, iubitoare ca-n ziua-ntâi...

Bătăi se auziră iar în ușă.

Erau trei prietini buni de-ai lui Livaridi, cari veniseră să-l petreacă la gară. Fiecare își adusese și drăguța cu el — de sigur spre a face mai multă cinste celui ce pleca din mijlocul lor.

— Bonjour! ... A! Bonjour! !... Gata?

Livaridi făcu din cap «da» și se îndreptă spre cele trei cucoane, făcându-le loc pe scaune. Apoi către tineri:

— Ați mâncat?

— Venim dela Duval. Am mâncat acolo cu toții.

— Ninette, servește prăjituri, te rog.

Și Livaridi ieși.

După câtva timp se întoarse urmat de un chelner care aducea trei sticle de șampanie.

— Ura!... Bravo, Mișule! — strigară tinerii.

Franțuzoaicele bătură din palme.

— Trăiască șampania!

Chelnerul destupă cea dintâi sticlă și o vărsă în cupe. Apoi pieri. Și atunci Livaridi se închină în fața cucoanelor și spuse:

— Grațioasele mele doamne! Îmi pare bine că vă pot dă o veste bună. Nu mai plec în seara asta. Ar fi păcat să nu-mi iau ziua bună dela acest frumos bal Bullier. Vom merge deci la bal în seara asta. D-v. veți avea bunăvoință a ne însoți?

Fetele făcură câte-o reverență adâncă:

— Încântate.

Sticlele fură repede golite. Obrajii se aprinseră, ochii licăriau.

— La Bullier! — strigară tinerii flutu-rându-și pălăriile.

— La Bullier! La Bullier! repetară fetele.

Porniră doi câte doi: în frunte Livaridi cu Ninette; după ei Limpezeanu cu Yvette, apoi Mătăsaru cu Blanchette, și în urmă Kamenitzky cu Lisette.

Acest Kamenitzky era un polonez ale cărui frumoase maniere făcuseră să se scorniască și să circule credința, că el ar fi un nobil revoluționar, siurghunit de urgia moscovită din patria lui sfâșiată. Era un pianist de forță și trăia dând lecții de pian. Câștiga foarte mulți bani, dar bea tot ce câștiga.

In clipele acelea ale înserării străzije erau pline de mișcare. Omnibuse, tramvaie, trăsuri, camioane grele treceau, curgeau cu un huruit necurmat. Automobile fugeau cu un sfârâit metalic, sbârnâind. Pe trotuare furnicau oameni și femei de toate vârstele și de toate ocupațiunile, alergau vânzători de gazete, cari strigau răgușiți: «La Patrie!.... Le Franțais!». Afișe luminoase se iveau la câte-un colț de stradă, luminau o clipă-două și se stingeau dintr-o dată, ca supt o puternică suflare de vânt.

Pe bulevardul Saint-Michel rătăciau a-celeaș ființe: studenți cari trândăviau în cafenele și berării; ucenici în arta paletei, mofturoși și îngâmfați, înfășurați în pelerine largi din cari răsăriau: în jos pantalonii de catifea, lungi, cu crețuri la glesne; în sus fețe gălbejite, slabe, încadrate de bucle în neorânduială, peste cari pluteau berete largi studențești, sau pălării cu marginele mari; crai bătrâni foarte eleganți; femei spoite amarnic cu pudră pe față — toată spuma deșărtăciunii acestui bătrân Cartier latin.

Când și când se vedeau studenți muncitori. Aceștia treceau cu câte-o carte sau caet în mână, cu gândurile departe de furnicarul de lume prin care se strecurau.

Și iată la un colț de stradă, într-o arie de lumină veselă, se ivi deodată un om slab, deșirat, a cărui față era par-că străvezie, ai cărui ochi aveau o licărire ciudată, ale cărui haine zdrențuite păreau puse pe un schelet. Ai fi zis că-i o stafie, stafia înfiorătoare a mizeriei orașelor mari, rătăcind batjocoritoare în strălucirea bulevardelor.

— «Bibi la Purée... Bibi la Purée!» râseră fetele.

Umbra cea de om se apropiè, trecu pe lângă ei, vorbind.

Era o figură cunoscută în tot Cartierul latin acest Bibi la Purée (Bibi Sărăcia). Venit spre a studia la Paris, el a dat cartea pe petreceri, a amânat mereu, examenele, a cântat, a băut, a râs, a petrecut, s-a plimbat când a avut bani, a suferit ca un câine când n-a avut, și anii trecură unii după alții, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai triști. El însă a rămas neclintit în acest Cartier latin, student îmbătrânit, șters, de mult din registrele Sorbonei.

Un oare-care Franțuz i-a pus într-o zi porecla de Bibi la Purée și astăzi nimeni nu-l mai cunoaște sub alt nume. Rătăcește și se stinge zi cu zi pe trotuarele pline de lumină, până ce într-o bună zi va fl băgat sau într-un balamuc, sau în-tr-un azil.

Era un simbol, un simbol îngrozitor, această ruină de om.

Tinerii noștri nu-l luară însă de loc în seamă ci, strângându-și drăguțele mai mult la braț, începură a sări, a șuera, a cântă.

Când intrară la Bullier, balul se începuse.

Perechile curgeau, lunecau pe parchetul strălucitor. Apoi muzica sfârși de cântat și chiote ca de sălbateci răsunară în sală: se cerea repețirea jocului.

Muzica începu acelaș joc și tinerii noștri se amestecară prin lume.

Erau acolo fel de fel de fețe, fel de fel de națiuni. Erau Engleji lungi, slăbănogi, cu fălcile încleștate în seriozitatea ursuză a neamului lor; erau Spanioli smoliți la față, și arțăgoși ca niște cocoși; erau Români foarte eleganți și foare obraznici; erau Ruși, veniți în frac și în ghete de lac: Unguri mândri; Nemți grași și gravi; Greci spilcuiți; Negri strânși în haine tăiate după cele din urmă jurnale de modă.

Erau cocote îmbătrânite în meserie și care se cunoșteau cât colo, parc-ar fi avut o pecetie în fată; erau altele mai tinerele și îmbrăcate foarte elegant; erau altele îmbrăcate foarte simplu și care țineau în mâini reticule bătătoare la ochi, spre a face pe cei proști să crează că ele sânt niște biete lucrătoare cinstite care abia au scăpat din ateliere și — în drumul lor spre casă — s-au abătut și pe la bal să joace o polcă. Erau apoi și lucrătoare, adevărate lucrătoare, cărora nu le ajungea simbria lor cinstită și care venind aci să-și cum-pere pe bani murdari vre-o pălărie mai frumoasă, vre-o aplicație de bluză, vre-o dantelă sau cine mai știe ce cârpă.

Erau în sfârșit și familii cinstite —familii străine, în treacăt pe la Paris — care veniseră să privească acest bâlciu de femei, această învolburare a deșărtăciunii, această vuitoare a vițiului. Iar muzica aceea avea în ea ceva ascuțit, biciuia nervii destrămați, țipa, comanda: «Joacă! Joacă! Petrece!»

Livaridi era nespus de fericit. Juca ușor, elegant, ca la un bal mare. Își luă mai apoi prietenii și prietenele, îi duse la o masă în galerie și acolo comandă vin înfundat. Beau și râdeau și erau fericiți. Dela masa lor vedeau jos șuvoiul de lume ce se frământa în sunetele muzicei. Și după câtva timp, Mișu chemă pe Mătăsaru, îi șopti ceva la ureche și pieri.

— Unde-i, Miche? — întrebă Ninette.

— Vine acum! — îi răspunse Mătăsaru.

Un sfert de oră trecu, apoi altul, apoi altă jumătate de oră și Livaridi nu mai venia.

— Trebue că i s-a întâmplat ceva! suspină Ninette.

Ceilalți prieteni se uitau unii la alții și fiecare zâmba șiret, par-că fiecare ar fi știut de rostul lui Livaridi.

Când mai era puțin până la spartul balului, acesta se arătă la intrare. Mă-tăsaru stă cu ochii într-acolo și-l zări. Se repezi jos și-i ieși înainte, aducându-l apoi la masă. Muzica începu un vals.

— Miche, ultimul vals!

Cele patru perechi se coborîră în sală și începură a valsa. Ninetta plecase capul pe umărul lui Livaridi și închisese ochii, surâzătoare, amețită, topită de fericire...

Apoi ultimul vals se sfârși și lumea se îndreptă spre ieșire.

Livaridi luă două trăsuri și împărți perechile în ele. Apoi porunci pe șoptite birjarului dinnainte. Dădură iar pe bulevardul Saint-Michel, trecură Sena, o luară la stânga pe strada Rivoli și ajun-seră în fața unui restaurant în apropiere de marile bulevarde. Femeile se îndrepta-ră bine de mijloc și intrară mândre în restaurant, la brațul bărbaților.

Livaridi îi conduse în camera pe care o oprise, chelnerul întrebă de poate servi, se înclină și ieși.

— Frumoasă surpriză! Bravo!

Fețele se înveseliră și limbile se deslegară. Când ajunseră la desert, erau toți în voie bună.

Ninette își da aere de gazdă: «Uite-o pară delicioasă, ma chère! — Nu vrei o piersică, Blanchette?—Un strugure, Yvet-te! Numai o boabă!»

Iar celelalte făceau fasoane, abia ațin/geau acele roade minunate.

Șampania înfierbântă și mai mult capetele. Kamenitzky se urcă pe un scaun:

— Doamnele mele! Beau pentru d-v. care reprezentați aici grația și farmecul neîntrecut; al Parisienei!

Femeile înclinară din cap ca niște ducese, în semn de mulțumire și-și înmuiară buzele în șampanie.

Polonezul își deșertă cupa, apoi se dădu jos de pe scaun, se gândi cât timp se umplu al doilea rând de pahare și vorbi:

— Grațioasele mele Parisiene și iubiții mei prietenii... In istoria ce ni se predă nouă în școală, Românii sunt arătați ca niște oameni foarte vicleni și mișei... Da! Mișei!... Am păstrat această credință întipărită în mintea mea, încă de pe când eram copil, până ce am venit la Paris unde am avut prilejul să cunosc pe prietenul nostru de față Miche Livaridi și pe d-voastă, dragii mei.

Atunci am băgat de seamă că istoria ce ni se predă în școli e falșificată.

Aci Polonezul se opri și zgâi ochii în-naintea lui ca un om speriat.

Apoi își trecu mâna prin păr și urmă:

— Am constatat în prietenul nostru Livaridi calități cari fac dintr-un om o glorie a unei țări. El e întruparea celui mai ales cavalerism. Și astăzi când împrejurările îl smulg din mijlocul nostru, eu, prietenul lui nedespărțit, nu pot decât să plâng pe mormântul unei adevărate prietenii, căci odată plecat dintre noi...

Polonezul nu putu sfârși fraza. Căzu pe scaun și, ascunzându-și fața în mâini, izbucni în hohote de plâns.

Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi și-i șopti o glumă veche:

— E beat ca un Polonez!

Când Kamenitzky se mai domoli din plâns și putu asculta, Livaridi se sculă în picioare, serios, drept cu cupa-n mână. Vorbi de nobilul popor polon îngenuchiat sub Rusul barbar și sub Prusacul brutal (uitase c-o parte din polonia mai e și în Austria) și ură ca din pământul sfânt al Poloniei să răsară cât mai multe vlăstare de valoarea lui Kamenitzky, spre a putea duce la desrobire poporul pe care el îl iubește și-l stimează prin reprezentantul său de față.

Când sfârși, Polonezul se repezi la el și-l luă în brațe. Două șiroaie de lacrămi îi alunecau pe obraji. Erau lacrămi de bucurie. Și atunci ușa se deschise, ca atinsă de vânt, o față oacheșă se ivi prin crăpătura ei și fiorul unei coarde de vioară adiè deodată în Odaie. Tinerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din palme:

— Țiganii, Țiganii!

— Bravo, Șuviță! Fă-te ’ncoace, artistule!

Lăutarii intrară înăuntru, ploconin-du-se în fața mesenilor. Încercară două-trei clipe coardele și valsul «Amoureuse» începu a curge din viori, dulce, ușor, leneș, cald, molatec ca o desmerdare. Femeile-l cântau în cor, Mătăsaru îl șuera, Kamenitzky bătea măsura. Și când cele din urmă note se pierdură tremură-toare, Mătăsaru sări de pe scaun:

— Brâu’, Șuviță!

Românii începură a tropăi din pi-cioare, stând pe scaune. Numai Mătăsaru îl juca, îl juca de foc și-l chiuia ca un flăcău de la țară. Polonezul nu se putu răbda fără să joace și se prinse lângă Mătăsaru...

Lăutarii sfârșiră brâul. Un Român ceru să cânte o romanță franțuzească la modă pe atunci. Dar polonezul puse mâna pe vioara lui Șuviță:

— Taci!

Și întorcându-se către Români:

— D-voastră n-aveți nici un cântec național?

Leahul surghiunit, fără patrie, dădea o lecție.

— Zi doina, Șuviță.

Sărmană doină! Ce să caute ea între mătăsuri și strălucire?! Ce putea spune ea unor suflete veștede, cari nu înțeleg simțirea acelui oropsit norod care o cântă până moare? Ce putea spune ea unor Franțuște cochete?! Ce putea spune ea unui Leah amețit de băutură?!

Și cu toate acestea, când sunetele ei tremurară pe coarde și înfioară tăcerea ca un îndepărtat freamăt de pădure, Kamenitzky se dădu mai aproape și tot mai aproape de lăutari, sorbind cu urechea revărsarea caldă a celui mai frumos cântec românesc.

El, numai el singur, rămase pe gânduri purtat prin țări necunoscute de cântarea aceea străină și năvalnică.

Iar când doina muri pe coarde, ea tot mai tremura în sufletul lui, ca un suspin de despărțire.

— E o bucată foarte tristă asta. Cine-a făcut-o?

Și nu s-a găsit atunci nimeni să-i spună că doina noastră dragă n-a fost făcută, ci a răsărit în sufletele românești din freamătul pădurilor, din murmurul izvoarelor, din ciripitul ciocârliilor, din strălucirea soarelui, din nopțile cu lună, din chiotul voinicilor, din suferința adâncă a întregului neam românesc.

Livaridi îi răspunse într-un căscat de om somnoros:

— E un cântec pe care-l cântă numai țăranii.

Apoi rămase cu ochii ațintiți în tavan, răsturnat într-un fotoliu moale...

I se părea că e un prinț băgat, care supează cu artiste dela Operă, pe când doi cai sprinteni înhămați la o trăsură elegantă abia așteaptă să pornească mai repede, să-i ducă la Bois de Boulogne.

Pleoapele i se făceau din ce în ce mai grele. Într-un rând i se păru că aude pe Mătăsaru vorbind cu Șuviță lăutarul:

— Știi tu cine sunt eu mă?

— Cum să nu, conașule, păcatele mele!... Nu mai ții minte?... In București...

Apoi mintea i se învălui într-o ceață groasă... I se părea că se află într-o corabie pe marea bătută de furtună și sîmția cum îl ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi din ce în ce mai iute, până pe culmile verzi înspumate, de unde se prăbușia în prăpăstii întunecate. Atunci deschidea ochii, dar nu vedea nimic... Și valurile iar îl luau, îl furau mai la larg, tot mai la larg, în mijlocul mării, unde nu se mai vede decât cerul și apa... Valurile se mai potoliră și corabia fugia acum mai iutb, spre o limbă de pământ. Acolo se zăresc persici ninși de flori roșii...

— Livaridi doarme!—zise Polonezul...

— Să mergem! — zise Ninette...

Chelnerul aduse nota pe un taler de argint și sta drept, fără să clipească din ochi, gata să facă o plecăciune adâncă sau o strâmbătură de nemulțumire și dispreț.

Livaridi plăti nota și svârli cu un gest de milionar un bacșiș de doi poli.

— Merci, mon prince!

Ceata ieși. Străzile Parisului erau pustii la oră aceea. Parisul uriaș dormia...

Tinerii rătăciră prin piața Concordiei, pe cheurile Senei și la Pont-Neuf se despărțiră, dându-și întâlnire pentru a doua seară la Gara de Est.

Peronul era negru de lume.

Livaridi se mai sărută încă odată cu Ninette, apoi cu ceilalți prieteni și se urcă într-un vagon de clasa I-a.

Conducătorul pofti în vagoane, mașina șueră ascuțit și smuci trenul din loc.

— Bon voyage! Bon voyage! Să ne scrii!

— Adieu, Miche, adieu!

Șirul de vagoane se îndepărtă, se îndepărtă, se șterse în noapte, se topi în întunerec. Numai trei lumini se vedeau în urma lui, trei lumini rotunde, roșii, mari, sângeroase, sinistre, ca niște ochi de monstru...

III. LA ȚARĂ

Ilie Măcieș înmărmurise ca o statuie în balconul înnecat de lumină.

Din seninul înnaltului cer înstelat se revărsa și plutia peste întreaga fire acea nețărmuită și aromitoare liniște care ne face să uităm, să visăm, să iubim.

Câmpia ’ncărcată de holde dormia supt poleiul lunii. Plopii din fața caselor aveau pe trunchiuri o strălucire de argint viu. Apele Dunării licăriau printre buchete de sălcii și pârtia de lumină zvârlită pe ele de lună părea o vărgătură lată de aur, țesută într-o pânză uriașă.

Era o lumină dulce, o lumină ce odihnia ochii, mângâia sufletul; poleia tot ce atingea, ștergea umbrele, dădea o ’n-fățișare deosebită locurilor și lucrurilor, deslușia depărtările și învăluia tot pământul într-un văl străveziu.

Boierul stătea acolo singur-singurel, aromit, uimit, fermecat de această ar-monie de lumină și pentru întâia oară înțelegea că nu se poate spune prin vorbe ceia ce soarbe un suflet omenesc prin ochi, prin auz, prin miros, prin adânca, dulcea și tainica înfiorare a tuturor simțurilor.

Printre pomii din sat se deslușiau ici-colo căsuțele albe ’n bătaia lunii, liniștite, mici ca niște cuiburi... In ele trăiau Vultureștenii lui muncitori și săritori la vreme de nevoie, oameni desghețați și voinici cum sunt mai toți locuitorii acestui câmp întins și rodnic, plin de un farmec deosebit și care cuprinde un colț din Ilfov, o poală din Buzău, Ialomița și Brăila aproape întreagă: Bărăganul, Bărăganul cel plin de lumină multă și de poezie adâncă, mare de aur în coptul holdelor, nemărginită și dogorită de soare. Și o viață întreagă trecută în mijlocul acestor țărani se deslușia în mintea boierului, o viață de care el acum era departe...

...Într-un târziu se rupse din poleiul lunii și se duse la culcare, cu sufletul umezit de o rouă de jale.

A doua zi îl deșteptară niște rândunele gureșe și neastâmpărate. Se sculă, se spălă cu apă rece pe obraji și se întoarse cu fața spre răsărit, închinân-du-se după obiceiul apucat din bătrâni.

Apoi ieși din curte.

Soarele răsăria, aprindea focuri de diamante în stropii de rouă, însufleția orice firișor de iarbă. Măcieș se duse prin grădină și rătăci vreme de-un ceas pe cărările-i umede

— Da’ de noapte te-ai sculat, boierule!

— Să nu m-apuce soarele ’n pat.

Arendașul îl duse pe la magazia cu bucate, pe la porumbar, pe la șopronul de unelte, îl răsuci prin toată curtea spre a-i arăta că, deși arendaș, pe el îl durea inima de Vultureasca.

Se duseră apoi în balcon și luară dulceață și cafea neagră.

— Ai început la fân?

— Chiar ieri băgai coasele ’n el. Azi scot fete la ’ntors, că-i soarele iute.

Arendășița ieși într-un matineu ușor de muselină albastră. Se sculase mai de dimineață spre a face cinste proprietarului.

— Bună dimineața, domnule Măcieș! Ați dormit bine?.

— Ca un copil după scăldătoare!

— Și cum vi se pare pe la noi?

— Frumos! De mii de ori mai frumos ca ’n pustiu-ăla de oraș.

— Așa-i spun și eu lui Iani-al meu. Dar unde-i chip să mă ’nțeleg cu el?... Una-două: nu! El se lasă de arendășie- IL plouă ploile, îl bat vânturile, îl arde soarele, se întinde cu toți nebunii... bucatele nu se mai fac ca înnainte vreme...

Boierul pricepu unde vrea să bată arendășița și spuse așa trăgănat și bătând cu degetele darabana în masă:

— Și arenda mare!

Caliopi surâse și dete din cap parc-ar fi vrut să zică: «mare vulpe, mai ești!» apoi urmă:

— El ci-că să ne așezăm la oraș. A muncit destul până acum. Să trăim și noi mai tihniți la vreme de bătrânețe... Slavă Domnului, băiatul ni s-a făcut mare, ’și-a luat drepturile lui;

Arendașul surâdea.

Măcieș se uita la un joc de raze aurii, răsfrânte pe tăvița de argint. Par-ar fi fost un vârtej de lumină fierbinte și lui îi venia să întindă mâna, să-l prindă, și să-l opriască din fierberea ceea ne încetată.

Apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o visare:

— Să vă trăiască! De-acuma, numai noroc să aibă de o femeie cum se cade...

...Mă iei și pe mine-n trăsură până-n luncă Iani?

Arendașul glumi:

— Nu! Mă duc singur. D-ta vii pe jos că ești mai tânăr.

Trăsura veni la scară. Cei doi bărbați se urcară în ea. Arendășița le strigă din capul scărilor:

— Să nu întârziați dela masă!

Vizitiul pocni din biciul cu sfârcul de mătasă, sumută și strigă la cai:

— Hi!

Trăsura porni ușoară, trecu prin sat și o luă pe drumul țarinii Vultureștenilor. Era un drum lat acesta, un drum străjuit de porumburi fragede pe care mai tremura ici-colo câte-un strop de rouă. Spre stânga, departe, se zăria un puț cu cumpănă, ca o cruce subțire, în-naltă și strâmbată de vânturi. Trăsura o luă apoi la dreapta și intră în moșia lui Măcieș pe un drumeac mai îngust, prin mijlocul căruia crescuse iarbă. Pe de mărginile lui, un grâu rărui și pipernicit. Arendașul venise înnadins pe aici spre a se văita lui Măcieș.

— Uite, boierule! Uite ce rușine de grâu. Pus între Sântă-Mării! Nici să-mânța nu mi-o scot!

Proprietarul nu zise nimic. Se uita pe câmp, dus pe gânduri, și părea că nu vede ce-i pe de laturea drumului. Când și când, câte-o ciocârlie venia glonț spre pământ, ca moartă. Apoi se opria dintr-o dată, bătea din aripi și se înnălța sus, mai sus, până pieria din ochi, ca înnecată în albastrul înnalt. Câmpul strălucia și surâdea în tinereța lui netrecăcătoare. Flori de sulFină, de drăgaică, de corovatic, de mierea-ursului, de orajniță, de rochiarândunicii, de cicoare, de mac sălbatec, răsăriau, pe lângă tră-sură, fragede, proaspete, înviorate de somnul de peste noapte.

Trăsura trecea acum printre tarlale cu grâu mai bun, și proprietarul opri.

— Ia să-ți văd și eu grâu’, Iani!

Arendașul își mușcă mustața dreaptă și nu zise nimic. Era grâu înfrățit bine, săltat bine ’n paiu, înspicat tot.

— Uite, boierule, grâu pus după Ovidenie. Toată lumea spunea c-o să-l întorc în primăvară, și vezi că nu l-am întors. Aici tot scot eu o chilă la pogon, dar la ăl de ți-l arătai mai adineaori... mai bine nu mai stricăm bunătate de sămânță.

Măcieș surâse:

— Asta-i grâu de-o chilă la pogon, Iani? Pe puțin, pe puțin scoți două chile bătrânești, auzi? Numai să te ferească Dumnezeu de vre-o piatră și de vreme rea la seceră...

Boierul ar fi vrut să mai spuie ceva, dar se opri de odată și ’ntoarse capu-n spre luncă.

Il izbise mirosul de păragină pălită, și sta așa ca un ogar cu nasu ’n vânt, sorbind cu nesaț undele de parfum ce se ridicau din spre luncă și plutiau rătăci-toare în văzduh ca un suflet al fânului.

Apoi întorcându-se către arendaș:

— Ai multă păragină ’n el?

— Unde?

— In fân!

— Ce-i aia păragină?

Boierul se îndreptă spre trăsură:

— Cogeamite arendaș!... Și să nu știi d-ta ce-i păragină! Mai mare rușinea!

Trăsura porni iar. Măcieș se sîmția întinerit la suflet, întinerit de lumina câmpului, de strălucirea soarelui. Când ajunse la malul luncii și se dădu jos din trăsură, călca repede și era vesel ca un om pe care nu-l mânca nici un necaz.

Oamenii își săltară căciulile din cap:

— Sărutăm dreapta, boierule!

— Noroc, flăcăi!

— Ai mai venit și pe la noi?

— Precum vedeți.

— Bine-ai făcut, boierule, că uite: boierul nostru de-acum nu vrea să ne dea rachiu la coasă.

Omul care spusese acestea, râdea și făcea cu ochiul la ceilalți, par-c’ar fi vrut să le spuie: așa-i c-am adus-o bine?

— Mai cosiți și voi fără rachiu... Uite, apă bună și rece, și limpede: vioară... Ce bună-i, șoimana!

— Să facem broască, boierule?!

Cel ce aruncă gluma aceasta, era un popondete de Român, cu fața rotundă și mică s-o cuprinzi in găvanul palmei.

Boierul îl zări și nu se putu ține să nu râză nițel.

— Aici ai fost Năstase?... Dați-vă la o parte să-l văz... Da’ mult ai mai crescut, mă Năstăsică, de când nu ne-am văzut!

— L-a plouat, boierule!

— I-a pierdut dracu’ măsura!

— Mă, da’ ce Rumâni iabrași sunteți? Lăsați buricu’ pământului în pace!

Arendașul râdea să se prăpădească. Oamenii cosiau înainte...

Măcieș nu mai râdea. Se uita la ei fără să clipească, și-n sufletul lui adiè de-odată o undă de adâncă și caldă milă pentru aceste fețe arse de soare, pentru aceste mâini noduroase și pline de pământ, pentru aceste trupuri muncite, pentru aceste suflete simple, adânci și bune și neînțelese.

Și pricepea că tot lustrul aruncat pe orașe, toate mătăsurile în care se îmbracă miile de cucoane ușurele, tot au-rul ce zuruie pe mesele de joc, toată fericirea celor ce se cred mari în lumea asta, vine din pământ, din sudoarea, din lăcrămile amare, din sângele și zbuciumul acestor mucenici ai ogoarelor.

O iubire ca de frate bun se sălășlui în sufletul lui, încălzindu-l. Ii venia să iea și el o coasă și să cosească ’n rând cu ei.

De-asupra lor soarele strălucia acum în răscrucile cerului și lunca surâdea în lumină veselă și fânul cădea valuri-valuri și păragina pălită își împrăștiàâ mireas-ma-i dulce în undele aerului curat.

Și iată că de odată un cântec veni până la cei din luncă. Venia pe sus, plutind, de departe, de pe deal.

— Ne vine tinerețea, boierule!

Erau fetele mari ce veniau la ’ntorsul fânului. Glasurile subțirele se apropiară, se apropiară, și fetele se zăriră departe, la cellat capăt al luncii.

Veniau cântând, cu furcile pe umere, legănându-se ’n mers ușor, scăldate în lumina veselă a zilei de vară, plutiau, fericite de tinerețe și de sănătate.

Și în curând furcile intrară în brazdele de fân, luându-le pe de desupt, răsu-cindu-le cu partea pălită ’n jos, cu cea umedă ’n sus, într-un necurmat fâșiit de mătasă nouă.

Și soarele le surâdea la toți, îi încălzia, îi ardea și fânul mirosia de te îmbăta, iar fetele cântau seninul vieții lor sufletești.

Proprietarul și arendașul porniră în luncă. Merseră departe, înnotând prin fânul înflorit și ajunseră la o fântână cu ghizduri mărunte. Acolo se lăsară jos: arendașul într-o rână, boierul lungit cu fața ’n sus, cu mânile pe după cap, cu pălăria pe piept. Vorbiră de lumea din Vultureasca, de preotul Niță Vărsătureanu cam fudul de-o ureche și de un arendaș nou ce intrase acunț un an pe o moșie vecină.

— S-a făcut de râs, domnule Măcieș! S-a făcut de râsul tuturora... Cine dracu’ și-o fi bătut joc de el, nu știu. Destul că la pusul porumbului astă-primăvară, nu: că el are o doftorie să crească ciocanul mare și să lege câte zece știuleți. A scris la Viena, la un «doftor de pământ»—după cum spun oamenii învoiți pe moșia lui— și ăla i-a trimis un clondir plin c-o zeamă neagră, care puția de nu te puteai apropia de ea. În fiecare cuib trebuia să se pice trei picături de zeama aia, până a nu se pune boabele de porumb. Nici la un pogon de loc nu i s-a ajuns «doftoria Neamțului». Și mai bine c-a fost așa, căci porumbul pus în cuiburi cu «doftorie» s-a ars din rădăcină. Arendașul a trebuit să-l întoarcă mai acum o lună și să puie meiu în locul lui.

Arendașul se ridică repede în sus:

— Bine că mi-adusei aminte. Mă tot țin de vre o trei săptămâni să mă duc să-mi văd niște meiu dintr-un clin de loc de pe deal. Mi-a fost tot peste mână. Tot sunt eu acu aici, m-aș repezi să-l văz. Mergi și d-ta? De ești obosit, stai aci că viu eu acuș.

— La oe să mai merg și eu?! Să te apăr de câini?... Doar nu-i peste pământ. Du-te d-ta singur.

Arendașul plecă.

Măcieș se lungi iar în fânul înnalt. Soarele ’l frigea, îl moleșia, și el sta acolo neclintit, pe pământul cald, îngropat în fânul înflorit. Ținea ochii închiși și asculta... Nici o mișcare, nici-un sunet. Din cerul înnalt curgeau văpăi de foc spre pământ...

...Un glas de fată mare-i veni ’n auz. Ridică nițel capul și se uită în jurul lui: o fată venia spre el, desigur la fântână. Fata se apropiè cântând, trecu la doi stânjeni de el, fără să-l bage în seamă. Era înnălță, frumoasă, voinică și mlădioasă ca o creangă de alun.

Pe cap purta o basma înflorită, trasă până pe ochi, să-i apere de soare. Scoase o cofiță cu apă și se spălă nițel pe obraji, ștergându-se cu un colț de șorț... Apoi se sprijini pe ghizdurile fântânei și rămase pe gânduri câteva clipe. Avea ochii mari, negri, adânci ca umbra codrului în amurg și sprâncenile îi erau negre, ca trase cu cărbunele și codate. Răsuflările sânului rotund și pietros erau line și adânci.

Măcieș se uita la ea cu băgare de seamă și nu putea ghici a cui era fata asta, care îi răsăria atât de frumoasă înnainte... Unde mai văzuse el ochii acei frumoși și obrazul rotund și rumen ca mărul sintiliesc?!.. Unde?... Când?...

Un calul-popei zbârnii pe lângă fată, și ea se apără cu mâna.

Atunci boierul se ridică de unde era și veni domol la ea:

— A cui ești tu, fa fețito?

Fata răsări, dar văzând.că-i boierul Măcieș, începu a-i surâde:

— A lui Dinu Crivăț!

— A lui ești?

— A lui.

— Ti! Da’ mare te-ai mai făcut, Marioaro, să nu-ți fie de deochi u! Când am arendat eu moșia, tu erai numai o copilă.

— Cine trăește, crește, boierule! Cine moare, putrezește!

— Așa-i!

Boierul se uită la ea cu o căutătură plină de dragoste părintească și fata nu putu răbda privirea aceia ce-i intra ca un sfredel în suflet și plecă ochii în jos.

— Vrei apă, boierule?

— Aș vrea și eu nițică.

Fata vărsă apa din cofiță și scoase alta. Boierul puse genuchiul drept în pământ, ca un flăcău, așeză cofița pe ghizdurile fântânei și o plecă încet-încet spre gură. De mult nu mai băuse el apă atât de bună.

— Să trăiești, Marioară!

— Să trăești și d-ta, boierule!

Fata plecă ușoară. Înnota în fânul înnalt, ducându-și cofița pe cap, să nu cadă flori de fân în ea. Boierul rămăsese cu ochii după ea. Și ochii senini ai Marioarei îi jucau în suflet.

— Ce frumoasă s-a făcut! —șopti el.

Fata se depărta în zările calde, voinică, mlădioasă, scăldată ’n luminoasa poezie a câmpului. Măcieș se lungi iar în fânul înflorit, și o căldură mare i se ridica dela inimă, năvălindu-i în tot trupul. Ședea într-o rână, cu capul sprijinit în podul palmei stângi, cu cotul răzimat în pământ, cu ochii țintă la o tufă de corovatec. Rupse din ea o crenguță și o trecă între degetele mânei drepte, apoi mirosi adânc mirosul acela puternic de iarbă proaspătă și de pământ...

Și clipe luminoase i se deslușiau în suflet, trecând una după alta, dulci ca niște miresme. Apoi o lumină mare se făcu în el, lumina unei dragoste aprinse și ascunse, știută numai de el, de o ne-vastă frumoasă din Vultureasca și de Dumnezeu din cer. O dragoste mare care-i răsărise în suflet cu doi ani mai înainte de a luă pe coana Ruxandra. O dragoste sănătoasă, rodnică, înflorită în mijlocul câmpului încărcat de miros de tămâioară, în dulcile amurguri ale primăverei...

