Uragan

PREFAȚA

În 1913, Iunie în 22, când a sunat mobilizarea, goarna sinistră nu mi-a sugerat ideea de a scrie un roman. Acțiunea și activitatea crescândă, ce se desvăluia zii nic subt ochii tuturora și ai mei, m-au a tras însă, așa că po nesimțite m-a cucerit. Mai întâi am privit ca spectator,. ’ tablourile vii, înfățoșate în stil mare, de oarece locuiam în capitală. Din spectator am devenit observator și apoi am trecut la analiză.

Inscmnârile mele erau răzlețe, totuși lerăbogeam cu grije ca: „să nu se piardă cum spune Herodot, în prefața despre evenimentele la care a luat parte.

După campania din 1913, am rămas surprinsă, constatând că, tot acel fond destrămat dintr-o parte și țesut în alta, s-ar fi pierdut, dacă nu l-aș fi adunat.

Am început prin a schița câteva înfățo șeri de stradă, în buimăceala mulțimei. Nu eram mulțumită. Era. ceva unilateral și voiam o alcătuire de ansamblu. Aveam deci nevoie de un subiect care să corespundă acțiunei unui ansamblu atât de tragic cum se prezintă războiul. Căutam mereu în re zerva subiectelor, când, îmi răsări în minte, unul trăit chiar în acel an; subiect pe cari dorisem să-l scriu însă, rămase literă moartă, de oarece în timpul în care s-a petrecut nu-l putusem dramatiza măcar prin o situație originală. Prilejul războiului însă, îmi a nimă deodată subiectul. II puteam contopi tn frescul epopeei naționale.

Geneza scrierei mele e deci, transformarea socială și sufletească subt impulsul en tuziasmului comun și presiunea comandei militare.

La întrebarea ce mi-ar cere lămuriri, a nume cum am putut schița tablouri din luptă, de pe front; mărturisesc că însămi nu am asistat, însă mulți luptători și re fugiați care citise romanul apărut în 1913, — Pe urma războiului —, scriere de care tn-am slujit mai în întregime întru alcătuirea acestuia; .-ri miau istorisit fiecare: cât pătimise, ce văzuse și auzise, îndem nându-mă să urmez scrierea. Toate acele persoane sunt inteligente și pe al căror cu vânt pun temei. Ele mi-au istorisit episode cu atât relief încât mi s-au proiectat în minte ca văzute.

M-am ajutat mult și din citirea ziarelor.

’ Nielzche spune că: un adevărat talent nu are nevoie să vadă un lucru numai decât cu ochii.

Până la un punct are dreptate, căci un talent are mai puternică și mai clară vizualitatea și aceasta e vigoarea talentului însăși.

Pe ce fond aveam să scriu romanul: politic, militar. Amândouă erau departe de concepția spiritului meu femeesc. Am ales fondul social; pe acesta avea să iasă în relief atât cel politic cât și cel militar.

Între cele două stiluri de căpetenie (tre când peste delirul beției de cuvinte) deci romantica imagine, care, după părerea mea nu e decât moștenirea memoriei străbunilor și clasica idee — puterea concețpțieit noastre conștiente, am preferat-o pe aceasta ca mai frățească cugetului unei scrieri serioase.

Imaginea convine mai mult poeziei. E nebuloasă, simbolică prin multiplicitatea interpretărei, e pțir vizuală; rezerve moștenite, încrustații fosile din care vigoarea conștiinței cristalizează v.a(a ideei, clară, profundă...

Se va găsi în scrierea mea puțină. Înclinare pentru comparație. Mă feresc să nu cad în piezișuri ca atunci când, văzând o roză artificială, spunem, parcă e naturalii,. și din. potrivă când una naturală e prea frumoasă, o găsim că parcă e artificială.

Mi s-a obiectat că am ales vechea taina a adulterului.

A eșit din fondul căsătoriei și al firei omenești?.. E veche cât lumea, totul însă devine nou prin interpretare și pe mine mă interesează rnai cu seamă felul cum c tra tat subiectul.

Nu mă las luată de curentul modernismului. Moda a pătruns cu marc succes, vremelnic, până și-n literatură. Goana după’ noutate crează necontenite infirmități literare. Poezia a ajuns alcătuire de imagineviața ideii de abia licărește...

Am adoptat adulterul, fiindcă îi găsesi cel mai ligitim căsătoriei. Această instituție socială e în vecinie conflict cu firea ome nească și nepăsătoare natura își răzbună drepturile, trecâud învingătoare peste vie timile societății.

Biblioteca mea de predilecție a tosi, >ăi țile marilor cugetători, totuși mulțimea, a cest mare îs vor de vieață și focar de l-ră mântări sociale, mi-a format cel mai vrednic învățământ. Și poate din această cauză, urmărind vieață așa cum se petrece, cu toate dezordinele și pitorescul ei, iar nu ticluită În anume cadre după tipicul romanului convențional, sau al tezei — formă estetică didactică — care convine altor subiecte, numai romanului nu, de oarece romanul p vieață însăși și vieață nu se petrece în anumite cadre.

Tolstoî spune în prefața scrierei Sonata Kroilzer, că: „dacă știa la ce sfârșit îl va duce analiza, poate nu mai începea; ajuns însă la partea finală l-a terminat, după cum se deducea dela sine“.

Sunt cam în acelaș caz. În 1916, când a sunat a doua mobilizare și începutul unui război în puterea cuvântului, nu m-am mai întrebat dacă alți scriitori vor aduna cele văzute de noi toți, totuși urmărind cele ce se petreceau, mă întrebam dacă nu voi fi rău primită, spunând, drept, așa cum se perindau faptele, dacă nu era mai avantajos scrierei mele să ocolesc și să scot în refief numai părțile favorabile, să nu mă ating de multe, trecute cu vederea, ca în protocol.

Am găsit însă înjositor să deviu astfel complice cu rău voitori, exploatatori lacomi care jertfiau totul interesului personal, picând alții se jertfiau interesului comun.

Deci, nu am cruțat, așa că reconstitui devărul trist dar aevea, adică scriu istofi cește.

Întru cât privește starea sufletească foi toate teoriile hazardate), rămân constantă marilor psicologi, ca Sienckevîd în Fără Dogme, Tolstoî în învierea, și câți alți care au exteriorizat mișcarea fenomenelor interne: conflict între nebuloasa instinctele., cu realitatea Lor inconștientă noua, simțite în chip tainic, și claritatea conștiinței noas tre.

Stările sufletești sunt prea mobile, calde și subtile,’ pentru a se putea fixa științificește. matcmaticește. Ele nu se pot jixa ci numai constata.

Psicologiâ va rămânea «Je-a pururi de do meniul literar și de resortul geniului; nu se. poate adapta îndeletnicirilor didactice cart: - au prea subjugat avântul propriu zis al li teraturei, distrugând până și armonia au samblului prin practicarea metodelor, cal culate, reci, care convin unei lucrări menite pentru operă de științe, sau studiu de me morizare, însă care nu corespund expune rei unei vieți trăite în complexitatea ci.

După această legitimă abatere, reintru în miezul societăței noastre în care (ca în multe altele cu rămășițe barbare), dreptatea r împărțită privilegiaților.

Dacă vrei însă să te afirmi, și-n acelaș timp să nu te distrugi, pentru a plăcea protocoliștilor, ai nevoie de paratonerul protecției, și adesea un geniu sărac e ocrotit de o nulitate cu milioane, care se fălește cu protejatul său.

Am luptat însă ca prin mine însămi să- - «ist, astfel cum’ am ajuns toți din familia unea.

De când m-a emancipat ideia, aveam a desea desbinări cu regretații mei frați, din. cauza perspectivei sociale. Totuși nu m-anv dat învinsă. O constanță nestrămutată ace leinși idei călăuze voi avea-o, de sigur, până lla sfârșit.

Nici odată nu m-am putut subordona învinsă ci convinsă, și nu mă convinge decât realitatea, fapta.

Cel mai mare isvor de bine și fericire nu tm-a limpezit tinerețea mea, fotuși, strălucitului avânt cu ale lui neîntrecute vraje, fi datoresc adâncirea stărilor sufletești.

În nimeni nu poți citi mai clar ca în tine lusăți, și chiar dacă citești în altul, este că; «istă telepatia, afinitate.

Ai nevoie și de un trecut, pentru a reda ceva viu și real. Ai nevoie și de un mediuAceastă bază, a fost familia mea, îucepânrf cu tatăl meu.

Ni se impută că nu suntem de origină neaoșă română, fiindcă tatăl era de origină irlandez, mama însă era româncă, și din amestecul acesta a ieșit familia din care fac parte și din care fiecare membru a servit după puterile sale, țara.

Iacob Negruți a voit să se facă ilustru, prin pervertirea originei familiei noastre, exprimându-se în forma cea mai puțin a cademică, nefiind bazat decât pe invidia și lașitatea cel caracterizează.

Familia noastră nu a rămas câtuși de puțin lezată; sufere însă până la degradare, cea mai înaltă instituțiune de cultură: Academia Română, având un astfel de secretar.

Nu vorbesc aci de mediocritatea sa lite rară, însă de micimea sufletească față de colegul său de scaun academic, de prietenul din tinerețe, de instituțiunea pe care ar tre bui să o reprezinte cu cea mai strălucită distincțiune.

Ar fi oare în stare să cugete măcar atât de josnic un secret al Academiei Franceze?

Uragan e mai cu seamă un corp viu cu defecte și calități.

Nu maiu putut îngrădi nici într-un scrupul convențional până și al sintaxei, din potrivă: am ruțpt stavilele, și mi-am lăsat gândul doinaș ca-ri neîntrecutele versuri poporale. Am cuprins mulțimea și spațiul care se cere unei lucrări tn care se oglindește suferința unui popor întreg, prins în arcana războiului.

Am căutat însă să fiu nepărtinitoare, de oarece, orizontul vederilor sociale nu se poate limita. Asistăm prin noi înșine la a iare manifestări, care isbucnind par spon tane, totuși ele de mult se frământ în ascuns pregătindu-și erupția.

Romanul meu a fost scris în largul răstimp al războiului: la București, la Iași, la țară, și pe multe mese a stat manuscrisul, ia indiscreția tuturora. Sunt însă convinsă/ de discreția acelor persoane pe la care m-a colindat nevoia refugiului.

Cum va fi primit și interpretat de criitce romanul meu?

Iată ce spune Andrd Bellessort, traducătorul scrierei „Legenda lui G5sta Ber-!ing“, al ilustrei Selma Lagcrlof:

„Scricreă a deconcertat o clipă critica. Aveau în față un roman? Un poem? O adunătură de legende? Nu se putea preciza cărui gen aparține. Pe când1 însă criticii discutau, publicul o aclama”.

Arareori îți este dat să asculți un a devăr atât de clar. Căci, criticul modern prea didactic, are nevoie de o configurațietipică, un criteriu, o metodă, pentru a defini De îndată însă ce întâlnește ceva de resor tul geniului — adică independent — și cărei răstoarnă sistemele convenționale, el rămâne dezarmat o clipă, tocmai ca și mul țimea în fața unei inovații ce-i minunea însăși. Îi trebuie timp pentru a se deprinde cu noutatea și adesea, lucrări de mare va toare au fost condamnate de critici contem porani cu orizont limitat, de oarece opera nu le prezenta anumite condițiuni sau roc tode tipice convenționale...

Publicul însă o aclama, fiindcă el apre ciază după cum se petrece vieață însăși.

Am sfârșit romanul în pragul înfăptuire) României Mari, punctul culminant al aspi rațiunilor noastre naționale. De atunci s-au petrecut multe evenimente înălțătoare, a cestea însă sunt de .domeniul istorici ce-i urmează continuitatea, în menirea-i de a. constată consecințele unei politice bune s-au rele.

În acest volum am» .adunat.- toi ce mr-a înfățoșat în țara noastră, cel mai crâncen război al omenirii, și al cărui martoră am fost.

Cu toate că până-n ajunul mobilizărei, articolele mele piopovăduiau — în revista mea Viitorul Româncelor — pacea universală, totuși când a sunat goarna sinistră, mi-am dat seamă de gravitatea situației. Am lăsat pana și am rostit mulțimei următoa rele versuri:

OSTAȘILOR ROMANI Plecați ostași ai patriei eterne.

Plecați voinici, sub țlamură de foc Intrat-ați bravi în largele arene, Car pății h ora-n jurul vostru joc.

De-o vițe de-ant, acoperit de tavă, De tava grea a hunilor barbari; Ardeal pierdut, te reînvie-n slavă Prin baionetă, vitejii seculari.

Carpafi, miraj ce ne-atrăgea din care, S-a ’njăptuit aeve și s-aștern, Subt strânsul zid al oștilor, o zale, Un zid de vie ață și de puteri etern. Plecați latini, așa a fost să fie, Pe două părți cu hunii să luptați; Ardealul subt spada voastră ’nvie. !n Dunăre pe hun să înecați.

Partea întâi

I

e apropia anul de când urgia răz

boiului bântuia cu furie în Balcani. Bulgari, sârbi și greci se sălbăteceau tot mai crâncen împotriva turcilor, stârnind o adevărată groază printre țările în vecinatc. Presa europeană ridica osanale vitejiei bulgare. Regele lor Ferdinand se exalta mereu în ambiția mărirei; ambiție întărită prin spiritul diplomației europene, reclama ce și-o făcea vărsând milioane peste graniță. Delirul țarismului îl legăna între cele două Sofii Omog-fepul pervers a vea să-l păcălească pe când se încfimet^, să ajungă la Sfânta Sofie și acolo, în vechea capitală a imperiului Bizantin să se incunune „land tuturor Bulgărilor”. Își și porunci veșminte ceremoniale: hlamida, Corona, sceptrul, cu care îmbrăcat, comedianul se fotografia, pentru consternarea norodului de bâlciu.

Deodată însă, evenimentele schimbă axași iată că, eroiil de odinioară, rămâne un Don Quichotte, iar marele său ministru, vrednic Sanco-Panța.

Aliații lor, întorcând armele, îi învingeau.

Vrajba se iscă atunci când, făcându-se armistițiu, urmă împărțirea Macedoniei, pes te care cădeau corbii flămânzi.

Sârbii rămâneau mai cu nimica, din lăcomia bulgară, care răpea totul.

Purtarea puțin cavalerească, prefăcu în dușmani pe aliații de odinioară. Românii și ei se ridicară când, cerând întruparea Cadrilaterului, pentru marele serviciu adus Bulgariei, prin păstrarea neutralităței, li se răspunse dela Sofia că: României nu i se .încuviința decât Silistra cu o rază de trei kilometri. Totuși, pornirea României nu fu războinică, ci pacinică.

Nu se putea însă hotărî nimic. Partidele politice fierbeau în răsvrătiri potrivnice. În țeresul partidului uzurpă dreptul țărei. Partidele mazilite strigau: „La armei Războil”. Cârmacii însă așteptau momentul favorabil.

„Sosi și trenul nostru!”. cum spunea ministrul Titu Maiorescu.

Când însă partidele ajunseră la înțelegerea dorită, regele Carol rămase nestrămutat îu hotărîrea de a nu displace Austriei și hnpăratului Frânt-Iosef, prietenul și alia tul său.

Trăgăna îndelung. Mulțimea se exaltă, fierbea în învrăjbită nerăbdare. Cruzimea încolțea în: privire, grăi, mișcări... Moldoveni mai cu seamă, manifestau în fața pa latului. Din mulțime câte un îndrăzneț, se ridica pe spetele altuia, care se făcea piuă, fluturând ca stindard, deasupra mulțimei, foaia scrisă cu litere uriașe: Jos Austria! Sus România!

Regele, constrâns, iscăli mobilizarea. Voința poporului pecetlui actul.

Atunci alt val de exaltare; entuziasmul războinic..

Răsună fioros pela răspântii de strade, goarne și tobe. Clopotele bisericelor, în cor sinistru, vesteau alarma.

Mișcarea revoluționară de până atunci, în care domina voință și vieață mulțimei, curând se prefăcu într-o mișcare automată, reglementară, fără individualitate, în care domnia ordinul și supunerea.

Vedeai o gravitate neobișnuită pe faț? tuturor.

În oraș, furnica aceiași mișcare, nu însă ca odinioară, pentru a îndeplini interese particulare. În acel moment suprem, motorul era marele sentiment patriotic. Vieață fiecăruia stă în fața morței. Nu se mai așteptă decât momentul, când, ancora ce-i mai ținea de țărmul țărei, să se ridice.

Registrele de înscriere fură așezate la Capșa, unde de obiceiu hailaiful gustă dulcele jarniente.

Înșirați pe trotuar, genunchi peste ge nunei, arătând trecătorului ciorapi străvezii de mătasă, privesc prin monoclu, slobozind fumul parfumat din havană ce se mișcă între degete ce lucesc ca porțelanul. Se re crează...

Când însă sună ceasul ce mare, cu a lui crâncenă menire, se înfăptui minunea. Nu mai erau diferențe ci asemănări. Năvăleau de bună voie de pretutindeni, și cei desculți și cei cu ciorapi de mătasă.-Nu mai pleca la război numai populația rurală, ci și cea urbană.

Zilnic, urgia războiului dispâreă în măreția patriei. Curând întreaga țară se măr ginea într-un singur val: frontiera.

Șiruri numeroase de armată soseau, a dunate din tot cuprinsul țărei, ]>e când altele, înzestrate cu cele cuvenite, plecau spre Du năre. Valurile ei de mult nu mai purtau decât încărcări comerciale, când, iat-o gata să treacă pe latele ei spete, vitejii, care în veleat de șapte ceasuri, au durat și aruncat până pc celălalt mal, un pod răsărit ca în basme.

Valurile ei, urîte, glodoase, de vânzoleala vapoarelor, sunt prețioase ca și brațele muncitorilor, care produc pentru binele obștesc.

Se răboj ie veleatul când, toată suflarea, avea să se lupte și să sufere laolaltă, pentru dorita mărire a țărei. Aveau să lupte cu arme, aveau să lupte cu puterea brațelor, aveau să lupte cu ura trezită prin ideea națiunei. Avea să primeze puterea — dreptatea instinctelor animale de oarece, conștiința nu se fabrică; de oarece omenirea e încă cârmuită de capitaliști și de imperialismul cumulului averei, care a redus mulțimea la sclavia ordinului.

Numai suveranitatea poporului conștient și cârmacii conștiincioși vor întemeia pacea deapururi, nimicind exploatarea, al cărei sclav e încă. Și sclavia se accentua zilnic.

În capitală, mulțimea militară covârșea. Se cârduiau pozderie. Pe locuri virane soldații așezau corturi, sprijineau puștile ca snopi, cu vârful baionetei amenințător.

Pe marginea trotuarului, ca nealtă dată, se odihneau droaie de țărănci. Una cu prunc la sân, alta cu copilaș de mână: Mame, fete tinere — logodnice sau surori — părinți,, cu pieptul strălucitor, prin decorații dooanditc în războiul dela 1877. veniseră sa. zică „rămas bun” flăcăilor lor.

O seamă, adunați roată, la pământ, sta. ieau, cu picioarele crucișe, subt umbra arborilor. Sfătuiau tare, nepăsători de lumea orașului ce se țesea pe lângă ei. Unii mâncau, alții cumpărau: bragă rece, covrigi, cofeturi în hârtie, cai de turtă dulce, alviță de pe tava și din ulciorul vânzătorilor care-i fcnpresorau.

Dimineața, își spălau fața ia gurele de apă deschise pe trotuar, își făceau cruce, privind spre răsărit — cel mai divin templu, și cea mai cucernică dumnezeire.- Cârduri de recruți se prefăceau zilnic din țărani în militari.

Sosiau furgoane încărcate stog cu: cizme, haine, chipie, albituri. Altele cu muniții: puște, cartușe — „bomboane pentru. Bul-\gări”, cum le’ poreclise țăranii - și câte alte, care fac parte din echipamentul unui militar războinic.

Automobile sanitare, defilând, cu crucea Scrisă ’nsângerat, înfiorau trecătorii.

Soldați opreau necontenit: trăsuri, căruțe, camioane, și deshămând luau caii de rechiziyie. Ofițeri opreau birje și echipaje, scoborau mușteriul sau proprietarul, se ur-43Ui mânați de graba ordinului.

Unde se mistuise tineretul, marele admirator al frumoaselor femei?

Cu !sutele, la vremea plimbării, stau în picioare pe trotuar, așteptând trecerea echipajelor, din care frumoasele elegante, în repeziciunea cursei, fulgeră priviri prinse în sbor.

Radiază tinerețea și frumusețea. Se fu rișează priviri ,,dela ochii lui la inima ei’, și se învăluie în farmecul spectacolului, Calea Victoriei, artera respiratoare a vieței mondene.

Ce se făcuse acea lume de admirație și. petrecere?

Ca prin farmec, totul se metamorfoza. ’Pe strade mișună, mai cu seamă, armată și lumea sosită dela țară. Acolo dorm, pe lângă flăcăii lor. Încăperile cazarmelor nu mai răzbat să-i adăpostipscă. Și rânduri,, rânduri, se cârduiesc gata de plecare: cu plete tunse, cu fața rasă, iar trupul deprins în voia cămășei largă, se resimte strâns, deodată în uniforma sleită pe trup. Se a propie, înstrăinați parcă, prin noua înfă țoșare. totuși cu mai aprigă dragoste săru tă mâfia părinților, gura iubitei, obrazii: copilașilor. Iniăcrămate, femei de toate vârstele, cu prunci în cârcă, cu copii de mână, rămân cârduri în urma regimentelor ce pleacă spre necunoscut.

De pe balcoane și ferestre, sbor flori pe capetele ostașilor. Strigăte de ura!, răsun din pieptul tuturora. Care cum1 aude a propiându-se falfara, aleargă în preajmă. Balcoane, ferestre, uși, sunt uzite. Umplu trotuarul, se cațără pe oștreța grilajelor. După. scurgerea lor, lumea potolită se alege în grupuri. Nu se aude vorbindu-se decât de: Bulgari, Sârbi, Greci, Turci, Mun tenegreni.

Mai toată lumea umblă pe jos, de oarece mijloacele de comunicație sunt împuținate prin rechiziția cailor și automobilelor, arborate cu mici stindarde ce indică oficialitatea. Curând toate echipajele sunt mă nate de soldați.

Pe la vitrine, atârnă de vânzare, bande albe cu crucea roșie. La ferestrele librăriilor se strânge lumea, ciucure, în fața harței geografice ce arată situația învrăjbiților, indicată prin drapele minuscule ale naționalităților în luptă.

În toată țara se dăruie mărinimos. Stăruitor se adun fonduri uimitoare pentru jlotă, prin inițiativa d-nelor Ecaterina Gh. Cantacuzino, Adina Emil Costinescu, Elena Gen. Perticari, și alte fonduri curg pentru Familia luptătorilor, inițiativa d-lui Plăgi Tudurache. Dăruiau bogătașii însă mai de admirat erau slujbașii, care nu se mai uitau cu ce brumă mai rămân în pungă. O ade vărată reacție. În opt zile se săvârși mobibilizarea a 300.000 oameni, și care e fără de pereche în analele războaelor.

Pe toate granițele sosesc zilnic din strei nătate studenți, înro!ându-se.

Domnește peste tot impulsul eroismului.

O lume întreagă în orașe și sate, — femeile care ocrotesc vlăstarele viitorului. Femei, care se pregătesc, cu copilandrii lor, — la țară — să înlocuiască brațele -celor plecați dela munca câmpului; la orașe, alături de Cercetași, să aline suferința celor răniți și celor rămași fără sprijin.

La ministerul de Industrie și Comerț, Neculai Xenopol, înființă cel întâi azil pentru orfanii rămași pe urma celor plecați, și, zilnic se transformă în spitale și azil? mai toate localurile instituțiunilor publice.

Sentimentul e la suprafață. Ideia inorței emană viață. Dragostea mugurea și acolo unde începuse a se vesteji. Se nimici sfiala’ conveniențelor sociale. În trăsuri cu coșul ridicat, tineri căsătoriți se îmbrățoșeau.

Însăși grijea morței topia vieață ce căută să consume cât mai multă energie.

Părinții se întreceau întru pregătirea copiilor, și cu o putere sufletească demnă de romane, mama așeza cu mână tremurândă, chibzuind să poată îndopâ cu dibăcie cât. 2o mai multe lucruri și merinde în mici. lădipă reglementară. Și numai sensibilitatea mamei știe cu ce ochi a privit cruciulița de identitate ce atârnă la gâtul copilului ei. Crucea calvarului și adesea, cea de pe urmă urmă a vieței de erou.

Într-un cuvânt toată lumea se pregătia de jertfă. Toată vieață sporea sufragiul morței.

Instinctele care și-au creiat și ele, opus celor ale conștienței, instituțiunile lor negative, de cum se declara războiul, porniau aceste înaintașe. Biruia tot mai învingător instinctul, și-n vigoarea sa nimicea conștiința, siingura virtute umană, nelăsând decât sentimentul comun între om și animal: durerea.

II

/"""’a prin toate casele, și la Gioni Paclea.

’v-/ se făceau pregătiri de plecare. El’’ era mai gânditor decât colegii săi tineri,, de oarece, făcuse campania din 1877 ș» deci cunoștea, nu numai entuziasmul patriotic, însă și mizeria unui război, cu ep«- demia holerei, — ’care se fi ivise în Bulgaria. Un alt război în care morții omoară pe ce? vii.

Maria Paclea, mondenă în vâlva saloa nelor, se statornici și ca.- Schimbă tonul din minor în major. Zilele nu mai erau serii cfc petreceri, ci dr. ocupație. În toată după amiaza mergea la societatea Crucea Roșie, sau la alte doamne, unde se îndeletniciau lucrând pansamente. Activitatea și responsabilitatea, potoli o clipă bătăile inimei’ pen tru tânărul Radu Vulpian.

Se și împlinise 15 ani de când Paclea, frumos — cum mai stăruie încă —, inteli gent, cu studii sevărșite, cuceri fetița: naivă, săracă, orfană; vecinie un adaos supărător pe la neamurile ce-i mai rămăsese. Ici soțul, dincolo câte un tânăr, se amețeau de fru musețea ei nurlie. Astfel păsuită când de soții, când de mamele ce vânau zestre, Mărie rămase îndelung la pension. Se mărită datorită unei profesoare care era neam cu Paclea.

Maria își iubise mult soțul, care-i satisfăcuse toate dorințele ascunse, înăbușite cât fusese ferioară și săracă. II iubia încă cu tot dinadinsul și l-ar fi iubit cu aceiași por nire dacă situația de >mondenă nu i-ar fi înlesnit atât contact, sporit și de -vieață vagabondă, un gen aparte al vieței militare.

Petrec mai eu seamă între ei. Casa gene ralului e centrul în jurul căreia se mișcă to tul. Ca la cercul militar nu se petrece ni căeri, cu tot protocolul gradelor inferioare, și galanteria superiorilor, față cu cei cu mai puține trese.

Gioni Paclea, după fiecare avansare fu șese permutat și-n oricare oraș se ducea, își găsia pretutindeni garnizoana organi zată la fel.

Astăzi într-un oraș, mâine în altul; dintr-un salon în altul, pe nesimțite, Maria deveni o mondenă înconjurată de sateliți. În-.suși Paclea, pișcat de modernism, privia cu oarecare satisfacție, cum bâzâiau jlirfii pe lângă frumoasa lui soție.. Era însă sigur că’ e numai aparent, o trecere de timp, snobismul în vigoarea saloanelor elegante.

Cu fiecare avansare se înmulțiau și o bligațiile; recepții, ceaiuri, zile de primire, vizitele, comitete...,. În fine o activitate la care trebuia neapărat să ia parte. Și cu cât se înmulțiau obligațiile care răpiau tot timpul, cu atât relațiile între ei se răreau. La un moment dat și ei, ca mai toate persoa nele mondene, nu mai trăiau decât pentru situația socială. Vieață lor nu mai era trăită, ci, o existență artificială, executată după program.

Pe zi: cutare zi de primire, atâtea vizite, comitet, concert, scara teatru, operă sau bat, iar a doua zi odihnă, până la amiază

În casa lor tot mai strălucită paradă. Pe ea toalete tot mai scumpe..., și multe femei, pentru a nu clinti aparența, ’se dădeau la cele mai monstruoase combinații.. Altele, ca Maria Paclea, au de unde întâmpina chel-. tuiala, însă, se resimte în lipsa unei vieți trăite.

Un gol tot mai sarbăd o cuprinse, până când fu captivată de Radu Vulpian.

Doamna Paclea, frumoasa olteancă, fu șese născustă în Craiova, însă mai târziu crescută pe malul Dunărei, în minunatul’ orășel Turnu-Severin. Numai după moartea singurei mătușe ce avea și care o eres cuse, Maria fu internată în București, unde se și mărită.

Cutreerase mai toată țara, și acum se alia iarăși în capitală. Situația era cu totul alta, de oarece se afla în pragul palatului regal, deci avea să țină ison unei lumi: luxoase, pretențioase, fanfaroane, umilitoare. Lume în care regulatorul de căpetenie e brutalitatea averei și situația politică Lume mai mult izolată de mulțime, prin viața de aparențe obligatoare.

De îndată însă ce sună mobilizarea, pe lângă câteva figuri demne de toată lauda, care lucrează într-una pentru binele obștesc, se ridicase o adevărată pleiadă de mondene, care de care mai entuziaste, — însă pentru scurtă durată, atât cât țăranul fu îmbrăcat în uniformă.

Dintre acestea avea să se desprindă doamna Paclea, care, ca orice femee cu și tuațic înaltă, e tot mai streină de mizeriile mulțimei. Nu văzuse niciodată un sat decât din depărtare. Admirase țărani, însă în puțurile maestrului Grigorescu.

Iarna o petrecea în orașe, iar vara, l-a dea-își lua concediu și voiajau câteva luni în străinătate.

Vorbise o românească împestrițată. Însă cian limba românească devenise mondenă, ea căută să și-o perfecționeze. Ș-ar fi simțit însă rușinată să facă,’ cea mai mică greșală în limbă străină.

Doamna Paclea adoptase toate apucăturile „hailaf”. Deși nu cunoscuse perfect decât limba franceză, având obligația palatului și deci, de stat cu cădelnița în mână, ea achiziționa mai întâi germana și în urmă engleză. Nu i se mai impută nimica. Cunoștea limbile oficiale, cunoștea protocolul, era avută și astfel devenise autoritate.

Maria Paclea trăise neștiutoare că-n București mai sunt tinere care se ocupă și de altceva decât petrecere și lux. Invitată de d-na Clotilda Averescu să facă parte la o serbare dată în folosul Căminului studentelor, ce întemeie, Maria avu prilejul să cunoască un gen de femei care, cu toată importanța pe care o au în formațiunea generațiilor viitoare, ele nu fac parte din pretinsa elită și chiar sunt desconsiderate din punct de vedere mondial. Ce distincțiune se cuvine unei ființe, pe care o plătești tu sau Statul, pentru a educă și instrui copiii...

Impresiile și conversațiile pe care le avuse cu câteva dintre acele ființe,— fără de arbor genealogic însă cu rădăcini mult mai tari — fură trecătoare și Maria își urmă cursul vieței. Totuși, o mică convorbire, surprinsă pe când scobora scările acelui Cămin, se întipări adânc, fiindcă o privea de aproape.

Două tinere, care mergeau înaintea ei fără ?.-i lua seama, își mărturisiau.

— Presupun că mă mărit. O să mă iubească, o lună, un an, mult câțiva ani, ș-apoi?..- Noi care studiem sufletul omenesc, știm bine că astfel e — pe urmă. Ocupația și studiul ne dă tocmai inversul. E o conți-‘ nuitate care poate rămânea și după ce nu mai existăm. Iată de ce voiesc ca mai întâi să-mi isprăvesc studiile și apoi mă voi gândi la căsătorie.

— Așa e — răspunse tovarășea - dragostea e un sentiment sublim, însă e ca și vinul. Nu mai poți fi stăpână pe tine. Și noi, care avem nevoie de claritatea minței —

Maria Paclea pășea domol, înainta capul, pentru a ascultă cele spuse cu atâta răceală-„Cum să se gând iască pe urmii? Aste fiiințe nu iubeau ca dânsa?,. Ori poate încă nu iubiau cu tot dinadinsul’.

o umțăria adesea, inconștient, ințelepciu nea acelor, tinere, totuși le-ar fi plâns dacă. ar fi rămas un fel de automate, care săvârșesc totul în anumite condițiuni.

Maria se găsea mult mai fericită în. vieață ei, mai cu seamă în acea vieață tăimikL,, «uitii, petrecută în mica odăiță dintre pomii stufoși dela marginea orașului, în al că rui centru locuia în cel mai desăvârșit aristocratism.

, Cu toate că singuri, totuși ocupau o casă mare cu tot confortul modern. Mercurea hai laifui își producea toaletele și pălăriile aduse dela-Paris și Londra. În bufetul reprezentat prin Capșa sau Ricg-er, răsuna duios arcușul tarafului de lăutari cu vestitul Ciolac în frunfe..

Cine nu intră în casa lor! Pe cine nu cit noștea Pacîeal Pe toată lumea, afară de cel mai intim în taine-e căsătoriei lui.

Colonelul, știa că soția lui flecăria cu mai mulți tineri, și când i se întâmpla să tră iască cu cl însuși, se întrebă dacă aparența n-ar fi înșelătoare. Ocupat însă, cum era vecinie, nu avea vreme să se intereseze mai amănunțit, așa că, roata se vârtejia; atât de puternic încât nu mai vedea dddît cer cui orbitei.

O lume întreagă așteptă cu întristare mo bilizarea, unul însă numără zilele în ne răbdare, de oarece, plecarea lui Paclea îi înlesnea deplină libertate. Avea să’ se’ întâlnească îndelung, nu ca atunci, pe furiș, departe, în odăița lor, unde-i aduna iubireșa... Cam de mult rămăsese pustiei

— „De bună seamă, așteaptă și ea plecarea” — își zicea Radu.

Aflase cât era de ocupată Maria. Îi aținea calea cu dorul de a o zări măcar, când trecea cu auto grăbit.

Radu Vulpian își făcea regulat orele de serviciu, iar când se întorcea acasă, ochii i se opreau îndelung sorbiți de portretele ei, singurele pretutindeni. O privia, o siinția trăind în ființa lui, prin doruri nebune ce-i trezia înfățoșarea scumpă. O simiția atât încâtj i !se părea că: iese clin cadru, că e aevea. Privirea ei aprinsă de fluidul voluptăței, străbătea până în adânc de suflet. Buzele ei rumene îmbălsămau ca macul. Glasul? Sunet de cristal!

Poeziile curgeau isvor și d-na Paclea se simțea măgulită, știind că versurile isvodesc numai pentru ea. Totuși, nu era în stare să răspundă cu aceiași gingășie, nemărginirei lui de suflet, cu toată simpatia unei femei tinere, cochete, subt impulsul vieței. El însă ardea. — „Ah! de ar pleca mai curând, vrajba dintre noi doi” — își spunea Radu, așteptând ceasul dorit când1 se vor găsi iar singuri.

Radu Vulpian era un tinerel vrăjit cu toate farmecele. Ca statură, potrivit de înalt și mlădios. Irifățișarea distinsă până la superioritate. Fruntea potrivit de Iată și bărbia cam ascuțită, formau un oval senin și ispititor. Privirea și surâsul se contopeau într-o armonie cuceritoare. Farmecul sporea prin contrastul părului întunecat și fața albă. Mișcările-i erau sprintene, mintea ageră, graiul cald...

III

/eleatul plecărei se apropia zilnic. De ” zegi de ori.pe ceas, Colonelul Paclea era chemat la telefon pentru a primi ordine, și la cazarmă pentru a le executa. Telefonul deveni o adevărată tiranie.

În ajunul zilei dc 22 Iunie 1913, când se hotărî mobilizarea, Gioni Paclea îi spuse soției sale, cu o duioșie care o mișcă:

— „Duduie dragă, să mă lași singur câtva. Am de scris rânduri serioase”, — și sărutându-i fruntea, pe ale cărei tâmple se făldurea părul întunecat, trecu în camera bibliotecei.

Aprinse becul lampei de pe biuroti, și cu oarecare sfială se așeză la scris. Ochii lui mari urmăriau literele ce se formau subt pana tremurândă. Ades ștergea, scria alt cuvânt deasupra. Se’ oprea privind lăturiș cu pleoape strânse, apoi ochii rămâneau iarăși în mărimea și lumina lor profundă. ’Era singurul focar de expresie, de oarece mustățile și barba, ridicate până pe pomete, Îngrădeau ca mască, josul figurei.

Pe nesimțite, Paclea se desprindea de realitate și plutea în neantul zilei de mâne. Inteligența^ și mijloacele psicologice erau cuprinse în vraja misticismului.

Cu religiozitate își scria testamentul, înuainte de a pleca în război. Parcă-și scria sentința. Se afla în starea sufletească a condamnatului, care, cu toate că-l așteaptă călăul dincolo de ușe, totuși speră că-i va sosi iertarea. Iertarea lui era iubirea -nemărginită. Va scăpa teafăr? Se va mai întoarce lângă nevasta lui? Va muri?...

Adunat în el însuși, Colonelul nu mai era marele entuziast, cum se arătă între colegi și față de soldați. În acele momente, sufletul desbrăcat de ipocrizie, se’ limpezea în senrimenlc sincere,’ în care se! simte’ oricare ființă în cumpenelc mari ale vieței. Instinctul conscrvărei, se lupta prin: înfățișarea groaznicelor amintiri ale războiului din trecut. Parcă auzia bubuitul tunului, șueratul gloanțelor, cântecele veselă ale rhuzicăi militare, excitant menit să cxalteze- la asalturi și să înăbușe gemătul din care isbucnește victoria. Vedea în explozia obuzelor cum sburau stinghere: cap, mână, picioare, șivoae de sânge amestecat cu împroșcări de foc, cu fumul peste care cădeau iarăși grămadă. ’Vedea stoluri ’de corbi, croncănind sinistru, cum se lăsau pe câmp, cernind prin cârdurile lor pete mari și roșii.

Înfiorător spectacol un câmp ele luptă, în. care adesea doctorii erau siliți să împuște pe unii prea nenorociți... Sărmani Promcteil ’”“De atunci trecuse ani de vieață militară, platonică. Mulți generali murise numai în gloria treselor dobândite, multe prin studii „însă și destule prin protecție.

Straturi de civilizație înfundau tot mai adânc exaltarea războinică.

Colonelul, ca mulți colegi, ducea o vieață de artist. Citise mult, și-l cucerise mai cu seamă celebrul roman: „Armele jos“, de B.ertha Suttner. Era convins ca războiul nu e o necesitate ci o mentalitate, creiată de imperialismul ce râvnește cucerirea întinderilor mari teritoriale ale proprietăței, iar nu înălțarea culturală a masselor, prin civilizație.

Ajunse a adoptă’ — în principiu — și dezarmarea. Totuși, când sună goarna, el se ridică, gata să între subt drapel și să-și îndepliniască o datorie Sacră. Astădată fără de entuziasmul cu care plecase pe când era încă copilandru.

Deși acum nu mai era avântul, totuși se cimentase o putere rămasă-n umbră și care la un moment impus, regăsia frumuseți în omul-erou: Iubirea nemărginită de neam și țară. Maximum al desinteresărei prin sacrificiul personal interesului comun...

Și Paclea pe nesimțite părăsia triste amintiri, cucerit de mărirea țărei lui.

Zilnic situația schimba mentalitatea. Se creia un invers. Colonelul retrogradă. Trezia, învia, desvolta puteri ancestrale ce lânceziau de mult.

Nu șovăi însă, și regulă soarta ființei de care fusese iubit și care nu avea alt sprijin decât căsătoria. Hotărî ca soția lui să beneficieze de uzufructul averei lui, iar după moartea ei, fondul să revie Casei Oastei.

Testamentul fu scris în două exemplare. Unul pecetluit, îl depuse cu mâna lui, a doua zi, în tribunal, iar copia o păstră’ într-un plic închis, cu menirea de a,fi înmânat nevestei lui la despărțire.

Ordinul sosi, și cum totul era gata, nu-i mai rămase decât să-și ia rămas bun.

— Mărie! Puia mea! Tu ai fost întâia și singura mea dragoste! Te-am iubit, Mărie, cu pasiunea tinere țel, ca’ pe soție,-și; acum te iubesc ca pe copilul meu cel mai drag. cel mai scump...

Emoționată, Maria sc alipi atât de strâns, strâns cât brațele și mânete lui o alăturau de pieptul și capul lui.

— Acurn să-ți mai îndur. Mărie, în acest ceas suprem al viețeî noastre, ca-n lipsa mea, să stai în casa noastră, cum ai sta în tr-o biserică, așteptând ca-n fiecare moment să mă aducă rănit, schilod sau mort. Iată. și acest plic.11 vei deschide după plecarea mea.

Spunând acestea, el o mai cuprinse. Mă ria își trecu brațele în jurul capului cărunt, mâhnit, și îmbrățișarea cea mai dureroasă ii strânse alături. Când Maria îl mai privi, în adâncimqa. ochilor lui parcă se lupta o lacrimă biruită. Buza lui tremurând se des prinse de ale ei.

Auto. aștepta. Maria îl întovărăși până-n josul scărei. El îi mai sărută mâna, pe când ea ascunse subt genele lungi o lacrimă ce tremura, apoi căzu fierbinte pe obrajii reci

Auto plecă. Paclea se mai uită îndărăt. Maria rămase împietrită pe scară, pri vind într-acolo, până când nu-l mai zări, a mestecat în vălmășagul trăăurelor și trari). vaiului.

După câtva, d-na Paclea se întoarse, se urcă printre, servitoarele ei întristată. Intră În camera de culcare, se aruncă într-un fotoliu, lângă patul ei. O clipă stătu nemișcată. Irhpresia profundă a cuvintelor rostite, ii trezia toată vieața trecută; situația ei umilită, zăpăcită, fără nici o busolă; și aceia de astăzi, mai mult decât satisfăcătoare. Își ridică fruntea; dădu cu ochii de plic. II luă, însă se sfia a-l deschide. Parcă-ar fi dorit să știe ce cuprinde, totuși se temea.’

„Ce mi-o fi scriind?... Poate a aflați Dar cum s-ar putea afla, când nu știm decât noi doi”.

.Deschise plicul violent și tresări când citi: Testamentul meu.

Cu ochi mari dc surprindere citi..Rămase stâns de albă, și rece. Numai inima-i bătea adânc, bătea dureros.

Citise ceva atât de neașteptat, atât de strein dc presupunerile cil

Dc ani erau căsătoriți, totuși d-na Paclea nu se bucurase de averea soțului ei, decât ca de un mijloc și nici de cum un scop. Era cuprinsă de o emo]ie necunoscută ei până atunci.

Era părere de rău, milă, mustrare de cuget...

Cuvintele rostite cu atâta duioșie la despărțire și apoi acel testament!...

O durea, suferea!... Sbucni într-un plâns nebun, copilăresc. Suspina ca nici odată-n vieață. Se aruncă cu fața între perinele moi ce-i afundau capul tot mai adânc, pe când tresălta în suspine dureroasă.

IV

A doua zi, când se deșteptă, Gioni era

departe. Unde pornise? Nu știa nimeni decât el singur și Statul-Major dela care primise ordinul.

D-na Paclea se trezise subt o impresie neobișnuită. O durea capul, era buimacă. Atât se zăpăcise încât nu mai știa gândi. Parcă visa într-una, și cu toată încordarea de a se trezi, visa mereu. Radu de abea se mai ivea printre gânduri risipite, însă, ca o mustrare. Îi părea rău de pasul îndrăzneț pe care-l făcuse. O durea cruzimea ei și bunătatea lui Gioni.

Cu ochii încă tulburi, ea totuși săvârși rânduiala gospodăriei. Sună. Servitoarea, tăcută, Se apropie ca o umbră, aducâmdu-i’ ceaiul; și cum plecă îndănăt spre ușă, se opri ca să răspundă la întrebare.

— Da, coniță, baia este gata — și Profira se uită pe furiș în ochii plânși.

„Când ar vedea-o domnul, cum sufere de plecarea lui“, — își zicea Profira, care-i înțelegea suferința, de oarece și ea se des părțise de Costache, ordonanța, care ple case.

Maria bău ciaiul, se ridică, și din două. mișcări fu în picioare, lângă patul ei al bastru și înhorbotat. Dintr-o întorsătură își. ridică podoaba părului, înodându-l pe creș tet. Trecu prin vițe un mic pumnal cu mânerul-scânteietor de pietre scumpe, în timpce Profira tupilată, îi trecea câte un pantof roșu de atla2 în piciorușele de zînă.

Ai fi crezut că purtă un halat, dacă nu s-ar fi prevăzut frumusețea corpului ei alb piin străveziul cămășei de noapte înhorbo tată și albă, o spumă.

Se scăldă în baia parfumată, apoi Pro fira o pieptănă, pe când d-na Paclea, cu toate că se uita în oglindă, totuși nu se pri vaa, atât era de îngândurată.

Profira îi aduse mai multe haiate, și Mă ria alese pe cel mai sadea, făptuit din bo rangic cu ciabace artistice.

Ca-n toate diminețele, își făcu inspecția cuvenită peste tot, supraveghind curățenia Luă socoteala, apoi o trecu în catastiful zilnic. Un caet legat: artistic, cu creion de argint atârnat de o panglică verde. Un poet sărac, — Radu chiar —, și-ar fi scris versurile pe acest odor.

Maria era preocupată, și cu întocmirea gospodăriei altfel, cum o cerea situația, de oarece, ordonanțele care umpleau toate serviciile, fufă mobilizați și ei. Deci, bucătarul fu înlocuit cu o femee, feciorii prin alte femei; în fine o adevărată izbândă feminină’ care însă o costă cam scump, fiind acum silită să plătiască lefuri scumpe:

Maria Paclea numai cu astă ocazie își’ dădu seamă cât de mare economie săvârșiau ordonanțele în casa militară, și se gândi cu milă, că pentru toată munca lor’ de salahori, nu primiau decât 5 parale .pe zi; solda unui soldat, și pentru care lucia ca-n ocnă, pe la unii militari, ba’ de. multe ori și maltratați.

La Colonelul Paclea, ca-n cele mai multe gospodării de militari, ordonanța era privită ca ființă iar nu rob. În fiecare lună aveau bacșiș, totuși era departe de lefurile pe care le plătea acuma.

După cc-și rândui totul, ea se urcă iarăși în catul de sus. Telefonă în mai multe .’direcțiuni, poruncind ca să îndeplinească tip șurile din merindele ce dăduse .soțului ei la plecare.

Se vestiau iarăși fanfare. Plecau alte șiruri de armată.

Maria se apropie de fereastră. Se uita lung după rândurile de ostași, cărora li se striga ura! din toate piepturile, pe când soldații priviau spre cer.

D na Paclea crezu că acea mișcare era pornită din credință către Dumnezeu. Un sunet cunoscut însă o făcu să ridice și ea fruntea și ochii rămaseră ațintiți pe aeroplanul lui Vlaicu.

Privirea ei apuse acolo, urmărind cum plutea un geniu al României, și cum se ducea cu oștirile să plutească deasupra țărișoarei ce se alipia iarăși vechiului trunchiu.

Vlaicu plutea alunecând tot mai departe, tot mai sus. Ca și Ciocârlia, parcă ar fi năzuit să iasă din atmosfera noastră și să se tot ducă până la soare. Se pierdu în zări, pe când oștirile treceau mereu.

Maria se lăsă pe un scaun. Luă un jurnal, îl deschise, însă rămase cu el pe brațe. Gândul ei răpit, citia aiurea. Citia în însăși, ființa ei, slove netălmăcite, al căror înțeles nu-l putea pătrunde. Sufletul ei știa o ’ limbă pe care ea n-o învățase. Peste câtva, Radu răsbătu să-i cucerească gândul. „Ce s-a făcut?... Cum aș mai putea urma? Ar fi o crimă în astfel de momente. Atuuci! Eră o distraGfie; un fel de a fi a tuturora... Acuma ?...”.

Se auzi discret bătând în ușă. D-na Paclea învoi intrarea și Profira, cu aceiași sfială, înainta, aducând pe tava mică de argint, un ’plic.

— Așteaptă cineva răspuns?

— Nu coniță. A adus-o un comisionar și îndată a și plecat.

Maria rămase cu scrisoarea în degete. Inima-i bătea cu putere. Mânai tremură când desfăcu plicul.

„După amiază, în sfârșit te voi vedea.

Radu’1. Ochii ei, mari de emoție, fugeau necontenit, recitind singura frază, și cu cât o citea cu atât se zăpăcea mai încâlcit.

Singura frază citită și recitită stârnise prin insistență o reacție. Instinctele întunecau dreapta judecată de până mai adineaorea. Amintirea trezea doruri nebune și o apropie iarăși de el. Se înfipse nestrămutat. În tot sufletul Măriei nu,mai era decât Radu.

De când’ nu-l mai văzuse!... Simțea că-i era cu neputință să mai prelungească această tortură. Dorul o strângea dureros în ghiara-i sălbatecă, totuși conștiința se lupta încă. „Voi fi oare atât de păcătoasă să-i cale cea mai sfânta, ’dorință a lui Gioni, poate, cea cea .de pe urmă.?”.

Se simți într-o fierbințeală neobișnuită. Se ridică pășind fără de rost. Mișcare automată, părea o mașină purtată de olldura aburilor.

Se aruncă la o fereastră, o deschise, apoi la celelalte, și pe toate. Nu era de a juns, păși spre ușa ce dădea în salon, apoi la toate ușile, și le deschise. Avea nevoe mai mult de spațiu, decât de aer. Umbla dintr-o cameră în alta, fără. de nici un scop. În mintea ei parcă se topeau toate gândurile în dor și mustrare de cuget. Tresări când Profira se arătă în -fața ci, poftind-o ia masă.

D-na Paclea păși tăcută, scoborînd trepiele, pe când Profira necăjită de praful ce intra ca un. fum ,’în casa de abea curățită, alerga închizând ferestrele, lăsând storul pe unde-bătea soarele; închise ușile și se sco borî și ea în sofragerie.

Maria sta în capul mesei. Femeia care servise eșise, și d-na Paclea mânca fără. de nici o conștiință. Ar fi mâncat tot ce i-ar fi pus dinainte, ori n-ar fi mâncat nimic. Era ceva automatic, o obișnuință pe care o exagera distracția.

Se auzi soneria.

Profira, care o servea, se opri brusc,’ când stăpâna ei tresări, scăpând furculița și privi cu ochi mari către ușe. Se ridică pășind în urma Profirei, care se îndrumase spre antret, ingăimând zăpăcită: „Dacă o fi... spune că... În fine oricui, spune că am plecat ai Gioni...“.

Se opri în pragul sofrageriei, trase ușa atât cât putea zări, prin crăpătura ce-și po irivi ochilor. Privea cu toată ființa ei.

Dacă ar fi cil... L-aș zări măcar... Toruși nu mă voi mișca de aci“ — șoptea ea parcă poruncindu-și voinței.

Profira înaintă prin antretul mare, deschise ușa, și dădu de factorul postai, care-i. Înmână o telegramă.

Servitoarea iscălea, pe când d-na Paclea văzându-l — încă cu bătăi de inimă pripite — deschise larg ușa și făcu un pas, tntinzând mâna spre Profira, care deschise telegrama:

„Mai stau ponta două zile În Corabia. Vino Să le mai văd înainte de a trece Dunărea. GIONI”

— Fă-mi curând bagajul.

— Plecați coniță?

— Da. Mă chiamă Gioni. Se află la CoTabia. Întreabă repede gara, la telefon, să răspundă la ce ore sunt trenuri pentru Go rabia. Ahl... dar... nu... Nu mai întrebă...

— De geaba — spuse d-na Paclea, oprind servitoarea, când își aduse aminte că nu mai era disponibil nici un tren pentru călători, fiind toate, atât fcele dc persoană; cât și cele de marfă, ocupate dc armata mobilizată.

— Plec în automobil. Telefonează șoferului. Spunei că trebue să plecăm la Corabia.

O altă servitoare, care ascultă, alergă în bibliotecă, unde se afla telefonul, pe când d-na Paclea suia’ iute scările și împreună! cu Profira își pregăti un mic bagaj. Se și găti de drum: cu o rochie anume, fumur,iu deschis, la fel cu haina și voalul gros. Își ascunse ochii subt ochelarii mari și privindu-$e în Oglindă, gândi cu satisfacție: „Chiar dacă îl întâlnesc, nu mă poate recunoaște”.

Plecă mulțumită, nefiind silită să i mintă, cum plănuise, și nici să-l primească, cu toate că îl dorea,din toată iubirea.

Sirena automobilului auzea din depărtare și după pulsațiile repezi, părea că aleargă grăbit.

Când vesti la scară, Maria se și scoborî, urmată de Profiră, care-i purta elegantul sac de drum.

D-na Paclea se urcă repede. Peste puțin timp automobilul pătrundea printre lume și mișcarea stradei. Maria n« privea nicăeri. Cu toate că era atât de ascunsă, totuși își plecă ochii, privind fără a vedea micul săculeț dela picioarele ei.

Peste câtva, sirena se auzea tot mai rar, apoi nu se mai auzi de loc. Mergea cu-o repeziciune amețitoare. Maria se resimți și ridică capul.

Eșise din oraș .și acum mergea ca săgeata, lăsând în urmă un nor de praf. D-na Paclea privi în urmă. Se mai zăreau în. depărtare cupole argintii, strălucind în bătaia soarelui. Măriei îi șopti gândul: „Radu e pe acolo“.

Flueratul unui tren îi abătu privirea. Două mașini arborate cu stindardul țărei, alunecau lin, ducând spre liotar un tren neobișnuit de lungr ticsit ciucure, de soldați, cățărați și pe acoperiș și pe treptele vagoanelor. Trenul viu ce răsuna de cântece vitejești, se micșora cu depărtarea și Maria căzu iarăși în gânduri. Un amestec de jale și fericire o cuprinse. Se pierdea într-un haos. „Pe care-l iubea?... Pe unul mai de demult... pe celălalt... mai.de aproape. Gioni era obișnuința, amintirile... Radu poezia, avântul nestatornic. „Iubirea, tinerețea, ve?- nica miișcare, subt care vibrează1 toate coardele simțirei. Iubirea și căsătoria nu pot duce îndelung împreună. Iubirea e numai libertate, pe când căsătoria stavilă”.

Astfel cugetă d-na Paclea, când șoferul ii atrase atenția și Maria ridică ochii... Aeroplanul lui Vlaicu plutea în aceiași direc ție, și ea privi îndelung sborul de vultur. Mai târziu iarăși fu răpită din gânduri ce-o abăteau mereu, când șoferul spuse: „Ne apropiem de Corabia, trecem Oltul”.

Maria era mișcată, trecând peste valu rile Oltului; cu toate că de mult nu mai văzuse Oltenia. După câtva iarăși se afundă Sn gânduri. Vocea șoferului o deșteptă, și ea rămase atentă.

În depărtare, mulțimea oștilor vestea că acolo se afla Corabia. Sute de mii de oameni peste care plutea ochiul și ghiceai că sfârșitul e acolo, în fundul orizontului, unde aeroplanele se mișcau puțin săltate dela pă tnânt, ca niște păseri uriașe, gata să. sboare în boarea luminei roșietice în fundul căreia apunea soarele.

Întinsul câmpiei se mișca ca o mare de. vieață.

Vibrau sute de mii de voci, contopindu-se într-un murmur lugubru, întrecut ades de glasuri aramice.

Mii de cai nechezau în alte depărtări Pe acolo se afla cavaleria. Din alte părți a jungeau mugetele vitelor cornute; cirezi Sn tregi, menite să urmeze pentru hrana oștirei.

Iii tot acest haos, se aflau unii lângă alții r învățați, cârciumari, poeți, rândași, ingineri. mi doctori, boeri, slugi..., în fine suflarea unei țări întregi era strânsă în aceiași atmosferă de patriotism.

Pe marginea șoselei, stăteau în repaos puștile, așezate șirag de snopi, cât vedeai în pierderea zarei.

Soldații deveneau iarăși oameni, câutându-și de mizeriile lor. Unii ajunși cu trenuri din depărtările țărei, alții sosiți pe jos mai de aproape. O seamă tineri, sănătoși,. cuprinși de entuziasmul inconștient, înjurau, privind mâlul bulgăresc dincolo de Dunăre. Jucând hora și brâul, așteptau voioși să treacă valurile.

Alții obosiți, mai în vârstă, mînați de boli ce mocneau ascunse, și care începeau să iasă la iveală prin oboseală, — stăteau mâhniți și descurajați... Alții, fricoși, printre rezerviști, erau plictisiți de a, se găsi deodată, într-un alt sistem1 de vieață, atât fizică cât și sufletească.

O aglomerație atât de omogenă ca mișcare fizică și atât de eterogenă ca mișcare sufletească.

Cei mai mulți se descălțați, și privindu-și. cu jale picioarele pline de beșici pe talpă,: — beșici de infanterist — ,,/le înfășeau în. cârpe, potrivind să le ferească de rpsățurile cizmei.

Alții se desbrăcau, uscându-șî cămașa. „Unii din cei sosiți pe jos: palizi, căzuți de oboseală, dormeau trântiți la pământ, pe când sanitarii ridicau pe cei bolnavi, trimițându-i îndărăt la spitalele din orașe.

Pe șosea, chesoane și tunuri, într-o. grămădeală nemai pomenită, urneau din greu, trase de câte șase cai, și se înșirau lanț unele după altele, cu soldați și ofițeri pe laturi.

Toată această oștire, călări și pedeștri, de îndată ce pornesc în marș, nu mai ține pasul disciplinat, ci fiecare merge în voia lui, cu bagajul ostășesc de 40 kilograme, pe o călduță tropicală.

Era un adevărat, vălmășag de oameni și de glasuri. Un pohoi ce se scurgea zilnic din țară spre Dunăre, și după fiecare regiment, oirma ambulanța.

Aceștia erau îmbrăcați fiecare cu ce pornise de acasă, și aveau înfățișarea unor ciocli subt praful ce-i acoperea. Ei duceau cu dânșii câte un sac, ’drugi pentru ridicat și așezat rănitul, felinare și unelte pentru groapă. Erau lugubri, urmați de preotul regimentului în trăsură de rechiziție.

Acestui grup nu-i lipsea decât glasul morței: clopotul, pe care avea să-l înlocuiască glasul tunului.

După ei se înșirau sute de furgoane, încărcate, unele cu bagajul ofițerilor — ranițe ușoare altele cu merinde, muniții și-n urmă cirezile.

Înfiora convoiul ce ducea, pe unii de voe pe alții de nevoe, să moară printre străini, între dușmani.

În preajma acestui măreț și înfiorător spectacol, automobilul se opri.

Gioni Paclea cunoscu din depărtare sunetul sirenei lor și ieși din mulțime întru întâmpinarea soției lui. Se urcă și amândoi intrară în Corabia, încrucișându-se cu automobilele statului-majpr, în care se încărcase maeștrii cânnaci: generalisimul, generalii Averescu, Hârjeu..., cari ieșeau din orășelul așezat pe malul Dunărei.

D-na Paclea privi cu drag ostrovul încărcat cu sălcii pletoase; ostrov ce desbina pohoiul apei. Dincolo, era malul bulgărescFiorosul necunoscut începea de acolo.

Pentru unii malul potrivnic era dușmanul, pentru alții inamicul, pentru cei întristați însă, umanitatea ce se întindea peste toată omenirea.

În acele câteva zile, până la plecarea lui Gioni, soția lui nu avu altă priveliște decât trecerea necontenită a armatei peste Dunăre.

Mii de oameni treceau atât de strânși unul de altul încât păreau că trec Dunărea, cu piciorul. Pe aceste punți durate pe plute„ ireceau brazde vristate de culorile uniformelor: Roșiori, Vânători, Dorobanți, Cava lerie, Artilerie cu tunuri grele.

Fiecare însă, oricât de curagios în apa rență, trecând podul simțea fiorul morței. Simțea cum se desprinde de ai lui. Rămâ neau tot mai în urmă; cei dragi... țara lui.

Dincolo nu mai era țara lor, pe al cărui pământ călcau trainic și cu încredere. Pe .acolo, tot pasul eră măsurat de grije. Fie care se gândea la moarte neștiind când i) va întâmpina.

Cei mai mulți treceau în răcoarea nopței, și-ri tăcerea lugubră nu se auzea decât vuc tul surd al acelor șute de mii de cizme, ce păreau că răsuna un singur pas gigantic.

Puntea peste Dunăre, era pentru mulți, ușa infernului, pe care Dante citi:

Per ’nte și va nella citia dolente

Per nte și va nelU elerno dotore Per aie și va tra la perduta gente. Pe când parte din armată trecea Dună rea, alte oștiri erau mai fericite, trecuseră; în Cadrilater, intraseră în Silistra în uralelo populației.

Locuitorii ieșeau înainte, privind ca pe mântuitorii lor, armata cu generalul CulceT escortat de colegi, toți călări.

Generalul citi ordinul de zi populației ce adusese armele ce aveau, depunându-le pe piață și ascultând cuviințele calde prin care ’li se făcea cunoscut că atât Silistra cât și Întreg Cadrilaterul, intrau din acea zi subt stăpânirea României.

Pește vechiul Dârstor a lui Mircea-Vodă; în Silistra, strălucea iarăși după atâtea veacuri, — ca un curcubeu de pace — stindardul țărei. Și strănepoții celor ce lupta seră alături cu marii domni pământeni, ieșeau cu brațele deschise să-și îmbrățișeze frații, să-și dcslcge limba, vorbind fără de sfială frumosul grăi strămoșesc.

V

După plecarea soțului ei, d-na Paclea

se reîntoarse acasă și, cum puse piciorul în prag, ceru scrisorile sosite.

Profira, sărutându-i mâna, spuse:

— Bine ați sosit, coniță! — apoi adause: V-a căutat mai în toate zilele un domnișor dela Crucea Roșie — așa mi-a spus — și v-a lăsat scrisoarea asta — sfârși ea, scoțând din buzunarul șorțului alb, plicul.

— E dela Radu... În fine... Cum s-ar fi putut să nu găsesc!...

Rupse plicul cu o nerăbdare copilărească, și citi:

Helas! Eri am fost după cum te vestisem, însă nu m-am ales decât cu bătăile inimei. Pe când așteptam să se deschidă ușa și să te văd, în fine... Deziluzie!... Apăru Servitoarea și cu grăi hursuz îmi vesti că... plecaseși la Corabia... Iarăși dor... iarăși pustiu în jurul meu!...

Fie-fi milă, iubit-o, și vestește-mă de îndată ce vei sosi. Căi de fericit Voi păși jrragid casei tale și când în cuibul-tău te voi desfăta în nemărginita mea iubire.’Câtă fericire cuprinde libertatea!

Citind rândurile, ea rămase în mijlocul, antreului. Obrajii i se împurpurase, ochii i se învăpăiară. Emoția dulce o fermeca iarăși.

Zăpăcită, Maria se urni, apoi se opri privind în juru-i, ca și cum ar- fi voit să se orienteze. Văzîî scara și porni a se urcă, însă. nu avu răbdare să ajungă ș-apoi... ci dezdol. iarăși Scrisoarea, urcând tot mai agale, cu ochii sorbiți de scrisul lui.

Din urmă, cineva se suia repede, pe când d-ria Paclea era în antreu] de sus.

Profira o ajunse, aducând un plic. Gunoscu scrisul d-nei Colonel Serea. Citi:

„Am hotărît ca Duminică, tot grupul jemeesc al regimentului nostru, să plecăm laConstanța și de acolo, cu vaporul până în fața Balcicului. Suntem nerăbdătoare să vedem măcar din depărtare, țărișoara noastră recucerită. Te aștept la mine, ori venim cu auto să te luăm?

Maria se simți fericită de această pofti re-, ce se brodea atât de nimerit situației gingașe. Cu toată dragostea pe care o simțea pentru Radu, era hotărîtâ să cutme și să. nu-l mai întâlnească. Totuși, paralel cu po runca înțeleaptă ce-și impunea, simțea cum dorul trqcea peste toate, nimicind în atotputernicia lui.

D-na Paclea căută să se oțelcască, însă, negăsind nici un sprijin-altul, era mulțumită să pribegească fugarnică, pentru a nu fi prinsă de robul atât de tiran.

Îmbrăcată cum se afla, se scoborî iarăși’. Se urcă în auto și porni să vestească ea însăși primirea acelei invitații.

Căldurea era în toiul ei, așa că, d-na Sc rea primea în zăvoiul răcoros al grădinei.

D-na Serea, împreună cu colegele, stă în umbra răcoroasă,, primind telegrame dela soții lor, și citind jurnale deja cenzurate.

Auto intră și se opri la scară.

Toate doamnele se ridicară, urmând de departe pe Florica Serea. Pășeau întru întâmpinarea d-nei Paclea, care"se și îndrumă către grădină..

.— Doamnă Serea, mă iartă dacă viu în astfel de îmbrăcăminte. Picasem; clela Corabia când ți-am primit vestea, așa’ că m-am grăbit să viu însămi să-ți mulțumesc. Deci pe mâine — sfârși Maria, strângând iarăși mâna pe căre o ținea încă într-ale ei. — Doamnă Paclea, să lăsăm ceremonialul la o parte. Prietenește, stai și prânzește cu noi. Cum numai 6 iveală?... Acum când suntem burlacc, am hotărît ca doamnele din cârdul nostru, să vie în toate zilele la mine la masă. Astfel ne vom petrece așteptarea împreună, pe când soții noștri luptă împreună. ’

— Primesc cu plăcere — răspunse d-na Paclea, simțind gingășia situației — însă dă-mi voe să alerg până acasă, pentru a mă primeni de aste haine prăfuite.

— D-nă Paclea nici de atât nu e nevoe. După cum vezi și noi ne-am îmbrăcat cu ce avem mai ponosit. Oare e momentul să ne mai gândim la lucruri ușuratece, când pe acolo... cine știe!...

— Mă supun... Ai dreptate. Totuși nu găsești că sunt prea acoperită de praf?...

— Du-te în sala de bao, iute; te întovărășește camerista să-ți ajute sa te speli. Scoate-ți mantaua și vino între noi.

Maria privi grupul depărtat. Toate erau în bluze de burangic străvezii, cum purta și ea.

Maria iar repetă: „Mă supun 1”, și urmată de femeia din casă, se apropii de auto, spuse șoferului să’ plece. acasă, apoi intră urmată de Soltana, în luxoasă casă în stil ’ românesc. Antreul era împodobit cu scoar- y țe, ’țesături, broderii artistice, oîăric, lucrate în. vastele ateliere, minuni ale industriei românești.

Maria, ajutată de Soltana, se curăța, pe când în grădină colegele oprite în ceață la o distanță, fără a fi văzute, eșiră în calea d-nei Serea și împreună se îndrumau spre pavilionul unde se prânzea de obiceiu. Masa era așezată cu zece tacâmuri și, d-na Serea însăși mai adăugă unul.

Un copilandru, îmbrăcat în port țărănesc, se apropii- ciț tava pe care stăteau pline paharele cu țuică și farfurioarele, una încărcată cu bucățele de pâne mici ca nafora, alta cu măsline.

Doamnele se serveau fără’ a lua seama câtă importanță dădea băiatul serviciului la care intrase de curând.

D-na Nerva, văzându-l țanțoș și’’ grav, atrase atenția d-nei Deleanu. Zâmbeau încă privindu-l însă fură răpite de cuvintele d-nei maior Voinea, care spuse ,cu voiciune:

— Maria Paclea e o femee extraordinară. Colenelul e deja cam brumat, ea în toată puterea tinereții, cu toate acestea e foarte corectă. Are flirt ce -e drept... dar cine nu are ?...

— -Toate femeile cum se cade, rosti înțepat d-na- colonel Deleanu.

— Tu tot răutăcioasă, Lio... Nu poți trăi până Când nu-ți întinzi țăpii ca ariciul, — aruncă d-na Serea.

— Când aud așa ceva... Să-mi fie iertat.

— E’ curios cum unele femei se înrăutățesc îmbătrânind, — surâse pășind spre scaunul ce ocupase, d-na căpitan Zelescu. o blondă foarte curtată.

— Dumneta crezi că e răutate, când nu admiți ca o femee care-și iubește soțul, să fie vecinie înconjurată dte o droae de flirți ?...

— E o distracție, d-nă Deleanu... Flirtul e tot ce poate fi mai nevinovat. Privește la’ d-na Paclea. Mai împresurată decât ea!... Cu toate astea...

— Privesc, însă rămân ca Toma necredinciosul... Ce vrei, constat că la noi flirtul e în conflict de interpretare. Sunt cuvinte care în alte limbi au înțeles echivoc...

— D-nă’ Deleanu, când ai cuget curat, cum poți gândi că altul ar putea face rău? Probabil însă, că linia noastră de conduită oscilează. Ce vrei, mentalitatea se schimbă. Se poate chiar să ai dreptate, totuși de d-na Paclea cred că nu poți bănui. Ai auzit ceva?...

— Nimic... Însă, cum spunea colonela mai adineaorea, sunt răutăcioasă.

— Cu toate astea nu slăbești, Lio... Presupun că tu faci cură de răutate cu intenție, — spuse șăgalnic d-na Serea.

— Absolut!... De când m-am îngrășat, Ceorges mă iubește mai mult.

— Domnul Deleanu are gustul orientai. li place femeia grasă, iar nu de-al de noi slabe, — făcu d-na Zelescu.

— Poți fi subțire, fără a fi nici grasă, nici slabă, bunăoară — și se întrerupse Zoo Rozin, alunecându-și degetele strălucitoare de inelate pe pieptul și talia d-nei Nerva Ele deșărtau al doilea păhăruț de țuică, când d-na Paclea apără, limpezită din haina largă și oblu. Părea un fluture scăpat din crisalidă. Pășea sprintenă și grațios; cu prindea potrivit în pas îngustimea rochiei până pe gleznele rotunde ce se prevedeau prin ciorapul subțire, conturai de pantofii ce păreau turnați pe piciorușe sculpturale.

Prin străvezia bluză de burangic se pro vedea frumusețea bustului și brațelor răs fățate din dantela pieptarului scobit, ce t ascundea numai corsetul. Rochia moale de. mătasă se lipea de formele statuare sub pașii grăbiți.

Maria Paclea se apropii de frumoasa gră dină cu crengile pomilor lăsate spre pământ, încărcate de fructe coapte, și atâtea culori a măgeau printre frunzele arborilor, câte scizvodeau în straturi, izvodite și ele prin că rări galbene de nisip.

Maria se apropii cerândii-și iertare peri tru zăbava pe care o pricinuise. Strânse» mâna tuturora și luă păhărelul, mulțumind doamnei Serea, care i-l înmână.

i — Ce plăcut e să jstai la masă afară și mai cu seamă în zăvoiul’ unei atât dc frumoase grădini — spuse d-na Paclea pe când se așezau în jurul mesei.

Pe aleia din fund se apropiau două servitoare, ducând farfurii încărcate.

— Dar copiii unde sunt? — întrebă Maria.

— Când am mosafiri, copiii stau la o parte, cu madama. Sunt pe-acolo, îi vei vedea după masă. Sunt deja mărișori și cum: noi vorbim despre multe, mă împac cu mine însămi, îndepărtându-i, evitând astfel, desvoltarea curiozităței înainte ca acest instinct să fie prevenit prin judecată. Qui ne connâis pas le pourquoi des enfants!