Și nu se mai sîmția atât de străin pe lumea asta. O iubire de părinte, de părinte necunoscut, încolți, se deschise în inima lui, cum se deschide mugurul la căldura soarelui...

Dar în adâncul acestei târzii iubiri de tată era totuși amarul unui gând: el nu-și putea strânge copila la piept: el nu putea spune în fața lumii, că Mărioara cea frumoasă e fata lui. Va trăi strein, pribeag, îngropând în sufletul lui taina unei iubiri din tinerețe.

Șaisprezece ani a trăit cu Ruxandra lui, șaisprezece ani încheiați și nu l-a miluit Dumnezeu cu un urmaș, dar din iubirea cu păcat a răsărit copila asta frumoasă, care a crescut voinică și mlădioasă la lumina soarelui dătător de viață.

Oare nu e asta o palmă dela Dumnezeu?

Pe el, pe cel din urmă vlăstar al unui neam străvechiu de boieri îl bate Dumnezeu.

Pentru ce? Pentru ce?

Ce rău a făcut el în lumea asta? Cine a venit să i se plângă lui și a plecat nemiluit dela el? Pe cine a bătut, pe cine a năpăstuit el?!

Boierul ridică ochii spre cer. Dar cerul era sus, sus de tot și surâdea din înnălțimea lui albastră spre pământul plin de roadă.

Apoi închise ușor din ochi, uitându-se așa printre gene. Ii jucau înnainte firișoare subțiri și vinete, țesute unele ’n altele ca niște ochiuri de plasă, și el se căznia să le prindă odată drept în luminile ochilor, dar nu putea. Firele subțiri se întorceau, fugeau, îl amăgiau...

Soarele vărsa foc pe pământ, și Mă-cieș era fript de sete. Se sculă, își scoase o căldare de apă și se răcori.

— Ți-a plecat foamea ’n sete, boierule?

Arendașul era vesel; meiul lui era încheiat perie, și făgăduia mult.

Porniră amândoi spre trăsură. Din ea boierul Măcieș își mai întoarse încă odată ochii spre lunca rodnică, în care cântau fete mari la ’ntorsul fânului. Trăsura porni și glasurile slăbiră, slăbiră, se șters-eră în liniștea mare a zărilor... Dar un glas de fată mare tot mai răsuna ’n su-fletul lui Măcieș și el îl asculta cu iubire, pierdut în gânduri.

IV. ACASĂ

Arendașul se sculase de noapte și pornise degrabă spre gara Sălcuței. Ii telegrafiase Mișu că sosește în dimineața aceia și el se grăbia să ajungă la timp în gară.

Luceafărul de ziuă-i răsări prin dreptul grădinilor bulgărești din Tigăița. Noaptea era senină și răcoroasă, drumul pustiu.

Arendașul se ’nvăluise într-o șubă groasă, iar pe picioare își așezase o pă-tură. Ședea răsturnat în trăsură, cu mânile petrecute în mănicile șubei, cu capul lăsat puțin într-o parte, cu ochii închiși. Părea că n-aude, părea că nu vede.

Bucuria că-și va revedea băiatul era mohorîtă de-o umbră de îndoială, care nu-l mai slăbia de când primise cea din urmă scrisoare a lui. Oare ce se va fi ales din băiatul lui? E atât de ispititor acest Paris îndepărtat! Pe câți tineri nu i-a anlețit plăcerile lui nebune?! Pe câți tineri nu i-a stricat, nu i-a frânt, nu i-a ne-norocit vârtejul lui uriaș?...

Trăsura fugia ușoară prin praful umezit de rouă și moale ca zăpada proaspătă. In urma ei plutiau două linii alburii ca două șuvițe de fum. Și caii mergeau repede, strănutând din timp în timp. Iar vizitiul încremenise ca de piatră pe capra trăsurii, cu ochii înnaintea cailor, cercetând întinsul drumului.

Apoi gândul arendașului o luă pe alte cărări mai înflorite. «Nu e doctor în drept? Ei și? N-o să-l pot eu căpătui și fără acel petec de hârtie stampilată și iscălită? Slavă Domnului: Iani Livaridi are proptele bune și gardul cu proptele nu cade la vremuri grele...»

Când ajunse la gară, mai era un cias până la sosirea trenului. Arendașul spuse vizitiului să tragă la o crâșmă din dosul gărei și să aibă grijă de cai. El se duse în gara singuratecă. Intră în salonul de clasa I-a și se lăsă pe o canapea. Mai era cineva acolo, dar el nu-l putea vedea bine din pricina acelei lu-mini nedeslușite, gălbui, a luminatului de ziuă. Ii auzia numai răsuflarea adâncă, sgomotoasă...

Apoi lumina se învioră, năvăli din ce în ce mai multă și desluși colțurile. Cel ce dormia se deșteptă deodată, se întinse, căscă și se uită prin prejur. Era un proprietar din apropierea lui Livaridi, un fel de colonel în retragere, dator vândut. Burlac, el cheltuia foarte mult cu caii și cu femeile. Văzând pe Livaridi, se ridică și veni spre el cu mâna ’ntinsă:

— A! Salutare, boierule, salutare!

— Bună dimineața, domnule colonel!

— Da’ cu ce treabă pe aici?... Pleci undeva?

— Ba nu. Aștept băiatul. Vine dela Paris.

— A! Așaa! A terminat?

— Da! E doctor în drept.

— Bravo! Bravo! Te felicit!

— Mersi!

Apoi proprietarul se așeză lângă masă în fața lui Livaridi.

— Ei da’ cu afacerea?

— Rămâne cum am vorbit!

«Afacerea» era următoarea: După ce se va termina contractul lui Livaridi cu Măcieș, Livaridi să ia în arendă moșia acestui colonel.

— A venit mai zilele trecute Chirițescu pe la mine. A auzit că vreau să arendez moșia și venise să i o dau lui. I-am spus că-s vorbe lumești. Eu vreau să trăiesc înnainte pe moșia mea... Să i-o arendez lui?

Livaridi tăcea și se uita într-un colț al odăii.

Se gândia că acel colonel urmărește, de sigur, vre-un plan ascuns și el se întreba cum i-ar putea lua pentru tot-deauna moșia ce-i rămăsese dela părinți și pe care el o fărâma zi cu zi, împru-mutându-se cu sume mari, pe care le zvârlia pe cai de curse și pe femei ușoare.

Pe peron începu a se simți mișcare: veniseră copii și fete cu buchete de țintaură proaspătă, cu legăturele de sparanghel sălbatec, verde și amărui; veni-seră chirigii cari așteptau să le pice vre-un călător cu drum mai depărtat; un popă de țară cu o fată îmbrăcată ca o cucoană de oraș, și un soldat dela vânători, stins la față de boală grea...

Un șuer cald veni până în gară și trenul se zări venind repede și suflând sulițe de aburi pe nările-i uriașe. Sosi, se opri.

Dintr-un vagon de clasa I-a sări sprinten un tânăr slăbuț, îmbrăcat într-un elegant costum de călătorie, pe cap cu o șapcă ușoară de mătase, în gură cu o pipă albă de spumă de mare.

— Bonjour, papa!

Livaridi strânse la piept acest trup subțiratec și fraged al copilului lui și îl privi apoi lung în ochi, spre a citi în ei răspunsul la întrebarea ce-l chinuia de câteva zile, spre a goni din sufletul lui îndoiala ce nu-l mai slăbia. Tânărul răbdă fără să clipească privirea bătrân-ului, apoi începu a râde:

— Nu mă mai cunoști?

— Ba da!... Ba da!... Ai mai crescut mi se pare!

— La revedere, domnule Livaridi!

Colonelul trecu pe lângă ei, salutându-i pe amândoi. Parc-ar fi vrut să spue că și el se bucură de sosirea lui Mișu, dar ca om cu bună educație, nu vrea să turbure prin prezența lui cele dintâi clipe ale revederei.

— Drum bun! Drum bun, domnule colonel.

Livaridi se simți lingușit de acest salut adânc, pe care i-l făcuse un colonel în fața lumei de pe peron și de pe la ferestrele vagoanelor. Par-că se ridicase și mai mult în ochii lui însuș. Și pentru întăia oară judecă mai puțin aspru pe acest proprietar risipitor, care zvârlia în cele patru vânturi averea agonisită de părinții și strămoșii lui!,..

Trenul șueră și porni: tatăl și fiul se îndreptară spre trăsură.

— Gata Ioniță?

— Gata boierule!

— Să te văd ce poți!

Trăsura porni repede. Cei doi oameni stăteau unul lângă altul și se pândiau cu coada ochiului, ca doi străini cari vor să se spioneze unul pe altul, spre a afla ce le zace în fundul sufletului. Vorbiau puțin ca oamenii cari n-au ce-și spune. Trăsura mergea prin sate cu căsuțe mă-runte, curățele, cu ulițe pline de praf și de copii desculți și pârliți de soare, cu câini obraznici cari se ridicau din țărână și se năpustiau asupra trăsurei, lătrând-o câte o bucată de drum. Apoi gonia pe câmp, printre lanuri verzi, pline de viață nouă. Ah! Ce departe era acum de Mișu acel Paris fermecat, cu străzi curate, cu case înnalte, cu femei frumoase!

I se părea că plecase de un an de zile din el. Depărtarea în spațiu îl făcea să creadă că a trecut la mijloc multă vreme.

Și o întrebare îl chinuia fără încetare: oare se va mai putea el obișnui vreodată să trăiască în țara românească? I se părea că e o mare cruzime a soartei ca el, omul subțiat, poleit, care a trăit ca un mare boier în cel mai frumos oraș din lume, să fie acum aruncat la țară, între niște țărani proști, aproape sălbatici.

Iar bătrânul sîmția că feciorul lui nu e plămădit din acelaș aluat ca el, sîmția că sufletul lui e slab și se poate rupe ușor.

Au mers așa o bucată bună de cale, schimbând când și când câte-o vorbă. Bătrânul fuma țigare după țigare, băiatul se prefăcea că-l fură somnul, spre a arăta bătrânului cât e de obosit. Iar vizitiul de pe capră se gândia că boierii au altfel de suflete, nu ca oamenii de rând, ca țăranii cari se sting de dor..

Și tocmai când întrară în țarina Vultureștenilor, bătrânul se întoarse către fecior:

— Uite, Mișule, de aci se ’ncepe Vultureasca și merge ’ncolo spre dreapta până la puțul cu cumpănă de colo din fund, îl zărești? De colo cârmește spre stânga și ține așa până dincolo de Movila Berzii. O vezi?

Băiatul se prefăcea că se uită cu băgare de seamă spre a face pe placul bătrânului.

Increția fruntea, strâmba din obraz:

— Până unde? Aha! Până colo, nu-i așa?

— Da, da! Pân-acolo... Frumoasă mo-șie!

Și știi că proprietarul e la noi? Mă rugase mai de mult, să nu care cumva să nu-l chem și pe el când vei veni tu. Și l-am chemat.

Trăsura ajunse la curte și se opri scurt în fața caselor boierești. Măcieș era pe câmp. Caliopi sta în capul scărilor, su-râzând, cu sufletul scăldat de bucuria revederei fiului ei, singurei odrasle.

Tânărul sări iute și se repezi spre ea cu brațele întinse:

— Bonjour, maman!

— Puișoru’ mamei!... Ce slab ești!

Și mama se uită cu drag la odorul ei.

Ce-i păsa ei că n-a luat diploma? Ce-i păsa ei că a cheltuit treizeci de mii de lei?!

Era acum înnaintea ei fiul cel înstrăinat, era înaintea ei, cam slăbuț—ce-i drept— dar așa sunt toți tinerii cari se întorc dela învățătură. Și ce bine-i stă costumul acesta de călătorie, ce bine-i stă șapca de mătase!...

Iată că sosi și Măcieș de pe câmp. Arendașul îl văzu de departe și-i făcu din cap, parc-ar fi vrut să-i spue: da’ calcă mai repede, omule, dacă vrei să-mi cunoști băiatul.

— Fiul meu Mișu, doctor în drept dela Paris.

— Domnul Ilie Măcieș, stăpânul nostru.

Arendașul râdea. Cei doi oameni își dădură mâna.

— Încântat, domnule!

— Să trăiești, tinere!... Și... cinstit ginere de-acu-ncolo! Ai ochit ceva, Iani?»

Caliopi se repezi la bucătărie. Tocmai azi când trebuia să se mișce mai iute toată lumea, tocmai azi i se părea că de-abia se mișcă argățimea. Parc-ar face înadins!...

Se așezară la masă în balcon Mișu în fața lui Măcieș, arendașul în fața soției sale. Așa spusese Mișu că se așează mesenii în Paris: boierii de gazdă față în față, la mijlocul mesei, oaspeții la stânga și la dreapta lor, după vârstă și considerație. Tânărul mânca puțin și făcea fasoane de boier nemuncit. Măcieș îl cântăria din ochi și se gândia, că acest filfizon se va amesteca mâine-poimâine în politică, va ajunge departe, va răzbate și va pune într-o zi la cale treburile țării, va vorbi despre nevoile țăranului român, va atinge cele mai grele chestiuni cu ușurința omului cu un pospaiu de cultură. In vre-o două rânduri încercă să vază ce-i poate capul, dar tânărul avu o strâmbătură din nas, răspunsuri de sus, ca un om care nu stă de vorbă cu ori și cine, când e vorba să se atingă un subiect mai serios.

Nu-i spusese oare tatăl său, că acest ghizoroiu de boier îl rugase să-l poftească și pe el când va veni? Venise deci să-l vadă ca pe un lucru rar. Dar când sosește el, dumnealui e pe câmp. Cât p-aci să-l aștepte și cu masa! Și, acum se obrăznicește și vrea să discute cu el chestiuni mari. Dar ce putea discută un om incult, un proprietar cu fața arsă de soare, cu el, Mișu Livaridi, ieșit proaspătprospățel din lustruiala Parisului? Arendașul văzu însă că prin ochi lui Măcieș trece un fulger de mânie și călcă pe supt masă pe Mișu pe picior, apoi abătu vorba despre țăranii din Vultureasca:

— Dar știi, boierule, că Vultureștenii noștri sunt cam lungi de mână?

Măcieș se uită la el, întrebându-l din ochi.

— Ei, cum?

Și atunci arendașul începu a înșira, cum a prins el pe unul cu carul încărcat de snopi furați din clăile arendășești, cum a prins altădată pe altul cu caii în grâul verde și cum i-a bătut până i-a lăsat lungiți în drum.

— Hoți, boierule hoți și mincinoși!

Boierul Măcieș dădu să zică ceva, dar Mișu îi luă înainte.

— Numai Vultureștenii sunt hoți?... Toți țăranii noștri sunt hoți și leneși. Toată iarna dorm ca niște trântori și vara se vaită că mor de foame. Când le vine bine, fură de sting. Cinste la ei nu se pomenește... Rușine? Nici atât!... In Franța țăranii sunt muncitori și cinstiți... Noi suntem un popor de barbari.

Vorbele cădeau grele, rari, ca spuse de cine știe ce bărbat învățat. Caliopi rămăsese cu ochii la băiatul ei și nu mai putea de dragul lui; arendașul se uita la Măcieș, întrebându-l din ochi:

— Îți place?

Atunci boierul nu se mai stăpâni și țintind drept în ochi pe băiatul arendașului, vorbi:

— Domnișorule, să mă ierți că îndrăznesc și eu, care n-am școală înaltă ca d-ta, să spun un cuvânt în chestiunea aceasta. Ceeace spui d-ta acum, e lucru pe care-I știm cu toții. Toți gazetărașii, toți oamenii neisprăviți ne spun pe toate glasurile: țăranul român e leneș, bețiv și hoț. Toți oamenii aceștia cari ne vorbesc astfel despre țărănimea noastră, o cunosc tot atât de bine cum cunoaștem noi limba chinezească. Stat-ai d-ta multă

vreme la țară? Intrat-ai d-ta vre-odată în vorbă tihnită cu ei, să vezi ce le poate și lor capul? Văzutu-i-ai d-ta la muncă?...

Mi se pare că d-ta mi-ai stat mai numai pe la București și pe la Paris. Ei ți-au stors din pământ tot bănetul cu care-ai învățat D-ta la Paris... Nu-i așa, Iani? Uite: întreabă-ți părintele, întreabă pe Iani, pe care-l plouă ploile și-l bat vânturile pe câmp, în mijlocul acestor țărani pe cari d-ta îi vorbești de rău.

Arendașul dădu din cap și nu spuse nimic. Vedea că boierul se necăjise și nu vrea să mai toarne și el gaz în foc.

Măcieș urmă:

— Țăranii d-tale din Franța nu-ți ies la câmp decât după ce au îmbucat o bucată de brânză și după ce au dat pe gât cogeamite năstrapă de cafea, de cidru sati de vin. Și unde-ți muncesc ei din noapte până ’n noapte?... Ai noștri se înfig la muncă de noapte și nu iau nimic în gură până la prânzul cel mic. Se hrănesc și ei cu aer, bieții. Sunt hoți?... Mie nu mi-au furat nici un căpătâi de ață. Că nu prea au încredere în surtucari?... Au fost furați și amăgiți și îngenuchiați atât amar de vreme, de ațâți surtucari: proprietari, arendași, logofeți, mai știu eu ce?...

Care cum veniți de peste hotarele țărei, ne vorbiți de ce-i pe-acolo, strâmbați din nas la tot ce vedeți în țara românească. Cei cei veniți din Paris, ne spuneți să ne franțuzim, cei ce veniți din țara nemțească, ne spuneți să ne facem Nemți... Când ne veți spune oare să rămânem Români?!

Măcieș tăcu și o liniște grea se lăsă în mijlocul mesenilor. Tânărul își găsise stăpânul și sta acum cu ochii în jos, cocoloșind între degete un miez de pâine, — obiceiu apucat din pension, unde se izbeau băeții pe ascuns cu bile mici de pâine, în ciuda repetitorilor. Iar Caliopi se uita la el cu băgare de seamă, par-c’ar fi văzut pe fața lui un semn, pe care până acuma nu-l văzuse.

După ce băură cafeaua, se despărțiră. Măcieș dădu nițel ochii ’n gene. Arendașul își luă o condică de socotitoamenii și se duse în grădină sub un pom.

Caliopi rămase cu Mișu într-o odaie înnecată în umbră. Băiatul îi spunea cum a trăit el în Paris, ce minuni a văzut el pe acolo și ea îl asculta cu drag și par-că vedea aidoma străzile frumoase, casele înnalte, mulțimea, fierberea acel-ui oraș îndepărtat. Când și când însă fața i se îngrijora deodată și se uita la băiatul ei cu băgare de seamă, par-c’ar fi descoperit în fața lui vre-o taină.

Arendașul socotia zilele cu palmele și cu carul ce i se făcuseră până acum, cele ce i se vor mai face, pogoanele de seceră încăputate din iarnă pe mălai sau pe bani dați înainte și cele pe care va trebui să le plătească în bani ghiață.

Iar boierul Măcieș se sculă curând, se răcori cu apă pe obraji, își tăia o nuelușă de salcie și porni domol în sat.

Mergea încetinel prin praful cald, cu pălăria pe ceafă, după obiceiul apucat din tinerețe. Toți Măcieșii purtaseră pălăriile așa: le plăcea să-i bată soarele pe frunte. Casele păreau pustii. Din gardurile de dracilă deasă de pe coama șanțurilor răbufniau când și când valuri de căldură ca dintr-un cuptor înfierbântat. Pe alocuri se vedea, la umbra caselor, bătrâne ce-și legănau nepoțeii sau nepoțelele în ălbii, cân-tându-le cântece de leagăn, dulci și pline de dragoste. Băețași, numai cu scurta, se arătau ici-colea la vrămiți și priveau băgători de seamă la boierul Măcieș. Alții, mai mărișori, ridicau tăbii și-și împrejmuiau cuprinsul curții lor închipuite pe șosea, cu praful pe care-l ridicau în spinări ca niște dealuri... Când și când câte un câine mârâia somnoros, topit de căldură, dar nu se mișca din loc... In dreptul cârciumei lui Năstrapă era un car cu coviltir: Un muntean vindea păcură. Boierul se uită năuntru, dar nu zări nici un Român... Prin curțile arse de soare se păliau maldăre de papură din care se vor face în curând legăturile ce vor cetlui znopii mari de holdă.

Când ajunse în dreptul școlii, auzi băeți cântând. Boierul se opri nițel să asculte. Printre glasurile lor subțirele se deslușia glasul gros al învățătorului. Măcieș intră în clasă. Învățătorul îi ieși înnainte, bucurat în adâncul sufletului că boierul și-a mai adus aminte de școală. Il pofti pe scaun și el rămase în picioare înnaintea lui. Vorbiau domol să nu-i auză copiii. Măcieș se uita cu drag la acest apostol al Vultureștenilor, care le purta portul și le da lumină. Un om de mijloc, bine legat, tuns militărește, cu cămașă cu râuri; albă, înflorită, cu un mânecar scurtuleț, împodobit cu fllori de arniciu. Era acelaș Român inimos, Vultureștean din moși-strămoși, și care nu s-ar fi dus din satul lui pentru nimic în lume.

— Nu vreți să-mi ascultați vre-un băiat, boierule?

Măcieș se sculă și se apropiă de banca din față:

— Al cui ești tu, băețaș?

— Al lui Stan Frunză!

— Și-n ce clasă ești?

— Într-a 4-a!

— Știi tu să ne spui vre-o poezie?

— Știu!

— Ia, spune!

Băiatul se făcuse roșu ca mărul. Se uita când la boier, când la învățător, parc-ar fi vrut să-i întrebe: Pe care s-o spui? Curpen îl îmbărbătă din ochi.

Copilul înghiți un nod ce i se pusese în gât, și începu:

«Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece Și nu-i era, zău, nimănui In piept inima rece!»

Inima boierului creștea de bucurie. Copilul spunea deslușit, cu ochii când la învățător, când la el. Il opri pe la jumătate:

— Bine, băete! Așa să înveți mereu!

Măcieș întrebă apoi pe altul din Istoria Românilor. Două chipuri din trecutul țării noastre îi erau lui mai dragi: Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu. Acestuia el îi zicea Túdorel Vladimirescu. Și băeții răspundeau pe placul lui:

— Mihai Viteazul fu cel mai mare domn al Munteniei. El băgă spaima în Turci, și vru să un iască Muntenia, Moldova și

Ardealul. Dar l-au răpus mișelește Nemții!

— Tudor Vladimirescu a fost ucis tot mișelește de Greci.

Uciși! Uciși mișelește!...

Măcieș sîmția că învățătorul nu făcea cu copiii lui numai o înșirare de domni și de ani, ci dezgropa măririle țărei noastre, le însufleția, le întipăria ca într-o ceară moale în sufletele copiilor de școală...

Ieșiră prin curte.

— Ei, cum te mai împaci cu arendașul, meu?

— Rău, boierule! Rău!

Era o poveste veche asta. Arendașul nu s-a putut nici odată apropia de învățător. Sîmția că în acest om Vultureștenii vor găsi totdeauna un sprijin în îndărătnicia lor, căci acest om le va arăta cum îi îngenuche zi cu zi «veneticul». Iar învățătorul sîmția că arendașul n-are nici o legătură cu pământul sfânt al acestei țări și știa că-i poate face ’n orice zi rău, prin proptelele ce și le făcuse din bărbații cu trecere în țară. Era o ură ascunsă care le cocea în suflete, care clocotia în amândoi, cum clocotește isvorul supt pământ, nerăbdător de a ieși la soare.

— Cât ține plivitul, toți copiii mai mă-rișori mi-i ia la plivitul grâului. Ii amăgește cu câte un ban pe zi, cu câte o acadea, cu câte-un covrig uscat, cu câte o roșcovă, pe care le primesc copiii seara dela un Grec care s-a pripășit cârciumar aci de trei ani de zile, de sigur, omul lui Livaridi. M-am plâns revizorului, dar el dă din umeri, bag-seama că lui e. mai mare teamă de arendaș de cât mie

Măcieș îl ascultă cu băgare de seamă, cu sufletul mohorît de un ghimpe de gând pe care el îl simți la câteva vreme după ce și-a arendat moșia: «De ce a arendat el moșia unui Grec? Era abătut, pierdut din cauza morții soției lui și a închis ochii, a arendat Vultureasca lui rodnică celui dintâi venit!»

I se părea că întregul norod din Vultureasca vorbia prin gura învățătorului, îi imputa că l-a dat legat de mâni și de picioare străinului.

— Când au cules bieții oameni porumbul de pe câmp—urmă învățătorul—când l-au curățat de foi și l-au făcut grămezi, nu vine să-i dijmuiască. Nu! întâi să-și pue el grâul în pământ.

Par-că n-ar putea dijmui în două trei zile și să-și semene apoi grâul! Anul trecut dăduse zăpadă la Vinerea Mare și bieții oameni erau tot pe câmp. Adică oamenii, nu! Numai femeile și copilașii se părpăliau pe lângă vre-un foc ce ardea ca pe ghiață.

Și, știți ce dijmă le ia? Nu din trei una, cum le luați d-v., din două una. Le-a pus câte două pogoane de rusfet, câte 6 chile de dus la gară la Sălcuța.

Și bieții Vultureșteni rabdă, dar Dumnezeu știe până când.

Unde sunt ghiociurile de altă dată, cari păcăniau vesele din bucșile roților, de le auziai cât de colo?!... Unde sânt cele trei perechi de boi pe care le înjuga mai fiecare gospodar?... Unde-i tamaslâcul de vite al Vultureștenilor?...

S-au dus toate pe apa Sâmbetei... Ghiociurile mari cari au rămas nevândute, se ruginesc și se părăginesc. Vitele s-au împuținat, căci arendașul a spart islazul cel frumos ca să pue grâu în el și ca loc de iarbă nu lasă decât smârcurile din spre Sărata și râpile sterpe.

Boierule’, cât îl mai ții pe moșie? Svârle-l afară!... Svârle-l!

Ăsta e câine, nu om!

Învățătorul tăcu.

Măcieș își răsuci o țigare dus pe gânduri. Așa era! Așa era! El cunoștea prea bine nevoile în care se sbăteau țăranii. Vedea cum boierimea băștinașă fugea dela moșii la orașe, vedea cum se dezgrădina tot mai mult credința la sate și cum se aciuiau pe moșiile rodnice arendașii de neam străin, storcând averi din pământul frământat în sângele strămoșilor noștri.

Învățătorul intră în clasă și dete drumul băeților, apoi veni lângă Măcieș. Școlarii trecură pe lângă ei cu căciulele în mână, se împrăștiară pe uliți, umplând satul de larma lor veselă.

Boierul chemă pe Curpen în școală și-i dădu o hârtie de o sută de lei:

— Ține, Mărinică, pentru cărți de premiu!

Apoi plecă.

Se duse până-n celălalt cap al satului și veni pe supt mal. O dungă de nori fumurii alerga de-alungul cerului ca o cărărușă în seninul înălțimilor.

Ajunse la curte pe înserate. Il așteptau cu masa. Mișu se arăta foarte prietenos. Arendașul îl primi cu o glumă:

— Cât p-aci să-ți legăm lingurile de gât — cum se zice pe la noi, pe la țară.

Drept răspuns Măcieș îl întrebă:

— Am să-ți fac o supărare. Îmi dai trăsura să mă duc la oraș?

— Dar cum se poate? Să pleci așa de grabă?

Și cheful nostru bătrânesc cum rămâne?

— Nu se poate! Nu se poate! — sări și Mișu.

— Cu dragă inimă aș rămâne, dar nu prea sânt bine...

— I s-a urât la noi domnului Măcieș — zise Caliopi.

— Dar cum ghiciși d-ta atât de bine? Ai dat cu bobii?

— Ba nu, dar se vede!

— Nu! Nu! Fără glumă... Sunt cam bolnav.

Și boierul nu se lăsă. După ce bău cafeaua, ceru să vie trăsura. La urma urmelor, arendașul porunci lui Ioniță și boierul plecă. Tânărul se duse in grădină. Arendașul rămase cu soția în balcon. Și atunci Caliopi se dădu aproape de el, parc-ar fi vrut să-i spuie vre-un secret.

— Te-ai mai gândit?... Ce vrei să facă Mișu?

— Cum «ce să facă»? Nu ți-am spus? După ce voi isprăvi de treerat, mă duc la București să vorbesc cu Oțeleanu.

— Va să zică nu vrei să-l mai ții pe lângă noi vre-un an-doi?

— La ce? Trebuie să-i fac rost de-un loc bun în magistratură.

— Și eu îți spun că rău faci! Mișu nu poate pleca de lângă noi... Nu vreau eu. Auzi?

— Și de ce, mă rog?

Arendașul era foarte mirat de această împotrivire din partea soției sale și aruncă întrebarea cu un ton batjocoritor, ca un om care nu dă voie nimănui să se atingă de planurile lui.

— Pentru-că eu cred că, de-l vom lăsa de lângă noi, îl vom pierde.

Iani începu a râde cu hohote.

— Va să zică, la Paris l-ai lăsat să stea cinci ani de zile și nu ți-a fost teamă că-l vei pierde și acum ți-e teamă de București?

— Ascultă-mă, Iani, și pe mine odată. Știu eu ce spun!

— Ei, ce spui tu? Ia să te aud,

Caliopi nu putu spune mai nimic. Ai fi zis că-i i-e rușine, ai fi zis că are ceva pe suflet. Cu glasul domol și trist ea îngână:

— Nici eu nu știu bine ce să-ți spun...

Dar mie-mi spune inima să nu-l lăsăm de lângă noi.

— Cum ți-au venit în minte fleacuri de-astea?

Arendășița oftă ușor și-și pierdu privirea în amurgul liniștit.

— Vei vedea tu!

Apoi rămase pe gânduri...

Din trecutul vieții ei îi răsărise în minte un chip de om, un chip de rudă și acest chip îi juca acum înnaintea ochilor, plin de umbră, ca un liliac uriaș.

A văzut bine, a văzut par-că până în fundul sufletului fiului ei și un fier roșu i-a trecut prin inimă...

Dar cum putea spune ea ce avea pe suflet?! Ii era rușine, îi era teamă să n-o râdă Iani. Și cu toate acestea un glas din adâncul ființii ei, îi spunea să nu dea pe Mișu de lângă ea.

Aidoma râsul unchiului ei Mihalis, aidoma tremurătura buzei lui de jos... Mișu semăna leit cu un unchiu al ei, un bogătaș cartofor și crai, care și-a tocat la cărți cel de pe urmă ban și s-a înecat în Dunăre. Cum n-a văzut ea până astăzi această asemănare? Pentru ce chipul lui Mihalis nu i se arătase niciodată atât de lămurit? De sigur asemănarea a fost și până acum, dar ea n-a putut-o descoperi, de oarece i-a trebuit ani până să iasă bine la iveală, lămurită ca o pecetie, în ființa copilului ei.

Arendășița simți un fior de frig în spate. Un liliac trecu pe dinaintea lor, înotând în aerul umed al serei, pierzân-du-se în întunerecul ce se lăsă pe pământ. Nu! Ea nu-l va lăsa pe Mișu de lângă ea. Cu nici un preț nu-l va lăsa!

V. TINEREȚE

Când mai era ca vr-un cias pân-la ziuă, Curpen fu în picioare. Își ridică ochii în sus, să vază cum e vremea, apoi începu să care și să așeze în căruță tot ce-i trebuia în ziua aceia: merinde, găteje de foc, cujba, pripoanele cailor, nicovele și ciocane de coasă, bota de apă astupată cu un șomoiegel de miez de papură, și un buriaș cu rachiu. Unse apoi osiile, adăpă caii și-i aduse la căruță, le puse gurile de ham în piept și legă tivgește opritorile în capătul oiștei. Câinele se repezi la poartă, lătrînd. Două umbre se apro-piară, crescură și din ele se lămuriră doi flăcăi cu coasele pe umere: Ne-culai Pleșca și Onea Plavie.

— Bună dimineața, neică Marine!

Așa-i ziceau învățătorului toți flăcăii și toate fetele din sat. Oamenii mai bătrâni îi ziceau «nepotul Marinică».

— Să trăiți, flăcăi!... Ați și făcut ochi?

— Băeți vrednici! — răspunse Onea, râzând.

Flăcăi puseră ochiurile ștreangurilor în capetele crucioaielor, iar învățătorul desfășură hățurile. Și cât ai trage o brazdă cu coasa, au și picat: loniță Custură, Mihalache Mazâlu, Toader Leasă, Marioara Crivăț, Ileana Mocanului, Marița Hergheligiului, Smaranda Plutașului și Ioana Ispas—fiecare cu coasa pe umăr.

Cu totul cinci flăcăi și cinci fete mari. Oare să poată dă ei jos până seara zece pogoane de grâu?... Curpen deprinsese din tinerețea lui așa: când i se făcea grâul numai bun de coasă, își lua flăcăi și fete mari, și într-o zi era tot grâul pologit.

Fetele se cuibăriră pe podina căruței, flăcăii se rezemară de scoarțe—ținând fiecare câte două coase—, iar învățătorul își făcu loc în gura căruții și lua hățurile în mână:

— Gata flăcăi?... Gata, fete mari?

— Gata, neică Marine!

— Hi călușeii moșului!

Călușeii smuciră căruța din loc, ieșiră binișor pe poartă și o luară în trap mă-runt pe drumul umezit de rouă.

Prin întunericul subțiat de lumina slabă, sfioasă a revărsatului zorilor se deslușiau căruțe încărcate cu cosași. Ieșiau de prin oboarele înnecate în întuneric, treceau ca niște umbre, într-un necurmat zăngănit de oțele. S-auzeau uneori întrebări și răspunsuri zvârlite din fugă:

— Mai ai, mai ai?

— Până pe la un prânz!

Apoi nu se mai auzia glas de om. Numai păcănitul înnăbușit al bucșilor dela roți te vestea că în lupta aceea între întuneric și lumină, zvârcolirea muncitorimei începuse. Un neastâmpăr ciudat, puternic, plutia parcă, în văzduh, cuprindea sufletele.

E secera! Strânsul roadei sfinte de pe ogoare.

Să ne grăbim, flăcăi, să nu ni se scuture spicele!...

Întunericul slăbia, lumina cuceria văzduhul. Stelele păliau în cer, se stingeau ca niște lumini sfârșite de veghere, se topiau în înălțimile curate. Numai luceafărul de ziuă scânteia mereu în singurătatea nemărginită și albastră, parc-ar fi vrut să înfrunte soarele. O ciocârlie cânta în undele înviorătoare ale aerului. Din aria de foc a Răsăritului se ridica încet-încet rotundul înflăcărat al soarelui dătător de viață și câmpul plin de rouă surâdea în străluciri de diamante...

Căruță ajunse la capul locului, și învățătorul opri. Flăcăii și fetete săriră repede jos și-și aleseră fiecare coasa. Curpen dehămă caii și-i legă la căruță până se facă loc de postață.

— Ei, care o iea înnainte?

— Eu, neică Marine!

— Să mi te văd, Neculăiaș!... Să mi-i lași în coadă pe toți.

Neculai Pleșea nu zise nimic. Zâmbi nițel, înfipse coporâia în pământ și trase de câteva ori cu gresia pe coasă. Apoi își făcu cruce și începu a cosi. In pământul umed picioarele lui lăsară două urme arcuite. Lângă el prinse brazdă Toader Leasă, lângă acesta Ioniță Custură, apoi Onea Plavie și Mihalache Mazâlu. Iar când Mazâlu trase brazda lui, s-au prins și fetele: întâi, Marioara Crivăț, lângă ea Smaranda Plutașului, lângă aceasta Ileana Mocanului, apoi Marița Herghelegiului și Ioana Ispas. Se înșiruiseră ca cocorii: fiecare în stânga și în urma celui d-înnainte, cu câte o lățime și o lungime de brazdă.

Aduși de mijloc pe coporâi, flăcăii și fetele cosiau fără să zică nimic. Coasele scrâșniau amarnic, retezeau grâul din fața pământului, il rezemau pe vergele și-l culcau în pologuri groase. Dinnaintea coasei lui loniță Custură, o prepeliță făcu deodată: zvârr!

— I-ai tăiat coada, Ioniță! — glumi învățătorul. Uite-o, săraca, a rămas bearcă!

Flăcăul se opri din cosit, se rezema în coporâie și flueră a pagubă:

— Scăpai bunătate de friptură... Zvârle cu căciula după ea, Oneo!

Dar Onea Plavie începu a fluera un cântec ieșit de curând. Flueratul lui se îngâna cu scrâșnirea coaselor. Iar fetele-l ascultau cu drag, cosind în-nainte, căci fiecare din ele avea câte un dor în suflet și cântecul acesta scutura în inimile lor miresme dulci, venite de prin alte locuri și legănă în sufle-tele lor dragostele simple și adânci, plămădite în lumina soarelui și în farmecul câmpului plin de holdă.

Marioara se opri să ascuță coasa, își trase basmaua pe ochii umbriți de gene lungi și furișă o privire spre Neculai Pleșea. Flăcăul cosia harnic, cu capul gol. Și tot sufletul fetei se ducea spre

el într-un val năpraznic de văpae ascunsă.

Ei de mici copii s-au avut bine și s-au iubit frățește.

Puneau o scândură de-a curmezișul proțapului dela car și se dau în leagăn ceasuri întregi. Când se duceau cu vițeii la câmp, el îi culegea flori de mac sălbatec și de țintaură, pe care ea și le așeza la tâmple, între șuvițele de păr negru. Apoi s-au făcut mai mărișori și nu s-au mai jucat împreună. Simțiră într-o bună zi că nu le venea bine să-i vază lumea stând de vorbă. Când se întâlniau însă, aveau priviri calde în care surâdea o simțire nelămurită încă, dar care le umplea sufletele de o bucurie curată și adâncă. El se ridica voinic și sprinten, ea se zbura frumoasă și mlădioasă. Își făcea drum pe dinnaintea casei lui Crivăț și fluiera o horă, iar fata îl auzia și inima începea să i bată des în piept, ca la o pasăre speriată. Și din zi în zi se doriau mai mult.

Iar când s-au prins în horă, simțiră că o dragoste dulce, adâncă, senină, crescuse în sufletele lor. Acum erau flăcău și fată mare, și el îi ieșia în cale în amurgurile albastre de toamnă, când ea se-ntorcea de la gârlă cu cobilița pe umere. Vorba lui era dulce și ochii plini de lumină. Îi luă floarea dela ureche și și-o ’nfigea la pălărie, o ținea de mână și i se băga din ce în ce mai adânc în suflet. Apoi el îi luă o batistă și niște bete și nu și-au mai vorbit trei săptămâni de zile. Iar într-o Duminecă seara Neculai veni în amurg pe malul Dunării, și acolo îi prinse un colan nou-nouț pe mijlocul ei frumos de fată mare. Și, de atunci Marioara nu mai putea de dragul lui. Ii rămăsese în suflet chipul lui Neculai, cum ne rămâne în ochi soarele când asfințește...

— Ia mai stați nițel, tinerețe!

Curpen ținea buriașul cu rachiu supt brațul stâng și păhărelul în dreapta.

— Mai stați, mai stați, să ne stea norocul!

Apoi se duse lângă Pleșea și turnă un păhărel de rachiu printr-o țeavă de trestie înfiptă în gura buriului, în chip de canea:

— Iea de colea, cosașule!

Flăcău întinse dr eapta și luă paharul:

— Hai noroc, neică Marine! Spor și berechet să dea Dumnezeu!

— Domnul să te auză, băiete!... Te și uitași în fundul paharului... Mai vrei unul?

— Nu-i mai da, neică Marine, că pune coasa supt polog și se culcă.

— Lasă, Oneo, că-ți rămâne și ție... Nu duce grijă! Iea de colea, Neculai băiete, să ai puteri să tragi cu coasa... Și lasă, că ți-oiu căra și eu la nuntă apă cu ciurul.

Curpen trecu pe rând la toți flăcăii și, când ajunse la fete, se întoarsespre ei:

— Ia, acum să băgăți de seamă că n-o să vrea să bea niciuna, ca să nu le iasă ponosul de bețive.

Turnă apoi un păhărel, și-l întinse Marioarei:

— Ține, fină!

Fata clătină din cap:

— Nu beau rachiu de când sânt!

— Hai, bea!... Hai, bea!... Las’ că nu te văd flăcăii... Ce vă uitați încoaci, măi pehlivanilor?

Dar fata nu vru să ie aîn ruptul capului, și celelalte fete tot așa.

— Norocul vostru, măi flăcăi! — zise învățătorul.

Apoi așeză buriul pe un mănuchiu, întinse o velință pe miriștea țepoasă și puse masa: pâne de casă, un batog afumat și vre-o trei felii de caș îndulcit. Cosașii lăsară coasele din mâini și se așezară roată în jurul mesei. Și, pe când mâncau, trăsura arendașului trecu repede pe la capul locului și se opri ca la două-trei zvârlituri de băț dela ei.

— S-a oprit la locul lui Stan Frunză! zise unul din flăcăi.

— Să vă uitați că-l bâte!—zise altul.

Flăcăii și fetele puseră mâinile streașină la ochi.

Arendașul sări jos din trăsură și porni spre Român. In liniștea mare a câmpului, glasul lui se auzia lămurit:

— La bani și la mălaiu știai să-mi vii astă iarnă, dar la coasă nu vrei să ieși la grâul meu, hai?

Rumânul își lăsase mâncarea și se sculase în picioare:

— Ți-am făcut pogonul, boierule!... Chiar aseară l-am strâns în jumătăți.

— Taci, hoțule!... Pe cine minți tu?

Palma grea și butucoasă a arendașului căzu aspră pe obrazul omului.

— Ce mă bați de geaba, boierule?... Poate c-a uitat să mă treacă isprăvnicelul pe listă.

Arendașul își aduse pe semne aminte că omul își făcuse datoria, căci nu mai izbi a doua oară. Porni spre trăsură, înjurând. Era o patimă veche a lui, ca atunci când era necăjit de cine știe ce, să pălmuiască așa din senin pe vre-un om, pe câmp. Azi fu rândul lui Stan Frunză, mâine va fi al altuia...

Cosașii lui Curpen se ridicară dela masă și începură iar a cosi; învățătorul schimbă pripoanele cailor și aduse o botă de apă proaspătă.

Soarele urca încet în răscrucile cerului, lăcustele și greierii țârâiau necurmat, pământul frigea, florile de cicoare se închideau pălite, căldura începuse a juca în valuri albe în fundul zărilor albastre, coasele fulgerau, scrâșniau, grâul pârâia, și văzduhul era parcă de pară. Pe întinsul câmpului se vedeau muncitorii în cămăși albe, făuritorii aurului lucitor, cei legați toată viața lor de pământul negru. Și nici-o adiere de vânt nu răcoria frunțile pe care șiruiau sudorile fierbinți. Fluturi frumoși fâlfâiau când și când peste grâu, ca niște pete de lumină colorată.

Și-n lumina aceia strălucitoare, în liniștea mare a câmpului, un cântec prinse aripi și pluti departe:

«Foaie verde și-un bujor, «Plânge-mă mamă cu dor, «Că și eu ți-am fost fecior; «Ți-am scos plugul din obor, «Șapte brazde cam brăzdat, «Cu grapa nu le-am grăpat, «Și-n cazarmă m-a băgat: «Frumos păr mi-a retezat!»

Mâinile strângeau cu tărie coporâiele, iar fetele își trăseseră basmalele pe ochi.

O turburare adâncă se ghicia în sufletele lor, și turburarea aceasta tremura în glasurile tuturor și dă aripi coaselor.

Ca mâine, ca mâine vor pleca la oaste toți flăcăii cari cosesc azi la grâul învățătorului și vor rămâne fetele mari să-i plângă pe-ascuns în amurgurile tainice, și vor rămâne boulenii pe mâinile bătrânilor sau ale frățiorilor mai mici și ei nu vor mai vedea florile ce cresc în Vultureasca, nu vor mai auzi glumele clăcilor și vioara lăutarului.

Într-acestea, învățătorul chiui dela căruță să vie o fată să facă fiertura de amiezi și fetele se îndemnau una pe alta: «du-te tu, surată»; «du-te și tu, veri-șoară!».

— Să se ducă una, care știe să mestece mămăliga! — zise Onea Plavie.

— Duceți-vă, fa, una, c-apoi mă duc eu și vă fac de rușine!—zise Mihalache Mazâlu.

Atunci Ioana lui Ispas porni la căruță, și învățătorul îi dete-n primire mălaiul și cele trebuitoare, apoi veni de cosi în locul fetei. Coasele dărâmau mereu, și grâul rămânea în urmă în pologuri aurii, peste care soarele vărsa valuri de dogoare. Câte-un spic răscopt se frângea uneori din încârligătură și zbură departe, într-o săritură repede de lăcustă. Pe alocuri vre-o tufă de alior, retezată din fața pământului, plângea stropi de lapte...

— Mamă Călino—zise învățătorul unei bătrâne ce cosia alături de locul lui — mai poți, mai poți?

— Ia, fac și eu umbră pământului de geaba, maică.

— Să vii să mănânci cu noi de amiezi, mamă Călino!

— Viu, Marinică maică, viu!...

Soarele dospia pământul, vărsă po-topu-i de lumină albă peste roada bogată a țarinei. Și atunci glasul fetei lui Ispas se auzi dela căruță:

— Neică Marine, mâncarea-i gata.

— Hai, băeți!

Tineretul porni spre capul locului: flăcăii fluerând, fetele cântând. Învățătorul se duse de adăpă caii, apoi le mai schimbă odată pripoanele, cu toate că bietele dobitoace nu mai puteau paște o gură de iarbă din pricina muștelor, pe cari le iuțise soarele.

Două fete umplură străchinile și împărțiră lingurile de lemn, pe când alta aduse apă rece. Baba Călina veni și ea, domol, cu coasa pe umere:

— Dar ori ți-e ’n gând să treci pe postața noastră, mamă Călino, de-ai venit cu coasa?

— Ba nu, mamă! Ia să-și facă p-omană vre-un flăcău să mi-o bată nițel, că nu mai taie de loc, custura.

Care cum mânca, se scula, se așeza la soare, înfiigea nicovala în pământ, și începea să-și bată coasa. Onea Plavie luă și coasa babei Călina cu el. Ioniță Custură se băgă sub leșițele căruței și începu a glumi cu fetele, strigând către Pleșea:

— Măi framiu Neculai, bate și coasa mea, că ți-oiu căra și eu cu furca vre-un sac de făină dela moară.

Ciocănelele izbiau des în gurile coaselor, se îngânau ca niște cântece de oțele, și flăcăii stau în soare, aduși de mijloc spre nicovele. Fiecare luase și câte o coasă de fată. Numai Ioniță Custură se odihnia la umbră și râdea cu fetele. Apoi într-un târziu sări și el grabnic:

— Hehei fetelor, cu voi îmi rămâne coasa nebătută.

Neculai Pleșea isprăvi de bătut coasa, și se sculă. După el se ridică și Mihalache Mazâlu și veni spre el, cu umărul în-nainte să-l izbească. Pleșea îl văzu, se sprijini în picioare și-l primi în umărul drept, dându-l îndărăt.

— Măi, da’ ce vi-e ’n gând să faceți? — le strigă Curpen.

— Neică Marine, lasă-mă să dau odată cu el de pământ! răspunse Mazâlu.

— Așa vi-i povestea?... Să vă văd!

Ceilalți cosași se sculară de pe unde erau și se strânseră roată în jurul celor doi flăcăi. Fetele se urcară în căruță. Iar învățățorul rămase la umbră cu mama Călina.

Cei doi flăcăi stătură nițel față ’n față., măsurându-se din ochi, de sus până jos, apoi se cuprinseră strâns în brațe.

— Nu te lăsa, Neculai!

— Îngenuche-l, Mihalache.

Mâinile se înfipseră în brâiele roșii, și brațele strângeau cu putere. Se ridicau unul pe altul dela pământ, se învârtiau, se amăgiau și cădeau tot în picioare, izbind greu în pământ.

Mihalache pândi când îi veni bine și se smuci din strânsoarea luptei drepte, alunecă repede înnapoi și apucă pe Neculai de brațe, mai din jos de umeri. Apoi îl smucii spre el, îl aduse scurt și repede spre stânga, spre a-l suci apoi de odată la dreapta. Ii înpinse înnapoi, îl mai smuci de câteva ori și îngenuchiè de-odată pe genuchiul stâng, vrând s-aducă astfel pe Neculai, pe neașteptate, la pământ. Dar cel-lalt îi aflase toate meșteșugurile și se feri, proptindu-se la timp în piciorul drept. Văzând că nu i-a izbutit vicleșugul, Mazâlu se ridică repede și se înfipse iar la luptă. Neculai îl strânse bine în brațe, îl săltă dela pământ și începu a-l învârti ca-ntr-un joc repede, spre a-l ameți.

— Zvârle-l la pământ!

Dar mâinile-i alunecară din Încleștarea lor din pricina sudorii și Mazâlu îi scăpă.

Sudorile le curgeau pe frunți, și răsuflarea li se iuțise. Își strânseră bine brâele pe mijloc și se cuprinseră din nou în brațe.

— Merge cu șiretlicuri? — întrebă Curpen.

— Merge! — răspunse Mazâlu.

Și, cât ai clipi din ochi, căzu pe spate, ridicând genuchiul drept în pântecele lui Neculai, spre a-l zvârli peste cap. Și cu toate că mișcarea fu destul de repede, Neculai nu zbură pe sus, ci căzu în patru buși pe pieptul lui Mazâlu:

— Scoal’ măi vericule, că te-ai umplut de praf!

Mihalache Mazâlu se înfuriè. Se sculă și înfipse mâna stângă înainte, mâna dreaptă la șale, în brâul lui Neculai, Ace-sta îi băgase brațul stâng pe supt brațul lui drept, brațul drept îl aruncase pe deasupra umărului lui stâng și își prinsese pe la spate cu stânga încheietura mâinii drepte. Se răsuci apoi cam cu umărul drept în pieptul lui Mazâlu și, când îi veni bine, îi aruncă piedică piciorul drept, cetluindu-i bine acel picior, și furându-i sprijinul piciorului stâng.

— Acum e acum, Mihalache!

Mihalache văzu însă bine că nu mai e scăpare. Neculai îl împingea cu umărul, îl aducea din brațul drept și-l cefluise cu piedica. Se zbătu el să scape, dar nu fu chip. Se plecă, se plecă—știi ca un pom tăiat din fața pământului,--și în urmă căzu dovedit.

— Cât p-aci să cazi, Mihalache! — îi strigă învățătorul, râzând.

Apoi se îndreptă spre baba Călina.

— Ce zici mamă Călino, să le dau câte un rachiu?

Lelea Călina își șterse cu mâneca lacrâmile din ochi, și oftă jalnic:

— Dă-le, mamă, dă-le!... Că-s voinici amândoi, flăcăii!... Așa era și Răducu meu!... Of, Doamne!... Doamne!... De tânăr mi l-ai mai luat!

Baba Călina avuse un singur fecior, care murise la oaste, și de atunci îl plângea pe toate cărările. O biată vă-dană tristă și amărâtă, care-și trăia ca vai de mama ei zilele ce-o mai despărțiau de mormânt.

Tineretul tăcu în fața acestei dureri de mamă. Onea Plavie trase cu gresia pe coasă și îi pipăi gura cu degetul;

— Taie ca briciu’, mamă Călino!...

— Să trăiești, puiu’ mamei!...

Apoi bătrâna se sculă și porni încet-încet cu coasa pe umăr spre locul ei.

Fetele strânseră masa și se prefăcură că vor să se odihnească de nămiezi, dar flăcăii nu le deteră pace. Rupeau câte-un firișor de iarbă și le gâdilau pe la ochi, pe obraji, pe buze, până le stricară culcușul. Apoi Onea Plavie, care fusese multă vreme după oi, scoase fluierul dela brâu și zise un Pandelaș. Tineretul sări îndată la joc, și astfel răgazul dela amiezi fu dat horilor.

Apoi coasele începură a scrâșni din nou. Câte-o șopârlă luneca repede prin miriștea proaspătă, pierind sub poloagele de grâu. Din belșugul de roadă ieșiau în răstimpuri văpăi de arșiță. Numai floarea de orajniță părea mai fragedă, însângera printre firele de grâu. Iar locurile cu porumb păreau niște insule cu smarald răsărite ca prin minune în marea de aur a grâului ce se întindea până unde se ’mpreună cerul cu pământul. Brațele oțelite în muncă trăgeau voinicește coasele, și grâul cădea, cădea mereu. In piepturile tinere năvăliau dorințele dulci, și dragostele frumoase și adânci legănau sufletele...

Soarele se lăsa în chindii și cosașii se odihniră nițel pe cotoarele poloagelor. O prepeliță își striga numele dat de cărturari: pitpalac. Printre norii ce-i ieșiau în cale, soarele țesea trâmbe late de lumină blândă. Spre miazănoapte se ridicau, se îngrămădiau niște nori albi, ca niște munți înnalți, troeniți de zăpadă

— Zor, flăcăi!

O răcoare binefăcătoare se lăsase acum pe câmp.

— De-om ieși până-n sfințitul soarelui la capul locului, să ne cununi pe toți, neică Marine.

— Vă cunun, mă, că nu mi-e rușine cu niște fini ca voi!

Grâul cădea, cădea, cădea, și soarele grăbia pe drumu-i de seară. Cosașii nu mai ziceau nimic. Umbrele lor se lungiau uriașe și plutiau negre pe pologuri, pe miriște. O pace adâncă se lăsa în sufle!tele lor. Soarele începuse a zvârli jăratec spre sfințit și scobora din ce în ce mai iute. Norii din spre miazănoapte aveau acum surpături de stânci fantastice, colțuri străvezii, piscuri înnalte care plutiau în înnaltul cerului ca o măiastră dantelă de cristal.

Și atunci Neculai Pleșa mai trase de vre-o două ori cu coasa spre tăia cele din urmă fire de grâu, și ieși la capul locului. Apoi rând pe rând ieșiră și cei!lalți flăcăi și fetele. Curpen puse mâna streașină la ochi și se uită $n urma lor, pe câmpul plin de aurul poloagelor:

— Te pologiră zmeii mei de cosași,hai?

Și, după datina strămoșască, oamenii răsuflară la capul locului.

Soarele se măria, se înroșia, scăpăta, și din pragul asfințitului se uita ca un ochiu uriaș spre lumea împrăștiată pe ogoare.

Rotundul lui rămânea în ochi, și ori încotro te uitai, îl vedeai ca un ban mare de aur care fugia, odată cu privirea, peste grâu, peste porumburi, peste miriști

Lumina se împuțina și întârzia viorie pe câmp. Apoi soarele pieri în norii de jăratec ce ardeau în sfințit. Părea un foc năprasnic care cuprinsese și cerul și pământul, și acest sfârșit de zi avea o măreție de taină dumnezeiască. Norii din spre miazănoapte se întunecau, luau fețe de granit vânăt, și lanțul acesta de munți fantastici părea acum grozav de înnalt, întuneca mereu, și par-că dincolo de el răsăriau lumi pe cari noi nu le putem cunoaște... Iar pe câmp începu a pluti amurgul dulce de vară...

VI. NEPOTUL LUI MIHALIS

Ci băiatul arendașului se sîmția mai nenorocit decât un osândit. Amin!tirile celor cinci ani trăiți Ia Paris erau proaspete în sufletul lui și-l ne-fericiau prin farmecul trecutului și amără!ciunea depărtărei, prin acel sentiment duteros ce-l lasă în inimile noastre des!părțirea de locurile ce ne-au fost dragi, de ființele pe cari le-am iubit. Avea une ori momente de răzvrătire năvalnică și-i venea atunci să spargă casa de bani a arendașului, să iea dintr-însa cât va putea mai mult și să plece în lume.

— Ah! — își zicea el adeseori — de ce nu se găsește cineva, care să-mi dea bani să mai pot trăi un an, numai un an în Paris și pe urmă să mă omor!

Dimineața se scula târziu, se plimbă vreme de două ceasuri numai în halat și-n papuci, apoi se îmbrăca a lene ca o cocoană care n-are nimic de făcut și trândăvia pe canapea, cu vre-un jurnal în mână, până la masă.

Într-un rând scăpa la București și se întoarse abia după o săptămână, stins la față și mort de somn. Se încuiè într-o odae și dormi o zi și o noapte, fără să se simță. Arendășița nu zise nimic, dar se uita odată drept în ochii arendașului, și acesta înțelese că soția lui avea de ce se teme, nelăsând pe Mișu, să plece la oraș. Necăjit la început de împotrivirea ce-i făcea Caliopi în îndeplinirea planurilor lui pentru viitorul lui Mișu, Iani Livaridi văzuse în cele din urmă că o ședere de câtva timp la țară, nu poate fi decât în folosul băiatului lui, care era slab și avea nevoe de aer curat, de viață cu rânduială și de liniște. Când i-a spus soția lui ce avea ea pe suflet, arendașul a râs cu hohote în fața ei, dar când fu pe câmp, singur, simți și el o teamă neînțeleasă furișându-i-se în suflet, și văzu ca tot e bine să asculte odată și de ea.

Începură deci a lăuda amândoi viața câmpenească și a huli viața de oraș, în care sunt atâtea neajunsuri. Și era o plăcere să asculți cum înnumăra Livaridi toate frumusețile acestei vieți câmpenești, deși pentru el cea mai aleasă frumusețe; cea mai adâncă plăcere a arendășitului era ușurința cu care putea îngrămădi în casa de bani teancurile de bancnote și aurul zimțuit și greu. După câtva timp începft a lua cu el pe câmp și pe Mișu. Îi arăta amănuntele muncilor ce se făceau pe atunci, îl duse la arman să vază cum se prășește locul de arie, îl duse pe la plugurile ce făceau ogoare și-i arătă cum să bage plugul mai afund sau cum să-l scoată mai în fața pământului, cum i se dă brazdă lată ori îngustă, apoi se duseră amândoi să arvunească mașina de treierat, spre a vedea și el cum se face ruptoarea prețului pe chilă. Într-o zi îi spuse că are de gând să cumpere o moșie frumoasă și să plugărească a-mândoi. In acest chip Mișu va face parte din aristocrația rurală a județului, se va înscrie într-un partid și va ajunge mâine-poimâne deputat; vara va sta la moșie, iarna, când nu mai e nimic de făcut pe câmp, se va duce la București, va vorbi la Cameră, va ajunge departe.

Mișu vedea bine, că în potriva dorinții lui aprige de a trăi la oraș, se ridicau amândoi părinții și la urmă înțelese că, atât timp cât va sta închis în casă și nu se va amesteca în treburile moșiei, el nu va putea ieși din curte fără știrea părinților, sau va fi silit să iasă pe ascuns, sărind peste gard în loc să iasă pe poarta mare. Și se gândi că trebue să câștige neapărat încrederea părinților, se gândi că va trebui câtăva vreme — o lună, două, trei, un an chiar — să dea ajutor arendașului, să se zbată după treburi spre a putea ieși din curte la orice ceas din zi și din noapte, nesupărat de nimeni, subt ochii părinților și ai argaților. Și-ar face azi un prieten, mâine altul, s-ar întâlni din când în când, ar pune la cale vre-o petrecere, și acest timp de corvadă ar trece mai repede. Cine știe dacă nu i-ar ieși în cale și un pic de dragoste care să-l mai mângâie de pierderea Ninetei din Paris?! Și într-o bună zi se sculă de noapte, și când se crăpă de ziuă, era în curte. Arendașul se cruci când îl văzu:

— Dar tu?

Tânărul surâse șiret și nu răspunse nimic.

— Te-ai sculat de noapte, hai?

— Ca plugarii!

— Zău? — făcu arendașul. Da’ ce-ai visat astă-noapte?

— Am visat că-mi cumpătaseși un cal de șea, să mă pot duce pe câmp că-lare și...

— Și când te-ai deșteptat, ți-ai adus aminte că nu știi să călărești!... Nu-i așa?

— Chiar așa!...

— Acum ce-i de făcut?

— Să mă ’nvăț să călăresc, și să-mi iei un cal.

Arendașului îi pieri zâmbetul acela în care se vedea și șiretenie și puțină bat!jocură. Se uită la băiatul lui cu luare-aminte și o rază de bucurie trecu lumi!noasă prin sufletul lui:

— Băiatul meu se dă la brazdă!

Și, după ce luară cafeaua cu lapte, tatăl și cu fiul veniră în fața grajdului.

— Simioane! — strigă arendașul. Pune șeaua pe Bălan, și adu-l încoa!

Argatul veni după câtva timp cu un cal înșăuat: un Bălan bătrân și blând, de putea călări și un copil pe el.

Mișu începu să râză:

— Ăsta fuge de mănâncă pământul!

— Cel puțin știu că nu trântește! — îi răspunse arendașul.

Caliopi strigă din pridvorul caselor:

— Să ție doi oameni pe Bălan, că-și face vânt și zboară în nori.

Argatul îi ținu piciorul stâng și tânărul se urcă în șa. Se plecă repede pe greabănul calului și-și înfipse mâinile în coamă. Atunci arendașul arse cu biciușca armurile lui Bălan, și calul porni într-un trap săltat care făcea pe Mișu să-și piardă cumpătul:

— Mai încet! Mai încet, mă! — zbiera el la argatul ce ducea calul de frâu.

Apoi piciorul îi ieși din scară, și tânărul alunecă de pe șea în stânga calului:

— Ține-mă, Simioane!

Argatul sări repede și-l urcă iar pe șa:

— Șaua-i de vină, boierule!... Noi nu mai cădem de pe cal, căci călărim pe deșelatele! — zise râzând argatul.

Arendașul se urcă în docăraș și porni la câmp, strigând din fugă lui Mișu:

— Pân’ la amiezi să mi te ții în picioare pe cal!

Dar Mișu se căzni trei ceasuri în ziua aceia și nu putu învăța să se ție la trap. Picioarele îl dureau din armuri de nu le mai sîmția. A doua zi însă încălecă iarăși, a treia zi iar, o săptămână întreagă s-a căznit până a ’nvățat să ție bine pe cal. Atunci luă un cal mai tânăr din grajd și ieși pe câmp, pe lângă docărașul arendașului. Oamenii de pe câmp

își puneau mâinile streașină la ochi și se uitau după el. Apoi își strigau unii altora:

— Uite, vere, ăla dela Paris, s-a băgat logofețel la tat-său!

Arendășița mulțămiă lui Dumnezeu că a dat băiatului ei gânduri bune, iar arendașul se gândia că bine a făcut de a ascultat odată și pe Caliopi.

Și nu trecu mult și Mișu porni într-o seară cu isprăvnicelul, să scoață câțiva îndărătnici de oameni la ogoare pentru a doua zi.

Argatul se opria înnaintea vrămiței și spunea:

— Aici stă cutare.

Apoi ciocănia cu codiriștea harapnicului în stâlp.

Iar Mișu aștepta la poartă și, când se arătă cel cu pricina, începea să se răstiască la el:

— Dacă nu-mi ieși mâine la ogoare, să știi că te ridic cu jandarmul de unde vei fi!

Apoi pleca la altul și iar la altul, până se ducea la toți. Atunci se întorcea spre curte, se abătea pe la crâșma lui Nicoli și cinstia isprăvnicelul cu câte o cinzeacă de rachiu, pe când el își cumpăra țigări și pornia repede spre a nu crede

oamenii că-i place să stea de vorbă cu crâșmarii...

Și, după cât-va timp, începu a se duce noaptea pe câmp, singur. Își lua cu el totdeauna revolverul, și pleca la arman să vază de nu doarme pândarul, în luncă, să vază de n-ar putea prinde vite străine în otavă, la porumburi, să vază de nu fura flăcăii porumb de copt.

Iar când mașina începu a urla, el se urca pe batoză, supraveghia nițel mersul treburilor, se uita pe furiș la fetele fru!moase și ardea câte-o nuia pe spatele vreunui țigănuș ce căra cu trăgătoarea.

Hotărît lucru; Mișu vrea să s-apuce de plugărie!

Într-una din seri, arendașul întârziè la masă mai mult ca de obiceiu și porunci slujnicii să mai aducă o cană de vin. Afară începu de odată să plouă și un miros de pământ ars năvăli în odaie prin fereastra deschisă.

Livaridi se sculă, se duse la fereastră și se uită la cer:

— Are de gând să ne stropiască nițel! — zise el închizând fereastra.

Ploicicq asta numai bine frăgezia pământul pentru ogoarele ce-i mai rămăseseră de făcut.

Mișu sta răsturnat pe speteaza scaunului, cu mâinile ’n buzunare, picior peste picior, iar Caliopi se sprijinise de marginea mesei, plecată puțin spre lampa ce-i cuprindea pe câteși trei într-un cerc de lumină blândă și veselă.

Arendașul povestia cum au și-nceput părinții cu fete de măritat să-i dea târcoale.

Un misit care venise să-i vază grâul, îi abătuse vorba despre fata unui proprietar din vecinătate: «fată frumoasă, cu zestre, crescută în pension, știe franțuzește, nemțește, pian, lucru de mână... un boboc!»

Și arendașul imita jocul feței și ge!sturile misitului și făcea caz mare de această întâmplare. Arendășița se uita pe furiș la băiatul ei care fuma făcând pe nepăsătorul, căznindu-se să croiască din fumul de țigară cercuri frumoase. Mișu se uită de vre-o două ori la ceas, ca omul care a întârziat prea mult la masă și pe care-l așteaptă patul sau vre-o lucrare de seamă. Apoi când bătrânii se ridicară, el le dădu noapte bună, le ură somn ușor și porni spre odaia lui, mormăind într-un căscăt prelung:

— Sunt mort de somn!

Își scoase haina și ghetele și-și luă halatul și pantofii. Apoi suflă în lumânare și se întinse pe pat, așa îmbrăcat.

Câtva timp ascultă cu băgare de seamă. In odaia de mâncare se auzia sgomot: servitoarea strângea masa. După un răs-timp auzi un câine lătrând, apoi pe tatăl său strigând:

— Cine-i la arman $n noaptea asta, Costache?

O liniște adâncă se lăsă apoi pe curtea boierească. Mișu sta cu ochii deschiși, cu urechea la pândă, ca un câine de vânătoare. Odaia lui da cu ferestrele spre Dunăre, căci venia in dosul caselor. Afară nu mai ploua, și un întuneric greu apăsa pe pământ. O ploaie de țărână izbi deodată într-o fereastră. Mișu sări din pat, își scoase halatul și îmbrăcă haina, apoi deschise binișor fereastra:

— Ai venit?

— Da!

— Stai colea, că viu și eu acum.

Un sfert de ceas i-a trebuit până să se strecoare afară, un sfert de ceas înspăimântător de lung. I se părea că în dosul fie-cărei uși e cineva care-I pândește, și în fiece clipă se aștepta să auză deschizându-se ușa dela odaia părinților și să-l vază pe tat-său, răsărind în prag cu lumânarea în mână:

— Da’ un-te duci, Mișule, așa de încetinel?