— D-na Serea tălmăcește fraza în franțuzește, pentru a-i dai mai mult brio acelui pourquoi. Eu l-aș pune în capul frazei mele pentru a o întreba despre bona gerntană.

— Da, Lenuțo, eu nu fac politică cu servitorii. E foarte devotată.

— Cum e germană?... — se miră alta.

— Da!. Și ce crimă?

— Cu toate acestea, acum sunt la modă englezele.

— Eu am engleză — întrerupse cu oarecare vanitate d-na maior Voinea. însă " ce să vă spun, sunt foarte nemulțumită. Un fel de nebună. Mitică spune în glumă, că’ trebue să fie o sufragetă.

— Răutăciosul — spuse d-na Harneau — totuși nici mie nu-mi plac. La ai mei am să-mi aduc o germană; sunt mai cuviincioase; spun, ba încă la fiecare frază: Gnedige.

D-na Deleanu zâmbi, își atinse vecina cu piciorul, apoi spuse:

— Dacă n-am fi colege, nu mi-ar fi îndemână între voi surioarelor. Închipuiți-vă’ că, copiii mei au fost crescuți de o bătrânică ide casă. Credeți-mă, am ținut mai mult să cresc cetățeni români, decât decor pentru palat și saloane. Iată nenorocirea noastră: educația cosmopolită. De cum încep copiii a gânguri, cea întâi grije a mamelor din societatea înaltă, este de a izola copilul, nu de exemple rele, însă de tot ce-i românesc. Îi aruncă în brațele unei streine, așa că mă credeți, am1 ajuns să avem o generație extraordinară de renegați. Un fel de parodie a românismului, prin slugărnicia de a ne adapta imediat la tot ’sistemul de vieață și naționalităților ce se aliază cu curtea regală.

i — Și anume ce rău găsești, ca și .noi româncele să vorbim mai multe limbi?...

— Doamnă Ștefani, dumneta rupi firul de .unde-ți convine. Dacă ar fi numai atât; dar privește ce epidemie s-a lățit în toate straturele so-cietăței noastre! Această cangrenă a guvernantelor mănâncă zilnic toate sentimentele naționale. Întrebi dumneta un copil să-ți spue o poveste românească, habar nu are. Da ia întreabă-l de câte snoave streine și atât de-n afară de firea vieței noastre, să vezi câte știut...

— Are dreptate d-na Deleanu, — spuse d-na Nerva. Eu îmi1 cresc copilașii singură, împreună cu soacrele noastre. Nu, tai-am1 lansat în apucăturile hailaifului. Se aude că principele Carol se însoară cu o rusoaică. Să ne așteptăm. Avem’ să fim1 a la ruSse. Să mai vezi ce invazie de rusoaice, căci de sigur va fi de modă și limba rusească !și creșterea rusească și...

’Toate râdeau cu voe bună, pe când d-na Nerva urma:

i — Nu, zău, e de gândit ce cale greșită apucăm1 cu toatele, luate în duium înstrăinărei... Ar trebui să ne abatem’ din calea greșită și să creăm’ o adevărată burghezime. La noi se vorbește de democratizarea aristocrației, pe când1 în realitate.se aristocratizează burghezimea. Și măcar dacă li s-ar lua ce au bun și care nu li ’se poate contesta, — educația.

— Cum burghezimea nu are educație? >— făcu d’-na Ștefani indignată.

— Are ceiace numim sarvoir vivre, însă rar se găsesc cu educație sufletească.

.— Aș! făcu d-na Ștefani, — doar cine-i frai-poate deosebi, și mă. crede că adevărate sentimente umanitare de educație se găsesc în a-ceșți oaimeîni, care caiută nu să lase în întuneric o lume de cerșetori, pentru a-i proteja cu înaltă lor ocrotire, ci să ridice demnitatea de om umilită: tocmai prin vechile instituții aristocratice.

Deodată expresia figurelor se schimbă, când maiorul Oltea intră călare, primit cu expresivul: Aa!!

Mișcarea și schimbarea tonului o interesă și pe Maria, care privi într-acolo.

— Ce plăcut e, să-ți ai bărbatul la 1 orturi, doamnă Oltea.

— Da. Jilava e aproape. Emil trage adesea câte o raită în oraș — răspundea ea — pe când cu toatele se ridicară, înaintând în curte și împrejmuindu-l, călare cum, nălmasc.

— Vești bune? întrebă d-na Serea?

— Astăzi s-a ocupat tot Cadrilaterul, — rosti solemn Oltea, cu chipiul în mână.

— Ura...a...a! strigau femeile și copiii, care alergaseră și e-i.

— S-a nemerit — spuse d-na Serea. Pe. mâine am hotărît o plimbare până la Constanța și de acolo până în fața Balcicului.

.— Veți privi deja țărmul românesc. La revedere. Alerg, căci am un ordin. Trecând pe aci, nu m-am putut opri de a vă vesti 1 o atât de mare bucurie... D-nă Serea, vă mulțumesc pentru amabila ospitalitate pe care o dați soției mele.

Și dând pinteni calului, cum’ încet se îndepărtase de lângă grup, ieși ca săgeata și dispăru. Câtva se mai auziră copitele, pe când doamnele se întorceau în răcoarele crângului, urmându-și cina.

După prânz, tinerele se recreiau plimbându-se prin aleele tufoase. Vorbeau,,despre noutatea jurnalelor de modă, de pălării, și unele își exprimau părerea de rău că nu-și pot purtă riouile toalete; totuși se mângâiați că mobilizarea nu va dura mult și că vor putea îmbrăcă rochiile elegante.

Cele mai serioase rămaseră în jurul mesei; fumau, sorbeau cafea neagră, ascultând pe d-na Ștefani care urma:

— Cât de bine și în voe petrecem între noi, și când îmi închipui că mâine suntem invitate să lucrăm’ la palat!...

— Bine ’Martol Ești extraordinară, 1— întrerupse Aura Storian. Ești poate singura femee între noi, care...

— Nu sunt militară și nu-mi place atmosfera care micșorează. Palatul îmi face impresia acelor oglinzi umoristice. Unele te arată uriaș de mărit, altele pitit ca liliputanii.

Zâmbi și ea pe când colegele râdeau, privind-o cu înțeles.

D.-na Ștefani deveni iarăși serioasă:

Așa e! Ce e făcut cu temei nu se mai poate desface. Nu uitați că mi-am făcut A educația pe malul lacului Leman. Că întaiu meu soț a fost jurnalist; că acel om inteligent era înfocat republican, și că tinerețea mea s-a cimentat în astfel de idee, având cel mai vrednic exemplu de valoarea republicei, trăind în Elveția... Mă credeți, când

’ înn mă duc la palat și încep cu protocolul, aduc aminte de anii copilăriei mele, când mama mă ducea la biserică, mă închina la toate icoanele, mă silea să sărut mâna la toți popii și dascălii, și să cred în câte năluce și superstiții. Și, cu toate acestea, sunt silită să merg la palat de oarece, curtea regală a devenit indispensabilă oricărei societăți de binefacere prin patronagiu.

— Mă rog — întrerupse d-na Zaneau — cu-n gest, cum ar fi recomandat-o colega e libre penseur, și după câte auziți și rerub-li-ca-nă.

— D.oar și regele și regina sunt republicani, 1— insistă d-na Ștefani.

— Cura? Au nebunit?

— Tu crezi că oamenii nebunesc când sunt republicani? Tocmai ca persoane înțelepte, înțeleg rostul democrațiilor viitoare. Sunt republicani În principiu... Acum începeni noi a fi mai. regaliști decât regii însăși, — sfârși Mavta Ștefani.

— A!... În principiul Apoi, draga mea, una e ăă vorbești de moarte și alta e să mori, spune proverbul italian. Tu, Marto, ești convinsă, ești revoluționară în puterea cuvân-. tului. În fine, femee cu idei noui.

— Da, Zăneasco, cu idei noi, însă într-o lume veche, putredă de veche.

— Se poate... Lumea e veche de când lumea, și totul se va învechi cu lumea. Noi ținem la tradiție. O națiune nu poate există fără de tradițiile sale care o caracterizează. Suntem fericite astfel cum ne aflăm. Ne place să ne îndulcim din noutăți însă cu economie.

— Fiecare cu părerea sa. Cât despre mine, nu sunt naționalistă, ci patriotă. Naționalismul duce la barbarie, sălbătecie, prin cenzură’ nedreaptă; pe când patriotismul cuprinde umanitatea și e accesibil adevăratei, largei evoluțiuni. Fericire și armonie nu vor fi, decât, când lutul ăsta pe care trăim; se va scutura de toate frontierele trase de interesele marilor exploatatori, și când umanitatea și frăția va nimici toate distanțele între indivizi.

— Totuși mai e cale lungă, până vom ajunge la ideile ce propagi, — spuse Maria Paclea. Prin cât de vastă1 cultură morală și intelectuală a mas se lor, nu s-ar putea, realizai Mai avem încă mult de luptat ca naționaliști, mai cu seamă noi... Mi se pare că ne-am prea abătut în discuție. Era vorbă să lucrăm.

— Uite harnică! spuse ’d-na Serea.

— Lucrăm aci sau în casă?

— În casă, d-nă Nerva. Avem de croit, cămăși și halate, și acolo sunt mașină de cusut, masa. Și apoi ia priviți la ceri-— A! Iar o să plouă. Ce vară uricioasă, — și când mă gândesc la ai noștri! Merg prin ploae, dorm în ploae, mănâncă în ploae, — spunea d-na Deleanu.

Și în mulți dintre acei ochi ce se uitau la norul în care se brăzdau șerpuiri de aur, străluceau lacrime.

— Acuma duc ei vieață aspră de soldatr Oare când se va isprăvi cu urgia războiului? r-T- rosti d-na Nerva..

— Cine știe — șopti cu desnădejde Florica Serea. Acuma, mă crede, le-am dat toate pe una singură. Măi tem mai mult de holeră decât de război.

Toate tăcută. Grijea le abătea pe când urcau treptele pridvorului. În antreul spațios era răcoare. Fiecare se așeză la locuL ei de lucru. Unele croiau, altele înseilau, coseau la mașină, când d-na Nerva, apropiindu-se de o mică bibliotecă, scoase ,un. volum legat în piele alba cu pervaz argintiu, și spuse: „Nu credeți că e momentul să ni-l apropiem pe Alexandri?”.

— Să fie bine venit la clacă noastră, —: spuse d-na Serea, și murmurul vocilor se stânse deodată, când d-na Nerva, măiastră în citire, începu:

PENEȘ CURCANUL

Plecat-am nouă din Vaslui

Și cu sergentul zece,

Și nu-i eră zău, nimănui

În piept inima rece.

Voios ca șoimul cel ușor

Ce sboară de pe munte,.

Aveam chiar pene la picior

Ș-aveam și pene n frunte.

Sfârșitul fu primit cu murmur de entuziasm. Mâinele erau prea ocupate pentru a aplauda.

D-na Deleanu, care toată vremea trăsese cu ochiul, nu se putu opri, șoptind vecinei, tăinuit:

— Acum aș putea jura și eu, că dintre noi toate, d-na Paclea își iubește mai mult’ soțul.

Vecina privi către Maria, cum rămăsese pe gânduri, cu lucrul pe genunchi.

Când ieșiră dela clacă, era târziu, și cum erau silite să umble pe jos, ele se aleseră; cârd, încotro ie era drumul. D-na- Paclea plecă cu d-na Nerva.

Era aproape miezul nepței, când Maria stânse becul și rămase cu ea însăși. Cu toate că era târziu, totuși nu o prindea somnul. O luptă tirană se încinse între voință și ispita dorului. Cu toată voința ce, conștient se ridica, totuși nu putea învinge, sau măcar îmblânzi puterea instinctelor.

„La ce sfârșit!... Cu bunăl seamă că Radu mă iubește mai mult... Nu m:aș divortk nici odată pentru el... și acum?... Ași putea fi atât de criminală... Gionil... Nu mi-a dat el toată fericirea în care mă aflu astăzi? ’Fericirea... — mai repetă ea zăpăcindu-se. Dar oare fără de Radu...“.

Dorul răsbătea iarăși. Învingător, și atunci, parcă-i venea să se îmbrace, parcă s-ar fi dus pe ’jos’ până la casa lui...

„Nu aș intră însă1 l-aș vedea poate... Și apoi — își zise ea îndârjit, pentru a întări curajul—,dacă m-aș întâlni cu el?... Ce-ar fii... Cum1, nici să-l mai vădi... Nici să nu-i mai vorbesc nici odată 1...“.

Își luă. perinuța și o strânse lângă o- braz. Dorea iarăși să o cuprindă brațele -desmierdătoare, să simtă pe gură lipindu-sș caldele buze, să-i audă șoapta.

„Ce frumos suna graiul lui Radu... Pare că trece vântul în crâng prin frunziș. Gioni?.. are graiul aspru parcă suflă vântul prin frunze uscate.

Maria, biruită, se hotărî ca, la întoarcerea din Constanța să-l primească... „Să vorbim ca doi prieteni, acasă la mine”.

Acasă?... Parcă-și auzea dragostea suspinând în odăița dintre mălini.

’Prietenie? Dar Eminescu a spus: ’Amorul care isprăvește cu prietenie nu a fost amor.

„Și amorul meu cu Radu nu poate sfârși cu prietenie... Nu... nu pot să-i fiu prietenă-.. Voi să-i fiu aceiași iubită, adorată”.

Astfel, împăcată cu ea însăși, adormi în brațele ce tot mai aeve o cuprindeau în dulce desmierclare. Simțea cum tot mai calde se topeau buzele lui pe gura ei însetată. Auzea tot măi clar graiul ce șoptea ca adierea...

VI

jj oamna Paclea, reîntorcându-se dela

V-^ Constanța, lăsă pela casele lor colegele cu care călătorise împreună, și astfel zăbovi drumul mai îndelung, oprită și de o cunoștință care știa de unde vine; deci o întrebă „cum e pe-acolo”.

— Numai în Algeria am admirat asemănătoare frumuseți — spunea d-na Paclea. —Noi suntem: deprinși cu peisajulJnuntelui păduratic, supra îmbelșugat în coloritul variat al sezonului. Pe coasta de argint și care e a noastră, peisajul are deva clasic, superioritatea nudului prin simplicitatea, lir niflor. Dela Constanța, te diice hăt departe un brâu de stânci întunecate ce se termină prin cupola capului Caliacra. Dincolo de acest sombru contur se dieschide un alt golf, acesta însă e cu zările dealurilor albe, parcă ar fi ninse, parcă ar fi de marmora. Acolo, se ridică în amfiteatru .viitoarea noastră Nisă: Balcicul. La poalele stâncelor ca de argint, se oglindesc în albăstrimea mărei, sate și orășele amijite din verdele grădi-, nelor. Un adevărat rai pământesc din depărtare.

Fiecare sosită schița, la rândul ei, curioșilor ce întrebau, mai acelaș peisaj, cu sporul sau scăderea talentului personal.

D-na Paclea ajunse acasă târziu. Silueta Profirei, de departe, parcă-i spunea că o. așteaptă o veste.

Maria sosea obosită după atâta ocol, pentru a nu fi prinsă. Nu se dăduse de bună voe, însă, simțea cum cade. Era învinsă. II dorea mai puternic ca oricând. Suferea,, răcnea în ea însăși.

„Cât e de pustie casa fără de. Gipni.1... De ce nu-mi simt și sufletul tot atât de. pustiu de Radul”.

Se tânguia, se vaită, simțea cum totul plânge în ființa ei. Șe simțea mai strânsă în prada dorului ce nu avea alt liman’ decât’ brațele lui, de când persoanele cu care era. până mai adineaorea o părăseau pe rând.

Profira îi. Înmâna scrisoarea. Maria citi cu bătăi repezi.’de ‘inimă:

„Scumpa meu, sunt martirizat de atâta. iăcere cât și de lipsa ființei tale. În toate zilele merg să cerșesc vești dela tine, și în toate Vilele ’ntâ întorc mai îndurerat. Poate ntâine va fi ziua mântuitei. Poate mâine voi avea.norocul să te văd, să te aud, săi te cuprind în brațele mele, odorul fericitei mele, și cu nesațul nemărginitei iubiri, să-mi topesc tot sufletul lângă ființa ta. După amiază mă îndrum către line, de oarece dimineața sunt foarte ocupat prin înlocuirea unor colegi plecați în Balcani. Sper că astădată pot să-ți spun la revedere, dar... ce sunt aceste cuvinte seci pe lângă dorul întălntrei noastre.

! Radu

Citind rândurile, Maria se afla în sfiala unei întâi întâlniri. Totuși dorul o zorea. Îi era cu neputință să. mai rabde.

„Ei și?... ce crimă!!.. Am să mă întâlnesc aci la mine. Avem să vorbim...”.

D.-na ’Paclea se înputernicea și era sigură că dorința lui Gioni va fi ispășită, ca va fj cuminte cum se cădtea în acele triste momente. Totuși și dorul cerca, partea lui, măcar de mângăere, dacă tiu de satisfacție.

Acea noapte fu un iad de grea încercare. Borul sbucnca ca o flacără, mistuind năprasnic totul, în puterea lui.

A doua zi se trezi târziu. Era aproape vremea prânzului de amiază și Maria, privirid ceasul, simți o nespusă mulțumire: „Nu mai am mult de suferit, de așteptat l“.

Cu cât ceasurile înaintau, cu atât d;na Paclea se zăpăcea mai mult.

După dejun, se îmbrăcă cu cea mai frumoasă rochie de interior, albă de burangic îndantelată de mreaja ajururilor. Părul ei ondulat era stăpânit — ca de obiceiu — pe frunte de un cerc de aur, cercuri pe amândouă brațele și o singură boabă de mărgăritar atârna pe un lănțișor ce-i inela gâtul.

D’-na Paclea se privea adesea în oglindă. Era fericită că și Radu o va vedea cum- e Ta dânsa acasă. Scapără de nerăbdare. —,,Oare la ce oră anume va sosi ?...“.

Trecu în salonaș. Stolurele erau lăsate și lumina se. cernea discret numai prin dantela, ce le termina. Verdele deschis al pereților era înflorit cu crisanteme albe, și din aceiași mătasă și mobila. În lumina amijie, culoarea părea mai palidă, bronzul mai stins.

D-na Paclea se afundă în perinele moi ale unui fotoliu. Privea tablourile ei, iscălite de maeștri celebri, era atentă însă la vieață ce vibra afară.

Deodată ochii se deschid mari, sângele pieri depe față. Maria se ridică, făcu un pas, apoi se trase iarăși îndărăt, rămânând neclintită ca o strajă... Sunase la scară. Era întâia dată când Radu intra în casa .ei.

Profira vesti ca domnul dela Crucea Roșie dorea să-i vorbească.

— Să între — îngăimă d na Paclea — și rămase în loc, cu ochii ațintiți într-acolo de unde se și auzeau pașii lui.

Ușa se deschise și în ochii ei ca și-n întreaga-i simțire nu mai era decât Radu.

Cu privirea învăpăiată, cu un surâs dureros, Radu, palid ca și Maria, se apropia. Ușa se închise.

Radu o cuprinse și cu pasiune o sărută înăbușit de nenumărate ori: pe ochi, pe, buze, pe umeri, pe când Maria se zăpăcea 1/ tot mai cucerită, în delirul acelei netălmăcite senzații.

— Acum ești numai a mea Măriei Suntem alături, fără de nici o sfială... O, dată nu s-ar mai întoarce I

— Răutăciosule — șopti ea pășind dusă. de după mijloc.

Se așezară pe canapea.

— Răutate nu, însă cruzime. E singura ființă care aș vrea să o văd dispărând dintre noi, și dacă nu s-ar putea altfel, fie și din lume. Nu dorești și tu să fim1 singuri?... șopti eT cuprinzând-o și alipindu-și capul pe pieptul ei cald de voluptate.

Era momentul’ suprem când graiul nu mai are ce spune, când totul se simte fără a se putea tălmăci... Radii- își deslipea câte m-y-..

o clipă brațele, pentru a putea strânge iarăși lângă el ființa adorată, inima ce bătea atât de vorbitor Sub obrazul, sub buzele lui.

— Fă-mi și mie partea acestei fericiri. Să-mi plec fruntea pe umărul tău — șopti Măr ia.

Nu mai. gândeau, nu mai vorbeau — iubeau.

Mărie, când mă gândesc că o să se reîntoarcă...

— Ne va alunga în odăița noastră, în cuibul fericirei noastre, — șopti ea pe când un tăiuș îi brazdă gândirea — Cum poți gândi cu atâta cruzime, tu care ești numai iubire, Raduculc?

— Iubirea e și voluptate Marioara mea, .și voluptatea cuprinde multă cruzime. Tu -nu mă iubești cu aceiași pasiune cu câtă te îndrăgesc. Tu nu ai fi în .stare să faci nici un sacrificiu pentru iubirea noastră.

— Nici unul care ar scădea-o.

— Totuși iubirea ta nu-i sinceră, Mario. Numai eu te îndrăgesc cu cel mai desăvârșit amor, — și Radu îi cuprinse într-o îndelungă sărutare gura.

Ființele lor vibrau Subt cutremurul acelui neînțeles, care trăește în noi vieață nemărginirei.

La scară sună.

Ei tresărire, și cu o expresie de contrarietate se priviră zăpăciți.

— N-ai prevenit să nu primească!... — Cum era s-o fac... S-ar fi presupus ceva — îngăimă Maria — pe când se desprindeau unul de altul, privindu-se îndurerați.

Se ridicară zăpăciți.

— Vino-n astă seară la noi acasă; aci parcă am fi într-o biserică. Acolo nu ne desparte nimeni.

— Ai spus cuvântul — șopti ea pe când în mintea ei fulgeră amintirea cuvintelor iui Gioni la plecare.

Erau în picioare față-n față.

’Profira vesti: d-na Soldini.

Radu îi sărută mâna, șoptindu-i: în astăseară, — pe când se auzea foșnetul mătăsei, sub pașii greoi ai voluminoasei mosafire, care urca scara.

Era încă în antreu, când răspunse amabilului salut a lui Radu Vulpian, care eșia, furișat o clipă de privirea ageră a experienței femei.

Maria își potrivea părul în oglindă când d-na Soldini umplu deschizătura ușei cu magistrala ei persoană.

— Bine te-am găsit, d-nă Paclea. În sfârșit Mercurea asta ești acasă.

Mari,a avu o expresie de surprincîere și contrarietate. Uitase că-n acea zi era Miercuri. Nu era pregătită cu nimic.

Zăpăceala ei cât și expresia ciudată a figurei, surprinse mosafira, pe când’ se îmbrățișau, gândind rău în acelaș timp una de alta, cum li- se întâmplă adesea femeilor mondene.

i — Ai primit vre-o veste prin1 tinerelul care eșia de aci?

— Da! — răspunse Maria, simțind că s-ar da de gol... Vine dela Corabia — urmă ea — și mi-a spus că ai noștri sunt deja departe în Bulgaria...

— Ce situație- tristă — spuse d-na Soldini, oprindu-se o clipă ca o subliniere, apoi urmă >— să nu știi unde se aflu.

— D.-nă Soldini, hu se poate ști nimic. Primesc telegrame, aflu că e sănătos; însă nu știu de undie. .Cărțile poștale, anume militare, port ștampila regimentului, fără de nici o altă lămurire. Scrisori- închise nu primește nimeni, de oarece toate sunt cenzurate și apoi trimise.

Pe când ’d-na Paclea vorbea, d-na Soldini o privea. Atât expresia cât șr zăpăceala îi spuneau că după acest război se va declara ceva...

La scară sună’ iarăși, dâră’ însă ca d-na Paclea să mâi simtă vre-o erupție. Alte doamne intrară, pe când Maria. Îi făcu semn Profirei. Ea înțelese. Pe dată alergă la telefon și vesti casa Riegler să trimită cele lipsea pentru ceaiul tradițional saloanelor.

În salon lumea se înmulțea, pe când d-na Soldini spuse:

— Acuma începem a petrece cu totul oriental. Iată-ne numai între femei. Mă credeți, dacă tot astfel e cu feminismul, apoi lipsă....

— Sunt asemănări însă și diferențe — spunea d-na Pangal — asemănări ca gru-,. pare însă nu și ca expresie, de oarece femeile orientale sunt cârduri de roabe, pe când feministele legiuni de revoluționare și inteligenți superioare.

— Orice mi-ai spune, d-na Pangal, găsesc că e groaznică o societate numai de femei.

— Și d;e ce nu găsești tot atât de groaznică o societate numai de bărbați.

— O societate unde simt numai bărbăție ceva sălbatec: Camera, Serialul, armata — spuse ea cu ironie, subliniind cele dintâi — apoi adause: o societate numai de femei e tristă-, să ne priviml...

— O idee, d-nă Soldini. Nedeprinderea joacă cel mai mare rol în toate începuturile — insistăd-na Pangal, pe când voluminoasa doamnă, deschizând un evantail de fildișroz încrustat cu aur, protestă-

— Monăstire! e monăstire, draga mea. Nu e vorba că și pe acolo sunt măicuțecare își aleg câte un căhigăraș smerit...

D-na Paclea se înroșji își strămută atenția către d-na Sandii, care spunea vecinei că ea nu-și are în război numai soțul, ci și băiatul și fratele.

— Patria recunoscătoarei — spuse tare d-na Paclea, după care repetă cele spuse, pentru a da o altă îndrumare conversației.

— Da! Patria e recunoscătoare tuturor acelora care merg să moară, fără) a se gândi, la cei vii care rămân pe urma lor, — zise d-na Pangal cu ton doctoral.

— E ușor de vorbit eroic dela distanțq.. Eu însă tremur ca frunza, când1 mă gândesc că ar putea fi adevărate toate cruzimele ce se svonesc — rostea cu graiul în. lacritne d-na Bujor, de abea măritată.

— E fapt — adause d-na Pangal. Monstruozitățile bulgare âu ajunfe la .cuhne. Bărbatul meu îmi scrie prin cineva — mister — că la prizonierii bulgari, le-au găsit în sân mâini de copilași tăiate? și la întrebare, au răspuns că: le tăiase acele mânuțe copiilor greci și turci, pentru a le avea ca talisman purtător de noroc. În război.

— Vai ce grozăviei — răcni d-na Bujor și, palidă, c&!u ,p-e speteaza scaunului,

— Cum se repetă sălbăticia hună — spuse d-na Pangal... Husarii unguri ai lui Dampfere își împodobeau căciulile cu mânuțe de copii tăiate, în războiul de 30 ani.

— Vă rog luați alt subiect. -Toate dintre noi suntem’ femei de militari, — spuse d-na Soldini... Militarii ca și doctorii, vorbesc de cruzime și moarte cu indiferență.

— Dă, doamnă, cu indiferența cu care își desvălesc pieptul în fața morței, rostea d-na Pangal, pe când d-na Soldini schimbă’ tonul.

— Aud că femeile bulgare, chiar fericite, își trimit soții la luptă.’ Se zice că1 ar fi atât de mojici, încât ele sărmanele ar fi fericite să rămână singure.

" >— Isbândă feministăl — spuse d-na Paclea.

Toate zâmbiră cu înțeles, pe când servitoarele aduceau pe tave, înghețată și bătături răcoritoare.

— Să eșim! pe terasă; a apus soarele — zise d-na Paclea.

Servitoarele „deschideau largi ușile, pe unde năvălea lumina palidă; femeile eșirăi pe terasă; Soarele asfințise deapururi în atmosfera-i de lumină, lăsând lutul planetei învăluit în beznă.

Cerul era încă p boare de aur ce scălda orașul și da clădirelor ceva poetic ca de basm.

Ele admirau împreună, când clădirile ca de marmoră, când cerul — o cup.olă de ,aur.

— Frumos e apusul în București,. — spunea d-na Soldini, așezându-se la una dintre mesuțele ce împrăștiau pe terasă servitoarele și lângă care se așezau doamnele după simpatie.

— Frumos >— răspunse d-na Pangal — fiindcă nu avem’ clădiri prea mari și avem. multe grădini, așa că e destul spațiu pentru jocul luminei în feeria apusului.

Așezate câte două, vorbeau animat de diferite subiecte.

Maria ’Paclea se furișe o clipă. Trecu în camera ei de culcare și căzu pe un fotoliu, - obosită de toată încordarea pe care. o făcuse, și dc emoția ce o stăpânea încă.

Radu îi spusese, la revedere în căsuța noastră. Inima-i răcnea, murea ;după acea întâlnire; totuși mai găsea încă putere, puterea de a-și m.ări tot mai mult încercarea.

VII

Jjela fereastra unei căsuțe depărtate

de centru, Radu privea și el, când frumosul apus în cer de aur, când pomii și florile grădinei, când mormintele de peste drum, în jurul bisericei, ce pe acolo domina casele din jurul ei, nu era tupilată de clădiri mult mai înalte ca în centrul orașului. Lume — mai cu seamă femei, — intrau pentru a ruga, îndurând sănătate celor duși în război.

Radu privea la toate ce-i stăteau sau treceau pe dinaintea ochilor, însă, totul se topea .îritr-un fel de umbră- În lumina gândului nu era decât ’Maria, Maria a cărei ființă îi cucerea cuget și simțire. Totuși parcă se, lăsase o negură, parcă nu o mai vedea pe Maria atât de aevea ca odinioară-

De când pășise pragul casei ei, Radu se descurajase. Simțea cum i se prăbușește perspectiva viitorului. Începu să-și simtă situația, începea să se vadă. Până mai adi~ neaorea nu simțea decât dragostea, acum îl străbătea grija.

„Cum să îndrăznesc să-i cer să se despartă, ei care trăește în lux princiar, pe când eu nu dispun decât de 300 lei lunar, leafa. Dacă ar fi ea bogată, să ducăl înainte vieață în care e deprinsă, sau dacă ar avea. instrucția cuvenită pentru a-și câștiga existența”.

Maria i-a spus — privitor la mica lor odăiță — „că se măritase săracă”.

„Dc ce nu am îndrăznit să o întreb, dacă nu s-ar mulțumi cu o vieață simplă, îri care toată comoara ar fi sufletească!.. Aș ofili, de sigur gingășia situației noastre, gingășie care mă jenează atât de puternic dar tăcut..

Nici nu-i trece prin-minte! Poate s-ar nărui totul în fața sărăciei...

„De sigur, pornirile noastre nu bat acelaș drum. Dacă m-ar iubi și ea cu aceiași sinceritate, mi-ar fi propus ea. Întâlnirile noastre sunt atât de repezi încât nu o cunosc decât ca frumusețe fizică și voluptate. Inteligența ei de abea licărește în clipe. Profit ce e drept, de tot fannecu-l ființei, ei, fără a avea nici o responsabilitate.. Ar fi idealul altuia ca mine. Eu însă’ mă simt legat pentru o vieață conjugală, liniștită... Ce sunt aceste clipe fulgerătoare, pe lângă dorința mea de a o vedea, de a o asculta, de a o urmări în toate amănunțimelc vieței. Când doarme, când1 se trezește...

„Dimineața, veselă, se răcorește-n apă,, își piaptănă frumusețea părului și, una câte una, hăinuțele ascund frumusețea corpului, ce străbate prin molătatea lor,... când își vede de gospodărie, când citește, când degetele frumoase lucrează...’ Și seara când, obosită își aruncă hainele, și-n străveziul cămășei de noapte, mi-ar sta alături o vieață întreagă... -Toate aceste nimicuri atât de însemnate în vieață intimă, îmi lipsesc cu desăvârșire.

„Astfel cum e nu poate dura. E1 un capriciu pe care mi-l poate curma altul. De sigur, acesta va fi sfârșitul. Totuși, mi-e dragă, dragă, atât de dragă!... Parcă i-aș spune totul când nu e lângă mine, și cum’ totul dispare, mutește, d-e cum! o văd... Numai când! mă gândesc și parcă mă lovește asprimea cuvintelor. Cum aș -putea să-i spun. Ce trecere bruscă!...

„— Nu mă iubești, fiindcă refuzi dea-mi împărți sărăcia! Dacă nj-ai iubi te-ai căsători cu mine!...”.

„Și apoi aspectul vieței mele! Ce pot eu face pentru ea?... Cât măi doare! Sunt pătruns d-e.p grije netălmăcită. Poate mai bine era să nu mă dud la ea acasă... Ținuta, graiul, îngândurarea..., adâncimi sufletești viforoase; cu toate că inimioara-i bătea puternic sub culcușul drăgăstos pe care-mi alipisem fruntea”.

Radu oftă și rămase trist. Nu se temuseatât de Paclea când1 prezența lui era ca o vrajbă între ei, cum! se înfiora de când dispăruse dintre ei.

„Ce s-o fi petrecut între și el la despărțire?... S-ar putea ca adevărata ei iubire să fi fost și să fie dânsul; pe când eu o trecere de timp, un capriciu, o necesitate a tinereței ei... Dacă ar fi astfel... pe când eu o iubesc cu toată’ simțirea, cu toată ființa mea”.

Și gândul, sub impresia îndoelnică, parcă n mai putea răsbate înainte; se opri și cu încetul prinse ași reaminti întâia lor întâlnire, atunci când o văzu pentru întâia oară, în salonul d-nei Nerva. Sfiala lui de a vorbi. și apoi acel avânt, când ochii lor începură;, a se înțelege, când strângerea și sărutul mânei tălmăceau atâtea dorințe...

’Prima lor întâlnire, eșind de acolo, pe o ploae torențială... Maria se urcase într-o birje, și cum1 el cerșea un locușor, ea îl luă! alături, și cum conducea el birjarul, ei se treziră la mica căsuță... Ol acea întâi întâlnire. Timiditatea ei fecioreasca, rușinată de dragostea ce-i întrecea voința, trezind o vieață nouă...

Radu tresări neplăcut din gânduri. Nu cugetase niciodată la cele trecute, atât era de cuprins de ziua de mâine și de fericirea ei.

„De ce să reconstitue trecutul?... Să fie preludiul inconștient al sfârșitului?... Deja .amintirea!”.

Cât de fericit fusese până mai adineaore, când zilele curgeau line ca iubirea, și cum singura grije a necunoscutului ascuns în mintea ei, schimbase totul în suferințe.

Scria versuri desperate, nebune... Mintea lui făurea mii de gânduri într-o clipă și în nerăbdarea-i să pice mai curând seara, ar fi dorit să se afunde în haos cât mai repede lumina soarelui, pentru a vedea răsărind steluța lui, care lumina la fereastra căsuței de sub plopii fără soți...

— Răbdare, răbdare, liniștcștc-te! — își spunea el, stând ca-n contemplație.

Se făcu noapte. Radu Vulpian plecă spre căsuță. ’Pășea repede, și o rană se deschidea, cugetând că nu va avea parte decât de aceste câteva clipe răpite soțului ei.

Se apropie, însă nu se vede zarea celei mai strălucitoare lumini. Fereastra e întunecată. Ajuns, trage cu putere varga de fier și aude-n depărtare sunând clopoțelul. Femeia care-i închiriase camera, își apropie pașii, deschise ușa rămânând locului, cu o lumânare aprinsă în mână. Muțește intrară în odăița curată cai o chilie și în care se încuibase mirodenia floarei de mușcată, brise bize, cu care erau iezite zăbrelele ferestrelor. Aprinse lampa, ștergându-și mereu ochii.

— Ai vre-o supărare, cucoană Săftică?

— Ciun de nu domnișoruleh.. Astăzi mi’-a plecat cel de pe urmă băiat în război, adică la moarte, — și oftă din adânc. ’

— Să nu ai grijă. Nu are să fie război. Oștile noastre s-au dus tocmai pentru a pune capăt războiului.

— Crezi?... — strigă bătrâna cu. ochii mari, cu buza tremurândă.

— Oare de ce întârzie duduia?...

— De,., știu și eu!... Nu cumva i-a ple.- cât și ei cineva în drumul morței?

— Acela-i drumul vitejiei, cucoană Săftică, — și privind-o cum1 furișea o lacrimă, îi spuse:

— Te rog dă drumul Ja fereastră, mirodenia florilor e prea tare.

Safta trase în sus un mic zăvor, și dând brânci ferestrei- aerul intră mai cald ca-n odae însă mai proaspăt.

— Ia spune-mi, domnule, e măritată, văduvă, fată’ mare?... N‘am putut-o zări de fel, niciodată. Vine ca o cadână... Așa voal gros!

— E o cadână — murmură el îngândurat, și scoase ceasul din jiletcă.

’Privi și se neliniști... Deja nouă ceasuri! 1— Să-ți dau cu cărțile, ori să-ți fac o cafeluță și să-ți ghicesc în drojdii, așa cuin îi fac și duduei ascunse, până ce vii dumneta. — Dacă vrei, fă cafea, însă fără să-mi ghicești.

Femeea, pregătind’ cafeaua urmă:

1— Și de ce te ferești, domnișorule, doar vei fi știind și dumneta că, Anica cărturăreasa dela Iași, i-a prevestit lui Cuza că va fi Domnilor, și Îndată ce s-a ridicat în scaun, Vodă Cuza nu a uitat, ci i-a cumpărat Anicăi o casă pe S o col a, în care mai trăește și azi.

— Da de domni mai prevestește?

— ’Ei ce vorbești dumneta! Unde se mai află un Cuza-Vodă-, boerule?

Radu surâse, privind’ femeea cu care vorbea cu plăcere, până când auzea degetul cel drag bătând! pe din afară, în geamul ascuns de pavăza storului.

Erau zece. Radu băuse cafeaua și Maria tot nu se arăta.

„S-o fi întâmplat ceva. Mai totdeauna ea era cea dintâi sosită. Am să-i ies înainte” >— își zise Radu, simțind că nu mai e în stare să stea locului așteptând-o.

— Mă duc întru întâmpinarea ei, cucoană Saftă, — și Vulpian porni privind1’cu luare aminte la siluetele de femei ce întâlnea în drum.

Dela o cale se urcă în singura birje rătăcită pe acolo, și tot drumul era numai ochi, privind în toate trăsurele cu care se încrucișa.

Se scoboară și dă drumjjl birjei în apropierea casei ei. Din depărtare îl surprinde bezna. Se apropie, sună odată, așteptă, apoi- sună iarăși, mai îndelung, și așteptă. Nu-i răspunde decât tăcerea..

„A plecat iar și cu toate slugele?... -Poate știind-o singură o fi luat-o vre-o prietenă să. prânzească... Va sosi mai târziu. Voi aștepta-o”.

Și Radu Vulpian, fără să-și dea seama, începu să se plimbe dealungul casei ei.

— Ce s-o fi plimbând ăsta așa sistematici — spuse un inși care se oprise pentru a pune la cale du tovarășul său, mai multe gheșefturi în aprovizionarea armatei.

— Mon cher, dacă vom lucra bine și iniiligent ne facem oameni...

— Așa-i br.e — spuse celălalt, trecându-și brațul prietenește pe spatele tovarășului său. Pe urmă putem spune preotului mă și preotesei fă, cum zice românul.

Vulpian auzi și fu surprins, văzând că atrage atenția și că se ascundea tocmai ca struțul. Privi în juru-i. La colțul stradei o berărie. Se îndrumă, se așeză, poruncește o bere, furișând necontenite priviri într-acolo, la casa ei, doar va zări lumină, va vedea o mișcare. Nimic.

În apropiere un gramofon răgușește, frumosul glas a lui Carusso.

Lumea trece îmbulzindu-se. Ades i se svâcnește inima, când o trăsură sau o siluetă de femee se pare că se opresc acolo. Dț;la o vreme lumea începe a se rări, și Radu tresare când chelnerul oprit în fața îui spuse:

— Domnule, fiind ceasul unu, închidem.

— Cum? E așa târziu?...

Radu scoase ceasul. Era prea adevărat, trecuse de unu.

„I s-a întâmplat ceva!... Dacă e acasă?”...

Și Vulpian se apropie iarăși. Parc-ar .fi voit să dărâme case, pentru a putea afla ce se.petrece între acele ziduri tăinuite; Nu cu puțină sfială sună, așteaptă1 însă zadarnic,

„Poate e stricată soneria” — se mângâia el. „Ce pot face mai mult?... Să bat ca pumnii în ușă... Să răcnesc pentru a fi auzit” — se întrebă ci printre dinții încleștați, strângându-și pumnii cu putere.

Mâhnit, face câțiva pași, doar va zări îndărăt o fășie ‘de lumină... Nimic. Beznă și tăcere.

Simte că-l seacă’ un’ gol. Mintea de abea mai licărește.

„Să fie oare sfârșitul?”....

Picioarele-i slăbesc. Se urcă într-o birje, spune adresa și se uită îndărăt, la casa ei întunecată ca sufletul lui, până ce nu o mai văzu. Trăsura coti, Radu își întoarse capul, privea în jos. Grija necunoscutului stingea dorul. Radu nu mai iubea ci suferea, nu mai dorea ci cugeta.

;,Trecutul să1 fie deja în agonie, pe când trăește încă atât de viu în ființa mea?

„Trecut! Dar fiecare zi nu e mqartăj prin somnul ce o desbină din vieață noastră. Și toate zilele nu se adun ele în somnul etern!”.

Dela fereastră, Maria îl pândise, îl urmărise, suferise cu el alături. Ardeau în mijlocul aceleiași flăcări. Cu inima zdrobită de voința cu care se stăpânise,’ totuși măgulită, surprinzându-l, ea se trase dela geam și pe bâjbâite, ajutată nurflai de becul din stradă, ce-i cernea o zare în odâia, Maria ajunse la pat și căzu pe pernă încrețind fruntea și strângând cu putere brațele pe piept.

Dimineața când Profira intră, Maria așteptă scrisoarea pe care o zări pe tavă alături de ceașca cu ceaiu.

„Te-ant așteptat nu numai la ceasul obișnuit, dar la toate ceasurile până în zori, și de durerea nevenirei tale, simt încă pustiul pe care-l lasă un dor adânc. Te aștept și în aslăsearu, și dacă nu vei veni va fi semnul cel mai înțeles că viata meu c de prisos. Mă vei încredința că dragostea ta adevărată a fost și este soțul tău, iar eu o trecere de timp, o necesitate poale... Dacă nu aș fi în stare să Săvârșesc nici o crimă, pe seama altei ființe, voi face-o însă pe însăși ființa mea. Voi fi dușmanul, victima și ucigașul. Nu crede că sunt amenințări în scop de ademenire, cele ce citești, Mario. O iubire atât de nemărginită nu-și mai poate afla loc, în largul lamei întregi, fără de tine. Numai tu ești iubirea. Numai lângă tine simt nespusul farmec al vieței. Cât sunt lângă tine trăesc, cum niă despart se desparte și viața-mă te caută, te urmărește, pe când lutul așteaptă îndurerai și-i reînvie vieață.

În aste ceasuri sunt un biet lut, vieață mea îți soarbe privirea pe filele scrise pe care le ții în ntănuțele tale. Prin asociație de ideie îmi răsar în minte două cuplete atât de potrivite, scrise de o femeie, și care sună:

Flutur cu aripi crestate

Ca de măestrita până,

Din otravă-și trage hrană

Praful ce pe-aripi se bate.

Și pe fila ce-ți scriu ție.

Stau otrăvitoare gânduri

Așezate rânduri, rânduri,

Din durerea ce-mi dai mie.

„De sigur te vei gândi mai curând La un fluture, frumos colorat, decât la simțirea mea. Dar vieafa mea fine de o clipire a genelor tale, de o șoaptă a buzelor tale...

La revedere sau... Adio".

Maria isprăvind citirea, sărută rândurile șoptindu-și ;i:

„Cc fericită existență să te. știi atâta de iubită! Are dreptate. Și eu cred că iubirea mea are multe piezișuri, poate devia ca acuma, pe când el rămâne acelaș.

„II ghicesc, vrea să mă supue prin tablouri dramatice”.

Citi iarăși scrisoarea, o strânse la piept și închizând ochii, se trânti pe perne.

Inima ei striga: iubire, dorul o punea ca pe jăratic. Buzele-i ardeau după farmecul sărutului și în amintire toată; ființa ei îl cerea, în nespusă;i sete de iubire.

Telefonul zingănea mereu.

Maria se ridică și se apropie.

— Aloi cine-i?

— D-na SereaL. Bună ziua d-na Paclea! Să fii gata pana la amiază, căci viu să te iau. Vom dejuna împreună, apoi mergem la Crucea Roșie; e zor mare.

— Cu plăcere, scumpă doamnă, voi fi gata. Eram în pat când te-ai vestit.

— Și dumneta?

Răsună un hohot de râs, după care urmă: v — Și eu stăm la aparat în mare negligd, cu toate astea ne putem întreținea în convorbiri galante. Chiar mai adineaorea vorbeam1 cu curtenitorul Pârvu. Parcă se frân-’gea în două la celălalt capăt, într-o frazare palatină, pe care eu o ascultam în camășa de noapte... și cine știe dacă nu și el... Maria zâmbi, făgădui, mulțumi, și închizând telefonul se simți mulțumită. Iată o zi de ocupație în care avea să se abată iarăși, Să se liniștească prin obligația la care trebuia să fie cu luare aminte. ’

Se întoarse târziu acasă, adormi într-un târziu și se trezi iarăși cu durere de cap și nervoasă.

^Cu bună seamăi astănoapte Radu a încercat telepatia, și o fi concentrat toată energia-gândirei asupra mea. Ce vis aeveal În ce strigăte desperate îmi rostea: adiol S-a înfăptuit poate și impresia scrisorei lui -de eri“.

Și iarăși, d-na Paclea se întreba dacă astă jertfă merită] să o- numim caracter.

„Cuprinde vre-o vrednicie tot ce îndeplinesc numai pentru ochii lumei, și respectul dorinței soțului meu?... Totuși mă găsesc și cu întreagă în astă dorință. Cine mă; împiedică să urmez; decât, conștiința”.

Discret se auzi bătând la ușe, cu toate că Maria nu sunase încă servitoarea.

Profira intră, arătându-i o scrisoare.

D-na Paclea întinse mâna și cu grăbire o citea, pe când Profira se apropia de fereastră, ridicând1 storurile pe rând1.

„Ființă adorată, mâine, când vei citi aceste rânduri, pe care însumi le voi pune la cutie, nenorocita mea ființă, deja, nu șe va mai gândi la tine și deci la nimeni pe lume.

„Iar mă sperie” — își șopti Maria, și urmă:

„Purtarea la m-a încredințai că nu ai iubit decât pe soțul tău. Pe urma plecărei lui nu le-am mai simțit, a mea ca odinioară. Erai ace/aș chip frumos și drăgălaș, însă alt suflet: îngândurat, mâhnit, îngrijat, înstrăinat. ’Acuma, presupusul meu e și mai întărit prin indiferența... sau abaterea ta. Nu ai maf venit și nici nu va maț fi ne-. voe. Nu mi-pi scris și nici nu vei mai ave& cui scrie... Alții înainte de. ași răpune vie ața, ucid ființa iubită. Și/rtt însă că mi-ar fi cu neputință. Eu să ridic arma asupra capului-tău iubit!

„E‘ patetic! — Las’ că! te știu. Să mă facă să alerg și apoi să-mi strige bău!t de după ușă”.

Totuși o lacrimă-i orbi o clipă vederea. Era gingașa amintire, a unei asemeni întâlniri.

„Simt că nu mai pot trăi fără tine. -Nu mă mai pot împăca cu mine însumi.

„Se zice că, arabii, când pleacă ta vânătoare de fiare sălbatice, ei din depărtare pun urechea la pământ și astfel știu cu ce sălbătecie au de luptat. Eu, scumpa ni-ea, în atâtea rânduri mi-am lipit capul pe sânul tău, am ascultat bătăile inimei, totuși nu am ghicit și iată-mă răpus.

„Îți mai strig: mi-e cu neputință să-mi schimb iubirea în amintire... cenușe! Te vroi sărmi rămâi vie, tot atât de vie și în ceasul morței.

„Amintirea rămâe-ți ție, cu toată puterea mustrărei de cuget...

Radu".

D-na Paclea se simți sguduită de emoție v și aiurită încă, spuse Profirei, care tăcut trăgând-o cu coada ochiului, scotea albituri curate din rafturile dantelate și parfumate.

— Dă-mi repede hârtia de scris și cerneala.

Se gâi-idea: „Să-i scriu sa vie sărmanul... Am să-l dojenesc. Ce înseamnă astfel de scrisorii... Cu greu o să jnă despart și să’ mă desbăr de el... Cum să-i spun cauza?... L-aș atinge dureros”.

— E dela dom’ colonel? — întrebă Profira cu sfială, pe când’ cauta cele cerute. Ceva rău clin război?... Pe acolo mor oamenii care de glonțu dușmanului, care de holeră, pe aci mor de dragoste.

— Ce vrei să spui, Profiră?

— Îmi spunea mai adineaorea, sergentul de stradă, că astănoapte s-a împușcat un tânăr, Vulpian...

— Ce?! răcni Maria cu glas sălbatec, „ sărind din pat.

Profira, speriată de figura stăpânei ei, se trase brusc pe spete, privincTo nedumerită, apoi încredințată că era 6 rudă, ea urmă:

— Coniță dragă, nu te speria, el mi-a istorisit de mai multe, și a pomenit mai ’ multe nume. Eti oi fi înțeles greșit numele.

Maria rămase în picioare. Ochii parcă-i eșiau din orbite privind în vag. Fața-i era chip de ceară, buzele vinete tremurau. În femeia care până acum se jertfise pentru, situația socială, sbucnea deodată sinceritatea iubirei în toată puterea tinerețea

— Oprește-mi o trăsură, — rosti ca cu. grăi răspicat.

Profira, spunându-i necontenit cuvinte întăritoare, deschise fereastra și cu-n semn, opri un automobil ce staționa în răspântia stradelor.

- începu să-i ajute să se îmbrace. Era grăbită. Profira vedea din mișcările mânelor ce-i tremurau. Îi aruncă pe umeri o mantilie, pe cap o pălărie, și confuză, speriată> mută,, se urcă lângă ea.

— Adresa? spuse șoferul.

Maria rămase o clipă nedumerită. Își trecu mâna pe frunte, apoi cu o voce slabă,. spuse adresa Profirei, care o repetă șoferului.

Trecătorii care cunoșteau pe d-na Paclea, rămâneau intrigați de înfățișarea ei. suspectă. ’

Se opriră. D-na Paclea tresări, ridică fruntea, privi, însă nevăzând nimic funebru, se liniști o clipă’. Întrebă pe sergentul de stradă, care se afla în fața acelei case, și el grăbit se apropie, răspunzând:

— Mortul se află la biserica din apropiere — și cu mâna arătă spre turnurile ce se vedeau.

Maria se cutremură. Nu auzi decât cuvântul mortul. Mortul răsuna în auz, vibra în toată ființa ei; mortul, mortull

Se apropiau. Din depărtare se vedea cernită ușa bisericei, și lumea care intra și .eșia.

Se opri. Profira o ajută; se scoborî cu fruntea plecată, cu ploapele lăsate. Urcă’ anevoios cele câteva trepte de piatră, intră până în ușe, însă se oprește, șprijinindu-se cu mâna de pervaz și capul se lăsă. pe mână.

Nu îndrăznește să-l vadă dcodâtă. Caută să se deprindă cu atmosfera lugubră, ce exala tămâe și-n care licăreau galbene lumini de făclii.

Furișează priviri la pătratul de plante printre care străbate para făcliilor.

Ajunge până la ea tot mai mult miros de tămâe, ajunge și glasul sinistru al preotului, care citește la capul mortului.

Deodată însă, Maria pornește repede cu ochii ațintiți într-acolo. Se oprește, pronunță ceva neînțeles într-un gemăt înăbușit, mai face un pas, șovăește și cade cu fața pe frumosul ei mort.

Lumea privind-o, se înduioșă fără a o cunoaște.

„De sigur, din familie” — se șoptește.

O singură ființă din norodul adunat, rămase încremenită. D-na .Deleanu. trecând,, intră și ea. Se deslușea tăinuta enigmă’- O înduioșa până la lacrimi.. Pricepea starea sufletească a acestei tinere femei, în juriil durerei căreia dispăruse totul, rămânând numai sinceritatea iubirei ei.

D-na Deleanu justifică prezența d-nei Paclea... El nu luase în seamă nimic decât puterea jnorței, în potriva ei, și Maria murea de bună voe față de societate, pentru cadavrul aceluia care .o adorase.

Până în seară toată lumea aflase taina acelei morți, care ar fi rămas neștiută, dacă natura nu și-ar fi redobândit drepturile ei firești în nespusă-i’ nepăsare de cele ce a hotărît’ societatea și conveniențele ei.

Împrăștiindu-se vestea, fiecare o comenta după inteligență, instrucție, educație sau ignoranță.

Maria Paclea însă nu se mai gândea la cele ce se petreceau în afară. Ca și păiajănuL își torcea firul din însuși ființa ci.

În jurul d-nei Paclea se pregătea o furtună care avea să o acopere pentru totdeauna; ea însă nu o vedea; nu o auzea,.. Închisă în zidul casei, și în zidul ființei ei-

Momentul inconștient, când-exaltarea săvârși cruda lovitură soțului ei, trecu, și Maria desmeticindu-se, îl aștepta pe Gioni, ca <un co pil care avea să-și plângă, în brațele unui prieten, greșala și clOrerea ei.

Maria se împietrise, nu lăcrămase o singurii. picătură, totuși, toate lacrimile plângeau înlăuntrul ființei ei... O mustra cugetul. O urmărea ca o nălucă.

- De când îl privise pe Radu mort, nu și-l mai putea înfățișa decât mort. Viul murise odată cu iubirea, și acum; mortul rămăsese o icoană neștearsă: Nu-l iubise atât în dragostea lor, cât îl iubea acum în must rar,ea ei de cuget. Clătinându-se pe jilț, repeta ades: „Întâia oară când l-am văzut dormind. și să fie somnul veciei!”...

D-na Paclea pierduse noțiunea realițăței, trăia într-un deapururea vis.

Singura ființă care-î mai abătea gândul era Gioni.

Neștiutoare de cele ce se petrecuse, d-na Paclea nu-.și dădea seama de cât scandal provocase sinceritatea ei, în lumea mondenă. Femeile mai cu seamăj o sfâșiau. Ele nu o judecau-ca stare sufletească’ ci ca situație socială.

Adunate, nu încetau de a o nimici.

— E o femeie pierdiită. Cine crezi că -ar mai primi-o în casă. Cine i-ar mai întinde mâna — spunea d-na Zănescu.

— De sigur că e pierdută!. Dacă era inteligentă, făcea și ea ca multe alte; își păstra jși situația socială. Auzi-să se arunce peste el în raclă, în fața tuturora!

— Am auzit că’ și-a tăiat tot părul și l-a pus în raclăl Așa neobrăzare! S-a făcut de râs... E1 culmeal — se înfurie alta și mai adause cu-n gest: -Vă: aduceți aminte? Avea dreptate d-na D.eleanu.

— Da, răspunse Florica Serea. Lia a. observat că1 în sufletul acestei femei se petrecea ceva adânc de dramatic, și de când a fost față la trista priveliște, nu mai sufere ca o astfel de ființă’ să fie criticata. Dacă voiți, să o plângem1, însă vă rog să nu o mai criticăm. Gândiți-vă mai omenește, cu suflet de femei serioase, nu cu ușurătate, de cochete. Gândiți-vă la gravitatea faptului. O junta care moare pentru tine.

Iată scăderea femeei soție- Un bărbat nu se compromite decât în afaceri bănești sau acte sociale; femeia e compromisă de îndată ce e sinceră în situația ei. Dacă ar fi pe aceiași cumpănă de egalitate, desigur nu ar avea morală aparte, și nu s-ar observa aceste micimi exagerate prin faptul că soțu/’ e singurul ei piedestal social".

Toate tăcuse. Părea că se reculeg, pe când d-na Serea își zise: „Tot e bine când se găsește câte o ființă care cugetă pentru altele”.

Bărbații, în acele .momente de încercareși enervare patriotică, trecuseră repede și ușor peste acest scandal public, având în vedere evenimentele politice ce se perindau zilnic.

Spiritele erau adunate în jurul zilelor mari, care se luminau pentru întâia dată în capitală.

Țara dobândise puternic prestigiu în fața marilor puteri, prin pacea pe care o impusese armata română în Balcani, și atunci, pentru întâia oară în vieață politică română1 Bucureștiul devenise centrul ales în care delegații puterilor răsvrătite aveau să se înțeleagă și să încheie pacea atât de dorită.

În acest răstimp hotărîtor, bietele victime. ale războiului nu încetau de a muri, care de gloanțe, care de holera ce-i culca cu iniile.

VIII

n vastul palat al ministerului de Externe, ședință solemnă pentru încheerea păcei dintre: Grecia, Serbia, Bulgaria și Muntenegru fu deschisă subt președinția primului-ministru Ii tu Maiorescu. El se impuse dela prima frază, cerând armistițiu, căci spunea: când se discută pacea, tunul nu trebue să răsune.

Propunerea sa fu primită, așa că, imediat telegrame sburau în toate direcțiunile; în unele părți pentru a vesti ce se hotărîse, în altele pentru a opri crâncenul măcel.

Acțiunea militară se oprise, holera însă istovea. Sbucnise și printre români, în corpul al doilea ele armată, oprit în pragul Sofiei: Multe zile, trista veste fu înlăturată prin cenzură, însă cum epidemia începuse a bântui cu furie, se ceru ajutorul ambulanțelor.

Un moment fu o adevărată confuzie, până ce echipele pregătite pentru răniți, fură prefăcute pentru holerici. Și au fost de admirat femeile din societatea bucureșteană, cum nu au dat îndărăt în fața groaznicei epidemii, ci, inoculându-se au pornit și așezat lazarete la Turnu-Măgurele, Zimnicea și Corabia în preajma drumului pe unde aveau să se reîntoarcă annatele în țară..

Mulți au rămas în Bulgaria subt cruci.

Ca și sentinela din Pompea se împietri - sară la postul lor, de oarece nu primiseră, ordin să-l părăsească.

Un soldat murind întrebă:

Încotro c Argeșul?.

Într-acolo — răspunse superiorul care-l îngrijea —, făcând un gest în aer.

Vă rog, întoaice-ți-mă să mor cu fața î ‘ nspre Argeșul meu, — au fost cele de pe urmă cuvinte.

Fu prea încercat avântul marilor patrioți, care prin jertfa ființei trecătoare, sporea întinderea țărei eterne.

Pe când. În Balcani mureau, de toate neamurile cu miile, în București se discutai mereu. Trecuse vre-o zece zile, totuși delegații nu se putea înțelege asupra noilor hotare.

Turcia europeană dispărea reînviind Grecia, care după atâtea veacuri își recucerea vlăstarele născute și crescute de ea din adâncimea veacurilor. Serbii își îndoise teritoriul, Muntenegrul venise și el la parte, pe când1 Bulgarii, printr-o îndărătnicie ce le ținea loc ’de inteligență, nu voiau să primească condițiunile națiunilor învingătoare.

’Pe când în interiorul ministerului se încinsese titanică luptă intelectuală, unii pentru ă-și apără cât cucerise, alții pentru a mai căpăta din ce pierduse; afară, pe vasta piață Victoriei, lumea nerăbdătoare furnica, așteptând dorita știre.

Unii mai potoliți își făceau tabieturile prin cafenele și berării.

— Mă rog — spunea unul — sugându-și depe mustățile stufoase, berea,... dumnealor petreceau I...

— Să nu uităm; ,ce-a spus poetul:

L-amour et le coUique soni loul deux des canailles.

L-un vous dechire le coeur. Vautre Ies entroflles".

Și pe când armata avea Ies entrailles dechirie, compania lirico-contiCă — pe ternen — avea le coeur e-țe-te-ra, ețetera... Glasul fu acoperit de o voce ce striga.

Toii priviră la insul roș la fafă cu ochii tulburi de mânie.

— D-apoi ce-i cu aprovizionarea! Domnilor, i-aș trage-n țeapă până la unul. Vorba lui Eminescu: „Unde ești tu Țepeși, doamne!”.

— Taci, nene Costache, nu zi vorbă mare, că riști să ne. tragă în țepe ei pe noi. Doar ci sunt bogați, mă, au cu ce:și plăti, reclama; au cu ce unge ușorul care scârție. De-alde noi, bieți pârliți de funcționari, cinstiți, care întindem lefușoara, de ne crapă cizmele și ni se liistruesc coatele... De-al de noi să-i tragem în țeapă?! „Privește și Iaci!”, iată deviza celui sărac și cinstit, în țara noastră... Să vedeți cum o să se facă mușama.

— Eu, domnilor — sbieră unul — pe mușamale le-aș împușcă.

— Așa e adause vecinul, căutând să-și nimicească ca și ceilalți, zâmbetul crestat de indignarea mușamalelor, pe când insul adăuga cu brio:

— Când te gândești că pe bietul țăran, l-au luat, i-au luat calul; căruța, boul, vaca... și cu toate acestea n-a zis nimica.

— Nici mort de holeră n-a zis nimic, — mai răcni insul, pe când vecinul ridicându-și mâna la ureche ca pavăză, ii șopti enervat:

— Nu poți să taci bre. Ce, ai mâncăvime de limbă. Și ce sbieri așa parcă’ am fi surzi !...

Unul ridicat la o masă mai departe, rămase cu buzele întredeschise, cu vorba gata, hursuz, de oarece sgomotul îi întrerupsese fraza tocmai când era mai politică. Acum sfiit, nu mai știa cum’ să înceapă, găsi însă că era prea important ceia ce-i venise în minte .în urmă. Deci, deșertă halba de bere și începu:

— Domnilor, discuția noastră parcă are. friguri, acum fiori, acum fierbințeală. Râsul. și seriozitatea mai că se succed. Profit de un moment de seriozitate, pentru a vă atrage atențiunea că: poporul nostru a dat și acum dovadă de nobleță sentimentelor ce-l caracterizează. Au răspuns 94 la sută, ceiace nu-s-a văzut nici în războiul FrancoGerman la 70, când francezii au răspuns cu 73 iar germanii cu 77. Poporul nostru a alergat întreg la glasul alarmei; a îndurat laolaltă toate mizeriile fără a cere nici o răsplată, pe când jidanii...

— Israeliții, domnule! Deprinde-te să fii parlamentar, — strigă o voce.

— Fie, domnule! — urmă insul. —Israeliții, care nu au făcut decât biciclistică, automobil și mai cu seamă aprovizionare, au și început a sbiera să li se dea drepturi. Se cunoaște nobleță sentimentelor și interesul mes.chin.

— Și de ce ar fi meschin, — dreptul omului. În Franța nu au ovreii drepturi? Civilizația recunoaște ființă iar nu naționalitatea — răcni iar vocea.

— Nu compara dumneta Franța — se ridică altul — cu coloniile ei în care ^r încăpea toată România cu jidani cu tot, cu țara noastră atât de limitată încât, nici femeilor nu li se poate da drepturi, fiindcă cererea e mai mare decât oferta.

— O idee!.. Mai bine li s-ar da drepturi - femeilor, mamelor acestora vitezi,^ care fac cinste țârei. Ce săi vă spun, eu sunt sigur că țara ar merge mai bine. Femeia poate încă nu c atât de inteligentă, adică inițiată, însă desigur are mai multă claritate, cinste și echilibru, și tocmai acestea sunt calitățile de bază, atât în casa fiecăruia ca și în țara tuturora.

— Ce spui, prea sfinte! — zise unul privind chipul impunător și căruț... O să vezi, femeile vor rămânea tot umilite în robia vechilor tradiții antideluviane, pe când ovreilor o să li se dea drepturi.

-- Facem revoluție! răcni uri glas răgușit, pe când un singur nume rostit, făcu. tăcere și capetele se întorceau într-acolo.

— Cuza-Vodăl... doar a întemeiat în șapte ani, prin el însuși, cu Mihail Cogălniceanu, România actuală, și viitoare...

— Ce sunt șapte ani de domnie pe lângă cincizeci de ani de domnie, — se ridică un glas în ton oratoric, căruia urmă expresia cep mai simplă!ca ton și frazare:

— Așa mulți bătrâni mor la optzeci de ani...

În acelaș timp un murmur ce creștea atrase atenția. Se distingeau strigăte de: ural ura,!, — ca într-un singur glas.

— Cu bună seamă, s-a încheiat pacea, — spune unul, pe când toți năpusteau buluc în ușă, eșind-pe trotuar.

Din depărtare se apropia alaiul care umpluse tot latul stradei, lungindu-se cât zarea. Stindardul înainte mergător; strigătele de: Trăiască pacea! — liniștea spiritele satisfăcute.

În urma lor sbucneau alte urale în preajma automobilelor delegaților.

Frunțile distinse se descopereau pentru a mulțumi populației și mulți printre lacrimi priveau fruntașii care adusese pacea și liniștea.

Treceau în uratele mulțimei: Titu Maiorescu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, General Coandă, Venizelos, Panaș (Grecia), Passici, Ristici (Serbia), Vucotici (Muntenegru), Tonceff (Bulgaria).

Bucureștiul era iarăși într-o mare mișcare de izbândă. Lumea se liniștea, așteptând reîntoarcerea trupelor din Bulgaria.

IX

olonelul Serea, sosit în concediu, îi

spuse soției sale de hotărîrea lui ,5Paclea; hotărîre impusă- prin legea militară -și ‘deci căreia- trebuia să urmeze divorțul.

— Ar fi mai demn și pentru ca, să-i părăsească, casa. Cum plec poimănc, dacă vrei, poți s-o găzduești la noi, până ce se vor limpezi lucrurile. Cine știe! S-ar putea împăca și trăi maritalement, pe urmă. Oficial însă el e obligat să se despartă, după un scandal public.

Florica Serea îl ascultă și lăcrăma de mila acelei ființe mândre, care ajunsese umilită până și în gândiți fiecăruia.

După plecarea soțului ei, d’-na Serea cu multă chibzuință îi propuse d-nei Paclea .să se strămute pentru câtva la ea.

—La noi e grădină, și apoi am fi necon ten it împreună; acum viu să te văd pe apucate..

Maria Paclea primi. Avea atât de puțină voință, încât, dacă ar fi luat-o de mâna, s-ar fi tot dus fără a întrebă unde, simțind alături o ființă prielnică.

Oriunde ar fi dus-o, fie pe țărmul mărci, fie în pădure, sau închisă în tainițe; pentru ea lumea din afară nu mai exista; toată conștiința ei era lăuntric absorbită.

După dureroasă criză., d-na Paclea rămăsese într-o melan.colie care semăna cu somnolența. Gândea... dormea... .visa?...

Dispăruse din lumea în care se petrec urgii subt autoritatea averilor și al luxului;, idila ei petrecută în sinceritate se justifica prin urmările ei. Totuși, Măria Paclea era femeie pierdută, femeie de arătat cu degetul, femeia pe care nu’ ar mai fi priinit-Q’ nimeni în saloanele mondiale. Îi rămăsese însă și ei câteva prietene, care nu o părăsiră; în vieață ei retrasă și îndurerată.

Într-o zi însă, se, petrecă o mare reacție în ființa ei. Primi o scrisoare dela Gionî. Paclea prin care o vestea că a sosit în. București și că dorind1 să o întâlnească,.’ va merge la d’-na Serea.

Mintea ei începu a. se însenină’. Ca un. flux năvăleau o sumă de sentimente opuse: „De ce. m-ar disprețul Gioni, când. .celălalt e m&rt; când nu i-arn călcat cu--vântul; când singura mea mângâere e numai scumpa lui tovărășie?”.

Maria se amăgea în iluzii, pe când colonelul reîntorcându-se, găsea totul în casa lui, afară de acel tot pentru care trăise însă carș murise din vieață lui.

Mai mult în vârstă cum era, dorurile se topeau în amintire. Amintiri, însă, care nu mai biciuiau vieață ca-n tinerețe, împingând către ființa iubită. Acum amintirile rămâneau dosarul memoriei.

’Paclea cugeta, o judecă’, căută să erte .avântului tinereței... O învinovățea că-l înșelase; se simțea lovit în mândria lui. Totuși nu putea trece cu ușurătate. Cugetă cu oarecare părere de rău la nemărginirea ce se ^petrecuse în, Sufletul acelui (tinerel.1—„Câ t a trebuit s-o iubească pentru a-și cunna vieață!...” — și sufletește o îndreptățea pe Maria. —„Cum ar fi putut rămânea rece. Într-o situație atât de dramatică, o fire ca a ei. Totuși mă înșela de mult, vicleana”,— își zicea el lovit, ș-apoi iar îi era milă ca de un copil care a greșit și se găsea îndatorat să n-o lase în‘ mizerie, săracă cum era prin ea, și deprinsă acum- în bogăția a--verei lui.

. Cu tot costul, se oțefl s-o mai vadă. Simțea că-i era dor ființei lui de dânsa, totuși portretele ei răspândite prin cameră parcă-i

I2f erau streine. N-o mai simțea decât ca o durere. Tot trecutul se turnase în sfârșitul vieței lor.

Gioni Paclea căuta să se întărească Împotriva umilinței. Se simțea pe deplin ostaș. Cucerirea la care luase parte încălzise avânturi viitoare. Căută’ să se distreze și să-șiabată gândul, pe când lovitura sângera.

Gioni se hotărî să-i dea Măriei toată mobila, pentru liniștea lui. —„Nu.voi mai li stăpânit de amintiri, prin prezența trecutului, și-mi voi urmă’ vieață de soldat”.

Pe când Gioni Paclea, cu oarecare emoție se pregătea să meargă; să’ o vadă, după cum1 o și vestise, Maria își amăgea încrederea. Era sigură că [se va stârni o furtună, cu toate acestea, credea că va fi vremelnică și că Gioni — trecând peste astă singurăgreșală — ei vor duce împreună, vieață lor de nestinsă prietenie.

D-na Paclea îl așteptă cu toată dragos-« tea ce simțea pentru Gioni. O afecție frățească și care nu scăzuse câtuși dte puțin, alături de pasiunea în ale cărei flăcări se mistuise toată tinerețea și viitorul ei.

De când primise știrea, Maria nu maipărea abătută, ci atentă. II aștepta în tot minutul și sume dte sgomote înșelătoare făceau mai ușoară emoția care-i reda vieață; Iluziei. Totuși, toate gândurile ei nu puteau sbură înainte ca altădată, ci se vârtejeau într-o orbită limitată, fără! de nici un spor altul decât oboseala —melancolia.

Pe când d’-na Paclea stătea ca-n totdeauna afundată în jilțul ei, liniștită în aparență, la Florica Serea sosise d-na Ștefani, care-i trecu pragul cu o veste ce cutremura.

— Închipuește-ți că a murit Vlaicu. A căzut cu aeroplanul între Câmpina și Băicoi.

— Sărmanul, ce nenorocire I — jălea d-na Serea, și amândouă își svântară lacrime din gene. Tăcură câtva.

— Au căzut mulți din cer, — spuse d-na Serea.

— Da, moartea li se aseamănă, însă e o diferență de merit. Vlaicu și-a inventat aeroplanul, a fost nu numai pilot, ci și om. de știință, și mai mult, un geniu, fiindcă a creat ceva.

— Așa — răspunse d-na Ștefani — în cerul nostru vor sbură alte multe aeroplane,^ însă inu va mai fi aeroplanul lui Vlaicu. Nu-ți faci idee ce tristețe e în oraș. Cred1 că dda telegraf s-a împrăștiat vestea, de oarece jurnalele nu au apărut pe când toată lumea a aflat. E1 un’ doliu sufletesc și se va răspândi peste toată țara, până peste munți, ca sborul său.

—, Era transilvănean?

— Da, era de peste munți. Uite — spuse ea trecându-și mâna pe frunte, — cum i-ar fi bănuit amintirii; puteam să te părăsesc,, fără ați spune că am venit să-mi iau rămas bun.

— Unde pleci?

— Mă duc să îngrijesc holericii...

— -Te admir — spuse d-na Serea, apoi adause: —Îți dai seama în ce grozăvie te avânți?

— Nu mă mai gândesc, de oarece femei deprinse cu totul altfel ca mine, s-au. dus și-i caută. Sărmanele cer ajutoare, sunt alarmate. Servitorii fug, așa că ele singure sunt: bucătărese, infirmiere, spălătorese.... — Cum, ele?

— Da, ele au spălat rufele-, holericilor. — Dacă o fi adevărat, mari suflete, ce să spun, — strigă d-na Serea, sbucnind în lacrimi și cu ochii încă înecați, adause-

- - Și principesa Maria ,și fiicele ei s-au inoculat în acest scop.

— Am auzit, era publicat în toate jurnalele. Ele însă s-au inoculat în scop de a vizita holericii. Act de prezență1 oficială..

— Marto, începi să fii cam1 prea dreaptă. Îți întunecă conștiința ideile tale antidinastice.

— Eu antidinastică? Nici nu visez. Tocmai că-i admit și gjăseso că își fac datoria. În chipul cel mai demn. Nu am nimic împotriva persoanelor, ci mă ridic împotriva acestor instituțiuni păgâne de barbare pentru secolul luminei și al științei pozitive, care ne lărgește orizontul cunoștințelor. Cum vrei tu să mai țină aste jucării într-o minte desăvârșită?

Diogen a exprimat’© în chipul ce mai magistrat, unui rege care venind la el, în întrebă de, ,ce-ar avea nevoe“:

— Piei din lumina mea, — a răspuns Diogen din fundul butoiului în care locuia.

— Nimeni nu-ți tăgăduește inteligența și cultura superioară, însă începi a fi stranie.

— Se prea poate. Încep a deveni eu, indestructibilă de toate micimele ce mă înconjur și care ar dori să mă aibă ca ele. Încep a fi alta ca toată lumea. Încep ja trăi în viitor. Trăesc pentru voi, nu însă cu voi.

— -Toate sunt bune, Mano, însă și tu începi a nu mai avea nimic sacru. Naționalitate, religie, tradiție, armată...

— Da, sunt împotriva tuturor instituțiunilor negative create die-o lume care a trăit de mult și menținute de o clică interesată în cauză, impunând-o unei lumi — constrânsă de împrejurări, — însă cu aspira-, țiuni diametral opuse.

Deci mă adun în mine însămi, fiindcă doresc să mă simt că exist. De îndată ce te lași cârmuit de câte crezuri toate și împărțit în câte direcțiuni toate, nu-ți mai aparții. Îți pierzi individualitatea.

— Ești egoismul încarnat, Marto.

— Egoistă, se poate, însă tu stai acasă, pe când eu plec să caut nenorociții holerici, de care fuge atâta lume îngrozită.

— Adevărat, e un amestec curios de sentimente.

— Nici unul, sau o singură virtute care mă călăuzește: conștiința. Doresc să contribui și eu cu ceva umanităței, în acest .ceas de grea cumpănă.

— O idee! Dacă ai ademeni-o și peMaria Paclea... Sărmana!. Am luat-o la mine, pentru a-i înlătura,- ei, umilința, și soțului ci mâhnirea de a o găsi acasă la el. II așteaptă. l-a scris că dorește s-o vadă. Maria crede că se vor împăcă,- eu însă suntsigură că, Paclea vine numai pentru ca să-i reguleze situația. Al... exclamă — și d-na Serea rămase atentă.

Un auto se opri la scară.

Poate că e chiar el. Mai stai, căci această întâlnire va hotărî totul: Mă duc să văd’, — și d-na Serea eși, însă repede reintră: „E Colonelul!”, — apoi dispărCt pe altă ușă și spuse tare: — „Mărie dragă, a venit d’-l Paclea... Treci în salon”, — și iarăși d-na Serea dispără din ușe.

Maria tresări și se ridică fără de sine. O cuprinse un tremur, o zăpăceală. Palidă .și șovăind, ea pășea cu greu, privind în jos. Prin ușile deschise, Paclea o vedea târându-și mersul și se înfiora de înfățișarea ei. Durerea era zugrăvită pe chipul topit, și îmbătrânit.

Văzând-o cu câtă greutate înaintează și cută pășea pragul, Paclea fără a cuvânt;’,’ nimic,- înaintă în preajma ei, și-i îndemână un fotoliu. Maria căzu ca o greutate. Câtva stătură tăcuți.

Paclea o privea cum rămăsese cu capul plecat.

— Mario — rosti el cu emoție — căsătoria noastră sufletească s-a desfăcut mai de mult, și acuma rămâne să ne divorțăm. Chiar dacă aș vrea să-ți iert greșala, legile noastre militare mă obligă să te părăsesc, — și cu o voce ce părea că se stinge, adause — după un scandal public.

Maria tăcea, se topea de rușine, nu îndrăznea să-l privească în față, pe când el urmă:

— Nu mă așteptam să te pot privi vreodată atâta de streină pe cât te văd în acest trist moment. Simt că slabele mele iluzii pe care mi le făceam venind spre tine, le-a topit surprinzător întâlnirea... Mă întreb, Mario, ce viață ar mai fi între noi... Cum. te-aș mai numi, când pe draga mea soție o numeam Puia mea, scumpa mea, duduia mea... Cum a,ș sta lângă tine, când genunchii și brațele mele ar fi goale de. ființa ta, și cum aș mai putea cuprinde în brațe o mizerabilă, — sfârși el cu asprime.

Urmă o tăcere adâncă, tăcere în jurul lor, nu însă și-n ființa lor.

— Greșaia nu e a mea, Gioni, ci a tain el ți-am iubit anii tăi cei tineri... A murjtl

Colonelul se cutremură de durerea exprimată în acele două cuvinte, și de gingășia înt-âei fraze, — totuși nu încetă de a-i bănui.

— Da, a murit, Mario, și nu-ți voi putea erta niciodată, că în acele zile de tristă în--cerca r c, pentru care te jurasem, deși nu-mi închipuiam decât că flccărești cu tineri, și totuși n-aș fi voit să urmezi nici acele glume... Cât eram de înșelat de realitatea care râdea de mine în ascuns și care mă batjocorea, pe când eu mă închinam ca la o icoană, la tine.

Cuvânt de cuvânt, Maria simțea ca niște vergi dureroase, care-i sângerau simțirea, — și ridicând fruntea brăzdată de o cută între ochii înlăcrămați, rosti:

—- Jur că n-a fost nimica între noi. Dacă-l m-aș 1’i plecat dorinței lui n-ar fi avut pentru ce muri. Nu-ți mint, era amantul meu... pe atunci când eram mondenă... Pe urmă,. am fost pătrunsă de gravitatea situației tale; am voit să curm’ și am învins. Rupscsem toate relațiile... era sfârșitul. Îmi părea rău văzând! că aprinsesem o atât de învăpăiată pasiune, fără a-mi da seama, și nu mi-a fost dat să-mi dau seama decât prin consecință hotărîrei mele... Dela plecarea ta, totul a fost sfârșit.

— Așa e, Mario, totul s-a sfârșit. Simțim prin noi înșine că ne-ar fi o grea sarcină, vieață împreună, oricâtă bunăvoință ar fi din amândouă părțile. Poate era mai bine să ne fi întâlnit peste câțiva ani. Acuma suntem prea impresionați. Am hotărît însă. să-ți dau toate lucrurile... Cine știe... poate-ți vor alină amintirea prin amintirile care mă despart de ele.

— Gioni fii îndurător! Îți jur, în casa noastră n-â călcat decât p singură data, și atunci pentru a vorbei împreună. Dacă-ți pare însă că e o crimă și aceasta, poți arde totul, sau dă-mi salonașul. Cât despre celelalte sunt numai amintirea ta.

— Mario, am mai hotărît să-ți servesc o pensie, pe care vei primi-o și după moartea mea, d-ela „Casa Oastei”, unde-mi -las toată averea. “Rămas bun, Mario. Dela tine îmi întorc ochii iarăși pe stindard.”

Emoționată, Maria îi întinse mâna: „Îți .mulțumesc!”.

Gioni atinse mâna, fără a i-o săruta, și dispăru.

Când se urcă în auto, o lacrimă se sbătea în pleoapele lui, ca la plecarea în război. Acuma însă căzu fierbinte pe obrajii reci. Colonelul se grăbi să’ treacă batista ce părea și mai albă, alățuri de paloarea pbrazului.

Rămasă singură, Măria căzu ca sdrobită în fotoliu. O lovise neîndurat indiferența și generozitatea lui. Până mai adineaorea, mai trăia cineva în trista, ei vieață, acuma însă, toți cei dragi erau morți.

Maria rămase în adâncă oboseală.

D-na Serea auzind plecarea autoului, îi spuse d-nei Ștefani: „Acum e momentul. Trebue numai decât să schimbe felul vieței. Rămânând astfel poate nebuni” — și se îndrumă către Maria. Ciocni la ușe. Nici. un răspuns. Speriată deschise cu iuțeală: Maria, abătută, stă cu capul plecat.

— Maria dragă!...

— D-na Paclea ridică fruntea — și vă-. zând-o pe. Floriei Serea, spuse cu voce stinsă: „Totul s-a sfârșit!”.

D-na Serea o sărută pe frunte, se așeză lângă ea, îi luă mâna rece între ale ei, spunându-i cu blândețe: „Vieață are multe faze prin care ne încearcă, totuși, nu numai iubirea ne este chemarea. Dincolo a venit d-na Ștefani. ’Pleacă să îngrijească’ nenorociții bolnavi de holeră...

— Sărmanii — rosti Maria — și după o scurtă tăcere adause: — Acum1 când nu mai am pe nimeni pe lume și de când port doi morți în mine, parcăi aș vrea să-mi trec, câte zile voi mai avea, numai lângă cei care sufăr. Da, voesc să îngrijesc Suferințe mari. Vroi să-i îngrijesc pe toți acei urgisiți de soartă și de oameni. Numai cu ei mă voi reculege. ’Plec și eu, și cât de curând. Să trecem dincolo, să vorbesc însămi cu d-l Serea, — și ridicâiidu-se șopti: „Suferință lângă suferinzi”.

X

P acea se statornici impusă de voința

guvernului român, și armatele războite începeau a se desprinde de granița Bulgariei, înspre centrul țărilor lor.

Serbări strălucite se dădeau în toate. porturile Greciei, în toate orașele Serbiei, marea noastră aliată dela chiagul țârei însăși.

Pasici și Ristici nu părăsiră țara înainte de a merge la Curtea-dte-Argeș, la mormântul Doamnei Despina, fiica lui Lazăr voivodul Serbiei, și soția celui, întâi diomn — Radu Negru.

Se știe că, datorită mărinimiei Doamnei Despina, care-și vându juvaerele, minunata Curte-de-Argeș fu isprăvită.

Multe amintiri vrednice reînviau, altele. se înfiripau din faptele prezentului prin armata română, condusă’ de generalii Bogdan și Musteață.

O singură amintire tristă rămânea: cei pierduți cât și cei care sufereau încă prin lazaretele de la Corabia, Turnu-Măgurele și Zimnicea.

Mulți scăpase cu vieață; mulți zăceau încă, pe când armata se descompunea iar, prefăcând soldatul în om liber.

Voinicii se împrăștiau iarăși pela vetrele lor.

Dela Dunăre ei trecură numai pe subt arcuri de triumf, acoperiți de flori, și sărbătoriți prin strigăte de „ura!“. Ca în toate orașele, și-n București, armata fu primită cu. acelaș entuziasm, ca la plecare. Lumea se nâsădea pe trotuare, balcoane, ferestre, împodobite cu stindarde. Florile cădeau ploae pe capetele soldaților cari se plecau, le culegeau de subt pașii lor și înfigându-le în chipie, pășeau mândri printre uralele, ce răsunau din depărtarea de unde veneau și până-n depărtarea în care se af undau.

Printre privitori vedeai câte unul ștergându-și o lacrimă, cu gândul la cei rămași subt pământul Bulgariei, la cei care mai zăceau în.lazarete.

— Ce zi de bucurie, ]>e lângă ziua de cri, — spunea un bătrân altui bătrân.

— Vorbești de înmormântarea lui Vlaicu? — Ce tău îm-i pare’ că nu am1 putut-o privi.

—, Ai pierdut mult... Ceva care nu se mai poate repeta, — și cu jale adiause: — Mai cu seama pentru bătrâni ca noi, și ca noi de bătrân urma carul încărcat, de coroane, tatăl lui VJaicu, în port de sat, doborît de mâhnire, și după el un alt car care purta aeroplanul sfărâmat. Părea o pasere cu aripa lovită, iar pe deasupra convoiului sburau toate aeroplanele noastre, din care cădeau flori. Parcă ploua cu flori.’ Astfel a fost dus Vlaicu până la cimitir.

— Sărmanul I A făcut sborul lui’ Icar.

Și amândoi svântară o lacrimă, pe când armata trecea mereu în sunetul goarnelor, muzicelor și uralele mulțimei.

A doua zi, locurile virane erau iarăși pline de soldați care se prefăceau în țărani. Ei își lepădau criselidia, sburând ca fluturii spre lanurile înflorite, spre vetrele lor. Mulți erau întovărășiți de femeile, copiii și bătrânii lor, ce le eșiseră întru întâmpinare. Își lăsau arma și luau în brațe copilașii cu care se tot duceau sărutându-i cu nesaț și urmați de cârduri vesele care primeau odraslclc lor tefere.

Ici și colo, câte o femeie mergea cu capul plecat, trâgându-și broboadă pe ochi, alții soseau pentru a-și lua îndărăt caii rechiziționați, și pe cari, ducându-i de dârlog, și desmierda șl săruta ca pe vechi prieteni. Câte un câne credincios, sburda’ nebun, alergând în fața stăpânului.

În depărtare, lanurile întinse, cu spic auriu, și câmpia fânului înflorit cu milioane de culori, le zorea picioarele și le furnica brațele.

Colo fumegă satul, pe când sătenii le eșiau înainte întrecuți de ceata copiilor, care păreau că sbor într-un picior subt goana nebună.

În brațele largi deschise se aruncau soți, copii bătrâni.

Alți săteni nevăzându-i pe ai lor, ridicau brațele privind cerul și-n hohote de plâns și suspine intrau în căminul lor.

. După o noapte de odihnă, din zori, pe când de abea se îmbujorâ răsăritul, vitejii de eri se împrăștiau prin jilăveala lanurilor, unii la coasă alții la secere.

Cu piepturile goale, în care intră sănătatea aerului parfumat și răcoros, ei munceau cu râvnă pentru roada țărei lor, după ce mai sporise la întinderea și înălțarea ei-

XI

f-aMpania din 1913 se terminase, ho-

Iera însă bântuia cu furie.

Mobilizarea armatei române fu năprasnică, brâncită de împrejurări, așa că!, râul nu se pută întâmpina din vreme, prin inoculare.

Mulți soldați mai zăceau încă1 în lazarete, unde, o seajmă1 >de femei din societate urmau cu vrednicie ’datoria de care se legaseră, îngrijind cucernic nenorociții.

Printre câteva doamne, întârziase și Maria Paclea. Oboseala o abătuse. Suferința care o îndurera zilnic se sădiea tot mai simțit pe trăsăturile ei. Tovarășele -— binevoitoare — o sfătuise în mai multe rânduri să se lase. Maria însă, cu toate căi zilnic se simțea tot mai istovită, urmă înainte și a stăruit până la sfârșit.

În șirul strajei, la căpătâiul suferinzilor, pe care nu-i mai putea scăpa, d-na Paclea măsluise simbolul tuturor îmbirilor. Unii murise pe brațele ei, chemând-o mamă; alții cuprinși de fiorii morței se îngrămădeau la sânul ei, îngânând mumele iubitei — și Maria suferea laolaltă cu ei, mai îndelung decât cei care o părăseau pe rând.

Când nu mai rămase nici un holeric în lazaret: unii însănătoșiți, alții rămași pe aproape, subt crucele albe, tot personalul sanitar se pregăti de plecare.

Femeile își lepădau broboada albă, ce le ascundea fața, „triste cadâne”.

Porunca era dată, așa că, după eșirea personalului se dădu foc lazaretului, cu tot ce se află înlăuntru. Din depărtare, ceata privi iisprava focului cum curăț ea de istov.

Cu rând focul ce mocnea încă începu să clipească viu ici și colo. Fumul țâșnea printre scânduri, lua foc întreaga clădire, luau foc și corturile stinghere. Văpaia se învoită scorburind găuri largi pe unde se grămădeau tot măi îndesate șerpuiri.

Sbucnea aur viu de pretutindeni, pornea în pohoi învrăjbit dealungul strcșinei.

Curând clădirea dispăru subt acoperiș, de flăcări ce ridicau vârfuri violete și roșii. Fumul le pitula, jucându-și spiralele pe cer albastru.

Focul mânca mereu clădirea, care istovită, căzu pe brânci în morman de jăratec. Se pitula și fumul, ca un zăbranic cernit, peste altarul păgân pe care se jertfise atâtea scumpe vieți.

Colegii, dogoriți parcă de para durerii în care trăise, porneau cu ochii într-acolo.

Arsese focul, cenușa fierbinte însă se așeză pe sufletul lor.

Parte se îndrumau spre gară; o seamă spre automobile.

D-na Marta Ștefani pofti pe Maria să-i fie tovarăși și curând auto, în repeziciunea săgetei vâjâie spre București.

— Acum când ne-am isprăvit trista chemare, să ne căutăm și de sănătatea noastră. Suntem într-un hali...

-- Eu?... Pentru ce și pentru cine.. Tu, da: Soțul, copilașii.

— Pentru prietenele tale, care te iubesc,. Mario; faptele bune pe care le poți răspândi în jurul tău. Nu te-ai încredințat de cât folos poate fi o vieață1 ca a ta?

— A, o vieață ca a mea!... Crede-mă, Marto, nu am altă dorință decât să sufăr.- Trăesc numai pentru ca să pot suferi.

— Tu începi să urmezi auto-torturele; din monăstirile medievale. Bigoții care trăind1 în vremuri când păgânismul murise de mult, se schinjuiau de bunăvoe, cum1 o fac încă Carmeliții, pentru a cumpeni suferințele îndurate de martirii creștină țâței... Vom mai vorbi. Deocamdată suntem impresionate, obosite. În ochii noștri moartea e încă trează^ Trist spectacol!...

— Adânc de trist. Mai îndelung trist pentru mine. Tu ai să te înviorezi curând. Ajungi acasă- Te așteaptă lumea, dragostei, inimi calde, brațe deschise. Eu?... Nici nu știu unde mă îndrum anume. Florica Serea mi-a scris adresa nouei mele locuințe. Merg. În bobote. Unde-i casa mea?...

Ce rău îmi pare de Lia!

— Ce i s-a întâmplat? — făcu Marta privind-o cu pleoape dilatate.

— Nimic de spaimă. Pe Deleanu l-a avansat și permutat la Silistra. E departe de mine. Doamne, Marto, ce caleidoscop, și cu vieață noastră nomadă. Ne adunăm, ne împrăștiem, pentru a ne combină cu alte chipuri noui. Vieață de pururea mișcare. A, da ce Svisez!... Ce vorbesc!... Doar nu mai fac parte, nu mai sunt soție de militar, nu mai sunt d-na Paclea. Și cât mă doare acest gândi... Mă idoare cu atât mai stăruitor cu cât îi s-imt suferința lui Gioni. Dacă i-ar fi rămas în urma mea măcar amintire prietenească!’ — Speră, Mario — spuse d-na Ștefani iăsându-și apăsat mâna deasupra mânei ei.

Maria simți o dulce cmioție subt caldă -desmierdare...

Marta urmă:

— De îndată ce va trece întâiul ropot, se va însănina și fruntea lui Paclea. Sunt încredințată că o trainică prietenie văl așteaptă până la sfârșit.

— Câtă alinare picuri pe rana sufletului meu! Cât aș dori să mă erte; însă, să simt eu că m-a ertat. Înțelegi Marto?

— De sigur că te înțeleg. Și cred1 că-n înțelepciunea lui, Paclea te-a și ertat, însă, simți și tu, c un moment greoi și pentru situația lui. Eu una, ce să-ți spun, nu i-aș îndura ertare. E ceva înjositor pentru o femeie modernă.

— Care-i acea femeie? Nu suntem noi, elita mondenă.

— Nu, Mărie. Aceste femei au rămas fosile, resturile unei societăți, a unei mentalități care se transformă’ zilnic. Femeia viitorului e femeia care simte crescând în idealul ci aceleași drepturi și aceleași îndatoriri.

Să vorbim ca două prietene, cum suntem... Fost-a el tovarășul constant al vieței tale conjugale? Nu el, neglijându-te, ți.-a mijlocit pasul?

— În anii din urmă...

— De ce te-a luat, Măriei...,:.

— Fiindcă mă iubea, mă adora și... cine poate ști când] i se va cuima firul I...

— Slab argument. Era mult mai în vârstă decât tine și deci, fatal trebuia să ajungeți la acest desnodământ. Dela sine rămânea în urma ta.

— Tu crezi că dragostea e calcul? De sigur, Marto, că ții n-ai iubit în puterea cuvântului iubire.

— Se prea poate. Am fost de trei ori măritată, însă, ce e drept, prin înclinare, întâia oară m-au convins părinții, a doua oară m-a cucerit inteligența, și iată-mă, eu feministă convinsă, am îndurat trei înfierări, suprimându-mi familia mea.

— Dacă aveai copii cu toți bărbații tai Marto?

— Ca multe alte, aveam copiii mei, înstrăinați unul de altul prin nume. Dacă baza ar fi matriarcatul, copiii ar rămânea cu aceiași familie, a mamei. Și e atât de logici Doar numai mama cunoaște secretul maternităței. Însăși cea mai mare figură a creștinătăței o confirmă. Isus Hristos are mamă, tatăl e floare de crin.

— Ai haz, Marto — spuse Maria zâmbind. Tot veselă și plină de vieață. Cred1 că contribue mult și atavismul, mama ta franceză temperată...

— D/apoi bunica mea, engleză calmă...

— Se justifică temperamentul. Tatăl meu român, mama italiană. Tu Marto, te apropii de femeia viitorului: calmă, cultă, superioară, stăpână pe voința ta. În de-al de mine va răzbi pururea profunditatea, sentimentului.

Nu, nu sunt eu Nora. Eu găsesc că nu suntem vinovați nici unul, nici altul, și din acest înțeles doresc să mă recăsătoresc sufletește cu Gioni.

— De sigur că nu sunteți vinovați... Vinovat e acel perpetu conflict între natura omenească și conveniențele create de societate și iat-o, în măreția ei, cum își răsbună natura, trecând nepăsătoare peste victimele societăței. Victime ca tine constrânse de legile în care ne-au încătușat bărbații. Ei trăesc în acord cu natura omenească, noi după pravila societăței. Din această vină femeia a și degenerat, pe când bărbatul a.evoluat.

— De sigur, ai dreptate Marto, însă ești silită să constați că firei noastră constrânsă de situații sociale, i-au deschis isvoare sublime în lupte sufletești. Animalul pe care e absolută stăpână1 natura, ce poate năzuî mai mult decât procrearea.

— E singura parte pe care ne-o acordă bărbații, și pe care voim s-o stăpânim prin. altă1 interpretare.

Copilul e al nostru legitimi și cerem toate drepturile pentru a-l crește, a-l educă, a-l ocroti, subt numele nostru. Nu voim ca menirea noastră sa fie numai nașterea copilului, ci și întreaga lui ființă să simtă superioritatea mamei lui, dobândită prin numele ei. Deci trebue să ne conducă mintea iar nu instinctele.

Eu una mă dezbar mereu, și dacă doresc să nu ne subordonăm, aceasta nu înseamnă să caut a face din partea creatoare o simplă prostituție. Departe de mine! Însă, nici să cad în robia sentimentului. Înțeleptul grec a preconizat mijlociul ca linie de conduită, și de sigur că echilibrul e păstrat prin părți egale între bine și rău. Eu lupt să rămân de sine stătătoare. Iată cheia bolței feminismului.

— Nu zic ba, Marto. Vă admir! Eu Însă încheg altă plăzmuire. Fericesc egoismul atletic care se poate stăpâni, împietri în favoarea lui. Eu..’, ce să-ți spun, sunt prea vie, trăesc, vibrez, ard1, mă pierd în mulțime, pentru a trăi în fiecare simțire, sprijinind-o, întărind-o.

. Durerea mi-a crisitalizat conștiința. Mă crede, e evanghelia mea. La baza oricărei isprăvi de seamă e sentimentul. Observa cât de ușor săvârșești orice, dacă e pornit din dragoste, și cât de greoae e aceiașji pornire săvârșită cu desgust.

Puterea mea morală e. Însăși slăbiciunea. Ani sacrificat totul pentru clipele neîntrecutei iubiri. Iubirea absolută. Marto, cât de înălțătoare sunt sufletește, toate scăderile ce ne micșorează, în fața conveniențelor sociale.

— Și acum, Mario?...

— Acum, Marto, nu mă mai pot desbărâ de versul neîntrecutei poete: Quand j-abordals, c-eiait apres un grand nanjrage ou j-avais tous perdu!

Caut țărmul. Am să fac imposibilul pentru ca zi cu zi să !mi-l întovărășesc iarăși pe Gioni.

— Mi se pare că, dorința ce te neliniștește e însăși iubirea. II iubești, Măriuca. mea... Vinovatul, între voi,’ e și societatea coruptă. Ai fost luată de vârtej.

— Nu-mi pot singură lămuri, ce se petrece, ce simț... Parcă a§ fi streină de mine însămi.

Închipuește-ți că nu aveam pe nimeni de aproape când m-am măritat. Bănuesc că răsfățările lui ’duioase au revărsat iubiri diferite ^soț, tată, frate, prieten și... simț că una dintre acestea a rămas vie. Mă simt îngemănată de ființa lui.

Eram atât de tânără, și Gioni era foarte frumos! Numele lui de familie mi-era displăcut să mă cheme d-na Paclea! Pe urmă-l găseam cel mai frumos.

Cât de minunat îl prindea uniforma de roșiori.

— A uniforma! Eu nu am fost victimă militară, cum sunt cele mai multe fetițe. Din potrivă, mi-a displăcut, și am dovedit-o. Georges — iată, în curând se împlinesc zece ani de când Tam pierdut!... Ce om inteligent! Sărmanul! Nu putea să sufere militarii, din alt punct de vedere: Cazarma și neomenia celor mai mulți față de recrmți și soldați.

Rămasă văduvă, am avut mai multe pai - tide, însă tot pentru civil m-am hotărît.

— Eu din potrivă, în întâiul meu pas am fost admiratoarea uniformei. E foarte decorativă. Se apropie mai mult de gustul femeei: culori, fir, felurite uniforme. Pe cei civili, pe- la baluri, îi confunzi cu feciorii...

— Dacă nu simt lîn livrea, :Mario, Ș-atunci uniforma?!...

Maria zâmbi, spunând:

— Ș-atunci nu se pot confunda.

— Vorbeam de aspect, Mărie.

Ele vorbeau, apoi după îndelungă tăcere Teluau firul, pe când’ auto și intrase în B.ucurești. Sirena mută până atunci, începi a mugi. Auto își făcea loc, cotind printre echipaje și lume.

Gânditoare cum stăteau ele, deodată se priviră cu surprindere când, șoferul întrebă adresa.

D-na Paclea o spuse.

Se aflau în acea stradă, aproape de casă. Becurile electrice ardeau pretutindeni, Auto intră într-o curte, coti la scara ce ridică câteva trepte subt evantaiul marchizei de sticlă colorată.

Maria privea surprinsă. — „Aici să fie locuința mea?“. Pe când d-na Ștefani spuse:, — Iartă, nu mai pot zăbovi scoborându-mă la tine. Ard de dorul puișorilor mei. La. revedere.

— La revedere —șopti Maria.

Se îmbrățișau încă când’ scara se lumină deodată.

„Da, aci mi-e casa” — șopti Maria când văzu pe Profira, care deschise ușa și se grăbi să-i sărute mâna.

— Bine ați venit, cuconița mea, — șopti ea; trecând-o între ale ei din brațele d-nei Ștefani, care o mai sărută; cu drag.

1 Auto dispără cu glasul simpatic: La revedere!

—Nu știu dacă-i va plăcea coniței cum ani așezat lucrurile, după cum a dorit d-na Serea. Voi preface după cum o credie căl e mai frumos, cuconița mea.

„Pentru aceasta ar trebui să-mi prefac și sufletul” — se gândi stăpâna, pe când Profira urmă:

— Casa e bună, nouă, plină de lumină, și cu tot dichisul noilor clădiri.

— Bine — șopti Maria, privind ca-n deșert, când Profira deschizând ușa în fața lor să umplu deodată de lumină.

— Eu, coniță, mă întorc la scară să aduc bagajul, — și dispăru.

Rămasă singură, Maria cam sfiită intră hi cameră, unde recunoscu mobila din salonaș. Deodată păși repede, cu pleoapele dilatate, cu ochii ațintiți, și se opri brusc în fața fotografiei lui Radu.

Simți o dureroasă fericire când, ochii ei deprinși să privească numai spasme și torturi, regăseau chipul atât de corect și drag.

O dedublare se desbina. Vieață de odinioară resfrântă în amintire, pe când inima sângera de clipele prezente.

Însetată de ființa lui, ridică fotografia dintre flori, o sărută cucernic, privi îndelung până ce n-o mai văzu de lacrime ce năvăleau.

Căzii pe canapea. Fotografia alunecă și se opri jos, pe poala rochiei, ca el însăși odinioară, îngenunchiat lângă ea.

Cât suferise!... De mult însă1 nu mai plânsese. Parcă i priea ropotul de lacrimi.

Profira intră, rămase o clipă pe prag, se mâhni, clătină din cap cu desnădejde, se apropie nesimțit, ridică fotografia’, o așeză iar între florile parfumate, se plecă, Ingenunchie alături și șopti atingându-i mâna cu o sărutare și o lacrimă.

— Conița mea, ridică-ți fața să te privesc. Nici nu te-am văzut încă bine.’ Haideți dincolo în sofragerie. Am gătit ceva ușor: jamba, ouă și compot de caise.

.— Mai curând m-aș culca. Mă simj moartă de oboseală,

Și d-na Paclea se ridică. Pășeau împreună.

— Ați cam slăbit, conița mea, da de acum înainte am să vă îngrijesc ca pe un «opil.

Mângâiată de glasul duios și blajin, Maria intrase în sofragerie.

Totul era așezat cu îngrijire, și d-na Pa-’ elea, în delicate amănunțimi, simțea dragostea tovarășei ei. Ca răsplată, îi mângâie obrazul și o sărută.

Profira împurpura subt dulcea emoție și privind mâna pe care o sărută de multe ori în șir, se miră:

— Oare de ce vi s-au stricat așa rău mânușițele? Erau albe ca spuma, moi ca. bumbacul și unghiile pe care le poleiam. În fiecare dimineață!...

— Ei, draga mea, pe acolo nu am fost femeie de paradă. Am dat mână de ajutor la orice a trebuit. Am gătit, am spălat rufe...

— Dumneavoastră ?1... — rosti Profira și făcând un - pas îndărăt o privi înspăimântată. — Cum?.. Nu erau servitoare?

— Mai mult lipseau. Fugeau de groaza holerei și am făcut de toate. Nu sufeream decât, când, pentru unii toată munca noastră era zadarnică.

Maria se apropii: de masă și Profira care din fericire nu era învestită cu interesul științific al subiectului, simți că era momentul să lase stomacul să mistue în ticnă.

— Conița mea, să vedeți ce am mai adunat de cțind ne-am mutat aci. Avem curte mare, și am mai cumpărat paseri. Ouăle astea sunt dela găinușele noastre. Avem și trei cățeluși dela Topsi. Toată I 1 ziulica sburdă. Nu le mai ajunge curtea. D ’apoi pisoii Bălanei, se grapănă până sus în pomi. O să vă distreze. Nu e așa, coniță că nu am făcut rău?

— Ce rău poate face un suflet bun ca tine.

— Mâine aveți să vedeți totul. Cred că o să vă placă. Am împăcat și bucătăreasa. O vestesc de dimineață.

— Bine ai făcut — se sili să îngâne d’-na Paclea, pentru a face plăcere Profirei, care credea că: paseri, căței și pisoi, ar putea, alină o suferință.

De abia gustă din toate cele așezate în fața ei, apoi ducând cu sete, la buzele-i arse, paharul brumat de răceală, spuse:

— Profiră, fă-mi patul. Nu mă mai pot ținea pe picioare.

— îndată, — rosti camerista, și ieși.

Rămasă singură, Maria se lăsă în speteaza scaunului, privind la toate lucrurile ei. Adesea priveau numai ochii, făiă tovărășia gândului răpit.

Desrobită de ocupația ce-o ațintise zi și noapte, schimbând de mediu, și găsind-u-se în toate amintirile, firul din trecut reîncepu, a se toarce.

Acum nu mai era suferința altora pe care avea s-o aline, ci, nealintata el durere ce rînvia.

Când Profira reintră, d-na Paclea se ridică și trecură în camera de culcare.

Aceleași două paturi alături I „Celălalt pentru cine?... Pentru mustrarea de cuget!“.

Atâtea luni trecute printre nenorociți! Maria nu-și mai dădtf seamă de rostul ființei ei. Își făcea sumara toaletă, pe dibuite. Se spăla, se pieptăna, își împletea coade ca școlărițe, le așeza pe creștet, apoi dispărea toată în haina albă de unde nu i se vedeau decât ochii, ca la cadâne.

Maria nu se mai ’privise în oglindă, și acum când se apropia de lavoar, fără de voe își aruncă ochii. Tresări însă, făcîi un pas îndărăt, apoi se apropii de oglindă și deschizând ochi mari îngropați în orbite vinete spuse:

„Cum am slăbiți...”. Apoi cu răsgândire adause: „E’ binel”.

— Da, de ce era săi vă îngrășați, coniță? Nici nu v-ați hrănit cum! se cade, și nedormită, ba încă ați și muncit mai dehai ca una de-al de noi... Ia să vedeți, peste câteva zile nu mai mult, O! să vă faceți grăsulie și frumoasă ca odinioară. Îndată am să telefonez d-lui doctor Buicliu.

— Nu, nu vroit... — rosti Maria cu autoritate.

’Profira tresări, tăcif și ascultă.

— Să nu mă superi, ’Profiră. ’Nu vroi să mă caut. Nu.

Camerista nu mai adause nimic și, cum isprăvise cu pregătirea de culcare, o acoperî cu plapoma roză și înhorbotată. li sărută mâna șoptindu-i: ,.Noapte bună, eoni ță. Uite, am aprins candela în fața icoanelor. Mâine e Duminică". ’Și Profiră întoarse becul, lăsând camera în amuj ie lumină ce prefăcea, poetizând aspectul, și dând licăriri dervieață figurelor îmbrăcate în argint, subt care ardea, câte un grăunte, para candelei.

— Unde ți-e camera ta?

— Chiar aci, numai decât. Priviți, ies pe ușa secretă.

— Poți lăsă ușa deschisă?...

— Cum să nu pot! Sunt aci ca și cum aș dormi cu matale, — și Profira deschise ușa mică și plină de lumina ce se revărsa alături.

Maria Paclea, înfundată în perine parfumate de levențică, privea icoanele, șoptindu-și:

„Ce-mi mai puteți ajuta voi miel Minunele voastre nu mai sunt din orbită hunei mele. Icoana lui Vlahuță e puternic de adevărată. Icoana mea sfântă stă’ dincolo Între flori. Icoana mea sfântă stă sădităîn suflet între amintiri duioase

Neîntrecută poezie a oarbei Berta Galeron de Callona, se înfăfotuia. Maria nu găsea în vis partea reală’ pe care o pierduse poeta oarbă, ci partea sufletească de care era însetată.

În clipe, se spiritualiză, trăind puterea neînvinsă a trecutului.

Maria putea spune cu poeta: Mon chauchentar com-mence a la rcalite.

PARTEA II

wmmmsmm

erestre inundate de aer și lumină sunt

deschise în minunatul umbriș al parcului Cișmigiu, străjuit de arbori aleși și seculari, cărărit cu măestrie printre straturi îmbălsămate de aroma florilor, pe lângă bolți umbrite de curpenele trandafirilor, — (o voluptate! ce-și întrece culorile în bătaia soarelui — răcorit de opalul lacului ce se întinde ipărginit de verdele pajiștei înfiptă de coloane negre —< trunchi falnici — deasupra cărora crengile se împleticesc la olaltă în desimea crângului. Ici plopul își ridică strâns ramuri cu frunza ușoară,, parcă le-ar feri gingășia die bradul ce se îngrădește cu țăpi eraldici. Colo falnicul stejar întinde ramuri, cuceritor de cât mai larg spațiu în juru-i, pe când sălcii buriticii de verzi, și răchiți argintii își închină! iacului podoaba frunzelor lungi și subțiri. Mesteacănul, ca un buchet de mireasă, se învoită deasupra trunchiului alb, pe când ulmul se ascunde în frunze până la rădăcină. Dintre arbpri scunzi, câte un brăduț vânăt crește la umbra frasinului secular, ce întinde streșine umbroase peste bănci — un mozaic de culori — lumea se adăpostește.

Câteva stane înviu iluștrii din trecut. Singură stana lui Kisselef, înfăptuitorul acestei minunate grădine, acum 90 de ani, lipsește.

Pe vraja luminată a lacului, plutesc lin două lebede, cu aripe crețe, încordând mândre semeția gâtului, pe când sus, crângul foește subt sborul cântătorilor sosiți de peste mări și țări.

Pe lângă poezia naturei ce se revărsa în biroul lui Gioni Paclea, mai străbate, în surdină depărtărei, vuetul stradei: sirene, talanca tramvaiului electric, tropotul cailor, bâzâitul aeroplanelor ce se vârtejesc deasupra orașului, și aceL murmur nelămurit din care țâșnește strigătul vânzătorilor de jurnale.

Gioni Paclea, rezemat în jilțul îndemânatec, fumează privind, în speranța că va trece presupusa Mărie. O caută dealungul aleelor pe unde se alung; droae de copii, pe .subt umbra copacilor unde se adăpostesc femei citind, altele lucrând; pe lângă iazul unde tineretul sburdalnic aluneca vesel în găoacea luntrei.

II atrag toate siluetele ce apar. De multe ori inima-i spune: ,,E Maria!“, — ochii însă dezamăgesc.

Gioni Paclea o așteaptă să treacă. Așteaptă liniștit, cu tot cortejul amintirei și remușcărei .din care conștiința răzbate învingătoare.

Paclea dorea să o vadă, totuși ferea întâlnirea. Câtva amiji iluzia că poate, într-adins, trecuse, atunci; zi cu zi însă se încredința că trecerea ei nu fusese decât întâmplătoare. Silueta însă rămase. Umbra din „Hamlet” striga: Aduți aminte!

Colonelul se învinovățea. Parcă ar fi dorit să fugă de el însuși față de acea mustrare. Vorbea singur,.vorbea cu gândul lui.

„Oare, acum când Maria a pierdut totul, vieață noastră de până atunci nu merită ea nici o jertfă? A greșit, însă, nu i-am îndemânat îrisumi prilejul? A greșit... însă ispita i-a impus-o; neglijența mea. Și atunci?... Ș-acum când’ din vieață mea, din vieață ei nu a mai rămas nimic pătimaș, oare nu e o datorie sacră să ne apropiem, ertându-ne unul altuia nesocotința?...

Da, vrăjmașul cel mai nemilos, e lupta sufletească. Cât aș dori să o schimb pe o luptă eroicăl"...

Gioni Paclea privi iarăși harta murală; harta țărei. Atârna ca o icoană deasupra biuroului. Colonelul privea forma de crai nou ce ’ncovoia țara liberă, și apoi conturul întregului cuprins cu părțile răpite, prin care se rotunjea globul lumei românești. „Cum va eși din valurile ce încep să o amenințe din toate părțile, și de al căror vifor se cutremura omenirea întreagă?”.

Paclea rămase gânditor..

Un vraf de cărți legate-n piele, stau așezate-n picioare. Teancuri de imprimate și jurnale împrăștiați pe latul spațiu a biuroului. Paclea măi privi în grădină de unde adia răcoare și, pe când reîncepea citirea unei reviste militare, ordonanța intră aducând un plic.

— Cine l-a adus?

— O cocoană... N-a cerut să vă vorbească.

Soldatul eși.

Colonelul rămase cu plicul în degete, neîndrăznind să-l desfacă, de frică’ că va găsi fotografia și propunerea de căsătorie. tPlicul era cam mare; trăda ceva matrimonial.

Paclea era plictisit de sumedenia stărostoaelor care curgeau zilnic. Unele cu fotografia și cifra globala ce’ i se oferea „ca zestre”, altele cu fotografia și cifra ce i se cerea ca...

Cu toate măsurile luate împotriva acestei calamități, totuși cu iscusința reclamei, ele știau sume de căi pentru a ajunge la obiectivul dorit.

Paclea îndoi, plicul cedă, deci nu era fotografie. II deschise și dădu de un manuscript. Scrisoare necunoscută, însă, de femeie. O clipă gândul se abătu spre Maria. Simți emoția unei prevestiri. Confuz și nerăbdător, începu citirea:

,,’Pe suprafața pământului vecinie neclintită, mișcările războinice schimbă, necontenit harta geografică. O țară sporește alta se micșorează prin hotare trase cu râuri de sânge și cetăți de cadavre.

„Erupția din Balcani s-a potolit. Din Turcia dislocată se mări cea mai legitimă Grecia, în vechi frontiere, stăpânind: provincii» orașe și insule născute și crescute de ea din adânc de veacuri. Bulgaria, focarul răzyrătirei, s-a tras până la marea Egee, Serbia s-a coborât până la Monastir, Montenegrul și-a mai sporit o crâmpee micului stat, iar România, ca răsplată păcei ce a dus în Balcani cu oștile sale, și-a anexat Cadrilaterul, parte legitimă ce i se cuvenea încă dela războiul din 1877.

„În București o mișcare nebună. Veselia saturnală și munca titanică se amestec laolaltă în marea serbare a anexărei vechilor ținuturi românești.

„Deodată însă, ca din senin, se aprinse o scânteie; scânteie dela care avea să se ațâțe vrajba celui mai pustiitor foc din câte pomenește istoria omenirei.

„În ziua de 15/28 Iunie 1914, presa vesti asasinarea arhiducelui Franț Ferdinand, moștenitorul tronului Austriei și al soției sale, în Serajevo, de către un student sârb.

„Marele eveniment își făcu reacția în public, după care spiritul mulțimei se liniști.

„În cercurile diplomatice însă, se așteptă o catastrofă care și deveni cataclism’ mondial.

„Nu mult după asasinat, în ziua de 15/28 Iulie, Austro-Ungaria mobilizâ, declarând război Serbiei. Octogenarul împărat (se zice), nu pută erta ofensa făcută familiei lui prin asasinarea nepotului. Demnitatea, prestigiului a fost origina acelui ultimat trimis Serbiei și la care indirect a contribuit Tisza..

,,Se urzi în complot cu al doilea monarh, Kaizerul, care moștenise odată cu sceptrul și ura împotriva Franței, pe care o viza. El exageră pretextul, și cei doi Neroni ai veacului al XX-lea, începură a preface minele de fier în tunuri și ghiulele, cetățenii’ în Qstași. Totul deveni atletic, ca o zale. Ordinul înlocuia orice justiție.

„Ca și Don Quichotte, Kaizerul striga mulțimei: „Sabia mea e lege. Voința mea e cod“.

„Austria și Germania se transformă- în vaste cazărmi, iar poporul ’— turme, turme ce se jertfesc, ca-n Evul Mediu voinței suveranului, care — pentru cei slabi cu> duhul reprezintă patria.

„Peste puține zile Serbia fu p,tacată. Franța interveni pe cale diplomatică, pe când Germania propunea neutralei Belgii—’„aur sau plumb”.

„Astfel, ceru învoirea să treacă pe teritoriul ei. Și Belgia nu deschise punga aurului, ci deschise pieptul gloanțelor care aveau să-i ciuruiască trupul pe care-l aruncă pe pragul Franței amenințată.

„Curând Belgia e călcată în picioare,. sfărâmată până la carne vie. Trecuse peste cadavrul ei, sbirii imperiali. Își făcură punte din Ea, care se aruncă ca o pavăză.

„Ca și Anglia, unde serviciul voluntar e mărturia liniei de conduită pacifică, Franța și ea fu surprinsă nepregătită1, ceiace încumetă rrtai vânjos inamicul.

„Germania amenința Rusia, voind’ să-î paralizeze acțiunea, însă cum marele colos dela Nord nu i se supunea, Germania subt presiunea militarismului, și încredințată de neutralitatea Angliei, Rusia, și de frică de a nu fi întrecută, declară război.

„Rusia, protectoarea tuturor slavilor, din a căror massă compactă voia să-și facă un puternic scut în beneficiul imperialismului său, amenință Austria pentru rușinosul ultiitiat trimis Serbiei și, declară război.

„Anglia garantase neutralitatea Belgiei. Deci avea ca datorie de onoare apărarea micei țărișoare.

„Dacă am fi lăsat să fie Violată Belgia >— spuse Lloyd George — ecoul rușinei noastre ar fi fost pe veci purtat din veac în veac”.

„În conflictul marilor puteri, toate țările începuse a se pregăti de război, de frica vecinului, care l-ar fi putut surprinde și astfel’ cu toate ’că-n realitate lumea lupta împotriva războiului, totuși se înaimau cu - înverșunare împotriva necunoscutului. Și iată că pe nesimțite omenirea întreagă se ’ exalta în aceiași simfonie: Războiul.

„Zilnic se iscau complicații și-n câteva săptămâni, se declară conflagrația europeană, în care intră: Anglia, apoi Italia, aliata intereselor economice ale Germaniei Sf.-T.v până atunci când, vocea sângelui răzbi prăbușind interese de ordin secundar.

„înțelegerea căpătă tot mai mulți și mari afluenți, pe când Germaniei zilnic îi sleiau puterile. Înregistra surprize dureroase. Începuse, convinsă că, curând avea să domnea scă lumea subt deviza absolută: „Deuch uber ales”.

„Se bizuiau autocrații pe pregătirea militară timp de 40 de ani. Deci, pășiră în’ preajma victoriei fulgerătoare. Se mai bizuiau pe aparenta neînțelegere politică internă în Franța, pe nepregătirea ei militară1 cât și a Rusiei aliata Franței. Sperase neutralitatea Angliei, concursul Belgiei și al Italiei, cât și o agresiune Chino-Japonezăi În Extremul-Orient, împotrivă imperiului rusesc.

„Cât despre România, nici umbră de îndoială, de oarec&j era subt mâna de fier a’ regelui Carol I, un Hohenzollem.

„Așteptările însă sosiră sub altă formă’ și-n toată fierberea, bietele țări mici, prinse în mreaja zonei de război, erau cele mai dezorientate. Nici una însă nu se găsea în nenorocita situație geografică ca România, gata să fie sfășiată între doi tigri.

„Câțiva diplomați români pierduseră busolă. Rolul guvernului se dezechilibrase.. Nu se mai putea-asigura ordinea în interiorul țârei și nici siguranța în exterior.

„Sc cutremura tot insul dela un capăt la celălalt dc țară. Moldovenii înspăimântați de colosul rusesc, care-și adunase trupe dealungul Prutului, fugeau bezmetici, care încotro, pe când cei duși la băi - - stațiuni roai toate aflate în apropierea frontierei Austriei auzind vești strigătoare, plecau în panicii ca vai dc om: tren, auto. trăsuri, căruțe, care cu boi, călări, pc jos... era ci adevărată exaltare în dezordinea și zăpăceala stârnită prin groaza războiului.

„Autoritățile informate, căutau, să liniștească. Jurnalele însă alarmau, așa că cei care se aflau pc frontiera Austriei se așteptau să fie călcați de nemți, iar moldovenii să fie cotropiți de armata rusească, care-și așteptă ultimului la granița Prutului.

„Periferia țărei se îngrămădea la centru. Lumea, care plecase tiajp de săptămâni, rânduri, rânduri, se îmbulzea deodată, așa că, orice fel de vagon servea de azil. Nu se mai râvnea clasă, ci locul.

„Peroanele gărilor erau clădite cu cirezi de bagaje, lăsate în voia întâtnplărei, daci’ vor putea fi transportate. Fiecare ins nu căuta decât să poată scăpa persoana și fă-«wka.

i „B.ucureștiul era în fierbere. -Toate țările își declarase război, așa că, streinii erau chemați sub .drapelul^lor.

„În fața consulatelor, strada era iezită de streini, care-și așteptau pasportul. Cu inima strânsă de jale, vedeai la legațiunea ’ austro-un îgară, români: bucovineni și ardeg^ni, ducându-sc sil lupte și ci sub un steag strein; să moară pentru întărirea dușmanului și. nimicirea clementului român. Și, nu puteau face altfel, aveau familiile și avuiul acolo. Răsbunarea ar fi căzut pe ei ca trăsnetul.

„O seamă care aveau copii la studii, în străinătate; năvăleau pentru a le telegrafia să se întoarcă, căci zilnic mai toate granițele se închideau. În urmă, singur Constandnopol rămase poartă, pe care se mai putea ajunge în țară, înconjurând pe mări și îndurând mizerii.

„Bogătași mureau de foame, cu cocuri de mii de lei, dc oarece băncile nu mai plăteau. Singur aurul circula în valoare- reală.

„Acest cataclism european părea săvârșii, cum o mână dibace ar scoate o singură piatră din centrul de gravitate al clădirei și peste care se prăbușește apoi întregul trup.

„În România se uitase cruzimile bulgăre «lin 1913. Ce fuse sălbăticia lor pe lângă! urgia „cuhurei” imperialismului german: Zepelinul, Tembele, Gaze asfixiante, Cartușe Dum-Dum, Sârme electrice, Baionete în spirală, Gloanfe otrăvite, Minele...

„Am putea vrednic asemăna cultura imperiului german cu Echidna care a născut cele mai grozave monstruozități: Cerbe^ Hidra din Lerna, Chimera, Sfinxul, Dragomul, Gorgona și Leul din Nemea.

„În sfârșit toate timpurile au avut celebritățile lor, doar chiar în vremea noastră Torero (Toreadorul) în Spania, e o celebritate — bineînțeles locală. Kaizerul deveni și el celebru intervenind cultul puterei, în sensul „sănătate” preconizat de Nietsche, și transformat de Kaizer în sensul puterei armate. Răspândi doctrina pervertită de oarece și slujea cauza militarismului.

„Omul trebue să fie mai întâi o putere fizică, un supra-om“ — și iată că înțelcp-«iunea evanghelică, care propovăduește umanitatea, e zdrobită, și bietul popor german redus, adoptă păgânismul războiului nou, caracterizat prin forme de luptă cuirasa tă.

„Țările mici, mazilite, tupilate, acoperite de fluxul războiului, așteptau în suferințe sancțiunea Angliei care voia ca, nu numai țările mari să poată trăi independent și cele mici să poată fi de sine stătă:- toare, de oarece s-a dovedit că întinderea teritorială nu crează valori morale și economice. Sunt țări mici, minuscule, ca Elveția care au ajuns la o superioritate atât de vrednică, încât s-au impus celor mari.

„Așteptau sancțiunea Angliei, de: oarece principiul naționalităților și dezarmarea erau chestiuni vitale.

„Pe români, care visau de veacuri unitatea lor, impulsiv, îi atrăgea. Totuși, prin politica nehotărîtă și pe care încă nu o putea limpezi situația geografică a țărei, dădea vad la o adevărată dezechilibrare.

„Rușii cereau ajutor, nemții cereau ajutor, iar românii amenințați se sbăteau, fără a putea să se miște..

„Opinia publică se împărți în două tabere distincte: francofili și germanofili. Unii cereau revendicări în Austria, ceilalți1 în Rusia, și de aci corupția desăvârșită’ prin bani din partea Germaniei.

„Kaizerul nu cruță nici un mijloc prin care putea denatura totul în favoarea lui. Și cu toate că Franța nu a uzat nici măcar - de simpatia vădită ce vibra în tot poporul, totuși Banul Mărăcina răsări în fiecare român.

„Acesta era altfel de ban, nu ca acel coruptibil, ce umplea buzunarele spionilor și trădătorilor.

„La un moment dat însă, cumpăna părea că cedează. Se așeză greoi regele Carol I-iu. El nu ezită o clipă, când Franzlosef, prietenul și aliatul său politic, îi ceru ajutorul. Ba avă ,și curajul să înfrunte opinia publică și ceru mobilizarea.

„Vestea produse o mișcare răsvrătitoarc.

„Auziai: — „Cum;, noi să mergem laolaltă cu ungurul? Noi, care de veacuri luptăm’ ca să-i răpunem! Mai curând jos regele I Jos dinastia!”.

„Un murmur de indignare și revoltă se împânzea în toată țara. Situația era grea, când1, Ionel Brătianu și Emil Costinescu opun gravei alternative, soluția: Neutrali-’tale armată pentru paza frontierei și vremelnică atât cât nu va atinge interesele vitale ale țărei.

„Propunerea fu primită cu entuziasm, nu atât ca neutralitate, ci fiindcă ferea țara de a fi trasă în partea Germaniei de către regele Carol. Astfel și regele nu putu merge împotriva curentului și un fel de liniște ridică deocamdată grija.

„Luarea aminte sbură acum peste graniță. În Franța, criza procesului socialist era în agonie. Moartea eminentului Jaures dramatiza umanitatea. El intră cu dlapelul alb al păcei în ministerul d-e externe, pentru a cere să se intervină în favoarea .păcei universale. Eșind însă, asasinul îi prefăcu stindardul în roș, prin însăși sângele lui Jaur-es.

„Făcîi mare impresie în’ toată țara, moartea unui om desăvârșit. Făceau impresie toate veștile, rele sau bune, sosite din Franța și Italia. Se manifesta la ambasadă. Din valuri de oameni se alegeau grupuri. Parcă se pregătea sbucnirea unei apăsări. Centru țărei fierbe de grije și emoție, pe când vechea Europă arde în flăcări.

„Arde fără a da nici o rază de lumină. Arde ca un vulcan, întunecând1 tot mai orbitor în fumul greoi al patimei nebune.

Noapte Albă". „Noapte albă!... Iată-mă în umilitului Să ghicesc...

Gândul șovăia între.. Maria -și necunoscută, de oarece pe Puia nu o cunoștea înzestrată cu acest talent. O știa inteligentă, citită, pătrunsă de suferințe, trecută prin multe peripeții ale vieței, însă, nici când nu-i zăpsise,darul, de ’â așterne pe hârtie comori sufletești.

Totuși îi plăcea s-o găsească pe Maria în acele pagini ce trăiau în jurul țărei. „Când cineva are la. Îridtemână tot materialul, curând poate să-l prefacă în artă. Ș-apoi războiul e un moment favorabil oricărei inteligențe. Oricine poate deveni istoric, ba încă de întâiul ordin, luând parte la evenimente”.

Câteva amintiri întăreau convingerea. „După moartea d-nei Adina Olănescu, nu s-a găsit un caet cu ’gândiri de o distincțiune rară?... Poate, și Maria — fie din modestie — nu mi-a mărturisit că se ocupă. Chiar și acuma mi le trimite sub altă icoană”. Ar fi dorit să fie Puia lui. Cu părere de rău s-ar fi îndepărtat de ea pentru o streină. „Cine știe ce femeie, aprinsă după situația mea, încearcă să mă ademenească prin această mreajă intelectuală, sub al cărei farmec mă și simt. Totuși, ce-aș putea săvârși pentru altă femee care ar fi scris aceste minunate pagini. De sigur i-aș adresa felicitările mele pentru talent și mulțumire pentru atenție. Aci bineînțeles nu s-ar potrivi: buchet și bomboane”.

După răsgândire și câteva fumuri de țigară, Paclea trăgea trista concluzie: „Nu știu dacă o fi ea, însă nestrămutat e, că mi-e dragă, singură mea dragoste. Tot ea se înfige în tot ce mă atinge de aproape”. tGioni Paclea aprinse altă havană, privi în grădină. Nu mai era nimeiTi. Amurgul buimăcea strălucirea culorilor, și varietatea neîntrecută a verdelui din crâng se umbrea -sub bolți întunecate. Oglinda lacului se aburea. Ciripitul revărsă psalmodia serei.

„Când va mai trece, eu, poate, nu voi mai fi aci“.

Primise ordin de supravegherea lucrărei unei linii de tranșee pe frontiera Ungariei, unde, se concentra mare parte din armată. Se prevenea eventuala defensivă.

Lui Gioni Paclea îi părea rău că nu i-a căzut acest manuscript mai de timpuriu, dacă era al Măriei, și-l găsea bine sosit în ceasul plecărei, dacă era o necunoscută.

Distrat, sorbind fumul țigărei parfumat, nu simți când, una dintre ordonanțe, un biet recrut de abea slujit, de abea pălmuit și bătut în alte gospodării de militar, intră. Tresări însă în strigătul solemn: — „Să trăiți dom’ colonel! Să pui în cufăr și cizmele astea

Paclea întoarse capul și privi cizmele de lac pe care Stan le ținea stângaciu. Atârnau de urechi ca o pereche de găini ce-ar fi dus la piață. Zâmbi și spuse cu blândețe:

— Nu, băete. Cizmele astea sunt pentru unifroma de mare ținută. Așează în cufăr din cele cu tureatcă, bune pentru drumuri grele.

Și pe când colonelul se lăsa iarăși în speteaza moale a jilțului, ordonanța, strigând: „Să trăiți!” — își lipî reglementar călcâele, se roti dintr-o bucată și eși țanțoș în pas militar.

’Paclea iarăși zâmbi, li simțise mișcările după regularitatea pașilor. Privi furișat după el. Ghicea că mare proces e în acest biet cap de recrut sosit din înfundătura munților.

„Oare ce-o să facă?” — își zicea, când Stan intră iarăși, și iarăși rosti triumfal: „Să trăiți!“.

— Ce este băete? Nu mă luă bre, așa ou asalt; doar aci nu- ești la cazarmă ci în casa mea. Vorbește-mi ca oricărui stăpân.

— Să trăiți, dom’ colonel — spuse Stan mai potolit — n-am slujit niciodată.

Paclea simți situația acestui mic proprietar, liber, cu demnitatea strivită; transformat deodată în sclavul cel mai umilit. Supus nu numai ordinului superiorilor lui, însă întregei familii, ș-ades brutalizat și de servitorii plătiți ai multor militari. Brutalizați de însăși patria lor, ale cărei interese le apără: la câmp, pe front, și care totuși îl înjugă prin legi să! îndure cele mai săvârșite umilințe.

Paclea observa, deducea, totuși în acele momente de criză patriotică materialul moral, era potrivit unui civil. O pagină nu fapt, în îndatoririle vieței de militar, mai cu seamă în acel ceas.

Înduioșat îi spuse: — Dacă’ vrei, sp,unemi, domnule colonel, însă blând1, fără să mai adăogi, să trăiți! - Ei și acuma când! ne am înțeles, spune ce dorești?

Stan se înroși și zăpăcit începu cu grăi sfiit:

— Dom’ colonel, câte rânduri de ’ haine și primeneli să așez în cufărel? — El accentuă ultimul cuvânt, ceiac-e îl lumină’ pe Paclea.

— Stai băete, merg și ,eu. E’ cam grea sarcina pe care ți-am ’dat-o.

Colonelul simțea numai după roșeața feței și sfiala vocei ce-i tremura, cum a fost cinstit pe la alți camarazi — (camarazi de arme nu și de creștere).

Trecând în camera die alături, Gioni Paclea văzu ce făcuse. Nu-și pută opri zâmbetul, după cum1 altul din tabără — Moși Teacă — nu s-ar fi putut opri d-e-al lua în palme, pumni și picioare, ’căndl văzu scos și înșirat pe mobile tot ce găsise ca: haine, albituri, cizme, chipie... Teancuri stăteau păturite în jurul unui mic cufăr reglementar și puțin încăpător.

Colonelul nu-i bănui nepriceperea recrutului ci și văzîi greșeala .de-a fi poruncit un ordin pentru care nu putea avea cunoștință și pricepere unul venit din creerii munților, și care poate nici nu văzuse din toate acele scule. Astfel, în loc să-i cârpească palme reglementare și reglementar să-i sbiere: Dobitoculel unde vrei să încapă tot Ce-ai pregătit? — Gioni se aJătură de fiecare teanc, alegând și bănuindu-și nechibzuința.

„Cât s-o fi chinuit fără a pricepe ceiace trebuia să-i fi lămurit dela început”.

— Acuma, pune tot ce-a rămas de prisos, la locul de unde le-ai luat. Nu am nevoe decât de atâta. Pregătește-ți și tu ranița. JMi se pare că în curând n-o să le mai purtați pe spete. Veți merge sprinteni cu ranița ca și bagajul ^nostru, în căruță.

— Chiar pomană, dom’ colonel. Cei ce-o colindat aș-vârî în țara bulgariului, își blăstămau ciasul. Zîceau că, paică-și purtau osânda-n spete. Zîceau că, paică duceau un mort în spete... Ce putere să mai ai când ești încărcat cu așa povoară?...

Colonelul nu-i răspunse, însă apredfc judecata dreaptă și sănătoasă. El reintră în birou, zicându-și: „Cât poate cântări acest biet corp, ca să poată opinti.,pe spete 40 chilograme. Totuși e silit să poarte aceiuși povară ca și atletul. Iată cazuri neprevăîvăzute în generalizări și de aci dezechilibrul degenerare și discordie”.

’Paclea se așeză. Pe biurou lumina amijia cernută prin ceaprazuri de mărgele verzi ce împrejmuiâ’ lampa, potolind plăcut lumina.

Pe biurou, manuscriptul era răsfoit, așa cum îl isprăvise de citit. Colonelul se simț} atras să-l mai citească odată’.

Alături, Stan isprăvise de așezat în micul cufăr. Rânduise la loc totul și acuma, așteptându-și tovarășul care se dusese să1 aducă prânzul dela restaurant, stă pe întunerec, privind focul ce ațâțase, gata pentru a încălzi bucatele.

Cât de departe sburâ gândul și câtă vieață trezeai... Ce avea el de împărțit cu sgomotul de care urla strada! Se apropiase de satul lui, grădinița lui, plină de flori și de legume, umbrite de copaci, răsădiți de atâtea neamuri din tată în fiu. Pe prispa casei albe cu brâe vinete, o vedea pe Soltana lui, cu ochii plânși, cu fața dogorită de arșița soarelui, alăptând pruncul.’ Copii mărunței, ca ulcelele, cu părul împletit cu gâti roșii dțn frunte, se joacă în cămeșuță și cu piciorușe goale. Parcă s-ar apropia să-i sărute. Soltana îl privi cu ochi tulburi, și deodată vedenia se înecă într-un șuvoi xde lacrime. „Cine știe cât muncește în casă și la câmp, și cât sufere de dorul meu! Și cine mai știe dacă mi-o fi dat de D.umnezeu să-mi mai văd: copiii, femeia, căsuța, juncunașii, căluțul, ogorul... O, ’Doamne, fie-ți milă de vieață noastrăl” — și Stan făcându-și cruce urmă a se tângui, a Se ciăinâ ca unui prieten, privind focul ce se aprindea tot mai luminos.

„Aci nu mai am: nici tată, nici mamă, nici nevastă, nici copii, nici casă, nici nimica. Parcă le-a ars focul pe toate. Până. și ce-i pe mine nu-i al meu. Nu mai sunt decât, singur, gol, rob. Doanine, ferește și pe dușmani de-așa soartă”.

Stan își făcii iar cruce și cu mâneca cămâșei își șterse ochii plânși. Clătină din cap cu desnădejde.

„Ce putere am eu?... De mâine plecăm. ’Blec pe marginea țârei, unde se prăbușește prăpastia, unde o să întâmpinăm cu stavilă piepturilor noastre urgia dușmanului”...

Parcă-i sângera inima. Parcă-i ardeau luminele ochilor. Parcă de pe marginea prăpastiei ce era gata să-l înghită; se mai uită odată într-acolo!...

În zăvoiul frumoasei grădini, F-Iorica Se-

rea, cu-n covor de flori la picioare și sub umbrarul tufos al nucului, încărcat de fructe, stă afundată în jilțul de trestie capitonat. Împletește ciorapi pentru armată. Degetele fine, îngrijite, parcă se luptă cu firul și aJrelele groase. Din când în când >— ca o desmierdare — își aruncă ochii spre copilași.

Steliana, mai mare, stă în alt jilf, cu fața plecată și ascunsă’ de bucle în a căror negreață tremură’ o funtă roșie. Plecată spre genunchii ridicați de un scăunel ce-i saltă piciorușele, Steliana citește răpită’ de farmec — Michel Strogpff. Miroea, mijlociul, se aține subt micul aeroplan, ce-i vâjâie deasupra capului, pe când gemenele Viorica și Sanda se joacă cu păpușile, într-un zăvoi de brazi. Alături de ele, guvernanta franceză împletește la ciorapul ce face pereche cu al d-nei Serea. Ea vorbește necontenit cu fetițele, care deprinse până mai adineaorea, numai cu limba germană, se resimt în greutatea de a trece la alte sunete, la alt sistem’ de frazare. Vocea ei muzicală se luptă să întunece limba dușmanelor lor.

D-ra Blanck, intrată de curând, avea și ea importanța ei în oportunismul hailaifului, obligat de etichetă față de curtea regală.

Busolă curentului politic schimbase rostul. Freulein rămăsese în umbră și franceză simboliza acuma simpatia către înțelegere în casele ce dictau tonul.

În grădină era liniște parcă nici aerul nu se mișca.

Un sgomot dc copite și țâșnirea fulgerătoare a dulăului Aii, de lângă Florica, îi îndreptă privirea într-acolo.

Soțul ei călare, intra în curte. Aii sărea în preajmă cât calul.

Serea o zări, și la pas se apropie de dulcele ei zâmbet.

Ordonanța care sărise, și el ca și Aii, se apropie de calul frumos care sforăia, aruncând fum pe nări și spume prin pori. Îl luă de dârlog. pe când Serea descălecând1 rămase o clipă privindu-și calul iubit ce se trăgea îndârjit, încordându-și grumazul. ’Pietrele smălțuite scăpărau în jocul copitelor.

Copiii care dincotro alergau strigând: „tată!“. Se îngrămădeau să fie el mai curând’ sărutat. Pe fetițele mici le lua pe rând de subsiori și ridicându-le mai sus decât înaltă lui statură, le scobora sărutându-le ” gurița rumenă ca fraga.

În cârd se apropiau de soția lui. Îi sărută mâna și gura. Se aruncă în fotoliul de alături; potrivi chipiul de roșior pe că-’’ pușorul Sandei de nu-i mai vedea decât gurița ce râdea.

Altă ordonanță sta drept mai departe. Colonelul se ridică, își descinse sabia; i-o dădu. Ridică chipiul de pe căpușorul de heruvim și-l înmâna ordonanței. Luă pe amândoi genunchii fetițele blonde ca spicul..

Steliana își reîncepu citirea. Guvernanta se așeză în apropierea ei, împletind pe când Mircea — ca-ri totdeauna — se folosea de câtă vreme ordonanța plimba calul înainte de-al intra în grajd, pentru a încăleca pe falnicul Decebal.

— Nu m-a căutat nimeni, Florico?

— Nu Ionel. La mine a fost Marta Ștefani. Sosea dela Sinaia. Închipuește-ți că regele e atât de greu “bolnav încât regina nu mai acordă audiență.

— Mi se pare că rămânem fără de regele Carol,

— Vai ce nenorocire ar fi, tocmai acuma!

— Mi-ar părea rău pentru regele nostru, pentru superioritatea lui morală, cât despre politica lui — în împrejurările ac-’ tuale — e o adevărată nenorocire.

— Atunci: mort au roi! Mais apres?... Ionel dragă, odată cu cuvintele rostite parcă am simțit inferioritatea de a ne bizui pe un singur om.

— Cea mai mare nenorocire, fetițo. Și mi se pare că conflictul o să se agraveze. Teribilă situație. Să primenești totul a nouveau, după o politică germană încarnată de 40 ani, cu o lume întreagă de nemți în țara ta... B pur și muove! Nu cunosc încă modalitatea, totuși simpatia pentru Franță covârșește. Nu mai poate fi oprită de presiunea germană. Sare și -supapa regală. Cred că moartea regelui ar veni la timp. Spunea ’d-na Ștefani că e grav?

— ‘Foarte grav, Ionel. Se șoptea ca D]-rul Mamulea.nu prea dă speranțe. Marta se ’duseste pentru a face cunoscut reginei îndeplinirea misiunei lor la-Turnu-Măgurele. Cu ța să întors și Maria Paclea. Am să trec s-o văd.

Ionel, «are nu i-am putea împăca? Marta spune că Maria, — poate ca o descărcare a conștiinței — însă, dorește să se împace.

— Adică să trăiască cu el maritalement. Maria e despărțită’ formal, și în condiții în care nu se mai poate reface la noi’ militari?. Legile noastre nu ingăduesc circumstanțe atenuante. Nu pot fi însă împiedecați de aș urma vieață, în umbră. Am’ observat și eu că Paclea caută să aducă vorba de cai. ’Parc-ar vrea să ne atingă pulsul

— Vorbește de Maria? E un semn bun. Și tu?

— ’Eu, șiret Elorico. Trec ușor. Simț însă cum1 ar dori să-mi ghicească părerea. I-am1 spus atât că, doctorul Cantacuzin s-ar fi pronunțat că ar putea să devie ftizică. - Și?...

— Gioni a devenit palid și a rămas gânditor.

— Și e adevărat că doctorul a spus — Ași Ceva însă m-a frapat și mai mult. L-arn întrebat pentru ce mai poartă veriga, și mi-a răspuns că) i s-ar părea că-i lipsește brațul când nu ar mai’ avea-o.

— Ce coincidență bizară. Îmi aduc aminte că i-am pus și eu aceiași întrebare Măriei. Nici pe mine nu mă împacă veriga în degetul ei.

— Și?... — făcu Serea curios.

— Maria mi-a răspuns că, veriga va sta în degetul ei, până când numai dela sine va cădea de pe falangă. Ei se iubesc. ’Nu sunt despărțiți Sufletește. Iar revin. Dacă i-am împăcâl... Măcar ar suferi împreună, pe când acuma, în parte, e mai dureros.

— Ce să-ți spun, Florico, mi-e greu să nii închipuesc urmarea unei căsnicii în astfel de condițiuni.

— Cu toate acestea, eu cred că ei se iubesc, Ionel.

— Și teu sunt chiar convins că ei cred că se iubesc. Râzi?... Nu e așa?

— Vorbești de ironic...

— Nu se poate mai adevărat. Și unul și altul cred că se iubesc, și ar fi în stare să se chinuiască restul vieței pentru reciproce închipuiri. O adevărată nenorocire cu căsătoriile astea coup de foudre și după care se găsesc vecinie ă contre temps. Nu râde Florică. Vorbesc serios. E o vârstă când bărbatul se înșeală. I se pare că iubește. E criza vârstei. O agonie pe care caută s-o prelungească prin orice mijloace. II vezi că trece dela cea mai rafinată la cea mai inocentă. Naivitatea și inocența sunt factori, sau, mai bine zis motori puternici și puncte, puncte!...