Când se văzu afară, se lipi de perete și așteptă câteva clipe. Apoi scoborî repede scările de piatră și se furișă în grădina din dosul caselor. Se apropii de fereastră, dar nu văzu nimic.

— Unde ești? — întrebă el pe șoptite.

— Aici! — se auzi o voce, încet.

Bâjbâiră prin întuneric, până ajunseră în niște brazde de cartofi, și acolo se așezară pe câte un mușuroiu.

— Știi la ce te-am chemat?

— Nu!

— Să-mi faci un mic serviciu... Uite ce e: ai să te duci într-o zi când ți-oiu spune eu, la gară la Sălcuța, să aduci de acolo o cocoană acasă ta tine. Te întreabă cineva: cine e?... O rudă de a ta, profesoară de oraș, care vine să stea la tine vre-o două săptămâni. Eu voiu veni la tine noaptea, voiu sta un ceas-două și voiu pleca fără să mă simță nimeni... Să te ’ngrijești de pui și de vin bun... Ce zici?... Faci?

Cel întrebat nu zise nimic deocamdată. De sigur, se gândia. Mișu se apropiè de el, să-i vază fata, dar n-o putea des!luși în toate amănuntele ei.

— Ce zici?... N-auzi?

— Greu, boierule!

— Ce greu?... Unde ți-e greutatea?

— O să afle tatăl dumitale și o pățesc cu el!

— Ești prost!... Cine-o să-i spună?... Nu vezi că sunt și eu la mijloc?

— Așa e; dar...

Mișu scrâșni din dinți pe înfundate... Cum? Nicoli pe care l-a adus Livaridi în Vultureasca, ajutându-i să-și deschiză cârciumă, stă și se gândește când e vorba să facă o mică înlesnire băiatului binefă!cătorului său?... Un val de mânie trecu prin el, fierbinte ca o adiere de flăcări... Cine l-a pus să se dea prins astfel unui prost de cârciumar sărac?!...

Apoi se gândi să-l întrebe aspru: «ia ascultă-mă, cât ceri?», dar se opri cu întrebarea pe buze, căci îi era teamă să nu-l piardă de tot... Și repede îi veni în minte un șiretlic: să-i spuie că a abătut vorba pe de parte către Cristea Năstrapă, celalt cârciumar din sat, și acela era bun bucuros să-i facă această înlesnire.

Dar Nicoli era destul de șiret,’ ca să nu se lase prins în cursă. Și el vrea să arate că n-are nevoie să câștige ceva bani în acest chip și vrea să știe dacă nu cumva s-ar putea pune la cale acest lucru cu Năstrapă.

— Nu s-ar putea să vorbești cu Năs!trapă despre asta, boierule?

Mișu înțelese numai decât că avea a face cu un om șiret și răspunse:

— Ba bine că nu!... Dar nu vreau... E mai aproape cămașa decât cojocul!... Înțelegi tu: degeaba n-are să fie; eu tot plătesc. De ce să-i dau lui și să nu-ți dau ție?!

Nicoli înțelese cum stau lucrurile, tăcu nițel, apoi vorbi rar:

— Pentru feciorul domnului Iani fac orice.

Mișu îi șopti:

— Să te duci la gară, de Sâmbtă ce vine într-o săptămână, la trenul accelerat care vine dela București. Pe cocoană o vei cunoaște astfel: e înaltă, subțiratecă, oacheșă.

Când se va da jos din vagon, se va opri puțin pe peron și se va uita ca cineva care se mira că n-a venit nimeni să-l întâmpine. Apoi se va da aproape de un stâlp de pe peron, ținându-și umbreluța de capete de-a curmezișul armurilor... Du-te la ea atunci și spune-i: Zozo!... Numai atât!... Ea va înțelege că ești omul meu, și va începe să-ți povestiască noutăți de prin București... Pe drum să vorbiți despre școală, despre rude, despre ce veți pofti spre a înșela pe chirigiu... Auzi?»

— Da!

Să nu uiți nimic din ce-ți spun eu!

— Nu!

Tânărul îi strecură în mână o hârtie de două zeci lei.

— O mică arvună, Nicoli... Și să mi te văd ce poți!

Cârciumarul strânse hârtia bine în mână, și întrebă:

— Mai ai nevoie de mine, boierule?

— Nu! Te poți duce.

Se despărțiră și Nicoli pieri ca o umbră în întuneric. Sări peste gard sprinten ca un flăcăiandru și porni repede acasă, pierdut în gânduri.

Adus în sat de Livaridi bătrânul spre a se pricopsi, Nicoli simți în curând că, atât timp cât va ține numai băutură și covrigi uscați, nu va putea să iea mușterii lui Năstrapă, nici să facă pe flăcăi să strămute hora de Duminică în bătătura cârciumei lui, nici să iea bucate dela oameni. Trebuia să-și încarce prăvălia cu mărfuri de care are nevoe în orice zi un gospodar sau o gospodină dela țară, și el n-avea bani pentru a face o asemenea cumpărătoare. Ar fi cerut lui Livaridi, dar îi mai era dator, și știa bine că acest zgârcit de arendaș nu-i va da un ban, până nu se va plăti de tot. Sta și se gândia cât e ziulica de mare, și nu vedea unde i-ar putea fi scăparea. Mare-i fu mirarea când se pomeni ieri pe supt seară cu băiatul arendașului:

— Ai țigări de damă?

Tânărul se uită împrejur, cu o cău!tătură pe furiș și nezărind pe nimeni, îi șopti repede dar deslușit:

— Vino la noapte în grădina din dosul caselor, să-ți spun ceva.

Apoi cu o voce tare, spre a-l auzi vizitiul ce oprise docărașul chiar în fața cârciumei:

— Când te vei mai duce la oraș, adu și ceva pachete de țigări regale. Auzi?

Nicoli simți ca o fluturare de noroc în sufletul lui. Nici el nu-și putea da bine seama da ce, dar parcă-i spunea inima că de aci încolo vor veni zile mai bune șî la el. Iar, când îi spuse tânărul de ce e vorba, el surâse în întunerecul nopții, sigur că nu-l vede Mișu...

Ajunse acasă și se trântî pe pat, fără să aprinză lumina. Își puse mâinile pe după cap și stătu nemișcat. Era ca un om peste care cade de-odată norocul unui câștig de loterie și care stă și se chibzuiește bine cum trebuie să întrebuințeze banii.

Nu îndrăznia să facă nici o mișcare,

de frică să nu-și turbure mersul gându-rilor...

Abia după un ceas se sculă și începu a se plimbă prin odaie, cu mânile la spate, prin întunerec.

Vultureștenii nu vor să i calce în prăvălie, flăcăii nu vor să facă horă la el, bucatele nu i se îngrămădesc în hambare.

Dar vor veni toți, și bărbați și femei, și flăcăi și copii. Vor veni toți, căci norocul a’ sosit și la Nicoli. El va lua bani dela băiatul arendașului pentru o mică înlesnire făcută când și când, îi va cere bani cu împrumut spre a se mai sălta din nevoie și va aduce încet-încet marfă nouă în prăvălie, va avea într-o bună zi tot ce trebuie la o casă: stambă și chembrică pentru polci și cămăși, bumbac de toate numerele pentru pânză, arniciu și fluturi pentru mânecare și bete, nasturi, ace, ață, văpsele pentru tras brânele la case, frânghii de cânepă, curmeie de teiu, furci, și lopeți pentru arie, coase, coporâi, gresii, brățări și lulele de coasă, căldări de apă, căpestre și chingi, piedici de cai, sare-bolovani pentru vite, și fel de fel de băuturi. Va cinsti oamenii cu rachiu tare, femeile cu rachiu dulce, copiilor le va da acadele, flăcăilor vin profiriu, și treaba va merge bine.

Ah! Ce zile frumoase vedea Nicoli în mintea lui!

Și nu trecu mult, și oamenii din sat aflară că o profesoară de oraș, o vară de-a lui Nicoli, a venit să stea la el cât-va timp. O femeie frumoasă, care stă toată ziua-n casă și cetia, iar pe supt seară ieșia la plimbare pe malul Dunării. Iar când pământul era învăluit în pace adâncă, băiatul arendașului se strecura ca o umbră pe supt mal, până ajungea în dreptul cârciumei lui Nicoli. Apoi urca malul, săria șanțul printr-o știrbitură de dracilă, aluneca ușor prin grădină, și se opria la o fereastră luminată, în care bătea încetinel.

Ușa se deschidea repede și două brațe rotunde, albe, îl cuprindeau pe după gât, trăgându-l înnăuntru...

...Trei săptămâni trecură ca trei zile, și Mișu rămase iar singur. Se ducea și acum pe câmp, dar n-avea astâmpăr la un loc. I-se păreau toate pustii și fără nici-un înțeles, și nu mai avea tragerea de inimă de mai acum câteva săptămâni. Părea un om obosit, îmbătrânit fără de vreme, și care nu mai poate prinde dragoste de nimic. Zilele i se păreau lungi, și nu știa cum să-și mai omoare urâtul. Uneori pleca pe câmp

de dimineață, dar după câtva drum cotia și o lua la goană spre sub-prefec-tura din Tufeni, spre a se întâlni cu sub-prefectul. Dacă-l găsia acasă, jucau cărți toată ziua, și tocmai seara târziu se întorcea.

Nu trecu însă mult la mijloc și într-o bună zi se pomeni cu un prieten din București, un fost coleg al lui de Universitate. Mișu simți o bucurie copilărească la vederea acestui prieten, care știuse să vie atât de bine, în acest timp plin de gânduri negre. Prietenul îi aducea vești din Capitală, îi spunea pe cine-a văzut, ce cunoștinți a mai făcut în timpul din urmă, cum își petrecea serile, și toate aceste nimicuri aveau în ele ceva din aerul Bucureștilor, ceva din fâșâitul rochilor de mătasă, din eleganța parfumată a unei vieți duse-n deșertăciuni.

In cele dintâiu zile porniau cu trăsura pe câmp și goniau caii nebunește; după masă dormiau câte trei ceasuri, iar pe supt seară se duceau la Dunăre să se scalde ori să se căruțe cu luntea. In cea dintăi Duminică se duseră la horă, căci prietenul lui Mișu ținea foarte mult să vază «cum se amuzează țărănimea». Priviau din trăsură la acel joc minunat care se chiamă «Brâul» și la care se cunosc jucăușii de frunte. Auziau strigături și chiote și vedeau acea furtună de tinerețe, bătând pământu-n tacturi scurte; se uitau necontenit la fetele strânse la marginea horei și vorbiau franțuzește spre a nu-i înțelege vizitiul. Apoi Brâul se sparse iar lăutarii ziseră «Hora dreaptă». Câțiva flăcăi o-ncepură, și între doi din ei se prinseră repede trei fete, apoi între două din ele alte două, alte cinci, altele și altele mereu; iar flăcăii se prindeau fiecare ’n dreapta fetei cu care vrea să vorbească. Și hora se măria, creștea, se-ntindea, în revărsări de valuri, mlădiind în tactul viorilor.

Tinerii noștri râdeau când și când, spre a arăta lumii că ei găsesc lucruri de râs în petrecerea tineretului. Și cum ar fi putut ei înțelege acel joc în care adia o tainică sumeție, când toată viața lor trăiseră atât de departe de țărănime? Ei nu puteau ghici că în sufletele acelea simple trăia o mândrie deosebită, o cerbicie ce înfrânge durerea și oboseala, o adâncă batjocură pentru feciorii de bani gata.

Un Român se apropiè de trăsură și își săltă nițel căciula de pe cap:

—Cum vă place hora noastră, boierilor?

— Frumoasă, moșule!

— Așa-i?

— Da!

Și încet-încet se adună pe lângă trăsură o ceată întreagă. Câțiva Rumâni șireți ieșiră mai în față și se-nfipseră la vorbă cu tinerii. Iar aceștia se ridicaseră în pic oare spre a privi de sus, vorbiau ca niște boieri deprinși să fie totdeauna mândri, și vroiau să pară că știu cele mai mari taine:

— Doamne, măi framiu — vorbi un Român către vecinul său—boieri de ăștia cari au învățat carte multă știu și toaca din cer!

Și în surâsul tăinuit în colțul buzelor vedeai ce vrea să spună omul.

Mișu vorbi ceva pe franțuzește cu prietenul.

— Ai înțeles ce-a spus boierul, măi Chiriță?—întrebă un Rumân oacheș, fă-când cu ochiul.

— Cum să nu!,. Ci-că să ne dea vre-o trei vedre de vin!

— Așa-i, boierule?

— Așa-i mă!—luă altul vorba. Domnu’ Mișu-al nostru e altfel de om, nu ca domnu’ Iani. El e mai darnic, căci vede ce pot Vultureștenii la muncă.

— Te lucrează! — șopti prietenul lui Mișu.

Băiatul arendașului se gândi nițel, apoi răspunse:

—Da’ de unde știți voi că eu sunt darnic?

Un Român își înfipse mâinile-n brâu:

— Ei, parcă nu se vede, d-le Mișu?... Se cunoaște ziua bună de dimineață!

— Vezi, mon cher, țăranii sunt psihiologi! — zise râzând prietenul.

Românii se uitară unul la altul, întrebându-se din ochi: «ce spune ăsta, mă?» Apoi unul din ei se îndreptă spre Mișu:

— Ce zici, boierule! săchem pe Cristea?

Dar Mișu păru că se gândește, și după câteva clipe zise:

— Vă dau o vadră de vin, mă, dar nu aici, la Nicoli.

— La domnu’ Nicoli? Ce ziceți—mă: mergem la Grecu’?

— Hai, mă, și la el, c-o fi având vin mai bun!

Tinerii porniră cu trăsura, oamenii pe jos. Mișu chemă pe Nicoli, și-i spuse:

— Să dai o vadră de vin oamenilor în socoteala mea!

— Foarte bine, domnule Mișu! — făcu Nicoli.

Era bun-bucuros cârciumarul de acești mușterii ce-i picau pe neașteptate și nădăjduia să mai desfacă o vadrădouă peste vadra dată de băiatul arendașului. Iar acesta-i făcu din ochiu, parc-ar fi vrut să-i spuie: «Vezi? îți aduc mușterii... Poate vom mai avea ceva de pus la cale!»

In acest timp Românii sosiră, trăsura porni repede la curte.

— Te încasară, hai? — șopti prietenul.

Mișu avu drept răspuns un surâs viclean prin care vrea să spună: «știu eu ce fac!»

Dar zilele treceau și mai încet, și cei doi tineri nu mai aveau ce-și mai spune. Ar fi dat marea cu sarea să poată juca toată ziua cărți, dar n-aveau cum. In casă nu puteau juca decât noaptea, căci ziua i-ar fi prins Caliopi; pe câmp îi ardea soarele și i-ar fi văzut oamenii. Nu le rămânea decât un singur mijloc: să treacă ’n vre-un ostrov, și să se așeze la umbră. Planul era bun și tinerii l-au urmat zile de-a rândul. Bătrânii nu le ziceau nimic când întârziau une ori prea mult dela masă; din potrivă, le părea bine că Mișu mai are puțină distracție.

— Dedați-vă bine cu apa — căci la Sântă Mărie e bâlciu la Tufeni și vă poftește sub-prefectul.

Și Iani dădu lui Mișu o scrisoare venită în ziua aceia. Sub-prefectul poftia familia Livaridi la el, în ziua de Sântă-Mărie — onomastica soției lui și ziua de deschidere a unui bâlciu mare, la care venia lume de la trei poște ’mprejur.

Ca pe jeratec stătură tinerii până la Sântă-Mărie. Plănuiseră să se ducă pe apă, de oarece e mult mai de-a dreptul și mult mai frumos.

Iar, când veni sărbătoarea mult așteptată, se sculară de dimineață, se îmbrăcară frumos și porniră la gârlă cu doi argați. Bătrânii nu vrură să meargă. Luntrile treceau la vale încărcate cu Vultureșteni și Vultureștence. Era o zi plină de viață zgomotoasă.

Argații sleiră bine luntrea, bătură strapazanele în găurile broaștelor, așezară un căpătâi de scânduri de-a curmezișul luntrii, peste scândură puseră două perne moi pentru cei doi boieri, și deteră luntrea la apă.

Dunărea curgea liniștită la vale, plină de-o tainică viață. Sălciile și tufele roșii de cătină se vedeau răsturnate în oglinda apei, ca crescând într-o altă lume, într-o altă lumină.

Cei doi tineri se așezară pe pernele moi și argații împinseră luntrea, apoi săriră sprinteni în piscul ei și se așezară la lopeți. Luntrea se clătină și porni. Ajunseră repede la capul satului, și o luară prin mijlocul Dunării, unde era apa mai iute. Luntrea luneca ușoară. In piscul ei apa fâșâia neîncetat, iar

lopețile băteau cadențat, zmuceau lacome, învolburau pâlnii de apă, stropiau în zborul lor pe deasupra apei mărgele albe, cari picurau repezi, cu un zgomot metalic.

Pe alocuri, se vedeau netezimi de oglinzi, dar pe dedesupt simțiai cum fierbe necontenit șuvoiul de apă...

O luntre silia să-i ajungă din urmă. Din spre ea se auziau cântece. Erau glasuri de flăcăi, peste cari tremurau glasuri subțirele de fete mari.

— Flăcăi și fete din Vultureasca, boierule!

— Se duc la bâlciu?

— Da!

Luntrea se apropiè, se apropiè și cârmaciul ei ținu chiar pe lângă luntrea boierească. Patru flăcăi voinici trăgeau la lopeți, și vre-o șease fete stau pe podină, rezemate de pereții luntrei.

Cei doi tineri se uitară deodată unul la altul, cum fac oamenii când se în-treabă din ochi la vederea unui tablou frumos. Apoi își pironiră ochii pe chipurile din luntre. Fetele erau gătite de sărbătoare: cămăși alese, înecate în fir și în fluturi, peste cămăși ilice înflorite; mijlocurile strânse în bete frumoase încărcate de mărgele. Flori albe de nufăr proaspăt străluciau ca niște stele de argint în întunericul pletelor negre. Treceau cântând la vale cei ce munciseră o vară întreagă și cântecul lor răsuna limpede, pătrundea în adâncul pădurilor de sălcii, sbura cald și plin de dor pe pânza de oțel a apelor călătoare.

— Ai văzut ce ochi avea una din ele? — întrebă prietenul.

Mișu dădu din cap, aprinzându-și ți-gara, apoi întrebă pe argați:

— A cui e fata care stă lângă flăcăul de la cârmă?

— A lui Crivăț.

— Cum o chiamă?

— Marioara!

Tânărul își plimbă privirea pe întinsul apei, și rămase pe gânduri... Își aduse aminte că în huetul și ’n viscolul batozei fata asta îi răsări într-o zi înnaintea ochilor ca o vedenie gingașă, scăldată în râs și lumină.

De-atunci o mai văzu odată la horă și i se păru și mai frumoasă. Iar azi trecea cântând, fericită de lumina zilei de sărbătoare. Pentru întâia oară chipul Ninetei se ștergea din amintirea lui, cum se șterge umbra în fața luminei, și o nădejde dulce îi picura în suflet gânduri de fericire...

VII. SERI DE IARNĂ

Toamna ținu mult anul acela. Lumina ei aurie plutia în singurătatea câmpului ruginiu, muria în apusuri de soare însângerate. Prin grădini se iviră tufănelele albe și vinete, aceste flori fără miros, cari au în ele ceva din sfiala unor Cenușărese din lumea florilor. Pe câmp muriau cântecele de peste vară și în liniștea mare a zărilor tremura o ușoară melancolie.

Foile de salcâm se îngălbeniră, cele de oțetar și arțar se înroșiră și zile de-a rândul căzură tremurând la pământ. Apoi zilele începură a se mohorî, a se întrista și cerul cenușiu plângea ploaie măruntă și rece care învăluia depărtările și împăenjenia vederile. Vânturi aspre de toamnă spulberau frunzele veștede, le învârtejiau, le făceau să alerge repede, cu un fâșâit deosebit, ca niște mici vețuitoare.

Și nu trecu mult și tufănelele muriră de frig.

Iar într-o bună dimineață ferestrele se împodobiră cu feregă de argint și zăpada începu a curge liniștit, ușoară și albă.

Ilie Măcieș se plimba ceasuri întregi și aerul rece, lumina răsfrântă pe zăpadă în sclipiri de diamante, îl înviorau, îi întinereau sângele. Iar când seara se lăsa albastră, pe pământul îmbrăcat în alb, venea domol, acasă, uitându-se din când în când la palele de fum ce se înălțau în văzduh ca niște valuri subțiri.

...Târziu, sufla în lumină și rămânea întins pe canapea, cu mâinele pe după cap, cu ochii deschiși, cu gândurile departe... Lumina focului din sobă juca pe pereți și pâlpâirea flăcărilor avea în ea o tainică viață.

Crivățul șuera uneori pe-afară spul/berând zăpada în bătăi de aripi uriașe și gândul lui Măcieș pribegea pe la Vultureasca. Chipuri, clipe din trecutul boierului, răsăriau lămurite în sufletul lui. Apoi chipul lui Livaridi îi juca în-naintea ochilor, deslușit până-n cele mai mici amănute. Și boierul nostru sîmția atunci câtă depărtare e între sufletul lui și sufletul acestui arendaș, își da bine seamă că ei întrupau două neamuri, două neamuri deosebite prin urzirea lor sufletească. Apoi îi veniau în minte alți arendași străini și o jale mare îi cuprindea sufletul. Vedea cum de la un capăt al țării la celălat se pripășiau pe moșiile frumoase arendașii străini cari sug mana pământului și vlaga neamului. Și atunci mustrarea aspră îi rupea sufletul: «oare nu ești și tu unul din acei boieri nesocotiți cari își arendează străinilor moșiile strămoșești și vin la orașe?»

Parc-auzia lămurit cuvintele lui Curpen, plânsoarea înăbușită a țăranilor asupriți și parcă vedea cum i se înșiruia pe dinaintea ochilor gloata numeroasă a celor legați de un petec de pământ îmbucătățit din ce în ce mai mult prin moșteniri, a celor ce n-au nici odată dreptate, a celor ce cad, se stâng neștiuți și neînțeleși.

Și vântul avea atunci vaete de durere...

Alte ori însă o copilă frumoasă îi răsăria în suflet și boierul ținea ochii închiși spre a o păstra cât mai mult în el.

Iar când vedenia aceea de tinerețe surâzătoare pierea ușoară, boierul deschidea ochii in lumina aceea dulce și plină de povești, îi șoptia numele, o ruga să vie iar, să i se așeze la căpătâi, să-i închidă ochii obosiți, să-i mângâie bătrânețele necăjite. Și într-un târziu, când îl biruia somnul, i-se părea c-aude un glas limpede de fată mare, un cântec frumos care venea de departe, se stingea une-ori ca înnecat în vânt și iar izbia pale-pale-n ferestre...

Iar într-o bună zi primarul din Vultureasca bătu binișor în ușă la Măcieș.

La doi ani după ce i s-a prăpădit soția, boierul chemă la el pe primar și-i spuse că vrea să înzestreze, cu cât va putea, cinci fete sărmane care se mărită în iarna aceia. Aceste fete trebuiesc însă bine alese: să fie vrednice și cinstite. Cum au aflat, oamenii au venit la pri-mărie, ca la învoieli, și după multă desbatere, s-a putut alege cele cinci fete. Anul al doilea tot așa; cel al treilea la fel. Boierul avea de gând să înzestreze în fiecare an câte cinci fete. Alegerea însă devenia din ce în ce mai grea din pricină că oamenii mai cuprinși, cari își puteau înzestra singuri fetele, începură să ceară să fie trecute și fetele lor pe listă. Primarul alerga în cele din urmă la popa Vărsătureanu și la învățător, li se plângea de împotrivirea ce-i fac unii din oameni și-i chema să-i vie în ajutor. Și nu se putea să nu se liniștească Românii, auzind vorba popei sau a lui Curpen. După ce în sfârșit nu mai era nici o neînțelegere, primarul pleca într-un suflet la boierul Măcieș spre a-i arăta pe cine au ales. Deaceea venise și în ziua aceia.

— Ei le-ați ales, primarule?—întrebă Măcieș.

— Da, boierule!... Acum... ce veți zice și d-voastră.

— Ia să văd și eu.

Ochii boierului alunecară de-odată până în josul listei, căutând un nume pe care nu-l găsi. Apoi luă pe rând numele scrise, întrebă pe primar despre unele amănunte ce-i scăpau din minte și dădu din cap:

— Bine!... Foarte bine!... Văd că ați pus și pe fata lui Stan Frunză pe listă.

— E o fată vrednică, boierule și sări-toare nevoie mare. Adevărat, tat-său se îmbată une-ori, dar știți și d-v. ce om era el înnainte. De când și-a băgat flăcăul în pământ, a început să ia încet-încet darul beției. Dar cine n-are păcate în lumea asta boierule?!

— Bine, bine!—făcu Măcieș. S-o lăsăm

și pe Ileana lui, că-i vrednică fală; și eu o știu.

...Acum știi ce ai de cumpărat: câte-o vacă, mai tânără, cu lapte, câte o căldare mare, câte o tingire și câte o tavă de a-ramă, câte-un hârdăiaș de muls și câte-un putineiu.

— Știu, boierule!

— Nici cinci bani în mână!

— Înțeleg!

— Și mie îmi aduci chitanțe în regulă dela negustorii dela cari cumpărați.

— Ca și pân-acum, boierule.

— Da!... făcu Măcieș și începu a socoti.

Apoi scoase banii și-i numără în fața primarului:

— De nu-ți ajung, știi unde șed; de-ți mai rămân, știi ce trebue să faci... La cumpărătoare să fie de față și părinții fetelor.

— Negreșit! — făcu primarul, băgând banii într-o pungă de piele atârnată de gâtul lui.

Strânse bine băierele pungii și o băgă în sâni.

Când să plece, Măcieș îl opri în prag:

— Și spune-i lui Stan Frunză că-i cunun eu fata! Să-mi spui când e nunta!

— Înțeleg boierule!... Mi se pare c-au pus nunta-a doua Duminică după Bobotează.

...Sărut dreapta!

— Mergi sănătos!

Românul ieși binișor din casă și își puse căciula în cap, când fu aproape de poartă.

O ceată de Vultureșteni îl aștepta afară. Oamenii se strânseră repede în jurul primarului care le spuse ceva, apoi porniră cu toții în târg.

Boierul îi urmări cât-va cu privirea, ascuns pe după perdele, apoi se așeză într-un fotoliu, la guță sobei, pierdut în gânduri.

O nădejde nouă îi însenina acum în suflet, cum se înseninează une-ori vara numai câte-un ochiu de cer albastru. O luptă grea s-a dat în sufletul lui între iubirea de tată și o teamă neînțeleasă. Văzuse lămurit că nu e cu putință să-și apropie pe Marioara lui de el și după multă frământare înțelesese că, cel mai bun lucru ce putea îndeplini, era să facă pe Marioara fericită acolo în lumea ei de jos, în lumea în care crescuse și înflorise. Și nu putea ajunge aci de cât cununând-o și înzestrând-o cu o dărnicie boierească, în dosul căreia să se ascunză iubirea lui de părinte. Dar pentru acea-sta trebuia să înceapă mai din vreme, spre a nu se băga de seamă, trebuia să cunune încă o fată două înaintea ei, sporind încet-încet darul lui de nun. Atât, numai atât putea face pentru ea — cel puțin cât mai e în viață.

Iată de ce se hotârîse boierul Măcieș să cunune în iarna aceea pe fata lui Stan Frunză...

VIII. ÎNVRĂJBIȚI

Iar pleci, măiculiță?... Iar?

Flăcăul nu răspunse nimic. Își îmbrăcă bine zeghea pe mâneci, puse mâna pe o scurtătură de corn de după ușă și ieși afară, în noapte și în viscol.

Mama lui clătină din cap:

— Nu-i a bună cu băiatul nostru!

Crivățul șuera ca un voinic, spulbera zăpada, o zvârlia repede în fața flăcăului. Neculai Pleșea își îndesă bine că-ciula pe ochi, înfipse scurtătura în carâmbul cismei drepte și își petrecu mânile în mânecile zeghiei. Ajunse in dreptul cârciumei lui Năstrapă și se strecură în curte. Se apropiè de fereastra unei odăi din dos, și se uită înăuntru: nici-un flăcău.

— S-au culcat de cu seară, ca găinile! — șopti el nemulțumit.

Ieși iar în uliță, și porni mai departe. Când ajunse în dreptul casei lui Crivăț, se opri de-odată, fără să știe nici el de ce, și spionă ca un hoț împrejurimile. Ți-penie de om nu se sîmția, Zăpada îl izbia în față, îl pișca, îl ardea. Crăcile uscate ale pomilor se izbiau unele de altele într-o frământare uriașă și din când în când vuietul lor avea izbucniri de durere, gemete de tortură ca niște ființe.

Flăcăul stătu așa câteva clipe, apoi se întoarse deodată în loc și porni repede înnapoi. Văzu lumină la casa unui prie-ten și intră înaăuntru:

— Bună seara!

— Bună să-ți fie inima, Neculăiaș!

— Da’ Stoica nu-i acasă?

— S-a repezit să adape caii. Stai nițel, că vine și el acuș!.. Ce mai faceți?

— Ia, mai nimic... cu vremea asta. Era se ne repezim în baltă să tăiem niște stuf, dar am mai lăsat până s-o liniști viscolul.

— Tot așa și noi... Și-apoi nu știu cum o fi pârtia, că n-am ieșit zilele astea nicăieri.

— E bună!.. Ne-a spus Ene Hergheligiu, care și-a adus alaltăieri o sanie de fân din baltă.

— Așa?

— Da!

Afară se auziră deodată tropăituri de cizme. Cineva se scutura de zăpadă. Apoi ușa dela tindă se deschise și Stoica in-tră înnăuntru.

— A! Văru’ Culai! — făcu el, dând cu ochii de Pleșea.

Flăcăii dădură mâna amândoi și se înțeleseră din ochi.

— Am adăpat caii, bătrânule; le-am așternut paie curate și le-am pus fân în iesle... Ne ducem!

— Unde, mă?

— Unde te duceai d-ta când erai ca noi? — întrebă Neculai Pleșea.

— Nicăieri! Stăm acasă și făceam mamei țevi la cicârâg — răspunse bă-trânul, zâmbind șiret.

— Fie vorba-ntre noi!... Cine știe pe unde stăteai nopțile... Hai? Ce zici, mamă Catrino?

— Da’ cine mai știe, măiculiță! — răs-punse bătrâna, mușcând cu dinții firul ce curgea din pămânzalcă și care se îngroșase prea mult într-un loc.

— Haida hai! zise bătrânul. Numai să nu ne-aduceți câte-o golancă în casă.

Flăcăii plecară. O luară prin mijlocul drumului și merseră repede. Vântul îi izba în față, se încurca prin poalele zeghiilor, le șuera pe la urechi. Zăpada cădea mereu, spulberată de vânt. Ei mergeau repede, fără să-și spuie nimic. Când ajunseră în dreptul Iui Nicoli, Stoica zise:

— Hai la Grecuăsta, că nu ne turbură nimeni.

— Hai!

Se apropiară de ușă și se uitară cu băgare de seamă. Nu era nimeni în cârciumă. Intrară înnăuntru, și se duseră de-a dreptul în odaia din fund.

— Adu-ne lumină aici, Nicoli! strigă Stoica. Și mai pune vre-un butuc de lemn în ghețăria ta de sobă!

Grecul aduse repede o lampă și o așeză în mijlocul mesei, apoi râcâi cu cleștele în sobă spre a ațâța jăratecul și băgă câteva căpătâie de lemne în ea.

— Ce bem? — întrebă Stoica.

— Vin!

— O oca de profiriu turbat! — zise iar Stoica, îndreptându-se către Nicoli.

Acesta se-nvârti repede și aduse vinul. Apoi plecă.

Flăcăii rămaseră singuri, luminați de lumina mică a unei lămpi cercuite cu o brățară de tinichea. Umbrele lor înnegriau uriașe pe pereți. Stoica lui Radu Năvodaru își făcuse oștirea la flotilă și se liberase în toamna aceea cu gradul de sergent. Umblase mult pe mare, văzuse multe orașe străine, și adusese cu el apucături de om dezghețat, de om purtat prin lume. De multe ori spunea chiar că-i pare rău că s-a liberat. Mai bine s-ar fi reangajat: ar fi ajuns sergent-major, mai apoi aghiotant, și și-ar făcut un viitor mai frumos. Dar astea le spunea numai când se afla într-un cerc de flăcăi, după mai multe pahare de vin. Atunci avea în el o frământare neînțeleasă, o mândrie de marinar în-cercat, o revărsare de vorbe, un fel de dezlănțuire a tinereței ținute cinci ani în disciplină temeinică. Atunci căuta pricină de ceartă ori-cui și trebuia să se încaere cu cineva. Încolo, era tot flăcăul bun de mai înnainte, nițel cam trecut la față, dar tânăr la suflet și sprinten în mișcări. De cum a venit din ar-mată, Neculai s-a înțeles frățește cu el. Se căutau pe-acasă unul pe altul, se duceau împreună la clăci, la nunți și-și ziceau unul altuia «văr».

In seara aceia stau unul în fața altuia și vorbiau încet despre nunțile ce se puneau la cale în sat.

Stoica, de și de curând venit, știa dragostea fiecărui flăcău și afla cu mult ănnainte cum se puneau la cale căsniciile viitoare. ’

— Eu nu înțeleg, măi vere Culai — zise el după câtva timp — cum le vine unor flăcăi să se însoare până nu și-au făcut armata. Se însoară azi și mâine se duc la oaste!... Ce viață-i aceea?... Cei cu schimbul... treacă-meargă. Dar cei permanenți?... Eu n-aș fi putut face niciodată acest lucru. Tu te-ai însura?

— Dacă m-ar lua cu schimbul, da!Dar să-ți spui drept: eu, mai mult m-aș trage la permanenți. Multe ’nvață omu în oaste.

— Da’ pe Marioara cui o lași?

Neculai nu răspunse deocamdată. Luă paharul în mână, și bău tot vinul din el. Apoi îl trânti pe masă cu zgomot:

— Da-ce-am eu cu ea?

Cel-lalt se uită la el cam cu coada ochiului și începu a surâde:

— Va să zică ați rupt-o amândoi, hai?

— Despre mine, măi vere, facă ce-o ști. Eu nu-i rup mânecile!

Stoica Năvodaru pricepu de unde venia această purtare a lui Pleșea și turnă vin în pahare:

— Ei lasă, măi Culai! Nu mai pune la inimă toate fleacurile... Hai, iea de colea!... Noroc să dea Dumnezeu și bucurie!

— Norocul meu, măi vere.... l-a mâncat lupu’!

Flăcăul spusese vorbele astea cu un ton de adâncă tristeță, și glasu-i tremura.

Stoica crezu că văru-său Culai e gata să plângă, și începu să povestească din viața lui de șalupar. Dar cel-lalt se îmbărbăta iute și fața i-se înveseli de odată. Numai ochii îi străluciau mai mult ca de obicei. Iar Stoica văzu că se înșelase amar, crezând că are a face cu un suflet slab. Vedea acum că văru-său Culai nu desminția întru nimic neamul Pleșeștilor. Era acelaș suflet tare ca un arc de oțel care se îndoiește nițel, o clipă, spre a veni la loc cu o putere înzecită.

— Ai mai văzut-o pe Ileana lui Frunză? întrebă Neculai.

— Am văzut-o și azi la gârlă... I-am spus că batista ei e sănătoasă și stă bine la tine.

— Și ea ce ți-a spus?

— Mi-a spus c-are să te vânză.

— O crezi?

— Eu o crez... Nu-i vorbă: ți-e ți-ar părea bine să auză Marioara că ai luat o batistă de la fata lui Frunză. Nu-i așa?

— Poate să afle, poate să n-afle; mie tot una mi-e. N-avem nimic de împărțit amândoi.

— Care va să zică, v-ați supărat foc, hai?

Nicoli intră în acest timp în odaie să vază cum arde focu-n sobă și aduse într-o farfurioară câteva măsline pe care le puse pe masă.

— Să meargă vinu’ mai bine, chir Nicoli?... Ei, mai dă-ne o oca!

Afară era urgia lui Dumnezeu. Viscolul nu mai contenia. Vântul frământa valuri mari de aer, le arunca ’n ferestre cu un muget uriaș, cu un vuiet de mare înfuriată, și într-un rând Stoica Năvodaru asculta câteva clipe cu urechea la pândă, apoi zise:

— Ia, așa urlă marea când e întărâtată!

Apoi rămase câtva timp pe gânduri. Iar celălalt se vedea departe, între străini, pe când o inimă de fată îl plângea în satul lui...

Într-un târziu, ieșiră de la Nicol și se despărțiră când ajunseseră la casa lui Năvodaru. Pleșea intră binișor în curte, se apropie de fereastă și bătu în ea. In casă se auziră șoapte, apoi o mână bâjbâi pe-ntuneric să tragă zăvorul, și vocea lui Pleșea bătrânul, îl întâmpină:

— Ai venit, haimana?...

Părinții uită că și ei au fost odată flăcăi și țin de rău pe băieți când întârzie une ori prea mult în sat. Cel puțin Ne-culai Pleșea nu mai avea nevoie de nici-o dojană, căci îi era destul de neagră inima și fără ea. El nu zise nimic. Se scutură de zăpadă pe zeghie, pe cisme, tropăind tare și se strecură înăuntru. Se duse în odaia din fund, și se culcă repede. Dar somnul nu venea să-l atingă cu aripa lui fermecată, și flăcăul sta cu ochii deschiși în întunerec, cu gândurile la ceea ce i-a turburat liniștea.

Dintr-o nimica toată a venit neînțelegerea asta. Peste floarea gingașă a dragostei lor a căzut brumă rece, și floarea tânjește, se ofilește.

Ii venise într-o zi la ureche că Marioara ar fi primit la bâlciul din Tufeni o brățară frumoasă din partea lui Mișu al arendașului, și din vestea asta s-a scornit tot răul. Deși sigur de credința Marioarei, flăcăul nostru făcu pe supăratul față de ea. Când o vedea, o ocolia și se uita într-altă parte spre a nu-i dă bună-vremea; la horă nu se mai prin-dea lângă ea; iar dacă o vedea la vre-o clacă, pleca repede, într-un chip bătător la ochi. Și, de unde la început plănuise să ție așa numai vre-o două săptămâni și pe urmă să se împace, iată-i acum ajunși în toiul iernei, și ei tot nu-și vorbesc unul altuia. Fata nu se știa vino-vată cu nimic și nu putea începe ea vorba, când el o ocolia sau se făcea că n-o vede. Avea însă credința, că nu va trece mult și flăcăul lui Pleșea va căuta să se împace cu ea. Dar zilele treceau și flăcăul părea că nici nu se gândește la împăcare. Din potrivă, părea că vrea din ce în ce mai mult să se depărteze de ea. Într-o seară, pe când Marioara trecea pe lâng-o ceată de flăcăi în care era și el, îl auzi zicând în pofida ei, dar făcându-se că n-o vede:

— Așa, măi băieți, a început să le placă boierilor fetele din Vultureasca!

In vremea aceasta, pețitori voioși ititrau în casele unde erau fete de măritat și logodnele urmau unele după altele. Iar într-o seară îi veniră și Marioarei pețitori din partea unui băiat de târlaș cu stare. Se află în curând că nu se putuse face nimic, dar nu se știa bine din ce pricină. Unii spuneau că Marioara n-avea destulă zestre; alții spuneau că pricina e alta. Fata lui Crivăț stătuse puțin în casă, apoi ieși și nu mai veni decât după plecarea pețitorilor. Se ascunsese după o șiră de stuf și acolo plânsese toată vremea, iar părinții intrau în pământ de rușine și ieșiau cu rândul prin curte s-o caute.

Neculai Pleșea simți cum i se rupe ceva înnăuntru, în inimă parcă. De sigur, Marioara a plecat din casă, a dat de rușine și pe părinți și pe pețitori și s-a ascuns după șira de stuf, spre a-și plânge, neturburată de nimeni, amarul ce i se îngrămădise în suflet. Și aceasta numai pentru el, numai de dragul lui. Flăcăul îi mulțumia în gând pentru purtarea ei inimoasă, și tot sufletul lui se frământa în valurile acestei dragoste adânci. O simțire de mândrie ascunsă, o adiere de caldă milă îi înnecau ființa. Și totuși nu se putea duce într-o zi drept spre ea și să-i spuie: «ce-a fost s-a. trecut Marioara! Eu m-am prefăcut numai așa, să văd ce faci tu!»

Nu, nu putea. Ii era teamă să nu se fi supărat acum Marioara, să nu se fi supărat cu tot dinnadinsul, și atunci?... El ai începe vorba, ea ar trece fără să se uite la el, lăsându-l împietrit de ru-șine... Ce mai flăcău!... Și un glas ascuns, diavolesc îl îndemna să ție înainte așă, să stăruie mereu în purtarea lui ciudată, deși el sîmția bine că rupe două inimi, că un necaz mare, o nenorocire plutia neagră, se rotia ca o pasăre nelămurită încă, în zilele pline de negura viitorului. In cele din urmă, începu a vorbi cu fata lui Stan Frunză, a juca numai lângă ea. Dar seara pornia uneori, ca un hoț în sat, ajungea până în dreptul casei lui Crivăț, sta o clipă două ’n loc, apoi se întorcea repede, mergând iute ca un om ce se-teme’ să nu fie văzut.

In acestea, sărbătorile Crăciunului se apropiau. Băieții se prinseseră tovarăși pentru colind și pentru pluguleț. Flăcăii puneau la cale Brezaia, și se prinseră și ei tovarăși pentru colind, căci prin partea locului băieții colindă la orice fereastră de Român, dar flăcăii intră numai în casele unde sunt flăcăi sau fete. Băieții își împletiau bice pentru pluguleț, și în răstimpuri împănau ulițile și pocniau din ele ca din ’ pistoale. Apoi, când li se ura cu împletitul, porniau la ghiață cu vitioara, o sănioară așezată pe oase de cal și mânată de cel ce stă în ea cu ajutorul a două bețe, în capetele cărora e înfipt câte un cuiu spre a prinde bine în ghiață.

Ajunul Crăciunului sosi. De noapte, tare de noapte, începură a fierbe băieții. Ii vedeai curgând pe ulițe cete-cete, cu săculețele pe după gât, cu bețe în mâini. Intrau în curți, și câinii tăbărau pe ei. Ei se apărau cum puteau mai bine, se apropiau de ferestre, și strigau cu glasuri subțirele:

«Bună dimineața la Moș-Ajun! «Bună dimineața la Moș-Ajun! «Bună dimineața la Moș-Ajun!

Iar femeile ieșiau în pragul caselor, cu sufletul vesel de bucuria darului, cu șorțurile pline de mere, de nuci și de covrigi.

Uneori se întâlniau cete vrăjmașe. Cei mai slabi stăteau de se socotiau ce-i de făcut: să dea piept ori s-o tuliască la fugă și să-și scape nucile strânse cu atâta alergătură.

Iar, când se luminase bine de ziuă, alt rând de vestitori ai Crăciunului ieșiră de prin case. Erau copilași de câte trei, patru, mult cinci ani, cari plânseseră la mamele lor să le facă și lor săculețe spre a striga și ei. Și îi vedeai mergând domol, ținându-se de mână, cu câte-un frățior mai mare, care-i apără de câini. Și glasul lor răsuna supțire și sfios pe la ferestre:

«Buna dimineața la Moș-Azun /»

Ziua de ajun se sfârși și seara veni, o seară frumoasă și rece, dătătoare de sănătate. Și atunci Marioara fu cuprinsă de un neastâmpăr ciudat. Trecea din casă-n tindă din tindă-n casă, rumeni colacii, așeză grămejoare de nuci pentru colindătorii mai mici. Fața ii era tot o văpaie. In minte-i veniau viersuri de colinde frumoase, clipe din alte seri de Crăciun, când venia și el s-o colinde. Veni-va oare și în seara asta?—se întrebă ea... După câtăva vreme se repezi să aducă un braț de lemne. Aerul rece îi înviora ființa. Răsuflă adânc, și zăbovi mai mult înnadins. Ar fi vrut să vie în acest timp colindătorii și ea să nu fie în casă. Iar, când ei vor ajunge la viersurile

«Leagăn verde de mătasă, «Dar în leagăn cine-mi șade?...

atunci să intre și ea, să le dea bună-seara, să le zică printr-un surâs «bine-ați venit» și să se lipiască de sobă spre a asculta colindul lor, stând în picioare, cu ochii în pământ.

O ceată de flăcăi intră în curte la ei. Ea se căzni să le deslușiască fețele când treceau prin dreptul ferestrei luminate, dar nu putu. Mai stătu nițel pe-afară, apoi intră în casă. Neculai Pleșea nu era printre ei, și fata simți atunci că i se face negru înnaintea ochilor, că viața se întunecă din ce în ce mai mult pentru ea, că viersurile colindului au în ele tristețea unui cântec de îngropare.

O altă ceată de flăcăi veni după plecarea celor dintâi, apoi încă una, și încă una; Tot cete mari de câte opt-zece flăcăi...

Acum nu mai avea cine veni. Veniseră toți flăcăii din sat, toți, afară de unul pe care ar fi dorit mai mult Marioara să-l vadă intrând în casa lor în ajunul unei zile mari ca aceea.

Dar el nu veni.

— Ah! Răul! — suspină fata, ieșind din casă. Pentru ce mă chinuește așa?

Și, în prag, două șiruri de lacrimi îi alunecară calde pe obraji...

Sărbători ca acelea n-ar vrea să mai trăiască fata lui Crivăț. Masa nu-i tihnia, somnul nu se lipia de ea, iar la horă nu putea sta, căci i se părea că o râd toți flăcăii și toate fetele. Și-atunci fata își pleca încet capul ’n piept, se ’nclina ca o floare ruptă de vânt și se întorcea acasă cu sufletul frânt de jale.

Dar vremea trecea și încet-încet veni și ziua tragerii la sorți. De cu noapte se strânseră căruțele la primărie. Un fost gornist suflă în răstimpuri «aduna-rea», și sunetele acelea metalice se împrăștiau vesele în satul înnecat în întunerec. Șeful de garnizoană ieși în pragul primăriei și întrebă:

— Ați venit toți?

— Toți!

— Hai!

Căruțele porniră în chiuitul prelung al flăcăilor!

Era moină, și o răcoare umedă se sîmția în văzduh. Când se lumină de ziuă, câmpul negru, plin de umezeală, desfundat de ploi, se înfățișă vederilor pustiu, întins, încărcat cu o tristeță care pătrundea sufletul.

Iar lumina aceea de dimineață moinoasă și mohorîtă avea în ea ceva bolnăvicios, ceva care nu se poate spune prin cuvinte.

Flăcăii își țineau bine cumpătul și glumiau, dar dacă te-ai fi uitat cu băgare de seamă la ei, ai fi văzut că fiecare tăinuia în el o necurmată frământare, că fiecare aștepta cu nerăbdare ceea ce va aduce ziua aceea, ziua de tragere la sorți.

Ajunseră la subprefectură, și șeful de garnizoană întrebă pe un furier dacă mai e mult până să vie rândul Vultureștenilor. Mai erau două comune înaintea lor. Flăcăii se împrăștiară cete-cete prin preajma subprefecturii.

Neculai Pleșea se rupse din mijlocul lor și se așeză chiar în pragul clădirii. Se uita cu băgare de seamă la flăcăii ce intrau și ieșeau din acea odaie tainică, în care se puneau la cale câțiva ani din viața lor. Unii intrau tăcuți, îngrijați, posomoriți; alții se duceau veseli, cu căciula pe-o sprânceană, parcă s-ar fi dus la vre-o clacă. Unul ieși deodată repede, sărind, se opri la vre-o doi pași de el și trânti căciula la pământ, cu un zgomot mare, ca o detunătură de pușcă:

— Noroc, flăcăi!... Cu schimbul

Acela nu se putea plânge că n-are noroc: îl luase călăraș cu schimbul.

Neculai Pleșea se uită lung după ei. Il văzu luându-se de gât cu vre-o doi fârtați și intrând în cârciuma din fața subprefecturii

Alt flăcău ieși dela recrutare. Acela era trist de tot, și părinții lui se strânseră repede lângă el:

— Un’ te-a dat?

Flăcăul își puse căciula în cap, și răspunse scurt!

— La flotilă!

Ochii pironiți pe ei, nerăbdători de a ști, se plecară încet-încet în pământ, și glasurile amuțiră. Iar, după câteva clipe, bătrânul luă vorba:

— Eh!... Să fii sănătos, băiete!... Așa ți-a fost norocul!

«La flotilă», se gândi Pleșea. «Cinci ani de zile dus din satul lui! Fetele de seama lui vor fi de mult măritate când se va întoarce el».

Și în sufletul lui pluti deodată chipul luminos al Marioarei lui Crivăț, pe care el o chinuia de atât amar de vreme. Un val de căință caldă îl zgudui, și toată ființa lui îi cerea iertare.

— Numai de-aș avea noroc să mă iea și pe mine cu schimbul! — se gândi el.

Bătrânul avea banii gata pentru calul de călăraș, și chiar la iarna viitoare ar porna nunta fiului său.

— Vultureștenii să se pregătească! — strigă un furier.

Flăcăii intrară într-o odaie, și se pregătiră pentru constatare.

— Ioniță Custură!

Flăcăul se duse. Ușa se închise după el, și ceilalți se uitară unii la alții, ca niște oameni cari se văd pentru întâia oară. Clipele treceau grele...

— Onea Plavie!

In acest timp Ioniță Custură intră.

— Un’ te-a dat?

— La artilerie!

Toți tăcură, și tăcerea aceea apăsa greu pe sufletele tinerilor...

— Neculai Pleșea!

Flăcăul avu atunci o strângere de inimă deosebită, și înțelese că de minuta aceea atârna, poate, soarta vieții lui întregi. Își ținu însă bine cumpătul și intră.

— A!... Ce mai tunar!—făcu doctorul, vesel, când îl văzu.

Il pipăi, îl ciocăni pe piept, îl măsură și-i dete o palmă ușoară pe spate.

— Ăsta fuge cu tunul pe umăr!

Flăcăul se întoarse cu fața spre ofițer.

Acesta se plecă spre un scriitor, între-bându-l ceva, scriitorul întoarse foaia, o petrecu din ochi până jos, apoi răs-punse: nu!

Ofițerul îi șopti apoi ceva, dar așa de încet că nu se putea auzi. Dar Pleșea înțelese de pe buzele lui, mai mult cu sufletul decât cu urechile, și o căldură mare începu a-i fierbe prin vine.

— Neculai Pleșea! La flotilă!

Un alt flăcău fu strigat, dar Pleșea nu-i înțelese numele. Se îmbrăcă repede și ieși în vânt să se răcorească. I se părea că o apă mare, năvalnică, furioasă, sfărâmase cu valurile ei năpraznice clădirea în care își tăinuia el cele mai curate gânduri de fericire. Și ca prin farmec se schimbaseră toate: și tovarășii lui, și sub-prefectura, și câmpul, și căruțele îngrămădite mai încolo. Văzu că viața are vâltori uscunse care te ieau, te fură și te duc departe. Dar toate acestea se petrecură repede în mintea lui, și, când făcu vre-o câți-va pași dela ușa sub-pre-fecturii, Stoica Năvodaru îi ieși în cale iar el îl prinse pe după gât ca pe un frate bun, îl strânse în brațe, ca în luptă dreaptă, îl învârti de vre-o două ori, și-i strigă:

— M-au dat la flotilă, măi vere!

Iarna era pe sfârșite. Numai prin locuri ferite de soare mai rămăsese câte-o pată de zăpadă care se subția, se micșora, pieria suptă de căldura pământului. Și când ieși într-o dimineață din casă, flăcăul lui Pleșea simți o adiere caldă atingân-du-l pe obraji, și toată ființa lui tresări de bucurie: e primăvară. Iar, la câte-va zile, cel dintăiu stol de cocori trecu pe deasupra satului. Mugurii plesniau de viața îngrămădită în ei, și viorelele începură a se ivi sfioase ici-colea: se deschideau albastre și gingașe la dezmierdarea soarelui. Plugurile înnegriau ogoarele rodnice și ciocârliile duceau solii de la pământ la cer.

Marioara lui Crivăț ieșise slabă ’n primăvară, ca după o boală grea, și biata mă-sa nu mai știa pe la ce babe să alerge spre a-i descânta. Vestea că Neculai e luat la flotilă pe cinci ani, o lovise drept în inimă și fata n-avea cui să se mai destăinuie, ci se închidea tot mai în sufletul ei, ne mai dorind nimic, ne mai putând nădăjdui. El o ocolia mereu, trecea întunecat pe lângă ea, și fata nu știa ce să mai creadă. Sta toată ziua la argea și ’n zgomotul va talelor își măcina zi cu zi puterea.

Și, într-o zi frumoasă de primăvară, când toată firea surâdea la soarele cald și dătător de viață, fata se opri din bătutul vatalelor și din călcatul podnogilor și rămase cu suveica în mâna dreaptă, sprijinită de marginea pânzei, cu ochii la strălucirea de afară. Mama ei plecase de acasă. Și deodată fata își aduse aminte că Neculai îi spusese de mai multe ori că tatăl său Misăilă Pleșea, vorbise cu un domn mare dela oraș, care-i făgăduise că va stărui să-l dea cu schimbul. Domnul acela luase chiar și niște bani de la ei pentru niște acte de care spunea că e nevoie.

— Unde-s făgăduielele acelea?

A fost o minciună, se vede, o minciună din partea lui Neculai care căuta s-o amăgiască, s-o facă să cadă, făgădu-indu-i că în iarna ce vine se vor lua, de oare ce el va fi soldat cu schimbul. Care va să zică a mințit-o, a mințit-o! Cum n-a văzut ea până acum aceasta?... Era atât de ușor de văzut!

...A! Dar ea s-a ținut tare și n-a căzut, și acum îl cunoaște până-n adâncul sufletului, și nu vrea să mai știe de el...

Apoi îi veniră în minte pețitorii de astătoamnă, oamenii pe cari i-a rușinat și cari-i aduceau poate norocul ei...

O rândunică săgetă de-odată drept pe lângă fereastră, și fata simți în ea o tresărire de bucurie; au venit rândunelele.

Au venit rândunelele, s-au trecut de mult viorelele de pe câmp și liliacul prin grădini, a venit primăvară albastră, și la suflarea ei dumnezeiască florile se deschid; numai el numai vine, nu va mai veni. Fata închise binișor ochii și își plecă ușor capul spre pânză...

Soarele avea din zi în zi mai mult drum de urcat și de scoborît, și fata mai văzu încă odată pe Neculai. Era într-o zi de sărbătoare, și el umbla îmbrăcat ca în zi lucrătoare, și fața lui pălită de soare avea o adâncă mâhnire în ea și ochii priviau în jos. Fata simți că într-un rând ochii flăcăului se îndreptară spre ai ei, vrând să le spună ceva, dar, neîntâlnindu-i se plecară, repede ’n jos și se întoarseră ’n altă parte.

Și a înțeles că Neculai Pleșea se frământă între dor și rușine, înțelese cu inima ei de fată că el avea suflet bun în fund, dar prea se lăsa pornirilor. Și se gândia: «Doamne, de ce nu îndrăznește să vie odată drept spre mine și să-mi spuie... Ce să-mi spuie?... Ce ar putea să-mi spuie?... Nimic să nu-mi spuie... Să-mi dea bună-ziua numai, și să se opriască o clipă-două. Atât! și vorba ar fi începută și, ceea ce a fost, s-ar uita îndată.

...Dar el nu venia, și vremea trecea...

Duminica Floriile sosi. Cireșii erau în floare, o floare albă, gingașă, care strălucia în liniștea zilei ca o presărătură de argint, ca o zăpadă ușoară ce nu apleca ramurile. Fata se furișă în grădină, alunecând ușoară pe lângă gardul de stuf ce hotărnicia proprietatea lui Crivăț. Și, când își ridică ochii înainte, în spre fundul grădinei, rămase în loc, împietrită, izbită puternic, fulgerată în suflet de acea izbucnire de primăvară care se vedea la un cireș bătrân al lor, un cireș cunoscut mai acum câțiva ani în tot satul prin roada lui îmbielșugată. De vre-o trei ani începuse să nu mai lege ca mai’ nainte, și Crivăț spunea să-l mai lase vre-o patru-cinci ani și să-l taie.

Dar astăzi iată-l întinerit ca prin farmec, sărbătorind în veșmânt alb de în-ger sosirea primăverii.

Fata se apropia de el ca luată pe sus de o putere mare, apoi se opri, și se uită la el ca la o minune,

Ramurile din vârf, ramurele supțiri, nu se mai vedeau: erau numai niște linii, niște arcuri de flori care se atingeau, se sărutau lin, plângeau petale albe și fragede, care tremurau în strălucirea zilei ca niște fulgi de argint. Pe locuri răsăriau vârfuri de crenguțe scuturate și ele aveau înfățișarea unor mici suliți cu mânerele împodobite. Iar prin greul de floare al crăcilor mai groase pătrundea lumina veselă a soarelui de primăvară.

Fata se dăd mai aproape, intră supt pomul înflorit, și atunci o adiere blândă trecu prin el, și florile ninseră pe ea, sărutându-i părul, furișându-i-se ’n sân.

— Ce frumos e, Doamne! — suspină ea, și rămase acolo unde era, pe când o jale mare îi înneca sufletul.

...Un om zdupăi de-odată peste șanțul din dosul grădinei, și fata își întoarse privirile într-acolo. Era Neculai Pleșea. Venia pe-acolo, ca și altă dată, și fetei i-se păru că n-a fost nimic între ei până acum; i-se păru că ea venise acolo spre a-l aștepta, și el trebuia să vie, trebuia să răspunză la această chemare a florilor.

Il văzu cum venia repede spre ea...Iată-l numai la doi pași. Inima fetei bătea să-i rupă coșul pieptului, și un zâmbet blajin, încărcat de mâhnire, de dulce dojană îi încremenise pe buze.

— Știi?

— Știu!

— Cinci ani!

— Da!

El tăcu, păru că se gândește ce să mai spuie, și întrebă iarăși:

— Vii azi la horă?

— Viu!

Și privirile calde, pline de iubire adâncă și sănătoasă, se întâlniră, se pătrunseră.

— Marioaro! — se auzi din spre casă.

Flăcăul se depărtă iute și pieri supt mal; iar fata se îndreptă spre casă. Și mama ei, văzând-o cu o obrajii rumeni, stătu ’n loc și oftă.

— Bodaproste lui Dumnezeu Sfântul, că ți-a mai venit nițică față, fata mea! Îți priește vântul de primăvară.

IX. O AFACERE

Cine nu cunoaște ’n Vultureasca pe baba Iordăchioaia țiganca? O vedeai cu desagii pe umeri, cu o nuia lungă-n mână spre a se apăra de câini, cerșind ici un găvan de mălai, dincoace o coadă de pește sărat, dincolo o fiertură de fasole. Știa să ’ntinză cărțile, să dea cu bobii pe fundul sitei, să descânte de deochiu, de friguri, de lingoare, de gâlci, să facă de dragoste, de urît, să ia laptele vacilor și mai presus de toate să bage zâzanie între femei. Vecine bune până mai ieri se certau azi furcă din pricina ei, iar ea râdea atunci, sgripțoroaica, sorindu-se pe prispa casei, tră-gând a lene din luleaua înnegrită și ți-nând ochii închiși ca o vulpe care se preface că doarme.

In răstimpuri se abătea și pe la câr-

ciumă, cerșind și acolo un «pac» de tutun sau vre-un pahar de rachiu.

In timpul din urmă începu să bată mai des drumul spre cârciuma lui Nicoli. Se așeza pe o laviță lângă tejghea, se uită mirată la marfa tencuită pe poliți, vrăfuită prin rafturi, spânzurată pe pereți și clătina din cap:

— La d-ta găsește un Rumân tot ce-i trebue în casă, d-le Nicoli, nu ca la sărăcia de Năstrapă!

Iar Grecul părea că pleacă urechea la ce-i spunea baba și o cinstia cu câte un rachiu. Azi așa, mâine așa, Iordăchioaia crezu la urma-urmelor că are aface cu un om cam ageamiu la minte și într-o bună zi încercă marea cu degetul: ceru jumătate de oca de rachiu pe datorie. Se jura pe toți Sfinții că până-n trei zile vine cu banii ’n dinți. Cârciumarul îi dete rachiul și însemnă pe cerceveaua ferestrei o linie albă cu tibișirul. Aceasta, pentru babă. El scoase un petec de hârtie galbenă și însemnă ceva pe el din fugă. Trecu ce mai trecu și țiganca iar mai ceru o jumătate. Nicoli îi dete și de astă dată și iar mai trase o linie lângă cea dintâi. După cât-va timp iar îi mai dădu o oca și alte două linii fură însemnate. Într-o zi baba plăti două-zeci de bani din datorie și cârciumarul șterse o linie.

Dar chiar în aceeiași zi, pe sub seară, Iordăchioaia se înfățișă iar înaintea lui Nicoli. cerându-i o oca pe datorie.

— Îmi trebuie, maică, să fac niște leacuri pentru o biată femee bolnavă... Și mâine până ’n ziuă îți plătește baba tot.

Așa trecu un cârd bun de vreme și baba tot mai mult se ’ncredință că a dat peste o vacă bună de muls.

Dar într-o bună zi Nicoli se plecă peste tejghea spre ea și îi zise:

— Mamă Iordăchioaio mult bine ți-am făcut eu până acum, fă-mi și d-ta Unul și n-are să-ți fie de geaba!

Baba își aprinse luleaua și trase de câte va ori pripit din ea, cu un sgomot mare din vârful buzelor.

— De, maică, numai să pot!

— Ce nu poate baba Iordăchioaia?!

Și cârciumarul îi turnă încă un phhar de rachiu.

Apoi scoase din buzunar un napoleon de aur nou-nouț:

— Uite: îl vezi?... Ți-l pun în palmă, de te legi să-mi faci un bine.

— Lasă, d-le Nicoli, nu-ți mai bate joc de bătrânețele mele!

— Nu! Nu! Fără glumă!

Cârciumarul se apropie și mai mult de ea și-i șopti câteva minute, Baba ascultă până la urmă, apoi clătină din cap:

— Vai de mine, boierule, în ce belea vrei să mă bagi... Cum să fac eu una ca asta?!

— Treaba d-tale! Eu vreau să-ți fac un bine, căci te văd bătrână și neajutorată. Dar dacă dai norocului cu piciorul!...

— Pentru un pol de parale să-mi dau eu sufletul Necuratului!

Nicoli crezu că baba ține la preț și întoarse foaia:

— Ia, ascultă, babo: aici nu merge pe tocmeală.

Vrei? Bine! Nu? la-ți tălpășița... dar mai întâi plătește-mi colea datoria, că nu te scapi de mine cu una cu două... Dă-ncoa luleaua și dăsagii!

Țiganca văzu cu cine are aface și-și făcu repede planul.

— Stai boierule, stai, nu fi așa de iute... Mai pune ceva peste pol, să bea și baba un rachiu pentru alergătura ei!

Grecului îi scânteiară ochii de bucurie:

— Ei, să știi că mai ai dela mine un leu pe deasupra!

— Ba să-mi dai cinci leușcani, maică,

— Ba ți-oi da o pereche de palme de nu le-i putea duce!

Tura-vura, târgul se făcu și baba Iordăchioaia plecă.

Dar când se văzu în uliță cu desagii în spate și cu nuiaua în mână, baba își făcu repede socoteala: «Hehehei, Neculache... va să zică așa ți-e portul? Baba, Iordăchioaia să scoată din minți fetele oamenilor din sat cari mă miluesc cu ce-i lasă inima... Pentru un pol de parale?...Și când m-or simți flăcăii, să-mi dea un par în cap și să mă lase moartă-n drum!... Să nu-mi fie teamă, că-i domnu’ Mișu la mijloc, hai?... Da’ vine el să mă scape din mâinile flăcăilor?... Hehehei, nu-i proastă baba Iordăchioaia să-și puie ea piela pentru niște venetici!... O să mă mai prindă Nicoli prin prăvălia lui când mi-oi vedea eu ceafa!... Și de l-o împinge păcatul să-mi ia ceva zălog, am eu ac de cojocul lui. Umplu satul și nu mai stă el nici o zi în Vultureasca»,..

Așa se gândia baba Iordăchioaia până intră într-o casă. De acolo ieși și se abătu la Crivăț.

— Iac-așa, maică, mai venii și eu!...

— Bine făcuși, babă Iordăchioaio! — îi zise Marioara.

— Ce minciuni ne mai aduci? — o întrebă, glumind, mama fetii.

— Ce minciuni să v-aducă baba?... Nici una: numai vești bune și adevărate, ca aurul luminate...

Fata cosia la gherghef și Iordăchioaia se apropiè de ea:

— Ce mai lucrezi, puica mamei?

— O cămașă cu pui pentru nunuăl mare!

— Ce mână ți-a lăsat D-zeu, fata mea! Cum isvodești matale singurică frumusețea asta!... Să-ți dea baba cu cărțile să-i dai ceva să ’mbuce, că n-a luat nimic în gură de azi dimineață... Ar putea să ia sfântă anafură... Ce mai lucru, fata mea!.. Mâncați-ar maica ochișorii ăi frumoși!

— Ba mai pune-ți pofta ’n cui! — răs-punse Gherghina, mama fetei.

Țiganca se așeză jos lângă fată și întinse cărțile. Apoi începu să boscorodiască:

— Ai avut un necaz mare, puica bătrâniii, un necaz mare... da’ l-ai dat la spate. Și-o să mai ai unu’: dela un craiu de tobă par-că,.. Par-că ți-ar ține calea...

Baba strânse cărțile, le prefăcu iar și le întinse încă odată:

— Ei, vezi, măiculiță?... Uite: tot craiu, ăsta de tobă cade... Vezi? Dela el o să ai d-ta un necaz... Da’ cin’ să fie ăsta, puiculiță?... Il cunoști d-ta?

— Ce să cunosc, babo? Eu nu cunosc pe nimeni. Baba prefăcu încă odată cărțile și le dădu a treia oară:

—...Tot craiu’ ăsta de tobă, maică... Tot el!

...Cu gându’ cu trupu’... Uite, cade parcă și un dar dela el!... Hehehei!... Cade și cununie, ia!... Ori ți-e ’n gând să ne faci o nuntă?... Să chemi și pe baba să-i dai un rachiu!»

— Păi s-ar putea fără d-ta?

— Dă-i, fetico, un pahar de rachiu și un găvan de mălaiu!

Fata se sculă dela gherghef și turnă un pahar de rachiu. Apoi se duse în chiler. Baba dădu rachiul pe gât și se luă după fată. Intrâ în chiler și închise ușa.

— Dă-i babei un găvan cu vârf, că-ți aduce o veste.

— Ce veste?