Deci, lui Paclea i-a eșit în cale, în astfel de momente, un demon ispititor și cu care Jiu-și putea ajunge la scop decât prin incidentul matrimonial. Și, a făcut un coupj de tite fără a se gândi la consecințe.

— Așa e Ionel. În trăsături generale, bărbatul trăește în prezent, femeia prin iluzii în viitor. Și poate că totul ar avea alt rost dacă vieață bărbatului nu ar începe cu prostituarea ci cu iubirea.

— Așa e. Începutul și obișnuința crează continuitate.

— Ionel, să sperăm că poate datorită obișnuinței, Paclii se vor împăca’.

— Vezi. tu, e un moment al iubirei, pe urmă rămâne vieață, care merge până la capăt, și pc urmă, e o amăgire. Senzualitatea topită încearcă înșelătoare porniri senilitate. Paclea e în; această fază.

Și cum stăteau adâncind idei și sentimente, deodată îi opri un murmur ce creștea din depărtare. Se deslușea strigăte entuziaste de: „ur-a..a..al“.

— Manifestația „Federației Unioniste”. Toate societățile din capitală, și-n toată țara acelaș sentiment. Alarma latinităței își chia-mă latinii, — spuse Serea..

Impulsiv se ridicase ca-n fața unui act suprem.

Sonora confuzie — strigăte de „ur..a..a..al“ și glasuri de aramă, întonândl pe rând Dește aptă-te rorrtăne și Marseilleza, adunau în jurul alaiului toată lumea din cale și care sporea puhoiul. Râuri deveneau mare de capete. Glasuri răsunau ca dintr-un singur piept oțelit uraganul luptei pentru dreptatea cauzei.

Fruntașii alaiului, cu capul descoperit și mândru, erau înainte mergători subt stindardele Înțelegerei. Se țineau lanț de mână: ’Nicu Filipescu, Take Ionescu, părintele. Lucaci, Octavian Goga, Delavrancea, N. Xenopol, Dissescu, Titulescu, Istrate, Z. Bârsan și întreaga pleiadă a intelectualitâței din capitală.

Mulțimea entuziastă trecu umplând largul stradei și cu depărtarea, sgomotul se topi ca un ecou.

Familia Serea — ’în jurul căreia se adunase întreg personalul serviciului — înaintase până aproape de poartă, pentru a saluți triumfalul cortej.

Serea, luându-și soția de după talie, plecă iarăși spre jilțurile din umbră.

— Oare cu 4cine va merge țara, Ionel? — Sfinxul și guvernul Brătianu, față de manifestarea ce am văzut. Încă nu se desenează nimic clar.

— Oare a cui va fi victoria?

— Generalul Nocghi, a spus, pe când luptau japonezi» împotriva rușilor că: Victoria e a aceluia care poate îndura suferințele războiului, o oră mai mult ca adversarul său.

— Și!... întrebarea curiozițaței feminine. Nici nu am început și tu vrei să cunoști finalul. Sunt în joc puterile de rezistență.’

Încetinel ei înaintau, privind1 teancul de jurnale pe care soldatul punea pe măsuța din grădină, pe când factorul grăbit eșia pentru ași împărți povara.

— Acum nu mai aleg nimica cu jurnalele din Paris. Privește. Ne sosesc în teanc săptămâna întreagă deodată.

— Frunzerește și tu din toate ..câte ceva! În ceasul ăsta măreț de trist tuturora, sunt articole care ating sublimul. Pare că tot omul e purificat prin ideea idealului național și acel umanitar al latinităței.

D-na Serea, așezată la locul ei, reluă împletitul ciorapului pe când colonelul citea tare, răsfoind când: „Le Temps”, ’„Figaro“,.. „Jurnal des D.ebats”.

— A, iată ceva interesant:

„Sur le peron di un gare. Une mire conduisant son Jils qui parlait pour la guerre. — Enfant și tu perdflis et Ies jernbes el Ies bras souvâient toi que tu aș des dents”.

— Vai ce încarnată! răsbunarel Sărmanii francezi luptă cu înverșunare. Cu astfel de ură-n suflet, de .sigur vor fi biruitori, — spuse Florica.

— Mai iată ceva, urmă Serea:

„Mire. je vdis â Berlin, que voudrais tu que je t-apporte?

— Rien mort fils, par la il n-y a que de la cantelote. A-pporte moi (a peau”.

— Și asta e expresivă — spuse ea pe când Serea după câtva exclamă cu vioiciune:

— Ascultă ceva într-adevăr demn de sufletul francezei. E’ reprodus dintr-o revistă și scris de o femeie:

„On ne pensă qu-au but a attendre et l-im-ensite du sacrifice ne touclie persoane, qu-importe le sang verse puisqu-on a, et qu-on aura raison“.

Și mai departe:

„Les plus glorieux espoir ne văleni pas celle âpres certitude. Aucune illusion avec cela, pas nteme d-enlhousiasme aux bonnes nouveiles. Une valonii teiul re vers ce but lointain splendide et douleureux. Voita Vital d-ăme de tous”.

— Ce pagină eroică. E de un stoicism care nu seamănă cu vârtejul zilelor trecute în Paris. E de necontestat că războiul--, te face să devii serios — spunea d-na Serea pe când el urma:

-— Auzi că germanii rechiziționează toate clopotele, pentru a le preface în ghiulele și gloanțe. Ce-o fi zicând papa Leon al X-lea de acest sacrilegiu, comis de Kaizerul, cu care merge mână-n mână, căci imperialismul e cheia bolței bisericești.

— Bisericoasă nu prea sunt. Cred însă că clerul nu a răsbătut să așeze divinitatea în locul uneia i se cuvine... Nu-i este dat să stea nici în biserică, nici în clopot, ci în însăși ființa omenească.

— Scumpa mea, înțeleaptă mea, — și’ Serea se plecă și sărută degetele ce se odihneau pe urma vânjoaselor andrele.

— Așa-i — urmă Serea. — Din catedrala din Louvain nu a mai rămas decât un nume. Biblioteca, una dintre cele mai vechi și mai bogate, să fie arsă pe piață! Chiar operă păgână! Amintește barbarii față! de Biblioteca, din Alexandria. Cine-ar uita aceste sacrilegii ar merita să fie lapidat. Trebue o memorie titanică iar nu mișeleasqS uitare peste tot ce e trecut.

— Vorbești ca militar, Ionel dragă. Doar omenirea se regenerează, — se primenește prin idei noui. Să rămânem) tot la cuvintele scripturei: „Părinții mănâncă agurida și dinții fiilor se vor sterpezl?!”.

Serea, citind în gând, îi strânse blând cu. Înțeles mâna ce rămăsese în mâna lui. Citi. iar tare:

„Kaizerului i se raportă despre mulțimea soldaților căzuți în săptămâna curentă. — „3 și!“ — răspunde el — „ăst număr mi-l poate înlocui înlr-o singură noapte, poporul meu!“.

— Autocratismul în cea mai vie expre-. sic. Pe când Republica franceză cruță trupele jertfind timpul, imperialismul german jertfește trupele și cruță timpul. — Serea mai citi:

„Elveția, pentru ași păstră neutralitatea,. se oferă să caute toți răniții țărilor beligerante, ceiace o preface într-un imens spital și azil al refugiaților”.

. — înțelepții... Și când îți închipui că țara lor întrupează trei naționalități dife.rile, care totuși se înțeleg ațâț de înțelept.

— Elveția, scumpa mea, c sâmburele din care va răsări Europa viitoare. Patriotism iar nu naționalism. Umanitate iar nu autoritate oarbă — spunea el, pe când în depărtare suna adunarea pentru cină.

D-na Serea se ridică. Colonelul o îmbrățișă în umbra ispititoare. — Oare cum ar putea să se îște neînțelegere între soți, când și-ar alege tovarășe blândă și înțeleaptă cum ești tu, Florico? D.-na Serea se alipi duios, când brațul deodată o cuprinse emoționat.

t i — Mai iată 6 zi câștigată pentru ai mei’. Cine știe dacă mâine vom mai prânzi împreună..: — și desmierdător sărută fruntea ce se pleca pentru a ascunde lacfime ce bîruiau geana.

’După ei, copiii alergau nebunaleci, eșind din afundate alee, cu Aii ce sburda în preajma lor.

Prin crâng și amiigea amurgul, pe când camerele se luminau pe rând.

În societatea statornică a orașului, se ’ primește necontenit societaiea nomadă militară.

Dintre familiile cu care.se împrietenise Maria Paclea, nu se mai aflau decât câteva.. Deși nu mai făcea parte din vieață militară, totuși împrejurarea, așezând-o într-un cartier lăturalnic, se găsea cuprinșii între figuri necunoscute.

De doi ani de când în apus bântuia războiul, Crucea Roșie lucra pe capete la pregătirile necesare unui eventual război.

Invitațiile nu mai aveau de scop flirtul, luxul și petrecerea, ci sporirea lucrului serios.

În saloanele mondene, nu mai ajungea lâna și pânza, pentru câte femei erau doritoare să ajute.

Când se întorcea seara, ca reacreație, Maria, înainte de a-și începe singura ei distracție: citirea, privea peste drum1 de casa ei, la două clădiri atât de nepotrivite ca vecinătate. E soarta orașelor în formațiune. O clădire vastă, luxoasă, un mic palat, alături de tupilată căsuță în stil vechiu, fără de nici o trăsătură arhitecturală.

Seara totul era luminat, și prin străveziul dantelei, d’-na Paclea privea în cinematograful viu de mișcări.

Două contraste în care Maria își vedea însăși’ vieață ei nimicită. În casa mică se petrecea vieață de care nu se bucurase, și-n casa mare vieață ce dusese. Sgolmotul și deșărtăciunile vanităței țin loc de realitate.

’Pe acolo trecuse ea, lume în al cărui vârtej se macină vlaga tineretului și se spulberă orice dor de muncă, copleșit de trândăvia momentului.

Acolo e marele haos în care se descompune și mucezește societatea. Nopți albe, zile întunecate. Programul: banchete, lux, desfrâu, toalete, beții, lăutari, joc de cărți... gi lumea atrasă ca prin farmec, se păcălea ca și insecțele care ardi în para lumânărei sau a. lampei înșelate de instinctul creat -de raza soarelui.

Jurnale cu coloane rezervate pentru dări de seamă din saloanele d-lui și d-nei y. 2... Ades escroci deghizați, spioni fini, însă care corespund gustului estetic.

Oameni care se prezintă bine și-n taina vieței cărora li se dă educația practică. Pentru tinere: Să fii dată dracului, și să știi să le-nvârtești. Pentru tineri: Goana după milioane fără de nici un scrupul... Și din aceste cuiburi de infecție morală, însă sprijiniți pe puterea materială se ad-ap cârdurile partidelor politice. Azi deputat, mâine ministru. Minunile capitalei!...

Pe d-na Paclea însă, o interesa vieață de ocupație și muncă a micilor funcționari din căsuța tupilată.

Dimineața amândoi eșiau ca două- pasări din cuib. Erau institutori. Îi adună prânzul, după care eșiau iarăși, așa că vieață de familie se petrecea numai seara, în jurul unui copilaș care trecea-din brațe-n brațe.

Ce frumos roman citea d-na Paclea, urmărind această vieață!

Înainte de plecare, tânăra grăbită1 să-și rânduiască gospodăria, seara să mai lucreze câte ceva pe apucate, pe când soțul ei citea tare, sau scria, după ce-și adormeau copilașul.

Câtă diferență între acele două feluri de vieață și câtă înjosire ca notele artistice sa fie năbușite de sgomotul unui butoi deșert ce se rostogolește pe pietriș...

Telefonul sbâmâi. Maria se apropie.

— Aloi Cine-i?...

— Bună-ziua, Măriei Aci e Adina... O nouă corvoadă- Bieții șerbi, călcați de austrieci, fug la noi. În Turnu-Severin a năvălit un popor întreg. Șe telefonează că sunt într-o’ mizerie de nedescris. Femei de societate ca cerșetoare, goale, flămânde, fără cămin. Primăria și Prefectura caută să-i adăpostească, să-i hrănească, apelează însă la noi să le trîmetem haine.

Copiii mor de frig, mamele își rup hainele de pe ele pentru a-i încălzi. Adă și tu ceva: rufărie: botine, rochii, ai de prisos. Orice, va prinde bine acestor nenorociți.

— Sărmanii serbii Trimit numai decât. La revedere.

D-na Paclea- grăbită sună, și cu ajutorul Profirei începu să desfunde cufere în care nu mai căutase de mult.

Amintiri scumpe o făceau să privească mai îndelung o rochie. O aruncă însă. „La ce bun amintirea când ființa lipsește”...

— Da, și cele dfe catifea și cele de mătasă — porunci d-na Paclea protestărei cameristei, care le dăduse la o-parte bombănind:

— La ce-ar putea sluji aceste toalete unor astfel de nenorocitei....

— Nu mai e vorba de lux, Profira, ci.de îmbrăcăminte și căldură... înțelege odată!

Profira nu niai adause nimic și isprăvi pachetele. Le așeză în cufere și le expedie cu auto ce așteptă.

Telefonul sbârnăi iarăși. În acelaș timp și soneria dela intrare.

Maria păși în camera de culcare, Profira alergă la scară. Reintră cu o cartă de vizită.

— Ai poftit să. Între?

— încă nu. Știu că nu primiți pe nimeni strein, și cum nu l-am văzut nici o-’ dată...

— Poftește-l îndată și pregătește de ceai. Ei doctorul cu care lucrez la spital — spunea ea pe când Profira eși repede.

„Ce-o fi dorind colegul” se întrebă d-na Paclea, privindu-sc în oglindă și netezind fire din valurile ce-i cădeau despărțite de cărarea s-ubțire. Se privi și de profil. Conciul era corect pe ceafa goală.

Un profil antic. În totul o Tanagră în rochia de pânză albă ce se lipea moale pe forma statuară.

Maria trecea prin ușile deschise.

Doctorul văzând-o subt un nou aspect roși în reacția surprinderci. Păși repede către ea.

O -cunoscuse numai în uniforma su- ’ rorei de caritate, ’cum’ se prezenta la cursu de preparație pe care-l preda d-rul Cristea.

O prindea de minune, însă câtă diferență! Îi ascundea comorile ce se resfățau acum în toată corectitudinea lor. Frumusețea părului, gâtul, pieptul, brațele ce se prevedeau prin mreaja fine: broderii în. ciabace!

— Doctorul! făcu ea — Ce plăcută! surpriză!... și Maria întinse mâna mică ce parcă sc ascunse sUbt mustață și barba mică blondă.

— Desigur surpriza. După trei luni de când ne cunoaștem, de când serviciul ne-a îndemânat o intimitate atât de plăcută1—. Totuși e o sfială. Nu e așa?...

Copii deprinși să-l vadă numai la catedră pe dom’ profesor, sunt aiuriți când 11 întâlnesc și subt alt aspect. Vă rog mai - e și omul la umbra domnului profesor.— spuse el cu-n gest galant.

— E adevărat doctore. Nu mai semeni cu cel dela spital: serios, sever, grav, ba încă și-n mare ținută, cu decorațiil Doctorul se privi surprins.—- Se impune o explicație.

Sosesc dela întâmpinarea generalului Pau care trece în Rusia.

— I s-a făcut primire frumoasă?

—Extraordinară!... Cel întâi generalfrancez care se oprește la noi în momentul suprem.

Era impunător. Auto ce-i ducea păreau bărci plutitoare în marea de lume năsădită pe stradă. Fâlfâiau semeț drapelul nostru și acel francez.

Străluceau coifurile de aramă, și săbiile jandarmilor călări. Vibra aerul de aclamații. Balcoane, ferestre, clopotnițe, apoperăminte pomi, totul era ciucure din lumea care se cațără pretutindeni strigând în cor de mii de voci: Trăiască Franța, Trăiască generalul Jojjre, Trăiască Viviani, Trăiască înțelegerea. Ura-a-a Pau.

Bătrânelul avea ochii în lacrime și purta cu el cel mai strălucit stindard.

Mâneca ce se sbătea în vânt goală de brațul pe care l-a perd-ut în războiul din 1870.

Măriei i se umpluse ochii de lacrimi.

Ce minunat istorisești doctore!

— Desigur, — spuse el glumeț — la vreme de nevoe sunt și literat. Am mulți tovarăși cari cred însă, că literatura lor e de nevoe...

— Ești glumeț. Mă dispui bine.

— Doar la spital fac curs, și la curs auditorul poate să râdă! chiar și de profesor. ’Profesorul însă nu. Ba încă i se impune să-și închipue că e savant.

’Acolo vă învăț să îngrijiți răni pe urma armelor, aci privesc o armă care sădește răni sufletești...

— Răni sufletești!... repetă Maria plecând fruntea, pe când Cristei era tot mai răpit de frumusețea acelui cap în toate mișcările grațioase.

Maria curmă tăcerea.

Și ce vânt te abate doctore. Nu-mi vine să cred că numai dorința de a mă vedea... — Al... vânt e prea puțin. Mă aduce o furtună, un uragan. Ceva irezistibil.

(Profira intră aducând tava cu tot dichisul, luxos, pentru ceai).

— Mă sperii doctore.

— Deci fac impresie.

— În tot cazul nu de uragan.

— Atunci. Să măi explic mai poetic. Viu așa, ca un zpfir să mă ’îmbăt de frumusețea și parfumul florilor....

— Florile! Ce frumoasă podoabă și-a făcut natura. Totdeauna simt înconjurată de plante și flori, cum’ vezi.

E singurul meu lux. Găsesc că dau viață camerei, și măcar d-e atâta viață să1 se bucure apartamentul meu.

— Frumoase stane sunt totdeauna impresurate de flori.

— Adevărat stană, împietrită d-octore. — Am1 Anunțat că sunt și literat, însăV căruia nu-i place pateticul. Sunt un vesel epicurian în viața intimă.

Am de întâmpinat destul drame și tra- - gedii la spital, îmi place să.le las acolo și aci să-fim! persoane de societate.

Totuși doctore, cândva am fost foartebolnavă, așa că-, mă resimt a.ticsea.

Cândva!... Mai toate mondenele sunt bol-, nave, și răul nu e provoca. ât p. În exaltarea petrecerilor care duc la o vi perficială, artificială, inconșch-n-ă... umai munca echilibrează.și duce la .-> ii banatoasă și conștientă..

E prea adevărat acuma nutiin:...,;. hioă e ceva neobișnuit și care a căzut d-rodată apids coup. Nu a. fost echilibrul constant între muncă și petrecere. Ai trecut brusc dela un eccas la altul și te obosești.

—1 A dacă-ar fi numai Oboseala!

Chiar astăzi am citit ceva în care am găsit deviza dela Bruge: Plus eși eu toimeme.. — Cunosc faimoasa deviză, să-i înțeleg interpretarea, însă ești tânără și.-.

.— Tânără da, însă, deja am- un trecut...

— Știu totul d-na Paclea. Crezi ci nu-, mai d-ta ești, în ăst caz?

— Știu că nu mi s-a întâmplat numai mie,, și căi au mai fost mii și mii de cazuri înaintea mea; totuși cazul meu e trăit de mine.

— Mă atinge ceea ce-mi mărturisești. Eu însumi am trecut printr-o astfel de nenorocire.

— Cineva a murit din pricina dumitale?! — Da, a murit — spuse el cu vocea stinsă a culpabilului șj plecând cucernic fruntea, pe când inventă idila.

A murit și pentru mine o ființă...

- - Dacă nu e- indiscreți... spuse ea cu-n. accent nervos.

Par-că-rni ești mai simpatic aflând că suferim aceiași pierdere.

— La mine a /ost. E’ mult de atunci. — Ei și!... Mai poți uita ceva atât de trist?. — De uitat nu, însă, viata ocuDată, responsabilitatea pe care-c am, slăbesc durerea și cu încetul rămâne o tristă amintire, înlr-o alia viață. Viața de toate zilele. Oricât sar spune și sar cântă, viața își urmează cursul. Ce poate fi mai scump și mai dureros decât pierderea unui copil, totuși părinții urinează viața și au alți copii... Trece un timp, timpul despărțirilor și reintrăm iarăși în...

— Egoism doctore!

— Egoism da, însă fizioîogio, adică necesitatea; Stăpânirea sau prelungirea e boală și aceasta e capitolul moral al femeei.

Bărbatul prin libertatea vieței o poate înlătura, femeia însă reținută de obligațiile sociale e adesea supusă ca Suferința să se prefacă jîn boală.

— Iu acest caz,’ sunt bolnavă.

1 — Te rog Să nu mă iei decât astfel cum sunt. Vorbesc ca doctor.

Starea nervoasă e datorită-n mare parte și izolârei, și culturei suferința cărei te-ai dedicat și c.are se capitalizează, necontenit. Dacă-ai duce altă viață, viață de mișcare, de voință de uitare de sine...

— Oare cum aș putea fi mai ocupată. Sunt supra ocupată doctore.

— Aceasta nu e muncă ci pedeapsă. Trebuie constituție de fier să poți suferi spitalul cu aerul de iodoform. Ai nevoe de altă. muncă, o muncă pel care să o săvârșești cu plăcere. Mai curând sporturi în aer liber. ’Exercițiul fizic sporește energia cheltuită. Recomand: tenis-crochet-bicicletă, în fine toate sporturile care-au făcut vigoarea poporului englez.. Asquith, în zile de cea mai încordată ocupație — tocmai atunci anunță partea de tenis.

În Anglia aceste sporturi nu se interpretează ca distracție, ci’ o nevoe a organismului. Iată ce ți-ar trebui, căci, astfel cum1 urmezi îți prepari o boală incurabilă și ce păcat!..., O clipei tăcu privin-d’o cu compătimire, și-x

‘jiJtJi i,: i-Tf„ ”ț ’ surprinse prin nervozitatea degetelor ce șerpuiau necontenit lanțul ceasornicului. — Trebue să-ți refaci viața...

i — Și cum’ ți-ai refăcut viața doctore? întrebă ea îndurerată.

— Am studiat .mult, mai mult decât îmi trebuia. Am’ abuzat de sporturi, și dela o vreme am urmat cursul vieței așa cum îl cere natura omenească. Are atâtea alte farmece și frumusețe studiul și ocupația.-.sfârși doctorul și iarăși liniștit sorbi din ceașcă. Vedea că-i reușește. Îndepărtase orice presupus, al intențiilor tăinuite.

— Ai dreptate până1 la un punct.

Viața se preface; o simt în mine. Însumi. Eram deprimată, pierdută’, și cu toate c£ brută, totuși acestei ocupații și Imai cu seamă! obligației mi-am .revenit mult. — Ea urmă cu oare-și care îndoială pe care căuta să1 o biruie.— S-ar putea să-lmi priiascâ tenisul. Înainte de nenorocirile mele urmam’ zilnic pârtia și mă’ simțeam perfect de bine. Acuma par-că nu mă pot închipui, jucând1 tenis1... i—- Vezi ce bine am1 ghicit?

Cum spuneam mai adineauri. Era distracție. Te invit la) Tenis-părți, al nostru. Câțiva doctori urmăm1 numai din punct de vederi al satisfacției musculare. Nu e păcat să-ți pierzi frumusețea răpitoare?...

— Frumoasă bunt, însă și nenorocită’. Sunt bolnavă. Ai dreptate. Mi-e zdruncinat moralul. Ce vrei, simtf că port un mort înm-înc..., și Maria du ochii în lacrimi, cuprinse de sfârșim, se lăsă imoale cu ceafa pe speteaza canapelei.

Doctorul o privea uimit.

Grav se ridică de pe scaun, se așeză lângă ea, îi luă mâna netezind-o desmierdător. O privea în ochi adunându-și fluidul în puterele albastre.

D-na Paclea se simțea atrasă.

O reacție îi împurpură obrazii și fruntea. ’ și pe când doctorul indiferent, turnând ciai, puse zahăr, învârti repede lingurița, ea tăcută privea mișcările precise și mâna frumoasă.

Doctorul cu gingășie apropie ciașca de gura Măriei. Ea deslipi buze rumene, prinse marginea ceștei, și subt ochii ce căutau să impue voință, sorbi mai de multe ori. — Așă — O să-ți facă bine —și doctorul așeză iarăși pe pătratul brodat artistic, ciașca. Îi atinse frumusețea gurei umede cu șervețelul.

— Ca pe copii doctore? Ești bun, mulțumesc.

— Am’ mai spus,, și, repet. Viața pe care-o duci sporește răul.

Cristea simți că era momentul să intervie o romanță fără’ de cuvinte, și cum sta alăîuri, privind-o duios, o cuprinse în vigoarea brațului ca pe-un copil răsfățat.

Weazâ-mă capul pe umărul meu. Sunt încercat de suferințe, și ca doctor serios, îți tăinuesc, că, ai nevoe de afecție.

D-na Paclea iarăși ca atrasă, se lăsă pe umăr. Îi învălui tăcerea. Maria cu ochii întredeschiși vedea clipe ce înviorau, pe când doctorul fericit de libertatea ce-i îndemână branșa’ lui, profită în favoarea cauzei tăinuite.

Totuși se resimțea și căută să înădușe reacția ce-l tortura lângă femee pe care. o adora.

Simțea ceva din eroismul atletic. Avea de cucerit cu multă stăruință o ființă, și! par-că se temea ca răbdarea ce sc impunea’ șă nu ajungă la rezultatul liniștei și indiferenței. 1 se întâmplase; așa că doctorul" Gristea dorea să obție curândi satisfacția. Dorea din1 puternică iubire să cucerească dulcea povară. pe care ar fi dorit să nu se mai ridice de pe umărul lui.- „Desigur că âr fi lecuita dacă ar putea simți ceeace simt eu: în aste’ dipe.”

— Maria spuse. O clipă am trăit, însă aiurea.

— Pe doctor nu-l interesează-decât atât că ai trăit. Scopul e ajuns.

În depărtarea camerelor se auzi huruit de cește sparte, soneria dela antret și schioiălăul mai multor cățeluși.

Alergau care-n cotro cu urechile ciulite și câte-un picioruș cotonog ridicat și dus de cele trei picioare, îndurerat cum scăpase de sub talpa Profirei, care zăpăcită, îndurerată și ea la auzul disperat, ridica piciorul de pe o lăbuță, călcând însă pe alta cum se adunau țâncii în jurul ei, îndată ce auzeau ronțănitul zahărului.

— A, vine cineva. Fac loc altei vizite, spuse doctorul enervat de singurul sunet ce-l interesa pe când Maria se gândea cu necaz la cele sparte și la durerea cățelușilor. — Sperând căi,o.să-mi urmezi sfatul, îmi prepar fericirea.

Sunt încredințat că o să-mi fac o glorie, cea mai scumpă mie, însănătoșindu-te — și dbctorul apăsă iar mâna mică și rece pe buzele lui calde.

— Profira se arătă zăpăcită. Anunță cu oare-și care-sfială — conița Marta.

Doctorul eși salutând necunoscuta pe când d’-na Ștefani, hâtră între ale vieței, rămase nedumerită. Mai întâi de înfățișarea Profi-. rei care, ca ne-altădată o lăsă să aștepte în antreu apoi dte insul necunoscut, în ținută de gală, și apoi intrând, de înfățoșarca Măriei. — Credeam1 că ai băut ceaiul. Am’ noroc. Da cine era domnul, în mare ținută?

— Al tu nu-l cunoști! E doctorul; C ii stea dela spitalul Brâncovenesc.

— Dar marea lui ținută, Măriei...

— Ce e drept, cam comică pentru o simplă vizită. Fusese întru întâmpinarea generalului Pau, și cum trecea pe la mine, și cum! are puțin timp de risipit, a întrat așa cum1 se află, îngrijat de starea sănătăței mele prin lipsă de câteva zile dela spital.

— Crede-mă. O clipă mi-arn zis că’ a venit să te ceară în căsătorie, în gustul înaltelor tradiții — sfârși d-na Ștefani făldurind un zâmbet în colțul gurei expresive.

— Ești ironică Marta.

— Cutn nu s-a gândit că la tine poate întâlni lume 7 ori poate — spuse ea presupuelnic — nici nu și-a mai amintit de gală în care se afla când ți-a văzut casa.

— Aș Măr toi E; otti serios. Am stat împreună îndelung. ’Dram singuri. Ar fi putut să-mi cadă în genunchi... Nu, nici nu se gândește și din astă cauză mi-e simpatic. — Mario, tu crezi că oamenii serioși și mai cu seamă savanții’ se mai aruncă’ la pământ cu buchet de flori în mână?-..

Ei nu se- țin d-e astfel de nerozii.

Profira intră aducând ciai proaspăt și schimbă ceștele.

— Se poate — urmă d-na Paclea — ,e psihiastru și, crede căi morții pot învia. Marto. Vrea să1 încerce cu minei — I-aș fi recunoscătoare — spunea d-na Ștefani pe când1 prietena adause:

— „Cred că mai curând ar învia morții decât inima mea iubirei. Și văzând lipsa oe era strigă:

Profiro mai adă cozonac.

— îndată răspunse femeea, zăpăcită de fericire.

În ascuns privise, și era. din ce în ce mai intrigată, văzând pe acel domn care venea pentru întâia oară,. și deodată — chiar minuna conița în brațele lui. cu capul lăsat pe umărul lui. Ce-o mai fi și asta?!...

Atunci se produse momentul psicliologic. Călcă peste cățeluși — scăpă tava din mână — și acumi culegea hârburile, desmierda și săruta lăbuța fiecărui îndurerat ce geme tremurând încă, în poala ei cum îi adunase pe toți, pe când. Topsi sprijinită în două labe pe genunchii ei; îi ajuta netezindu-le părul cu desmierdarea limbei subt care se potoleau gemătele în surdină. O inaia, oazul Bucureștiului, e încă insu-’—^flețită. cutoatecă toamna începe a brumă’ pălind crângul. Pădurile verzi laolaltă adineauri, se aleg deosebit în acelaș desiș. Ici pete mari aramii, colo roșie, dincolo gal-,bene.:. Fagul și despoiat se ridică îmbregit filigram d-argint, pe cârtd frigurosul brad’ se învălcște tot mai strâns. În cojoc iematec. Cântătorii codrilor au plecat peste mări șj țări, și stăpâni riimas-a numai lumea corbilor. Ca și vântul ei spulberă zilnic frunzișul veșted, când, se lasă’ sau se ridică’ în Stoluri’ de pe păduri tărcate.

Viie ascunse prin desișuri rămân tot mai văzute, își întrec frumusețea stilului românesc; în scoborâș până pe malul viforoasei ’ ’Prahova; în suiș până subt brâul întunecat de brazi, zăvoi ce se dhngește pe coama dealului Furnica, peste care răsar așchiate. uriașe stânci cenușii, cu creste brumate de ninsori, care de care mai fantastic durate. Orășelul alcătuit nutnai din vile, e așezat linie dreaptă în vale; pe dealuri însă se cațără vilele, pe coamă sosită, amije din zăvoi, se înșir pe muche de deal prăpăstios,, și par jucării pe lângă Uriașii munți ce strâlu cescmozaic în lumina soarelui.

Frumusețea naturei fură privirea celor ce zăbăvesc încă în fermecătorul cuib de vaiă. Ochii se alungă hăt departe, fugari, pe crestele Carpaților, pe când suflet și gând se lasă duios, ca doina frățească, dincolo de fălnicia munților în cuibul șoimilor din Transilvania.

Pe acolo bântue vijelie. Copiii de 18 ani sunt aruncați în foc de către unguri. Văduve, mame și surori plâng soarta, soarta vitregă, căci, zilnic se pierde vlaga, vânătă de arcuri săgetătoare.

. Gemătul și durerea străbat Carpații. Sbuciumul de dincolo urlă ca leoaica fără a putea înfige ghiare pe prada care-i istovește puii.

Cel mai lovit și mustrat de cuget în acel ceas de grea cumpănă se tupila umilit, ascuns între ziduri mărețe, ziduri mai tari ca cetatea Carpaților, și cel tăinuit mai puternic în voință, decât un neam’ întreg prins ca o corabie între ghețari.

Oare cât dc atotputernică poate fi dumnezeirea celui ce crede, când un singur om poate ținea în loc avântul unui popor întreg. Regele Carol I nu trecu Carpații, îi zburase însă buzduganul care făcea praf gi pulbere, printre frații, cărora nu le întinsese mâna de ajutor la timp.

Cu câtă trezire de suflet așteptase Ardealul să le vină vestea înfrățirei armelor prin fâlfâirea stindardului, prin îmbulzirea unui popor întreg ce s-ar fi năpustit în cele șapte trecători ale Carpaților și le-ar fi trecut pragul desrobindu-i.

Tot ce era cuget și inimă se ațintea către România liberă, atunci pe când rușii cucerise Bucovina. Transilvania era încă cu țărâna țărei lor subt picioare, cu armele ascunse, îngropate în pământul strămoșesc, de veacuri strămoșesc.

Speranțe se încuibau tot mâi dătătoare de viață în sânul în care clocotea ura secuiară. Ură-de neam-trufaș, înjosit, lovit, schingiuit, ură care avea să isbucneaScă ca vulcanul, avea să înece ca potopul, avea săi urle, să răstoarne, să cutremure și să facă’ una cu pământul, ca prăpastia unui ura-, gan.

În inima lor sângerândă învia Simeon Bărbuț-Horia-Cloșcaj-Crișan-Avram - Iancu, oțelindule încordarea, îmbărbătându-i de urgia sângelui lor vărsat de veacuri.

Așteptau... și au așteptat așteptare târzie, zădar nică, la umbra sfântă-a lui Mihai Viteazul.

Parcă totul se sfârși. Dincolo de munți, urgia și potopul înădușă orice dorințe, strivesc orice mișcare, îneacă orice strigăt. Se descarcă fulger și trăsnet pe Transilvania. ea cea mai încercată în idealul național.

Satele rămân tot mai pustii. Țăranii, care de obiceiu erau maziliți din orașele locuite mai cu seamă de unguri, acum năvălesc,. se îmbulzesc brânciți, împinși pieirei de autoritățile maghiare, pentru a fi recrutați rânduri, turme, întreținând focul războiului cu jertfa ființei lor. Astfel lumea neaoșe a satelor, ca ne-altă dată’, umple orașele, pe .când la vatra satului tânjesc moșnegi, femei, copii. Curg râuri de lacrime. Pâraelc din munții ce odinioară își amestecau murmurul cu cântecile dte dor ale flăcăilor, se amestecă acuma cu sângele și gemătul lor.

Voința regelui Carol I rămase în picioare, deși Ardealul căzu pradă.

Capacitatea politică nu mai avea altă putere decât să se închine zidurilor palatului și să aștepte ordine prin singurul om primit de rege și care era ambasadorul Valdbausen. Între toți, românii pe placul regelui era unul singur Petre Carp.

Convins prin situația geografică a țărei, strâmtorată pe atunci între două mari imperii, crezând-o amenințată să dispară’ ca stat independent în conflictul dintre germani și slavi, în alternativa temporară el se pronunță de partea Germaniei.

A ne avânta cu imperiul rusesc, ne-am fi riscat — după părerea lui Petre Carp,— în încredere, ca Proserpina care aruncându-sc în brațele lui Pluton fu dusă în Iad.

Consiliile de coroană improvizate fără drept constituțional nu se mai țineau. Și cu toate că1 regele hotărât nu mai primea pe nimeni, totuși, cortegiul oficial, supus protocolului, sta neclintit în Sinaia și zilnic pornea pelerinajul la Castelul Peleș.

Mulți nerăbdători, enervați, de crimă ce-și impuneau înădușind patriotismul, unei și-. luații gingașe, se întrebau „cât va dura ’, de oarece în acele momente supreme ale vieței sale. regele, hotărî și rămase târzie vreme la Castelul Peleș, reținând diplomații.

Mândru cum1 era se feri de a se expune prea de aproape la manifestările lalitiităței care îl ținteau.

Buletinul medical înregistra tot mai primejdioasă boala regelui. Populația ne-încrezătoare lua ca pretext politic hotărârea regelui de! a nu primi pe nimeni, în acele zile de criză morală a țârei; și a lui.

În vânzoleala ce frământa. Înțelegerea începu a impune simțitor prin noul ambasador al Franței, Saint-Aulaire Sc, și svonise că în curând regele va fi silit să iscălească abdicarea sau mobilizarea alături de înțelegere.

Pe când în țară se încinse luptă titanică între francofili și germanofili, regele Carol I-iu între zidurile castelului Peleș, era zguduit și el de conștiința ce-l tortura. Țara lui natala de care sc despărțise ca spațiu și țara adoptivă pe care nu o putuse alipi sufletește Germaniei, cu tot șirul celor 47 ani de domnie.

II durea adânc văzând că, silit de împre-/’urări — pe cari nu le mai putea pici," schimba rostul, nici dosi — era nevoit să se descopere tot mai străin.

Munca lui de aproape o jumătate de veac ” prăbușea. Lucrase cu înțelepciune și pricepere la îngemănarea acestor două țări. Contractă chiar, mai toate datoriile în Germania și care se urcau la suma de un miliard opt sute de mii.

Armata română însăși îi era închinată, pregătită ca auxiliară, căci deși se aducea în țară numai industrie germană, totuși materialul de război — ce se pregătea de ațâți ani în Germania lipsei. Soldatul român nu dispunea decât de vechiturile „ce avea, bune pentru instrucția ce li se da. rămânând ca la vreme de război, Germania să le pună arme în mână, și să ,le spună: „urniați-ne”.

„Evenimentele însă răsturnară planul conceput, voința poporului deveni ea suverană. Vrășmașii Germaniei supăra terenul, și iată că deodată regele se găsi cu armata sa fără de arsenalul rămas1 în Germania, și silit de noua situție să devie inamicul țărei lui, Săși calce cuvântul de onoare pe care îl dăduse, bazat pe voința sa care reprezenta pop.orul ș-acum i se vedea...

Jale dureros de rușinoasă, să se vadă el Cezarul, izolat în țară în care înrădăcinase și adânci sentimente. Furtuna îl surprinse în mijlocul valurilor nepregătit. Pierduse busolă, pierduse totul.

Era prea în vârstă și de caracter pentru a putea șovăi, și regina Elisabeta germană și ea nu putea avea altă linie d-e conduită decât să se plece, supusă regelui cum l-a respectat toată viața.

Amândoi vedeau că ziua mântuirei sosise. Fățarnicul zăbranic căzu. Regele, regina cât și poporul se deșteptau la glasul sângelui. Prăpastia se deschidea. Era mai puternică decât oricare altă ispită’ și de aci drama sufletească de care era tot mai încins poporul și mai copleșit regele.

Situația Se agrava zilnic. Telegrame curgeau la Castelul Peleș, venite dela Viena și B.erlin, de undfef L se cerea regelui Carol intrarea în acțiune, interesându-se cu grije de sănătatea suveranului României.

Simțeam de departe fiorii prăbușirei politicei germane în România prin moartea regelui Carol.

Bătrânul monarh, sguduit de greaua situație se sifnțea mai grav bolnav și lumea diplomației țintuită la Sinaia, pornea zilnic în trăsuri și auto, să se înscrie în registrele regale.

Diplomatul Valdhausen îndura groaza zilei de mâne, pe când românii cei de acord cu latinitatea, vedeau apropierea fericită a idealului național.

Fiecare în parte ducea o Iunie de speranțe sau de grije.

Totuși pelerinajul se făcea zilnic laolaltă pe lângă castelul Peleș, ca odinioară israeliții pe subt zidul templului lui Solomon.

În codri desimea brazilor pare tot mai cernită. Apa Peleșului șoptește basme triste. Marele șaleu, durat ’de Contele Nouille, și așezat fantastici pe o muche de deal înconjurat .de dantele balcoanelor de stejar, ;.și întreaga .poetică clădire cuibărită în desiș de codri, străjuiți de creste argintii, pare pustie.

Iarna, parcă îngheață totul cu depărtata ei suflare ce se tot apropie.

Pe când lumea se sbătea afară, regele Carol veghiat de regina Elisabeta și d-rul Maniulea, murea zdrobit de însuși conștiința lui. Înțelegea dureros că lui i s-e datorește urgia ce se abate; pe Transilvania, o simțea căzând asupi.a-i ca un zid’ ce se dărâmă, și subt care mori înădușit.

Stâncile din fața ferestrei juji i iste par grămade de cadavre — pădurile negre, de brad, cernitul țârei, petele frunzișului roș., lacuri de sânge, iar corbii iernatici ce se vârtejesc deasupra Castelului, parcă duc în plisc carnea cadavrelor din Transilvania. Mustrarea de cuget Îl îndepărta de țara lui, pentru care jertfise totul, și acum dorea să fie și mai departe pentru a scăpa de conștiința care-l tortura.

Cum putea el fiul atâtor generații aristocrate să se abataj și să ridice spada împotriva mormintelor străbune? Mai curând moartea.

Și în ziua dte 27 Septembrie I9i4‘inăprasnic tutulora, se răspândi vestea că1 regele Carol I a murit.

Cel întâi glas oficial care vesti sfârșitul, suveranului României, fu clopotul mânăstirei Sinaia, și după el, în toată țara răsună sonor singurul clopot al catedralelor. A doua zi toate femeile din jurul curței regale, se cerniră.

Lumea politică era în cea mai mare fierbere. Răsuna din public. A murit la timp. Era să fie omorât. În alt grup: „Le roi est mort, vive le roi!”.

Alții șopteau tăinuit: ,.Qui voulez vous qu-il fisse- contre trois?".

„II mourut.”

Adăuga.unul ironic: — „Mai știu eu. Cu împărații nemți poți avea cele mai extraordinare surprize. Ai citit Les Burgravcs de Victor Hugo?

— Citește pentru ca să te convingi de ce-i capabil un împărat german. Moare ca pe scenă, pentru public, apoi între culise învie, se travestește în cerșetor, Spionează până în cele mai adânci cute. Învie iar, se sue pe tron și domnește. Farsori nu glume. Să sperăm’ însă că al nostru nu va mai învia.

— Cftristos n-a înviat, nu s-a suit la dreapta tatălui ca să judece vii și morții?...

— Aci situația se schimbă, poprul va judeca.

, — A la bonheurl....

Mortul regal fu dus Cu alaiul cuvenit și așezat în palatul din București pe așternut de purpur subt straja stindardelor, în parfumul florilor ce se ridicau movile.

La căpătâi, pe o perină roșie, strălucea coroana regală.

Patru generali cu sabia scoasă din teacă, stăteau cucernic, neclintiți ca stane în patru colțuri-ale catafalcului acoperit de flori.

Regele: cărunt, slăbit și îmbătrânit părea că doarme în! mijlocul celui de pe urma alai, scăldat în purpur, lumină, flori, aur și pietre scumpe.

O singură umbră. Regina Elisabeta cernită plângea la căpătâiul soțului iubit. Peste câteva zile corpurile legiuitoare și ministerul Brătianu proclamară de rege al României pe Ferdinand I și principesa Maria ajunse să-și îndeplinească visul ce-o fermeca de-mulți ani.

În testamentul său, regele Carol arată1 dorința de a fi înmormântat la Curtea de. Argeș și la picioarele strălucitului Neagoe ’ Băsarab.

Un alt alai și mai strălucit petrecu corpul, regelui Carol până lat Curtea de Argeș.

Și fu inundată de: lume mănăstirea ce se ridică, ca un guvern pe tipsia pajiștei verdie, între (Dealuri împădurite, lângă pârâul Aree5- I.Lu "

Aurul și mozaicul culorilor farmecă frumusețea stilului bizantin-arab, ca și-n dantela pietrei săpate, ce scoboară în arabescuri viața culorfror pe tot trupul neîntrecut de artistic.

Ceremonia se termină prin salve do puști și detunătura tunurilor în depărtare.

Coruri cântau cucernic, sonor clopotul jălea tânguiosj pe când lumea iezită mișuna — furnicar de negreață — pe pajiștea verde în jurul podoabei Munteniei ce râdea în. lumina culorilor.

Mulțimea venită di ntoală țara, urna pe rege până la groapă. Veteranii de la 77, plângeau.

II urmă ca un val puternic |)ână când fu așezat în fundul criptei. Spera latinitatea că după această rezistență înlăturată, rostul țiroi te va primeni.

Trăsuri și auto nu dovedeau cerințele pentru a transporta mulțimea în apropiatul orășel Argeș, undo așteptau trenurile menite să înapoeze lumea în București.

Printre mulțimea ce o luase — la sănătoasa — câteva femei: institutoare, scriitoare, jurnaliste, se îndrumau și ele pe jos.. Adunate în grup cleveteau pe urma suve-/anului mort. Își răcoreau năduful de-al cărui pasiune scăpase țara.

— Noroc că ă murit. Așa neamț oțelitl Politica lui a fost o zale. Numai, moartea a știut-o străbate.

— Morții nu sc judecă’ d-nă Blăniță.

— Nu se judecă la jurați și la tribunal d-nă Șulț — adause ea cu-n surâs provocator și privirea pe când’ urma.

Doar la egiptieni tocmai judecata de pe urmă, judecata poporului forma sentința vieței Faraonului. Oare de ce nu ne-ar fi dat să judecăm pe regele Carol și să vedem dacă merită să fie înmormântat la Curtea de Argeș, piramida dinastiei Basarabilor, care-au întemeiat această țară și pentru mărirea ei și fericirea tuturora a domnit cinci veacuri.

— Doar numai puși în cumpănă, regele s-ar ridica mai sus — adause cu înțeles, d-na Sunt, arătându-i șiragul, frumos al dinților cl-nei Șulț, pe când d-na Blăniță urma cu îndârjire.

Surioarelor vă aduceți aminte cu câtă greutate a iscălit regele decretul de mobilizare în 1913?... Câr a ținut în loc pornirea tuturora, ș-acuma, cu câtă grabă revoltătoare a vroit să decreteze mobilizarea de îndată ce Frantz Ioseph i-a cerut ajutorul. Vezi, acuma erau interese germane în joc. Ca un trăsnet l-a lovit când1 a văzut că țara; respinge să moară potir le. roi de PrusSe.

— Aveți multă ironie în cuvintele d-tiăl d-nă Blăniță. Se știe însă că majestatea sa regele „își dăduse cuvântul de onoare că, niciodată, nu va ridica arma în contra Austriei și a Habsburgilor, deci nici în contra majestăței sale împăratul Frantz Ioseph. Ca un elite Hohenzolern nu și-a putut călca cuvântul — îngâimă profesoara de limba germană cu emoție ’în glas și lacrimă în priviri.

— Un vrednic cârmuitor de țară nu poate anticipa hotărâri, și nici amesteca simpatii și demnități personale în interese vitale ale țărei.

— D-na Blăniță se cunoaște că sunteți moldoveancă, sunteți antidinastică. Însă cu toată pretinsa rezistență al majestăței sale regelui, dorința lui s-a realizat?

— Dacă nu s-a realizat e meritul poporului. Totuși articqlul doi din codul penal condamna intenția, și asasinului n,u e mai puțin osândit chiar dacă! actul nu a fost săivârșit. Și aici intenția! e cu atâc mai de condamnat, de oarece se revarsă asupra unui popor întreg.

Iată-ne lașitatea. Trecem ușor peste chestiunile cele mai grave. Dumneata spui că nu s-a Întâmplat, eu însă-ți răcnesc dar dacă s-ar fi întâmplat?... Dacă eram mai mulți mișei d-ecât oameni de caracter!...

— Doamnă Blăniță dar testamentul majestăței- sale regelui Carol cu 12 milioane dăruite țăreil... spuse d’-na Șulf roșie de indignare ridicând, tot mai înalt sulul de praf subt pașii ei.

— Da, a dat 12 milioane din 400 milioane stoarse toate din astă țărișoară în 47 ani prin negustorii de tot felul. În ce afaceri n-a fost amestecat. Nu și-a făcut decât interesele și pe ale țărei lui natale.

Dela cine a făcut reale fapte mari — iar nu speculă — au rămas. Pe urma regelui ceeace rămâne încă viu e școala de slugărnicie și lichelism care ne-a muiat genunchii.

Cuza-Vodă a căutat să ne ridice de pc brânci cum’ ne târâm în fața sultanului și în demnitatea lui de domn pământean a ridicat odată cu prestigiul persoanei lui, demnitatea întregului popor român.

— Doamnă Blăniță. Dați-mi voe să mă opun energic calomniilor cu care vroiți să întunecați glorioasa domnie a majestăței sale regelui nostru.

— Dați-mi voe, dați-mi: voe — urmă ea cu violență — Cuza era din popor și democrat. Am putea spune, mai curând un șei de republică; pe când, majestatea sa regele Carol I von Hohenzolem, aristocrat sedecționat prin ascendența veacurilor.

Vedeți că nu se potrivește. E1 uua dintre cele mai strălucite și mai ilustre familii, tot regi și împărați de veacuri. Desigur majestatea sa regele nu a putut urma linia de conduită a unui Cuza.

— Da, a unui Cuza. Cuza unicul. Pe noi d’-nă Șulț nu ne îmbăta descendența ci faptele. Doar curtea Angliei nu e mai puțin aristocrată totuși...

— La acest capitol ar îi multe de comentat — interveni ’d-na Pândit.

În Anglia inițiativa privați Vox /lopoli, vox dei, a slăbit autocratismul și pe nesimțite l-a democratizat.

Deci, nu datorită curței regaic, Anglia c astăzi în fruntea civilizației, ci datorită suveranităței unui popor care știe ce vrea, și când vrea nu există stavile care să-l poată opri.

— D-na Blăniță eu doresc să vă răspund d-tră direct — spuse d-na Șulț, înaintând capul cum1 mergeau în rând, pentru a privi învrăjbit, pe d-na Blăniță aburită și enervată ,sub părul ei alb.

— Cred-că nu contestați, că majestatea sa regele Carol a menținut respectul prin protocolul cuvenit unei-curți regale.

— Te rog să nu confundăm respectul cu .umilința d-nă Șulț.

Profesoara de germană’ deveni palidă și cu buza ce-i tremurai spuse energic.

— În alte țări curtea regală c ceva sacru, mai presus de opinia publică. Numai’ la d-tră o vedem’ comentată de orice aprecieri. Mă credeți, ar trebui făcută o lege pentru a opri acest sacrilegiu.

— Sacrilegiu! exclamă d-na Blăniță. Dar curtea regală e o instituție susținută de stat și statul de popor. La noi regii și reginele sunt părinții de care ne povățuim când sunt la înălțimea lor, și devin copii noștri pe care-i mustram și-i silim’ să-și vadă de îndatoriri îndată ce-și pierd cumpătul depășindu-și atribuțiile.

Poporul nostru e inteligent, nu mai suntem pe Vremea când Neron vroi ca Roma să fie în flăcări și Roma arsă..’.

D-na Șulț enervată peste fire se reținu și cu blândețe spuse în semn de împăcăciune.

— Mai bine să-i zicem „Dumnezeu să-l ierte”, ’.le oarece v-aji deranjat să veniți la înmormântarea majestăței sale.

— Am1 venit fiindcă! e trenul gratis. M-am folosit de înmormântarea regelsi pentru ca să văd minunăția Curței de Argeș. Noi care nu câștigăm1 ușor banul ci îl diămăluim1 pentru a ne cumpeni bugetul din micul salar, bine înțeles că ne folosim1 de astfel de ocazii, pentru îndeplinirea altor scopuri.

Doi târgoveți, care mergeau înainte, auzind’ îndărătul lor numai zarva, spuse unul ghiontindu-și tovarășul.

— Bre, le auzi? Fac a ploae — și râzând înădușit o luară în marș forțat cândi auziră.

— Vai surioarelor! Haidem mai repede. Priviți ce furnicar se aține în fața vagoanelor. Nu mai ajungem nici mâne la București.

— Noi ajungem1 mai curând la Pitești, spuse d-ra Ciutea și toate, mai mult alergând urmau pe d-na Blăniță care se și îngrămădea la ușa ezită a unui vagon.

ncordare atletică sporește munca adân

cînd în cotloane meșteșugite tranșee ce ridic brazde de-alungul frontierei pe care se deschide granița Predeal. Lumea militară furnică eșind și intrând sub pământul ce-i ocrotește în tainițe.

Gioni Paclea împreună cu colegi supraveghea și zilnic se învrăjbea tot mai militar prin obligația serviciului, și-n acelaș timp umanitar stâ-njănind brutalitatea unora față de gradele inferioare. Colonelul poruncea aspru, însă executa cu tact și blândețe de oarece aceeași oameni erau la toate corvezele.

Din când în când amintirea Măriei îl răpea, îl ademenea, însă! de scurtă durată — printre clipe — încruntat cum era zilnic prin ordine primite, ordine date. D.ulcea amintire mai mult stă ascunsă și nu-l preocupă decât când, fumând, privește focul din sobă sau frumusețea peisajului iernei.

Clipe în care poezia sufletului îl abate ca o recreație ușurătoare atâtor încordări și asprimi silite de împrejurări.

Iarna e pe sfârșite. Priveliștea înfățișează măreție tăcută și pustie. Întunecimea pădurei de brad încremenise troenită până în ramurile late, pe ale căror palme întinse și negre se brăzdează straturi de omăt ce le apasă cu albă povară. Câte-un brăduleț ce răsbătuse să-și înclește ghiara răclăcinel printre crăpături stâncoase, pe coama prăpăstioâsă, sta trufaș în singurătatea argintie a pietrei, pătată-n scoborâș de cete tot mai dese, până se împânzește cu întunecimea codrului.

Din desiș răsar turnuri și fațade de vile. Iarna le dă o înfățișare fantastică acoperite cum sunt de țurcane albe, împrejmuite de balcoane albe, înviorate de fumul coșurilor ce spun că sunt locuite.

Peste tot se așează lumea militară. Pârtii albe se înfundă prin troianul ce, pentru întâia dată, în acea zi cu soare, sclipește subt aurul rozelor.

Din depărtări se apropie crâșnind pe omăt, furgoane trase de câte șase cai, încălecați de Soldați care-i mână astfel. După ele eănii înjugate cu boi. Caravane întregi, în-«ărcatc cu ce bruma, de hrană, haine, munițiuni se mai aflau.

Tăcerea trezită până adineaore numai de viforosul șuer al crivățului, e deșteptată din când în când de sonorul glas aramic al goarnei ce tălmăcește multe ordine în înțelesul celor ce-i cunosc diferitele întonlri.

Destul de des-șueră locomotiva ce trage peste graniță vagoane încărcate cu cereale, vândute Germaniei.

Dintre superiori se învrăjbesc.

— Un adevărat conflict inon cher. Cum se explică? Armata păzește numai frontiera nu și granița! Ce fel de neutralitate ni se impune!...

— Guvernul înțelege neutralitate conchetând cu amândouă frontierele pe care le păzim noi. Granița e altceva, granița nu e po-s litică, ci comercială. Pe acolo se poate trece finețe diplomatice.

— Mai curând ne-ar trece arme și muniții. Într-o eventuală ofensivă, surprinși, garantez un fiasco complect. Cu ce ne aventurăm nene înpotriva unei armate formidabil pregătită din toate punctele de vedere? Ei luptă cu invenții ale căror știință se va tălmăci nouă prin moarte sigură. Puștile noastre, niște bețe — tunuri dela 77, bat numai Rână Ia 4 kilometri; a lor până la 12. ’Mitraliere, câte una ici și colo, ca de sămânță. Mai curând le-anr arunca toate, ne-am desvăli pieptul și hai băe(i ce-o fi să fie, vorba poetei.

— Ce să-ți spun, mă înfior. Suntem pe pragul prăpăstiei. Nu așteptăm decât Ordinul să ne brâncească.

Ce generali în Statul Major!

Toți cei de seamă eliminați, fac-totum e șarlatanul de Iliescu cu câțiva răsuflați. Mijiți dintre ei analfabeți în chestie de tactică și strategie. El nu vrea altul mai capabil decât dânsul și greșeala a cărei consecință o să o Sufere Brătianu e, .încrederea oarbă pe care o are în Iliescu.

— Și care trădează inferioritatea în care se simte ministrul de răsboi față de ministerul pe care-l ocupă în acest moment.

Poate cel mai solemn din istoria noastsă. .Nu zic că Brătienii nu sunt inteligenți, însă competinfa lor nu e de resortul militarismului, care-ar trebui s‘ă concentreze toate capacitățile noastre militare în acest Ceas suprem.

— Să nu zicem vorba mare rnon cher. ‘Este o zicătoare. „Nici nu știi de unde sare iepurele”. Se poate să ieșim bine. Noi nu suntem decât subt vraja norocului. Nu știu de Ce mi-a răsărit în minte anecdota lui Speranță:

Bățul meu din Darabani Care-l am de atâția ani A fost băț,, a fost biciușca Dar nici n-am crezut că-i pușcă.

Răsună un hohot de râs.

— Nu se poate mai apropos.

Întâmplarea c atotputernică. Ș-atunci să-i mai vezi! Ar crede, de sigur> că’ au avut pușcă în mână. A, iată’ și rezerviștii. Mierlele noastre albe! Și:au făcut siestă cuconașii și acum’ ies la șosea. Dacă! ar fi pe seama lor — umanitarii — ne-ar dezorganiza armata. E ceva teribil ce luptă! am încins cu ei. Auzi, umanitate, când răsboiul bate la ușă. Ce ne facem nene dacă nu ne știe de frică trupa?

— Așa e. Sunt stupizi intelectualii. Nu poți da o palmă’, aplica o pedeapsă că te iau în unghii. Ei vor să facă poezia răisboiului și să înlocuiască ordinul prin invitare...

Din depărtare se apropiau tovarăși, un scriitor și un -pictor bombănind.

—Iată stăpânii! Știi cât îmi era de simpatic Vasilică Ciufu. Nu pot să-l mai sufăr de când îl cunosc ca militar. Ce zapciu mojic și barbar. Observi cum denaturează, caracterul și mentalitatea viața de cazarmă.

— Așa e. Parcă dacă i-ar vorbi liniștit și fără de introducere... cu palme, n-ar-pricepe?

— E ceva teribil să fii umanitar și să a-6iști la școala milităriei.

— Ba încă să fii silit săj o înduri. Și cine știe ce vom îndura și noi viitor dacă intrăm. Ce inepție c răsboiul nene. Cum: ne-a paralizat acțiunea noastră de oameni liberi și civilizații De ce ne amestecăm noi în aste lupte zoologice bazate numai pe exterminare. Înțeleg să luptăm prin mijloace superioare, intelectuale — spunea pictorul revoltat și desgustat.

— întreabă nebunul furios de ce zdrobește, dărâmă, spumegă, se luptă cu zece brațe, care de abea îl pot reținea... Și la el puterea suprimă dreptul. Puterea e stăpâna lui atotputernică. Și iată-ne și noi gata de exaltație, noi care și trăiam în nebuloasa viitorului și care ne trezim deodată aruncați, în cenușa trecutului. Parcă nu-mi vine a crede. Cum noi să slobozim glonțul într-un om tot atât de pașnic ca noi, fiindcă așa e porunca?

— Așa e. Noi zeii luminei să stăm subt pământ ca cârtițe Să nu ne preocupe de cât ideia crimei săvârșită în chipul cel mai brutal și lașj, asupra inamicului născocit dc nebunii care cultiv răsboiul. Ce mentalitate creiază răsboiul I

— C6 bestie. Reînvie în noi toate instinctele ancestrale pe care civilizația caută, cu atâta râvnă să le niiîiicească.

Toate meritele intelectuale sunt supuse puterei atletice — bestialitatea. Biblioteca so închide minței noâstre și nu se deschide decât arsenalul brațelor. Lumina se. preface în înflăcărat incendiu, în care vedem cum se pierde atâta tinerețe și inteligență.

E absurd.

— Adevărat. Răsboiul e ca și arena poate face celebră orice nulitate grație puterei atletice.

Sunt sigur că, Mihai, țiganul nostru, voinic cât un I-Iercul, ne va disputa’ superioritatea. El va figura desigur între eroii neamului. Îmi spunea.

„Am să dau cu patu’ puștei roată împrejurul meu. Doar brațe am nu șagăl M-am luptat cheptiș cu-n urs și eu l-aml răpus’ pe dânsu. Or să cadă împrejurul meu ca muș tele...

— Iată creațiunile răsboiului. Ucigași, bandiți, tâlhari...

— Oare cum se face bre, că după1 atâtea veacuri și atâta civilizație să rămânem tot slavii răsboiului.

— Vezi tu încă trăim în antagonismul a două lumi, diametral opuse. Creștinătatea adevărată, adică umanitatea, încă nu a învins păgânismul, imperialismul cu vechea școală: armata, răsboiul, cucerirea de cât mai- mult teren, sclavia săracului, prin dominarea bogatului... Va trebui să lupte puterea intelectuală universală pentru suprimarea urgiei.

— Primo?

— Primo, recunoaștere republicei ca formă de stat cultural și cârmuire serioasă. Sacrificarea tuturor șarlatanilor, care subt masca diplomației subjug, unifică și sprijin imperialismul. S-a trecut vremea come dianilor cu tot decorul bun pentru teatru și pentru popor de bâlciu. Noi să luptăm pentru o formă de stat serioasă și-n: care nu egalitatea ci echilibrul ar asigura pacea. Al doilea:

De ce ne-am îndoi șira spinării de savanți. De ce am numi, Sire, majestate, pe un om ca și noi, de multe ori inferior. Asta e ‘cultul proștilor, cultul zeilor, idolii păgânismului.

Deci trebue să fie suprimată magia, toți să între în rândul tuturora pentru a se alege dintre ei prin merite (personale. Statul trebue să fie așezat pe bază1 solidă și poporală, iar nu aristocratică. Oricât de democrați s-ar arătă monarhii ei vor lupta tot pentru întărirea supremației lor, pentru uzurparea dreptului mulțimei, pentru readucerea sclăviei și întronarea imperialismului.

— Și, când’ îți închipui că avem și noii. ațâți oameni culți însă fără de. orizont. Ei găsesc că suntem bine așa cum ne găsim, și deci rămânem astfel cum ne aflăm. Ce poate însă să aducă ziua de mâine, rămânând astfel — un sprijin în reintegrarea altor imperii în decadență, acuma — și deci pe viitor, căderea tuturora în vechiul ’ regim, asta nu-i preocupă. Pe bogătași îi preocupă averile lor, pe aristocrați averea și titlurile moștenite, și deci menținerea imperialismului din care fac parte. Burghczimea bogată și stupidă, aristocrată se asociază, duse de interese de modernism iar nu de principii, așa că să poată ca om-eninirea să cadă iar în ceeace a fost, prin dibăcia șarlatanilor.

Ce frumoasă și morală ar fi o societate în care toață distincțiunea brutală a banului sil dispam și între înși‘ să nu: fie altă dSstincțiune decât cultură, talentul, geniul și munca.

.Vorbind ei se apropiase.

— Ce discutați așa înfocat. De.când vă privim., — întâmpină un militar de profesiune care înaintase.

— Da voi? întrebă pictorul.

— Noi vorbeam de ale noastre militare. — Și, noi de ale noastre artistice. Pictura,, muzica ,literatura, chestiuni sociale. Mergeți ți voi la colonelul Paclea?

— Ca totdeauna. Oare ce vești ne așteaptă? — Și cotiră o cruce de cărări albe. — Acuma iar intrăm ca melcul în coaje. Între ei iar ne facem vajnici militari, șop.ti pictorul.

— Ce vrei am ajuns ca ursul. Nu jucăm de yoe ci de nevoe.

Urmau și ei șirul cade cocoare pe pârtiele albe.

— Să trăiți domnule colonel. Și bine v-am găsit — cuvântau ei în timp ce, drepți, alipindu-și călcâele își atinseră fruntea în salut reglementar.

— Am venit să ne încălzim la sfatul ți ceaiul d-tră.

— Bine ați făcut băeți. Aci e clubul — spuse Paclea cu umor pe când sosiții și fugăreau priviri pe titlurile ziarelor răspândite pe mese.

Mai mulți militari cu țigări între degete și-ntre dinți se ridicară, strângându-le mâna.

— Vă rog urmați-vă convorbirea. Suntem fericiți să vă ascultăm — spunea scriitorul, pe dând’ ordonanța le și îndemână ceaiul.

— După cât răsuflu jurnalele de astăzi mai mult cu coloane albe — 6e vede influența zăpedei — până a‘cuma; e liniște. E probabil că bulgarii ne vor lăsa în pace. În tot cazul, lor nu le vom declara, nici Germaniei, ci numai Austriei, de oarece obiectivul nostru! e Transilvania — zise căpitanul Ciolan, scuturând pe o scrumelniță mucul țigărei.

— Numai atât inconvenient. Bulgarii cât și Germanii sunt aliații Austriei și nu prea ai sorți de izbândă — spuse Paclea ironic.

Căpitanul se înroși sfiit, pe când altul urma.

— E cert că bulgarii ne vor1 ataca, și rău fac cei dela putere că pun temei pe promisiunile lor pacifice. Sunt perfizi.

O să ne atace prin surprindere și grozav mă tem că o să le reușească. La sud ar trebui să ne fie obiectivul nostru.

— Inima are să ne târască mai lesne-de cât cârmacea minte. Ofensiva are să se dea la nord și avem să rămânem în defensivă’ .Ia sud. Inversul; numai fiind că avem zor să ocupăm Transilva- ^ nia, și astfel închidem1 orizontul spre Salonic. Ar fi dezastrul — sfârși Paclea.

— Aveți dreptate domnule colonel, și eu cred că nenorocirea nu așteaptă decât sunetul mobilizărei.

În afară de această presupusă greșală,.. cu ce pregătire militară ne avântăm?

— Și ou toate că, cu toții vedem amenințarea victorioasă, totuși parcă ami fi în fața fatalităței necunoscutului. În fața unui cataclism neînlăturabil. Vroința și hotărârea zeilor. O mentalitate extraordinară, spunea, scriitorul cu exaltare.

— O situație geografică excepțională — urmă Paclea potolind avântul antirăsboinic — totuși împins ’de adevărul izbitor adause. Imprudent ar fi...

— Tocmai situației noastre geografice, apăsă scriitorul.

— Da, am avea unul dintre cele mai lungi fronturi, cu forma cea mai defectuoasă și dispunând de atât de puțin efectiv, Am putea spune la sigur că armata noastră nu va forma front strâns, ci va fi presurată pe toată frontiera, chiar atunci când Rusia ne-ar veni în ajutor, căci și frontul’ lor ar fi imens de lung.

— Domnu colonel, eu cred că, ajutorul lor e greoi de urnit. Au atât de slabe mijloace de deplasare. Ce rețea de căi ferate. Șosele, nici nu se știe de așa ceva în toată Rusia.

Imperialismul își ispășește păcatul. De frica revoluției au lăsat într-adins în părăsire, toate căile ’de comunicație, și acum când îi zorește nevoia, se resimt în propriile lor interese imperialiste.

Cât de răiț e să guvernezi cu putere absolută; să menții lumea în sclavie — spunea maiorul Vasiliu.

— Totuși când1 va fi deplasat, va constitui o mare rezistență. O jumătate de continent! — zise altul cu grije.

— E mare amestec de naționalități înlănțuite, așa că vor fi și mari desbinări prin trădare.

Parcă mă tem de alianța’ lor și politica dualistă a Brătienilor, care au devenit putere consacrată a organizației noastre, îmi întărește credința, insistă Vasiliu.

— Și ne resimțim — spuse colonelul Ghiorghiu, ridicându-se ca în protestare.’ Atât Rusia cât și Germania au pierdut încrederea prin linia noastră de conduită. Am aflat, cert, că în Rusia au sosit munițiuni din Franța, destinate nouă. Guvernul rus însă, fiind sigur că noi mergem cu Germania, le-a confiscat.

Germanii și ei la rândul lor, siguri că ne vom’ alia cu rușii ne trimit toate vechiturile lor. Așa fel până acuma arsenalul ne este foarte slab.. Nu contăm’ decât pe baionetă. De câteori întrebi la Statul Major — vi s-a întâmplat și d-tră — ni se răspunde că imunițiunile sunt pe drum.

— Pe care drum? interveni altul.

— Nu te poți înțelege cu nimeni. O adevărată babilonie. Dacă inamicul ar da ofensiva, nu vom fi decât carne! de tun.

— Eu — zise Gliițescu — cred că ar fi mult mai prudent să ne aliem1 cu cel mai tare — în cazul nostru.

— Nu știu cum va decide guvernul. Realitatea e tristă, umilitoare pentru noi pute rea armată, dc oarece nu executăm prin propria noastră vroință, ci suntem siliți să ne adaptăm competinței guvernului. Deși ne este interzis de-a face-politică, totuși îndurăm consecințele partidului politic. Bine înțeles, dacă ar fi fost ca votul armatei să-și aleagă șefii, desigur nu ar fi căzut norocul pe cei numifi de guvern.

Scriitorul hazardă cu ironie.

— Ce curios îmi pare. Suntem în fața răsboiului și încă nu știm care ne este inamicul.

— În taină îl știm — spusei Paclea. Brătianu are o convenție cu înțelegerea, însă cum poate să o dea pe față în penibila situație de astăzi.

— Adevărat penibilă. Situația noastră geografică determină complicațiile din care nu știu cum’ vor eși. Căci, trebue să ne hotărâm, și de ce mijloace de luptă) dispunem pentru a ne hotărî și maiorul Vasiliu urmă cu violență.

Iată, se împlinesc doi ani de când se dau lupte formidabile în apus. Cunoaștem mijloacele și invențiile lor titanice; pe cândi noi bieții nenorociți ne avântăm stând1 în tranșee, cu material disponibil pentru câteva luni. Pe urmă...

— Pesimistule! Ne vor sosi curând prin Rusia de îndată; ce se va clarifica situația!. Și situația se va lămuri silită de Federația Unionistă. Acuma regele Carol, marele a liat al Germaniei nu mai e, și suveranii actuali au cu totul alte vederi, ei urmează voința poporului. America se arată atât de binevoitoare prin impulsul marelui Wilson și când toate statele de primul ordin s-au declarat aliatele Franței cred că matematiCește calculând victoria finală e pe partea lor. Sunt convins... totuși până la victoria! finală... și Paclea tăcu umplându-și gura cu fum.

— Da, aveți dreptate, toată demnitatea universală e în ajutorul Franței, care a atins sublimul pe câmpia dela Mama. Unde-și ținea Franța astă lume de eroi?... exclamă maiorul Sasu cu entuziasm.

— În tainele sângelui — răspunse căpitanul Dumitriu —< și-n fiecare zi se realizează din aceUfe surprinderi. Cine-ar fi crezut că-n doi ani, Anglia —. antimilitară — va întrece în armament Germania care se pregătește de 40 de ani.

— Da, s-a preparat pentru a-și asigura — în înțelesul imperialismului — subjugând totul în favoarea ei. Tacit spunea că/ barbarii când reduceau o țară la solitudene ziceau că pe acolo era liniște.

Pentru kaizer pacea ar însemna cam așa ceva, căci: Delicii aber alei ar fi moartea noastră a tuturora — spuse scriitorul’ și pictorul adause.

. —Câtă diferență! Ce admirabile englezul: uman, gata de orice jertfă pentru binele obștesc. Ce minunat sun cuvintele lui Piu:

— Anglia se va mântui prin propriile sale sforțări, și tot Anglia va mântui Europa prin exemplul ei.