— A pus ochii pe d-ta băiatul arendașului!... Să te păzești!... Să nu mai intri singură în prăvălie la Nicoli.

Și baba chicoti cu luleaua ’n colțul buzelor, iar fata nu știa dacă trebuie sau nu să dea crezământ spuselor ei...

X. LA OASTE

Vioara lui Bratosin Țiganul avea săgetături care te pătrundeau la inimă, iar flăcăii prinși pe după gât, aduși de umeri, frământau pământul în tropăituri repezi care că-deau ca o zgomotoasă grindină, răpăind în ritmul furtunos al Brâului. Iar când jocul se sparse și flăcăii se strânseră în jurul paharelor, Bratosin înfiora coardele cu o trăsătură meșteră de arcuș și cântecul recruților începu a se revrăsa din lăută mai lămurit ca niciodată, mai frumos ca ori și când. Flăcăii începură a-l cânta din gură și cuvintele acestui cântec plutiră departe în sat, în mlădieri de valuri:

«Foae verde de măr dulce, Ieși măiculiță ’n deal la cruce Și te uită cum ne duce!»

Flăcăii cântau prinși pe după gât și dorul fiecăruia pornia pe aripile cântecului spre câte o inimă de fată.

Iar când cântecul se sfârși, Stoica Năvodaru întinse lui Bratosin un pahar cu vin:

— Ia de colea, moșule, că l-ai zis cu foc!... Dar să te mai învăț și eu ceva.

Și flăcăul cântă singur alte patru versuri pe cari le învățase dela un Moldoveanu cu care-și făcuse armata:

«Perișorul gălbior! Strânge-l, maică binișor, Și-l scoate la zile mari Să mi-l plângă fete mari!»

Apoi chiui năpraznic:

— Dreepți, leat!... Care plânge?... Bratosine, ce faci?

Lăutarul zise de joc și o putere mare, înaintea căreia nu puteai sta, prinse pe flăcăi de mâini în lanțul unei hori sprintene. Și hora se măria cu prieteni de ai recruților, cu rezerviștii ce se liberaseră în toamna aceea.

— Sus, dorobanți!

— Năvală, călărași!

— Nu vă lăsați, tunari!

— Loc, să treacă flotila!

«FIotila» o alcătuiau Stoica Novodaru, Neculai Pleșea și Vintilă Caval.

Și iată că-n frământarea aceea de tinerețe se ivi și baba Iordăchioaia. Se oprise în marginea horii și pufăia din lulea. Stoica Năvodaru o văzu, o prinse de mânecă din fugă și o svârli între el și Pleșea.

— Sus, băbușco!

— Aoleo, mamă, da’ ce aveți cu mine, păcatele mele!

— Zi-i mai cu foc, Bratosine, că vrea să joace și baba Iordăchioaia nițel.

Jocul porni și mai furtunos și mai sălbatec, iar baba se prăpădiâ în zbuciumul acela de tinerețe zgomotoasă. Și când jocul se sparse, Stoica Năvodaru îi dădu un pahar:

— Bea, babă Iordăchioaie, că vei fi nădușit sub limbă!

— Bodaproste, mamă, bodaproste! Slujbă ușoară, să vă dea Dumnezeu!

— Amin!.. Mai ia un pahar și spu-ne-ne care din «răcuții» ăștia pune galoane de sergent.

— Nu știe baba, zău nu știe!... Dar uite: e rău că pleacă flăcăii din sat și rămân fetele singure!

— Da’ de ce?

— Ia așa!

— O fi știind baba Iordăchioaia ceva!

— O fi știind, mamă, că doar n-a ’m-bătrânit de geaba.

— E șireată baba, măi! — zise un flăcău.

— Șireată ca oaia! — răspunse Năvodaru... Ia zi o «Mușama», Bratosine!

Și pe când lăutarul trăgea arcușul pe sacâz, Stoica Năvodaru se dădu lângă Pleșea și-i șopti ceva. Acesta dădu din cap în semn de învoire, mai stătu nițel și porni în cârciumă.

Luna plină zvârlia un șuvoiu de aur topit în bătătura plină de flăcăi. «Mușamaua» porni săltăreață și Stoica se furișa de flăcăi, ieși în uliță și de acolo intră nebăgat în seamă în cârciumă. Luă pe Pleșea în odaia din fund și chemară pe Năstrapă.

— Nene Cristeo, ia vezi nu poți abate încoace pe Iordăchioaia?

Cârciumarul umplu două ulcele cu vin și le așeză pe mesele din bătătură. Apoi se duse lângă babă:

— Hai încoaci, Iordăchioaio, să-ți dau un rachiu și lasă flăcăii în pace.

Iar când o văzu în cârciumă, îi făcu vânt în odaia unde-o așteptau cei doi flăcăi.

— Bine-ai venit, mamă Iordăchioaio! o întâmpină Stoica Năvodaru. Pe noi ne cauți?

Baba se dădu mai aproape de ei spriji-nindu-se în nuia.

— Ia de colea cu noi un pahar de vin și spune-ne ce mai știi.

— Ce să mai știu, maică?... N-ați aflat că era să mă omoare în bătaie hoțul de Nicoli.

— I-auzi! Dar de ce?

— De-ai dracului!... Putrezi-i-ar hoitul când o putrezi sticla! Atunci, nici atunci!

— Ei cum? Te-a bătut așa ne-tam, ne-sam?

Baba se uită prin prejur, ca un om care se teme să nu fie auzit, și spuse cu glasul scoborât:

— M-a pus la cale să scot din minți fetele oamenilor pentru băiatul arendașului și mă tot cinstia cu câte-un rachiu. Dar dac-a văzut că nu vreau, m-a scos datoare, mi-a ținut calea ca un hoț și m-a lăsat lungită ’n drum în bătaie.

— Ai văzut, măi vere, că tot n-a fost minciună ce-am auzit eu? zise Stoica lui Pleșea, făcându-i cu ochiul.

Apoi către babă:

— Și pe care fată pusese ochii băiatul arendașului?

— Pe Marioara lui Crivăț!

Privirile celor doi flăcăi se întâlniră, aspre, ca niște tăiușuri de oțel.

— Da’ ce făgăduise Marioarii?

— O salbă de cinci poli la gât

Ușa se deschise încet și Năstrapă intră înnăuntru:

— Vă cauta flăcăii!

— Venim și noi acum! răspunse Stoica.

Apoi către lordăchioaia:

— Lasă, bătrâno, că n-are să ne mai vază kir Nicoli prin prăvălia lui. O să-l batem noi la pungă, c-atunci simte el!

Cei doi flăcăi ieșiră în bătătură și se amestecară printre ceilalți. Dar Neculai numai de joc nu era bun acum. Stoica Năvodaru îl văzu atât de fără chef și veni lângă el.

— Ce, ești copil? Asculți tu toate minciunile Iodăchioaiei? Ea a vrut să ne ațâțe pe noi în potriva Grecului fiindcă a bătut-o!

Pleșea nu zise nimic. Își înfipse mâinile în brâu și privi așa peste flăcăi. Ii vedea atât de veseli și știa că mâine vor pleca. Și el era vesel până mai adineaori... Pândi până se amestecă Stoica printre flăcăi și plecă...

Satul era înnecat în lumină. Pe glugile de ciocăni de prin curți luna svârlia luciri de bronz, iar pe acoperișul de tinichea al bisericiii presăra zăpada.

Era așa de cald și așa de bine încât ai fi crezut că se ’mprimăvărează și că mâine-poimâine vor ieși oamenii la plug. Dinspre câmp venia une-ori miros de ogoare. Flăcăul mergea tăcut, cu căciula îndesată până pe ochi, cu mâinile în buzunar, adus nițel de umeri.

Ce frumoasă era Vultureasca lui așa pe lună. Aici copilări și flăcăi el! De satul acesta îl legau atâția ani din viața lui! atâtea dragi amintiri îi răsăriau acum în suflet, sclipind în promoroaca de argint a trecutului. Aici era Marioara lui, norocul lui, viața lui...

In urma lui auzi pe odată niște pași de om grăbit și Stoica Năvodaru îl ajunse.

— Da ’ncotro, măi vere Culai?

— Ia așa pe uliță.

— Merg și eu cu tine.

— Ba mai bine m-ai lăsa singur!

— Nu te las, nu te las!

Pleșea nu mai zise nimic. Vedea numai că se putea bizui pe acest flăcău tomnatec al lui Năvodaru și o frăție caldă îl legă și mai mult de el.

Ii puse mâna pe umăr și se dădu mai aproape pe el:

— Măi frafe Stoico!... Eu mă duc...

Dar dacă o fi sa se întâmple ceva, dă-mi de știre.

Celalalt își înfipse mâinile în brâu (amândoi își înfigeau la fel mâinile în brâu) și se uită drept în ochii lui:

— N-ai grijă, măi frate Culai! Stoica Năvodaru nu doarme!

Și cei doi flăcăi deteră mâna și se despărțiră «frați».

Fata se strecură afară, ușoară ca o pisică și se furișă în grădină. Luna era acum sus, înconjurată de o horă de aburi. Satul era cufundat în somn adânc. Un om se desprinse de lângă un pom și veni spre ea.

— Bună seara, Marioaro!

— Bună seara, Culai!

Cei doi îndrăgostiți rămaseră tăcuți unul lângă altul, scăldați în lumina dulce de lună. Sîmțiau că vorbele-s de prisos, vedeau că ochii lor înotau în aceiaș adâncă fericire și știau că nu le va mai fi dat multă vreme să mai trăiască atât de frumoase clipe ca acelea. El sîmția că putea nădăjdui în această inimă cinstită de fată, iar ea îl plângea, în gând pe el că pleca în străini, pe ea că rămânea cu dorul lui.

Și într-un târziu fata întrebă:

— Când crezi c-o să-ți dea drumul pe câteva zile?

— Târziu!... Peste doi ani poate.

— Ei, nu-i nimic! Numai să fii sănătos. Ce nu se petrece pe lumea asta cu sănătate și cu inimă bună!

— Așa-i, dar sânt cinci ani la mijloc și tu n-o să mai ai trai bun cu bătrânii.

Fata avu căutătură de dulce dojană:

— N-ai tu credință ’n mine?

Iar flăcăul îi petrecu brațul drept pe după mijloc și într-un avânt de dragoste curată o strânse la piept încet, cu grijă, cu sfială, cu un nemărginit dor de a-i muri la picioare. Și luna îi învăluia în mreaja ei subțire de lumină, presăra peste ei praf de aur...

— Te las cu bine, Marioaro!... Să te găsesc sănătoasă!

— Mergi sănătos, Culai!

Flăcăul porni, iar ea se uită după el până ajunse la șanț. Il văzu cum sare sprinten peste el, apoi cum se oprește și se mai întoarce încă odată spre ea. Apoi pieri. Iar ea se îndreptă înspre casă, cu o mare durere în suflet...

Iar flăcăul îi petrecu brațul drept pe după mijloc și o strânse la piept.

XI. ALTE INVOELI

Când mai rămăseseră două zile până-n Cei trei Ierarhi, Iani Livaridi trimise isprăvnicelu-n sat să vestîască oamenii pentru învoeli. Erau cele din urmă învoieli pe care le făcea el cu Vultureștenii, de oarece la Sf. Dumitru al anului următor i-se isprăvia contractul de arendare,și Măcieș îi spusese din vreme că nu mai vrea să-și arendeze moșia. Aceste învoeli țineau deci aproape doi ani.

O iarnă ’ntreagă se gândise la ele arendașul și după spusele lui, Mișu scrisese un plan de contract, cu niște învoieli mult mai împovărătoare ca cele de până acum.

In ziua sorocită, Vultureștenii intrară de dimineață în curtea boierească și așteptară în viscol până să se scoale arendașul. Acesta fu de vreme gata, dar nu voi să se arate, ci se lăsa așteptat ca un om care n-are nevoie să se grăbiască. Târziu, ieși în pragul caselor și se prefăcu că se uită la vreme. Apoi ochii lui căzură asupra oamenilor albiți de viscol:

— Ați și venit?

Arendașul apăsă înadins pe acest „și” parc-ar fi vrut să spue oamenilor: «văd eu că vi-e de grabă să faceți învoielile!»

— Am venit, boierule!

— Dar viscoluăsta tot voi l-ați adus?

— Noi, boierule, pentru grâul d-tale.

— Bine-ați făcut!.. Acum e vorba să facem învoielile, hai?

— Așa ceva?

Un Român mai bătrân își făcu loc și se ivi în fața lui Livaridi:

— De-or fi mai omenești, le-om face, boierule; de nu, ce-o vrea Dumnezeu Sfântul și cu noi!

Arendașul zâmbi:

— Voi cereți osândă! Eu nu v-am pus niciodată învoieli grele. Să vedeți ce-i pe alte moșii și pe urmă să vorbiți!

Apoi după obiceiul lui chemă sus cinci oameni. Ceilalți trebuiau să aștepte afară până s-or pune la cale învoielile.

Cinci oameni mai dezghețați se aleseră, urcară scările de piatră, își lăsară că-ciulele afară și intrară după arendaș. Acesta se așeză la o masă încărcată de condici groase, răscoli printre niște hârtii și scoase dintre ele o coală scrisă pe toate fețele.

— Dar știți?... Fără multă ciorovăială. Să nu facem lucrurile țigănește, ci ca oameni de ispravă.

— Așa, boierule, așa!

In acest timp intră și Mișu și se așeză lângă arendaș. Acesta începu a citi, iar oamenii ascultau cu ochii în pământ, cu frunțile încrețite, cazania aceea lungă în care se punea la cale truda mădularelor lor, jertfa lor pentru un boier de pripas. Iar când arendașul isprăvi de citit, fețele lor erau întunecate.

— Astea-s învoielile. Vă plac?

— Grele, boierule,! — răspunseră cei cinci oameni într-un glas.

— Voi sunteți deprinși cu tocmeala: «mai dă tu, mai lasă d-ta». La mine nu merge-așa! Duceți-vă și vă sfătuiți și cu ceilalți.

Oamenii ieșiră fără să zică un cuvânt. Ceilalți îi înconjurară repede:

— Ei ce-ați făcut?

— Nimic! Nu-i chip de făcut învoieli anul ăsta.

Vreme de-un ceas se sfătuiră oamenii, vorbind încet, pe când viscolul îi biciuia. Apoi un Român mai bătrân își ridică glasul:

— Care vrea să se ’nvoiască, învora-scă-se: eu, unu, mă duc să-mi iau pământ în altă parte. Măcar să știu de bine că plec din sat Luni dimineața și mă întorc Sâmbătă seara.

Arendașul ieșise în acest timp în prag și auzi cuvintele omului. De-acolo, de sus, el strigă înfuriat:

— Să vă duceți toți, toți! Ați auzit? Eu îmi cumpăr vite în primăvară și-mi aduc oameni străini cu ziua.

— Da’ ce, boierule? Vrei să ne iei și sufletul? Dijmă ne iei acum două din trei. Nu-ți ajungea una din două? Ziua cu palmele ne-o prinzi cu un franc, pogonul de ogor cu patru franci, și răsfeturile nu se mai numără.

— Dacă vă place! Eu îmi muncesc moșia și fără voi, dar să vedem voi mai găsiți ca la mine?

— Găsim, boierule, găsim! Uite: ne ducem la arendașul Căldărușii și luăm de la el pământ.

— Dar cu ierbăritul cum rămâne?

Aici, aici era greul. Arendașul dădu lovitura, sigur de izbândă. Căci dacă oamenii — încăpăținându-se — și-ar lua locuri dela vre-un arendaș mai îndepărtat, vitele nu se pot trimite la pășune cale de-o poștă.

— Ai? Cum rămâne cu ierbăritul? — întrebă el a doua oară.

— Ne ducem vitele de funie pe locurile noastre, le dăm maldăre de pănășiță crudă, iar mai apoi le-om scoate pe miriștile noastre.

— Biiine!... O să veniți să vă plângeți că vă mor vitele de foame ’n bătătură!

— Și d-ta o să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile ’n primăvară.. Hai, măi, să mergem!

Oamenii o luară rararara și ieșiră din curte, iar arendașul intră, mânios în casă...

...Trei săptămâni trecură și învoielile nu se făcură. Arendașul nu scădea nimic, oamenii nu mai vroiau să se dea robi pe nimica și vremea trecea. Primăvara se apropia, pe câmp începeau a pluti aburi. Livaridi mai trimise încă odată isprăvnicelu ’n sat să spuie oamenilor că mai așteaptă trei zile și dacă până atunci nu se trec în contract, își cumpără vite dejug și-și tocmește muncitori stăini. Dar isprăvnicelul veni cu vestea că Vultureștenii au și luat locuri în dijmă și în bani dela arendașul Căldărușii.

— Vor să sperie lupul cu pielea oaei! zise el isprăvnicelului după ce-l ascultă. Dar când rămase singur, Livaridi văzu că Vultureștenii se țineau de cuvânt. O, erau îndărătnici acești oameni!... El văzuse de la început cu cine avea aface. Dar i-a prins nițel câte nițel, i-a îndoit și ei au, răbdat și el s-a amăgit cu gândul că-i poate frânge. Se credea tare, în stare să rupă acest arc de oțel, această țărănime călită în nevoi și-n necazuri de tot felul, dar arcul s-a ’ntins sbârnâind și l-a aruncat pe el, cel tare...

Ce-i mai rămânea acum de făcut? Să-și cumpere vite de jug și să-și tocmiască oameni străini? Dar acestea se zic ușor, dar se fac greu. Cum? Să-și cum-pere vite acum și peste un an și jumătate să le vânză? Căci el nu mai vroia să arendeșească. Era hotărît să se mute în București. Să-și aducă oameni străini? Dar câtă cheltuială până-i găsește, până-i aduce la moșie, cât balamuc nu-și ia pe cap cu mâncarea lor? Și câți din ei nu fug în toiul muncilor, lăsându-te la aman când îți crapă buza?!... Să-i cauți?... Dar cine-ți plătește timpul ce-l pierzi alergând după ei, și bucatele care ți-se scutură pe câmp? Ce să facă? Ce să facă? Arendașul se vedea pierdut și ura lui împotriva Vultureștenilor îi cuprindea și mai mult sufletul. In necazul lui el amesteca și pe Curpen în daravera acea-sta învinovățându-l că el ațâță oamenii împotriva lui.

Și ’ntr-una din zile pică și boierul Măcieș la moșie. Livaridi era foarte abătut în ziua aceea: un stol de cocori trecuse noaptea pe deasupra Vulturească!. El auzi un glas, un singur glas de cocor, dar glasul acela era un semnal de alarmă: «plugari, fiți gata! Vine primăvara!»

Când văzu pe Măcieș, Livaridi se întunecă și mai mult. Pentru întâia oară, de când se cunoștea cu boierul nostru, îi ieși înainte posomorit. Ii pierise de pe buze zâmbetul acela falș care făcea rău unui om cu sufletul deschis și Măcieș era mai mulțumit să-l vadă așa.

Arendașul i se plânse de îndărătnicia Vultureștenilor, de ațâțările lui Curpen, de momelele cu cari-i luase oamenii aiendașul Căldărușii. Măcieș se făcea că nu înțelege:

— Cum? De ce?... Ce zic oamenii?

— D-ta nu-i știi? Se plâng că le-am pus învoieli grele.

— Nu-mi poți arăta și mie contractul?

Arendașul întinse mâna și-l luă de pe masă.

— Uite-l!

Măcieș se așeză pe scaun și se afundă în citirea lui. Și cu cât citia, cu atât i-se întuneca mai mult fața. Arendașul îl spiona din ochi și văzu că boierul nu e mulțumit. Dar acum voia să-i arate lui Măcieș că el, Livaridi, nu mai are nicidecum pofta de a-i intra în voie De câteori nu-l încolțise pe el Măcieș! De câteori! Astăzi o să-și arate și el colții, căci la urma-urmei cine-i de vină dacă Vultureștenii sunt îndărătnici? Oare nu-i boierul Măcieș?... Oare nu el a făcut cu oamenii învoieli ușoare, oare nu el i-a lăsat nestruniți?... Și acum se sparg toate în capul lui, al arendașului... Livaridi știa unde să isbească și aștepta numai să înceapă a murmura ceva celălalt. Măcieș isprăvi de citit contractul și-l svârlî pe masă:

— Cum vrei să ți se dea oamenii legați supt povara acestor învoieli grele?

— Grele? Și d-ta zici că sunt grele?... Atunci să le dau de geaba pământ de hrană și de ierbărit?

— Nu, nu așa! Dar să nu le faci niște învoieli ca acestea!

— Da, da! Să mă las să mă calce în picioare, să-mi puie ei mie condiții. Eu nu fac așa.

Măcieș văzu ce gând s-ascunde în dosul acestor vorbe și băgă de seamă că arendașul vrea să se arate așa cum e. Și îi păru bine. Luă înc-odată contractul și-l petrecu din ochi până într-un loc, unde se opri și puse semn cu degetul. Apoi, liniștit, întrebă pe arendaș:

— Ce arendă îmi dai d-ta mie pe un pogon de loc?

— Cincisprezece lei!

— Așa e?

— Da!

— Ei, acum ia-ascultă ce-ai scris d-tă aici în contract:

«Pentru locurile luate în bani, locuitorii vor plăti treizeci și cinci de lei de pogon. Această sumă se va plăti însă în munci precum urmează:

a) Cei ce n-au vite trăgătoare vor face douăzeci și nouă de zile cu palmele și vor secera un pogon de grâu:

b) Cei ce au vite trăgătoare vor secera, strânge ’n clăi și căra la arman Un pogon de grâu, vor face trei pogoane de ogor și două pogoane arătură de-a doua, semănătură și grăpătură cu grapele de fer ale arendașului».

Auzi?... Care va să zică: D ta ții dela mine pogonul cu 15 lei; îl arendezi oame-nilor cu 35, dar îi pui să-ți facă pentru această sumă munci de mai bine de 40 de lei. In socoteală cămătărească, aceasta ar însemna un câștig de vreo 166 la sută. Dar dijmă! Două din trei vrei d-ta să iei dijmă dela bieții oameni?,.. Apoi cum vrei să ți se ’nvoiască pe moșie?

Arendașul nu răspunse deocamdată nimic.

Se uită la el cu o căutătură înveninată, hoțească, piezișă,’care luă de jos în sus. Și în gândul lui își zicea că toată părtinirea pe care o arata Măcieș țăranilor, nu e de cât o prefăcătorie, o «diplomație» pe care a observat-o la ațâți alți proprietari sau arendași. Iar celălalt îl cântăria din ochi și ședea liniștit la masă In acești doui oameni se răsfrângeau sufletele a două neamuri deosebite. Și în clipele acelea ce treceau repezi, nu se măsurau numai Măcieș și Livaridi, ci cele două neamuri pe care le înfățișau: neamul Măcieșilor și al Livarizilor.

— De aceea se-nvață oameni nărăvași. Prea-i îngenuchiați și vă bateți joc de ei!

— Ia ascultă, domnule: d-ta ai venit aici să mă dăscălești?... Nu-mi trebue mie dascăl ca d-ta!

Boierul Măcieș tresări și se sculă de pe scaun. Parcă primise o palmă în față. Toată mândria lui de boier de viță veche se deșteptă în el, clocotindu-i fierbinte din adâncul ființei. Se dădu mai aproape și tot mai aproape de arendaș și-l ținu în luminile ochilor cu privirea lui limpede, rece, ascuțită, cercetoare.

— Cu cine vorbești d-ta așa?... Nu uita că aici ești în casa mea, pe pământul meu, al nostru, al Măcieșilor!... Iar dacă ai gărgăuni în cap, ’ți-i scot eu!»

Vocea lui Măcieș avea un tremur ușor. Așa tremură frunzele pădurii la atingerea celor dintăiu unde de vânt ce vestesc furtuna. Livaridi nu-l văzuse niciodată așa, nu auzise niciodată această voce răsunătoare, grea, poruncitoare. Toată ființa lui Măcieș se schimbase de-odată. Capul, ridicat nițel în sus, într-o minunată înfățișare mândră și amenințătoare, rămase așa câte-va clipe, ca înmărmurit. Arendașul nu putuu răbda privirea aceea stăruitoare, sfredelitoare, poruncitoare, plecă ochii în jos și înțelese că de data asta era bătut...

XII. SINGURĂ

Marioara legase abia pe la toacă gura la pânză, căci o întârziase mult înnăvăditul și silia acum să țeasă ceva până a nu se însera de tot. Picioarele-i călcau repede pe podnogii de supt războiu, iar suveica sbura ca o rândunică printre firele de urzeală pe când vatalele băteau strâns firele de bumbac în latul pânzei albe. Și gândul fetei colinda prin depărtări necunoscute, spre un flăcău din Vultureasca, înstrăinat de patru luni din satul lui. Se sculase cu gândul la el, căci îl visase peste noapte și nu-și putea îndreptă gândul în altă parte.

În visul ei se făcea parcă o pajiște frumoasă și pe pajiștea ceia se zăria o roată de soldați. Făceau ocènie, se strângeau iar roată și vorbiau. Apoi unul din ei porni în spre Marioara. Iar când fu numai la trei pași de ea, soldatul se opri, se uită la ea cu o căută-tură tristă și o ’ntrebă:

— Dar tu ce cauți aici?

Fată îngână un răspuns și flăcăul se uită la ea cu niște ochi mustrători și iar o întrebă:

— Ce, nu mă cunoști?

Ea se uită bine la el și cu cât se uita mai mult, cu atât se sîmția mai turburată: parcă era Neculai Pleșea, dar atât de slab, atât de galben Ia față, cu ochii plânși.

— Doamne!... Tu ești, Culai?

— Tot eu! — răspunse flăcăul.

— Dar cum ai slăbit!

El făcu din mână un semn de desnădejde și se întoarse cu fața în spre soldați.

— Uite! îi vezi?,.. Toții s-au topit așa. Când au venit erau rumeni și voinici și acum au rămas ca niște stafii... E greu la noi!...

Și plecă. Fata vru să se ia după el, dar nu putu. Picioarele n-o mai slujiau. Cădea în patru buși, se scula: făcea un pas înnainte, aluneca doi înapoi, iar cădea, căuta să se târasca, dar mâinile ei nu mai aveau nici o putere.

Când s-a deșteptat, flăcăul acela îi juca înnainte. Și câtă vreme a ’nnăvădit, greșia mereu firele și mama ei o ținea de rău:

— Dar unde ți-s gândurile, fată?

Acum silea la argea, dar visul de peste noapte tot îi mai venia în minte une-ori și fata nu știa cum să-l tălmăciască. Suveica îi scăpă de vre-o două ori jos și fata încruntă din sprâncene de necaz. Și cum lumina se tot îm-puțina, ea ieși din răsboi, supărată:

— Bine c-am apucat să leg gură. Nu se mai vede de loc.

— Ci lasă-l, mamă!... Ia repèzi și ad-o cobiliță de apă.

Fata deșertă o cofă într-o căldare, își puse cobiliță pe umeri și porna. Dar mama ei îi strigă din urmă:

— Cum pui cofele, fata mamei! Nu vezi că una-i cu gura spre tine?

Marioara întoarse cofa de dinnainte cu gura ’n afară și ieși în uliță. Drumul era sbicit și un vânt domol adia dinspre baltă. Craiu nou, limpede ca argintul curat, lumina ca o podoabă în poala cerului vioriu. Fata o luă pe uliță la stânga și ajunse la vad. Și de acolo i se arătă de o dată malul Dunărei, plin de fete mari și de flăcăi. Perechile se îndreptau spre vad, se opriau în drum să mai povestească și umbrele înserării se lăsau pe pământ, învăluindu-i în tainele lor blânde, iar Craiu nou le surâdea la toți și se pleca spre asfințit.

Marioara îi văzu și plecă ochii ’n pământ. Ajunse la gârlă, își umplu cofele și porni îndărăt. Dar la câți-va pași de la mal, o ajunse din urmă un flăcău. Era Stoica Năvodaru.

— Bună seara, Marioaro!

— Bună seara! răspunse fata și se opri.

Ochii lui râdeau și fata avu un fior neînțeles prin inimă.

— Ce mai faci?

— Mă lupt cu argeaua!

— Dar de la văru’ Culai nu știi nimic?

— Ce să știu?

Și visul dfe astă-noapte îi răsări deodată în suflet.

— Nu știi nimic, nimic?

— N-am știre de nimic, Da’ cei cu el?

Fetii i se părea că flăcăul vrea s-o ia cu vorba pe departe spre a-i spunè o veste tristă. Sta cu ochii pironiți în ochii flăcăului și-l ruga prin ei să n-o chinuiască mult, să-i spuie mai repede, căci ea știe că visul de astă-noapte nu e a bine. Și chipul soldatului ce i se arătase în vis, îi juca acum înnaintea ochilor, mai slab, mai plâns, mai trist.

— Îți trimite multă sănătate și spune că e sănătos și-o duce bine cu miliția. Am primit chiar azi hârtie dela el.

Obrajii fetei se îmbujorară. Și de unde cu câteva clipe mai înnainte tremura chinuită de o tristă presimțire, acum îi venia să râză de slăbiciunea ei.

Când i-ei mai scri, spune-i și din partea mea multă sănătate, și că pe aici sunt toate cum le-a lăsat el!

Își luă apoi seara bună de la flăcău și porni. «Pe aici sunt toate cum le-a lăsat el!» Așa, tocmai așa să-i scrie Năvodaru și Neculai va înțelege că Marioara lui e aceiaș,. cu acelaș dor în suflet.

Fetei i se părea că n-atinge pământul. Se întâlnia cu prietene care-i dădeau bună seara. Ea le răspundea la toate: «bună seara, surată!», dar dac-ai fi între-bat-o cine a trecut pe lângă ea, n-ar fi știut să-ți spună. Mergea repede, cu capu-n jos, ca dusă de o apă mare și îi părea rău că-i atât de scurtă calea până acasă.

In pragul casei lăsă cobilița de pe umeri, luă cofele, și le așeză pe o lăvicioară ’n tindă, astupându-le cu câte un capac de lemn.

Apoi se îndreptă spre mama ei:

— Unde-i șiștaru, mamă?

— Ce să fie, gura mamei!

— Șiștaru!

— Ce-i ăla: șiștar?

— Hârdăul de muls.

— Da’ cin’ ți-a mai spus și asta?

— Zău, mamă, ci-c-așa se zice printr’-unele locuri la hârdăul de muls.

Uite-l colo, fata mea. Ia-l și du-te mai repede că nu mai poate bietu’ Joienel!

Fata luă hârdăul și plecă pe fugă. Des-legă vițelul și îl lăsă să înmoaie două țâțe apoi îl trase îndărăt și-l legă de un țăruș mai la o parte: Vjțelușul se lingea pe botișor, se smucia să scape, cădea-n genuchi, se scula și se uita la Bălaia cu ochii lui, mari, negri, rotunzi și umezi. Iar fetei i se făcu mai mult ca ori când milă de el și începu a-i vorbi blajin ca unui copil mic: Îți place Joienel?... Lasă că-ți dă drumu’ Marioara acum! Uite acum!»

Laptele săgetă în hârdău în linii drepte care se fărâmau în bolboci când isbiau înăuntru și aburiau ușor. De vreo două ori fata mulse în poală și începu să cla-

tine din cap: «să mă vadă mama ce-ar zice?»

Lăsă mai mult lapte în cele două țâțe și deslegă vițelul să le înmoaie și pe celelaltă două. Apoi îl trase iar îndărăt și iar se apucă de muls. Joienel nu mai putea, sărmanul! Se sbătea mereu în funie cu ochii la ugerul Bălaei. Și fata îi lăsă lapte mai mult ca de obiceiu, dete hârdăul la o parte din drumul lui și îl deslegă: «Na! Joienel. Să zici și tu bodaproste și să ții minte că azi am primit o veste bună de la Culai!» Vițelul dădu năvală spre uger și călcă fata pe picior. Ea se strâmbă de durere, luă hârdăul și plecă în casă.

— Mamă, nu știu ce-o fi avut Bălaia în seara asta, că mi-a dat mai puțin lapte.

Și fără să piardă vreme, deșertă laptele în oalele de prins, clăti hârdăul cu apă de câteva ori, apoi îl așeză la locul lui și se apucă să pregătească de ale gurii, veselă ca o ciocârlie. Iar mama ei se uita la ea pe furiș și-și zise ’n gând: «Doamne, ce-i și cu tinerețea asta!»

Târziu, când ai ei dormiau, Marioara se gândia la clipele trăite cu Culai al ei la horă, pe malul gârlei, la muncă, la șezători, Ia nunți și amintirile acelor clipe scuturau în sufletul ei pulberea părerilor de rău. Ar fi vrut să se facă o pasăre măiastră, să pornească ’n fâlfâiri repezi de aripi spre alesul ei și să-l vază numai odată. Când și când câte un oftat i se ridica din adâncul plămânilor și fata deschidea gura și răsufla lung, fără sgomot.

Și într-un târziu se întoarse cu fața la perete, rugându-se în gând:

— Dă, Doamne, să-l visez și în noaptea asta, dar voinic și frumos cum era când a plecat!...

A doua zi suveica sbura și mai sprintenă, vatalele băteau și mai des, iar fata părea luminată la față ca o floare după ploae. Pe fereastră venia o lumină veselă ce înneca odaia, din uliță răsbăteau în răstimpuri strigătele copiilor ce jucau drichia. Și ademenită de lumina aceea primăvăratecă, fata ieși așa printre nămiezi dela argea și se așeză pe prispa casei, la soare. In aer plutiau cei dintâi fiori călduți ai primăverei și fata îi simți pe obraji ca o desmierdare blajină care venia de foarte departe.. Și de odată un glas de cocor îi isbi auzul. Marioara își ridica ochii-n sus, puse mână ștreașină de-asupra lor și zări stolul de cocori: două linii lungi, drepte, negre care se întâlniau într-un vârf ascuțit, ca cele două aripi ale unei săgeți uriașe fără mâner. Treceau plutind, înnotând prin înălțimele grele de albastru acești soli ai primăverei și în urma lor văzduhul părea mai cald, lumina mai strălucitoare, mugurii mai umflați. Era cel dintâi stol pe care-l vedea Marioara în primăvara aceea și cum se uita așa la ei, un gând îi veni în minte: «poate că și Culai se va fi uitat la ei!» Fata îi urmări din ochi până se șterseră în depărtări, apoi se întoarse la argea...

...In vremea aceasta oamenii se pregătiau de arat; fiarele de plug erau ascuțite, tânjelele scoase în bătătură. Arendașul își cumpărase trăgători și-și tocmise argați cu luna pentru făcutul semănăturilor pe primăvară.

Și într-o bună dimineață Vultureștenii ieșiră la arat. Plugurile nu mai erau răsturnate pe cobile ca în vremurile când arau în Vultureasca, ci desfăcute: plugurile în care, cotigele atârnate cu un curmei de funie de inima carelor. Era un șir lung de care și cotige, o oștire întreagă, și din acest lung convoi se desfăcea amarul unei pribegii, jalea acelora ce se duceau să are acum pe moșii străine, ne mai arate de ei până acum...

...Și într-una din zile nevasta lui Curpen chemă pe Marioara să-i ajute la înnăvădit și fata se duse. Innăvădeala merse bine și până pe după nămiezi fu dat și prin spată. Iar când totul fu gata, nevasta lui Curpen puse masa și în acest timp pică și Curpen.

— Ai venit, fină?

Așa zicea el oricărei fete din sat: fină.

— Am venit!

— Ce-ți mai fac bătrânii?

— Mama țese-n locul meu; taica-i la plug.

— Unde ară? La Grecu’?

— Nu! La arendașul de pe Căldărușa.

Curpen dădu din cap de câteva ori și nu zise nimic.

In acelaș timp ușa se deschise și o femeie slabă, cu fața plină de crețuri, intră în casă,

— Hehei! Lelea Smaranda! — făcu învățătorul.

— Eu, mamă eu! — răspunse femeia.

— Da’ ce vânt?

— Să-ți faci pomană și să-mi scrii o hârtie pentru băiat!

Marioara se făcu de-odată roșie la față și se sculă să aducă o oală de apă.

— Apoi m-ai brodit cam rău, mamă Smarando! Doar să m-așteptați pân-oi da drumul la băeți.

— Aștept, maică, aștept!

Curpen plecă la școală. Femeile rămaseră singure. Matioara ajută învățătoresei să puie sulul pe răsboiu, apoi era să plece. Dar nevasta lui Curpen n-o lăsă:

— Mai stai numai nițel, Marioaro, să-mi pui niște canură pe rășchitor.

Și fata rămase. Se duse lângă femeea ce aștepta pe Curpen și începu a vorbi nițel cu ea, până să-i dea învățătoreasa canură.

— Ce mai faci, lele Smarando?

— Ia cu bătrânețele, maică.. Am ră-mas singură și nu mai pot de doru’ băiatului. ’

Băiatul era Neculai Pleșea.

După ce dădu drumul băeților, Curpen veni în casă. Luă o foaie de hârtie și un plic și se așeză la masă:

— Ei, ce să-i scriu, mamă Smarando?

— Ce să-i scrii, maică? Sântem sănătoși și-i dorim și lui multă sănătate.

— Vr-o veste ai să-i dai?

— N-am!

— Păi parcă v-a murit Sâmbotin din hăis!

— Nu-i spune, maică: nu mai strica inima băiatului.

Învățătorul începu să scrie repede și femeea se uita la el mirată, cu o mare lumină de bunătate în ochi...

— Gata, mamă Smarando... Ia ascultă ce i-am scris:

«Dragul nostru Culai!

Am primit scrisoarea ta și ne-ani bucurat că ești sănătos. Domnul să te aibă-n paza lui și de aci ’nnainte. Noi sântem sănătoși. Vei ști că Vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tat-tău i-acum acolo, ară.

A băgat la plug cu Petrea Mazâlu».

Învățătorul se opri din citit și întrebă: —Așa-i, mamă Smarando? Eu parcă așa îl auziam vorbind pe neică Misăilă.

— Așa-i, maică așa-i.

Curpen urmă:

«Dragul nostru flăcău, află că Mercana Lunăiei s-a făcut cogea-mi-te juncă și până vei veni tu, e numai bună de dat zestre. Și vei mai ști că această scrisoare ți-o scrie Marin Curpen, învățătorul care te trăgea de urechi când umblai haimana vara pela scăldat și nu veneai la școală. Dumnezeu să te poarte pe bine, Culăiaș! »

Îți place, mamă Smarando?

— Să trăiești, măiculiță și să-ți dea Dumnezeu sănătate!

Din câte ființe erau acolo, în încăperea aceea, două au ascultat cu tot sufletul rândurile ce erau să zboare în curând către Pleșea. Și știu eu două mâini cari se opriseră din pusul pe răschitor și doi ochi frumoși ce priviau țintă în pământ, cât timp a citit învățătorul.

Curpen dădu să puie scrisoarea ’n plic dar întoarse odată ochii spre fata lui Crivăț și un surâs blajin îi înflori în colțul buzelor. Desfăcu din nou hârtia și mai scrise câteva rânduri. Apoi le citi:

«Vei mai ști că Marioara lui Crivăț e aci la noi; pune pe rășchitor niște canură pentru femeea mea. Mi-a șoptit să-ți spun și din partea ei multă sănătate și să-ți dau de știre că ți-a țesut niște brăcile cum n-are nici un flăcău în sat. Auzi că ți-le dă când vei veni în permisie. Astea ți le spune Curpen».

Șase ochi se îndreptară deodată spre fată, șase ochi în care râdea aceeaș bunătate și luminau aceleași gânduri curate. Iar fata se uită mirată, uluită la Curpen, îl văzu surâzându-i blajin și plecă ochii în jos, fără să poată zice vre-un cuvânt, pe când dorul ei pornia vulturește spre flăcăul lui Pleșea...

XIII. SECETA

Se împriinăvărase de-a binelea, dar semănăturile nu înaintau. Pământul ieșise din iarnă fără umezeală și vreme de săptămâni pic de ploaie n-a mai picat pe ogoarele arse de sete. Ochii se îndreptau rugători spre cer, se pironiau cercetători în fundul zărilor, urmau stăruitor orice pată de nor ce pribegea pe sus.

Dar vremea trecea și de plouat nu ploua.

Arendașul era cu moartea-n inimă. Umbla toată ziua pe câmp: pe la grâu, pe la orz, pe la ovăz, pe la porumb, dar de nicăeri nu-i surâdea nici o nădejde. Pământul începea să se întărească și pe alocuri să crape, iar peste semănături cădea ca o cenușe pulberea scornită de vânturile ce uscau câmpul.

Pe fețele tuturora se vedea întipărită aceeaș grijă, aceeaș întristare. Vitele mugiau de foame în bătătură, căci paele și ciocanii se isprăviseră, iar locurile pe unde-ar fi putut paște erau negre părc-ar fi fost arse.

Și zilele treceau, dar ploaia nu cădea.

Oamenii se strângeau une ori în mijlocul uliții și tăinuiau cu glasuri do-moale, se uitau din când în când în zările depărtate și plecau capetele-n pământ desnădăjduiți:

— E secetă, măi oameni buni, e secetă grozavă!

Cuvintele acestea sburau din gură ’n gură, din sat în sat și supt aripele lor de foc sufletele se închideau, fețele se posomorau și mai mult. Dar într-o bună zi cerul se umplu de nori și supt perdeaua lor mohorîtă, pământul părea mai negru, mai trist.

Și deodată un fulger mare se frânse între nori: o linie lungă de foc care trecu ca o săgeată, luând pentru câte-va clipe vederile. Tunetul răsbubui departe și oamenii se închinară, cu ochii spre cer:

— Vezi-ne, Doamne, și pe noi, păcătoșii!

Dar norii se împrăștiară, înălțimile se limpeziră și pic de ploae nu căzu pe Vultureasca.

Iar în acest timp Mișu Livaridi era foarte abătut. Nu mai ieșia pe câmp să ia și el seama la munci pe cât îl tăia capul, ci sta în casă, la umbră, sau se ducea să se plimbe înnainte de masă spre a-și face poftă de mâncare.

Se întâmplase că Nicoli plecase în timpul din urmă din Vultureasca, de oare ce nu-i mai călca picior de om prin cârciumă, iar flăcăii îl săgetau din ochi când îl vedeau și băiatul arendașului văzu că «afacerea» era pierdută și simți o părere de rău la fel cu aceea pe care o simte un om ce scapă un frumos prilej de petrecere. Dorul de viața dela oraș îl muncia din zi în zi mai mult. Ii veniau uneori în minte acorduri dulci de valsuri, refrenuri dor-nice de romanțe franțuzești și atunci se ducea cu gândurile departe, răscolia amintirile celor cinci ani trăiți în Paris și încremenia la fereastră cu privirea pierdută în gol.

Dar vremea trecea și ploaia nu venia... Și într-o zi pe când încerca o pereche de ghete nouă cu șireturi, sosite atunci din București, tânărul caută să-și aducă aminte cum se zice la șireturi de ghete pe franțuzește și nu putu. Necăjit, trase ghetele în picioare și se plimbă puțin pe covor. Apoi avu un râs silit, ca un om care râde de o piedică ce i-se pune în cale, spre a se arăta tare:

— Tiens! Am uitat cum se zice la șireturi de ghete!

Își scoase ghetele și începu a căuta prin jurnale vechi. Își aduse aminte că găsise în ele mai multe reclame de ale magazinelor cu încălțăminte din Paris. Și curios: doar și-a aruncat ochii sus, la firmă, și i se și păru că vorba căutată îi vine pe buze:

— Ah! Lacets! Lacets!... Est-ce bâte!

Ci vremea trecea, dar ploaia nu că-dea... Norii unei desnădejdi adânci se lăsau din ce în ce mai întunecați pe sufletele oamenilor.

Iar Caliopi era din ce în ce mai îngândurată.

Vedea pe bărbatul ei venind necăjit de pe câmp, oftând, și ofta și ea cu el. Își cumpărase omul vite de jug, pluguri, grăpi, își tocmise argați cu luna și seceta ținea mereu. Il vedea pe Mișu tânjind în casa părintească și tânjia și ea cu el. Dacă încerca să le spuie când și când câte-o vorbă de încurajare, bătrânul ridica din umeri și întorcea spatele; tânărul se uita la el cu o privire care lua de sus, cu o privire de milă prefăcută ce o rănia până ’n adâncul sufletului.

Ea văzuse la oarecare timp după ce luase pe Iani, că sufletul el nu se potrivește cu al lui, că ei nu-s făcuți să ție casă împreună, dar își luase soarta cu curaj, nădăjduind în vlăstarul cu care o miluise Dumnezeu. De acest copil, de Mișu, își legase ea toată viața, tot su-fletul ei.

I se părea, cu neputință ca acele două mânușițe ce se ’ntindeau odată spre ea ca două aripioare, să n-o cuprindă și mai târziu cu iubire fiiască pe după gât. Din gurița aceea mică și roză ce-i surâdea odată atât de senin, încât i se părea un surâs de înger, ea credea că va auzi totdauna numai vorbe bune.

Și s-a înșelat!... Ea vedea azi lămurit că s-a înșelat. Cu inima strânsă de o durere grozavă, arendășița se întorcea cu gândul la celălalt, se ducea la fereastră și se uita la cer.

Dar ploaia mult așteptată nu mai venia... Zilele treceau din ce în ce mai triste pentru Mișu. «Afacerea» pusă la cale cu Nicoli nu isbutise, acesta plecase din Vultureasca, tatăl său era necăjit că nu plouă, pe la sub-prefect i se urâse să se mai ducă, odăile părintești i se păreau neîncăpătoare, prea liniștite, prea înnorate. Ii trebuia mișcare, sgomot, huet de oraș mare, petrecere. Și la Vultureasca era atâta liniște!

Aproape doi ani stătuse la țară, aproape două veacuri. Și de ce?... N-ar fi fost oare mai bine să stea numai o lună, cel mult două spre a-l vedea părinții în deajuns, spre a se întrema și el puțin și pe urmă să plece?... A fost prea slab, prea a împlinit voia bătrânilor, jertfin-du-se pe el. Căci tânărul băgă de seamă că traiul la țară e vătămător minții lui, vedea bine că începea să uite cuvinte, întorsături de fraze franțuzești... Va fi o zi grea ziua în care va spune lui Iani, că nu mai vrea să-i fie isprăvnicel pe moșie, dar va veni. Va veni pentru că el, Mișu, a suferit destul și e hotărît s-o rupă odată cu acestă viață. Și cu cât ziua aceea va întârzia mai mult, cu atât va fi mai înveninată, pentru că fiecare cias, fiecare zi va picura tot mai mult amar în sufletul tânărului.

Dar vremea trecea și nici un strop de ploaie nu cădea pe Vultureasca.

Ziua mult așteptată sosi. Era o Duminică dimineață, pe la sfârșitul lui Mai.

Familia Livaridi era la cafeaua cu lapte în balcon. Arendașul, întunecat la față, cum era de când se împrimăvărase încoace, spunea că în ziua aceea Vultureștenii vor ieși cu icoanele în țarină.

Mișu își bău cafeaua,.își aprinse o țigare și întrebă cu glas liniștit pe bătrân:

— Nu crezi și d-ta că ți-am slujit destul până acum, tată?

In cuvântul «slujit», pe care apăsă în-tr-un chip deosebit, pusese tânărul toată hotărârea lui de a spune odată verde ce are el pe suflet. Și cuvântul isbi bine. Arendașul și arendășița își pironiră ochii asupra lui și pe fețele lor se întipărise o adâncă mirare.

— Slujit? — răspunse Iani. Cum?... Ce vrei să zici?

— Vreau să zic că mi s-a urît la Vultureasca — făcu tânărul.

— Ți s-o fi urît! — îi răspunse arendașul, scoțându-și tabacherea.

Urmară câteva clipe de tăcere în care Mișu nu știa ce să crează. Cum? Adică s-a isprăvit aci toată cearta pe care și-o închipuise el.

Ce înseamnă acest «ți s-o fi urît»?... Ha! Dar bătrânul se înșeală, crezând că sfârșește atât de repede cu el!... Ii trebuia o frază tare, obraznică, aproape o injurie și o găsi:

— Pentru că eu nu vreau să mă prostesc aci cu țăranii și argații d-tale.

— Așa?—făcu arendașul, batjocoritor.

— Da!

— Și ce vrei să faci?

— Să plec.

— Unde?

— La București.

— La ce?

— Să mă fac advocat.

— Ai diploma de doctor în buzunar?

Și arendașul făcu ochii mici și se uită țintă la băiatul lui. El nu-i imputase nici odată că nu se întorsese doctor în drept, nici odată. Dar azi, când îl vedea vorbindu-i ca un dușman, nu ca un fiu, și când îl bătea atât de cumplit seceta, nu-l mai cruța.

— N-am nevoie de ea.

— Atunci de ce mi-ai mâncat treizeci de mii de franci la Paris?

Tânărul se văzu prins deodată. La această întorsătură nu se aștepta. Ocoli întrebarea și spuse:

— Mă rog, eu îți spun că săptămâna ce vine plec din Vultureasca.

— Și eu îți spun că nu pleci.

— Biiine! Vom vedea.

Caliopi mijloci:

— Peste un an și câteva luni ne mutăm în București, Mișule dragă. Mai ai și tu răbdare până atunci.

—Așa?... Așanțelegeți d-voastră să-mi pun eu la cale viitorul? Făcându-vă pe logofătul la moșie?

Trei suflete se frământau acum în gânduri deosebite. Iani, omul ridicat de jos prin fel de fel de negoțuri și prin noroc, se gândia că are ațâți argați de plătit și de hrănit atâtea vite de jug de hrănit. Vedea că nutrețul îi e pe isprăvite și colț de iarbă nu se zăria pe islaz, bucatele se ardeau pe ogoare. Secetă cumplită, sărăcie. Și tocmai acum se găsise și Mișu să plece la București, să-i mai mănânce și el trei patru sute de lei pe lună. Tânărul, crescut pe palmă, amețit de vârtejul Parisului, nu putea pricepe ce gânduri se băteau acum în mintea bătrânului. Și după cum unele oglinzi schimonosesc peste măsură, așa vedea el pe tatăl său: un monstru care trăește numai pentru bani. Iar Caliopi stătea între ei și nu putea lua partea nici unuia. Ci numai oftă și se întrebă în gând:

— Doamne, de ce se mai ceartă? De ce-și mai fac singuri necaz? Nu-i de ajuns oare seceta?

Și ochii ridicați spre cer se întoarseră repede în jos... Nu plouă, nu plouă!

Arendașul plecă dintre ai lui și o luă pe câmp.

Mergea cu capu-n jos, adus nițel de spete ca supt o povară... De când s-a pomenit și el cu avere, n-a avut un mai mare necaz ca anul acesta. Toate s-au întors împotriva lui. Cu Vultureștenii nu se putuse împăca la învoieli și s-a băgat în cheltueli din pricina lor. Cu Măcieș s-a certat tot din pricina lor. Cu Mișu nu se mai înțelegea. Bucatele nu i se făceau... Arendașul își întoarse capul spre țarina Vultureștilor și se opri o clipă în loc. Ieșise tot satul cu popa în frunte să se roage pentru ploaie. In cămășile lor albe de pânză, oamenii păreau niște blocuri de marmoră strălucitoare în bătaia soarelui. El îi văzu cum se apropiau de hotarul moșiei lui și iuți pasul mergând în spre ei. Auzia acum glasul popii Vărsătureanu și i-se păru schimbat. Își ridică ochii spre cer: înălțimile albastre păreau că se leagănă ușor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală și tainică. Stătu apoi cât-va timp în loc: Vultureștenii căzuseră în genuchi. Iar el, arendașul, rămase acolo ca un stâlp, ne mai putând face nici un pas.

Și cum sta așa ’n picioare, i-se părea lui însuși mai mare, mai înnalt. Apoi genuchii i-se înmuiară de odată și arendașul simți cum îl apasă cevade umeri, apoi i se păru că pământul vine spre el și fără să știe cum, se pomeni în genuchi, cu fruntea plecată în țărâna fierbinte a pământului ars...

Și ’ntr-un târziu se ridică de jos, se răsuci repede pe călcâie și porni spre curte, rușinat.

Dar vremea trecea și Dumnezeu, nu trimitea ploaie spre Vultureasca.

Vitele începură a pieri de foame. In fiecare zi veniau oameni la Livaridi și-i aduceau vite de vânzare, dar el îi trimetea înnapoi, ridicând din umeri:

— Ce să fac cu ele?... Eu abia-mi pot ține pe ale mele. Duceți-vă la arendașul Căldărușii.

Porumbul era pierdut. In toiul verii și brazdele abia se însemnau ici-colo cu câte-un fir, răsucit și el de arșiță și îngălbenit aproape. Venia acum foametea pe bieții Vultureșteni și ei nu vedeau de nicăeri nici o nădejde. Căci dela Livaridi nu puteau aștepta nici un bob, iar dela arendașul Căldărușii nu puteau nădăjdui nimic, de oarece acela nu mai avea nici un știulete în pătul: vânduse tot porumbul cum ieșise în primăvară și nu oprise decât tainul slugilor. Dar chiar să fi avut porumb, tot nu le putea da lor cari erau veneteci pe moșia lui, ci trebuia să dea oamenilor cari i-au fost tot timpul învoiți.

Arendașul nostru ofta toată ziua și se credea cel mai nefericit om de pe fața pământului. Cu Mișu nu se mai putea împăca de loc în vremea din urmă și — colac peste pupăză — Caliopi începuse să ia partea tânărului. Una-două: «până când să-l ținem cu noi? De ce să stricăm viitorul băiatului?» Iar arendașul, când auzia așa, trântia ușile și se ducea pe câmp, de și n-avea ce vedea. Se întoarcea și mai supărat, se învârtia prin curte de colo, până colo și da ocol pătulelor pline cu porumb din anul trecut. Aci era singura lui mângâiere.

— Ce bine am făcut de n-am vândut eu porumbul până acum!—își zicea el.

Și pe cât îi părea de rău că nu i-se făcuse grâul, pe atât îi părea de bine că nu i s-a făcut porumbul.

Iar într-o zi se pomeni de dimineață în curte cu un Român din Vultureasca. Omul ținea de funie o văcuță slabă. Arendașul știa ce‘caută.

— Ce-i, mă?

— Sărut mâna, boierule! Fă—ți milă și cumpără văcșoara asta.

— Nu-mi trebue! Lasă-mă ’n pace!

— Ia-o, boierule, că-ți faci și o po-mână cu mine. Mi-a murit un copilaș și n-am cu ce-l îngropa.

— Mă, nu ’nțelegi să fugi de aici? Ce? eu fac tamaslâc?

Dar omul nu fugia. In durerea lui nu înțelegea de ce să nu-i cumpere Livaridi o văcșoară pe care n-ar da-o, de nu l-ar fi bătut Dumnezeu.

— Un pol de parale, boierule, nu mai mult. Să-mi bag copilașu ’n pământ.

Arendașul nu-i mai zise deocamdată nimic. Se uita la el cu o privire rea.

Și celălat nu-l slăbia, căuta să-l înduplece, mai scăzându-i ceva:

— Pe optusprecelei o iei, boierule?

Întrebă parcă ar fi fost la ’nvoială, ca și cum Iani ar fi vrut să ia vaca, dar mai eftin.

Arendașul îi fulgeră cu privirea:

— Tu ești țigan, mă?

Trei carboave să-ți dau pe Joiana! Trei carboave boierule! Fă-țî milă!

Iani strigă unui argat:

— Măi Ioane, ia adu ’ncoa un ciomag.

Apoi către Rumân:

— Dacă nu ’nțelegi de cuvânt, să ’nțelegi de ciomag!

Omul păru că se desmeticește, puse capul în pământ și plecă desnădăjduit, trăgând de funie văcșoara ce mătăhăia de slabă ce era. Ar fi răbdat bătaia cea mai cruntă, și ’și-ar fi dat și pe Joiana, numai să fi găsit bani spre a-și îngropa copilul și spre a-i face o fărâmă de abur, iar apoi pomenile...

Sfântă-Măria veni. Și ’n ziua aceea de sărbătoare, timp de două conace n-a mai contenit ploaia.

A doua zi se arătă soarele până pe la prânzul cel mic, apoi iar ploua. A treia zi luci soarele până seara, dar a patra zi plouă de dimineață până la chindii. Pământul era săturat. Prin șanțuri curgea gârlă apa.

Și oamenii mulțumiau lui Dumnezeu că și-a adus aminte și de ei: în urma ploilor tot mai creștea pe locuri mohor pentru vite.

Dar foametea veni.

Fu groaznică. Cei lipsiți alergau din vecin în vecin:

— Dă-mi, nene. Gavrilă, nu mă lăsa că îmi mor copilașii de foame.

Și cei ce-aveau, dădeau care cum puteau: unii câte un măciniș de porumb, alții câte o baniță de mălai, alții numai câte-un găvan. Dar dela un timp se isprăvi ori-ce ajutor. Ori-cine avea copii, și porumbul se împuțina văzând cu ochii. Și acelaș răspuns cădea din toate părțile:

— N-am nici o putere. Am mai rămas și eu numai c-o baniță.

Cei ce aveau orz făceau din el mămăligă dar mămăliga aceea nu se ’nvârtoșia,rămânea moale ca o coleașă neagră. Alții măcinau meiu, dar mămăliga de meiu scrâșnia între dinți parc-ar fi fost de nisip. Apoi nu se mai găsi nimic: nici porumb, nici meiu, nici orz.

Curpen alerga la popă, popa alerga la Curpen:

— Ce-i de făcut?

— De! Ce-i de făcut!

— Au început să moară copii de foame.

— Știu!

Pe popa-l tot imuncia un gând și el se codia să-l spue. Dar zilele treceau pline de durere și într-un rând preotul nu mai putu răbda și se deschise lui Curpen:

— Uite ce e, nepoate. Din toată să-răcia mea eu dau un pol. Pune și d-ta un pol și hai la arendaș să luăm o chilă de porumb, pentru jameni. Și dacă nu ni s-o ajunge, i-om rămâne datori, cinci, zece, cincisprezece franci.

— Mergem de geaba, părinte.

— Noi să ne facem datoria de creștini.

Și cel din urmă ban fu strâns, până s-a făcut suma de patru zeci de lei.

Arendașul tocmai bătea porumbul și când văzu cele două fețe luminate ale satului, pricepu de ce e vorba și le ieși înainte.

— Bună dimineața! Sărut mâna părinte. Da’ ce vânt?

Ia necazuri, boierule!—zise popa. Ei, cum?

Am venit să ne dai o chilă de porumb pentru oameni, că mor de foame, săracii!

Arendașul crezu că i se cere de po-mână și începu a surâde:

— Dar mie cine-mi dă, Sfinția Ta?

Curpen înțelese gândul lui Livaridi și spuse repede:

— Noi nu-ți cerem de geaba! Îți plătim cu bani ghiață. Cât ne ceri pe chilă?

— O sută de lei!

— O sută de lei?—întrebă popa aiurit.

— Da!

— Poate că nu vrei să ne vinzi nouă! zise Curpen.

— Vă vând. O sută de lei chila!

— Scump, nepoate.

— O fi, părinte.

— Păcat de Dumnezeu, nepoate.

Și atâta fu. Popa și învățătorul se întoarseră în sat desnădăjduiți.

— Ce-i de făcut?

— Să ’nchidem ochii și să murim.

— Sfinția ta, mai e o nădejde.

— Care?

— Boierul Măcieș. Și dacă ne-o lăsa și el, atunci nu ne mai rămâne decât să ’nchidem ochii și să murim.

— Hai și la el!

A doua zi plecară. Boierul Măcieș îi primi cu dragoste și-i întrebă de sănătate.

— Toate-ar fi cum ar fi, boierule, de-am avea încaltea ce mânca.

— Nu s-a făcut nimic?

— Nimic, nimic!... Și de aceea am venit la d-ta să te rugăm să nu ne lași la o nevoie ca asta.

Măcieș se uita la cei doi fruntași ai satului și nu răspunse nimic câtva timp.

Popa urmă:

— Am fost la arendaș și ne-a cerut o sută de lei pe chila de porumb. O sută de lei nu mai găsești în ziua de azi în toată Vultureasca, boierule... Ne-a pedepsit Dumnezeu.

— Lasă, părinte, că bun e cel de sus... Acum să vedem ce putem face... Cât vă trebuie?

— De, boierule! Cât te lasă inima.

Măcieș numără pe masă trei sute de franci.

— Cumpărați de unde veți găsi mai bine.

Curpen și cu popa mulțumiră cum se pricepură ei mai frumos și plecară. Vultureștenii erau scăpați deocamdată.

Iar în acest timp Iani Livaridi isprăvise de bătut porumbul și-l vânduse. Cumpărătorului nu i se ajungea însă o mie de franci și din pricina aceasta erau aproape să strice târgul. In cele din urmă puseră la cale înțelegerea aceasta: pentru sumă de o mie de lei să trimeată porumb cu ramburs. Dar cumpărătorul găsi altceva și mai bun: să vie Mișu în București să ridice acea rămășiță de bani. In acest chip nu poate fi nici o întârziere și nici o teamă. Cumpărătorul dădea imediat și chitanță pe suma de o mie de lei, întărită cu timbru. Tura-vura, târgul se făcu așa și Mișu plecă la București.

I se păru mult până apucă banii. Dar când a simțit în buzunarul dinăuntrul hainei teancul celor zece bancnote de câte o sută de lei, cel dintăi gând i-a fost să ia un Muscal.

Vreme de două ciasuri s-a plimbat la șosea. Era acelaș lux, aceiaș eleganță, aceleaș fețe fericite, ca și mai de mult. Atunci?... Atunci pe aici nu muria lumea de foame?

Pe înserate a fost de-a cinat la Capșa, unde s-a întâlnit cu prieteni cu care a plecat să petreacă.

S-a întors târziu la hotel și nu se sîmția de loc obosit. Se trânti într-un fotoliu, cufundându-se în gânduri... Acum îi răsăria și mai bine în minte traiul lui de sclav al părinților. Doi ani și mai bine trecuseră de la venirea lui din Paris și în acest timp el a stat departe de viața sgomotoasă, veselă, frumoasă a Capitalei. Supt masca unei prea mari iubiri, părinții lui l-au ținut de scurt, mai. rău ca pe un copil. Și gândul acesta îl chinuia, îl durea, îl umilea. Unde sânt colegii lui și unde-a rămas el?! Pe-afară mai huruia când și când câte-o trăsură, — de sigur tineri întârziați de la petrecere... Apoi se lăsă deodată o liniște mare, liniștea aceea ce ține când se strâng pe acasă cei ce se culcă târziu și până începe a furnica pe străzi armata celor ce trebue să se scoale de dimineață spre a putea trăi. Și în această liniște era ceva însuflețitor. Băiatul arendașului de la Vultureasca stătea mereu în fotoliu, picior peste picior, cu brațele încrucișate pe piept.

Departe-i erau acum gândurile... Se vedea iar în Paris, revedea strada în care locuise în vremea din urmă, cafeneaua Vachette unde fusese oaspe a-proape zilnic, împrejurimile acelui oraș strălucitor, balul Bullier și pe Nineta, care plutia ca o lumină de vis în ori-care din aceste locuri învăluite în acel parfum misterios, pe care-l are pentru ori-ce om trecutul.

Stătu așa mult...

Apoi se ridică din fotoliu și începu a se plimba încet prin odaie. Se apropiè apoi de fereastră și ridică perdeaua: se lumina de ziuă. Tânărul se răcori cu puțină apă pe față, apoi scoase portofoliul și socoti câți bani mai avea: nouă sute trei zeci și cinci de lei. Începu a se plimba iarăși, apoi se așeza în fotoliu, apoi iar se sculă. Un neastâmpăr ciudat îl cuprinse...

Apoi, deodată începu a-și freca mâinile și murmură:

— Da!... Da!... Așa!

Sună și ceru socoteala. Plăti și plecă. Răcoarea dimineței de toamnă îl izbi în față.

Și, curios: de și nu închisese ochii toată noaptea, se sîmția foarte ușor, cu mintea limpede. Un vânt însuflețitor trecuse par-că prin toată ființa lui. Se uită la ceas: era mai bine de o oră până la plecarea trenului de Predeal. Opri un birjar, se urcă în trăsură și porunci:

— La gara de Nord!

Se hotărîse. Avea aproape o mie de lei în buzunar... la Paris! Pe drum își aminti că n-are pașport... Va cere la Predeal un bilet de trecere pentru o zi sau două!...

Cum ajunse la gară, se și duse la casa de bilete:

— Viena!... clasa II-a!

Strânse carnețelul acela verde bine între degete și-l băgă în buzunarul vestei, de deasupra inimei. Apoi intră în restaurant și ceru cafea. Scoase o carte poștală și scrise pe ea din fugă:

Iubiți Părinți,

Cred că nu vă veți supăra, dacă voi mai sta două-trei zile în București spre a mai răsufla pu-țin. M-am întâlnit cu colegi de școală care m-au invitat pe la ei.

Mișu.

Aruncă scrisoarea în cutia de pe peron și se urcă în vagon.

Trenul de Predeal porni.

Mișu își luă în gând rămas bun de la București, apoi ieși în coridor și se așeză în fața unei ferestre.

Trenul fugia...

Pământul, înnegrit de pluguri, aștepta sămânța de grâu. Locurile despărțite prin coamele răzoarelor păreau că se învârtesc, alunecând repede în urma trenului.

Trenul fugia, fugia din ce în ce mai iute...

Băiatul arendașului privia pe câmp și murmura refrenul unui cântec pe care-l iubia odată Nineta:

Paris!... Paris! Paradis de la femme! Și trenul fugia, fugia necontenit...

Trecu o zi, două, trei de la primirea scrisorii lui Mișu, trecu o săptămână și băiatul arendașului nu se mai întorcea la Vultureasca. Iar părinții lui aveau acum un foarte nemerit prilej de a-și face imputări unul altuia.

— Vezi?... Tu ai stăruit să se ducă la București pentru acea mie de lei! zicea arendașul. Îmi va fi mâncat toți banii pe acolo!

Pentru Iani Livaridi ori-ce ban cheltuit era un ban «mâncat».

— De ce-l ții mereu la moșie ca pe un logofăt?

— Așa?... Așa-mi vorbești acum? Ții minte ce-mi spuneai acum vre-o doi ani?

«Nu da pe Mișu de lângă noi că-l perdem»... Uite ce poamă e Mișu tău... Ca mâine o să-l văz la Văcărești!...

Și zicând așa, arendașul pleca înfuriat. Iar inima Caliopei se rupea, sângera de grija «băiatului». Nu era noapte de la Dumnezeu să nu-l viseze rău. Iar chipul lui Mihalis nu-i mai ieșia din minte.

Uneori căuta să se îmbărbăteze:

— Tânăr!... Așa sânt toți..

Își aducea aminte unele cuvinte de-ale lui Mișu, întristarea care-l învăluia ca un nor în timpul din urmă și atunci ofta, desnădăjduită, cu sufletul sfâșiat de o durere ascunsă.