— Le-am cam1 dat de gândit germanilor. - Nu și-au închipuit că englezul poate fi și ’ soldat când vrea. Sportmanul însă e bun soldat prih supleța mișcărilor.

— Între toate — accentua .pictorul — eroismul Franței e neîntrecut. — Și cum o credea lumea ușuratecă, fiind că V uzează de mult spirit. Mai adaug și străinii cari petrec la Paris pe socoteala reputației ei. Totuși de îndată ce situația a silit-o să devie gravă și s-a scuturat de străinii plecați, s-a ridicat majestuoasă în puterea ei neaoșe, uimind lumea prin vigoarea rezistenței, prin patriotismul național, care i-a adunat în jur simpatia întregului univers, intona dramatic Vasiliu, pe când Paclea transportat privea înainte-i rostind cu mândrie.

—’ A trezit o adevărată glorie în jurul ei. Aștept cuvântul lui Wilson, e francofil și desigur va torpila Germania.

— Da, noi unde-am rămas colegi? — spuse deodată scriitorul. Fața lutulora exprimă prin" surpriză: jenă, zăpăceală.

— La Predeal colega, așteptând inamicul fără de armie și munițiuni. Ai dreptate sil ne acluci la realitate. Avântul sufletului îndrăzneț șr încălzea de gloria Înțelegerei. E defectul nostrur Ne interesăm; admirăm sau compătimim1 ce e strein, neglijând1 ce e al nostru — spuse maiorul. Vasiliu, căruia scriitorul i se adresă alegându-se între ei.

— Cât de liniștiți și umanitari eram, până mai adineaore, până acum când simț căi mă desbin de eu cel bun și blând.

Eram deprins cuget cu câteva veacuri îndărăt. Înviu în mine îndepărtați străbuni. Începem a suge ugerul lupoaicei. Devenim sălbateci în eroismul atletic — yi totuși trebue s-o fac,—(rosti el ca speriat de povârnișul în care se simțea alunecând. Cu groază vedea cum trece dela conștient la inconștient.

— Între fraze civile, ai spus una militară care-a atins sublimul — rosti maiorul Vasiliu. Așa e, trebue sa sugem ugerul lupoaicei, noi coborâtorii din romani. El ne va împuternici avântul, nouă cărora egoismul speciei, nu ne îngădue să ne ferim.

— Egoismul speciei. Legea naturei, maiorule, adică mai corect necesitatea naturei.

— Dar tot necesitatea naturei e și exterminarea celui slab, celui mic de către cel tare.

— Suntem slabi în arme, suntem mici față de colosul în fața cărui ne avântăm maiorule.

—înțeleptul chinez Laostel verbește de arme vii și arme moarte. Însă noi armele vii ce mai suntem pe lângă ceia ce numește el arme moarte. — Viitorul? Dar de câte veacuri așteaptă lumea viitorul armelor vii, mu-- rînd prin armele moarte.

— Nu e momentul să ne moleșim prin elan filosofic, toată poezia noastră e războiul. — Colega nu poți fi nici slab nici mic atunci când ai un suflet mare.

Curajul și energia sunt arme puternice. Noi nu vroim să uzurpăm dreptul altuia prin cuceriri de putere, vroim1 însă să) revendicăm drepturi uzurpate prin puteri absolute. Și te rog să nu te moleșești în porniri umanitare, ci să te gândești, necontenit că ești militarul, care trebue să-și plătească cu jertfa lui mărirea patriei. Gândește-t© că ești în fața morței și vei vedea câtă putere și virtuți îți vor învia această emoție. Pentru mine unul, viața nu.valorează nimic în sine, totul e în felul cum,’ ne trăim viața, și înaintea patriei jertfa ei atinge sublimul existenței noastre. Nu zic ba. E minunată umanitatea însă e groaznică’ și sclavie, și până acuma, de ani, de veacuri nu) învățăm din tată în fiu decât dezrobirea întregului ’. neam. Această idee a ofelit un militar în oricare suflet de adevărat român. Da, noi armata, noi întreg poporul român liber ne vom apăra demnitatea celor asupriți.

Scriitorul vroi să întrerupă însă simțindu-se în inferioritatea creată de situație^ tăcu ascultând elanul militarist a maiorului Vasiliu care urma.

Mai întâi să ne lămurim.

Ce ne cere răsboiul? Ne cere el ceva etera bou? Ne cere jertfa vieței noastre trecătoare și al suferințelor fatale omenirei. Că mori mai de timpuriu I că suferi de alte boli! acestea nu împiedică rostul neînvins al morței. Deci răsboiul e o anticipare prematură a jnorței. Să zicem — o epidemie, un cataclism, cutremur de pământ și am intra tocmai în ordinea neînlăturabilă ale fenomenelor naturei, diverse și perverse.

— Domnule maior. Cer cuvântul, d-tră - vorbiți ca militar convins eu ca civil convins. Presupun doi adversari cari nu ajung la soluția dorită. Se iau la ceartă, răzbat în violență, se bat, se omor... și-n realitate — de când există instanțele judecătorești, nu acel rămas viu are dreptul suveran. Îni realitate și:au satisfăcut descărcarea enefgiei, fără a fi stabilit dreptul juridic. Într-această privință, și răsboiul modern a introdus modificări, care însă se încep după dreptul pumnului. Tratativele de pace încep după măcel.

Dacă însă. s-ar înființa un Iribundl arbitrar, care ca și instanțele judecătorești să fie ele absolute, desigur că diplomații siliți prin o dezarmare totală, ar ajunge la această’ concluzie fericită, ne având la îndemână măcelul omenirei pentru a se înțelege — pe urmă.

În viața socială’ am ajuns la oare-și care rezultat de civilizație pe când în conflictele ’ politice suntem’ tot în starea primitivă a bâtei. Tot instinctul, iar nu rațiunea domină, fiindcă politicește statul e tot în calapodul regimului" din trecut...

Ei sfătuiau într-un colț, ceilalți se agitau în discuții de ordin pur militar, în grija ce-i preocupa necontenit, față de marile evenimente ce se deslănțuiau în jurul țărei, gata să o învălue într-o mișcare.

Se auzi telefonul.

O clipă se opri discuția, prin veștile ce veneau de câteva zile, se presimțea pericol.

— Voinea — vezi tu cine e și ce dorește? spuse Paclea adresându-se unui sub-locotenent, pe când tăia cu foarfece mici pliscul țigărei de havană. Dimitriu se și ridicase stând înaintea lui cu scăpiărătoarea aprinsă.

— Sublocotenentul se întoarse.

— Sunteți chemat de urgență la Marele Cartier.

Toți se ridicară ca în fața unui act suprem.

. — Ce-o fi? exclamă colonelul Paclea. Intrarea noastră în acțiune I Căderea guvernuluil Un ultimatumul... Să vie îndată auto — rosti el poruncitor.; Toți îl salutară cu respect și eșiră pe rând. Paclea citea gravitatea momentului pțe fața fiecăruia și-n inima lui.

— Oare ce e pe-acolo?

— Taina zilei- de mâne.

-— Oare de ce m-a impresionat așa pu--temic — spunea pictorul și alăturându-se de tovarășul său se sprijini pe brațul lui urmând.

Oare ce va fi cu noi? -Tu, ai o superioritate fizică asupra mea. Vei putea dicta în cazul când ți-ai pierde brațul drept pe când eu — adio del passato!

Pășeau greoi, care de care mai îngândurați, pe când în urma lor auto porni ca o săgeată spre BJucurești.

PARTEA TREIA j~’\ -pa surmenajul de care suferise, Mă-—’ ria Paclea se simțea zilnic tot mai înviorată în prielnică viață clela țară. Însuși doctorul Criște o întovărășise aducând’ cu, el vrafuri de volume literare și ^științifice, chezășia iubitei lor. Un monden ar fi prefăcut în buchete și cutii cu bomboane aceste daruri ale minței omenești. Doctorul. Criste se ferea de orice galanterie seacă. Găsind un fond prielnic ce lincezia bezmetic; înșelat de câte vanități toate, căută să-l transforme, punând în valoare calități superioare.

Înainte de-a intră în viața ei intimă, el d atrase prin interveniraa celor mai străluciți scriitori, pentru ă-și prepara terenul. Și Măriei, cărei citirea era crezut de dimineață, urma cu-mai multă1 râvnă.și interes cărțile de știință, noutate primenită lecturei de predilecție — romanul.

D-na Paclea citea cu interes și asimilai cu ușurință scrieri de filozofie, psichologie, biologie. Aceste trei înțelesuri prin care cugetarea a pornit dela abstrac la concret și în urmă prin biologie va ajunge la realitatea cea mai săvârșită.

Lupta doctorului pentru a izola pe d-na Paclea la țară fu anevoiasă și totuși isbuti prin argumentul atât de convingător dorinței ei, anume, că dacă nu părăsește orașul nu va putea fi de folos, tocmai atunci când, se prevedea nevoie de ființe devotate urnanităței, cum era d-na Paclea.

Maria se hotărî, de oarece doctorul era trimis în străinătate ipentru a aduce medicamente..

D-na Pact( sosi de timpuriu în acea altă lume — cu viața de țară. Era vremea tnvierei naturei și reproducerea speciei.

Pretutindeni giulgiul alb al omătului so topia, și eu încetul din negreață pustie a pământului’ începe să răsbată viața câmpului și al codrilor cu farmecul înmugurit.

Pluguri răsturnau brazda neagră, trase de câte șase boi, boureni. Câte-un plugăraș visător cântă pe lângă boi.

Trageți voi boi dinainte

Că. voi sunteți cei cuminte

Trageți voi boi din tiinjală

Că voi sunteți cei de fată

Trageți voi boi dela rudă

Că voi sunteți cei de trudă.

Codrul începe a se îmbrăcă și a cântă din frunză.

Păsările călătorite toamna în țări văratice se întorc, pâlcuri, pâlcuri, începând cu vrednicie clădirea sau cârpitul cuiburilor părăsite. Rândunele pe subt streșină, altele, mai sălbatice în desiș.de codru. Vrăbiile care iernaseră ascunse prin poduri, umplu crângul, înviorându-l cu ciripitul lor vioi.

Își vestesc sosirea: cucu în glas sonor; privighetoarea doinind în triluri măiestrite pe înserate ca și greeriil eșit din negreață pământului cu țiriitul său jalnic. Sute de intonări se revărs în crâng. 7arca râde,. Gangurul cu pene aurii, șueră cântând, ca un voinic, Gaița se mândrește întru a îngâna graiul omenesc în concertul luncei, pe când înțeleaptă Cucuvae sibila pădurei, păstrând din tainele netălmăcite ale firei, se ține c-ar fi tovărășia celui mai neînvins agent al naturei. Cântecul fei lugubru, sinistru, prevestește moartea și cuibul ei e durat în clopotnița bisericei.

Pe când marea prezicătoare cu adâncul m trecutul de atribut Pallas Atenei, vestește moartea unora, din tainele naturei maternitatea fecondă pretutindeni. În durte și-n ocoaiele depărtate, viața sporește zilnic. Cârduri de mielușei la stână, viței și mânzi în ocoale pe când ograda roește de puișori.

De abea eșiți din găoace, dei de baltă, aleargă la iaz, să-și scaldte fulgii de aur, și să asculte concertul aquatic al broaștelor. ... Cloște croncănesc și mândre adună cei -doisprezece puișori subt adăpostul aripelor învoltate. Curcani, albi, îngânfați de ei în-- săși (ca prostul) deschid semeți evantaiul, -colorându-și mărgelele roșu-vânăt, ce atârnă în chip de gușă. Se învoită și bufnesc cu indignare între celelalte pasări care nu le bagă în seamă trufia. Cocoși nadoleni, nalți în creste, bogați în bărbie, vofciici în pinteni, ridic mândrul cap între găine, care bochetă, care bearcă,tare creață... Printre ele în cele mai frumoase pene și învoltate coade, ciugulesc smeriți eunucii haremului — claponii.

Egoist, cocoșul caută să întoarcă cloșca în avantajul satisfacției lui, pe când gâște privesc fudule din înălțimea gâtului și legănat pășesc încet, cu aripi crețe, moștenite de bobocii ce le înconjoară. Ele pleacă la. păscut ferite în cale, de orice amenințare a copiilor care zădăresc cârdul cu vârful nuelei de alun pe când gânsacul lungește gâtul fâsâind și se aruncă bătând’ cu aripa, cu clonțul pe cei ce îndrăznesc să se atingă de familia lui.

De prin tainițele pădurei, picherea sălbatică clocind în ascuns, iasă deodată înconjurată de puișori cu plisc și lăbuțe roșii, ofilind renumita frumusețe a gingașilor pui de curcă.

Printre lumea păsărilor, căței, turme, dau târcoale sburdând în larg, pc când pisoi sprinteni se cațără pe trunchiuri până sus pe crengile pădurei, spre marea spaimă a veveriței ce se mistue în scorbură.

Cârduri de purceluși cu râtul ca mărgeanul, cu piciorușele ca bete, cu coadă în sfredel — cum’ îi cântă genialul Eminescu — aleargă grohăind, pe când dulăi mari și mitoși — straje de noapte — dorm adânc subt umbra pădurei.

Un cârâit solemn — alarmă dată de câte un cocoș năzdrăvan alungă pifli spre cloșca ce speriată îi pitește subt .aripi,-pe când cei ce se aflu pe baltă se dau la fund. În zări plutește Uliu.

Adesea își dă drumul ca o săgeată, înșfacă în clonț prada.-Cârdurile rămân bezmetice cârăe cât aud țipetul’ răpitului, și își reiau toiul vieței de îndată ce-nu mai aud durerosul strigăt.

Maria Paclea mondenă de odinioară, era tot mai ademenită de frumusețea vieței naturei. Taine necunoscute ei până atunci. Se află în Moldova, lângă pitorescul orășel Roman, încins de brâul limpedei Moldove și al repedului Șiret, în mijlocul cărora se înalță tăpșanul pe care l-a așezat RomanVodă.

Se află pe moșia uneia dintre prietenele de șco ală cu care se întâlnise nu de mult după îndelung timp.

Doamna Tudor era încă tânără și prin dorința de muncă dovedea sănătate. Soțul ci era mobilizat și îii lipsă, ea cârmuia greaua povoară a îndoitei gospodării; casa și moșia. Temperamentul vesel — caldă-prietcnic și frumusețea liniștitoare a naturei, se revărsau simțit asupra moralului d-r.ei Paclea, al cărei fire se limpezea.

Natura, marca prietenă a sufletului superior, o cucerea și prin tainele ei, îndepărta mereu micimcle vieței mondene ce-o sdruncinase.

Se simțea ca la ea, în casa durată în îndemânatec stil oriental și înzestrată cu tot confortul occidental. Zidită pe înălțime, se ridică de asupra copacilor păduricei ce o înconjoară, și care nu ajung în dreptul terasei ce o împrejmue, decât cu vârful, cum se ridic din vale pe povârniș umbroșii ulmi. De pe pridvorul umbrit de trandafiri, se grapănă curpene încărcate de frunze și flori printre stâlpii albi ce-l împresoară, Maria Paclea privește cu nesaț frumusețea bogată și variată a peisajului, pe când auzul c răpit de tăiușul coasei ce culcă iarba din luminișuri tăinuite, ascultă farmecul neîntrecut al doinei șuerată de cosaș.

Visătoare, Maria privește în zare pe undo încă totul e viu în preajma secerișului.

Se așterne lan întins de grâu cu spicul copt, mărginit în depărtări de aurul florei soarelui, albastrul inului, verdele porumbului, adumbrit de lunci — limbi de păduri — răchite ce-și pleacă coame de argint, caută să soarbă din unda Șiretului ce străluce, șerpuește în zig-zag, până hăt departe, prin lanuri, stânjănite ele zăvoiul tupilat subt dealu.ri.

Cuceritoare priveliște; smaraldul ulmilor, argintul răchitei, galbenul grâului, aurul floarei soarelui, negrul zăvoiului, sineliul dealurilor; câte-un pâlc de ceteni în luminiș, o rariște luminată în negura, pădurei. Peste toate culmile Carpaților și în fund tru pul oțelit din stânci .uriașe, straja Moldovei; Cialilăul.

Pc dreapta casei, peste vâlcele isvodite cu flori de câmp, mii și mii în lanul fânățu-lui, se ridică, pe coasta de deal, satul. Căsuțele par de marmoră văruite proaspăt do sfintele Paște. Unele acoperite cu dfaniță, alta mai sărăcuță cu stuhul tradițional și în vârful căruia își face Guibul oaspele verei. Cocostârcul.

Neregularitatea clădirilor înfățișează poezia peisajului pitoresc. Printre livede roditoare, ce înconjoară fiecare casă, colo, răsare acoperământul de»stuh, ici se ivește o ferestrue deschisă, cu dalful ezit de oale înflorite. Mai hăt se arată o ușă deschisă în strunga pomilor, în care stă o bătrână cu furca în brâu, sporind firul din spuma caerului pe fusul plin, potrivit cu umezeala buzelor, atinse adesea de degetul ce pare în. setat. Mai pieptiș, pe coama dealului se înșir căsuțe subt țurcana acoperământului, privind cu cele două fercstrui de pe lăturile ușei, peste pădure și șerpuirea arterei Moldovei.

Pare mai mult pustiu satul. Sătenii cu toți copii surit la. munca câmpului, în lanul de lângă pădurice. Ochii Măriei se opresc îndelung pe ei, văluriți până la brâu, de j-râul „ce cade în jurul lor pe ochiuri tunse subt strălucirea coasei.

. Casincele verzi și roșii ca și altița, pestriță se mișcă în voluptatea brațelor, de-a valma cu bărbații, desprejiurați, în cămașe albă și subt streșină Iată a pălăriei, negre. Pe când mușchii lucrează, sufletul le cântă; împuternicindu-i. Fetele tac și ascultă pe când dorul se revarsă în inima lor. Supt umbra sălciilor, femei înfierbântate se odihnesc de muncă, alăptând pruncul, pe când cârduri de copii se joacă în pietrișul Șiretului.

Câtă grije frământă lumea ce umple ogorul. Taina zilei de mâine e mare și se simte în apucăturile vânjoase, grabă de a isprăvi cât mai curând, pentru ca să nu-i apuce pe câmp ceasul cel mare.

D-na Paclea urmărește cu interes sporul muncei lor obositoare. Muncă săvârșită între două amurguri, de cum amije de ziuă - și până după asfințit,. cu singura odihnă, după cină, când adorm întinși pe pământ, subt pletele răchitelor și în răcoarele ce adie Șiretul.

Maria Paclea, care se afla pentru întâia oară la țară, într-această altă Românie, nu se mai putea sătura admirând viața simplă, plină de sănătate, adevăr și poezie.

Ades seara, plimbându-se de-a lungul terasei, ascultă, în crâng fermecătorul aleluia în ciripit de mit, de vrăbii, privea albine obosite intrând în stupi, fluturi împestrițând zarea cu vii culori, pe când din pășunele luncilor, ieșiau ridicând dimbul spre sat și curte, vacele ce umplu văzdîrhul cu muget — revărs de dor — după vițelușii cărora le aduc încărcată! povara ugerului plin.

În fund1 peste Șiret se ivește stâna prin zare de foc. Colindase și pe acolo Maria, stând de vorbă cu bacii și desmierdând mioare. Auzise din snoavele bacilor învrăjbiți cu lupii:

— A venit Lupa?

— Da cine iara să vie — preolu?

— A luat o oae?

— Da ce. iara s-o aducă?

Maria asistase și la neîntrecută jale a înțercatului, când1 mielușeii — deprinși a paște — sunt cârduiți, și-n bocet nespus de tânguios după ugerul mamei,, pleacă, trimiși departe cu câte un ciobănel, împreună cu oile stearpe — blânde dădace. Multe din aceste drăgălășii aflase ea și din sat unde se încuscrise cu o seamă de săteni. Toți pruncii câți se născuse de când se afla ea la țară, erau finișorii ei, și pe toți îi numise Radii ori Ioan, așa că, nu mai isprăvea de împodobit, cu flori panglice și crîșmă lumânările de botez, cu flori sadea pe acele de cununie.

’Prietena nu-i arăta tainică mulțumire văzând cum zilnic se îmbunătățea starea sufletească alMariei, și o hiritisea ad!mirându-i droaele de fini când veneau —> care după cununie, care după botez, să-și vadă tiășica și să-i aducă plocon.

Maria Paclea intra tot mai cu plăcere în liniștea vieței natureî și al acelor ființe atât de aproape de tainele ei, încât trăiesc de-a valma. Le admiră vânjoasă rezistență și munca titanică: la coasă, la seceriș, la arie, când încep a treera cu mașina girezele adunate și clădite în șuri de ei, și tot de ei risipite cu încetul și prefăcute; colo în movile de pae, dincolo în saci cu grâu.

Duminică și în zile de sărbătoare când se lăsau de trudă muncei și se adunau la petrecere, Maria, de pe privdor, îi apropia cu ochiana.

Tineretul primenit în haină de sărbătoare, învârte hora în jurul unui scripcarj.negruț, cu ochi scînteetori, cu haine ponosite și pentru cât le trebuie horașilor scripcarul înaripa veselia ce chiue, se vârtejește și tresăltă în trupurile sprintene.

Bătrânii stau pe prispă, pe jos, privind pe copii cum se vârtejesc și ei nebunatici.

Mai departe subt sălciile din fața cârciumei, în jurul meselor, stau o seamă — mai mulți bărbați decât femei, — cinstind câte-un palici de vin, adus în ulcior de cârciumar care are grije să umple paharele cât mai des.

Ea ascultă, mai întâi glasuri limpezi întrecându-și aleanul, pe când răzbea tăria vinului.

Cu încetul cântecele doinite încep a răguși, lălăesc sunete până ce se preschimbă într-un fel de sbieret asurzitor și acesta trăgănează cel mai îndelung.

Hora se isprăvește, tineretul se împrăștie; care spre sat, ori câte doi. spre luncile Șiretului, și nu rămân sotnici la locul lor până târzie vreme, decât aghezmuiții din jurul meselor.

Când plecau, Măria făcea mișcări subt groază, văzând cum băutura nechibzuită îi preface în caricaturi — ne-oameni.

Vedea trupuri țanțoșe pe picioare slabe ce bălălăiau ’de colo, colo, parcă ar juca un danț. Cădeau, îi ridica cei cheflii, mai rezistenți, și astfel urcau spre sat, sbierând. cu glasuri sălbatice, în care nu se mai cunoșteau frumoasele cântece prin care începuse cheful.

, Maria își aduse aminte de înțelepciunea ce-o auzise tot la ei.

Vai de cap, când nu mai sunt ’ picioare. — Într-o seară, pe când d-na Paclea admiră de pe pridvor cum apunea soarele de pe creasta Ciahlăului, într-un țarcalam ca sângele; moș !Pintea, trecând pentru a primi dela curte porunca pe a doua zi, și văzând cum Măriei îi apuse privirea în apus de soare, spuse ca o tainică,’ proorocire.

Îi semn rău cucoană dragă.

Di o bucată di vremi, sfântu soari apuni tot cu fața scăldatî-n sângi.

— Și ce semn să fie moș Pinte — întrebă d-na Paclea privind chipul mâhnit a bătrânului, cum îngrijat se uită în urmă-i, spre Ciahlău.

— Sămn rău. Sămn di răsboi. Iaca așa apunfc și anțărț, când ne-o pornit băețîi în țara bulgarului. Șî-ni aduc aminti, câ tot așa înbojorat câtă soarili înapoi și la 77 când am dat noi iști bătrâni chept cu turcu.’ Ferească dumnezău! — și moș Pintea oftând își făcii cruce.

— Mare-i Dumnezeu, moșule. Ne-o trece ăst val.

— Să te audă cel de sus, cucoană dragă, da tari mă tem câ mulți sămni anapoda să1 aratî. D-apoi Cutremurili di păjnîntl Nu-i a ghini, nu... și săteanul trecu.

D-na Paclea rămase gândind la mentalitatea augură a țăranului. Ce isvoare de cultură are el: poezia poveștilor, legendelor religioase, și ca ocupație agricultura. Cerul e stăpânul absolut. Norul și stelele l-a făcut fatalist și poet.

În jurul Măriei umbrele țes vraja amurgului, ofilind culorile. Oglinda Șiretului nălucește. Se decolora toate subt pete mari cernite, ce se îmbrejesc împânzind întreaga zare. Clipește un punct de aur în; infinit; e seară.

Se întunecase în camere prin obloanele închise. Maria intră în spațiosul salon în care se deschideau patru uși largi.

Lămpile aprinse poetizează, lăsând și umbrei farmecul ei.

Nu e nimeni și d-na Paclea trece, în odaia ei, parfumată de mănunchi din florile câmpului primenite de curând. Lampa cu petrol, subt abajurul învoltat și artistic, lumina mai cu seamă masa pe care stau cărți, reviste, jurnale. Vorbeau ades de activitatea colonelului Paclea. Indirect, știa că se află la Predeal și bănuiă căi e sănătos; după toate ocupațiile de care svoneau jurnalele.

Ades citea și despre doctorul Criste, de la el însă primea, știri directe. Îi scrisese necontenit din străinătate și acuma din, București unde se află’.

- În ultima scrisoare părea că pierduse nădejdea de a obține un mic concediu,, pentru a putea plecă la țară.

Maria începu să pipăe un gând pieziș sentimentelor ei, însă nu-i constată decât zădărnicia.

.Toate atențiile lui cu rezultat negativ. O atracție artificială, la care nu lua parte întreaga ei ființă1.. O mișcare involuntară,. Ki-Vceva mecanic, durata prezenței lui. De îndată însă ce se îndepărta — totul reintra în monotonia obișnuită.

Intrând, d-na Paclea se așeză lângă masă și o clipă; se legănă în nehotărâre. Citirea sau scrisul? Pasiune nou. Debutase prin jurnalul dus lui Gioni Paclea și al cărei parte întâi trimisă, fusese copiată de Marta Ștefani. De atunci multe file sporise, și sporeau mereu de îndată ce faza răsboiu-lui primenea situație nouă.

Zădărnicind nehotărâtă, privirea ei se opri pe plicul sosit dela Lia Deleanu, trezindu-i dorința de-ai răspunde: „Astfel mi-o apropii, îi vorbesc prietenește”.

Deschide pe rând mai multe cutii parfumate și alege din formatul celor mai mari.

Prietenă,

Mi te tângui de lipsuri de care sufăr familiile militare aflate în garnizoană la Silistra și de mizeria ce îndură cei siliți să stea la Turtucaia.

Cred și eu că tocmai îndemânatec nu e când1, din confortul în care erați deprinși, să vă aflați găzduiți în căsuțe cu tavanul tupilat și să așterneți covoare de Smirna, pe lutul de pe jos. Ce vrei! Jertfă de ostași...

Poate voi plecă și eu într-acolo, pentru câteva zile, să vă văd și să colind acele două orășele vechi românești de pe malul Dunărei. Mai cu seamă Silistra, cum mi-o descrii tu, cu cele mai multe case mici și câte-un turc mare eșind tupțilat pe o ușă scundă; cu minaretul Giamiei unde cântă Hogea rugăciunea. Câtă poezie în viața simplă!... Am făcut haz de stindardul țărei pe care fantezia ta, îl țese atât de poetic. Roșul lanului de maci, galbenul celui de grâu, alături de undele Dunărei albastre. Vezi tu în ce comori își ținea Silistra tăinuit stindardul lui Mircea cel Bătrân? Acum în! voe fâlfâe de-asupra orașului.

Mă întrebi ce se petrece la București. Te plângi de neregularitatea poștei. Se simte deja dezorganizarea vieței civile prin organizarea necesităților militare.

La București am lăsat o activitate febrilă. Se fac mari pregătiri. Spiritele sunt încruntate — Dunăre. Se așteaptă la o revoluție dacă se mai prelungește criza mobilizărei. Latinitatea a ridicat țara în picioare. Se manifestă grandios în toate orașele. Intelectualii noștri se întrec în cuvântări înălțătoare de suflet. Parcă nici odată mintea n-a fost mai strălucită ca acum când s-a lepădat ,de toate interesele josnice, de sectarismul partidului și nu vibrează decât subt impulsul mișcărei sufletești.

Mă întrebi de Mărioara Ventura. Steaua. noastră dela Odeon și-a regăsit, cu o gingășie uimitoare, graiul părintesc. Ea ca și Georges Enescu se produc mai în fiecare zi și numai în scop dte binefacere. Câtva a jucat și de Max -în București.

Enescu ș-a întors de curând din Franța ’unde a cântat prin spitale înviorând răniții, și sporind mângâierea celor nenorociți.

Mângâerel totuși o simț și eu. Vine cu timpul. Azi o picătură, mâine alta și isvorul timpului îneacă.

Cu toate acestea în limpezimea trecută se mai arată mirajul. Icoană ștearsă, moartă dar trăită, adânc de trăită!...

Mare isvor dătă-tor de viață și energie e munca. Am ajuns să dau însemnătate vieței mele, de când văd de cât; folos poate fi celor ce profită de ea. Ce citesc? O scriere foarte interesantă. Apare în fascicole. Carnet d-une în/inrudre de Noelle Roger. Câte stări sufletești în adâncul lori Cât de aevea înfățoșează spitalul fcu răniții și viața lor intimă!

Se auzi ciocnindTla ușă. În acelaș timjp: „poftiți la masă”. Maria lăsă condeiul și grăbită începu a-și amănunți toileta de oare ce, pe când scria, auzise tropote de cai. Vecini veneau în cavalcadă, peptru a se reîntoarce în splendoarea nopților subt luna plină.

Eră dimineață când ciocni în ușe. t — Măriei — Sunt aci, intră Lucreție.

— Te credeam în crâng.

;— Astăzi sunt mai leneșă. De abia mi-am băut ciaiul. Dela cine e scrisoarea? întrebă ea când prietena îi arăta plicul.

— Dela mama. Scrie că copiilor le priește băile și că vor să mai rămâe o săptămână. Tu ce crezi? Eu parcă încep a mă teme în nesiguranța ce alarmă ziarele. Știi Mărie, parcă-mi vine să trimit trăsura mâne dimineață I — Te-aș îndemnă și eu.

— Mario dacă aș trimite-o astăzi?

—Ti-ai face rău.

— Chiar acuma — spuse d-na Tudor emoționată de grija ce creștea în nesiguranța răspunsului Măriei. Eși repede, după ea și d-na Paclea.

Peste câtva amândouă erau pe pridvor și Lucreției Tudor i se părea că ea însăși. Înaintează, când văză landoul cu patru cai! înaintași trecând, urmat de căruța pentru bagaj. Pe capră întovărășea feciorul boeresc cu scrisoarea în șărpar.

Cu cât se îndepărtă tră-s’ura cu atât se liniștea d-na Tudor.

Capetele lor alăturate formau un fermecător contrast. Maria Paclea mai mult palidă cu fața ovală. Lucreție Tudor grăsulie, albă, rumenă și plină de viață în frumusețea ei blondă.

Ele petreceau cu privirea trăsura ce se îndepărtă de-a lungul drumului. Zarea rămăsese o întinsă miriște pe care pășteau turmele de oi.

Din lanurile dfe odinioară nu măi rămăsese decât câteva cozi ce se micșorau necontenit subt secerea și coasa muncitorilor. —Mâine îmi am puișorii pe lângă mine. Mario, păcat că nu ai avut și tu copii. Neasemănată e dragostea de mamă. E prețuită însă numai atunci când însăți eșți mamă. — Nu cunosc divina dragoste.

Cât e de variată), nu numai dragpste în sine, însă și felul de-a iubi Lucreție dragă-— Nu cunosc decât imul singur.

— Tu, tu miroși a tămâe ca sfintele. Cred însă că și-n felul tău de-a fi, trebue să simți deja modificări.

— Modificări pe care le-a impus natura; maternitatea, vrâsta, însă acelaș sentiment constant ființei.

— Cu acelaș ideal? Spune-mi drept. Pe cine iubești mai mult pe d. Tudor. ori copilașii?

Lucreția tăcă o clipă surprinsă, apoi spuse.

E ceva. După ce ai copii dragostea^ între părinți se revarsă și se împreună asupra copiilor. Între părinți rămâne o afecție și cursul vieței.

—Cu mine, cazul e cu totuli complex. Aș putea afirmă că am’ simțit iubiri diferite. i — Diferite persoane Mărie, iubirea însă aceiași.

— Aceiași dia. Acelaș fond însă subt alte interpretări. Cum nu cunoscusem pe altul înainte,’ Giorp a fost cel întâi ca dată.

Era frumos, frumos ca un basm subt coiful de roșior cu tunica înfocată- Mi-a fost nespus de drag Gioni, însă’ ceva provocat mai mult dte viața conjugală. Pe urmă, am simțit cum1 între noi se tot scapă abisul. ‘Pierdeam1 necontenit din acea comunitate de’ dorinți și de idei. La mine dor, la el plictiseală, la mine pasiune la el oboseală

Deși frumos, cum1 s-a mai păstrat încă, totuși sufletește îmbătrâneâ pentru vârsta mea pornită eccitată și însetată, însăși de viața care murea între noi, am căzut în mreaja atrăgătoare a unei iubiri care corespundieâ tinereții mele. Voluptatea m-a învins. M-am pasionat fără a-mi putek da, seama.

Totuși în 1913 când1 a sbucnit romanul îngropându-mă în el, nu mai simțeam urmă dte senzualitate. Totul era limpede, ceresc. Parcă-mi plutea sufletul în nemărginire. Nu aș măi fi păcătuit, totuși muream de dorul dragostei lui. Dorință ce n-am1 pomenit pentru Gioni, chiar atunci, când1 d-e curând căsătoriți, era trimis în de-ale milităriei. Nu am! simții niciodată’ dorul, exaltația sufletească care m-a aprins pentru Radu.

A murit, și o bucată de vreme, nu mi-am1 mai dat seama de nimic. Când am început a-mi da seama simțeam mustrare „de cuget. Dela Gioni mi-a rămâs o nespus de Scumpă amintire, dela Radu o nespuă1 d-e tristă amintire.

Acuma iarăși mă simț cupenind în fața unui sentiment pje care nu-l pricep. Pot să jur că nu-l iubesc pe doctor, totuși! simt căi nu p,ot trăi fără die inteligența lui. Între noi e numai atracție intelectuală.- Alături de el cuget. Mă interesează din ce în ce mai mult prin tot ce-mi spune, tot ce-mi’ explică.

Cum luminează toate isvoarele științal Câtă știință poartă1 în sine toit ce ne încoDr joară și cât de măre e omul’ când a descoperit secretul fiecărei plăsmuiri.

Lângă Gioni am’ petrecut, lângă Radu am simțit viața, lângă doctor cuget, devin (o ființă. II aștept cu nerăbdiare. Parcă mi-e dor să stau de vorbă, cu toate că îți jur și mă crede că sufăr chiar, simțind că nu-l pot iubi. Mi-e drag, însă’, je ne faime pas jFamour cum ar spune Matilda Serao.

— Din toate cele ce spui, eu cred că ai face ,bine să’ te căsătorești cu dânsul.

— Și pentru ce m-aș mai supune acestui act, .adică crez, când propriu zis, nimic nu mă mai leagă d-e societate.

— Pentru ce? făcu d-na Tudor cu-n aer demn. Îți regulezi.situația socială. Doar între .oameni trăim.

— Societate I Pentru mine nu mai există acest decor teatral. Am văzut ce conține și ceea ce maschează. E atât de nedemnă cele mai de multe ori, încât, nu mai vroi să .trăesc pentru societate, pentru aparență. Opinia publică îmli este indiferentă.

Deja, aut trăit două vieți una conjugală alta romantică, și acum1 pe această liberă de toate prejudițiile și atât de bogată ca ideal al vieței, nu aș mai înjosi-o cu aceiași sancțiune.

Acuma Voi sămi țrăesc viața mea intimă, sinceră, așa cum o înțeleg. Până acujma am fost pftpușârfemee, de acuma, încep a fi o feniee-jiințâ.

Lăsați-mă să scap de omogenietate, de uniforma moravurilor sociale. Vroi să fiu absolut independentă. Vroi să-mi trăesc viața în acord cu mine însumi, iar nit să mă înjug conveniențelor. În fine vroi să-mi trăesc viața normal, iar nu social.

— E adevărat Mario. Se cunoaște că ai alături de tine un orrt superior, care. te ridică din mulțime, pentru a arătă mulțimei cât poate contribui, în binele social, o tovărășie vrednic înțeleasă. Și cred că te înșeli. II iubești, însă cu superioritatea lui morală.

Se întrerupse deodată, auzind un auto ce se apropia.

Al vin iar mosafiri.

Ele se ridicară și Maria spunând — eu nu ies — dispară în camera ei.

Peste câtva se auzi vuet. Mai multe voci. Ura o atrase repede lângă ușe. Alipi’ ure chea. Părea vocea doctorului Criste. M ria se îndureră. „Nu, nu mă simt în stare nici să iubesc nici să doresc. Sui pilndere plăcută; însă inici-o emoție.”

Cineva ,bâtu în ușă, apoi vocea d-nei Tudor .cuvântă:

Mărie, p sosit dl doctor Crisîte.

Îndată — răspunse d-na Paclea și pe când dădea o ochiadă în oglindă netezindu-și părul, luând pe umerii dalbi o eșarîpă de mățasâ ușoară împletită cu verde argintiu în salon d-na Tudor după întâmpinarea amicală prezintă pe doctorul Criste mosafirilor Burcă și Călinescu trecând cu vederea vehiculul care profită de intrarea în salon) a mosafirilor .pe care-i întovărășise la plimbare. Astfel, pentru întâia dată după ani decând sluj ia, se găsea și el în salonul cu lucruri de preț, moștenite de.la rude care nu mai aveau nevoe în simplul locaș de veci. Doctorul care la plecarea în străinătate, o .văzuse mereu în alb pe d-na Tudor, răjmase surprins găsind-o în haine de crep negru.

Ca om purtat prin lume, găsea necuviincios să treacă cu vederea fără a se interesă’ de rostul acelui veșmânt cernit.

— .CândVam părăsit purtați numai podoabe albe ș-acum...

Doctorul curmă fraza care continua din privirea expresivă, ce surprinsă, se opri pe negreață rochiei.

— Doctore port un doliu de adlnirație și respect. M-am! cernit la moartea scumpei noastre suverane Elisabeta.

Ce ființă superioară din toate punctele de vedere; ca regină, ca soție, ca femee, ca artistă, scriitoare... în fine regretăm din tot sufletul cel mai scump mărgăritar.

— Cu cel mai adânc regret am citit trista știre chiar a doua zi după sosirea mea în Paris. Nu i-a supraviețuit regelui Carol de cât un an și jumătate. Un timp1 de nespusă suiennțâ după cât am1 auzit.

Regretul e unanim’ în București. Surâsul reginei era expresia inteligenței și spiritului ei.

— În fotografia care mi-a dat-o astfel surâde. Priviți, și d-na Tudor păși apropiindu-se de un dulăpior așezat în vedere, făptuit din lemn de trandafir cu încrustații de sidef și broriz. De-asupra-i se ridica o. frumoasă oglindă de Veneția, iar pe dulăpiorul așternut cu o stofă de mare preț stăteau în cadre artistic brodate, portretele reg tnei Elisabeta, și al principesei - Maria cu ’autograful lor.

Bărbații în grup se apropiaseră privind portretele, admirând lucrul de mână atât de măestrit al cadrelor.

Surac, vehiculul-privea și el după ce ascultase și în cugetul său tăcut, ’stnierit, cât și în stima sa creștea uriaș, stăpâna. Mierat își zicea în taina gândului.

„Să nu știu până acuma că sunt în serviciu la o atât de ilustră stăpână căreia i-au dat capetele noastre încoronate fotografia cu inscripție, scrisă de mâna lor suveranăl

Surac rămase zăpăcit și pe când ceilalți se întorceau așezându-se, vehfculul rămase neclintit privind mereu ca la icoane frumusețea și mărimea coroanelor cu care erau fcnpodobite suveranele.

Doctorul se ridică deodată. Maria aparii în prag.

A, câtă prefacere în bine! exclamă doctorul, deschizând ochii mari parcă nu o vedea îndestul. Fața, i se învioră pe când îi sărută mâna pe care o strânse pasionat. Nu te poți plânge de o pacientă ca mine. Am dus viața de program. Am săvârșit totul după. prescripție — spunea Maria Paclea întinzând mâna și domnilor care sosise cu o seară înainte și mânase noaptea acolo. — Ce mai noutăți pe la București? La țară suntem în întârziere, poștă nu mai avem spuse d-na Tudor.

— La Bucureștii Acolo se fierbe piatra cea scumpă și să vedem1 ce o să iasă. Am ajuns în momentul crizei și de când lupt pentru a obține aceste câteva zile fericite. Vă aduc însă o veste colos-ală, kaizerul ne face cadou, așa, ca pentru unzere, rumenien, toată Transilvania cu Unguri de-a bașca.

— A, generosul kaizer. exclamă hazliu dLna Tudor, apjoi urmă; Fii serios-”doctore. D-ta trebue să știi multe — printre culise.: r D-na Tudor! făcu Criste cu-n ton comic privind’© cu sprincene ridicate. Ce e drept am mare admirație pentru artiști, totuși între culise nu pășesc decât când vreunei artiste cochete, îi vine rău —’ din întâmplare... Și acum se încep cu ton doctoral. La București e mare mișcare, toți șefii de partid își disput superioritatea perspectivei lor politice, și din punct de vedere patriotic, fiecare are dreptul la iluzia sa optică.

Un singur glaS a tăcut.

Petre Carp germanofil convins a rămas învins de când a murit regele Carol: așa că și-a făcut bagajul și a plecat la Țibăneșți, mi se pare că împreună cu Sterea.

Marghiloman a rămas statornic în ideea lui prudentă situației noastre. El crede salvarea țărei prin păstrarea unei neutralități absolute.

Federația, vrea cu orice preț răsboi, intrarea imediată în acțiune, fiind siguri — în convingerea lor — că victoria finală’ e pe partea Înțelegerei.

Brătianu însă „care cunoaște secretul zeilor”, cam lincezește, cere nițică răbdare, așteaptă momentul favorabil, adică arme. — Dar regele, regele! exclamă revoltat Burcă cu-n gest teatral.

— Regele — făch doctorul Criste, ridicând presupuelnic sprâncenile — cam se răspândește și el. După cât se aude dela persoa-ne intime —: se crede că regele Ferdinand ar dori să urmeze politica unchiului său. Probabil a fost cea de pe urmă dorință a bătrânului rege. Totuși noul ambasador Sainte Aulaire lucrează titanic, e la cuțite împotriva lui von den Buche și Czernin.

Rusia ne-a trimis ultimatul, și se crede că regele va trebui să aleagă. Intrarea în acțiune alături de înțelegere sau abdicare. Și e cert că Regina Maria nu va abdică, și cum are mare influență asupra regelui, de sigur îl va remorcă. Deci marea fericire, — răsboiul — se va realiză.

— Doctore spui lucruri atât de serioase pe ton ironic.

— D-na Tudor ironie e viața însăși, și tonurile sunt mreaja cu care a încurcăm. s și cei dela București sunt maiștri în ale încurcăturilor.

— Atunci, care ar fi soluția? Cum se crede că o să se rezolve problema noastră — spuse cu grije Călinescu.

— Poate... vom îndura și noi soarta Poloniei, — îngâimă doctorul.

— Cum1 să fim împărțiți? Foarte mulțumim I Vezi că tot cea mai prevăzătoare minte e a lui Alexandru Marghiloman, rosti d-na Tudor.

— Eti cred1 că| e imperios nevoeț situației, un guvern național, zise Burcă tot mai îngrijat.

— Vezi Grecia e mai diplomată, rosti; autoritar d’-na Tudor.

— De sigur, când ai un VenizeloSț la îndemână! A la bonheur. Toate se întoro În bine. Mă tem(însă că la urmă cetățenii ’ greci să nu-și păstreze din vechile lor infirmități- S-ar putea să se întoarcă iarăși la regele Constantin, și lași, să disprețuiască pe cel mai ales fiu al Greciei, actuale. Doar atenienii au întins cupa cu otravă celei mai mari personalități a lor. — Socrate — sfârși liniștit doctorul, scoțând țigara de havană și privind întrebător pe d-na Tudor, ridică ruloul de blonde foi.

— La țară toți mosa-firii sunt ca acasă la ei. Cine vrea să fumeze e slobod’. Doar ferestre și uși simt deschise. — Și îndată toate degetele se pregăteau pentru însetată pasiune.

— Doctorul mulțumi și în acelaș timJpj scăpără luminiș spunând1:

— Pe acolo Venizelos are de luptat cu regina Sofia. Colindă cazărmile și ține ca un fel de predică soldaților, în favoarea Germaniei. Amarnică1 femeel o Xantipă a poporului grec. Mă rog vrednică; soră a împăratului Wilhelm, deci, legitimă pledoarie.

— Ce intrigantă! făcu d-na Paclea. Dacă intrau și grecii, alta era și situația noastră..

— Eu le justific prudența grecilor, adause Călinescu. Când ai trecut un răsboi nu te mai bizui curând pe al doilea.. — Cum1 domnule Călinescu, făcu mierată d-na Tudor — doar la 1913 ami mobilizat, și acum1 ce avânt răsboinic s-a trezit în toată țara!

— El o nuanță d-na Tudor — și care mi :se pare, o să ne servească rău în toate. Atunci nu, a fost decât o adevărată campanie, acuma însă —( nu știu dacă ne dăm seama în ce urgie ne-am aventura. Și odată băgați, mă întreb cine ne-ar mai scoate. Deja sunt doi ani decând bate tunul german la 15.000 metri, de când Taubele sbor la 4000 metri și Zeppelinul la 6000, de când mor milioane de oameni armați cu cele mai formidabile invenții... ale civilizației... sfârși doctorul cu ironie.

.— Totuși cred că vrând, nevrând, va, trebui să intrăm) și noi. Qui ne risque n-a rien spuse Burcă netezindu-și barba, lăsat în spetează comodă a jilțului.

Se poate întâmpla să și riscăxnj și să nu. dobândim1 decât ruine, dar aceasta e soluția diplomației, imperiale. Învingerea pe teren, și terenul nostru e blestemat de nenorocit prin situația lui geografică.

— Ei, Ce-o fi-să fie domnulej doctor. Trebue să intrăm și noi. Poate vomi avea noroc. ’— sfârși Burcă, reluându-și fumatul.

— Noroc! făcu doctorul. — Dar oare care om integru ar fi mândru să fie fructul norocului. Eu nu doresc să fiu decât creațiunea conștientă, rezultatul muncei mele, și nici de cum’ profitul inconștient și fără de nici un merit. Jocul hazardului.

— Cu toată1 frumoasa d-tale argumentare însă, cât Ide minunat ne-ar sluji norocul. Puterile ne sunt slabe.

— D-le Burcă — nu am’ avea nici un merit.

— Nu domnule Criste, însă, am avea 1 noroc. Noi am1 trăit îndelung, cu turcii așa că am devenit fataliști.

— Și leneși — adause Cristea — urmând.. Da — s-ar putea ca fatalitatea împrejurărilor să pună aureolă pe fruntea unor ființe care în realitate ar fi meritat ștreangul. Te mulțumești cu astfel dte noroc?

— La nevo© e bun și norocul — spuse Bjurcă mai potolit, apoi urmă.

Ce grozăvie și răsboiul și să nu poți scăpa de el! Atâta cultură^ civilizație, și deodată toată munca intelectuală jertfită, sau denaturată în favoarea crimei. RăsboiuL e negațiunea civilizației și a umanităței. O epidemie care distruge un ^organism.

— Atât cât vor domina imperiile cu diplomația și toată organizația lor, omenirea va fi victima răsboiului. Cu drept a spus Tolstoi că răsboaiele vor înceta cu frontierele. Până în prezent cele mai multe popoare sunt un material brut de care dispun câțiva diplomați, și mai cu seamă financiari și industriași — apăsă doctorul.

— Mai cu seamă financiari. Miliarde în bani sunt încasate pe milioane de vieți jertfite. Iată mecanismul real al răsboiului. Descărcarea produselor materialului militar din fabrici, zise Călinescu.

— Ce mentalitate’ primitivă și să fie adoptată de întreaga cultură. Pleci om civilizat, uman’, cult și te întorci bestie, călău, brută, erou!

’ — Îți aprob ideile d-le Burcă și eroismul e mândru de creațiunea lui plămădită cu mâini pătate de sânge strein, ochi injectați de cruzime, sentimentul împietrit de râsbunare. Ocnaș turnat în statue de bronz.

— Celebritatea cea mai strălucițăl exclamă Călinescu cu indignare. Doctorul adâuse.

— Nu, încă nu am) eșit din1 Coliseu, și arenă, gladiatorul e Încă celebritatea cea ’mai admirată’. În favoarea imperialismului se abrutizează totul. — D-na Tudor interveni. —’Totuși, din câte-am’ citit, constat că tot imperialismul selecționează. Democrația, care a debutat în lumea păgână cu însuși Iisus ChristoS dizolvă puterea din care profita masa incultă a poporului. Distruge adevărata selecțiune înlocuind-o prin libertatea tuturor brutelor. Din astă vină, vedem’ degenerând totul. Astăzi prost și inteligent știu carte, și ades cel prost uzurpă’ dreptul celui inteligent și demn prin mijloace reptile.

Nu e de ajuns numai cultura. E mai cu seamă nevoe de educație, căci partea morală o-sădește aducațiunea, și fără de; selecțiunea ei nu poate exista popor demn, om integru. Cartea le face un fel de capi prin’ memorizarea instrucției și demagogia, se întinde. Conștiința însă, desvoltă distincțiunea și de ea e nevoe în rostul vieței noastre. Ar fi de trezit sentimentul datoriei ce avem către ai noștri și către patrie.

i — Doamna Tudor — spuse Burcă, îndreptându-se pe jilț-. și parcă prepaxându-și fraze pentru a nu displace gazdei, care-i displăcea înverșunat.

Dumneavoastră, ca mare proprietară și descendenta unei familii, care a făcut fată țârei, apărați dreptul creat de imperialism1. E prea adevărat căi formează’ o selecțiune,. Însă e o selecțiune în favoarea sa și totdeauna în dauna mulțimei.

— Și!... Ce-ți reprezintă d-tale mulțimea, domnule Burcă? O massă greoae, ordinară și proastă.

Cât sunt de răi țăranii, și rău faceți d-trâ dela orașe, că le țineți parte fără ai cunoaște. Tot ce câștigă duc la crâșmă.

— D-nă Tudor să-mi dați voe săi vă clajTific pretinsa lui stare vicioasă. Noi studiem totul nepărtinitori, ci patriotic, și umanitar.

Cine nu știe de sărăcia celor mai mulți țărani, și cât de rău se hrănesc. Un neam1 întreg în jurul unei strachine cu borș de buruene și câte-un drob de mămăligă fiecăruia. El socoate că s-a hrănit când1 mămăliga îi cade greu în stomah. Doar pelagra face pustiiri mări, și nimeni dintre noi nu e mai abitir să confirme aceasta ca dl doctor Criste.

— Da, e fapt, cu tot regretul, suntem siliți să aprobăm! fcele ce spune d. Burcă — și adresându-i-se adause — Urmați, vă ascultăm cu cel mai desăvârșit interes.

— Spuneam1 că mizeria în care e constrâns țăranul îl silește să bea pentru a căpătă o putere artificială, necesară muncei. Deci, silit de mizerie își ruină sănătatea lui și a generațiilor viitoare, pentru a putea dovedi munca titanică] ce i se cere. Neglijența, indiferența și abuzul unora l-a redus aci unde ge află] și cred căi nici un; rol nu ar ,fi mai de seamă! decât al proprietarilor să-și civilizeze lumea satelor.

Civilizația va fi numai atunci, când toată această mulțime proastă va dobândi ființa prin cultură intelectuală și morală — sfârși Burcă cu ton oratoric.

— Sunt destui care au dobândit cultură intelectuală d-le Burcă, și vedem rezultatul negativ: frauda, abuzuri; bande întregi de — selecțiunea instrucției fără de baza educației, printre funcționarii cari spoliază zilnic avutul țărei, și toți sunt din pleavă. Nici un nume din elita familiilor noastre nu se amestecă în aceste înțelesuri fiind că, la noi nu e pospăială aparentă ci educație în adevăratul sens al înțelesului. Au conștiințe clară. Caracter. Averile noastre sunt cinstite.

— Doamnă Tudor, — după cum’ am1 mai spus, nu uit familia din care descingeți, însă constat că în afară de cazuri izolate, ccaul majorităței numerice, nu aflăm decât nume de mahalagii sau țărani în literatură1, muzică, pictura noastră...

Talentele noastre geniale nu sUnt selecționate în elita ntoddiftla, cari să distingă) prin. bune maniere. Sunt perfecți oameni dfe salon.

— Și cred că totuși sunteți siliți să mai consțatați necorectitudinea prin numele care devin silnic celebritățile parchetului. Și parcă am plecat dela ideea selecțiunei d-le Burcă, așa că toate talentele pe care. le admirăm sunt tocmai produsul selecțiunei naturale, iar nu al vulgarizărei științei, care în cele mai multe cazuri e denaturată de răii făcători.

—Ba tocmai, instrucția selecționează.Fără ’ de ea câte talente, nu a acoperit pământul. nostru, cum le acopere și acum în Rusia.

—- D-nă Tudor — urmă Călinescu care prinse firul prielnic. — Spuneți ceva plin de adevăr. Imperialismul a denaturat tot rostul științei în favoarea bestialităței lui, precum e cazul Germaniei.

— Trecem pe altă planetă, scumpa mea doamnă — spuse doctorul, ascunzându-și surâsul în barba blondă. — Ne-am săturat de astă vechitură trăită, uzată în egoism1, - și care se sbate în agonie. Prin imperialism omenirea. trăește încă în desiș de codru. Rari numai, au eșit în orizont deschis. Totul ne-o dovedește zilnic, și cti toate infracțiunile pe care suntemj siliți să Ie constatăm, cu d-tră alături, totuși vigoarea inteligenței, seva viitorului, e poporul. Până1 în prezent toate rezultase imperialismului sunt rezultate negative.

În stadiul în care ne aflăm-, zilnic vedem culn umanitatea se transformă. Curând cu toții nu vom mai avea nimic omenesc. Asistăm la desvoltarea exagerată a voluptăței. Putere senzuală prin elanul de-a ataca. Destrăbălarea cea mai desăvârșită ne așteaptă.

Ideea răsboiului e o putere care absoarbe fără reflectare, o sugestie, o contagiune mintală, inconștientă, nervoasă.

Ușa templului și a reculegerei s-a închis, scumpă doamnă și poarta arenei stă deschisă. Gladiatorului nu i se cere decât curaj și voinicie fără de scrupul. Legea exterminărei celor slabi, e principiu absolut al răsboiului — spunea Cristea, pornit dar se opri deodată, privind cu plăcere când Maria spuse:

— Răsboiul b o stare de mutism ancestral. Nu poate tălmăci decât prin mișcări’ externe. Prin acest elan își exprimă voința. Se exaltează și crește ca și acele insecte care în timp de câteva ceasuri, se nasc, cresc, Se reproduc, îmbătrânesc și mor...

— Perfect — spuse doctorul privind-o cu plăcere, ca toți care o ascultau și adause: Totul se rezumă1 în câteva acte și cine știe, scumpa mea doamnă, dacă timpul acest mare nepăsător ce trece și tace nu ne adună și pe noi în aceleași desvoltări pripite, repezi, față de vecinicia ei.

Pe când se discuta, Surah vechilul moșiei nu se mai sătura privind, în jurul său, pe jos, prin cameră și mai cu seamă pe’ pereți.

Tablourile în ulei, parte membrii din familia d-nei Tudor, îi impuneau subt ișlic și giubea de mătase, blăniță cu cacom, cu inele pe degete albe, pumnal bătut cu pietre scumpe de-asupra brâului verde.

Un episcop cu fața și barba albă ca omătul îl privea aspru cernit de camelancă, și lui Surah, măi că-i venea săi se ridice de pe scaunul pe care stătea săltat ușor, și numai pe margine, își ridică picioarele sprijinindu-le numai în vârful cizmei, nu cumva să facă urmă în covorul roș, marc cât camera și în care râdeau sute de culori stânse.

Surah mai mult privea, totuși prindea și cu auzul, dacă nu cu mintea.

De câteva ori fu gata să spue și el ceva. „Ce dracul” totuși toiul conversației îl sili să păsuiască ispita.

Când însă ’doctorul isprăvi fraza, un moment se făcu tăcere, și Surah își spuse că acuvu desigur era și rândul lui. Încordarea se tălmăci mai întâi prin a privi cu ochi holbați, ridicând sprâncenele ceea ce-i brazdă fruntea mică roșie, ca tot obrazul ras și buhăit. Surah ridică în aer cele zece degete rășchirate, și în fine zise cu glas puternic:

— Eu nu mai am nicio nădejde. Cred că e bătaia lui Dumnezeu pentru toate ticăloșiile oamenilor... și Surah îndrugă mereu, pornit. Frazele erau anticipate de felurite gesturi și mimică prin care se silea să exprime ceeace nu putea lămuri în de ajuns cuvântul. Pe când’ ceilalți zâmbeau ascuns, doctorul îl privea țintă. „Un tip bun de studiat.” Într-aceste d-na Paclea se ascunse după foile unei Illustration pe când d-na Tudor, deprinsă cu pantomina lui, părea răpită, cu auzul ațintit spre drum’. De odată se ridică vioi, și repede eși pe pridvor, sorbind cu privirea sunetul clopoțeilor echipajului ei ce se apropie. O urmă] Maria, cât și doctorul.

Ce zici nene. Cum îți pare doctorul? șopti Călinescu pe când Surah eșia.

— Amorezat lulea — răspunse Burcă și ridicându-se adause:

— Hai să facem o pârtie de șah.

— Cu plăcere.

Așezau mesuțe între ei, înșirau pisele. Călinescu luase jocul roș, Burcă pe cel alb. Amândoi amănunțeau piesele dc fildiș cu admirație.— Culmea artei! zise Burcă. Slobozind roată, roată fumul plin al țigărei, Călinescu spuse preocupat.

— Mie îmi pare doctorul un autO) montat, însă șoferul încă nu a pus mâna pe volan. — Al dracului ești nene — zise. Burcă râzând înădușit și așezând provocător, regina adause — are frumos volan rochia cuconiței. Ce e drept frumoasă femee.

— Și aventuroasă! — făcu Călinescu învârtind mâna în aer. Îți aduci aminte de Radu Vulpian? Pentru ea s-a împușcat. — Ași Să evităm primejdia.

— Acuma cade-n cursă bietul doctor, și după cât se vede și doamna...

— Deci nu ne mai interesează. Amândoi râdeau privindu-se cu înțeles, pe când Călinescu își ferea regele adunând nebuni. - - Ai auzit ciocoaică? Ce ajuns de judecată superficială au ființele astea. Auzi că averile lor moștenite sunt averi cinstite. A trebuit să tac. Cum1 să vorbești de funie în casa spânzuratului.

Averi cinstitei Boerii erau ei oameni dc muncă?

— Tocmai — întâmpină Călinescu, a fi boer, înseaJmnăl a Ista ca un trântor Își a primi totul de-a gata, muncit de o lume intrigă! care era jertfită plăcerilor și corupției câ-

28Q torva. Cum astfel de oameni, care nu au muncit și agonisit niciodată, au putut ajunge la averi de milioane, la cumulul moșiilor, împărțindu-și țara și prefăcând poporul în robii lor.

— Desigur — întâmpină Burcă cu gura plină de fumul ce sorbise. Averea lor stoarsă prin lingușirea domnitorului, iar aceasta prin abuz de putere către cei mici. Îi plăcea domnitorului o moșie, te chema,

— îmi place moșia ta păcătosule.

— Nu o vând măria-ta. Vodă-i aruncă o sumă cât de mică și-i poruncea cu voce nazală —- cum numai boerii aveau dreptul să se pocească. — Ieși afară mișelule.— Astfel au fost luate cele mai multe moșii’ a micilor proprietari.

Și acum, descendenții acelor hoți pe care i-a poleit trecutul, vin să ne vorbească de averile lor moștenite și cinstite. Ar trebui să se răfuiască și această uzurpare de drept public. Averea noastră a burghezimei Se poate clarifica. Bunul nostru nu e răpit prin abuz, ci produsul muncei și al economiilor noastre. Deci parazitul societăței trebue să piară. Acesta corupe totul!

— Da, trebue să luptăm până în pânzele albe. zise Călinescu — mișcând calul.— Ar trebui să le iasă din minte bogătașilor că ei reprezint elita, fiindcă sunt capabili 8fe lux. rămânând intelectualii, subalternii lor, fiindcă deocamdată banul dictează, el e armura în care se ascunde cele mai josnice mizerii sufletești. Numai atunci valorile reale se vor putea fixa în adevăratul lor merit, când cumulul, averei nu va mai înlesni autoritatea cu rezultat negativ. Pe acea pozitivă nu o creiază decât inteligența și cultura.

— Adevărul categoric — spuse Burcă — ferindu-și turnul. — Societatea bogătașilor, sau mai bine zis clică, e unț rest fcodalj rezultatul abuzului de munca altora, și doar și acum’ fac stat în stat, și chiar corup statul în mersul firesc. Nu vezi că nu poți umi nimic a cătărei de oarece prin motorul corupător al banului ei desbin calea cea bună și prielnică mulțimei în avantajul lor.

Imperialiștii — mon cher, sunt cu drept cuvânt criminali deghizați.

— Numai socialismul le vine de hac. Socialismul e cămașa de forță a imperialismului și toți proprietarii fac parte din cortegiul imperialismului.

— E categoric — repetă Călincscu, pe când se oprise de jucat în avântul convorbirei care le răpea atenția.

Astă vară am colindat în județul Fălciu. Am tras în gazdă la o adevărată ciocoaică. Am vizitat școala. O mizeriei Două camere mici și întunecoase, casă de țară — în care un biet învățător prigonit de proprietarul, care îl învinovățea mereu că le strică capul țăranilor — de abea putea să-i lumineze întru câtva. Văd o casă mare și arsă în mijlocul satului. Proprietatea proprietarei. Mă iau cu binișor pe lângăea. Hazardez și spun:

— Ce minunat și încăpător local de școală ar deveni casa această reparată I Cât de mare ajutor a’-ți aduce civilizației poporului, dacă a-ți dărui-o pentru școală.

— Eu să dăruesc pentru școală? făcu d-na indignată, privindu-mă cu ochi dușmănoși.

— Se vede că și d-ta ești un socialist, vei fi venit să ațâți satul împotriva mea.

— Ferească Dumnezeu, cucoană Ilenuța. Am hazardat o părere, ca dascăl cum sunt.

— Apoi să știi că în casă arsă a fost cârciuma mea și am s-o înființez iarăși. Ce-mi aduce școala d-tră, decât ruină averei mele.

Toate bestiile încep a avea idei, le umple capul cu măriri și nu mai vor să-mi muncească moșia. Unde credeți că avem să ajungem cu astfel de țărani?...

Desigur aceste ființe judecă toată situația din punctul lor de vedere social. Acuma hai să începem jocul serios1. Deci să fim atenți.

Curând rămaseră tăcuți cu încordarea concentrată pe piesele șahului, dintre buzele lor nu mai sporea decât fumul țigărilor.

Afară mulțimea satului lucră spornic, lucră adunând snopi de pe câmpia tunsă, așezându-i teancuri în carele ce scârțiau subt.povară. Altele deșarte scoborau dâmbul cu oameni și boi obosiți de truda unei zile de vară.

Săteni și sătence cu pieptul gol, dogorât de arșița soarelui,. dădeau zor, din răsputeri, să adune aurul stăpânului, să curețe lanurile, pe care ca mâne puteau muri’ în luptă, necunoscuți martiri, pentru alt stăpân:

Porunca oastei. f"’\octorul Criste sosi obosit și congestio-—’ nat de muncă și căldură; enervat de faza prin care trecea inteligența, exaltându-sc în excitarea entuziasmului și astfel pierzând mereu contactul busolei rezonamentului. O nevroză generală.

Aerul curat, liniștea de țară .îl înviorau și tămăduiau. Era, parcă mai mulțumit de viața instinctelor, în mijlocul cărora trăia, și care știau mai bine ce să facă pentru necesitatea vieței lor, decât inteligența creatoare, ajunse la cel mai desăvârșit declin, prin artificialul ambițiunilor oarbe.

Doctorul își luase concediu pe 15 zile. Câte aveau să1 se răbojiască în viața lui intimă. Preludiu intona plăcut prin câteva pârtii de Tennis, o plimbare cu trăsura în lungul și latul moșiei. Plimbarea mândriei proprietarului ce ți se propune îndată după sosire.

Doctorul era întovărășit pretutindeni de d’-na Paclea. Colindă mai mulj: pe jos.

Ridicau pieptiș dâmburi aurite de grâu, scoborau vâlcele în ale căror cute păduratice, murmură un pârâiaș spre care, însetate se apropiau girezile de vite, herghelia și blândă turmă de oi.

Poezia dragostei se întărea în mijlocul poeziei naturei. Conversația doctorului revărsă o adevărată comoară în mintea și inima ei. Orice spunea d-na Paclea era întâmpinată ’de o reflecție potrivită și cel1 mai ades hazlie.

În vraful ’de jurnale adus de Criste, d-na Paclea observa rigoarea cenzurei.

— Mai multă hârtie decât tipar. Acuma e momentul când hirurgia se întrece cu cenzura. Răsboiul nu amputează numai fizicul bolnav, ci mai cu seamă moralul sănătos. Vai, câte capacități au căzut subt panaiartagan a unuia dintre idolii partidului.

Doctorul fu răsplătit cu o privire și un zâmbet ce-i îndemânau gestul dorit. Sărutarea dulcei mâni catifelate.

În realitate, adică în intimitatea sufletească, doctorul se cam’ plictisea cu platonismul, totuși speranța unei vieți trăite, îl silea să zădărnicească lince^ând în curtenire galantjă. Ar fi știut el întrebuință meșteșuguri... Maria însă1 refuza orice tratament,

2S5 nu vroia să audă de medicamente. Ea nu se supunea decât regimului. Și cu toate că impulsiv doctorul, ar fi satisfăcut cerința instinctelor, totuși prevedea că ar riscă un fiasco printr-o reacție artificială înt-un. organism cu modificări cum degenerase al ei. Doria mai prielnic să ajungjă1 pe cale naturală așa că, prin simpatia persoanei lui să poată trezi reacția care ar fi însănătoșat-o deplin.

În ultima zi tovărășia le fu adunată într-o cavalcadă până la Mircești — în vecinătate — unde Maria Paclea depuse pet mormântul marelui poet național Alexandri, o cunună din flori de câmp, în care nu lipsea nici macul roș la fă(ă. Ea împleti cununa subt impresia neîntrecutei poezii Concertul În luncă.

— Oare cine va cântă ca dânsul răsboiul în care pășim?

— Vor fi mulți, scumpa mea Donă care vor avea Pair mais ils n-aurons /ras la chauson.

— Numirea de Donă o surprinse plăcut pe Maria, și satisfăcu pe doctor care, hazardase o mai intimă chemare.

Se îndrumau alături, în pasul cailor. Maria fără! a face nici o aluzie spuse. — iNu fii răutăcios, avem multe talente și talente mari.

— Nu zic ba, însă, sunt simboliști și-n energia eroismului tonurile au nevoe să fie precise.

D-na Paclea și doctorul Criste tăcură.. Admirau Ciahlăul cum: se alegea drob de argint în asfințitul scăldat de boara aurie. Criste își apropiase calul, îi luă și sărută, mâna. Maria privea cu plăcere ochii ce-o atrăgeau, ascultă glasul și mintea ce-o fermecau.

Doctorul era încredințat ca în acele zile petrecute împreună se va lămuri dorita lui înclinare și pe care aveau să o sărbătorească cu alai mare, a doua zi când era Sfânta Maria.

Doctorul și poruncise în taină, taraf de lăutari la Roman, pe când d-na Tudor fă cuse pregătiri culinare, și trimisese să poftească vecini de moșie, cât și prieteni din Roman.

Ei se apropiau în apus de soare fără ași închipui, că acea noapte de 14 August 1916, avea să spulbere toate pregătirile, avea să sădească în suflete numai sentimentul datoriei către patrie.

Primejdia patriei avea să nimicească ori ce alt avânt.

Maria Paclea adormise. Se trezi însă. Ridică capul. „Mi s-a părut” își șoptea ea, când, discret auzi iar bătând în ușă.

— Cine-i? strigă Maria.

— Sună mobilizarea — spuse doctorul. Maria se ridica impresionată- Acele două cuvinte răsunau încă adânc în golul vieței ei intime. Ascultă cu luare aminte. Auzi goarna sinistră ce creștea din depărtare și cărei îi răspundea micul clopot dela bisericuța din sat. Părea mai tânguios și jalnic ca oricând cu jalea ce ducea în fiecare casă și în fiecare suflet.

— Plecăm? întrebă doctorul.

— Sunt gata îndată — rosti ea și pripit începu a sc pregăti. În jurul camerei se tot înmulțeau voci și în gravitatea expresiei se simțea revărsul grijei fiecăruia.

Îmbrăcată, Maria aruncă ce pută încape în mica valiză de luat în vagon; celalt bagaj rămânea la țară.

În tot cuprinsul casei mișcare sufletească. D-na Tudor, simți un alean, o sfârșire’. O cuprinse o jale nespusă când auzi goarna și clopotul. Soțul ei plecă și el. De unde? și unde? Nu mai prim-ise vești de o săptămână. Totuși căută-să se oțelească de oarece avea pe seama ei .răspunderea întregului avut și al copilașilor ei, cărora, se pregătea să le spună a doua zi căj din acea sinistră noapte, în tot cuprinsul țărei cât și în viața tuturora se începuse o altă viață- Era una mai scumpă fiecăruia, viața celui d-e aproape și scumpjă le eră și lor viața în primejdie a. tatei.

După dureroasă impresie, reacția o îmbărbăta, când’ privi în jurul ei, și vază că tot avântul trebuia să pornească dela ea.

Știa că atât doctorul cât și Maria erau îndatoriți să plece de îndată ce va sima mobilizarea.

Curtenii se și pregăteau de plecare. Satul întreg să pregătea de ducă.

D-na Tudor, împreună cu femeele ei, somnoroase, speriate, zăpăcite, înlăcrimate adunau din cămară, luând din mâna cucoanei ce alegea — felurite merinde așezânclu-le într-un coșuleț, „Cum le menisem I” își zicea Lucreția Tudor, tăind felii din toate bunătățile pregătite pentru a doua zi.

Alte curtence cu câte-un felinar .aprins se scoborau în pivniță pentru a trage în ulcior vin, pe când bucătăreasa pregătea tava cu cafele cu lapjte și felii de cozbnac proaspăt.

D-na Paclea și doctorul se aflau pe pragul dinspre hol, când Lucreția Tudor cu o lumânare în mână, înconjurată de femeile încărcate cu bunătăți, intră în sufragerie. — Tremur toată — spuse ea, privindu-i îngrijați cum se arătau.

— M-a îngrozit straniu goarna și clopotul, sinistre ca și războiul. Doamnei doamnei Ce jălanie printre oamenii mei. Sărmanii, se despart — copil de părinți — soție de bărbat — soră: de frate — logodnică de mire... Ascultați suspinele lor. S-au îngrămădit în antreu.