— De-atunci, de-atunci plănuia el asta.!...

Ce? Ce plănuia!... Nici ea nu știa.

Mai la urmă pierdu orice nădejde de a mai vedea pe Mișu. Și atunci o mânie mare o mușca de inimă și femeia se răsvrătia înpotriva lui Iani.

— Du-te omule la București și dă de știre la poliție!

Dar Livaridi avea atunci un râs plin de o amară batjocură:

— Să mă fac de râs, hai?.. Lasă-l, că vine el când va isprăvi banii.

— Ce să mai vie?... Când să vie?... Mișu nostru s-a nenorocit.

— Singur și-a făcut-o.

Se ținea bine arendașul. Nici umbră de părere de rău nu citea Caliopi pe fața lui. Și tocmai această purtare a lui o nenoroca. Dar când se afla pe câmp, singur, Iani Livaridi simțiâ cum îl strânge ceva din inimă, la gândul că i s-ar fi putut pierde odorul.

Dar ce putea face?... Să se ducă în București și să dea de știre la poliție?... Dar dacă Mișu al lui va fi benchetuind fără nici o grijă?

...Nu!... Va veni el!

Arendașul era încredințat că va veni.

Și într-una din zile, în locul lui Mișu, sosi o scrisoare de la el. Arendașul rupse repede plicul, chinuit de o teamă: vreo poliță de plată. Răsuflă ușurat când văzu că nu e nimic în scrisoare. Dar cum își aruncă ochii sus, strânse scrisoarea în mâna dreaptă și o băgă până sub ochii Caliopii.

— E la Paris!... Hoțul!

— Cum? Cine?

— Fecioru-tău!

— Mișu?

Da!

— La Paris! — șopti înmărmurită femeea și-și făcu cruce.

Iar arendașul se răsti la ea:

— Văzuși ce face Mișu tău?... Ei, acum cu ce vine îndărăt?

Femeea răsări deodată și-i strigă plină de obidă:

— Ți-o fi în gând să-l lași pe acolo acum?

— Da! Acolo să rămâie! Să moară ca un câine! Eu nu-i trimit nici cinci bani.... Auzi d-ta!...

— Ii trimit eu!

— Trimite-i, dar atunci să te duci și tu după el! Să vă duceți, să plecați amândoi... M-ați sărăcit!

Și, trântind ușa după el, arendașul plecă, negru de mânie, pe câmp...

Nu vedea înaintea ochilor... Se abătu pe la semănători și i-se păru că seamănă prea des. Le spuse se semene mai rar. Dar după câtva timp, mergând așa în urma lor, văzu că oamenii svârliau prea rar. Se duse înnaintea lor:

— Mă!... Semănători sânteți voi?... Tu, ăla de colo: așa se ține semănătoarea pe umăr? Nu vezi că-ți cade grâul din ea?... Și, așa se seamănă grâul!... Prea rar, prea rar! Uite-așa se svârle grâul!... Două-trei boabe într-o urmă de bou!...

Și arendașul băgă mâna dreaptă în semănătoarea unui om de lângă el. Dar când svârli, grâul căzu foarte nepotrivit.

— Hai, semănați înainte!...

Pe sub seară se întoarse acasă flămând.

Nu mâncase, de necaz, la amiazi în ziua aceea...

În cele din urmă văzu că tot mai scump e un băiat decât câteva sute de lei. Dar o îndoială îl chinuia mereu: «Bine! să-i trimeată bani de drum! Dar dacă va cheltua banii și nu va vena!? Să-i trimeată alții?... Și dacă-i va cheltui și pe aceia?...«

Trebuia multă băgare de seamă.

— Tu ce zici, Caliopi?

— Eu zic să-i trimiți bani cât de curând. Cum e pe-acolo, singur, amărît, rușinat de prostia făcută, văzând că nu-i mai vin banii, ferească Dumnezeu!...

Arendașul își puse capu ’n palme și se gândi, se gândi mult...

Ar fi fost bine să se ducă el la Paris, într-o bună dimineață ar bate binișor la ușa lui Mișu... Ce ochi ar face el, când l-ar vedea!

Dar asta nu se poate. Drumul lui ar fi încă o cheltuială... Și apoi nu știe franțuzește...

Și grâul?... Cine să-i semene grâul, dacă el se va plimba la Paris?...

Îi trebuia altceva, o minciună, o cursă în care să cază lesne băiatul lui... Dar ce?...

După multă gândire, se opri în fața femeei lui:

— Am găsit.

— Ei, ce?...

— Îți cunoști tu pe Mișu?

— Da!

— Ei, ghici cum ar fi el mai leșne de adus în țară!

—?

— Ghici!

— De!... Știu eu?!

— Nu-l cunoști.. Nu-l cunoști. Numai eu îl cunosc, îl pătrund... Ha!... L-am prins!... 11 țiu bine. Il țiu...

Începu să se plimbe neastâmpărat în sus și ’n jos.

— Dar va trebui să mă repez până la București pentru asta. Pe aici, prin prejur ne cunoaște lumea...

Caliopi se uita la el nedumerită... Adecă ce trebuia atâta bătae de cap?... Să-i trimeată bani de drum și pace bună.

— Dar spune-mi omule și mie ce vrei să faci?

— Ce?... A! E mai șiret Iani ca Mișu tău!

Ii trimit bani de drum și-i dau o telegramă din partea ta: «Iani mort subit. Vino cu cel dintâi tren. Caliopi»... Înțelegi?

— Nu!

— Ești proastă!... Va veni cu trenul Fulger... la moștenire! Acum înțelegi?... Ha-ha-ha!...

Ce crud, ce falș, ce hain era acest râs al arendașului!...

Dar planul lui fu bun: la o săptămână de zile după aceasta, Mișu era la Vultureasca...

XIV. PIERZANIE

Iar într-o zi de sărbătoare Marioara veni dela horă mult mai de vreme ca de obiceiu și Gherghina se uită mirată la ea, întrebând-o din ochi:

— Dar ce-i cu tine, fata mea?

— Mamă, mi-e frig și mă cam doare capul.

Atât spuse fata. Atât. Dar femeea lui Crivăț înțelese că fata ei trebuie să fie bolnavă de-a binelea de-i spune ea așa. Cândi s-a mai plâns Marioara până acum de o durere de cap?

Și de odată, fulgerător de repede, îi răsăriră în minte semnele ce le avea neîncetat de la o vreme: visa în fiecare noapte vise urâte și i se bătea mereu ochiul drept. Acum, când fata i-se întoarse bolnavă dela horă tălmăcirea acestor semne nu era grea.

— O mai veni vre-un necaz pe capul nostru! — își zise ea în gând și oftă încetinel.

Ajută fetei să se desbrace de hainele de sărbătoare și-i pregăti așternutul:

— Culcă-te nițel, puica mamei, că-ți trece. Fata se culcă și își trase țolul pe ochi. Iar Gherghina se așeză cu băgare de seamă pe marginea patului, întoarsă spre ea, cu inima sărită de frică:

— Dar asta ce-o mai fi, Doamne?

Și într-un târziu păru că se desmeticește, se sculă repede, luă o cofă de pe laviță din tindă și pornii la fântână să aducă apă neîncepută. In cale se întâlni cu două femei cari se uitau la ea mirate, parc-ar fi vrut să-și spue: „uite, Gherghina lui Crivăț, cu cogeamite fată mare și aduce ea apă!” Femeea le dădu bună-vremea, se făcu însă că nu le vede mirarea și trecu mai departe, zorită.

Cum văzu apa acasă, luă din ea o ulcică, sfârâi în ulcică trei tăciuni și dădu fetei să soarbă de trei ori din ea. Apoi o frecă pe frunte, pe tâmple, pe la încheieturile mâinilor și o răcori nițel pe obraji. Ieși în prag cu apa descântată și chemă, câinele.

— Griveiu! Na, na, Griveiu!

Câinele veni până aproape de ea, bu-curându-se din coadă și femeea svârli pe el apa din ulcică. Dar Griveiu nu se scutură de loc și femeea aruncă necăjită cu un reteveiu după el:

— Jarla dracului!

— Câinele fugi ce fugi și se opri în loc, întorcându-se și uitându-se la ea cu niște ochi care cereau iertare. Când se uită femeea la el, Griveiu pleca ochii în jos și sta așa smerit până simți că Gherghina nu se mai uita la el. Atunci își ridica binișor capul în sus și își pironi ochii pe ea, parc-ar fi vrut s-o întrebe: «ce rău am făcut?... »

Dar femeea avu un fier roșu prin inimă: nu s-a scuturat câinele, nu se face bine Marioara.

Pe înserate veni și Crivăț, se apropiè de fată și-i ridică țolul de pe ochi:

— Da’ ce-i, taică!

Marioara deschise ochii, se uită la el cu o privire turbure și-i șopti:

— Mi-e rău.

Femeea îl apucă de mână și-l trase la o parte:

— Ci las-o în pace, măi creștine!

Stăteau amândoi în picioare lângă patul ei, uitându-se în pământ, neștiind

ce să-și spue. Candela dela icoană ardea în pâlpâiri triste...

Și într-un târziu, omul spuse:

— Să chiemi mâine pe Iordăchioaia să-i descânte!

A doua zi Marioarei îi era și mai rău. O durea capul de-i venea să țipe. Parc-ar fi avut un cuiu înfipt în frunte și unul în ceafă. Și mama ei se învârtia pe lângă patul ei, îi pipăia fruntea fierbinte și obrajii aprinși și ofta pe ascuns. Apoi își înnodă ciumberul sub bărbie și porni repede la Iordăchioaia.

Aceasta veni, se uită la fată, îi puse mâna pe frunte, o pipăi la piept și stătu câteva clipe pe gânduri. Apoi zise:

— Să-i descânte baba de «soare sec».

— Descântă-i, mamă Iordăchioaio, de ce știi d-ta. Numai să mi-o pui iar pe picioare că nu ți-oi rămâne nici eu da-toare.

— Ai meiu?

— N-am!

— Du-te și caută unde-va, măcar nu-mai un pumn.

Femeia porni repede și luă casele la rând. Abia la nevasta lui Năstrapă găsi ca vre-o doi pumni pe fundul unei trăistuțe și veni cu el într-o fugă până acasă.

Sprijinită de cele două femei, Marioara ieși în bătătură, se așeză cu fața în jos, cu capu ’n spre răsărit, cu brațele întinse în lături, iar baba presără meiu împrejurul ei și-i descântă.

Dar zilele treceau și fata lui Crivăț nu se făcea bine. Bolia cât e ziulica și nu lua nimic în gură. La o săptămână n-o mai cunoșteai. Ochii i se sgăuriseră și fața i se supsese de tot, iar brațele care se ghiciau în mânecile cămășei albe de pânză, plutiau, atârnau pe țol, ușoare ca două aripi,

Veniau acum vecine, se apropiau de patul ei, călcând numai în vârful degetelor și se uitau la ea, clătinând din cap, cu câte-o mână la gură. Și într-o zi una din. ele se îndreptă spre femeea lui Crivăț:

— Nu i-ai dat și argint viu, fa Gherghino, să vezi cum i-o mai fi.

— De! Cine să i-l dea.

— Baba Ispășoaia din Căldărușa. E meșteră nevoie mare.

Și a doua zi Crivăț înhămă caii la căruță și se repezi la Căldărușa. Dar baba ținea morțiș că ea dă argintul viu numai din spre ziuă și pentru aceasta trebuia să mâie fata o noapte la ea. In cele din urmă se lăsă înduplecată și veni.

Ridicară pe Marioara din pat și-o așezară pe un scăunel. Sub scăunel era o

mătură, pe mătură o seceră, lângă ea un dumicat de pâine și un pahar de apă. Baba puse argintul viu în lingură și-l dete fetei pe gât, apoi băgă în gură dumicatul de pâine și îi dădu să bea apă din pahar. Dar nici cu argintul viu nu se făcu bine fata lui Crivăț.

Deschidea ochii mari și-i purta prin toată casa o clipă-două, apoi îi închidea binișor, îngropându-le luminele sub catifeaua gingașă a genelor lungi. Une-ori o durea trupul de atâta zăcere și se ridica în sus cu ajutorul mamei ei, care îi punea perne de jur împrejur spre a se putea sprijini mai bine. Dar pernele umplute cu paie i se păreau prea tari, parcă-i intrau în carne și fata cerea să i se ia și se lăsa iar plavie.

Și zilele treceau grele căci, durerea atârnă plumb de aripele clipelor.

Cum sta așa cu ochii închiși, i se părea uneori că din tavan se desprindea ceva rotund care se învârtia, se învârtia și creștia cât o minge, cât o ghiulea, cât o piatră de moară și se cobora în jos, învârtindu-se, lăsându-i-se pe piept, strivind-o. Atunci deschidea ochii și vedenia pierea. Dar cum îi închidea, acel ceva rotund pornia iar să se învârtească și să se coboare spre ea și toată casa se învârtia, prinsă într-un vârtej groaznic.

Trei săptămâni trecură, trei săptămâni lungi, amare de durere.

Dar într-o zi o lumină mare înveseli casa lui Crivăț. Fata strigă pe Gherghina lângă ea:

— Mamă, știi ce aș mânca eu acum?

— Ce, gurița mamei?

— O ciorbă acră de pasere, dreasă cu un ou.

Femeea lui Crivăț doar că nu lăcrăma de bucurie.

— Îți face maica, puico! Îți face maica numai decât.

Și repede ieși în bătătură și prinse o găină moțată.

Dar când ciorba fu gata, fata dormra și femeei îi fu milă s-o scoale. Așteptă până deschise ochii și atunci se plecă aproape de ea și îi spuse:

— Ți-a făcut maica ciorbă, Marioaro. Mănânci?

Fata stătu câte-va clipe fără să răspundă: părea că nu înțelege. Apoi dădu din cap în semn că vrea. Dar după vre-o trei linguri nu mai putu mânca:

— Ia-o mamă, de-aici, că m-am săturat.

Femeea se ’ntristă de-odată și o rugă să ia puțină carne:

— Numai o aripioară, fata mamei!

Marioara îi făcu pe voie, dar carnea nu mai avea gustul ei de altă dată: i-se părea săpun în gură.

Se lăsă încet-încet pe pernă și închise ochii. Iar ochii Gherghinei se umplură de o desnădejde amară și se uitară în pământ. Și într-o bună zi doctorul plășii se abătu și pela Vultureasca și Crivăț se repezi la primărie și-l rugă să vie să-i vadă fata. Doctorul veni. Era un om de mijloc, cu o față rotundă, rumenă, cu niște ochi căprui, cu părul dat în sus și retezat, drept ca o perie. Vorbia repede-repede și se uita din când în când la cias, ca un om care se teme să nu întârzie prea mult într-un loc.

Se apropiè de patul în care zăcea fata și o întrebă:

— Ei, ce-i, fată mare, ce-i?

Apoi către mama ei:

— De când e bolnavă?

— De, domnule!... Duminică ce vine sânt patru săptămâni.

— Tușește?

— Nu!

Doctorul luă o mână de-a fetei în mâna lui dreaptă și scoase cu stânga ceasul din buzunar. Inumără în gând bătăile sângelui o minută.

— Mda! — făcu el apoi... Apoi uite

ce e, femee: fata d-ale trebuie dusă la spital. Aici...

Și se opri.

Dar femeea crezu că doctorul vrea să i-o ia cu sila și răspunse plină de obidă:

— N-o dau, domnule, n-o dau!

— Faceți cum vreți. Eu vă spun așa.

Și doctorul plecă. Iar Crivăț se uită la femeea lui, privirile lor se întâlniră pline de desnădejde și cuvintele se înnecară în gât...

Dădea acum în spre primăvară. Une-ori pătrundea pe fereastră lumina veselă de soare care se resfrângea în o-glindă și de acolo venea de juca pe un perete din fața Marioarei. Din vălmășagul minții ei înfierbântată de boală, un gând îi răsăria fetei lămurit: «Ce-o fi făcând Neculai? O fi știind el de boala ei?» Și acest gând o ducea mai departe, o fură cum ne fură o apă repede înspre adânc. Se vedea moartă în închipuirea ei și Neculai nu știa. Într-o bună zi vestea morții ei îi va sosi la cazarmă. Ii vor scrie sau ai lui, sau Stoica Năvodaru: «află că pe Marioara am băgat-o în pământ»... Mai bine ar fi de nu i-ar scrie nimeni. Când ar veni vre-o dată câteva zile în Vultureasca, va află el... Și atunci ea va fi de mult subt pământ... Dar să știe el, Culai, că ea s-a gândit la el până ’și-a dat-sufletul... Și când se gândia așa, fata își trăgea țolul pe ochi, să n-o vază mama ei că plânge.

Ci într-o zi Marioara lui Crivăț își pironi ochii într-un loc — după sobă — păru că ascultă cu întreaga ei ființă slabă și strigă încet pe Gherghina:

— Mamă!... Mamă!

Femeea veni repede, se plecă aproape de ea:

— Ce-i, mamă?

— Uite, mamă, uite!

— Unde, draga mamei?

— După sobă!

Gherghina se uită unde-i arăta fata spre a-i face pe voe, dar nu văzu nimic. Fata ei aiuria. Ii puse mâna pe frunte, o mângâiè pe obraji, îi așeză mai bine țolul pe sub trup. Iar Marioara își pironi încă odată ochii după sobă și iar ascultă, ascultă mult, cu băgare de seamă. Apoi șopti încet:

— Vineri, mamă! —Auzi: Vineri!

Apoi închise ochi și păru că doarme. Iar mama ei ieși repede în tindă și de-acolo-n pragul caselor, unde o podidiră lacrămile. Își ascunse fața în amândouă mâinile și plânse, plânse mult, rezemată de ușorul ușei...

Eu nu cred să fi dat Dumnezeu un mai mare dar omului de cât darul plânsului. Căci după cum văzduhul zilelor de vară se încarcă une-ori și pare greu, așa se-ncarcă sufletul omenesc de durere. Și de-o dată isvorăsc lacrămile și curg întăi două șiruri calde pe obraji, apoi încep a picura repezi un strop după altul, și tot trupul se sguduie în sbuciumul lor de a isvorî tot mai mult și tot mai multe.

Și, după cum văzduhul se priminește și se înseninează după o ploaie repede, așa se priminește și sufletul notru și se înseninează pentru a putea primi altă durere.

Aici e marele secret pentru ce su-fletul omenesc nu se frânge sub loviturile valurilor năprasnice ale vieței...

Așa mai putea trăi de azi pe mâine femeia lui Crivăț. Cuvintele fetei îi ră-sunau în auz, învăluite într-o taină groaznică.

«Vineri, mamă, Vineri!.,.» Ce-o fi vrut să spue, Doamne? — se întreba sfâșiată de o durere haină.

Ci Marioara nu-și mai putea limpezi gândurile din aiurare. Într-o Marți pe sub seară, Gherghina o văzu cum ră-sare din somn și cum își mișcă neîncetat buzele parc-ar fi vrut să svârle ceva de pe ele.

Intuneca din sprâncene și răsăria mereu:

— Mamă, ninge, mamă!

I-se părea că dintr-un pom bătrân, uriaș, ningea, viscolia floare albă-albă care o isbia în ochi, îi intra în gură, o troenia, o înăbușia... In cele din urmă fata păru a găsi o legătură între acest viscol de floare și o amintire ce rătăcia în sufletul ei.

Deschise ochii și murmură:

— Cireșul!... S-a scuturat de floare!

Iar mama ei îi răspunse, cu lacrămile în ochi:

— S-a scuturat, maică. Danflorește el iarăș!

Și femeei i-se făcu de-odată frică. Se repezi la o vecină și o rugă să vie să stea cu ea, până s-o ’ntoarce Crivăț.

Lumina scădea afară și Gherghina aprinse candela la icoană. O liniște mare plutia în casă, o liniște deosebită.

«Vineri, mamă, Vineri!»...Ah! Cuvin-tele acestea se-nfipseră în mintea ei și o chinuiau mereu...

In noaptea aceea nici ea, nici Crivăț nu închiseră ochii. Iar în zilele următoare omul nu mai plecă de acasă.

Și ziua de Vineri sosi.

Pe la prânzul cel mic câte-va pete de lumină veselă tremurară pe un părete și pieriră repede. Era o răsfrângere de raze din cine știe ce luciu ascuns și trecător, un joc de lumină pe care l-am văzut cu toții și după care țăranii din partea locului aleargă să-l prindă ’n că-ciulă și să-l puie în cap, în credința că e «putere dumnezeiască».

Dar în ziua aceea sufletele lor tremurând în para aceluiaș gând groaznic, văzură în acest tremur de lumină un semn, o prevestire.

— Ai văzut?—întrebă femeea.

— Da!—răspunse Crivăț și fața i se întunecă și mai mult.

In acest timp veniră vre-o două vecine și una din ele se apropiè de patul Marioarei și se uită la fată. Apoi repede se întoarse către Gherghina, galbenă la față:

— Lumânarea!... Unde-i lumânarea!... Stați ca niște proști lângă ea!

Omul sări la icoană și luă lumânarea de pe un mănuchiu de busuioc. Iar femeea lui nu se mai putu ține și începu a plânge cu hohote.

— Șșt! Șșt!... Taci!... N-o chinui!

O vecină o luă de sub umeri și o dădu afară.

Dar ea se întoarse vijelioasa ca o le-oaică, se apropriè de fata ei, îi luă în dreapta mâna ei dreaptă, cu lumânare cu tot și rămase stâlp de piatră la căpătâiul fetei.

Fețele stăteau întunecate, fălcile încleștate, ochii înpăenjeniți de lacrămi. Dar nici un zgomot, nici un zgomot nu turbura acel sfârșit de viață.

Fata își dădu de câteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse,

— A iertat-o Dumnezeu! — șopti o vecină.

Femeea lui Crivăț nu mai vedea prin perdeaua de lacrămi. Lumina făcliei se răsfrângea în stropii ei de lacrămi și-i înșela vederile. Iar când își șterse cu podul palmei lacrămile din ochi și se uită încă odată bine la fata ei, o văzu liniștită, înmărmurită, frumoasă și se-nină ca un chip de înger...

XV. OGORUL STRĂMOȘESC

Duminica Rusaliilor.

Neculai Pleșea venia în permisie la Vultureasca: i-se dăduse voie pe cinci zile să-și vadă părinții. La gara Sălcuței se coborîse din tren și o luase pe jos, alergând drumeacurile și potecile ce tăiau mai de-a dreptul spre satul lui.

Mergea repede ca omul dedat cu drumul. De jur împrejurul lui se întindea nemărginită marea sămănăturilor verzi. Porumburile erau pe alocuri prășite a doua oară, rapița auria în strălucirea soarelui, grâul băgase spic. O liniște mare, o liniște de sărbătoare plutia în tot cuprinsul, dar în liniștea aceea viața tainică a asemănătorilor nu înceta nici o clipă.

«Flotilașul» nostru mergea repede, vesel, respirând adânc aerul înviorător al câmpului. Nu scrisese nimic, nici părinților, nici lui Stoica Năvodaru. Se vor pomeni odată cu el în sat. Ce bucurie!...

La o fântână, în mijlocul câmpului, se opri. Bău apă și se odihni nițel. O ciocârlie porni chiar de lângă el și se ridică ciripitoare în văzduh. El o urmări cu ochii până se înnecă în albastrul înălțimilor și i-se părea că ciocârlia aceea numai pentru el cânta. Porni iar. Mergea repede, dar drumul i se părea lung.

Ar fi vrut să ajungă în sat până nu se strâng flăcăii și fetele la horă, ar fi vrut să nu-l bage nimeni de seamă când va trece pe uliță. Să nu-l vază nimeni. Nici ai lui, nici Marioara, nici Stoica Năvodaru. În oborul lor va intra binișor — de se va puteăa fără să-l simță câinele — se va apropia de ușă, va rupe o crenguță de pelin—azi sânt Rusaliile — și va intra în tindă:

— Bucuroși de oaspeți?

Mai pe seară, când vor fi venit toți flăcăii și toate fetele, se va duce la horă. Și când nici nu se va gândi Marioara, el să se prinză în dreapta ei și ea să se uite la el cu ochii lucind de bucurie și să-l întrebe, uluită:

— Da’ când ai venit?

Și vor sări apoi toți flăcăii în jurul lui, cu Stoica Năvodaru în frunte și se va strica hora câteva clipe din pricina lui și îl vor arătă toți din ochi: «a venit flăcăul lui Pleșea, șaloparul!»

In gândurile acestea se apropia de Vultureasca.

La capul satului stătu nițel pe gânduri: să se ducă pe uliță, ori s-o ia pe sub mal? Pe sub mal n-ar fi fost băgat în seamă. Dar te pomenești că tot i-ar ieși cineva în cale și atunci?... «Flăcăul lui Pleșea vine pe sub mal, ca un hoț, ca un om rușinat, ocolește lumea.De ce?..» Nu! Mai bine pe uliță, prin mijlocul satului, în văzul lumei.

Trecu pe uliță drept, voinic, cu șapca pe sprânceana dreaptă. Câtva timp nu zări pe nimeni nici pe uliță, nici prin oboare. Dar când se apropiè de casa lui Crivăț, femeea acestuia tocmai ieșia dela o vecină și venia spre casa ei. La vramiță se opri, puse mâna streașină la ochi și se uită spre el.

— M-a cunoscut! își zise-n gând flăcăul.

Ce face?.. Îl așteaptă să ajungă până la ea?.. Nu?.. Intră grăbită înnăuntru...

Se duce să spuie Mărioarei! — se gândi flăcăul, cu necaz pe femeea lui Crivăț. Cel puțin dacă l-a văzut, să fi stat acolo, la vramiță, până venia și el. Ar fi rugat-o să nu spuie Marioarei nimic...

— N-am avut noroc! — își zise el tre-când repede pe lângă Crivăț...

Când ajunse la vramița oborului părintesc, luă cânjăul ce o închidea și se strecură înnăuntru. Câinele îl simți însă și se repezi spre el. Flăcăul îi fluieră, cercă să-l îmbuneze; dar nu fu chip. Lupu îl lătra ca pe-un străin. Și când se apropiè bine de casă, mama lui ieși repede în prag să vază de ce se tot dă câinele. Neculai merse repede spre ea, îi luă mâna și i-o sărută:

— Bine te-am găsit, mamă!

Iar Smaranda se uită la el cu ochii mirați, umezi de bucurie.

— Culăiaș!... Culăiaș!... Bine-ai venit, maică,

În acest timp Misăilă ieșise și el din casă și venia la flăcău cu mâna întinsă.

— Ai venit, băete?

Întreba așa, parcă s-ar fi așteptat să-i vie feciorul.

Pe sub seară Neculai porni la horă. În drum se întâlni cu doi flăcăi cari îl întovărășiră până la cârciuma lui Năstrapă. Lăutarul zicea hora dreaptă. Flăcăul se opri în marginea horii și-și plimbă privirea pe fetele din joc.

Marioara nu era printre ele... Ce să facă!.

Să se prinză?.. Nu! Stoica Năvodaru îl zări și veni repede la el:

— Hai noroc, frate Culai!

— Noroc, frate Stoico!

Și hora se opri, se sparse. Flăcăii se îngrămădiseră în jurul lui Pleșea.

Apoi jocul porni iarăși. Dar Neculai nu juca. Sta cu Năvodaru la o parte și se uita la lume.

Iar într-un târziu, văzând că nu mai vine fata lui Crivăț, întrebă:

— Dar Marioara nu-i acasă azi?

Celălalt se întunecă la față și răs-punse, uitându-se în altă parte.

— Nu! S-a dus...

— Unde? Departe?

— Tare departe!

Pleșea nu înțelegea.

— Unde?

— Pe lumea cealaltă.

— Ce?.. Cum?.. A murit!

— De astă primăvară.

Celălalt însă i-se uită în ochii și-l strânse de braț:

— A murit?

— A murit, măi frate!..

Neculai Pleșea primi o lovitură de maiu drept în moalele capului. Stătea cu ochii-n jos, zdrobit...

Și într-un, târziu își pironi privirea în ochii lui Stoica:

— Frate de cruce mi-ești tu?... Frate?... Câine ești! De ce nu mi-ai dat de știre?

Se ridică apoi de pe scaun și porni acasă...

Acum n-avea la ce mai sta în Vultureasca. Trebuia să plece, să plece de-parte pe un drum lung...

Smaranda îl văzu intrând întunecat în casă și înțelese că flăcăul ei aflase de moartea Marioarei. Nu îndrăznia să-i spue nimic, ci se uita la el, cu o privire umilită, smerită...

Și când flăcăul își strângea legăturica de drum, ea păru că înțelege ce are el de gând să facă și îndrăzni să-l întrebe:

— Dar ce faci, maică?

Și era arâta smerenie în întrebarea ei, atâta rugăciune caldă în ochii ei, atâta teamă de a nu-l scăpa, încât flăcăul nu putu răspunde deocamdată. Se uita la ea și sîmția cum îl înfioară caldul isvor al lacrămilor și vedea bine că de nu va pleca acum, pe loc, încleștând din fălci, în clipa următoare nu va mai putea pleca.

Și nu plecă.

Lăsă legăturica pe marginea patului și își puse mâinile la ochi:

— Maică, măiculiță... Marioara...

Stejarul mândru fusese frânt de fur-tună...

...Șase ani trecuseră de la moartea Marioarei. Iani Livaridi era acum în București, unde învârtia afaceri mari: Mișu se cumințise, se făcuse advocat și se amestecase în politică. Iar Ilie Măcieș se întorsese la Vultureasca lui... Stoica se însurase... Neculai Pleșea se liberase din armată acum doi ani...

In ziua aceia de primăvară boierul Măcieș încălecă de dimineață și plecă la câmp, să vază cum merge semănatul orzului.

Cu moartea Marioarei se stinse cea din urmă pâlpâire de nădejde în sufletul lui. Primise lovitura cu supunere, cu smerenie. Erau alții mai crud isbiți ca el și nu cârtiau, munciau ’mai departe, ștergându-și repede pe furiș câte o la-crimă, între două brazde de coasă, sau la întorsul plugului la capul locului.

Era acum In mijlocul neamului din care sîmția că face parte, a neamului aceluia tare de suflet, care muncia necontenit ogorul strămoșesc.

Și-i era mai dragă acum Vultureasca lui, parcă din fiecare palmă de pământ îi răsuna urarea de bună venire în

ogorul strămoșesc. De fiecare clin de loc îl lega câte-o amintire In cutare parte creștea mai de mult trifoiu în patru foi, în altă parte se făcea odată vulpoiu mare din care el rupea câte un spic de și-I punea la pălărie. De mult, tare de mult...

De departe i se arătară semănătorii, înșirați pe ogoare. Veniau cu fața către soare, Zvârlind cu dreapta sămânța bălaie de orz. Pe sus cântau ciocârlii nebunatece. Miros de pământ reavăn, de curând întors de pluguri, plutia pe câmp. Mai departe se vedeau ridicându-se aburi ușori, cari rătăciau pe locuri ca o scamă subțire, albăstruie,

El se apropia, se apropia, ajunse.

Linia de semănători se opri o clipă-două, apoi iar porni. Mâna dreaptă intra; se umplea în semănătoarea atârnată de gât, brațul drept se întindea, arcuia frumos, și din mână picurau pe pământ boabele de orz bălan, ca niște mărgele.

Boierul merse multă vreme în urma lor. Erau acolo și Dinu Crivăț și Ne-culai Pleșea și Stoica Năvodaru...

La prânzul cel mic oamenii răsuflară pe postață, îmbucară câte-ceva și porniră iarăș.

Când fu aproape de nămiezi, femeile începură să vie cu de mâncare la bărbați. Nevasta lui Stoica Năvodaru venise cil un băețaș de vre-o trei anișori, un drăcușor bălan și nebunatic.

Amiaza sosi.

Neculai Pleșea isprăvi repede de mâncat și se duse lângă Năvodaru. Ii luă copilul în brațe, îl ridică în sus, îl lăsă repede jos, îl svârli în sus ca pe o păpușă și-l prinse iute, în căderea lui spre pământ. Și cum se juca așa cu copilul acela al unui frate de cruce, îi veni în gând chipul Marioarei și se întristă de-odată... Și el ar fi avut acum un copilaș așa, de-ar fi trăit fata lui Crivăț...

Lăsă copilul și se uită în fundul, zărilor, ca pentru a cerceta vremea.

Măcieș îl urmărise tot timpul și vă-zuse cum i-se înourase fața, când se întoarse să nu-l vază oamenii. El înțelesese că rana din sufletul lui tot mai sângera încă.

Încercă să-l abată din gândurile lui triste:

— Ce zici Pleșeo, ne plouă până diseară?

Cel întrebat se întoarse repede, își ridică ochii la cer și răspunse:

— Dumnezeu știe, boierule!

Răgazul de amiazi trecu. Semănătorii se ridicară, își umplură semănăturile și porniră.

Brațele tăiau arcuri în văzduh, să-mânța picura pe ogor, încredințându-i viața tainică închisă în ea...

Iar boierul se duse la curte. Mâncă repede și ieși în balcon spre a citi gazeta ce-i sosise în ziua aceea.

După cât-va timp se întunecă la față de odată. Luă iar dela început și citi:

«La alegerile parțiale pentru colegiul al doilea de Cameră la București, guvernul a repurtat o victorie strălucită. A fost ales d. advocat Mișu Livaridi, care a întrunit o majoritate zdrobitoare față de candidatul opoziției!»

Gazeta îi căzu pe genunchi și boierul Măcieș rămase pe gânduri..,

Iar într-un târziu murmură:

— Da!... Da!... Neamul Livarizilor... Se ridică...