Tăcură cucernic ca în fața unui altar. Ascultau smeriți tânguirile și suspinele femeilor rămase cu brațele întinse din cari se smulsese iubiții lor.

— Caii sunt și înhămați. Luați-vă ticnit cafeaua. Aveți un tren peste două ceasuri, așa că nu e nevoe să vă grăbiți. Doar până la Roman numai trei sferturi de ceas. V-am pus la trăsură paneraș cu merinde. Cine știe cât, și ce drum’ vă așteaptă! Noroc că o ve nit doctorul. Ce te făceai Mărie dragă, singură pe așa prăpastie. Îs încredințată^ că ai fi plecat ori în ce condițiuni.

— Grija ființei mele nu mă abate dela datoria de care mă leagă suferința țărei noastre — răspunse d-na Paclea.

Mai schimbară câteva fraze între care d-na.Tudor, alergă să-și mângâe bietele femei ofelite.

— Surioarelor — le spunea ea ca nici odată de apropiat —\ îs ca și: voi stinghere. Nu știți, de când o plecat boerull...

I — O hi cucoană dragî, da tot mai feriți Îs boerii, dă, a noștri sărăcuții, îi râdic greii

mm osândei, îi îs bogați grămădi ca lemnili pt foc.

— Nu judeci drept Marandă. Acum s-a trecut vremea când numai cei dela țară înfruntau răsboiu. Azi și cel dela târg ca și cel dtela sat merg de-a valma înaintea dușmanului.

— Șî ci am: ieu cu alțîi. Pi mine mă doarî de-a meu — spuse Maranda vărsând șiroe de lacrimi.

— Nu mai suspină așa tari, că nu-i a. bine Marando — o mângâie stăpâna. —D-apoieula-ghini mă gândesc? Șî cum sî nu curgi șîroai di lacrimi din trupu meu, când Ca mâni, din trupușoru lui Vasili ari să curgă șîroai di sângi.

— Putem plecă — și doctorul urmă. — Se poate întâmplă să fie mai multe trenuri. De sigur că s-a schimbat orarul.

Maria își îmbrățișă prietena, doctorul îi sărută mâna și trecură la scară.

Era răcoare; cerul senin, luna subt mreaja țărcelamului ce-i sporea lumina, trecuse dc zenit.

D-na Tudor rămase în prag. Servitoarele țineau lumânări aprinse în mână ca la înviere. Zurgălăii sunau, felinarele dela trăsură arătau drumul.

— Rămas-bun.

— Drum-bun — ura prietenă, care rămase în prag neclintită, până ce acele două lumini îndepărtate se pierdură în desișul pădurei.

Mai licăreau ici și colo în șerpuirea dramului cotit, și boltit de ramuri.

— Cât e de solemnă moartea — probabil fiind că e eternă — șopti doctoral.

— Te gândești la moarte? Ai dreptate. Parcă nu îndrăznesc să vorbesc în liniștea. fioroasă ce mă înconjoară.

— Când ai războiul în minte ai și moartea în suflet. — Tăcură amândoi. Fiecare torcea alt fir. Năpraznica schimbare de situație le schimbase și pornirea. Ea, se-simțea tot mai cuprinsă de sentimentul responsabilităței. Se gândea la (jele ce avea de făcut. El de asemeni, cu un adaos de mulțumire. Noua situație otu-l despărțea de Dona Maria, cum1 ,o numea acuma în intimitate. Treceau prin sat. În toate căsuțele lumină. Ardea, poate lumânarea dela Paște, pe care săteanul .o aprinde în ceas de cumpănă. În umbra amijie a livedelor, îmbrejiti de

lunei, treceau pe lângă săteni ce se îndrumau și ei spre oraș. În urma lor lângă zăplaz — pe prag — pe prispă... umbre... Umbrele sfinte. Neamurile lor. Se simțeau până în depărtare. Parcă-i ajungea suspinele. Cernit prohod... Se opreau sătenii privind îndărăt spre cei dragi, îndepărtând o clipă icoana morței ce le stă’ sotnică înaintea drumului.

În depărtare ardea focuri.

— Pe acolo sunt lagăre — lămuri doctorul, atrăgând atenția Măriei.

Zările de lumină se întunecară deodată. Trăsura intrase în pădure. Umezeala și întunecimea înfiorau. Cele două lanterne păreau straje ce-i întovărășeau. Atâta zare de viață.

— Auzi? E apa Șiretului. Ne apropiem de pod. Te temi?

— Nu mă tem de natura ce rău poate ea face! Mi-e groază să nu ne iasă cineva în cale — răspundea ea pe când răsună a lemn subt copitele, cailor. Foșnetul apei și al pădurei păreau un monstru ascuns care se mișcă.

— Ce fioros e întunericul. Cum totul devine spectral. Dacă nu se ivea norul se ascundă luna...

— A! acuma dorești să dai cu ochii de lunăl’ își răsbună. De ce-ai numit-o eri seară — cadavrul cerului. Ce idee stranie, ai avut. De mii de ani poeții și-o întovărășesc ca muză și Dona mea...

— Să nu te miri doctore. Acum găseso cadavre pretutindeni chiar și în senină ta-

cerului. Și, spre câte cadavre ne Îndrumăm de-acuma!...

Iarăși rămaseră tăcuți, numai glasul vizitiului chema ades pe nume caii, le vorbea „hai Voinicul — dii Ciobănel” ca o chezășie a tovărășiei lui prin întuneric. Focurile se iveau. Eșise din deșimea pădurei. Se apropiau.

Erau corturi și în mijlocul lagărului ardea un foc mare.

În jurul flăcărilor soldați, unul lângă altul, priveau gânditori lumina.

— Să fac prieteni cu focul — spuse doctorul.

— Sărmanii! Cine știe câți dintre ei vor mai rămâneăl...

Iar tăcură îndelung întunecați de grije. Glasul valului creștea în mătăsoasă sonoritate.

Acum trecem apa Moldovei, zise doctorul, pe când vizitiul lăsă domol mersul cailor pe lungul pod. Se aflau în loc deschis. Moldova curgea în milioane de lumini smulse cereștei luni, și înmulțită la infinit.

— Numai apa mai susține viața în liniștea mormântală a naturei. Parc;: am trecut prin o lume care s-a sfârșit — șopti Maria.

— Vinovată e Starea noastră sufletească. În alte condiții...

Îngândurată Maria nu răspunse, tăcu și doctorul.

Se apropiase de oraș. Aceiași beznă pe la case, cu toate că mișună lume, de umbre. Ghiceai casele în care locuiau militari. Numai acolo era lumină. Vizitiul mână la pas, printre lumea ce năsădeă drumul. Un țâr govăț spunea într-o ceată de săteni.

— Aice bre, o fost frumos. O’ tras clopotele la Episcopie și o companie de soldați cu steagu în frunte o colindat ulițele cântând vesel. — Deșteaptă-te române.

În piața gărei, ca și pe peron, mulțime de’ țărani. Cei mai mulți prefăcuți în soldați cu traiste pe umăr. Unii mâhniți înjurau, -blestemau: Sic nu mai ajungă să putrezească cel ce-o aprins răsboiul.

Tineretul părea nerăbdător să plece și toți mișunau ca un furnicar răscolit. „Cât de fioroasă e toată astă lume de militari” — își zicea Maria Paclea, strânsă în mulțimea lor... își îmblânzea însă gândul. „Doar sunt tot ei, sătenii de odinioară, totuși schimbați prin uniforma ce are menirea de a preface, creștinii în păgâni”. Nu mai plecau să sape ogorul dătător de viață ci, plecau să sape morminte. Plecau să săvârșească cele mai urgitoare cruzimi subt pavăza umanităței.

Maria Paclea, așezată pe micul .ei cufăr, îl aștepta pe doctor, care se dusese să ia informații despre plecarea trenurilor spre București. Aparii în preajma ei.

— Dona Maria — știi ca trebue să ne întoarcem în oraș. Până mâine la io ore, nu pleacă decât trenuri militare, și, de sigur nu vom așteptă până atunci pe peronul gărei. Din fericire vizitiul a întâlnit săteni și-â zăbăvit cu ei de vorbă. Nu se află țipenie de trăsură pe piața gărei.

— Haidem — spuse d-na Paclea cam plictisită. Peste câtva erau la otel, fiecare în camera sa, cu grijile zilei de mâine, zădărnicită și îndepărtată, cu toată graba cu care -au fost plecați.

Maria se lăsă pe pat. Nu putea însă adorml, și când în spre ziuă ațipi, un murmur lugubru o deșteptă.

Se repezi la fereastră.

Mii de săteni în pâlcuri, mâhniți, vorbeau și se tot îngrămădeau în cârd ca oile. Curând se adunară alte cete, aceștia îmbrăcați, și tot astfel curgeau râuri spre gară.

D-na Paclea deschise fereastra încetișor. Privi pe furiș. Doi inși, încă în port .de sat, obosiți, hăt de pe unde ajungeau pe jos, se cinchiseră subt fereastră și Maria auzindu-i vorbind, asculta.

— Mări frați d-ragî, da n-am avut părți să prăznuim batâf zîoa de ațzi; oj zî di. hodihnî, și de-așa mari praznic. Di cum am isprăvit cu munca câmpului — parcă ni șî pânde hultanu — o șî sunat trâmbița iadului. De-acit înainti s-o isprăvit cu noi. ’Nu mai sîntem’ a noștri, da a lor. Cini știi câți ne-om mai întoarci pi la vetrili noastri șî chiar di ni-um întoarce, ni-um întoarci lefteri ori... ferească Dumnezău și pe dușman...

—- Un Dumnezeu știe — răspunse celalt cu grăi tot atât de mâhnit. Mă gândesc când s-or hi sculat azi dimineațî copcii ii noștri șî n-o mai ’dat di noi, sărăcuții... Glasul se înecă.

— Așa-i cumătre Ghiorghi — cum ni plâng acu cei rămași în urmî; și înaintea noastrî ci-ni mai așteaptă?...

— Ci sî ni aștepți fărtate decât asprimi, bătăi, jiug... Doar am’ mâncat pânea cazărmii... Di-um chică în palma dușmanului, iar, la ci sî ti aștepți: schilodiri, bătăi, moartea. Tot noi plătim’ gloaba.

— Maria se plecă pe fereastră și văzît doi săteni de vârstă mijlocie. Ei mâncau și vorbeau. Așternuse între dânșii o petecă curată pe care eră un drob dc mămăligă rece, câteva cepe, un pumn de brânză și fructe. D-na Paclea căută. În panerașul cu merinde,’ scoase câteva ouă, o bucată de -curcan, prăjituri, pâne albă și le învăli într-un jurnal. Își așeză pălăria, își trase mănușele, luă pachetul și eși. Trecând pe lângă ei, înmână pachetul și auzi mulțumim pe când ea mergea înainte, așa ca în bobote. Simțea nevoe de aer și mișcare, ș-acum se ducea înde vor duce-o ochii.

Aerul totdeauna răcoare în Roman din cauza mișcărei celor două râuri, înviora. La răspântie, mulțimea adunată, lămuri după înfățișare că, acolo se află piața Episcopiei. Târgul eră făcut de mai multe femei decât bărbați. O seamă de sătence stăr teau pe la locurile lor obișnuite cu; ce aveau de vândut. Unele bătrâne, altele tinere. Pe lângă ele copii mâhniți se țineau — de poala lor, cum’ s-ar fi temut sil nu o piardă și pe muma.

D-na Paclea se alătură.de două, care stăteau de vorbă în picioare.

Ochii le erau carne vie din care. m-ereu curgeau lacrime.

— Cini știi di l-oî mai vide cumătră.’ Parcî ni s-o rupt inima din mini și după dânsu când o plecat, da di copchilași m-o dat gata. Doamni cumâtrițî să-i hi văzut, să-i hi auzît țî sî rupe inima nu alt ciava. Parcî boceau după mort — ducă s-ar pe pustii și pi cordri — răcneau cât li țîne gura văi’ tându-se — „Tătucuța nostru, oari s-a mai întoarci mămucî! — Și femeia urmă to,t tânguios după ce-și șterse ochii cu poala pestelcei albe. — Amu copchii îs mărișori, înțăleg șî di ghini șî di rău. Di eri o început a tângî. Vezi niata parcî Ii spune inima. Nici n-o vrut sî audî di mâncări. Vai de sufletu meu! Parcî mă ardi un pojar ici în furca cheptului.

D-nei Paclea i se umpluse ochii de lacrime, își zicea: „Aceste ființe își dau seamă de gravitatea situației. În ele se arată adevărata fire. Sunt îndurerate de cruzimea ce vor întâmpină ai lor. Nu fâțărnicesc o stare nefirească împrejurărei. Vorbe goale și umflate ca pe la orașe. Maria se alătură de ele.

Doar nu mor toți nevastă dragă — le șopti ea, pentru a îndulci vădită suferință.

— Ei cucoanâ mă, aiestea-s vorbi dulci și migdali amari. Știm’ șl noi spuni cuvinti ^ di mângâieri —. și iar privi irt ochii sângerați ai tovarășei care spunea:

—Ni ie bărbații, ni ie flăcău...O pustiit satili. I-o râdicat pi toți. Vali di noi ci prăpăstii sî abați pi capu nostru!...

D-na Paclea vedea pretutindeni aceiași mâhnire împietrită în felurite alte chipuri.

Doctorul îi răsări în cale.

De când te caut Dona mea! Se apropie ora plecărei. Am’ luat tot bagajul dela otel. Să ne urcăm repede în trăsură. Clopotele bisericei zidite de Ștefan cel Mare vesteau liturghia. Femei bătrâni, copii, tinerii gata de plecare, intrau pentru a se închina și a îndura lui Dumnezeu mila în prăpastia spre care plecau ai lor.

La gară o îmbulzeală sălbatică. Lumea sosită în Moldova pentru vară, se năpustea să plece pe la casele lor. Egoismyl începea a-și arătă ghiarele ca în ultimă speranță. În fiecare ins nu mai trăia decât1 instinctul conservărei. Incepeâ să domine starea primitivă. Se striveau. Fiecare dorea să se alte cât mai aproape când va sosi trenul. Doctorul Criste se așeză pavăza. O lăsă pe d-na Paclea la spatele lui spunându-i ,,noblessp oblige”. Lângă ei ordonanța se aținea cu bagajul. În jurul lor: strigăte, insulte, ți-’ pete disperate. Săreau unul peste altul. Omul nu mai era decât un mijloc de sprijin sau o piedică aruncată din calea celui mai voinic.

Trenul intră în gară. Conductorii și santinele răcneau „la o parte”, pe când norodul se mișcă în flux și reflux, împins de cei de la spate, ș-apoi ’de cordonul militar, dați îndărăt.

Se ridica murmur de gemăte. Copii înădușiți, bătrâni leșinați, și nimeni mi dădea nici o atenție în nerăbdarea de-a se urcă în vagon.

Doctorul stă neclintit. Vagoanele de-abea mișcându-se, treceau oprindu-se chiar în momentul când Criste se afla în fata; unui vagon de clasa I-a.

Voinicește se agăță cu amândouă mâinele de bară. Se urcă. Maria se ținea de haina lui, ca un copil dela țară. Urcat întinse mâinele, o atrase la el, răzbi și ordonanța cu bagajul.

Într-un compartiment singure două locuri. Se aruncară.

Insfârșiti exclamă doctorul pe când d-na Paclea obosită de emoție se lăsă palidă în fundul stranei.

Pe peron răsună grozăvia unei revoluții. Peste puțin tot culoarul era năsădit de lume. Stăteau în picioare pentru a putea încăpea cât mai mulți.

În compartiment se urmă liniștit conversația între cei. ce veneau mai de departe.

— Ce fel de mobilizare domnilor fără a se convocă Corpurile legiuitoare. Știam că vom fi aliați cu Rusia, aceasta cred! că nu ne autorizează de a urmă și conduita abso-. lutismului țarist.

— Aveți dreptate — interveni altul. — Sunt extraordinari cei doi moștenitori, fiindcă, orice s-ar zice, avem1 de îndurat consecințele faptelor celor cu .adevărat mari. Și consecință regelui Carol’ e Ferdinand, iar a lui Ion Brătianu e în dublă față Ionel Vintilă. Fericită consecință, spunea unul, pe când altul sbiera cu fața congestionată.

E revoltător. Auzi Iliescu, comandantul suprem! În ajunul războiului înlocuești tot personalul experient cu câte mediocrații toate. Oamenii lui de gheșefturi.

— Da, © extraordinar cum1 ne aruncă în prăpastie. Auzi hali Brătienii își iau răspunderea răsboiuliii! Să vede că nu-și dau seamă de gravitatea situației noastre.

— Ba își dau prea bine seama; că în răsboi majoritatea numerică primează și cum Înțelegerea și-a atras aproape tot universul, e de așteptat ca victoria finală va fi a noastră — spuse liniștit un liberal.

— Adică să privim și să judecăm drept — se ridică un tachist.

Răsboiul e meritul Federației, ei au ridicat avântul.

Doar până în ajunul morței regelui Carol, tot cortegiul Brătienist a fost germanofil, Singur Emil Costinescu rămase busolă viitoare. El din primul moment a dorit intrarea noastră în acțiune alături de înțelegere, așa că - îl putem privi ca Federalist și ar, fi fost momentul ca toată inteligența să-și dea mâna în. fața pericolului național, și laolaltă într-un guvern național să-i sporească cât mai mult mijloacele.

— Aș ce vorbești d-ta domnule, partidul e înaintea oricărui interes, au ajuns la un sectarism îngrozitor. Eri auzeam discutând un conservator cu un liberal.

— Ei și d-tră la 1913 ne-ați invitat să far cem parte din guvern, acuma și noi vom face răsboiul fără de d-tră.

— Auzi hal — sbierădin culoar un ins buruenos la vorbă — da ce închiriază casa lui tată-su, ori moșia mini-sa. Doar țara asta e a tuturora, și toate partidele trebuiau să fie la cârma țărei. Vorba boerului. Cei mai de seamă generali nu fac parte din Statul major.

— Desigur interveni altul — doar de aceștia are nevoe kaizerul care indirect trage sforile paiaților noastre până ce ne om trezi trași pe sfoară.

— Ai dreptate dumneata, crtșnim subt gliiara Germaniei și cred că tot ei vor trage beneficiul din inventarul politicei noastre nesocotite.

. — Federația a agitat naframa roșie în fața taurului și bieți dte noi îi voml îndură lovitura coamelor.

— Cu toată iluzia unora — începu un domn bătrân cu voce strânsă — eu însă mă tem de un fiasco complect. Observați -rTr

3IÎ la punctele cardinale, prin care se manifestă războiul.

— Domnilor se îndârji altul care ascultă de pe culoar. — Oamenii care întru în; arenă sunt hotărâți, curajoși, nu șovăesc amețiți și fricoși ca jidanii.. Mă credeți, răsboiul e o binefacere organică, ridică moralul până și în cel mai păcătos.

— Ridică mai cu seamă acțiunile bancherilor și spoliatorilor. Slăvește vanitatea nebunilor și sporește numărul nenorociților. Pentru a salva prestigiul casei Habsburgc vor trebui să moară milioane de vieți; sute de m-ii de inteligențe și talente rodnice perdute. Iată unde duce imperialismul cu tot cortegiul său de eroism1 și nebunie.

— Totuși domnule, numai răsboiul e soluția definitivă a neînțelegerei.

— Între ‘dobitoci. Între ființe care nu au destulă pricepere și calm, pentru a se înțelege; ci recurg nervoși și impacienți la aparatul vechei școli: militarizmul-răsboiul... Dacă însă tot acest mecanism al regimului vechiu, putred- de vechiu,. ar fi nimicit; de poporul care îi îndură povoara; de; sigur s-ar găsi alte soluții. S-ar înțelege inteligent iar nu bestial — diplomația imperialistă, căci, cu toate că multe state și-au schimbat firma, fondul a rămas sălbatic, atât cât. toată rețeaua diplomatică e-aceiași.

— Suntem-în horă și trebue să| jucăm — spunea altul, unui vecin.

— Da, ’domnule. Nouă ne trebuesc oa meni de inimă iar nu filosofi. Da, trebue să jucăm’ hora în jurul Carpaților noștri, bretele noastre oțelite să încingă dragul trup. al cetăței Carpatine. Șă-i vedem ridicați în iniția țărei noastre.

— Mie ca MoldOvan — strigă unul de pe culoar — îmi sângerează inima după Basarabia noastră. Presupunând că ne-ai fi revenit și Bucovina...

— A Basarabial... Alianță cu Rusia ne-a tăiat ’{aripile. ‘Cine-ar putea speră să se smulgă vreodată ceea ce-a răpit uzurpa torul, stăpânul unei jumătăți de continent. Iată beneficiul imperialismului. Țarul ne-a venit, ce e drept, în ajutor la 1877; însă și a luat Basarabia, în schimbul independenței noastre. Ne-a dat Dobrogea, însă câte miliarde ne-a costat...

— E’ mâi trist de noi —> rosti alt glas disparat. — Ne mai pomenit de trist pentru noi Ardeleni și cei din Bucovina. Vom fi siliți să ridicăm1 arma împotriva fraților. Moldovenii batîr vor merge laolaltă.

— Ei domnule! Cine știe cum sc va în toarce roata și dacă acei care răd acum strigând Eureka, cum’ sbiară kaiserul, nu vor plânge mâne pe urma gloriei lor. Cine știe dacă mâne nu vom râde noi îni hohot mare răsunător până la Tisa.

— Cine știe — îngână vecinul potolit — dacă nu vomi fi șterși de pe harta Europei, ca stat.

Unul murmură. — Inconștiență îndrăzneală!

În compartiment înădușeâ căldura. Maria Paclea se ridică și dădh în. jos fereastra. Privind afară rămase uimită de șirul lung al umbrei vagoanelor încărcate cu miile de umbre ale soldaților grămădiți până și pe acoperișul vagonului.

Umbrele lor treceau lin peste: lanuri de curând cosite de ei — peste păduri ce le-a umbrit odihna și în care le-a răsunat doine,. peste râuri ce le răcorise încordarea muncei, pe lângă Sate unde nu mai rămăsese nici «are de flăcău...

La toate stațiile se urcau mereu ostași, iar după ei rămânea pustiul și jalea, în femei, bătrâni, și copilandri.

În stațiile mari trenul eră primit cu alai de către autorități și lumea orașului ce striga: Trăiască viteaza armată română-Ura-a-a. România mare.

Și trenul plecă în salve ce sbucneau privind soldații de .pe acoperiș cari la rândul lor cu cei năsădiți în vagoane răspundeau, prin: chiuit haiducesc, după vechiul obiceiul.

Un murmur plecă cu trenul, alt murmur se tot stingea-în urmă.

De prin lanurile tunse, bătrâne, cărora biserica le încredințează facerea prescurei, văzând cum Se apropie trenul cu steagul țărei fâlfâind pe gâtul mașinei și oastea de pe acoperișul vagoanelor alergă, lăsând culesul fir cu fir ale rămășițelor de grâu rămase după seceriș’— singurele din care-se face pânea pentru naforă.

Unele măicuțe bătrâne îngenunchiază în preajma trenului, bat metanii și toate fac cruce ca în fața catapiteazmei cu sfinți martiri. Printre lacrime privesc sus la tren, apoi mai sus în Cerul dătător de îndurare și nădejde.

La o stație un tren sanitar. Maria îi atrase atenția’ doctorului, care se întărîtase și el în discuție vrăjmașe.

— Curând vor fi pline și noi printre ci — șopti doctorul, care se ridicase alipindu-și capul de al ei în pervazul ferestrei deschise.

Ce curent! Nu mai stă la geam. În toate, părțile deschis și s-a cam1 răcit. Așează-te pe locul meu. Ești mai aproape de ferestre. Totuși mai la adăpost.

Pe când schimbau locul, Mana ascultă un tinerel care stând în picioare în pragul ușcî - rpstea enervat.

Ceva mai neîmpăcat ce inconștientul nu se mai poate. Pe când Brătianu stătea în neutralitate, urla, nu altceva voința războinică, ș-acuma când încep a simți ce înseamnă un răsboi, iată-i că se ridică ca paloșe împotriva celui ce le-a satisfăcut voința.

— Dar tânărule, da și aii dreptate cei care se ridică. Și eu unul am’ dorit răsboi pentru mântuirea tuturora românilor, însă. vezi, noi discutăm aci, nu intenție ci modalitatea.

— Domnilor, nu e modalitatea ci partidul, vă asigur. Pe când în Franța, la sunetul mobilizărei nu a mai fost castă ci numai Franța, nu a mai fost partid, ci numai patria, la noi, în momentul cel mai grav, chestiunea partidului preocupă politician». Nu spun că liberalii nu au făcut greșeli însă tot liberalilor care au creat România modernă care-au săvârșit opera pozitivă a țârei, tot lor li se va datora și România mare. Conservatorii ar dori perpetuarea unui trecut momifiat, nu mai sunt decât milițieni politici.

— Băete dragă vorbești din etuziast și noi din experiențe. Ești violent noi rezonabili. Îți închipui că generalul Iliescu e un mare savant. Noi te încredințăm că e pur farsor

— Cum puteți numi forsor, un om atât de capabil și savant înainte de ai cunoaște valoarea.

Vocele fură strânse în uralele, mianifes-. tanților de pe peronul gărei unde se oprise trenul, și până în noapte aceiași întâmpinare pretutindeni.

La Buftea se făcu un neobișnuit de lung; popas. Sbucneau protestări. Conductorul palid se țesea de colo colo, fără a răspunde. Zăpăceala lui dădea de bănuit celor conștienți. După mai bine de o oră trenul se mișcă și lumea se potoli.

La Chitila, în pragul Bucureștiului acelaș popas. Nimeni însă nu mai protestă. Se înțelese pricina zăbavei de adineaorea, după urgia pe care o vedeau de asupra orașului.

Radiatoare mișcau uriașe raze albe pe întunecimea cerului. Proectate din cele patru forturi ce întăresc Bucureștiul razele lungi cât atmosfera căutau în toate direcțiunile.

Deodată două fășii uriașe rămaseră în cruce și între ele răsări ca un sul de aur, Zeppelinul capturat. Peste câteva clipe se vedea explozia ghiulelelor în preajma Zep-. pelinului descoperit.

Părea sabia lui Democles de asupra orașului martir.

. Ochii se ațintise cu groază pe monstrul aerian. Mulți se gândieau și la cele nevăzute de ei; bombele aruncate de sus) și care făceau explozie, printre ai lor.

Maria Paclea urmâreâ cu atenție. Ca spectacol’ atingeâ sublimul. Sulul de aur prins în cleștele razelor alunecă îndărăt, pe dungă de lumină ce orbea cârmaciul paralizându-i orice mișcare.

Cu groază în voce se auzea:

— S-a isprăvit viața noastră de toate zilele. S-a început răsboiul și numai acum simțim urgia despre, care citim de doi ani. Zcppelinul eșise din orbită orașului, pe când reflectoarele căutau mereu până în adâncimi de spațiu. Peste câtva, trenul intră subt bolta gărei.

Lumea se scoboră buluc.

Un adevărat convoi lugubru mișună în beznă. Câteva lanterne ale conductorilor des - tușeau din distanță în distanță și astfel se putea feri de cliturile bagajelor aruncate unul peste altul, și printre aceste mormane nedefinite: femei, copii, care scânceau, picioare goale ce se trăgeau din caleai îngustă! a trecătorilor.

Nenorociți sârbi, refugiați, așteptau plecarea mai departe.

Toate glasurile se topise într-un murmur dominat de vocea comandantului gărei care striga: „Toată lumea să evacueze gara”. În umbulzeală, la licărirea unei lanterne, doctorul se găsi alături de un militar.

— A, colonele, mergem alături ca doi streinii — De unde te întorci doctore?

— De la țară. Sunt cu d-na Paclea, și a- dresându-i-se ei.

— Colonelul Stroiu.

Marii răspunse salutului, pe când Stroiu spunea:

Vai de om! Ce călătoriei Doar am ajuns într-un vagon de marfă, ba încă fericiți că ne-a făcut loc niște bieți oameni. Eram de toate categoriile cot la cot.

— Te așteaptă auto r — Al meu nu. E rechiziționat. Pentru noi militari superiori însă, sunt totdeauna auto ce așteaptă la gară. D-na Paclea o invitată ca și dumneata.

— Chiar pomană, domnule Stroiu în cea- ’ sul ăsta de așa mizerie.

În piață gărei aceiași bezna. BucureșțiuX era în cea mai neagră întunecime pentru a se Ceri de duhurile rele ce sburau noaiptea de-asupra lui.

Voci strigau cu disperare. Trăsuri, trăsurii Nici un răspuns1. Nu se pomenea nici un mijloc de transport.

Domni și doamne din lumea elegantă își înșfăcau coletul pe spinare, sau duceau în părângă cufărul. Cei mai de departe și cu bagaj greu, se așezau pe trotuar. Curând toată piața era plină de lumea, așezată pe bagaje așteptând trăsuri ori zorii zilei.

Câteva sirene de auto se vestiră și militarii adunați se împărțeau.

Maria și doctorul în tovărășia mai multor miltari ce se agățase și ei, nepoftiți plecară.

Cu cât se apropia cu atât groaza celor văzute dela Chitila, și cele auzite prin gară, o nălucea pe d-na Paclea. Își zicea cu grije: „Sărmana Profira oare o mai găsesc în viață”?

III.

I uxul, veselie, petreceri, delirul și exalta-— rea bogăției se stâng. Începe era triste- ței și a mizeriei.

Mijloacele de comunicație scad zilnic, numai beneficiază decât militarii.

Cercetași, pe ale căror tinere fețe se imprimă seriozitate matură, cât și soldați, aîeargă în toate părțile; nu mai răzbat cerințelor urgente.

Pe piețe, adunat, în jurul iluștrilor din trecut, norodul sfătuește îngrijit...Se apropie mereu pe lângă-mărețele stane, parcă-ar dori să le vadă înviințjl și sa se scoboare între ei, înțelepții zilelor mari.

De pe strade laterale se îndrumă spre. gară numeroase convoiuri de străini așezați în țară: turci; bulgari, unguri, germani, cu temei, bătrâni, copii; bogați ca și săraci, sunt cuprinși în aceiași turmă și duși subt escorta baionetei, pentru a fi izolați în Bărăgan.

Auto sanitare, aleargă dela un spital la altul, pentru a găsi loc răniților.

După câteva zile de luptă nu mai ajung spitalele pregătite de Crucea Roșie și să înființeze ad-hoc prin localuri de școală.

Publicul e cuprins de frigurile jurnalelor, se aruncă sălbatici pentru a citi comunicatul. Veștile -sunt bune din Transilvania unde se luase ofensiva; dela Dunăre însă se lăsă tăcere îngrijitoare.

Se ridicau voci în mulțime.

— Bine că înaintăm în Transilvania, acolo e ținta noastră firească, cât despre Cadrilater mai cuminte eră să nu-l ’fi luat. O sămânță de discordie.

— Altul răspundea.— Să nu ne iacem iluzie. În Transilvania înain.tăm, fiindcă încă nu am întâlnit nici o rezistentă vânjoasă; cât despre’ Cadrilatei", cu sau fără, tot âceasta era intenția bulgărilor de oarece obiectivul lor e toată Dobrogea.

— Și dumneata crezi? —se sumețea o voce.— Ești prea pesimist.

— Domnilor, ascultați-mă, am fost în cadrele armatei în tinerețea mea și mă cred cu bune vederi militare. Eu cred în incapacitate războinică, totul e răsturnat împotriva noastră- În loc să ne -ținem deschis drumul spre Salonic — singura linie de comunicație cu Occidentul, și deci să dăml o viguroasă ofensivă la sud; din potrivă toată atenția noastră e nordul. Astfel procedând curând ne vom surprinde blocați, și nu vom mai avea pe unde primi munițiuni, căci, de sigur, prin Rusia nu vor mai ajunge până la noi. Au nevoe și rușii. Auzi plan la Iliescu să întărească numai patru puncte la sud: Turtucaia, Silistra, Cernavoda, Hârșova. — Și ce-ți trebue mai mult domnule — întonă autoritar o voce. Ce sunt bulgarii înaintea armatei noastre! Când ne vor vedea: îi sleim. Noi suntem pui de lei domnule? strigă insul din școala entuziaștilor, care pleacă la răsboi ca la° vânătoare.

—- Soldatul, da, are vigoarea leului — răspunse liniștit celalt — însă trist e că turma-i dusă de cerbi — cum sună proverbul ț>ersan.

5 — Domnule, dumneata îi vezi cu coarne de cerb, eu cu urechi de măgari, — se revolta altul ;— Domnilor, se transportă armata dincolo de Dunăre și’ nu sunt pregătite șăice pentru poduri în caz de eventuală evacuare.

— Ce evacuare domnule. În planul răsboiului nostru nu există plan de retragere fără de care armata e sacrificată. Nui avem decât planuri de ofensivă- Singuri Averescu, Cristescu și Culcer au înaintat planuri și de retragere. Statul major din care ei nu fac parte le-a respins. Probabil au fost privite ca de rău augur.

Până și cei mai îndurerați zâmbiră, alții râdeau cu hohot, pe când insul urmă.

— Nenorocire domnilor. În astfel de cumpănă, cu astfel de oameni la cârmă. Auzi! au dat ofensivă la nord fiindcă consider deja pierdută partea dela sud.

La ce bine să ne așteptăm noi oameni-care nu plecăm la răsboi cu condeiu în mână. Mă înfioară când mă gândesc că frontul’ nostru e de 1.200 kilometri. E mai lung de cât cel anglo-francez și decât cel rusesc pe care luptă milioane de soldați, înarmați de răsboi.

Noi dăm lupta de 23 (densitate de divizie pe’ 52 kilometri dispozitiv în cordon. Cel mai defectuos. Poate fi rupt ori unde și nu poate reacționa nicăeri.

Armata a treia în Dobrogea are front de 550 kilometri și nu dispune decât de 9 dh vizii. Deci o divizie pe 55 kilometri.

— Dar rușii, rușii aliații noștri ce fac? Unde sunt? răcni o voce cu disperare. — În Dobrogea apără Constanța. Sunt 50.000, număr limitat de Statul Major pentru ca să nu se producă invazie rusească. Se vede că’ e un sistem de economie stra-. tegică. Alimentare dozată în minimum. Aud că în Cadrilațer în punctul unde se dau luptele cele mai înverșunate, se procedă tot astfel. Se bagă în foc câte-o companie și când s-a‘istovit, bagă la rând alta...

Spunea un rănit, că dela Turtucaia s-au cerut ajutoare Silistrei și Constanței, vestind primejdia în care se afla. Li s-a răspuns telefonic că nu au ordin dela Statul Major. Adică dela București, căci de acolo se conduc răsboiul, răsboiul care. e 9 chestiune de prevederi imediate, locale. Așa fel cele câteva regimente sacrificate, se vor luptă sărmanii mai mult cu vigoarea musculară. Ce arme, ce tunuri avem pentru a „ putea face față mulțimei dușmane încărcată de mitraliere și tunuri grele?...

— Cât de prevăzător, — spuse altul — era planul generalului Culcet, care a comandat la început corpul armatei întâia în Oltenia. Preconiza ideea părăsirci Olteniei și astfel scurtarea și stabilirea frontului de apărare pe Olt. Imediat a fost îndepărtat ca suspect. Ce vrei? guvern fără de experiență și perspectivă militară. Nu au avut curajul — tocmai atunci când se cerea mai mult curaj. Argumentau ei „Să părăsim o parte atât de bogată!... Cât de mică părticică] de pătaânt Iru trebue părăsită dușmanului...” și curând, mă tem că va veni părăsirea întregei Oltenii și Muntenii, de oarece nu se ia tn seamă forma convecsă frontului.

— Adevărat nenorocire. Se prea poate că trista demnitate proorocia să se împlinească. Un lucru care nu, e făcut la timp, aduce altul prea de timpuriu cum o să se întâmple în Rusia.

Pe la sfârșitul lunei Septembrie când comunicatele începeau să pregătească lumea pentru dezastru ce creștea în Dobrogea, la ministere, funcționarii se îngrozeiu zilnic prin telegramele ce treceau — modificate însă pentru public.

Urgia dușmană năvălea tot mai crâncenă, zdrobitoare, asupra oștirei române tot mai împuținată, slabă și descurajată.

Autoritățile din Cadrilater din ce motiv de prudență nu se știe — însă încurajau populația funcționară alarmată, să stea pe loc. Probabil se temeau de panică și erau siguri de situație.

Năprasnic însă năvăli inamicul în puterea armelor împingând armata română.

Funcționarii auzind urgia care vifora tot mai aproape, eșiau în ultimul moment, și ades numai cu copilașii în brațe, alergând! să-și scape sau să-și piardă viața la Dur. năre.

Tot mai amenințătoare urla urgia. Cutremura cerul, și pământul. Nenorociți fugari se înghesuiau pe malul Dunărei. Cei sprinteni respirau în voe ajunși să Se îmbarce în micele vapoare și luntre; alții cari știau să înoate, se desbrăcau de toi ce aveau pe ei și se aruncau în valuri. Fața Dunărei; .era numai capete. Înotau din răsputeri; pe când, cei rămași pe mal, ne știind înotă, așteptau cu o nerăbdare necunoscută altora, întoarcerea bărcilor și vapoarelor. Frica îi sălbăteci. Se brânceau. Își rupeau hainele., (mul altuia pentru a pătrunde la bărci. O seamă cădeau în valuri și... cine să le mai vină în ajutor? Câteva locuri câștigate de. alții.

La spatele lor detuna, pârăiau puștele ’ ’ ca. trăsnetul. Nimeni nu îndrăznea să se uite îndărăt; le tremura carnea, simțeau fiorul morței.

Inamicul venea potop, înainta vrăjmaș asupra Turtucaei, și prăpădului îi mai ținea piept câteva regimente menite peirei.

Nu se mai auzia decât, goarne, comande, șuerâtul gloanțelor, clănțăneala mitralierelor, explozia obuzelor; răcnete, sfâșietoare ’ gemete. Nu. se mai vedea decât foc, fum și sânge. Curgea. din capete sparte, zdro-. bite. Trupuri cu capul sburat mai făceau câțiva pași atât le era de imprimată miș-’ carea în șira spinărei. Obuze detunau între soldați, schijele deschideau carne vie. Într-o clipă unii rămâneau, orbi, alții cădeau rămași într-un picior. Sbură mâna cu pușcă cu tot pe când dini aer cădeau bucăți de cadavre. În crengile pomilor rămâneau înfipte capete îngrozitoare.

Vălmășagul ajunse om la om. Se luptau piept la piept, înlărtați în cruzime.

O bombă culcă adesea doi dușmani în- - cleștați alături. Moartea stângea ura și dușmănia, iar umanitatea eterniza în gestul lor încremenit, îmbrățoșarea frățească.

. Multe ordonanțe, răniți și ei, fugeau cu superiorii lor grav răniți pe spate, alții îi. duceau în părânga unei păture, în care adesea își dădea sufletul eroi martiri.

Ofițeri tineri, copilandri, văzând că riu mai e nici o scăpare, decât să1 cadă prizonieri,. Își ’descurcau revolverul în tâmplă.

În vălmășagul urgiei, dușmanul ajunse pe înaltă creastă a dâmbului pe care se ridică Turtucaia. Femeile bulgare simțind sprijinul armatei lor, eșiau opărind cu apă clocotită, scoțând ochii și schilodind răniții români, rămași pe urma armatei ce nu mai putea ținea piept.- Cădea sprevălită. ’Nu le mai rămase alt liman decât!- prăpastia Turtucaei, iar jos adâncimea Dunărei.

Împinși îndărăt, cădeau de-a valma: tunuri, chesoane, cai și oameni. Nechez diireros, răcnete sfâșietoare, detunături înfio- rătoare. Singură Dunărea mai era scăparea, cu, sau fără de viață. Se aruncau cu duiumul: unii pe cai, alții pe bivoli, încălecau scânduri; un toboșar scăpă aruncându-sepe -tobă. În jurul lor se împurpura apa. ’Printre mulțimea capetelor se făceau goluri subt focul ce-i vână dela spate.

Dincolo de Dunăre, lumea care mai ră-, măsese în sate și Oltenița, alerga în preajma lor cu învălitori și haine.

Din mulțimea ce eșia din valuri, un tinerel despregiură de pe goliciunea trupului său ’’stindardul regimentului al X de infanterie ’ pe care astfel îl scăpase. Era sergentul plutonier N, Roșculeț.

. Până în adânc de noaptș se auzi de dincolo de Dunăre dureroase răcnete, și ca în fața unui îndepărtat naufraj, nimeni nu-i putea ajută decât, cu inimă ce le plângea’. Ii-adusejse în triumf la Capitol și acuma arau aruncați de pe stânca Torpeiană. ~7 ilnic Dunărea oglindea flăcările orășe-

lelor bombardate, fără a le putek veni în ajutor. Curgea greoae, tulbure, între malurile ei învrăjbită. Din depărtări în depărtări, în orășele, se sprăvăleau, cădeau: turnuri de biserici, ziduri, fațade de cajse cu câteva caturi, ce sguduite de explozia obuzelor, se năruiau la pământ. Prefăcute în ruine părea că, sufăr și ele ca’ și cei fugari care din depărtare le priveau, cum’ cad1 din picioare.

De pe tot malul Dunărei populația înspăimântată, luase ce-a putut cuprinde în grabăl pomid -spre București fără a știe, căi în capitală băntuiă groaza Zeppelinului și ale Taubelor. Alarma devenise zilnică, și se repeta și noaptea șueratul îndelung, sinistru al sergenților’ de stradă1, clopotele tuturor bisericilor care urmau, vestind că îngerii morței se îndrum spre țară. Albele colombe. poetizau cerul, dar înspăimântau pământul. Adăpostul cel mai căutat erau pivnițele de beton armat; hrubele lor erau refugiul. ceasurilor de primejdie.

Bucureștiul devenise un infern prin. sgomotul tunurilor ce băteau zi și noapte în luptă aeriană. Victimele se numărau cu miile. Se alarmau și răniții. Crucea Roșie hotărî evacuarea mai multor spitale în Moldova. Tot într-acolo plecau persoane netvoase și avute. Alți țintuiți de interese sau sărăcie îndurau infernul aeroplanelor ziua, și al Zeppelinului noaptea. Devenise spă’- mântător. Zilnic fugeau orășenii de moarte; armata zilnic trecea spre frontul morței.

În vălmășagul de groază, o veste reînvie nădejdea. Soseau Crucea Roșie franceză și engleză. Aduceau medicamente.

: Mai îmbucărătoare însă fu vestea sositei ’ generalului Berthelot, viteazul întâei rezistențe dela Verdun, însoțit de 25 militari. - Statul său major.

De departe inteligența aliaților vedea că românii au abuzăt de ei însăși, și acum trimeteau ajutor țărei în-pericol.

Spitalele gemeau de răniți. Maria Pielea funcționâ la spitalul Brâncovenesc în secția răniților ușor. Ofițeri care alături de soldați trăsese cu pușca neîntrerupt, până când -ar. mă înfierbântată le arse mânele. Pe cei mulți trebue să-i hrănească. În veghe, ascultă cu interes sfătui răniților în secția soldaților. Toți erau mâhniți de înfrângerea nemeritată. Intărtați împotriva unor superiori se învrăjbeau. Vorbeau numai de trădare, pentru ași justifică situația lor. Vezi bre, că iar, cu ochi și cu sprâncene. Când eram1 numai numai să punem mâna pe o poziție ori inamic, sună retragerea.

— Așa-i, zise altul. Da și noi dela o vreme nu mai cătam în coamele gornistului. Îl lăsam să latre cât o pofti și ne căutam dc treabă.

— Firește că fuse trădare. Ne lăsară bezmetici, ajunserăm să ne așezam noi înșine în linie de bâtae.

— Cum să nu fi fost trădare — se intona altul — doar pe toți ne-a strămutat dela locul nostru. Pe cel dela câmp la munte, pe. cel dela munte la mare. Eram’ bezmetici. Nu cunoșteam1 locul de subt picioarele noastre.

— Vai dte om — oftă altul — de ce ne-o fi băgat neică în foc când nu, aveam1 arme ( la fel cu ale dușmanului. Cum s-ar lovi. Eu dau în tine cu pumnul, tu dai în mine cu măciuca. Se potrivește? Ei cu șăxparele pline de arme, noi cu piepturile goale. — Ei că noi, câne cănește, am scăpat mă-, car cu viața. Da lui bietu Ghiță cum i-a sburat capu dintre noi. Doamne păzește 1... — și făcându-și cruce cu mâna bandajată adause cu grije. Da oare pe cumătru Ghiorghe l-or fi ridicat. Îi luase amândouă picioarele.

— Ei bre, așa-i la răsboi, cad oamenii ca. popicele. Și de am1 cădea pentru folosul celor din trupul și sângele nostru. Cu adevărat frați, neică suntem noi țărănimea că nu ne-am amestecat sângele. La târg bre parcă nu-s făcuți tot de-un tată așa se pizmuesc. Vezi, nouă ne-a mers rău. fiindcă am avut comandanți străini. Pe la alte regimente aud că ăi mări s-au purtat dbm ’ se cuvine. Pesemte erau de-ai noștri. Zice mă1 că l-o adus și pe dom maior Botez rănit. Vezi n-o scăpat. Îți aduci aminte când s-a făcut nevăzut în fumul obuzului, și curți, când s-o nimicit fumu l-am văzut în pjciori și făcându-și cruce.

— Că avea de ce-și face. Trecuse moartea chiar pe alături.

— Doamni bre. Și cum eram noi cu inima curată Ta început — zicea altul — Îți aduci aminti cum nu vream să tragem, în bulgari. Ziceam că-i păcat, că doar și ei aveau copii.

— Așa-i bre. Îi credeam cu omenie, cre%- tini ca noi și când colo ce haite sălbatice, mai dihai decât unguru.

— Ba ferit-o sfântu. Tot nu-s cai unguru. Acela-i varga lui Dumnezeu.

— Doamne bre — cuvântă unul fumând țigară — dacă arri fi avut și noi împroș.cățori d-alea... Cum) le zice mă Nae?

— Mitraleze, așa le zice. Aud că ne sosesc și nouă.

— Ian ascultă> mă> — să ridica altul mai tămăduit. Citesc în ziar și parcă de tine e vorba. Zice că: pe căni toți înșii fugeau subt ploaia de proectile, sentinela noastră grănicer, rămase neclintit păzind podul de peste Vodița.

— Chiar eu. Vezi vorbește și de noi, da fără nume. Să poftească să mă vadă cu capul rănit, cu trupul ciuruit. Da. Am! stat neclintit. Eram sentinelă — spuse el cu mândrie.

— Mai zice — urmă’ insul citind — că grănicerul nostru a stat neclintit ca sentinela din Pompeia.

C-apoi dacă o fi și ăla’^k și mine de rănit, vai de capul lui.

— Parcă numai tu ai stat subt ploaia de proectile. În front nu ne stăteau deasupra aeroplanele dușmane ca ciorele, și ne pisau de nu mai știai din ce parte să te ferești.

— Ei ce-ați suferit voi pe lângă noi cei care-am luptat în Dobrogea — începu altul — șchiopătând prin sală. Noi bre am fost între două focuri: dușmanul și șetea. Parcă’ simț și acuși — când îmi aduc aminte — pojarul ce-mi ardea în gâtlej. Pic de apă. Afurisit loc pe unde ne aflam. Dușmanul în fața noastră. Pas de te mișcă. De odată zăresc. În depărtare un dovleac, și cum stăteam pitit, îl arăt tovarășilor. II sorbeau cu ochii și dânșii ca și mine, dar cum să te apropii?... Tr.ane, și te culcă un glonte. Noroc că’ se luaseră după noi și copii de. trupă- Cât ne-au ajutat micuții! Am chemat pe unul din doi, pe cel mai mărunțel. I-amarățat căpățâna dovleacului cum răsărea dintre tufari. L-am! idesbrăcat cu pielea goală, părea și Tnai mărunțel; și cașopârla; hai, hai pe’ pântece ca vânătorii, până ce-a ajuns la dovleac. Tot de-a culcat l-a retezat, de pe cunpăn, și tot pe pântece târâș l-a adus ca furnica,. Nouă ne curgeau balii nu alta. Crăpă fierea în noi de sere. Parcă prinserăm" pe Dumnezeu de-un picior când am văzut între noi dovleacul. Repede l-am tăiat felii. Unde.să ajungă la setea atâtor gurii... Sugeam cât sugearn și ni-l smulgea altul, mai însetat. Bucățile care erau istovite, alții le luau de bune. Unii sărmanii, ca Pavăl ai Petrei a și murit ele sete. Răcnea, cât îi ținea gura. „Apă că foc mă arde”. Duca s-ar pe pustii și pe dușmani, că multe am’ îndurat.

— Noi de apă n-ara lipsit. În Cârpați curg niște isvoare de te seacă la inimă de reci - ce sunt.

— Ce.am suferit, am suferit, numai de ne-ar da pământ.

— După răsboi ne dă, cu bună seamă, Doar și regele și cei d-e la putere, și dom gheneral Averescu ne tot făgăduesc pământul strămoșesc pentru care pătimim atât.

— Mă tem că „la lauda mare să mergi cu sacul mic”. Ne-om - alege poate tot cu cei trei coți de pământ de lângă bisericuța din sat.

D-na Paclea colindă toate șalele, ascultă și simțea vrednicia acestor oameni care-au îndurat toate suferințele pentru un ideal: stăpânirea" pământului strămoșesc.

Zilnic le scria pe acasă. Nici unul nu se tânguia de mizeria. Îndurată, ci era ademenit de speranțe în viitor. Păreau îndurerați, nu de răni, ci de retragerea umilită, de lipse v de arme, și.....

Sunase ciasul de primire. Curtea era plină de sătence și copii lor, care ajungeau de departe pentru acel ceas, când se puteau întâlni și vorbi cu ai lor. Prin săli mișcare; unii intrau, alții eșiau.

Maria Pâclea în secția ei, citea un jurnal când își- auzi numele. Ridică ochii și o vază pe Florica Serea, care venea repede către ea. -

— Mărie am) venit să-ți vestesc că Gioni e rănit. Se" află în sala de operație.

— Dai făcu Maria devenind palidă. — Ține-mi tu locul — și dispăru.

Ca ,o nălucă trece coridorul. Lumea rămâne cu ochii după ea. Păre ceva’ suspect. Ajunse în fața sălei de operație pe când ușa se deschidea. O infirmieră eși, ducând un iighian plin de sânge din care eșia un. picior tăiat.

Marieij i se opri respirația. Inima-i svâcni cu putere, până .subt tâmple, ochii se păinjănesc, i se moaje picioarele. Nu îndrăznea să între cu toată dorința ce-o neliniștea. „Ii tăiase piciorul? — Acela fusese piciorul lui Gioni?... Totuși trebue să întru” — își zise fia împutemicindu-se/când o altă soră de caritate se arătă pe prag.

— D-na Paclea? Colonelul a fost operat. I s-a sustras’ gloanțe otrăvite din braț și picior.

Maria respiră- Simțea ca un fel de liniște, întrebă în ce-sală se află și’ se îndrumă re-

339 pede. Ușor deschise ușa. Șirag de paturi în care.zac operații. Ochii ei cercetași căută și mari, se opresc pe chipiul galben a lui Gioni. — Doamnei...

Încet, ca o umbră se apropie și se așează pe scaunul dela picioare. Ochii setoși nu semai deslipesc.de-el. Șoptește. „A cărunțit bietul Gioni. Rumeneala obrazului e paloare. Ochii parcă sunt mai înfundați. Ce vinete orbitei Fruntea-i pleșuvă totuși vii sunt vinișoarele încărcate de sânge. Cum1 se prelungesc de vizibil pe osul frunței. Parcă vorbește fruntea lui Gioni.”

Ochii amănunțesc ființa ce fusese a ei. „Brațul și piciorul sunt în bandaj. Doarme Gioni, doarme așa cum a dormit ațâți ani alături de mine.”

Privirea ei se opri surprinsă, pe mâna stângă. În deget strălucea veriga logodnei lor. Ușor o atinse. Era tot al ei, Gioni. Căzu pe mână, sărutând-o, scăldând-o cu lacrime.

Colonelul Paclea se trezi buimăcit încă din amețeala morfinei. Simțea dragoste lângă el. Nedumerit privi femeia.

Maria ridică fruntea și plecă ochii. Gioni tresări. Pe fața lui se mișcau gândurile pe care nu le putea rosti. O privi înduioșat și strângându-i mâna, șopti: Maria.

Închise iar ochii și în luptă de, a ținea 340 cât de strânse pleoapele, Maria simțea cum lacrime întoarse picurau pe inima lui biruită. ’ D|upă câtva subt o boare ce-i mai strălucea în ochi, o. privi îndelung-, duios. Îi atrase mâna la buzele ce tremurau și cu graiul de altă dată, spuse: În astă haină Mărie, parcă ești o icoană îmbrăcată cu argint. „S-a înduioșat”, gândi Maria, emoționată pe când îi curgeau râuri de lacrime, rosteau mai mult decât cuvinte. Colonelul adause: „Maria mea, puia mea, dă-mi să beau ceva răcoritor.”

Fără a cuvânta, cu gingășia ei obișnuită, se așeză ușor pe marginea patului, alături de el, îi cuibări capul în brațul ei săltându-l încetinel, luă ciașca cu lapte de, pe măsuță și privindu-l cum sta alipit pe sânul ei; apropii ciașca de buzele lui arse. Gioni bău. Maria puse ciașca la loc și lin îi scăpată capul pe perină. Se așeză iarăși pe scaunul dela picioarele lui.

— Mărie, numai tu să mă îngrijești —- și iarăși Paclea închise ohhii.

— Numai eu Gioni. Numai eu... (Numai eu/ numai eu — răsună în adâncul suferin-. ței lui Gioni).

Printre ofițerii cari se aflau în aceiași cameră, unul mai palid- și mai schilod ca altul, mm.

câțiva știau de cele petrecute în familia - lui Paclea, așa că urmăreau cu interes și discreție expresia, mișcarea fiecăruia, pe când se prefăceau că dorm’, :în liniștea în care se revărsau taine sufletești.

’ Ușa se deschise cu sgomot.

Maria crezând că Paclea doarme, privi într-acolo cu asprime. Apăru doctorandul care așteptă pe prag. Criste înainta-pentru vizită obișnuită. Doctorul apăru, distins în halatul alb. Nedeprins cu prezența d-nei Paclea în acea secție, se apropie, și mirat șopti:

— Dona Maria, aci?...

— Te rog să mă schimbi de cameră. Vroi să-l caut numai eu pe Gioni.

Subt privirea surprinsă a doctoriilui, Maria plecă genele, ascultând cuvintele în care se trăda emoția.

— E d. Paclea? L-am o.perat adinepre... Maria se grăbi să’ adauge: II vom îngriji amândoi.. Așa-i doctore? II vei vindeca curând.

1— De sigur — urmă el, stăpânindu-se — F rontul are nevoe de astfel de superiori. O detunătură îi sgudui, sgudui întreaga clădire. Ușa se deschise, o infirmieră îngrozită întră palize...

— Ce este?...

— O bombă a căzut chiar aci în curte. De afară pătrundeau răcnete, gemăte. Doctorul și asistentul eșiră alergând spre locul nenorocirei. Bomba din aeroplan, căr zuse în apropierea unui grup de răniți, c re stăteau de vorbă cu ai lor, sosiți de prin sate.

Numărul răniților se înmulțise, și câțiva alături de copiii lor, zăceau sfărmați într-o baltă de sânge. p — ereastra camerei doctorului Criste eră

deschisă. În clipele de odihnă privea cu drag stana de marmoră a minunatei Domnița Bălașa, întemeetoarea locașului de ocrotire a suferinței. Parcă veghiază ca o streajă în mijlocul vastului pătrat al Așezămintelor Brăncovenești.

Seculara grădină ce înconjoară biserica, începuse a păli. Subt suflarea vântului tomnatec podoaba frunzelor brumate, se vârtejesc pretutindeni. Ajung până și în mica odăiță unde ca obosite, cad: pe masă, pe cărți, pe scaune, pe doctorul Criste lungit pe pat cu brațele încinse căpătâi.

Își odihnește fizicul și echilibrează moralul.

Bombardarea aeriană ajunsese zilnică epăimântătoarc. Îi îngrijea pe toți. În spital se ținu consiliu și se hotărî plecarea Spitalului Brâncovenesc în Moldova.

În acea zi starea sufletească, a doctorului e complexă. Se luptă o sumă de griji și presupusuri....Șovăia însăși conștiința. O parte din orizontul gândirei se întunecă. Doctorul constată că: „sensibilitatea e accesibilă la maximum ’de fericire, natura omenească însă e refractară durerei și nenorocirei, cu rând nu o poate îndura.” II îngrijea și lipsa Dojiei Maria. De două zile nu se arăta. Cri.ste se hotărî ca, după vizita bolnavilor, să meargă să o vadă pe Dona Maria.

De câteva zile în viața reală se strecora o stare aparentă. Sosirea năprasnică a colonelului îl lovi, îl dezorientă. Paclea cădea în. curmezișul drumului tftcmai când doctorul răsbătuse să-și croiască o potecă în ’ luminiș.

Ce mau am de făcut! strigă simțirea. Era prea umilitor pentru un om inteligent și cult.

Ce am de făcut, iată misterul acelui gingaș. „A fi sau a nu fi”. El însă își opunea vroința sentimentului. Era atins în branșa; lui de doctor. Sufletește l-âr fi sfâșiat, totuși conștiința impunea să caute bolnavul, să scape Viteazul. „Dacă îl îndrept se reîntoarce pe front l — S-ar putea însă să nu se întoar.că ș-atunci?”

’. Subt aparența liniștită, în odăița în care intrau mereu frunze spulberate, doctorul combină sume de proecte. Imaginația era bogată de mijloace psicologice, reale, nu era irhaginația fantastică a poetului care-și lasă frâul pe coama năzdrăvanului Pegaz. Criste căuta în realitatea vieței mijloacele și asociația factorilor corespunzători ideei, pentru a putea ajunge la soluția dorită.

Cât de măestrit își întocmise el planul, pentru a însănătoșea pe iubita lui Dona Mărie. Alese modalitatea cea mai reușită; sugestia. Desvoltare a cât mai multă energic cerebrală pentru ca fluidul comunicativ să poată provoca reacția.—„Dacă ași putea să-i provoc .reacția în chip natural de sigur că aș îrtsănătoșea-o. „Dacă aș abuza de’ puterea mea fizică?”... Se opri însă ca în fața unui obstacol. Puterea lui însăși îl dezarma. Știa prea, bine că toate parfumurile sunt pe bază de mosc și că toată iubirea are ca motor senzualitatea. Totuși mai știe că, e mare diferență între consecințele unei iritații, și acele ale unei reacții. „Bine înțeles Dona Mărie nu măi e în întâia mă-, nifestare; senzualitatea poetizată, deghizată, metamorfozată, ci, în a doua cu consecințe patologice. Dona Mărie cade.în neurastenie. La ce trebuia să intervină factori naturali.

— Iubirea poate fi trezită prin senzualitate — nu e vorbă — și prin care aș ajunge tot numai prin sugestie...

Iată o teză interesantă pe care doctorul

1 dorea să o desvolte cu. mediul său Dona Mărie, pe care o atrăgea zilnic și de care se simțea tot mai atras.

Ce avea de făcut! „Dacă i-ași vorbi lui ’Pacleaca medic, ca psihiatru. De sigur nu ca Don Juan. Ca om de. știință îmi pot permite mult și totuși, rămânem aceiași; indiferenți imul de altul. Indiferent!... dar, trebue să fac tot ce rru-e cu putință pentru a-l însănătoșea, pentru a-mi întări piedeca. Voi căută însă să o evit cât mai prudent, pentru a scăpă pe Dona mea de o noufS jertfă și pe mine de jertfa întregei mele vieți sufletești”. Doctorul se hotărî sări vor- - bească lui Paclea pentru a avea măsura ordinei de idei. O bază de la care să-și poată, plecă îndrumarea.

Hotărât se ridică și o clipă-l zăpsi foșnetul ce stărni mișcarea lui.

Privi în juru-i.

„A, frunzele toamnei I Se așezase și pe mine”.

Își scutură halatul alb de pe care căză la picioarele lui un crâng întreg. Eși. Numeroși cercetași se grupau în șalăi Copilandri înrolați pentru servicii auxiliare și al căror devotament vorbea de însușiri sufletești ale nouei generații. În lumea atât de albă a spitalului ei înviorau aspectul. Ptrâui lat, roșu, făldurea cămașa largă, de culuare și pantalonul scurt cădea pe genunchiul gol. Spunea unul, doctorul ascultă.

Când am intrat, sergentul de stradă flueră cu disperare. Întreb — de ce flueri? Tău- bele sunt alungate.

— Dau alarma de liniște — răspunse el.— Un hohot de râs’ tineresc îi înveseli, zâmbi și doctorul care se opri câtva între ei.

— A, iată și nenea Gogul... de unde răsăriși?... strigau mai mulți, unui sublocotenent, însă cu cât se-apropia, toți rămâneau tăcuți privindu-l.

— V-a întristat ochiul artificial. O mică modificare. Purtam monoclu și acesta e monoclul răsboiului.

— Plai să facem1 haz și de durerosul spirit.— Nimeni însă nu zâmbi.

— Pot să-i pierd pe amândoi, numai să aud că suntem victorioși., — Victorioșii... exclamă unul trist.

— Pesimistul de Petrache ne indispune mereu. Eu cred în victoria finală. Acestea nu sunt decât fluctuațiunile răsboiului. Rușii merg bine. Brusiloff,s-a înfipt adânc În Bucovina.

. — Sărmana Bucovină — jeleâ altul. Belgia noastră călcată când1 de ruși când de austriaci. Vai de bieții bucovinenii — Da e dureros, însă să ne aducem1 aminte de cuvintele întăritoare pe care le-a. rostit Sorino, într-un magestral discurs, despre țara noastră. El spunea: România păstrează amintirea nobilei sale origini și care. a găsit, în dreptatea cauzei sale, vigoarea de-a învinge extraordinare dificultăți ale situației. Deci scăderile prezentului ne vor oțeli pentru ridicarea valorilor morale în viitoi.

— Bravo I exclamă doctorul, cuprinzând în vigoarea brațului umerii copilandrului pe care-l privi cu admirație.

— Răsar atâtea idei admirabile! — întitapină altul — Lloyd George a zis că: Nici un răsboi până acuma nu a atins proporțiile acelui de față care este o catastrofă cum nu a mai fost alta dela potop încoace.

Doctorul, deși mulțumit de cele ce asculta, totuși silit de obligația serviciului se îndefpărtă, intrând în sală Zilnic observa particularitatea de a nu auzi nici un rănit văitându-se. Toți sufereau în tăcere.. Unul mai ușor rănit sta în picioare cu un jurnal în mână. Râdea. Râdeau cu toții.

— Bravo băeți, îmi. place să vă găsesc veseli.

— Puteți râde și dumneavoastră domnule doctor. Enescu a fost bărbier.

— Cum? Bărbieri...

Tocmai acuma citeam camarazilor. S-a dus să cânte răniților la spitalul dela Icoană, Sosise un transport de ruși, care de care mai bărbos. Directoara era disperată. Nu era cine să-i bărbierească. I se plânse lui Enescu, care îndată se prinse să-i râdă el și cum totul era la îndemână, marele nostru Enescu, a bărbierit pe rând toți înșii. Pe urmă când’ a luat arcușul, rușii au prins a se miera de un astfel de bărbier.

Doctorul râse cu humor.

— E neîntrecut Enescu nostru ca violonist, patriot și umanitar.

— Mai află ceva d-le doctor, dăunăii când ne-a cântat nouă, doi infirmi, unul de mâna dreaptă, celalt de stângă, cum stăteau alături, și-au împreunat mânele tefere instinctiv și au aplaudat.

— Aplaus de viteaz. Cel mai sublim din cât de sgomotoS ar fi altul — spunea Criste trecând printre paturi.

Surorile de caritate prezentau buletinul fiecărui bolnav.

Criste trecu alături în sala unde se află și Gioni Paclea. Doctorul păsul, lăsându-l sa fie vizitat la uimă. Acolo, nu mai era rănitul de care îl lega umanitatea, ,ci zăcea o ființă, care inconștient se înfipsese dureros în viața lui intimă. Ghimpele lui Achilleonl Cum avea sa se mântye de el!....

Ajunse și la colonelul Paclea. li atinse - pulsul și trăgând scaunul de subt el Se așeză cât putu de aproape.

Colonelul îl privi cu bunătate, ne-bănuindi că cel dela care atârna viața sau moartea lui, era înverșunatul rival.

Gemu. — Ranele mele greu se vindecăl... — Totuși le voi vindeca colonele. Sunt însă răni mai primejdioase pe care nu le pot vindeca.

— Faci o aluzie doctore...

— Da colonele. Întru în subiectul care m-a oprit aci. Nu te vei formaliza de felul meu de a fi. Omul de știință devine imediat intimul- cazului ce tratează. Căută să se identifice pentru ai surprinde secretul’, adică cauza finală. De sigur nu mă vei taxa de pedant. Nu fac o scuză, ci o justificare. Între farsorul diplomat al saloanelor mondene și omul de știință e o dife-, rență. Cred...

— După cât-înțeleg vrei să-mi vorbești de Maria, de nenorocirea ce ne-a despărțit. Acuma însă, iată-ne iarăși împreună. Ea-mi va fi cârja. Un biet Oedip mustrat de cuget ea o Niobee care-și plânge nenorociții pe cațe-i vede murind.

— Domnul meu; constat câtă diferență e între prizma științei și orizontul nețărmurit, vag, al poetului. Vroi să-ți- vorbesc’ desH tușit. Cred ca și dumneata îi dorești binele de oarece, inconștient, însă ai contribuit la răul de care sufere. Trecutul s-a stâns ca fapt, nu însă și ca consecință. Admit ca cineva să facă o greșeală, însă, a reînoi actul e o crimă. Dacă ai iubit-o, înțelepciunea ce ți se impunei, și ca vrâstă și ca situație este înlăturarea egoismului.

Colonelul simți adânc tăiușul, și căută să treacă ușor.

— Aventură, o fantezie prinsă în goana nebună a snobismului.

— E prea adevărat d-le Paclea, însă! trecutul nu mă interesează decât pentru clasarea consecințelor și de care ești responsabil.

Colonelul palid, deschise ochii mari. Doctorul citea starea sufletească pe expresia figurei lui.

— E trist domnule Paclea, însă, e; adevărul. Ca și acuma, atunci când te-ai însurat cu o copilă nu ți-ai- dat! seamă că insul, nu moare odată cu soțul și că] tinerețea, are dreptul la viața voluptăței.

— Doctore simt încă atât de bolnav... și Paclea închise ochii, pe când doctorul Griste -îi deschise mai mari ca de obiceiu, pvivindu-l cu indignare. Paclea șoptea stâns. Las timpului să dispună cum va voi. — Domnule Paclea, știința nu e fatalistă;, ea are menirea tocmai de a lupta cu natura, a preveni răul, ai stârpi manifestările dela început. Știința nu lasă timpului prefacerea în ruină, atunci când’ 1 se poate opune. Co- ’ Ionele înțelegi — spuse el aspru — trebue să te porți astfel încât că o dezrobești de ființa d-tale.

— Ce desrobire! Maria mă iubește..’. și eu o ador...

— Cred cal nici odată nu ai fost mai înșelat ca acuma. Doamnei, ii este milă de dumneata și... are o mustrare de cuget, ne justificată, cum li se întâmplă la femeile care nu sunt deprinse a rezona. Și, c <- mare asemănare de fond în mentalitatea d-tră. La d-ta imperativul militar: „Am zis și trebue să se execute, fără de nici un soni? pul.” Doamna, bolnavă, crede și credința ei devine realitate. Eu însă intervin și te asigur că bolnavă iriea e încă în criză nervoasă de care sufere. Cât despre pretinsul d-tale amor, te pot asigura că e sinilitate — spuse el apăsat .— miraj — tiu mai e de cât cerebral, înșelător. Voluptate topită în amintire; tiraj buh pentru vise. La dumneata nu reacționează puterea vitală a instinctelor asupra creerului, ci creerul prin amițitiri o încearcă însă e în neputință de-a reacționa voluptatea. Și doctorul simțind cum cuvintele lui îl loveau unul după) altul, schimbă tonul și adause prietenos.

— Această paranteză a fost deschisă și închisă în surdină în care i-a stâna vibrarea. De acuma urmează iarăși doctorul care te va căuta cu cel mai desăvârșit devotament. La revedere.

Colonelul tăcii. Îi era cu neputință să poată articula ceva.

Camarazii din sală, văzând cât se animase convorbirea celor doi, pentru a le înlesni șoaptele atât de rostite prin expresia fi-’ gurilor, căutase să vorbească tare unii cu alții. Când doctorul eși toți reintrară în tăcerea ocupațiilor stingherite: citire, șah, trictac...

Colonelul rămase lovit, sguduit. Inminte-i scăpărau licăriri. „Ce-a spus doctorul e trist dar drept. Oamenii de știință, ppzitiviști, știu să gândească. La ei logica e fond. Totuși constat că mă doare, și zadarnic, de oarece nu pot împiedeca presimțirea. Dacă a;r fi el acela!... Ce mai umbră fac eu între ei. Doar o patăj...

M-am însurat. Pentru ce?... Ca și bătrânul Faust am voit cu orice preț să-mi mai trăesc tinerețea măcar o clipă.

Pasiunea creiază culmi și deschide orizonturi, rezonamentul însă menține echilibrul. Doctorul lîii-a vorbit la timp.

În fundul trăsurei, subt covăltirul ridicat doctorul Criste pare satisfăcut.

Își descărcase năduful ce îl frământa. După atitudine, colonelul Paclea, promitea o deslușire înțeleaptă.

„În orice caz, miram! făcut datoria ca doctor și dacă va fi nevoe, voi lupta până. la limită, pentru ca această infamie să nu se mai repete.”

Cristea se găsea prăda unui nou avânt. Până la Maria Paclea, femeea nu-l atrăsese decât ca necesitate și hazardul îl slujise... „Ce se petrece acuma în adâncul eului meu atât de zdruncinat de emoțiile dătătoare de idei, pornite în desvoltarea unui nou orizont. Iată taina minunei.

De sigur, până la Dona Maria, nu am1 întâlnit stăvila, așa ca satisfacția s-a topit în mod brut. Cu Dona Maria aflu o rezistență și iată-mă prins în metamorfoza -voluptăței ce transformă, modifică, poetizează, devenind iluzie... iubire... Totuși constat și o parte morala. Poate cazul patologic. Poate?... e prea puțin pentru ceeace simțesc. Frumusețea?.... Au mai fost multe.,, și Uoctorul își zise cu grije. „Eram1 atât de stăpân pe mine însumi, independent ș-acuma... iată-mă strâmtoraț de dorință.

Trăsura și ajunsese. Criste se«scoborî și

35S privi cu amabilitate când Profira deschise ușa cu un surâs amical, cum1 i-ar fi spus. „Sunteți prietenul casei.”

— Cuconița e bolnavă? și prinse a se desbrăcâ de palton, ajutat de cameristă.

— Nu-i este îndemână. E în pat.

Doctorul ciocni în ușă și intră. — A, Dona Maria e bolnăvioarăl Nu zadarnic te îndemnam să te odihnești. Prea te-ai obosit săptămâna trecută.— Criste sărută pasionat mâna.

Cum merge sănătatea lui Gioni doctore dragă?

— Fac posibilul să-l îndrept și imposibilul să-l pun cât mai curând pe picioare. Frontul are nevoe de militari, ca dânsul. Și de ce se plânge Dona Maria?... sfârși el, mai apăsându-i mâna pe buzele lui. calde.

— Mi-e cu neputință să pot desluși.

— După respirație am bănueli. Te rog să-mi îngădui să ascult inima. Ea îmi va spune totul. Prietena și vitregă noastră cea mai destoinică’.

Doctorul se așeză pe marginea patului, își alipi obrazul pe sânul plin și cald. Maria „se lăsase între perinile parfumate. Ritmul inimei armoniza cu poezia sufletească ce vibra în toată ființa lui. Vigoarea tinereței, în spirele calde îl copleșea tot mai inconștient. După câtva, doctorul ridică capul cam a .lene. Fața. i se înpurpurase, ochii străluceau subt puterea fluidului ce-i, umplea de lumină. Părea un senin de apă în, care străluce soarele când privi adânc în ochii iubitei. Aceleași două făclii aprinse în fundul adâncimilor întunecate. „Oare când voi putea preface acele lumini, galbene, funebre. Cât aș dori să văd irisul plin de vigoarea sănătăței.”

Doctorul gândea privind însetat toată ființa ei ce-i stă atât de aproape. Tenul alb, părul brun, trăsăturile fine, gâtul, pieptul.

— Dona Maria e obosită și enervată. Am’ să prescriu cât mai rare vizite în secția1 unde se află colonelul.

— E prea adevărat. Sufăr văzând în ce cumpănă se află. Când ai trăit alături ațâți ani și l-ai iubiți

— Speram că te-ai convins ca nu mai e nici urmă de amor, ci tragedia amorului care te ințoxichiază.

— Totuși doctore dragă, mă simt foarte îngemănată de el. Ca de un tată...

— Ca de un tatăl A la bonheur-l Însă în. puterea cuvântului.

— D!e sigur. Viața între noi nu mai poate dura. decât ca prietenie, Prietena tuturora care vor avea nevoe de slabele mele servicii. După pace, mă) voi hărăzi orfanilor de război, pentru a-i îndrumă pe viitor. — Și din mine, ce-o să aleagă D.ona Mafia, din mine nenorocitul orfan peste care trec ca fiori de moarte cuvintele indiferente, și Cristea privind-o cu puterea-i albastră, îi ținu îndelung mâna pe buzele lui calde.

— Doctore, prietene scump. Cât de rău îmi pare văzând că, fără de voia mea am trezit o atât de puternică și sinceră iubire, cărei însă nu-i poate răspunde, decât părerea de rău. Nu mai ’pot iubi doctore .dragă. Cine știe, poate mai târziu... îmi ești drag ca sufletul însă, ca prieten...

— E tocmai iubirea la care râvnesc. Iubire înțeleaptă sănătoasă. Totuși trebue să iubești... și doctorul se opri în fața paloarei ce-o învălui deodată, pe când ochii ei galeși căutau aiurea. Priveau peste realitatea în care se afla, și șoptindu-și în gând cu desnădejde, ca un ecou „trebue să iubesc” se adâncea tot mai cucerită în pasionatul ei amor. Sărutările fierbinți,- cuvintele fermecătoare... „Cum mă simțeam roată a lui”. Trebue să iubești, îngână ea privind doctorul. Îi părea ca un ghețar ce te răcorește în timp de arșița, însă care te inghiață în timp de iarnă.

— Doctorul meu, mă simt vecinie .singură, singură și în mijlocul mulțimei...’ și lângă cea mai gingașe iubire. Nimeni nu mai poate face nimica iubirei mele moarteNimeni, și nici eu singură.

Maria tăcit, doctorul privea îndurerat cât de timpuriu căzuse iarna peste atâta tinerețe. O iarnă care zăpsește trandafirul încă În floare. Culorile lui râd în agonia ce le îngroapă frăgezimea subt giulgiul rece. Mu-.. rea în ea și mugurul îmbobocit de o clipăMaria urmă.

Mă simt cucerită de o prietenie eternă, fără de care nu mi-aș mai înțelege rostul. Când îmi vorbești, îndepărtezi totul în jurul meu, și, zi cu zi, din; cele duse nu se mai întorc. Speră doctore, căci și eu sper, și numai în astă speranță mai găsesc mângâiere.

— Status-quo- -șopti el — plecând ploapele.

a — Doctore, nu găsești că în ceasul ăsta e ,o crimă să ne întreținem de sentimente intime, egoiste. Gioni e în primejdie, în primejdie e tot neamul nostru care geme,, și pământul ce se cutremură de biruința dușmanului care amenință cu cotropirea lui. — Ai dreptate. Iertare. O clipă, a sbucnit inconștientul, tinerețea. Natura și-a reluat drepturile. Se credea învingătoare. Îmi dai mult Dona mea. Îmi dai tot ce-ți cer — prietenia — însă o prietenie atât de strânsă, încât să nu se poată’ strecura nici o umbră între noi.

Se auzî soneria.

— Cineva — spuse plictisit doctorul. — Va fi primit numai dacă e intim.

— Cât aș dori să fie cineva strein.

Ciocni la ușă. Doctorul se ridică. D-na Serea intră, privindu-i cu bunătate.

D’-na Serea I —’ îngăimă doctorul, curtenitor cu mulțumită aparență, și pe când prietenele se îmbrățoșeau cu drag, doctorul sorbea cu ochii buzele ei în sărutare. De când Dobrogea rămăsese virană; pe

când bulgari și turci ocupau Cadrilate-’ ral, în Transilvania armata română a junsese departe. Parcă se ridică văile să le facă. punți, se prăbușeau dealuri să le înlăture piedeci, se despicau munții, pentru a le iuți marșul în trecerea lor triumfală. Și pe când în depărtare, bubuia tunul inamicului în retragere; pe când populația maghiară și sasă, alergă căutând adăpost prin desișul codrilor seculari, prin cutele munților silhui, prin văgăunele stâncelor; în Brașov ca din tăvnițe eșiau pe piață mare, a-’ dunându-se în cete, români neaoși. Eșiau să se lumineze la soarele libertăței, să se încălzească la dragă frăție, al cărei alipire o așteptau de veacuri. Dor trecut cu sângele. supt din sânul mamei, trezit de doinele și poveștile bătrâne în mintea copilandră, dor ce i-a oțelit inima flăcăului în fața nedreptăței maghiare, ’dor ce sbucnea adesea în răsbunare, cu toate că știau că, va fi înecată în bălți de sânge — sângele lor. Și iată că în fața celui mai mare act istoric, toți se .întrebau dacă nu era visf cele ce se petreceau în jurul lor, căci cu greu, se deprinde robitul cu ideia libertăței.

Cel întâi care duse solia mântuirei în cutele stindardului, ce-i fâlfâie în mână, fu colonelul Darvari, însoțit de ofițeri și soldați călări ca și el. Stindardul fu înfipt în piața mare și în jurul acestui simbol al libertăței, se adună norodul ca fermecat și aiurit.

Se culcaseră robi, se trezeau stăpâni.

Din mulțimea românilor ce inundase piața Brașovului, în fața oștirei române, răsună un glas, care, parcă ar fi înviat și morții lor de o mie de ani, când’ doctorul Baiulescu, cel întâi prefect român rostea cu căldură.

— BINE AȚI VENIT, strigăm noi cei de un sânge și de o lege, ’puțini cât am mai rămas în acest vechiu centru de cultură românească — Leilor Carpaților, care — În câteva ceasuri au răsbit pe o întindere de 400 kilometri munții Carpați crezuți de nelnvinși.

iar dacă nu v-am putut primi cum am fi dorit și dacă, ’multora dintre noi care, v-am văzut intrând triumfal în Țara Bârseî ne-a secat glasul și am stat uluiți și înmărmuriți — iertați-ne. Prea mare e minunea care se desfășoară de câteva zile în fața ochilor noștri sufletești. Prea grandioasă și neîncăr pută e schimbarea, ai cărei martori istorici ne-a fost dat să fim\, și prea crâncene au fost suferințele, pe care le-am îndurai până în clipa Invierei.

Stăm și azi încă uluiți. Nu găsim1 cuvinte, să dăm glas bucuriei înăbușite de suferințele seculare. Ne ștergem din nou ochii, și lot din nou ochii plânși și înpăinjuniți întrebând u-ne. Se poate? se poale!....

Cuvintele vibrau în’ tăcerea cucernică; emoția sguduja sufletul fiecăruia.

Împinși ca de o tainică putere; ostași, târgoveți, țărani laolaltă porniră spre delurosul urcuș al înaltului masiv Tâmpa. Prin desișul trunchilor albi, umbriți de smaraldul crângului ce potoată lumina de afară, călcau de-a lungul plaiului, zidit cu măiestrie în spirale. Lungul șir trecea viu de veselia cântecelor. Ajunși pe culmea ei detronară, pe acel care domina și sgomotul s© contopi laolaltă; veselă căutare și lugubrul huruit al statuei lui Arpad aruncat în prăpastie. Pe ruina stanei fâlfâi stindardul și în bătaia soarelui, culorile de curcubeu rosteau: „S-a răzbunat după furtună.”

Ș-atunci ochii de stăpân desfătau privirile de sus din înălțime.

Pe o latură se înpânzește Brașovul micșorat dela 400 metri. Acoperit cu olane roșii se împrăștie în raze adâncindu-și clădirile în strâmtoarea cutelor unui deal potrivnic. Partea veche se întinde netedă la poalele Tâmpei, înconjoară un deal pădurit pe al cărui vârf răsare peste ziduri Cetățuia; apoi se trage spre lumina șesului pe al cărui prag se oprește. Dincolo e țara Bârzei, cu lanurile ce se aleg mozaic în pătrate cât cuprinsul ochiului, straturi smălțuite de lumină ce poetizează realitatea, răsfrângând numai culori deosebite.

Munții falnici, tupilați de depărtare, apar ca dealuri la poalele cărora strălucesc sate.

Pe celalt povârniș, se întrece măreția munților silhui, întunecați de desimea bradului, de-a lungul cărora trăesc cele șapte sate atât de strâns legate între ele încât dau iluzia unui oraș mare. Frumusețea priveliștei e sporită’ de Piatra Craiului marele stâncos ce închide orizontul. Șerpuiesc în oțelul plumburiu irugi adânci.

Pe când în Brașov se sărbătorea cucerirea Țărei Bârsei, oastea românească își înainta valul peste tot cuprinsul frontierei, înaintând înspre Sibiu, pe când o parte și respirau răcoarele munților din Țara Făgărașului.

Năvăleau cu o dragoste seculară spre cetatea milenară rămasă în picioare, înconjurată de un larg pătrat, din al cărui prăbușitură va fi oglindit-o odinioară Oltul, apărând-o cu apele ce au fost abătute din drum de mâna celor de odinioară.

Astăzi, în verdeața prăbușiturei mai lincezește o vinișoară între sălciile din jurul zidului, pe când falnici stejari înconjoarămuchea naltă a basinului cu-n brâu de răcoros umbriș. Un alt pătrat de case cu un rând, vechi despărțite una de alta numai prin poartă închid cetatea veche.

Munți înalți și mai mult pleșuvL cercuesc uriașa poiană.

Poveștile lor îndelung au păstrat din dâra de odinioară; astăzi s-au ridicat alte fălnicii, și prin graiul cărora aflăm că: Făgărașul este baștină Basarabilor, întâei descălecați în provinciile ciscarpatine, unde Radu Negru, întemeeiază stat pe așezământ latin, coloni aduși de 20 veacuri de împăratul Traian.

Durată pe vremea" împăratului August, dărâmată apoi e reînviată de Claudiu pentru fi distrusă de năvălirea barbarilor huni. Răsare iarăși din negura timpului ca locaș iernatec marelui domn. Radi: Negru. Moare și învie de-a pururi ca și neamul colonilor romani, al căror vițe se răspândi dela Nistru la Tisa, pe malul Dunărei și al Mărei Negre.

Tot în aceste tăinuite ziduri a locuit soția și copii lui Mihai Viteazu, pe când marele domn, năzuind închegarea întregului popor român — și pe care-l adună o clipă — se lupta vitejește cu oarde barbare. Pe atunci domnitorul însuși se războia de’-a valma cu ostașii, și de-a valma cu Mihai Viteazu se răsboiau cei doi cerbi apărând cu ramurile falnicelor coarne, stăpânul călare între ei, cu paloșul în dreapta.

Mândrul cap domnesc căzu de mâna vrăjmașă a lui Basta pe câmpia dela Turda și titva în goliciunea osului e păstrată, ca. moaște sfântă la Mănăstirea Dealului, lângă Târgoviște, vechea capitală.

Toate aceste cucernice amintiri înflăcără sufletul, și privind mărețile ziduri se perind în amintirea fiecăruia trecutul țărei cu gloria eroilor martiri.

Pe când unii înfăptuiau istoria țărei, alții erau nerăbdători săi o citească, în coloanele ziarelor, unde urmăreau serbările ce se dădeau armatei române în Transilvania.

Cu o emoție cucernică citi Ordinul de zi, prin care se cerea decorarea sau răsplata faptei a două viteze copile dela țară, din Ardeal —’una de 15, altaj de 18 ani. Ele eșiră în preajma unui detașament ce lucră independent pentru a-i.lumină pe unde se afla dușmanul. Cum îi vedea gata să treacă Oltul — ele sfătuiră să nu se avânte prin acel vad. Ar fi căzut între dușmani. Colonelul ascultă cu luare aminte. Trimise patrule și curând veștile aduse adevereau prevestirea.

Călăuziți de fetițe, soldații au mai suit Qltul vreun kilometru. Acolo, ținerile care mergeau înaintea oastei, s-au aruncat în valurile largi ale Oltului, și după ele trecu și armata.

Întrebate de colonel ce-ar dori să le dea? ele cerură câte o pereche de opinci, de oare ce ,ale lor rămaseră în valuri.

Pe când zi cu zi, veștile sosite clin Cârpa ți răsunau crescând, pe atât scădeau cele sosite de la ’Dunăre și Marea Neagră- Dușmanul subt zalea celei mai formidabile armuri, năvălea în putere, mâncând pas cu pas câte o bucată din țară. și din armata rămasă prizoniera lor.

Ziua de 22 Octombrie 1916, fu o zi ceinită; căzii Constanța și inamicul înainta spre cel mai puternic zăvor al țărei — podul de peste Dunăre și bălți, filigram! de oțel, durat de inginerul român Saligny, în, trei răstimpuri și lungi de 4087—75 metri.

Era un doliu ce îndurera întreaga țară. Pretutindeni ochi plânși. România pierduse cel mai scumpi odor, creiat de ea, și în mijlocul căruia, sta ca o fată,, stâna ilustrului, străbun — Ovid.— Exilat de împăratul August din vina vestitei frumoasa Iulia, poetul cântă Marea Neagră și muri plângând pe malul ei, departe de dorita Romă. Ș-acum o lume întreagă plângea orașul lui Ovid.

Din depărtări apusene însă, Se pregăteau dureri și mai mari țărei. Verdumul atacat a doua oară scapă grație celor 40 de divizii pe care inamicul le năpusti deodată asupra armatei române ce înaintase până în inima Transilvaniei.

Astfel armata română prin riscul ce-l făcii înaintând ne-înarmată, scăpă Verdunul și ilustra a doua victorie franceză. Comunicatele până atunci strălucite începură a pierde din vigoare. Publicul tot mai deprimat citea despre „forțe superioare inamice, care silea armata română să se retragă În pozițiuni mai sigure.”

Presiunea devenea irezistibilă, situația se agrava mereu și pe când în București lumea se alarma, în Oltenia și începu panica și fuga.

În ziua de 23 Septembrie st. v. armata începu să se retragă din Transilvania, subt năvălirea forței numerice copleșitoare. După o retragere vertiginoasă, în scurt timp, armata cu cai și tunuri se aflau iarăși pe vechea frontieră. Cum? Numai ei știu!...

În București nu se mai dădea însemnătate zilnicei bombardări aerianc. Groaza ce sleia și măduva din oase, era înaintarea i-.namicului în țară. Pe când se dădeau lupte titanice în Oltenia, sosi prin Rusia generalul Eerthelot, care plecă direct spre front cu Statul său Major.

Vestea avă o reacție, un fel de chezășie joc viitor. Întărea ideile șovăitoare. Totuși publicul deprimat, nu mai era în stare să reacționeze prin entuziasm. Asemenea cu nofragiatul care prins în largile fălci spumegânde, zărește barca salvărei lui, privea tot românul către generalul și Statul Major francez, așteptând salvarea.

Înaintarea inamicului stârni panica pretutindeni. Unii țintuiți de afaceri, ori sărăcie, îngropau în pământ ce brumă aveau mai de preț, și pregăteau tainițe prin beciuri pentru fecioarele lor — ca în vremea begeniei, .pe când’ turcii călcau țara, jefuiau averile și necinstea femeia.

Uimiți și bezmetici în fața necunoscutului,așteptau; potopul sau pronia cerului. Cei nrulți împricinați în cauza aliaților, căutau să fugă, și toate drumurile nu mai duceau decât în Moldova.

În trenuri se asfixiau, se striveau.

De pe coperta vagonului supra încărcat, cădeau între șine cei de pe margini îmbulziți. Pe subt poduri acoperite sburau capete ca trunchiate de secure; iar pe- ferestrele vagoanelor erau aruncați copii asfixiați, cari în lungul drum cădeau în descompunere. Și nenorociții părinți se supuneau mulțimei, ce le răpea cadavrele din brațe. Pe la stații scoteau din vagoane persoane moarte ce rămâneau pe peron. Un bătrân nebuni când, ajuns la stația unde avea să se scoboare. și cum’ se despărțise de fiicele lui ne-având toți loc în acelaș vagon, află că, trenul la o stație, în miez de noapte,, s-a despărțit în două, așa că formase cu celelalte vagoane un alt tren.

Tren care fusese poate aruncat pe o linie laterală, ca multe trenuri căzute astfel pradă dușmanilor.

Figurile deveneau sălbatice prin groaza morței de care fugeau, groaza morței la care se expuneau. Și tot trenul, ca un alai funebru fugea de un necunoscut spre alt necunoscut.

Nimeni nu mai putea rezonă. Răsboiul, panica și nebunia sunt viguroase mișcări nervoase inconștiente. Un singur gând domină’ fiecare ființa, să fuga. Să fugă cât de departe de urgia ce-i ajungea din urmăi. Erupția unui vulcan care le tot acoperea urma, acoperind cu-totul pe cel obosit.

În ajunul de 23 Noembrie 1916, pe când armata ce mai rămăsese, începea să se retragă subt paza generalului Prezan, o parte din populația țărei și mișuna bezmetică pe drumuri, sosind-din fundul Olteniei și cei mai mulți pe jos, iar cei rămași în orașe și fără sprijinul armatei ce-i ocrotise până eri, alergau la azilul bisericelor. Preoți în odăjdii îngenunchind în. fața altarului. Lumea umplea încăperea,. Îngenunchiau și în jurul.bisericei. Ridic cau brațe, îndurând, năluciți, pronia cerului, singura nădejde ce le mai rămase pe pământ, de când nu mai aveau pe nimeni; de când sc depărtă armata de apărare, de când tunul dușmanului răsună tot mai aproape.

Detunăturile amenințau, îngrozind populația și pentru a nu fi distrus Bucureștiul, în câteva ceasuri, se alcătui un minister Ad-hoc cfu ’P-etre Carp și Alexandru Marghiloman.

Educația cosmopolită din țară înlesnea orice alcătuire. Rămase acest partid să ocrotească teritoriul ocupat.

Bucureștiul întunecat de atâtea nopți, de când cu bombardarea aeriană, se lumină deodată la ordinul impus.

Umiliți aveau să primească inamicul ce lnaintă pe o parte, pe când pe cealaltă, lumea nehotărâtă până în ultimul moment, fugea pe toate barierile, umplea drumurile ca un front imens, cărui sporea necontenit afluenți; orașe și sate ridicate în fuga nebună.

Statul englez pentru a împiedeca căderea petrolului în serviciul inamic, plăti două miliarde, și stăpâni, dădură foc sondelor de la Câmpina, Băicoi, prefăcând suprafața de kilometri în jeisen de foc. Ardeau și numeroasele urmele uriașe cu depozite de petrol din jurul Ploeștilor înspre care se îndrepta sute de mii de fugari. Bombe inflamante căzuse pe sate.

Noaptea se înfățoșea iadul pe pământ. Satele ardeau în lumina galbenă ca facle funerare, pe când în urmele uriașe ardea petrolul în neclintită lumină albă.

Dinspre orașe și sate se adună pozderie de umbre. În lungul drum, de prin păduri, subt lumină și detunături, alergau speriate cârduri de capre, lupi și câte vietăți ale pădurilor... țipând și țișnind besmetice printre lumea ce mișună. Se învălmășeau. În spaimă nebună cu trăsuri, auto, căruțe, care cu boi, oameni călări, cei mai mulți’ pe jos, mânând înaintea lor turme de oi, cai, vite cornute ce sbierau, nechezeau, mugeau ca subt presimțirea unui potop.

Săteni priveau în urmă, cum se ridică. În flăcări, căminul și avutul lor.

Adesea, convoiul se împiedeca de cadavre. Copii, care în panică nebunise și-o luase razna peste câmpii. Murise de foame, de frig și oboseală. Unii erau sfâșiați de lupi. De multe ori se oprea și convoiul pentru a îngropâ în zăpadă câte un copil sau bătrân care cădea mort.

În zarea Ploeștiului fumul petrolului cernea. Îmbrăcă în doliu jertfa lor.

În zări năluceau toate formele. Armata rusească, cărei guvernul ii deschisese zăgazul, curgeau în râuri, alergau spre București. Cavaleria goneâ grăbită 200.000 de ruși într-acolo de unde se bejenereau fugarii.

Fioros le fu când deodată apărură pe câmpia albă, subt lumina urmelor îndepărtate, călăreții pe cari îi crezură dușmanul. Unii căzură morți, alții se împușcau, cei mulți se adunau în jurul cercetașilor, mii plecați în exod, pe jos, de oarece trenurile nu mai răzbăteau să încarce spitalele cu răniți și autoritățile.

Bătea o singură inimă în sute de mii de piepturi, și sute de mii de priviri aținteau aceiași spaimă.

Nălucele se apropiau, sburau în sinistrul tropot al cailor și subt zăbranicul de fum ce slăbea lumina. Numai când groaza ajunse la exaltare, când fură față în față, se lămuri că erau aliați.

Cavaleria rusească își urma grăbită cursa, pe când convoiul își urmă drumul mai domol, simțind că un zid de apărare se ridică în urma lor.

Zi și noapte mergea într-una un popor întreg prin răceala toamnei ce-și întărea asprimea. Călcau prin zăpada ce crâșnea, călcau prin foșnetul de frunze moarte, peste părae înghețate, subt stol de corbi care cerneau pădurea goală, și croncănitul lor jalnic ținea ison durerei mulțimei.

În lungul drum, trenuri sanitare îi ajungeau și întreceau. Cale de kilometri trenuri treceau pe lângă aceste alte fronturi din care se ridica un murmur lugubru, gemăt adânc. Gemătul întregei omeniri care suferea pretutindeni aceleași dureri.

Trenurile treceau, ca nepăsătoare, de oa rece, locomotiva de abea ducea povoara răniților.

În unul din acele trenuri se afla spitalul Brâncovenesc, îndrumat către Galați unde — se credea — că’ va fi la adăpost. Ajungând însă, găsiră aceiași panică. Dunărea era iezită de vapoare, pe când frumosul Brateș își yălurea în aceiași liniște undele albastre.

D-na Paclea și dr. ‘Criste se scoborâră, pentru a avea informații precise. Pretutindeni însă vedeau pregătiri de plecare, de -oarece generalul rus Sirelius, care apără. Galațul, desfundă Docurile, împărțind populației sărace tot depozitul de grâne, pentru a nu le lăsă inamicului.

Cum se îndrumară spre Dunăre, ei întâlniră o lume de toate vrâstele, care suia dâmbul în josul cărui, pe mal, se ridică monumentala clădire Docurile. Mii și mii, bărbați, femei, Copii) până și cel mai mic ducea și el povoara unei legături cu grâne în mânuțele încordate; povoară al cărei volum creștea cu puterea purtătorului, ajungând până la sacul ce încovoia spinarea subt greutate. Părea un furnicar care-și adună hrana pentru vremi grele.

Trenul sanitar poposi câtva, lângă orașul de baștină a marelui domnitor Cura, apoi primind ordin de plecare spre Iași, pomi.

În stații poposeau îndelung, pentru a înlesni „trecerea grăbită a trenurilor militare, încărcate cu ruși.

Se brodiră în acelaș vagon-prietena d-nei Paclea, Florica Serea și soțul ei era grav rănit la un braț.

Se învăluiau iar în tristețea nopței, petrecută în vagon, unde, numai îndemână nu le era răniților. Paclea și Serea erau așezați în rafturile de sus, fiind alții mai vătămați, cari aveau nevoe de mai apropiată supraveghere.

Gioni Paclea de și nu putea dormi, totuși închise ochii pentru a-i feri de coperișul ce-i eră atât de aproape. I se părea că stă într-un sicriu, așezat în întunecimea unui cavou, subt licărirea de candelă. Adesea auzia gemătele camarazilor, șoaptele Măriei și ale doctorului. Era încredințat că, între ei nu. se mai putea ridică el. Serea îi șoptise cam acelaș înțeles. O clipă se încumetase — pentru a-și feri,umila situație — să-și ceară strămutarea în altă secție. Curând însă se răsgândi, aducându-și aminte că tot acești doctori făceau serviciul în toate secțiile. — Tăcit. Nu avea decât un liman: vindecarea și plecarea aiurea, cu aceiași durere în suflet.

Infirmierii se pregăteau de veghe, făcând’ cafele negre.

Maria, Florica și doctorul șoptiră până târziu. D-na Serea fu cea întâi care adormi. Capul i se plecă’ și șe opri pe perină de lângă ea.

Maria tăcii’. Se prefăcek că doarme pentiu a înlesni odihna doctorului. El însăși n.u putea adormi, totuși închise ochii, pentru a se găsi mai îndemânatec cu el însuși. Și iarăși lupta sentimentului și a judecăței începeau. „O tinerețe pierdută. M-am îndrăgostit de un cadavru. Nu cred să mai pot învia viața, cu toate că prin atitudinea ei, pricep că Paclea mi-a ascultat sfatul. Zadarnic însă. Nu-i vom putea reconstitui viața și sănătatea. Și doar eram pe cale de a o convinge, de a o învinge când... Ai ce nenorocirel și pentru ea și pentru mine, chiar. și pentru deznădăjduitul de Paclea. Parcă mă doare simțind că nu va mai fi a mea... cu toate că pici a lui... De sigur o tinerețe pierdută.

Oare ce se petrece în Viața ei psihică, atât de lipsită de energie și vroință?...

Totuși săvârșește ’cu atâta regularitate datoria de-care s-a legat. Da. Cuvântul regularitate e precis, absolut în cazul ei. E repetiția unui substrat inconștient. Nu mai e. nimic; spontan, viu impulsiv; în finp voluptate; ci o stare de repetare a obiceiurilor trăite care își urmează cursul în mod mecanic. Obișnuința care a devenit necesitate ca și Paclea care bătrân a devenit, necontenit acelaș, ea prin oboseală nu mai poate reacționa.”

E o asemănare. Dar eu, cum de m-am încurcat în aste sârme ghimpate. De sigur dorința mea nu se va realiza ș-atunci..., Rămân ca și medicul care știe că sufere de o boală incurabilă... nu mai putea scăpă. Și doctorul o clipă simți o deprimare morală, o jale, un alean, deodată) însă simți impulsul unei puternice reacțiuni. Subt aparență calmă în care parcă dormea, ființa lui întreagă strigă pasionat: „O iubesc! Speranța însăși care mă îndeamnă e pulsul stărei mele psihice.’’ Ușor, Maria desprinse pleoapele, parcă-i era frică să nu-l trezească până și cu acea mișcare. Rămase privind interesantul cap, plecat fără de vlagă, pe piepț. Fruntea singură vorbea prin expresie.

Statura naltă și voinică se cincliise pe strâmtoarea unui capăt de pat. D-na Paclea îl privea cu drag, totuși se gândea și se resgândeă căci zilnic se simțea lângă Paclea ca lângă patul unui bolnav. Începea a o sfii ideea de a duco viața împreună. În ultimul timp Gioni se făcuse hursuz, enervant, cicălitor... de necunoscut... Totuși se simțea silită să-i mai dea tot ce mai putea jertfi pentru a se descarcă de povara conștiinței.

„Am 36 de ani. Sufletește însă am mult mai mult. O bătrână care nu-și pare! vrâsta.. D-na Paclea vroi să zică „nu măi pot iubi”, însă în aceiaș timpi simți că a cugetat stingher de întreaga ei ființă...

„Oare-aș mai putea iubi”?... își zise ea eu grije dar și cu plăcere. Se descurajă însă, iar. Vibra ceva, însă nestatornic.

„E Gioni, e doctorul”? Maria se sbătea eu gândul frământat de, necunoscutul ce se arătă tot mai aprig, și în potriva căruia, simțea că hu se poate înarmâ.

— Eârnova.

De afară se auzi strigătul conductorului. „Bâmova” — repetă Maria. — „Deci în pragul Iașului.”

Se ridică, privi prin geam. Era ziua mare. În depărtarea sură, Iașul săltat pe dânburi și prăbușit în vâlcele se desbrobodea din marame albe.

PARTEA IV Iașul, vălurit pe dealuri, viere crestate ’ cu Cetățui, și desbinat prin dâmburi pădurite, răsare ca de marmoră, întrecut de turnuri tupilate, minuni ale artei bizantin/e, unele săpate ca dantelă în piatră și aurite până la temelia clădirei.

Iașul, cu falnic trecut — făuritorul unirei și al tuturor ideilor mari — cu geniile sale turnate în bronz și sculptați în marmoră, rămas-a și astăzi orașul muncei. Bogătașii s-au strămutat, alergând la București sau în străinătate, pentru a se întrece în. lux și petreceri, lăsându-l în simplicitatea și distincțiunea lumei viitorului. Lume ga re cugetă și muncește pentru binele obștesc, lume care are ca program’ zilnic „munjea” și în a căror viață petrecerea e primită ca o recreație.

Liniștitul Iași până și în pavajul asfaltat, deodată se găsi năvălit de o lume, cu totul străină pomirei sale culturale — lumea răsboiului — fugarii din: Oltenia, M un ten j a, Dobrogea, rămase toate virane.

După 59 de ani, Iașul se găsește vremelnica capitală a țârei, nu ca odinioară, de sine stătătoare, ci o capitală ce sângeră încununată de spini.

Părea elastic Iașul, atât își lărgeâ încăperile, pentru a adăposti o populație împătrită, care zilnic fee așeza în tot cuprinsul Moldovei. Era raiul pe pământ, ferit de bombardare aeriană, departe de front și adăpostiț de Rusia. Se strâmtorau pretutindeni. Curând și locuințele particulare nu mai aveau ca mobilier decât paturi pentru refugiați, iar localurile instituțiunilor publice se prefăceau mereu în: ministere, spitale, ca: zărtni. O zarvă ca de. bejenie. Lumea năvălea, mijloacele scădeau, se simțea criză.

Începea a se premenl și personalul spitalelor, care, până la năvălirea refugiaților cu lumea doctorilor adunați de pretutindeni, funcționase strălucit conduse numai de femei din Iași. Au lucrat cu o râvnă și devotament care întrece datoria, apropiindu-se de jertfă doctorile: Tereza Savini-Caslano, Eliza Pușcăria, Eliza Latnbrior Olga Conta, Lucia Borcea, Eugenia Docman, Cornelia Kernbah, A. Macarovici...

Personalul se primenea, pe când trenurile sanitare se țineau lanț, descărcând nenorociții, transportați dela gară în: autosanitare, tramvaiul amenajat, în căruțe, pe targă. Convoiuri de gemăte treceau zilnic lăsând dâră de sânge pe stradele ce păreau râuri de oameni.

Armata rusească sosea de peste Prut pe o sumă de poduri aruncate de pe un mal pe celalt. Mii și mii treceau necontenit spre gară cu bucătăria fiecărui regiment ce fierbea în cazane după ei, trase de: un cal. Căruțe de echipe se înșirau cu sutele. Goarne, comandă, cântecele săltărețe în cor de mii de voci răsunau zi și noapte.

Întâiul popas răspândi mari dezordine, prin localurile cu rafturi pline de sticle, și pivnițe încărcate cu butoae. Autoritățile prevăzătoare, hotărâră să le sacrifice, și se dadă cep spirtoaselor. Atunci erau de privit închinătorii lui Baccus, cum cădeau în brânci și pe patru labe de-a lungul trotuarelor — arat ruși cât și dintre1 români — sorbeau dulcele nectar, ce amestecat cu murdării, curgea râuri. Când secă și această ultimă picătură, ei se retraseră în pivnițele în care mai rămăsese, mirosul țărei. Se îmbătau platonic. Toate celelalte simțuri se topise în miros. Nu mai erau decât nări. Mulți luptând, prin voință, de veniră oameni normali, mulți însă muriră pe lângă butoaele goale, lipsiți de obișnuința ce devenise nevoe organelor viciate.

Pe când prin subsoluri se petrecea tragedia din care beneficia societatea, tot prin Rusia — singura eșire ce mai râmase — soseau: Crucea roșie Franceză și Engleză, mai târziu sosi și cea Americană, cât și Villiam Scott primit cu entusiasm. El porni pentru a împuternici prin destăinuirea zelului ai care se lucră în America pentru salvarea cauzei dreptâțci.

Într-o lună, au declarat răsboi, au votat miliarde, au introdus serviciul obligator, au încuviințat plecarea unei armate expediționale în Europa. S-au apropiat de Japonia, a mișcat întreg noul continent deplasat, pentru a-l așeză pe axă solidă. Construiau iooo vapoare de răsboi, înrolând dela început i o.ooo.ooo de oameni, și luând 70.000 tone din vasele germane capturate, le puseră în serviciul umanităței.

În jurnalele Americane se citeau admirabile linii: Am trebuit să intrăm în răsboi, fiindcă nu am vroit să lăsăm Franța să ardă! ca pe un rug luminând lumea.

La Londra, Asquith nu mai puțin înălțător de suflet cuvântă:

Întru cât mă privește Spun cu: Decât să rămân martor t&cuț, ceea ce-ar însemnă complice de bună voe, în fața acestui triumf tragic al puterel asupra dreptului, al brutalităfei asupra libertăței, mi-ar plăcea mai curând să văd ștearsă din istorie, această țatâ pe care o locuesc.

Tot ce mintea omenească avea mai înălțător se revărsă în scrieri și cuvântări; tot ce suflarea omenească avea mai viu și mai doritor de viață murea pe frontiere. Toate erau vii și cruzimea răsboiului se învesti cu o formă religioasă.

Pe când în interiorul țărei, femei se sbăteau în crâncene dureri dând luminai noi vlăstare prin iubire; pe front, bărbații se sbăteau și ei în supremă încordare, omorându-se unii pe alții, schilodindu-se, urându-se subt denumirea de inamici. Eroul se apropie de martirul creștinităței. Valoarea vieței lui se rezumă — în suferință și moarte prematură.

Se aprindea rugul jertfei pretutindeni. Cel mai vrăjmaș era hărăzit Franței, totuși ea era înconjurată numai de prieteni, care zilnic micșorau asprimea, pe când rugul aprins României era înconjurat de dușman,i care îl ațâțau din toate părțile.

Totul se prevestise: dezordine în mișcări, dezordine în cugetare, momentul suprem...

Brătienii care-au executat războiul cât și Federația care l-a provocat se îngropau de vii. Nicu Filipescu murise în durerea morală a întâei înfrângeri, pe când Tache Ionescu, alături de inteligențele grupate în jurul său — suflete îndurerate — căutau să ridice moralul celor mulți care cu toată amputarea cenzurei amenințau: guvernul și suveranii.

Neculai Iorga — prodigioasa memorie — adună tragedia lumei din trecut pentru a oțell prezentul și astfel salvă chezășia viitorului.

Regele Fer-dinand simțind gingășia momentului, după ’toată jertfa familială pe care o făcuse înduplecat de regina Maria, avă generosul gest făgăduind împărțirea Domeniilor Coroanei, țărănimei: iar liberalii — cu toate că inimoșia lor era în afară de situație, votară exproprierea și votul universal...

Vraja lăsă indiferent spiritul alarmat. Nimic nu putea înlătură durerea prezentului cu prăpastia ce se deschidea tot mai amenințătoare prăbușind inima țărei prin foc și sânge.

Totuși licărea scânteia dătătoare de viață. Fundul cutiei Pandorei e însăși sufletul omeneSc, așa că) fiecare sperând că vor veni și alte vremuri, căutau să se liniștească, să1 se așeze de iarnă. Cei dela putere cât mai în voe, refugiații cât mai strâmtorați. Nu mai rămase loc nici pe la numeroasele vii ce înconjoară Iașul. Peste tot se înghesuiau — se striveau. Răniții în s-pitale zăceau câte cinci în două paturi de-a curmezișul. Lipseau: medicamente, pansamente, În multe spitale se operă fără de cloroform. Lipsea mai totul... rămas dincolo de Milcov.

În acest haos și vălmășag teroarea creștea. Inamicul înainta mereu și curând armata română ce mai scăpase, năpusti pe puntea dintre Prut și Șiret. Atât rămăsese țara liberă.

Se simțea criză alimentară. Lumea se gândea cucernic la vechile scripturi ai cărei rost se întemeia. „Doamne dA-ne nouă astăzi /rănea no aș ir & de toate zilele

Unii exploatau, alții în mizerie neagră dcspoiau morții, pe care-i desgropau pentru a le lua hainele calde, pe când, umanitari se sacrificau, tot ce aveau dăruind1.

Între mii de alese care-și jertfise căminul și familia pentru căutarea răniților; trei figuri dominau prin situația lor înaltă, făcându-și datoria. Regina Maria, d-na Maria Moruzi președinta Crucei Roșii din Iași, d-na O/ga St ar za care-și lua asupra ei orfanii de răsboi, dăruindu-le un vast local.

Frigul începcâ a sgribull drumeții. În ziua de 6 Ianuarie 1917, se întărtâ o iarnă vrăjmaș de viforoasă. Rușii, parcă adusese cu ei și iarna siberiană. Mizeria creștea cu cât se întărea gerul. Pe lângă lipsa de hrană, de haine, se ridică’ lipsa lemnelor de foc, ceeace sporea îngrozitor tifosul exantematic. De pe front se aduceau mai mulți bolnavi, decât răniți.

Păsurile Oituz și Uz erau zădărâte necontenit de inamicul ce se opinteă la frontiera Moldovei.

De dincolo nu mai pătrundea nimic. Totul dispăruse, era într-adevăr ceia lume.

Se așteptă zi cu zi ruperea frontului cu toate că zilnic se întărea gerul, și omătul creștea mereu. Liniștea se întindea pretutindeni cu giulgiul iemei. Acopereminte albe, pomi albi, strade albe, cer alb. Mulțimea se luptă cu zăpada ce le troenea pașii pentru a mai prinde câte ceva din prăvăliile și băcăniile ce lichidau totul, ne mai având de unde se aproviziona. Curând în tot cuprinsul Iașului nu mai exista nici o prăvălie, nici o băcănie. În toate acele localuri se așezau cazărmi cu ruși și români.

Aprovizionarea fu dată în seama armatei, care rămase atotputernică și ca parte administrativă1.

-Oanteah ajungeau la instinctele animale, alergau toiată ziua după hrană și căldură! Stăteau ce asuri întregi în picioare, tremurând înzăpeziți, codași râuri, pe la depo-, ..zitele arma-tei. Pe lângă ei în sunetul zurigălăilor, treceau sănii cu lumea veselă care petrece ori unde și ori când.

Cârduri de militari francezi și englezi, nedeprinși cu astfel de peisaj se luptau, șovăind prin Omătul ce nu măi e nici apă, nici pământ. Rușii deprinși cu asprimea iemei, clădeau ceva siberian peișajului. Ades prin zăbranic de fulgi în care parcă tremUră toată atmosfera, se prevedea nenumărate căruțe, cu cai păroși, înconjurați de aburul lor, cu ruși bărboși, fețe geruite, ninse. Umblau trainic, știau călca’ omătul, îmbrăcați în cojoace calde, cu căciule îndesate până peste urechi’. ’Treceau în lungi convoiuri ducând și povoara zăpedei ce se așterneâ peste toți și toate.

Din vina lipsei de mijloace de transport, regimente de ruși colindau pădurile învecinate întorcându-se (ca smeii din povești) cu catargul pomilor pe spinare, și copii, mă-’ halalei auzindu-i cântând alergau să plivească rușii, apoi iar se întorceau la joacăi,. dându-se de-a săniuța pe povârnișul stradelor laterale, Sau durând omul de omăt cu ochi de cărbune și lulea în gură. Mișcarea le ținea-loc de călduță și joacă de hrană’. Pe stradele principale însă, ostași români, cu mantale subțiri, încrustate de rugina sângelui erau evacuați din spitale, pe drumuri, de oarece locul.din spital era ocupat de altul mai nenorocit. Se aruncau și moaște sfinte ca ori care oase în nevoile tristei situații. Era umilitor să întinzi mila vitejilor invalizi cerșind de-a valma cu cerșitorul de rând. Gloria țărei, eră stindard prefăcut în prapor funerar cu chipul martirilor schilodiți. Ades frigul punea capăt, iar zăpada acoperea pentru vecie nenorocita rușine. În sate mureau cu miile. Sate întregi au fost exterminate de tifos exantematic. Totul se organizase în vederea frontului și orașelor. Cine se gândise la sate! Cine depusese la primăriile rurale, medicamente, etuve și pen-

acei nenorociți rămași în voia șoartei.

La cimitirul din Iași se ridicau mormane de cadavre; morți de răni, de boli, de foame și frig... Nu mai ajungea lemnul pentru sicrie. Se rechiziționa zaplazuri care aveau măsura și care mai rămăseseră ne rupte și ridicate de populația înfrigurată.

Căruțe încărcate cu oameni găsiți înghețați, aruncați unul peste altul, se înșirau. Năvala cea mare eră la cimitir. Numeroși cioclii nu răzbăteau să îngroape. Cortejile se’ succedau. Ici urmat de români, dincolo de ruși. După sicriul unui ofițer sârb, o singură ființă: ordonanța schilod, mergea în urmă între două cârje.

Căruțe încărcate cu sicrie, duse de câte un rus mâhnit; sicriul eră doar toată1 distincțiunea eroilor morți. Clopotele nu mai sunau, ar fi vestit cumpăna vieței. Îngerii morței ar fi sburat de-asupra orașului. Clopotul ar fi strigat: ,f eriți-vă creștini de urgia păgână.”

De-a lungul stradelor laterale sute de cai stăteau în șir legați .de grilaje. Sute de ruși. obosiți și fără1 de adăpost înfiorau noaptea, iezind în stradă, culcați în zăpadă, adunându-se unul lângă altul ca oile. În întunecimea oarbă â stradelor, câte-un auto proectând de departe lanternele, înfățișa cele mai spectrale tablouri, din obișnuitele, văzute ziua. Case, pomi, biserici înzăpezite erau fantastic durate. O altă lume; lume de basmu. Pe lângă șosele pretutindeni cadavre: cai, boi, iar pe șosele cârduri de recruți bezmetici. Primeau ordin de plecare la regiment cu ce are pe el. Cei mai mulți plecau în zdrențe cu câte-o bucată de mătnăligăi în traistă. Mergeau turme, răzbiți de ger, rupând zăpada până la genunchi cu picioare mai mult goale. Mergeau zile întregi. Păreau convoiuri de condamnați. Pokodul na Sibir al. marelui Alexandri redeșteptă icoana vie.

„Din când în când un ostenit, joS cade părăsit...”

Ajufiși unde-i ducea ordinul aflau că, regimentul lor plecase, și deci, tot cu ce aveau în traista goală porneau prin vifor Spre alte orașe pentru a afla aceiași știre. Druinul Golgotei punea crucea în locul stindardului. Dintre aceste convoiuri soseau și la Iași, săteni b.ezmetici, și ca rătăciți, se îndrumau pe toate stradele, băteau la toate ușile după adăpost. Lumea îngrozită de tifosul exantematic adus mai cu seamă de soldați, cu toată durerea, însă, învingea instinctul conservărei.

Începeau a muri doctori și infirmiere. .Cea de întâi din misiunea franceză fu d-ra Genevieve de Gondel, și curând Iașul și țara se îndureră când se răspândi știrea «forței d-rului Cluni. Printr-un devotament extraordinar ajunsese să scape 80 la sută. Căzii însă victimă cu mai mulți colegi și colege. Străini iubiți care venise să lupte și să moară pentru țara ce le-a sărit în ajutor. Murise o pleiadă întreagă, și tot ce încuiba capitala Moldovei ca inimă și inteligență se îngrămădeau, dorind să ia parte la cel de pe urmă convoiu al străinilor care se jertfiseră pentru iubirea țărei lor depărtate.

Era impresionant de funebră biserica catolică cu raclele acoperite de cununi înflorite: d-rul Cluni, Oeprges Dubois’, d-ra Filip, sora Antoinette, și soldatul Legret. Miniștri țărei, ambasadorii streini, pronunțau mișcătoare cuvântări pentru acești frați cu drept cuvânt de cruce. La; urmă generalul Berthelot ’pronunță un ilustru În memoriam încheind în demn militar.

Popoarele vrednice de a trăi nu-și plâng morții, și acei care cad pentru cauza nobilă nu vor să-i plânge mi. În jurul cenușei lor rămâne ceva nemuritor; amintirea pildei pe care a dat-o. Sângele vărsat în comun pe ce-, tluește alianțele mai bine decât tratatele, și prietenia care se leagă, în plăceri și în Serbări nu e nici odată atât de adâncă și atât de puternică, precum e acea care se naște în doliu și în suferințe. O voi sfinte femei și viteji soldați care ați primit moar? tea pentru ca Franfa Să fie mai frumoasă și mai iubită, odihniți în ’pace în acest pământ frățesc.

Aproape este ziua în care va trebui să’, trțbnbițe idealul pentru care v-ați luptat și cele două drapele tricolore care fâlfăe unul lângă altul, asupra sicriului vostru nu vor putea nici odată Să Se despartă pentru că a? copăr cu fâlfâirea lor onoarea și datoria. Emoția răsbeâ până la lacrime. Doctorul Criste cu grije șopti d-nei Paclea în tăcerea ce stăpânea mulțimea.

Cine știe dacă nu-i voi urma-și eu.

Cine știe — răspunse ea îngândurat, privind figurile galbene împodobite de frăgezimea florilor.

— Să prea poate să stăm;’ și noi asemenea... și fraza rămase neisprăvită. Răceala morței și căldura cuvântărilor o impresionase.

Amintirea răscolea adâncuri dureroase. — Noi putem1 eșl înainte. Se apropie ora vizitei — ’spunea d-rul Criste, pe când printre lumea iezită își făceau loc. În ușă d-na Paclea se opri deodțată. — A, Gionil Surprindere -totdeauna plăcută. În el era trecutul și fericirea anilor frumoși.

—Te-ai însănătoșat Gioni? Tot la vie stai?. Colonelul surprins și el plăcut de cea mai dragă înfățișare și mulțumit de năprasnica întâlnire îi sărută mâna și strângând amical mâna doctorului, spuse:

Sunt încă convalescent. Grație îngrijirei voastre mi se întremează sănătatea. De ce v-ați strămutat dela spitalul Brâncovenesc? Am trecut să vă văd, recunoscător însă cu câtă părere de rău am1 aflat că sunteți la un spital atât de nenorocit și primejdios! — Doctorii nu sunt aleși-pentru cei fericiți. Era nevoe. Au murit ațâți colegi, și streini și de ai noștri! Nu mai dovedin cerințelor.

— Însă... Maria..,. Îngăimă Paclea.

— Datoria Ide, care m-am legat... Sunt bărbățoasă, nu fii îngrijat Gioni. În ce parte e via la care locuești?

— La Copou. O poziție splendidă cu toate vederile din jucul Iașului — spuse colonelul și în acelaș timp fură împrăștiați de lumea ce eșia din biserică pentru a face - loc pleiadei convoiului funebru. Doctorul și Maria pășiră’ repede și se urcară în .auto, ’ îndrumându-se la Spitalul lor din Villa Greerul de unde pornise șiragul sicrielor ilustre. În drum auto ajunse și întrecu1 o căruță cu racle negeluite ce ridică’ dealul Răpedea tot spre Villa Greerul, unde erau așteptate.

Maria ca și doctorul tăcuți și triști’ rămâneau tot mai îngândurați. Iașul devenise: morbid, spectral, o ca-

’ tacombă. Pe strade nu mai răsună’ decât: marșul funebru și sinistrul solo al goarnei. Cerni inima țârei vestea morței doctorului Stuart Cham-pbell din misiunea englezăi. Lucră’ cu cel mai călduros devotament tânărul de 30 de ani.

Printre agenții naturei, moartea era suverana. Cu ea se încordă vrăjmaș viața pe toate fronturile și frontul romiân era greu încercat. Mărăseștii părea un răcnet, Mărăști ecoul. Oituzul gemăt Uzul ecoul. Țineau piept cu încordare atletică echipați cu tot ce adusese francezii, care luptau de-a valma, ^perfecționând mereu tactica ei, care s-e luptaseră’ doi ani în țara Lor. MuriSe mulți alături de români cal loco-. ’ tenenții Vemey și Texin, contribuind prin Sacrificiul lor la victoria finală’.

Pe câmpia Mărășești ca și pe acea a Marnei armata germană era atât de com’- pactă încât multă vreme, morții rămâneau în picioare strânși în blocul mulțimei. Se adeverea subt alt aspect celebrul strigăt francez, Debout Ies morts!

În fața celei mai formidabile puteri ce se învrăjbea de-a lungul Moldovei, generaluL Cristescu, simpatizat și admirat de Berthelot întărise frontul titanic de neînvins. Pe înălțimi se înșirau semeț cât zarea, frontul negru de tunuri ce priveau amenințător spre inamic.

Iarna era grea, totuși, în diferite sectorii luptele se înverșunau producând panică’. Lumea oficială cât și bogătașii francofili căutau să ;plece „coate que coate’’, pe când refugiații politici fără de mari mijlo ace se îndrumau spre Cherson’, menit să devie capitala vremelnică a României, în caz de evacuarea: armatei, guvernului și curței regale.

’, ’ Refugiații săraci, lefegii, obosiți de atâta enervare, sfârșiră prin un fel de indiferență;.

— Până aci am1 venit. De acuma fie ce-o fi, înainte nu mai mergem. Mai grozav ca exodul petrecut, nu putem1 îndura. Și cine știe ce-i așteaptă și pe cei care nevoiți se risc. În Rusia ste aude că ar fi revoluție și mai bine în război decât în revoluție. Mai bine murim1 în țara noastră.— Și unii pe alții încurajându-se prindeau a se îngriji de-ale hranei, lemne. Cât puteau căpătă, cât puteau fură’, căci mizeria reduceâ conștiința. Instinctul de conservare era mai puternic decât principiul. Bogătași însăși cădeau în ispită, trăiau viața de toate zilele a nevoiașului: privațiuni, mizerie, umilință — Privilegiați erau numai militarii, mai cu seamă cei dela aprovizionare. Eleganți, circulând în auto, mulți deveniți militari, se îmbogățeau pe seama celor de pe front: rufoși, murdar^ cu haine pătate de Sânge, cu stomacul ades lipit de coaste cum s-a constatat în multe autopsii la Iași.

În vălmășagul în care se,amestecă și ce e bun și ce e rău, fiecare căută să-și scape viața.

La consulatul francez erau mii de cereri pentru pașapoarte fără ca nimeni să poată știe dacă va ajunge la locul destinat, sau va rămânea țroeniți prin pustiul Siberiei, alergând în Japonia, ori cufundați de submarine, îndrumându-se spre apus. Plecau zoriți fără Ide nici o busolă, pe când alții ticniți așteptau, sperau că rezistența ce îndârja armata, va oțeli frontul pe care încercă să-l rupă inamicul.

Ca miilți convalescenți și Gioni Paclea așteptă să se simtă în deplină sănătate, pentru a se reîntoarce pe front. Era încă la via dela Copou. În salonul cald1, para focului se învoită tot mai aprigă în gura sobei. Ceaiul fumegă’ în cește, două, așe- zate pe o mesuță, alături de geamul mare ce dă pe terasă’. Gioni Paclea așteptând stăpânul viei, în tovărășia căruia bea ceaiul în toate de-amezile, fumâ havană, privind pacinic de pe înaltă culme, dincolo de valea prăbușită, la dealurile albe cu podoaba cetățuelor, cu căsuțele vielor împrăștiate. Gândul Măriei îl durea. „Ea are un tovarăș, pe când eu, părăsit, uitat jertfă”...

Cineva ciocni la ușă.

— Intră — rosti colonelul și zâmbi așteptatului care intră spunând cu entuziasml —Veste extraordinară colonele. Marele colos dela nord se mișcă. Jurnalele, bine înțeles, nu pomenesc, se tem de contagiune, însă am aflat prin persoane care fug de acolo la doi. Revoluția sbucnită, crește mereu.

— Revoluție... E1 deci adevărați rosti Paclea privindu-l cu ochi înăspriți cum1 ar fi privit un dușman;.— E grav. De câjid?... A luat caracter oficial din ziua de 28 Februarie. S-a iscat vrajbă între Dumă și coroană.

Cauza?

Se zice că amânarea ședințelor Dumei, până la Aprilie. Imperialiștii vor să-i împiedice activitatea. În Petrograd armata fraternizează cu Duma. Se fac manifestații. Dacă reușește ne vine înapoi, Basarabia noastră. Ce fericire! și insul scurt gros și pleșuv, gesticula plimbându-se cu neastâmpăr și vorbind elocvent. — Cine-ar fi cutezat să se gândească la așa ceva, pe când ne aliasem cu.imperiul. Ah libertatea!...

— Dumneata vorbești și te exaltezi cu inimoșie, din.punct de vedere sentimental, eu însă mă îngrijesc din punctul meu de vedere, militar. O revoluție în acest moment ar dezorganiza tot frontul. Am rămânea descoperiți la nord.

— Frontul se menține colonelei

— încă se menține. Nu se știe însă ce poate aduce ziua de mâne. Republică și răsturnarea vechiului regim1 ne-ar fi de mare folos, însă în timp de pace. În condițiunile actuale ne-ar îngreuia. S-ar putea — și e fatal — să suferim) consecințe chiar nenorocite. Am’ capitula.

— Nu zic ba — răspunse insul, rămas în loc, cu degetele în jiletcă și privind în jos. Poate am mai avea de îndurat, dar închipuește-ți că scăpăm de colosul dela nord, și tot odată’ de politica lui Petru cel Mare, -^Dpfdanelele — și în al cărei țintă suntem de-a pururi învăluiți.

— Frumos și drept tot ce spui, însă ai mică meteahnă, ești pasionat și deja toată politica e primenită în iluziile dumitale. Stai să vedem1 ce s-o alege. De câte ori începuturi bune degenerează sau sunt brusc oprite. Ce oameni vor răsări între ei...

— Ce oamenii Cei mai admirabili ai Rusiei. Un tânăr avocat din Pet-rograd1, Kerenski face acută propagandă revoluționară.

El e pronia Rusiei viitoare. Se spune că Țarul Neculai ar fi detronat. Revoluția se aprinde înverșunată în toată Rusia. Și în Grecia se așteaptă la detronarea regelui Constantin. Jonnart, trimisul extraordinar al Franței, va încredințâ puterea celui care o merită.

— A, Venizelos! spuse Paclea și rămase privind în zare.

— Totuși și un Venizelos are de luptat cu o femeie.

— Nu luptă cu o femee, ci luptă cu autoritatea unei regine, chiar proastă dacă ar fi. Spiritele ușoare care nu cred decât în decor și paradat ’ se vor prosterna.

— E teribilă, însă să fim drepți, e sora kaizerului și luptă pentru fratele ei. Se spune că intră prin cazărmi și ține cuvânțări. Se teme. Cealaltă dela nord’, tot germană lucrează-și ea cuStuermer. Se spune că prin el se intervertes-c ordine de atac în ordine de retragere. Și parcă s-ar. potrivi cu atitudinea lui B-rusilof. Vom1 mai vedea. Acum’ să ne bucurăm’ că aliații debarcă enorm de multe trupe la Salonic. Se spune că Sarail va fi înlocuit cu Franchet d-Esperay.

— A la bonheurl Acum centrul de gravitate va deveni Salonicul. Numai ofensiva dela Salonic ne poate salva.

— Mult au ocupat germanii, spuse insul îngândurat: Belgia, Serbia, o parte din Franța, din Rusia, trei sferturi din țărișoara noastră, — accontuă el cu disperare.

— Acestea nu sunt decât ocupații vremelnice, fluctuațiuni, nu cuceriri. Superioritatea lor constă; că au intrat în luptă pregătiți: Observă cum1 aliații noștri întru pe rând și nepregătiți. Rusia, Anglia, Italia, Grecia și noi cei mai nepregătiți. Acuma însă America o să încoroneze sfârșitul. Wilson, el o sa dea ,Jie cou.fi de grațe”.

— Da — ș-pus-e proprietarul mai împăcat—’marele Wilson, el c stăpânul lumei’. Un âdfevărat Atlas. Ține, nu pe umeri, ci cu mintea lui, universul.

— Da, el e salvatorul cauzei latine. De sigur va câdeă Germania căci oricât de puternică’ în prezent, totuși nu dispune de cât de producția unei singure țări și din care e silită’ s-ă-și alimenteze și aliații nevoinici, pe când înțelegerea pe lângă propriile lor industrii maii au la dispoziție și uzinele Statelor (Unite, ale Japoniei. Așa fel debitul nu se poate compara’.

Oricât de harnici și vânjoși luptători, tot aliații vor închina steagul înțelegerei.

Ei vorbeau, sorbeau ceaiurile. reînoite, fumau, priveau pe fereastră. Aceleași mișcări repetate în fiecare zi și la acelaș ceas. Sirena unui auto mugeâ’ tot mai aproape.

— Vine cineva. Dacă e domn îl primim

— De sigur, răspunse colonelul, pe când stăpânul casei eșia întru întâmpinare. Curând însă deschise iar ușa și d’-na Setea intră. Înfățișarea ei dădea de bănuit. Pa-, clea și simțea vestea rea.

— Ce este d-nă Serea? Parcă nu îndrăznesc... Palid și emoționat aștepta ca d-na Serea să-și prefacă gândul în cuvinte.

— Fii liniștit. Nu te atinge direct. Doctorul Criste se află bolnav de tifos exantematic, e grav de tot, și sunt trimisă de doctori care știu că ai multă’ înrâurire asupra Măriei. Ei te roagă să- mergi cât de curând să o iei de acolo, s-ar putea’ și ea molipsi.

Din palid Gioni se făctf roșu, ochii îi străluceau. Îndată — răspunse el și tebnăcându-se grăbit, eși împreună cu d-na Serea.

— Pe mine mă. lași în oraș, acasă la noi. Te duci așa ca din întâmplare să o vezi, și dacă o poți răpi din ghiarele mor iei, pot zice; ia-o cât de curând, înainte cal doctorul să. mioară. Scăpareai nu mai e cu putință. Sărmanul, iar o victimă a datoriei.

— Sărmanul — îngăimă el apoi tăctf, și d-nei Serea îi vorbea mai mult tăcerea lui. — Bietul doctor cu cât devotament te-a căutat și vindecat.

— M-a îngrijit cu cel mai distins devotament — rostek el cu un grăi în care parcă își silea simțirea Să răspundă cuvintelor rostite.

Regret an om\, căci a parte simpatia comună, însă constat că e, un om integru în puterea cuvântului. Și Paclea se mângâia, văzând că, cuvintele răzbătuseră să-i deștepte simțirea,.

Auto vâgăia cu iuțeală pe povârnișul stradei Cop,ou. Peste clădiri, în depărtare, se zărea, pe brâul dealului înalt, clădirea spre pare sburau și în care se petrecea drama ultimelor ceasuri.

În oraș Se opri la casă d-nei Serea mîrmă, Deși fațada eră în stradă, totuși intrarea era dosită de livada ce se îndesa spre fund.Paclea se scoborî, ajută pe Florica Serea, o conduse până la ușa ce se destinse înveselită de gemenele care râdeau năvălind în brațele deschise.

Colonelul se urcă și printre lumea ce furnică, auto ajunse iarăși în larg Spjre celalt capăt al orașului, pe întinsă șosea Socola, Celiițuia Semeață-pe creasta dealului, și Gcdata pe o înălțime mai tupilată, rămâneau la dreapta, pe când în fațăj se ridică ca un munte, înaltul deal Răpedea cu păduri, prefăcute de iarnă’ în spini. Lăsând șesul Prutului la stânga, intra sUbt spinii pădurei, albe de promoroacă, suiau urcușul spre Vila Greerul.

„îmi pare rău că moare bietul .doctor, însă mă împacă’ ideea că Maria va fi iar a mea. Căldura unei prietenii, unei iubirii... Sunt convins că de îndată ce doctorul va dispărea mă voi ridică tot eu peste trecutul ei, trecutul nostru. Pe cine mai are ea p;e lume? Ca și mine. Pe nimeni, iii impun. Va trebui să o iau repede și cu destulă autoritate. Sărmanul doctori Mi-e milă de tinerețea și puterea lui de muncă. Câtă energie necesară celor mulți se pierde. Conștiincios. Putea să-tai Scurteze zilele, totuși m-a îngrijit, sărmanul! Om distins.” Gioni Paclea parcă se simțea măgulit de el însăși văzând că umanitatea îi prefăcea pornirea, pe când aUto și .intră în sinistra curte — superba și atrăgătoarea reședință de vară ’de odinioară. În față, dealuri îndepărtate răsar întrecându-se, pe când Iașul pare ca de fildiș troenit de albeața imaculată.

Un doctor eșl înaintea lui.

Bine-ai făcut că te-ai grăbit să vii colonele. Doctorul, sărmanul mai are de trăit poate câteva ceasuri.

E deja în agonie.

— Dar Maria, Marial rosti colonelul cu disperare.

— E lângă Criste, nedeslipită. De două zile. nici nu doarme, nici nu se hrăneștei S-ar putea îmbolnăvi- Caută să o ademenești de aci cum știi și pentru totdeauna.

— Să întru eu la bolnav? — spuse Paclea cu sfială. "

— Nu. Mă duc să-i vestesc sosirea d-tale. Îi voi spune că ai venit să o vezi, și odată ieșită, noi toți doctorii nu vom mai lăsa-o să între.

— Atunci?...

— Întru — și ’doctorul dispăru.

Lui Gioni Paclea îi bătea inima. Simțea un fel de sfârșire, când deodată apără Maria, palidă, mâhnită, obosită.

— Gioni! — Da Gioni. Am1 venit și te văd Mărie. Nu-ți face plăcere?

— Cum să nu-mi facă plăcere, însăi cu bună seamă hu știi că, bietul doctori e grav bolnav. Grozav mă temi Aș pierde cu el, cel mai bun, cel mai sincer prieten.

— Nu te alarma Mărie, doar toți bolnavii de astă epidemie nu sunt meniți peirei. Poate e mai greu de mine. Una dintre răni s-a deschiâ iarăși și-mi lipsește căutarea ta. Ființa ta la căpătâiul meu.—( i Maria părea zăpăcită, surprinsă ’dureros’ între aceste două datorii sacre). Am’ venit să-mi încerc norocul să te rog cum nu se poate mai îndurător, să vii cu mine, să nu mă lași pe seama altora, tu care m-ai căutat cu atâta vrednicie; tu și bietul doctor.

— Ai venit să mal iei?... însă;- doctorul — îngăimă ea nedumerităDoctorul nu mai are nevoe de îngrijirea dumneavoastră, suntem destui colegi — spuse unul dintre ei adunați în ceată pe pragul ușei. Doctorii francezi priveau cu pietate expresia durerei fără a înțelege cuvintele. — Totuși, mi-e cu neputință... Mi-e milă-. Dacă deschide ochii și nu mă mai vede. — Nu cred să-i mai deschidă-— Cum? Nu erezii... și Maria. palidă șo-. văi amețită. Paclea o cuprinse în brațe. — Gionil strigă ea și căză cu capul pe pieptul lui.

Un schimb de priviri se petrecură între doctori și colonel, pe când Maria ridicând capul, spuse îngândurată.— Să-l mai văd. — E prea târziu — rosti un asistent care eșia atunci între ei.

— A muriți — răcni Maria, privindu-l cu groază în tichi.

— Chiar acuma. Credeam că doarme. Maria făniî o mișcare bruscă, pentru a păși spre ușă. Doctorii îi opriră calea. — Nu se mai poate...

— E îngrozitor, îngrozitor I — se văita ea cu disperare.

— E Mai îngrozitor pentru mine — și cuprinzând-o iarăși în brațe, urmă. — Ești a mea scumpo, vino cu mine — pe când capu-i palid căzuse pe umărul soțului ei, el o s-ilea și pășeau ajutați de doctori. Unul îi aruncă pe spate rotonda blănită- și o urcară în auto! ce și plecă’.

Paclea o cuprinse în brațele lui desmierdătoare, pe când ea își ascundea fața pe pieptul lui.

— Ce prieten am pierduți De ce m-au alungat doctorii, de: ce rn-ai luat de lângă dânsul? Să nu-l mâi vădi — Cum1 poți crede că aș fi atât de barbar, barbar ca și atunci, dacă te-aș fi părăsit lăsându-te lângă corpul scumpului nos-’ tru prieten, de oarece nu-mi era învoit să rămân acolo. Judecă; și tu cum eră să te las singură și ce rost mai aveai lângă acela care nu mai suferă, care nu maii există. Mâne ne vom! face toată datoria de prieteni. Ne vom’ informa unde va fi așezat și vom merge să-l vedem1 și să-l acoperim cu flori. Nimeni însă nu poate cumpeni dragostea și prietenia mea. Din toate valurile vieței tot eu sunt stânca care rezistă1 furtunei, ce-o macină, și o știrbește zilnic. Aibi milă) de mine. Nu mai plânge. Durerea ce suferi pentru altul în brațele mele, mă răpune. L-ai iubit atât de mult Mărie?!...

— Iubit! E greu de pronunțat acest cuvânt când îi cunoști cuprinsul. Pot jură că nu l-am iubit de loc, însă mi-a fost nespus de drag. Între noi eră’ ceva cu totul intelectual. M-am atașat cu atât mai mult, văzând că în ultimul timp al boalei tale, mă îndepărtai cu atâta indiferență. ’

— A sosit ceasul mântuirei. Mă durea grozav, Mariuca mea, da eram convins că> tu îl iubești cu adevărat și-mi ziceam; că nu am nici un drept-să-ți reîncep nenorocirea. Știam că ești în stare de orice. sacrificiu pentru a mi redobândi afecția. Din astă vină, pentru âțT înlătură povoara jertfei, pe care crai gata să faci, rn-am Ipiurtat astfel de -aspru cu tine. Îți arătam numai ghimpii, rozele erau ascunse în sufletul meu. Ce-a fost e deja trecutul, ș-acuma să nu te mai desparți de singura ta ființă.

— Gioni greșala mi-am izbăvit-o de mult. Acuma îmi pare nespus de rău de o prietenie. Îți jur Gioni în toată puterea conștiin: ței mele că, numai tu ai fost adevărata mea iubire. O simț!. Inelul logodnei noastre nu l-am scos (din deget. Simțeam că logodiți am fost. pentru totdeauna. Nu-ți pot destăinui mulțumirea, când întâlnindu-te rănit, am văzut în degetul tău veriga mea, chezășia zdruncinată o clipa.

— Pe noi ne-a despărțit lum;ea și legile noastre canonice. Sufletele s-au iubit de-a pururi. Îți aduci aminte când ne-am togo-- dit duduia mea, scumpa mea — spunea el. sărutându-i mâna și veriga.

Maria pătrunsă de gingășia momentului lângă acest om! atât de lovit din vina ei, îi strânse mâna și cum’ o apăsa pe piept, se plecă și sărută1 și ea veriga din) degetul lui! Gioni, șoptindu-i:

— îmi aduc aminte. Uite în astă clipă parcă totul în mine își aduce aminte.

Pe când Gioni Paclea căută’, prin amintiri duioase Să ademenească ființa ce fusese a lui, Maria îndurerată se simțea silită să se .ascundă siibt hiaSca fățărniciei.

Întrebuința cea mai dibace artă pentru a i lăsă iluzia lui Gioni. Răspundea cu vorbe alese și aceleași desTnierdări, pe când era sfâșiată de durere.

„Gioni a spus că-mi arata numai ghimpii, pe când rozele erau ascunse în inima lui. Eu îi arăt rozele, pe când ghimpii, se afund tot mai adânc.”

— Gioni urmă. Erai ca o floare fetițo, cu. coadele lăsate pe spete, cu rochița albă deschisă pe frăgezimea pieptului tău. Cum te-ai împurpurat deodată, când ți-am prins în jurul gâtului lanțagelul cu crucea. Cu ce ochi m-ai priviți

— Cât mi-ai fost de drag Gioni, și-au rămas răbojuri adânci. Din ele — simt că mai pot dura ternei vieței noastre.

Vorbeau invocând trecutul ce le înviora viitorul, li cucerea viața trăită. Lângă Gioni, Maria regăseă vechile ei obiceiuri și credințe. Nu avea nevoe de început nimica nou; încercare de-al cărui fiaSco se încredințase. Cu Gioni lăsa o obișnuință pentru a o primeni cu alta mai trăită.

Auto trăgănat scobora poetică șosea de pe dealul Răpedea. Din depărtare-Iașul creștea înaintea lor, vălurit pe dealuri albe.

Intrară în mugetul sirenei, ce-și croia drum printre trăsuri și lume, și curând se aflau pe urcușul dealului Copou. Eșiră în câmp.

Căsuța lor se zărea așezată parcă pe tem-elie de troian și înhorbotată de crengile spinoase ale pomilor încărcați de promoroacăi. Maria se apropia cu aceiași jale de noua ei locuință, cum se despărțise de depărtata vilă .în care părăsi — silită de împrejurări — mu ființa, ci cadavrul ființei lui.

III De când de pe frontul răsăritean se retră-

gea o jumătate de continent; pe frontul apusan înainta un ;conjinent întreg: America,. Pe valurile oceanplui, răsărea un nour încărcat de fulgere și trăsnet. Uraganul înainta acoperind valurile cu întunecimea vapoarelor uriașe ce fumegau spirale negre în nerăbdarea de-a ajunge, acolo unde le atrăgea arșița mândriei umilite. Piloți americani îmbarcați, așteptau cu neastâmpăr să deschidă aripele aeroplanelor și în Stoluri de sute să sboare aruncând1 potop de trăsnete, peste urgia,1 ce se abătuse asupra Europei.

Pe când’ în apus se vânzolea întrecerea cruzimei între națiunile pțrinse în, ghiara răsboiului, spre răsărit se urzea în taină’ profundă trădarea față de înțelegere. Țarul Neculai al II-lea, influențat de soția sa Alexandra care lucra în ascuns cu Rasputin și Stuermer, apropie acordul cu kaizerul în favoarea unei păci separate între Rusia și Germania.

Pe cât de tainic se lucra, tot atât de. fin se spionă de englezi, care surprinser.ă mișcări suspecte Țarului, și de care au fost apoi deplin convinși.

Astfel înțelegerea mijloci - - celor mulți doritori de libertate și care complotau de mult,— îndemânări pentru a scăpă de jugul țarist detronând trădătorul lor, și indirect salvară România care avea săj fie împărțită și contopită în țările peste care domneau uzurpatorii. Și se descleștă ancora ruginită care ținea în loc libertatea.

Sguduiri la intervale, de mult vesteau că în adâncimile poporului rusesc clocotea vulcanul. Ceasul mântuitei sună. Cuvintele cuviosului Simio.n răsunau pretutindeni. „Acuma sloboade Doamne pe robul Mu, căci îmi văzură ochii mântuirea iioastriL”- Sbucni revoluția și ca un vulcan care se formează aruncă toată cupola în aer. Se cutremură o jumătate de continent, se prăbuși țarismul, se dislocă toată periferia, când mărinimosul popor — cliberându-se prin robusta lui încordare — dezrobi și toate naționalitățile subjugate de țarismul uzurpator.

În dezordinea și dezorientarea ce ,domnea, se lămurea consecință abuzului țarist, care se slujise de popor ca și de dobitoace.

Părea o durere a mulțimei ajunsă la saturație.

Sbucnea revolta într-un om simplu, dar care știe ce vrea.

Sclavia era zdrobită prin afirmarea mândriei poporului din care pierise frica și înjosirea, ș-acurn de sine stătător, săvârșea așezarea mai multor republice pe temelie democratică, trecând peste cadavrul țarismului care se svârcolea în cea mai dureroasă agonie.

Martirizații din Siberia, care până atunci nu avură drept răsărit decât: torțe aprinse, facle funerare ce luminau: Auto-do-Je-ia inchiziției țariste;, deodată revăzură lumina libertăței. Negurele se topeau și soarele dreptăței revărsă lumina-i asupra tuturora.

Anarhia domnitoare a câtorva familii de exploitatori, care conduceau lumea rusească subt knut și baionetă’ se revărsă anarhic de dureros împotriva autorităței țariste, și uriașa mișcare aduna toată puterea în lăuntrul țărei. Izolată cum1 se afla, României nu-i mai rămase decât răcnetul și disperarea strânsă ca și Laoocon de doi șarpi puternici. Frontul dela nord era amen.ințat. Moldova. rămânea ca o clădire. cărei i se dărâmau zidurile. Situația B.clgiei și a Serbiei. — Pe când în Rusia, în dragoste frățească naționalități diverse, sărbătoreau libertatea tuturora, aruncând stârful stăpânului, pentru a-l înlocui cu cârmuitor; românii de dincolo și dincoace de Carpați erau atrași de aceiași vrajă. Din Bucovina răsună tâhguios glasul ofițerului Corneliu Vo-, ronca în strigăt:

,’Ratiele noastre s-unt pete rușinoase. Suntem duși cu Sil,a.-să luptăm împotriva, fraților noștri.”

În Chișinău, capitala Basarabiei eliberate, preotul Simion Murafia desfășurând stindardul țărei, rosti cu căldura nobilului său avânt:

— Ne credeați morți, dar nu am murit ci am dormit.

Se adevereau cele spuse. Supt piatra grea ridicată, ca și Lazăr, zăcea vie Moldova de peste Prut.

Un entuziasm nebun cuprindea norodul. ’ Toate naționalitățile se înfrățeau întru a sărbători neîntrecută libertate. Întreaga suflare a republicei Basarabiei era adunată în frumoasa capitală împodobită cu stindardul României. Orășeni, preoți și plugari ei cei întâi care-au cerut să se unească cu plugarii de pe celalt m!al al Prutului, sărbătoreau frăția libertăței.

Pretutindeni inteligența rostea cuvântări înălțătoare. Peste tot bătea inima în căldură frățească. Femei plângeau, copii stăteau smeriți, preoți cu capul gol și în odăjdii făceau cruce în fața stindardului României. Se îmbrățișeau de-a valma în sunetul muzicelor și al uralelor ce umpleau văzduhul Moldovei de pe ste Prut ce se rezlețise independenta, cârmuită de Sfatul Țârei care aduna înțeleaptă inteligență a republicei.

În acel moment hain do critic, cu trei părți din țară ocupată de inamic, nimeni nu se putea bucura deplin.

Se adeverea minunea din poveste: Un ochiu râdea pe când celalt plângea.

Totuși se lucra pe capete pentru întruparea Basarabiei în configurația României și minunea avea să se înfăptuiască în, anul 1918, care va rămânea cel mai strălucit an din istoria neamului, căci prin 1918 s-a răbojit veleatul închegărei pentru vecie al Întregului popor român cuprins în patria visată de veacuri.

Printre persoanele oficiale, care plecau pentru a pune la cale unirea și întregirea Moldovei, se strecurară și soții Paclea.

Ceasul era cucernic. Micimile sufletești ale sectarismului de partid dispăruse și cu dragoste și râvnă fee pregătea tot mai strâns, sporirea țărei.

Vestea desmembrărei Rusiei înflăcărk tot mai viu pe’ cei împricinați în cauza dreptăței, ș-atunci din adâncimile Siberiei începură a se îndrumă’ spre țară foștii prizonieri. — bucovineni și transilvăneni, sloboziți de ruși.

Ajungeau în trenuri lungi, din. lungul drum, printre troene, pentru a întări frontul dela nord1 ce începuse a slăbi.

În Chișinău, li se făcă grandioasă și caldă primire.

Preotul Murafia fu acel care le înmână flamura tricoloră ce se sbătek uriaș și falnic după o sută de ani peste frum-oaja qapitalâ a Basarabiei, și peste sute de ani de-asupra capetelor fraților de peste Carpați. Doar sunase ceasul când pentru întâia ’dată se pregăteau să lupte și ei pentru dezrobirea țărei lor.

Și, i-a fost ’dat tot Iașului să săvârșească și sa pecetluiască opera marelui domnitor m-oldovan Ioan Cuza.

Exproprierea urma împământenirea, și unirea tuturor provinciilor române se înfaptuia pe urma unirei celor două principate ce mîii rămaseră libere.

Piața unirei, în mijlocul căreia se ridică falnica stană a lui Alexandru Ioan Cuza și cu genialul Mihail Cogălniceanu alături de trei miniștri, devenise salonul național. Hora unirei sălta în jurul mlărinimoaselor figuri, de către foștii prizonieri ce sosiseră din Siberia. Cu flamura dată de Murafia înainta mergătoarea, cortejul pleca spre stana celui mai strălucit domnitor războinic — Ștefan cel Mare.— înaripați de aceste figuri fruntașe ale neamului, plecau, cu toate că de-a lungul frontului românesc domnea încă cea mai desăvârșită liniște.

O lume de admiratori, se îmbulzea încă Împrăștiindu-se. Asistase la întâia solemnitate a prizonierilor din Siberia, care porneau pe front.

Norodul ca în timp de nesiguranță se alegea în grupuri sfătuind.

Un sublocotenent tinerel și spân, trecu salutând un grup, și superiorii răspunseră cu un respect neobișnuit pen.tru subalterni. — Cine-i mă? Prințul moștenitor? Nu prea văd de departe. Așa saluți — Ași făcu, cela.lt cu o mișcare în sfârcul gurei. E viteaza noastră.

— Cum1 o femeie?... Insul rămase cu capul întors după tânăra fecioară oprită de o soră de caritate. Caterina Teodoroiu purta: manta lungă, botfori, așa că se pierdea forma convențională; rochia. Mergea alignând și se sprijinea pe un baston de abanos cu mânerul de argint dăruit de generalul regimentului în care luptasie.

— Parcă nu-mi vine să cred...

. — Ba să-ți vie. E o vitează de admirat. A fost rănită în mai multe rânduri, și în urmă grav la amândouă picioarele. De abea de câteva zile a eșit din Spital după luni de suferințe. E o cercetașe, căreia i-a murit doi frați în război, și cum nu mai avea pe nimeni pe lume, s-a înrolat într-un chip clandestin și a luptat de-a valma cu cei. mai viteji. Spune că vrea să-și răzbune frații, singura ei iubire.

— E o figură interesantă.

— Cred’ și eu. Să aibi curajul să intri în foc, sub cel mai grozav bombardament, care a existat decând1 se dau răsboae! Și doar e o mână de femee. Se vede că e plăzmuită ’ numai din nervi. Uite, are semnul rănitului de două ori.

— Mă credeți — zise altul — e mai onorabil-Semnul rănitului decât decorațiile pur--tate ca pe tava de serviciu slugarnic pe multe piepturi de adevărați lachei.

— Auzi drăcușor de fată — spunea altul privind încă după’ ea|-— ® A do.ua fată; de la Cozia.

— Asta e fecioara dela Jiu..

— E frumoasă? se interesa un tânăr.

— E’ vitează, eroinăl Prostule.

Partea a doua

I

În apus culorile cărților diplomatice se ’ prefăceau în roșul sângelui și crima cea mai penală era să-ți declari umanitatea internațională. Martirii erau naționali. Numai femeile care-i îngrijeau; ca și Antigona, nu mai puteau distinge între frații inamici. Omul se transformă’. Cruzimea impusă învia bestia. Ideia răsboiului și instinctul conservărei, exalta eroismul, adună rezervele puterei, resursele energiei.

Se înfăptuiă metamorfoza omenirei. Totul retrogada, devenea compact, omogen, și, pe nesimțite, omul se oțelea, îl împietrea rigiditatea morței, ș-atunci milioane de fiare sălbatice înaintau învrăjbite spre neantul răsboiului...

Fioroase !de tragice erau veștile ce arătau icoana apusului. i I j Fioroase de tragice erau veștile ce oglindeau icoana răsăritului și românii rămași stingheri în izolarea lor, adoptase subt presiunea împrejurărilor, un fel de liniște, bucurându-se de cele ce se petreceau în Basarabia.

Se sileau Se amăgeaiscă în iluzie, că inamicul nu va mai lua ofensiva pe frontul român, de oarece, de șase luni își retrăsese trupele dela Mărășești, Mărăști, Oituz și Uz. Ca o pronie se așteptau din apus vești ce sburau prin aer fără fir. ÎncepeaU’ a învia speranțe. Dezastrul italienilor care duceau luptă titanică) pe creștetul și în văgăunele Alpilor se îmbunătăți. Generalul Cadoma își redobândeă netăgăduita sa autoritate sdruncinată o clipă prin fluctuațiunile răsb-oiului.

D-Annunzio care ridicase Italia prin strălucita sa elocvență1, acum! se ridica în aeroplan pentru a putea cuprinde cu setea ochilor străbuni, frontierele Imperiului Roman.

Și în țară majoritatea erau optimiști. Sperau înfăptuirea Daciei-Traiane, având licăriri de nădejde. În. pacea -vremelnică, lumea căuta adăpost împotriva oăldurei ce învăpăia cu arșița.

Cu toate că’ mai toată țara era cotropită de inamic, totuși republica Basarabiei lărgise Moldova cu: dealuri horbotate de vii, umbrite de păduri, cu șerpuirea Nistrului și malul scăldat de talazurile Mărei Negre.

Familiile militarilor se așezau-prin sate vechi moldovenești, cuprinse și primitoare. Se așezau și în colonii germane și bulgare spre marea, și cu surprindere plăcută au dat și de-o colonie de elvețieni francezi cultivatori de vii în s-atul Șaba (Chabot). Maria și Gioni înaintaseră până pe trialul mărei, și se opriră pe frumusețea teniei de la Budachi în apropierea faimoasei Cetatea Albâ„ care privește cele de pe urmă valuri ale Nistrului, pierzându-sc în Mare.

Admirau frumusețea și sperau întruparea în țara neaoșe, mai sporind astfel o renje pe singurul mal latin din jurul Mărei Negre.

Albesc câteva ochiuri pe întinderea calmă, întunecată spre apus. Zăbranicul cernit însă se risipește și tot mai limpezi se aleg val de val, pe urma refluxului întunecimei ce se retrage dintre albastrul mărei și seninul cerului. Spre răsărit, o boare de lumină, apoi un sul de aur ce se tot întinde cât răsăritul.

În astă diminteață, rutrienă și liniștită], marea răsună, freamătă, tresăltând în unde. Gioni și Măria privesc uimiți pe când, cât para unei făclii soarele răsări de-asupra mărei. Tăcuți păreau cucernici în fața niemărginirei și a neîntrecutei frumuseți a răsăritului. Peste capetele lor ciripesc Pescarii, în fața lor cântă valul din albăstrimea căruia țâșnesc, sus în aer, negrii Delfini. Sufletul soarbe neînțeleasa vrajă ce fermecă prin tainele ei atât de apropiate de întunericul ființei, ș-atât de departe de înțelesul minței.

— Ne-a răpit frumusețea mărei. Și uitasem că Constanța nu mai e a noastră. Când îmi închipui... că poate...

— Nu pierde nădejdea. Fii optimistă. Prin astă prizmă^ tot te alegi cu ceva, măcar indirect. Ca pesimist nu-ți rămâne de cât desnădejdea și neantul.

De tovărășia ta însăși nu am’ disperat, și iată-ne iarăși împreună. Să sperăm că la anul vom1 fi la Constanța.

— La anu! îngână ea stâns, și în cuget urmă: „Cine știe ce va maj fi până. la anu.” Uite Gioni, spuse ea vioi — deodată mi-am răsărit în minte de Profira.. Probabil prin asociația de idei. Ne întovărășea totdeauna la Constanța. De sigur nici visează de cele‘petrecute, și că o să ne primească împreună, acasă.

— Are fie o adevărată sărbătoare pentru dânsa, cum a fost și pentru mine.

— Țin la ca ca la o prietena’. E deja cineva din familie. Cât mj-e de cu putință. În urmă nu mai rămăsesem decât cu încrederea ei.

Oare-or fi devastat dușmanii și la noi? Aud că prin multe case — ale francofililor mai cu seamă — nu au mai rămas nimic de cât pereții goli. Ai dreptate Gjonî să fii optimist. Să-mi fac iluzie că vom1 găsi totul. Profira e o femeie energică a știut să lupte cu împrejurările.

— Cum aștept să ne găsim1 iarăși la noi acasă, Măriuca mea.

— Doamne Gioni, ce stare sufletească! Acum când a trecut vârtejul, când m-am desmeticit, mă întreb ce-a fost? de oarece dragostea mea adevărată ești tot tu. Cu toate astea cu câtă părerie de rău mă gândesc la bietul doctori Sărmanul! Ce conversație plăcută și instructivă. Gioni, scumpul meu, datorită lui, mă alipesc acum mai strâns de tine. M-a deprins să iubesc inteligența, să o caut, să o silesc să se desvolte, să trăiască vie în toate actele vieței mele. Și, acuma iarăși lângă tine, simț diferența. Nu mai sunt mondenă, care-și făcea’ un cult din exteriorul ei. Acuma sunt femeie în puterea cuvântului. Adă-ți aminte Gioni, ce convorbiri aveani noi odinioară, pe apucate, cât ne în voiau obligațiile so-. ciale. Îmi admirai frumusețea, toiletele, flecăream s-pîrît ușor, apoi ne pierdeam în lumea în care ne țeseam necontenit și care ne lăsa doar libertatea de-a ne odihni oboseala zilelor trăite numai pentru vanitate. — Așa e Puia mea, acuma vedem clar. Ne-am irosit viața în nimicurile unei lumi de nimic. O lumje care trăește în frigurile de-a se îmbogăți și în delirul de a face lu». Acum1 trăim cea mai frumoasă viață; viața sim-plă și sinceră. Ai dreptate Mărie. Încep a stimă cu deosebire amintirea doctorului Criste. Ce diamapt a scos din cărbunele ascuns de odinioară1.

— Gioni — m-ai făcut să zâmbesc când1 trebuia să lăcrămez. Ai asociat o amintire atât de sacră unui joc de cuvinte veninos1.

— De sigur — spuse el glumeț — sărutându-i mâna. — Doar regina Cleopatra s-a îmbătat de cel mai puternic venin. Fiecare l-am gustat. Acum e deja trecutul și noi iată-ne ființele viitorului.

— Cine știe ce ne mai aduce ziua de mâine Gioni,dragăt Ce crezi tu? Oare se vor mai încinge lupte pe frontul nostru? — Probabil. Germanii în goana proviziilor caută să cucerească Rusia și nu e greu să domeni haosul ce Se întinde zilnic dincolo de Nistru, și de sigur nu ne vor. cruță. Noi însă, vom1 rezista.

— Astă dată, te întovărășesc Gioni. Am să servesc în cel măi apropiat cort îndărătul frontului.

Pe când vorbeau, servitoarea, o țărancă1 rumenă și oacheșă așeza ticnit; fața de masă1, cește, zaharnița, p£ne, ;unt, aduse și ciainicul.

— Poftim la ciai, cî doar sfântu soari îi di nouî suliți — și ochii mari batdaci, priveau soarele ce umplea cerul de lumină, pe când Gioni privea la al său scos din buzunar.

— Tocmai nouă ceasuri. Ne merg bine ceasornicele I linca, — spuse el glumeț. În depărtare lunecau câteva corăbii subt pânza albă1.

— Privește Gioni. Ce frumusețe!

— Și să te am’ alături duduia mea.

— Și eu mă simt, parcă la adăpost lângă tine. Fericită, dacă-aș spune, ar fi poate minciună. Trecutul nălucește necontenite umbre. Nu-mi îngădue voiciunea energiei în care stă fericirea. Vezi Gioni ta ai ajuns să fii mai tânăr decât mine.

— Fiindcă eu, nu te-am iubit decât pe tine. A fost o eclipsă — Spuse Gioni și. p,e când râzând adăugă — și umbra .pământului eclipsează1 soarele, Mărie zâmbind și ea privea Soldatul care aducea zilnic corespondență. Mână grăbit murgul ce părea și mai mic încălecat de falnica statură.

— E Ilie. Sunt nerăbdător să citesc veștile de astăzi. După cele de eri, parcă nu mă aștept la bine.

—- Ce mai veste ne aduci Ilie?

— Să trăiți dom colonel, azi vă aduc și o telegramă.

— O telegramă? — Deschise plicul. E’ cifrată- — Grăbit intră în odae unde avea alfabetul cifrat. Maria îl urmă. Privea cifrele ’ enervată. Nu le cunoștea noul înțeles. Paclea căutând mereu își tălmăci curând cele câteva rânduri — apoi distrat.— E iscălită de însăși generalul Prezan.

— Se ia ofensiva? întrebă ea speriată;. — Da și plecăm!.

— Când’.

.Gioni o privi preocupat, apoi către ordonanță.— Calul ți-e voinic Ilie?

— Voinic, doar îi cal moldovinesc, fugi di mănânci pământu.

Gioni Paclea scrise câteva rânduri și înmânând plicul spuse privindu-l în. ochi: Să te duci la comandament la Cetatea Albă-— Să trăiți — și soldatul dispară dând pinteni calului. Mâneca stângă goală de braț se sbătea în aer.

.— Plecăm’ imediat ce ne vine auto. Să pregătim.

Tăcuți ei începură ași adună lucrurile. Iliucă lăcrima ajutându-le. — Doar m-ani fost diprins cu niavoastră.

Curând mai tot puținul ce aveau cu ei fii împachetat și amândoi eșiră.

— Să mai privim luarea Gioni. Să ne mai desfătăm în frumusețile naturei. Cine știe ce infern al răsboiului ne așteaptă. Cu ce frumusețe ne ademenește natura în templul ei, isvor de poezie, de reculegere și pace, și când îmi închipui că trebue să o părăsim pentru a intră în Colizeu privind numai cruzime și sânge...

În depărtare marea se întindea tot mai liniștită, și în feston, ușor de spumă mureau undele pe nisipul auriu al reniei întinse. — Nu găsești Gioni, că Marea Neagră are ceva oceanic, în nestatornicia ei atât de năprasnică?

Gioni nu răspunse, ci cuprinzân.d-o strâns în brațe, parcă-i destăinuia grija zilei de mâne.

HSHj De strada Lăpușneanu ce devenise artera respiratoare a Iașului monden — mulțimea — care trecuse adesea dela sentimentul învingătorului la acel al învinsului — mișună iarăși în oarbă neștire. Câte-un spion prostit în haine se strecora, deschizând raze în suflete ofelite. Prin cel de pe urmă sbor -avântat de către îndrăzneții aviatori: Robe rt de Flaire și Dsăgtilinescu, se află că în apus, generalii Foch și Petain luase o viguroasă ofensivă și că în curând și generalul Franchet d-Esperay va lua ofensiva, la Salonic.

Vestea produse o reacție în parte dc public, căci la Salonic se hotărea soarta idealului eclipsat, pe când baza se cumpănea încă la Mărășești și Mănăști, unde armata română, echipată de răsboi, prin materialul adus de francezi și englezi, așteptă să sbucnească, ceeace mocnea pe tăcute dincolo de front. Așteptau să-și redobândească prestigiul militar. În acest interval superiorii români aveau de furcă’ cu rușii, care, ademeniți de interese personale, provocate de revoluție, iscau dezordine,, fugind să lupte în țara lor, pentru interesele lor proprii.

În Iulie 1917 liniștea frontului se tulbură deodată. Spioni, aduseră vestea, că inamicul primea iarăși mari transporturi de oameni și muniții. Deci era Ssigură ofensiva lor. Cu toate că din punct de vedere strategic frontul era formidabil întărit, de către generalul Cristescu, totuși grija creștea. Prin debandada infanteriei rusești se pierdea unitatea frontului, cu toate ordinele canonice militare executând pe cei fugari.

În ziua de 11 Iulie inamicul dă o viguroasă ofensivă la Mărăști și numai atunci, generalul Averescu se arată în strălucita valoare militară, rezistând în defensivă până ce inamicul obosit încetă atacul.

Urmă un răstimp, în care debandada rusă devenea tot mai îngrijitoare. Generalul Cristescu care comanda la Mărășești avă’ o mare neînțelegere cu comandantul rus Ragoza. Acesta se plânse și Statul Major român luă comanda generalului Cristescu, care pregătise tot terenul și dădea cele întâi atacuri.

Din lumbra tăcerei în care lucrase la refacerea armatei, răsări generalul Eremia Grigorescu, care cerii comanda și luă asupră-i răspunderea frontului Mărășești. Din ziua 24 (6) Iulie urmă ofensiva. Regimente înoite și echipate înaintau, brazde, brazde, în fața undi sul de fum1, scut prin care-i apără artileria rusească, singură rămasă fidelă la postul ei, pe când infanteria lăsa multe Strungi în front.

În zidul nebulos, licăresc miliarde de scântei și pătrund limbi lungi de foc. La un Moment dat, aerul e val de foc și val de sânge pământul.

Nu mai are ființa decât urgia uraganului ce clocotește detunând aerul și sguduin-di pământul. Ici se ridic movile, îngropând1 de vii companii întregi, dincolo se prăbușesc gropi adânci, pe când copaci falnici smulși cu rădăcina sbor în aer.

Atmosfera roșie e pătată de clăbuci compacți de fum negru.

Urgia însă ca în nepăsare trece înainte lăsând în urmă mii de viețe tinere ce se sVârcolesc în dureri.

În vălmășagul ce ca un flux înaintă mereu cu tot frontul, sUbt bombardamentul cel mai formidabil ce s-a văzut vreodată, în fața milioanelor de gloanțe, de ghiulele, ce curg potop dinspre inamic, Un glas de femee strigă cu energia întregului suflet de eroină: „înainte băeți, nu vă Lăsați sunteți cu mine”, și se aruncăi în fruntea companiei, urmată, prin ploae ’de gloanțe, de trupă, până se pierdură în negura fumului compact.

Pe tot întinsul frontului se luptau voinicii cu încordarea unei puteri supraomenești.

Regimentul 32 Mircea a rămas de pomină. Și-au lepădat: ranița, casca, bocancii, uniforma, tot ce le stingherea mișcările deprinse în larg, și numai cu arma în baionetă au pornit la atac, împotriva inamicului cuirasat, și pe care l-a pus pe fugă, căci,, odată pe câmpul de luptă ei nu se mai simțeau ca la plecare: copil, soț, tată, frate, ci laolaltă trăiau- mjai puternic în sufletul țârei lor.

Dintre aceștia rămaseră mii pe câmpie în urma frontului ce înaintă.

Printre personalul Crucei Roșii, ce se împrăștia peste tot pentru a îngropâ rămășițele eroilor scoși: dintre sârmele ghimpate, din șanțuri, de subt roatele tunurilor sfărmate; câțiva tineri —cadavre vii — căutau mereu pășind atenți printre: leșuri hidoase, hoituri de cai, capete stinghere, căști de fier pline de creeri, picioare, brațe, unele deja falange goale, strâng încleștat arma; măști de fațe ce se descompun, bălți de sânge printre cadavre barboase, pline de. insecte; fețe istovite de crâncenă luptă neîntreruptă zi și noapte cu aceiași martiri. Ei caut mereu Fecioara care căzuse în fruntea com-păniei lor.

O găsiră întreagă, cu fața la pământ cum căzu cu mai mulți tovarăși în jurul ei. Camarazii o luară pe brațe și plecară privind cu jale în urmă la ceilalți mulți camarazi, căzuți pe câmpie, unde nu mai domnea decât tăcerea funebră. Cruzimea și moartea încetaseră, singură mila revărsă peste tot câmpul luptei cucernică-i lumină.

În depărtarea aceluiași front, subt fagii din Poeni, acei Câțiva camarazi rămași din coVrip-ania în al cărei frunte murise Ecaterina Teodoroiu.duc sicriul în văii t în stindardul țărei.

Camarazii plâng ca copii, copila de 19 ani, palidă prin sângele scur». Ochii ei mari s-au închis în cel mai formidabil bombardament.

Părul tăiat scurt Se resfăța pe perina de frunze, chipiul stă pe pieptul Fecioarei dela Jiu.

Camarazii i-au săpat groapa, au udașt-o cu lacrime lăsând-o în urmă, să-i cântȘe. crângul prin freamăt de frunze, și păsările să-i ciripească’ cucernic aleluia.

III De când lupte înverșunate, pe viață și pemoarte, se dădeau pe frontul Mărășești,. Încins de dușmănie, în orașe lumea se frământă: așteptând cu oare-și care grije vestea ce avea să serveaScăi de temelie României mari.

Îngrozea însă numărul răniților și gravitatea rănilor provocă suferință tuturora. Se aduceau nu numai răniți, ci și cârduri ce nebuneau, cât și istoviți de oboseală. Dintre superiori sosiți se adăposteau pe la rude și prieteni. Istovit, și Gioni Paclea fu retras de pe front. Cu toată voința însă nu mai pută rezistă’. Se aciuiste cu Maria la d-na Serea, aducândju-i veste bună dela soțul ei.. Cum! se află de sosirea soților Paclea, Cunoștințele se grăbiră să-i vadă și să audă prin graiul lor, de cele fce se petrec pe front.

— Ce să vă spunl ’În jurul tău geme și aerul; se cutremură pământul subt tine, și ochii nu văd decât cruzime. Ah! cele mai grozave cruzimi. Nu mai puteam îndură, nu mai îndură mila atâta cruzime. Eram prea aproape ’de front, așa că, a sosit și Gioni la timp, în halul în care-l vedeți. — II vedem’ generali rosti Corbu, privind figura istovită, pe când Paclea spunea:

— Gradul îmi încheie trecutul. E ca și o decorație, de oarece, nu mă mai pot servi pe viitor. Nopți întregi de-a rândul nu am dormit, alături de generalul Grigorescu. E1 o zale, un granit. Numaieom ci supra-om’, și supra-oameni au devenit toți oștașii noștri. Adevărați Șinei, cum caracterizează poporul omul-putere.

Nu cred că Mackenscn, spărgătorul de fronturi, să poată birul. Câmpia Mărășești e câmpia Mamei, și cu siguranță va fi și poarta Verdun, „On n-y passera pas”.

Paclea aprinse țigara, toți tăceau așteptând cucernic, el urmă:

- — Numai acum sfe poate apreciâ valoarea armatei noastre, acum când e echipată răsboinicește. Vitejfi noștri soldați, iubiții mei mor resemnați ca Dacii și se luptă cerbi-- cos, înverșunat, fără de cruțare, ca Romanii. Berthelot cât și reprezentanții Japoniei sun.t uimiți de bravura soldatului nostru cât și de capacitatea superiorilor noștri.

— Domnule general; spuse Corbu, care stă alături, cu brațul încă bandajat — acum vor cădea și multe acuzări de care sufăr unii camarazi. Armata echipată nu „â la general Iliescu” și deci la înălțimea ei, va spune că altă vină nu au acuzații decât intrarea în acțiune nepregătiți.

— A fost cineva măi presus1 de noi care e răspunzător de această nepregMire. Nepregătire premeditată din patriotism — nu e vorbă. Acum a închinat steagul Însă și a ispășit prin moarte ,,tnea culpa” rosti cu îndârjire un magistrat în vârstă-

— Știi că prin lămurirea d-tale — și care e adevărul cel mai trist —, i îs-ar puteai deschide o portiță de salvare și lui Iliescu? E știut că aliații ne-au zorit intrarea-. Constatăm. că, cel de sus(, a lucrat fin, pentru a ne sili să mergem cu imperiul germajn, așa fel, încât la un moment dat — momentul suprem și pentru regele Carol, care nu se așteptă la o așa surpriză din partea poporului cu cave făcuse ce Vroise — Cezarul — ne-ani găsit deodată fără de arme...

Nu găsiți și d-tră straniu, când Germania și Austria inuridau piețele noastre cu industria lor, să nu ne trimită și material de răsboi, să nu ne trimită și. arme, de oarece, pregăteau de 40 de ani? Deci Iliescu...

— Iliescu — domnul meu — nu cred că .ar putea trece portița din cauza bagajului Milionar — prada războiului, cuceririle sale eroice. Nu are decât astă meteahnă. Se spune că, de când a fost mazilit, trăește la Paris în lux de milionar.

— Doîmnule., ai spus adevărul. Se spune — accentuă Corbu.—

Convorbirea fu brusc întreruptă.

Se ridicau.

Ce s-a întâmplat?

Vuetul stradei îi aduna în ferestre. Părea o revoluție ca mișcare, totuși expresia vocilor lămurea o satisfacția nebună.

Printre urâte se lămurea, Victoria de M4- Vășești. Părea că nebunise poporul când citi pe geamul otelului Traian — unde se lipeau telegramele:

Victoria dela Mărășești, germanii sunt bătuți de armata română. Mackensen e biruit de generalul Eremiia Grigorescu.

Dumeriți după- înțelesul mulțimei, brâhciră ferestrele. Lăutari soseau cu duiumul mUlțimei, cântând Marseilleza, pe care o intonau laolaltă mii de voci, cu tot avântul entuziasmului. Sbucnea strigăte prelungind: Ura-â-âl Trăiască armata români!’’ „Insfârșitl — Strigă. Gioni Paclea cu satisfacție. — Gloria lui Mackensen s-a înc--cât în Șiret.” (Căzii’ ’ofilit pțe un scaun). Ce păcat că nu am putut rezistă până Ja victoria finală’.

— În sfârșit! rosti Maria Paclea — e-a curmat cruzimea și măcelul. Când am văzut durerosul spectacol de pe front, și când văd pe acesta de pe strada!... Cred oă, oricare ființă conștientă rămâne ne-om după ce-a privit un câmp de luptă în vigoarea luptei. Câtă cruzime în comandă ..și cât devotament în supunerea oarbă a trupeil Câți sacrificați doamne!...

— Bine Mărie! Tocmai acuma în pragul victoriei, tu te ridici să mustri...

— Victorie? Victoria sălbăteciei și a cruzime i. Mi-e plin auzul și ochii de jalea tuturora. Pentru mine victorie va fi atunci’ când elita inteligenței, după încordarea cea mai viguroasă a minței ar învinge prin- convingere, stabilind echilibrul. La astfel de victorie râvnesc, iar nu la acestea Stoarse din durerea martiră a omenirei sacrificată,, silită să lupte cu cele mai infernale invenții,, degradând astfel și știința în favoarea răs: boiului.

Aceste porniri sunt demne fapte de ucigași, iar nu de civilizați. Vă întreb la ce. bun a ajuns instrucția, la ce servește: inte- ’ ligența, morala educației când tot dreptul, pumnului e ales să facă’ dreptate.

— Așa e. — apăsă un domn bătrân.— Noi trebue să luptăm1 pentru stabilirea echilibrului, în noi înșine, în societate și în stat. Are dreptate glasul femeei. Ea e mai aproape de umanitate și pace. În ea maternitatea — sursă eternă de structură —canalizează, prin iubire necontenit căi umani- - tare. În noi, denaturează și corupe, Structura de voluptate virilă, agresivă. În cauzele permanente ale naturei’ bărbătești e țesut fermentul răsboiului.

Trebue răsturnată educația. De ajuns’ cu domnia bâtei păgâne, să ascultăm cuvântul dreptăței. Numai educațiunea pacifică ne va modifica firea. Prin lumina dătătoare de viața ne voM civiliza sufletul iar nu aparența.

— Sunt convinsă, d-le Pop, că fcra nouă a omenirei nu va începe decât prin zdrobirea brutalităței ce concentrează putere, denaturând echilibrul.

Ce să vă spun? ’Privind: răsboiul, militarismul și tot cortejul brutalităței de nedescris pentru a vă înțelege, voi biirbafii nu vă pot decât plânge sex tare. Vă plâng, adică plângem împreună noi femeile, fiind că în voi își are ea: copil, frate, soț, tatăl... Da, sunt convinsă că fața lumei se va schimbă iprin intervenirea femeii. Ea trebue să se arunce între sălbatecii luptători. Să ’se afirme luptătorii de idei și principii sănătoase, savanți cu bază culturală! și vederi largi să cârmuiască țările, iar nu nebuni care nu au ca temei decât arbor genealogic, la umbra căruia cresc destule ciuperci otrăvitoare.

Numai atunci, când aceste monstrozități păgâne, clocite de autocrați; creere degenerate prin libertatea abuzului, boli ereditare, ca în familia regilorBavariei — consacrați tronului de turme de nerozi, — vor intră în, râDdul tuturora, numai de atunci va începe adevărata civilizație.

Pe viitor noi femeile, vom căuta să luptăm din răsputeri pentru a distruge forța brutală a trecutului, introducând pacinicul echilibru.

Să nu mai rămâe urmă Ide fabrici de arme. Să nu mai existe om care Să vrea răsboi. Iată marea misiune a femeei pe viitor, dar pentru aceasta ea trebue să aibă demnă tovărășie a bărbatului civilizat... în puterea cuvântului civilizat.

— Draga mea Mărie — întrerupse Gioni — vorbești admirabil. Păcat că te-am auzit prea puțin...

— Suntem fericiți — se. ridicau glasuri, pe când generalul urmă:

— ’Pentru minfe e o surpriză, deprins cum sunt să te cunosc tăcută și rezervată-

— împrejurările, cum ți-arh’ mai spus Gioni. Îți aduci aminte la Budâche când’ îți Spuneam că, în ființa mea de acuma, mai trăește doar umbra icoanei mele din trecut. Și simt mândră târând-o după mine.

Înainte nu cunoșteam1 decât viața de salon și un anumit cerc de persoane, cercul pururea în petreceri și în care trăia partea mea rea și lincezia partea bună.

De când îm-prejurările mi-au arătat viața atât de vie a mulțimei, cu durerile, mizeria și resemnata înțelepciune, de atunci am în,- ceput a cunoaște adevărul a prețui ființa și munca, iar nu parazitul și decorul. Mă întreb, conștientă cum1 mă simt acuma cum m-aș mai putea întoarce la viața din trecut.

Maria se întrerupse. Mai multe persbane intrau, pe când d-na Serea cu muma și soacra ei, pregăteau cele cuvenite pentru ciai în sofragerie.

Două fetițe — acelaș chip — privind cu ochi ca viorele, și cu părul bălai lăsat în voe, se arătară pe prag.

— Poftiți la ciai.

Gioni se sprijini cu drag de brațul Măriei - și tot câte doi pășeau alături.

Dtupă întâmpinarea umanitară a d-nei Paclea, convorbirea urmă numai asupra luptelor și victoriei dela Mărășești din punct de vedere militar și patriotic.

Femeile, între ele preschimbau eroismul în umanitate.

În tot cuprinsul țărfei nu se măi vorbea’ de

cât de „victoria dela Mătrășești, de eroismul neîntrecut al armatei române. Cu toate acestea chiar bravii generali erau siliți să constate că, cu toată lupta câștigată în oea mai glorioasă isbândă, cu tot prestigiul armatei redobândit, totuși, în mijlocul frontului cum se afla Moldova, ea rămăsese ca o poartă pe laturile căreia dispăruseră pereții. Revoluția rusească1 atrăgea tot măi mulți aderenți de pe front, așa că, Moldova era amenințată să fie încleștată pe amândouă laturile ei.

Nu se mai putea’ rezistă’; victoria dela Mărășești eră finalul. Răsboiul se opri isbit de situația tirană-. Berthelot măi făcu câteva proecte de rezistență, însă, studiindu-le cu generalul Prezan, șeful Statului Major, cât și întreg corpul de generali, ste convinseră de zădărnicia procetului și-l părăsi. Umilitor de trist însă nu mai rămase decât alternativa: pace separații cu inamicul sau capitulare.

Trecuse, fierul roș, umilind și secătuind până și cenușa din vatră în Oltenia, Muntenia și Dobrogea. La rânduiala ei încercată. Moldova avea de ales, și cum oamenii politici erau siguri de victoria finală a aliaților lor, pentru a nu fi jefuită și cotropită și Moldova, se hotărî pacea vremelnică-.

. Inamicul zorea, simțindu-se stăpân pe situație. Jurnalele francofile dispăreau zilnic,., de bună voe, pentru a înlătură cenzura germană ce se anunță. În ultimul număr al ziarului „România” mai apărea încă spre uimirea tuturora ordinul de zi iscălit de colonelul Pomponiu cu data de 24 Aug. 19x7.

ORDIN DE ZI „În timpul ciocni rei de eri noapte, pe Dealul Secului, a. căzut în fruntea plotonului său, lovită în inima-i generoasă, de două gloanțe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7.-a.

Pildă rară a unui cald entusiasm, unit cu cea-mai stăruitoare energie, aceea, pe cari unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina dela Jiu”, și-a dat jertfa supremă-, lipsită de orice trufie, de orice deșartă ambiție. numai din dragostea de a apără pământul țărei acesteia, cotropit de dușmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălțimea celor mai viteji apărători ai țărei sale, pe cari i-a întrecut prin puterea, cu care își înfrângea slăbiciunea femeiască, știind să dovedească’ vigoarea" bărbăției de trup și de suflet și calitățile întregi ale unui ostaș îndrăzneț, neobosit și plin de entuziasmul de a se face folositor cu orice preț.

Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tg.-Jiu, aceea care și-a desfășurat o energie rară împotriva „morței albe” care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic, pornise din nou în, luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui și ea la opera cea mare a răzbunărei, la a cărei pregătire a .luat a parte activă.

A căzut înainte ’dje a ajunge la țelul-acestei revanșe.— Și-a ’dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obține apoteoza de vorbă, ci pentru căj așa cerea inima ei, pentru că așa ,’credea sufletul ei, că’ i se împlinește datoria vieței.

Aceea care-n vitejia-i comunicați văl a murit în clipa când se descoperea, spre a-și îndemnă’ ostașii cu vorbele: „înainte băeți, nu vă lăsați, sunteți cu mine”,’ are drept din clipa aceasta la cinlstirea veșnică; a tuturor Românilor.

’Pentru ’dragostea-i de țară, pentru simțu-i rar al datoriei, -pentru energia și avântul cu care și-a împlinit, ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe Regiment, dând-o ca pildă tuturor Ostașilor.”

Lăcrimaseră toți ochii, citind mărețul ordin de zi.

Fiecare se gândea’ la jertfa făcută, la strălucita victorie, chezășia, piatra fundamentală a României mari.

— Deocamdată însă, tot acest idealism1 pe al cărui prag se-aflau, era umilit de realitatea în.care se găsea țara, ’amenințatăde-a: fi călcată pș-, insula mică’ — Moldova — ce mai purtă numele de România liberă’.

Se speră totuși în izbânda finală1 a aliaților cu. toate că în Rusia, războiții prinși în cuirasa rusească, se tot alegeau în matca naționalităților ce-i împărțea. Se reîntorceau fericiți că nu mai sunt numiți ruși și căi vor trăi de sine stătători.

Părăsirea frontului eclipsă rezistență, totuși mișcarea colosului dela Nord avea să prepare viitor sigur României prin schimbarea mentalităței, care zdrobea politica impjerială a lui Petru cel Mare, ce trecea ca moștenire urmașilor: cucerirea DardaneJe-lor — și spre care — puntea — era menită.7 să fie țara românească acoperită de țarism1.

Revoluția cu forme empirice începuse â împărți ideile, adunând tot mai mult în inima țărei pe toți împricinații marei cauze a libertăței subjugate.

În acel moment hain de critic, izolați din toate părțile de aliați, românii îndurau drama sufletească a momentului care era tot atât de dureroasă1 ca și tragedia răSboiului îndurată. BJocați nu aveau altă’ alternativă decât: „Pace se,pârât# cu inamfcul sau capitulare”.

Momentul era solemn de trist, miniștrii păreau convalescenți du păi o grea bo|aJăl Misiunile streine începură a se îngrijea de oarece atât prin Odessa căit și pe la Riga. Germanii puteau pătrunde, învăluind astfel Moldova, și în care erau amenințați Să fie prinși. Curând generalul B-erthelot sVonj de plecarea lor de oarece altă eșire nu aveau decât prin Rusia.

Situația se agrava zilnic, germanii începuse a debarca la OdesSa, când Berthelot, ceru protecția lui Lenin. Acesta garantă trecerea misiunilor streine pe tot parcursul, frământat de răsboiul civil, cu condițiune să’ fie grăbească de oarece Lenin prin un manifest declară că, Rusia nu mai poate urma lupta și că Inipreună cu Ukraina se declar gata dă încheie pace Separați cu Germania. O astfel de hotărâre impusă de împrejurări locale, creia o situație perversă României, care cu toată dorința potrivnică, se simțea târâtă spre umilință ca și misiunile streine constrânse. Peste câteva zile, misiunile erau gata de plecare de oarece germanii amenințau că vor învălui toată Moldova, că le vor tăia drumul, ieșin-. du-le înainte prin Petrograd și Moscova. De fapt erau încă departe și misiunile căutau săi se strecoare cât mai curând’. Li se pregăti un tren cu adevărat blindat, înarmat cu tunuri, mitraliere, muniții, serviciu sanitar. În mic tot ce le trebuia pentru o eventuală întâmpinare a inamicului, în, lun ga călătorie ce aveau de colidat, făcând ocol pprin Rusia, unde frământările răsboiului civil înlesneau intrarea germanilor.

Toată suflarea Iașului alergă să salute steagul francez ce se înfășură, pe când,- generalul Berthelot, ilustrul cetățean român, care ajută la reorganizarea armatei române, cu ochii în lacrimi, cuvântă în, muzicală limbă franceză mulțimei ce-l ascultă, năsădindu-se în fața trenului.

„În nenofocirea ROrrtâniei sunt obligat să vă părăsesc. Plec cu ’moartea În suflet. Văd în ce condiții însppimân tăioase, vi Se cere să capitulați. Văd bine drumul Spinos al calvarului României, el este însă aproape de sfârșit. Văd pumnalul pe care dușmanul îl face Să lucească, pe când ei zâmbesc!

România Să /uS-și piardă speranțele. Trebue Să vedem cu toții un cer mult mai senin. Fiți siguri că nirs-a spus încă ultimul cuvânt. Franța și aliații nu recunosc și tui vor recunoaște niciodată această pace rușinoasă. Fruntașii țârei ’ntele și-au făcut toate rezervele asupra grelelor condiții ce vi se impun, acum când ați rămas izolați de marii voștri prieteni.

Va veni ziua când, se vor adună reprezentanții popoarelor în jurul mesei, unde se va senină pacea lumeț. Atunci cu o tră-. sătura de burete, Franța și aliații săi vor șterge umilirea și vor râspfăti toate dureroasele jertfe ce faceți ipentru cauza cea mare. Atunci vor veni zilele frurnoaSe pentru marea Românie.

Ofițerii mei plecând cu mine, lasă în România prieteni mulți.și duc cu ei atâtea sentimente frumoase și profunde, pentru țara unde au trăit zile grele. Ceilalți rămași pe vecie în ‘pământul țârei vopstre, fap o Sfântă, și eternă legătură- între. Rptriânia și Franța, Nu voi putea ascunde, dât de durerpasă îmi pare plecarea din România. Nu vă pot ascunde, că plecând duc cu mine, în inimă, o parte din generosul suflet al României care, soarbe până la fund paharul nenorocirilor.

Români, nu vă zic adio ci la revedere, cu toată speranța și încrederea în vremea dreptei cauze.”

Trenul se mișca încet, lumea îl urmă strigând: ura, Trăiască Franța. Trăiască generalul Berthelot.

Trenul dispărut, mii de persoane se reîntorceau pe câmp, de oarece trenul pregătit „anume, nu pleca din gară ci dela o mică - haltă afară de oraș.

Mulțimea tristă, părea un convoiu ce se întorcea dela o înmormântare. Miniștrii cu fața descompusă păreau cadavre vii. Autoritățile-cât și lumfea cu stare se urcară în auto și trăsurile ce-i așteptau, pe când mulțimea se trăgăna, cuprinsă, de frică necunoscutului.

Cu ochii în lacrime ordonanțe priviră până ce, la o cotitură dispărură amabilii lor șefi francezi, câre-i salutau.

Un murmur de voci în care fierbea’ grija.. Mulțimea se alegea în grupuri, reîntorcându-se în oraș.

.— Simpatică figură, oe zici? Cât era de mișcat sărmanul. A lucrat din răsputeri să poată realiză’ ceva Re frontul nostru.

— Era prea târziu. Totul era minat de mult de germani’. Ne bizuiam1 pe o aparență șubredă și ne-a fugit pământul de subt picioare. El a rămas trăsnit când a ajuns pe front și a văzut cu ce material de răsboi ne am1 avântat, și cu ce organizației

Sunt disperat — a Zis — văzând că trebue Să vă organizez subt foc.

Acum1 s-a văzut armata de auxiliari preparată de regele Carol. Aci dresaj, cu arsenalul în Germania. Ș-acuma echipată ca decor de teatru de mkrele general Iliescu et companie. Devenise deja celebru în revistele franceze...

— Și ce organizație — insistă altul. S-a minunat Berthelot când i s-a dat cifra de 250 ofițeri în Statul nostru major. Cum a exclamai el — iot 250 avem și noi: pentru armata noastră de câteva milioane de oamleni/ Și mon cher j-a curățit dela Marele Cartier, pe rudă, pe sămânță. Acolo se încuibaseră paraziții. A trimis vreo 100 pe front. Lucrau la câte nimicuri toate, pro-’iejâfiij, lucrări care — spunea generalul — În Franța sUn-t săvârșite de- invalizi și femei. Acuma prin Berthelot am văzut ce trebuia să facem1!...

— Da, acum se vede și valoarea strategică a generalului Culcer. Îți aduci aminte cum stăruia să se părăsească1 Oltenia,- justificând astfel îndreptarea liniei frontului. Ijmediait i s-a luat comanda:. Cum să părăsească guvernul o bucată din țară.. Sentimentalii!

— Ș-acum! — Acuma am părăsit și Oltenia și Muntenia și Dobrogea. În fine am rămas pe astă părticică ca pe un ostrov. Așteptăm salvarea. — Salonicul.

— Și cu toate neajunsurile tot am avut. victorii. Sărmanul Dragalina! Ce păcat! El a fost cârma eroismului, când cu faimoasa victorie dela Jiu în trecătoarea Lainici. Divizia lui a fugărit și sdrob-it falnica divizie bavareză poreclită Sburătorii — calul lor de bătae. l-au colindat pe toate fronturile pentru lovitura de grație.

— Destul de umilitor coifului, mândru! Auzi mon cher, să fugă rușinați în fața baionetei noastre!

— ’Adevărat umilitor. Vezi tu, cât au fost. .forțe egale, ai noștri, nu numai că au ținut piept, cu ce brumă.’ âveau, dar au și biruit. Numai când inamicului i-au sosit întăriri, iar noi am rămas cu una în fața a trei’ divizii; de sigur că era greu de luptat, considerând1 și mijloacele noastre de rezistență’. — Fire-ar al dracului de. revoluție, ^a ne-a slăbit frontul. Cei măi niplți fug. Se Întorc mai toate părțile anexate în Rusia. Pe cine să condamni? Undle ,e Rusia? Ce au subjugații să mai lupte în afară’. Un haos!

Un haos era și în mintea fiecăruia, dar mai cu seamă în a acelora care-și luase asupra răspunderea răsboiului în care — Cu toate jertfele — tot amenința peirea. Momentul era dezastros, guvernul, fața de alternativa Ce’ i se impunea de către inamic se dezorientase) își pierdea echilibrul umiliți. Nu putea trata pacea ruși noasăei care declaraseră răsboiul, și pe când guvernul se sbătea în nenorocita situație, publicul aclamă pe generalul Averescu, care, prin purtarea sa cavalerească pe front, față de trupă, deveni idolul mulțimei, ’dobândind cea mai strălucită’ popularitate, pe care-a putut-o avea un orii1 în România.

Astfel generalul Averescu formă un guvern sub preșidenția sa și plecă la București pentru tratativele de pace.

Cu toată bunăvoința marelui patriot și cu toate că fusese coleg de studii militare cu Mackensen, el nu obțină decât deziluzie. Și generalul Averescu văzând1 că propunerile sale sunt atât de pângărit© d-e către inamic, demisionă după scurt timp, și. cum germanii ocupaseră totul, rămase la cârmă ministerul din București. Se spera că Alexandm Marghiloman — cave tot timpul ocupației jucase cel mai antipatic rol, va dobândi condițiuni mai favorabile. Totuși în chestiunea tratativelor, conduita germanilor rămase aceiași. Răpeau toți munții și o parte din țara de șes, plus stime enorme — despăgubiri de răsboi...

Marghiloman văzând că nu are mai mulți sorți de izbândă, trăgănă, întârziind încheerea-păcei rușinoase, de oarece prin vești ascunse se știa că bulgarii se retrăgeau de pe front și că pretinsa victorie trâmbițată de comunicatele germane — singurele știri autorizate — se clătinau.

Totuși prezența lui Marghiloman mlădie puțin asprimea inamicului.

Moldova rămase ne’-îngenunchiată, ne jefuită... I se trimise o-singură comisiune de control care țanțoșe își exercita misiunea cu toate că era întâmpinată de populație ,ca ?i cânele Întru joc de popice.”

Cu cât însă se prindea firul cu restul țârei prin trenurile ce circulau tot mai dese, cu atât se pierdea cu aliații. Apusul rămase în întuneric.

Situația liberalilor cât și a lui Tache Ionescu care în urtmă colabora cu guvernul, cum a colaborat și cu alte guverne, atunci când se reclama capacitatea sa — ste resimțeau. Imperialismul go man umilise pe toți și pe cei mai demni.

O mâhnire generală întunecă frunțile. Regele și Regina Maria plângeau; se gândea la ruina dinastiei; Regina se mai gândea — poate — Ia șarpele mândrei Cleopatra. Tot ce-i suflet românesc se cutremura auzind veștile triste ce veneau de Ia: București, cu pretențiile .inamicului în pacea separată. Se îngrozeau la ideea că. România va rămânea’ provincie germană și că’ toate aspirațiunile vor rămânea’ visul cel mai trist.

De luni întregi românii zăceau subt zăbranic cernit, citind’ cu inima sângerândă’, comunicatele cu vâlva strălucită a victoriei germanilor.

Deodată însă tresăriră. Pătrunse o rază de viață când brusc cază temperatura comunicatelor falșe. Începea a se vorbi ’de forțe superioare ale inamicului și de retra-. gene conform, planului.

Sbucnî din mulțime strigătul —germanii sunt învinși — și cu o contagiune luittytoare se împrăștia vestea încălzind toate sufletele ce reînviau la viață.

Din taina ce ne întunecă, apusul învingător pregătea să ne străbată o altă rasă și năprasnic tresări tot sufletul românes-c când se vesti că trupele aliate se aflau la Dunăre cu generalul Berthelot, în fruntea lor.

În opt luni, decând plecase ofilit, din România îngenunchiată, el făcuse aproape ocolul pământului, pentru a se reîntoarce să ajute țara care îi sărise în ajutor Franței și pe care, Silit de grave împrejurări, o părăsise în mâna dușmanului.

Moldova întregită deja prin întruparea Basarabiei sbucnl într-o manifestație de nedescris. Clocoteau stradele, plângeau, se îmL brățișeau, se exalta toată ființa în fericirea tuturora de-a vedea iar între ei pe cel mai scutnip prieten al României la cârma armatei ’de salvare.

Gertnânii sosiți în Iași Se mistuiau, plecau în ascuns, umiliți ca vai de ei, pe, când guvernul Brâtianu Federația, cât și curtea regală, pitiți și ofiliți, prindeau iarăși vlagă. Și iată că aceiași, care adineoare, umiliți în mândria lor, văzură (cum potrivit sună versul marelui Alexandri):

Vi/t și Hunii, vln & Goții.

Vin ’potop, potop cu to(U,..

priveau acum1 din înălțimea mândriei lor cum;:

f ug. și Hunii, fug și Gofii

fug pptpp, potop au tpfii.

Din desimea codrilor Moldovei se arătă iarăși Zimbrul, simbol care împuternicise chezășia țărei pe toate pecețile hrisoavelor din trecut.

Bucovina prin dese sfaturi la Cernăuți înmugurea dorința alipirei mormântului dela Putna, tovarăș mândriei neamului, ca și amintirea"cucernică a morței în efigie a domnitorului Grigore Ghica, căzut odată cu înstrăinarea Bucovinei.

Zilnic armata cuprindea tot mai în larg cerc întreaga orbită a țărei întregită, n» însă’ cu aceiași liniște și înfrățire ca în Moldova cu slavii liberatori.

Aliații și armata română, se contopiră. Inamicul fugea pe capete pentru a nu, fi blocați în țara unde se începu vajnic rălsboi întru cucerirea Transilvaniei.

În Alba-Iulia se și manifesta pentru alipirea țărei, sporind din mâi în milioane de voci. Și hrisovul fu chezășit cu sute de mii de răni, pfeceți roșii închizând mântuirea neamului.

Armatele răsbeau iarăși prin cele șapte trecători — arcuri de triumf. Setea răsbunărei seculare întărită a dat de-a dreptul răzbătând printre stânci, pe subt codri,: peste râuri, înaintând ca uraganul peste urgia maghiară ce sângerând în gemăte se. tot retrăgea răpusă!.

Armkta!șe află necontenit între două zone. Dincolo de front: țipete, gemăte, schilodiți, îngropați de vir, cu ochii scoși...alții aruncați în temnița dela Seghedin-Siberia, în care erau aruncați transilvănenii.

Cum trecea însă valul armatei, și brazde, brazde țara Ardealului rămânea în țara liberă, se prindeau în horă și sărbători strălucite, se înălțau în cinstea generalului Bjerthelot, armatei aliaților, ostașilor și superiorilor români cu care se înfrățea cel mai cucernic dor secular.

Femei bătrâne și moșnegi îngenunchiau în calea generalului francez, dus în vechiu alai românesc.

Carâta cu șase cai înaintași acoperiți cu velințe de preț și încălecați d-e surugii cu - haine arhaice, care chiuind pocneau în aer harapnice sunătoare.

Mii și mii: femei, bărbați, copii îmbrăcați în strălucite haine de sărbătoare, în care albeața pânzei, culorile cusăturilor, revărsau, cât ochiul poate cuprinde feeria jocurilor românești în răsunetul muzicelor ce umpleau văzduhul.

Falnicii Carpați, părtași sonorei veselii, se ridicau mândri în inima țărei răspunzând prin ecourile lor, fericirei neamului întreg. iiv. A mericanii, care indirect servise cauza

României, își afirmau acum direct altruismul generos trimițând milioane, prefăcute în alimente și îmbrăcăminte, venind în ajutor nevoiașilor: cu stomacul svântat și corpul în zdrență.

Soseau și în Iași americanii, pentru a repartiza în tot cuprinsul Moldovei întâmpinând astfel mizeria rămasă — pe urma răsboiului.

Maria Paclea se înrola îndată, pentru a spori ajutorul, colindând împreună mahalale cât și sate învecinate.

Iașul se tiecongestiona mereu. Fericiți, refugiații se reîntorceau acasă și în România Mare. Mulți soseau din Cherson și Odessa; unii convalescenți, eșiți din. spitalele românești ce fuSeră trimise în Rusia.

Și cât de mândri și fericiți trecură prin Basarabia — cea de întâi întrupatăj României — ocupată de armata trimisă, de guvernul B-rătianu, sub conducerea generalului Broșteanu.

O seamă. — refugiați în Iași zăbăveau, mulți zăceau în spitalele de care gemeau toate orașele din Moldova.

Familiile: Serea, Deleanu și Nerva, cu rude în Iași și numeroși copii, mai rărna--serăj pe loc. Dorul casei însă îi zorea. Începură: a se pregăti de ducă. Soții Paclea zăbăveau și ei cu toate că Profira le scrise că ă luptat voinicește și că scăpase cele mai mijite lucruri afară de arămărie.

Profira termină scrisoarea: „Nici nu se putea să nu-i bată Dumnezeu pe dușmani, doar ne-au ridicat toate clopotele de pe la biserici și le-au prefăcut în tunuri”...

D-nei Paclea nu-i mai făcea nici o, impresie cele pierdute. Casa ei era peste tot unde putea veni în ajutor mulțimei nenorocite. Rămăsese tot la Florica Serea și acum se pregăteau de-a valma pentru a pleca împreună a doua zi de dimineață. În salon sporea animația, pe cân/i în sofragerie samovarul — ca de aur — clocotea în abur.

Cele două mame, supravegheau rostul bagajului împachetat de ordonanță. Ele roboteau mereu și printre picături se desmierdau îndrăgostit cu nepoții de care aveați să se despartă curând. D-na Uimea era în vârstă,’ frumoasă încă, subt părul brumăriu coafat cu. multă măestrie. D-na Serea batrâna, adoptase ultima cochetărie a moldovencei — dantela neagră.

Atât mumele cât și Florica erau mulțumite de rana ce-l îndurera încă pe Serea, reîntors după două zile de luptă din Ardeal. Își ziceau cu oare-și care satisfacție: „Astă ultimă rană1, poate, l-a scăpat dela moarte, fiindcă l-a silit să părăsească frontul.”’ Florica Serea împreună cu prietenele ei intime, lucrau haine pentru orfanii, din răsboi, din stocul adus de americani. Tăcute ascultau toiul convorbirei, împăcate în suflet, de oarece și ele își făcuseră datoria în zile de cea mai grea cumpănă.

Bărbații sfătoși ridicau tonuri semețe. În emoția ce-i stăpânea, Deleanu uitase piciorul amputat cât și Nerva brațul. Entuziasmul eteriza avântul eroismului în uriașa mulțumire de-a fi și ei printre, acei care, prin jertfa ființei lor, au contribuit la întregirea țărei și a neamului. Nu puteau însă ierta partidelor politice care începeau iarăși ai se dcsbina prin învrăjbiri și trufie.

— ... cu toate pă noi-am îndurat toate mizeriile și am’ fi putut sucomba; sacrificați în dezastrul întâi faze a răsboiului, și cu toate că, în urmă, echipați răsboiniceștc — nouă ni se datorește rcînfăptuirea vechei Da;ii, totuși partidele politice își dispută dreptul gloriei. O să vedeți — sunt cam prooroc - curând luptele partidelor politice vor desbina ce-aml adunat noi la un, loc, vor Semăna discordia și în ținuturile alipite, vor perverti în’ corupție toată frumusețea sentimentelor de astăzi. Înțelepțește ar fi, ca acuma, după acest val trecut, toți șefii de partid, în fața marilor necesități săț-și zică: „de asttfzi nu mai avem partid, ci numai patrie.”

— Ași făcu Deleanu — au’ și început cu sectarismul partidului, și josnice calomnii. Mă rog, ei sunt totul, au eșit cu Magita cum laude. Noi am- rămas literă moartă.

— Ai dreptate. Ades, un geniu în viața lui de mizerie nu a fost încununat decât de spini, și"num!ai după moarte, alte generații, i-au încununat cu lauri fruntea de marmoră. Târzii vor fi laurii noștri, căci’ doar noi am îndurat privațiuni, noi am stat ca) și cârtița în umezeala tranșeelor, de noi s-a izbit toată urgia, pe când diplomații după ce ne-a rostit — înainte băeți — s-au’ retras, locuiau în cel mai desăvârșit confort. Ba mulți și-au adus la Iași și... metresele... Pe când zâmbetul anima figurile, Serea rosti —> relevezi capitolul principal, căci, n9i suntem înfăptuitorii României Mari, iar diplomații trag avantaje partidului și vor avea destule motive pentru a spori sgomotoase discursuri păr lamentare. Până acuma, noi militarii, am fost mlaziliți de a face poli ti qă. Cu votul universal însă, cine știe cum nise va denatura vederea clară de acuma. Au și început p se sfâșia, îl râfuesc pe Marghiloman... ați citit?...

— Vorba lui Serea, noi care până acuma nu arn avut drepturi politice și deci nefiih-d înUiuntrul afacerilor de partid ci privind) ca spectatori, putem1 judeca faptele fără de patimă. Căci dacă plecăm din punct de vedere politic-ideea, ne învrăjbește dacăf plecăm! însă din punct de vedere patriotic, toți suntem fii țârei noastre.

Diferența de perspectiva politică în criza extremă a momentului suprem. Iată motivul desbinărei. Vă întreb însă, dacă un om integru și-ar putea închipui măcar că: un Carp, un Marghiloman, un. Stere — fiind că nu au fost francofili —1 nu sunt nici btini români. Au avut altă perspectivă politică, cunoșteau nepregătirea noastră, cât și puterea formidabilă â inamicului și de care ne-am isbit în chipul cel mai tragic în în,tâia fază) a răsboiului.

— Totuși generale, e un punct gingaș. Să ne aducem aminte de cuvintele lui Napoleon cel mare. „Când inamicul e pe frontiera, țârei, toaiâ populația trebue să fie cu guvernul.

— Vorbe frumoase Delene. Unde era frontiera țârei? Când a intervenit Carp; și Marghiloman, tunurile germane în.cepuse a amenința Bucureștiul, pe care l-ar fi putut face praf cu populație cu tot. Credi că’ și Marghiloman a avut momente frumoase. Se căutăm’ să-i vedem clar și pe acei învăluiți în ceață și Nerva întoarse capul pentru a sorbi din țigara, pe care i-o. Îndemână1 soția lui, de oarece, și degetele de la mâna dreaptă erau bandajate.

Tot prezenței lui Marghiloman i se datorește faptul că Moldova nu a fost cotropită. — Și cine știe — accentuă Deleanu — dacă cotropită de inamic mai rămânea a noastră Basarabia.

Nerva urmă — a simulat o pace diplomaticește ceea ce-a întreținut un lung armistițiu. Nu știu cum credeți voi, eu însă aș/dori ca, în acește zile atât de mari — să credem1 că tot românul simte aceiași bucurie în norocul ce a avut.

— Ai vorbit cum’ nu se poajte mai înțelept. Cât ’de bun ar deveni omul și cum s-ar primteni totul în bine, datorită n,umai acestei podoabe a minței — înțelepciunea — spuste Marta Ștefani, tristă cum’ era mereu, de când aflase că soțul ei era prizonier, și că îndura mizerie și umilință- Ea lucra ajutând Măriei, câne zorea ăi termine niște rochițe pentru orfelinat.

— Ai dreptate d-nă Ștefani. Și de astfel de oameni avem nevoe, oameni careți să gândească înainte de-a vorbi, iar nu pătimași Cari vorbesc înaintea minței — glăsui generalul privind-o cu admirație.

Într-aceste Florica Serea eșia ades, supraveghind rostul. Pentru acea zi ciaiul era servit mai sețos.

Cu toate că compătimea jalnica stare a prietenilor, totuși în inima ei era mulțumită că Ionel scăpase teafăr, era aproape lecuită rana și se fericea că în curând o, să se afle în casa și rostul: ei; cu soțul avansat și copilașii dragi.

Florica, după o raită, reintră surâzând cu ‘drag Liei care lucra alături de tovarășul ei așezat în‘fundul sofalei.

Ascultau. Serea rostea cu elocvență: ăm intrat nepregătiți... ne-au pornit nepregătițiFranța și Belgia erau și ele nepregătite, însă au fost surprinse. Totuși o generație care a dovedit curaj iar nu frică, o generație care poate spune că: a doua victorie franceză la Verdun e ’datorită numai României, o generație care n-a șovăit ci a ris’- cât totul, cum1 am riscat noi, pentru înfăptuirea idealului național, să credemi că e o generație care a deschis larg. orizont țării. — Da, așa e. Am pierdut mulți oameni și ca tinerețe de muncă, și ca inteligențe; însă am dobândit idealul; dorința realizată România Mare.

Sărmanii — urmă Paclea — ce păcat că nu au trăit tocmai ei, care-au luptat pent-u acest ideal, alături de Tache Ionescu. Ce oameni de seamă am ipierdut: Nicu Filipescu,’ Delavrancea, Istrati, Neculai Xenopol, eminent economist; mort ca min.istru al țărei, tocmai la Tokio.

—Fratele lui mai mare stărue încă. Bietul Alexandru Xenopoll și el e cu un picior în, groapa, totuși, e mare satisfacție pentru istoric. A văzut realizat cel mai înalt desno-dământ, apoteoza vasului secular, E întâiul și singurul care-a luptat cu condeiul tot atât de vrednic ca și armata întru redobândirea ’drepturilor istorice. Poate sunt cele de; pe urmă ale lui articole consacrate intrării noastre în acțiune alături de înțelegere. Deleanu tăcu, se întrerupse. Toți priviră cu plăcută Surprindere când pe prag se arătă.viguroasa statură a lui Paltin. Capul frumos părea întinerit prin mișcarea sufletească, cu toate că barba ca| și pletele erau albe. El intrăl și întinzân-d brațele către amicii săi rosti cu avânt:

— Însfârșit s-a înfăptuit minunea frați! Bărbați ca și femlei se ridicară înaintea venerabilului bătrân, singur Delean.u, palid’, rămase neclintit în fundul sofalei. — S-a înfăptuit — cuvântă Serea: — gra-

47L ție înțelegerii și mâi ’cu seamă celui mai. strălucit dintre stăruitori, Wilson.

— Da, Wilson — repetă: Paltin — și adatise cu entuziasm’. El e acela’ care a spuscă! frontiera Franței va fi frontiera, lutriei întregi.

— Ce fenomen curios — spuse NerVa preocupat de ideia ce-l frământa.— Acuma toată puterea intelectuală a 1 urnei e rezumată în patru mari capacități :WiIsOn, LloycL George, Clemsnceau, Orlando..

— Cele patru puncte cardinale ale busolei politicei mondiale — răspunse zâmbind blajin buzele roze a lui Paltin.

— În ce frumos’ apus va dispare Clemenceaul Să-ți închei bilanțul octogenar în astfel de aureolă! Dar și tu marele nostru fratebătut, scuipat, înjurat, martirizat de sbirii unguri în temnița din, Seghedin, spune ce-i pe la noi? Sosești din Brașov!?

(Pe când rosteau, privirea ageră,a lu,i ’Pair țin alunecă pe infirmitatea prietenilor săi primeniți ca și Paclea în civili. Fără a face nici o aluttic el se așezase lângă Deleanu a cărui mână rămase îndelung strânsă cu drag în palma caldă! a lui Paltin).

— Ba sosesc din Oradia Marfc și plec înainte să apuc să-mi văd măcar, odată’ frații de peste Pruî cât și pe cei din jurul mormântului lui Ștefan cel Mare; Doamne, ce fericire!... De necrezut... Să he putem’ mișca slobozi dela Tisa, până la Nistru, parcă, am1 umbla prin aer... fără! de nici o piedică-Mă întrebai ce-i pe la noi?... Fraților, e ceva de ne mai pomenit, un revărs sufletesc, pe care nu-l puteți simți și nici pricepe voi, aceștia de dincoace, copleșiți de libertate. E un revărs al momentului. E numai al nostru: asupriții. Chiar generația noastiă viitoare nu-i va mai simți famVecul, fiindcă nu ea va fi fost mucenica îndurătoare a suferinței și umilinței de care ne-am scuturat. Cartea le va spune multe; le va grăi de toate faptele; mări, însă ceeace sitnțim1 noi, eșiți din suferința ghiarelor, nu vor simți ei care vor fi’ crescuți în libertate. Boala a fost grea, dar trupul viguros a stăruit și iată-l iaiăși trufaș, scuturând povoara omidei.

— Ai dreptate frate scump — cuvântă Paclea. Vorbele tale sunt revărsul cel mai cald al înfrățirei. În voi e puterea și vrednicia neamului, în voi care de veacuri luptați și vă alegeți tot neaoși dintre barbarii păgâni. — Ascult cu smerenie înțelepciunea care m-a cucerit mai mult, fiind că’ ea formează caracterul. Voi v-ați învră-bit între voi pentru vanitatea partidului politic și ambiții personale. Noi frați, nu mai avem astâmpăr de veacuri, ca apa, în pururea luptă’ pentru a ne putea întări mereu prin noi înșine. Ah! câte grozăvii și umilințe am petrecut- până la astă vârstă, dar însfârșit, mi-a fost dat să-mi vadă ochii minunea.

— Ce suflet mare se oglindă- pe față și în vorbele tale frate mai mare — spunea Nerva privind cu drag frumosul chijx — II simt .ca nici odată de mare. În sânul meu bate acuma inima unui popor întreg. Totuși simt o stranie bucurie... amestecată cu jale... parcă simt trecând săgeata fericirei printre durerile troenite de veacuri...

Pe aici pe la voi nu; e inimic, toate manifestațiile ce se fac, par uni decor ’de teatru. Dincolo la noi, e viață. Fiecare suflet își trăește fericirea, se îmbată de farmecul libertăței. Jucăm hora printre cadavre, cadavre de-ale noastre, peste care a trecut valul armatei, împingând urgia ungurimei turbată.

Ami ajuns să ’divinizăm pe generalii: Berthelot, Holban, Mărdăres-cu, Rusescu și eu măi cu seamă pe Moșoiu. El mi-a eliberat Bihorul meu. El e al nostru.

Se întrerupse. Toți priviră în ușat care da în antreu și care se ezi ’Codată cu copii familiilor întrunite la Serea. Veniseră’ rânduri aduși de aceiași tr&Suric&, eu iun cal, și acum adunați, în costumul național, înconjurau pe Steliana oacheșe și stnadă, o, minune în port de sat. Avea aerul grav, formând piramida grupului. În ascuns — pe ba’- eâite — făcuse repetiția cu copii mărunți, așa că ridicând-degetul pe care-l așteptau cu toți privirid-o, ceata sbucni într-un singur .glas. — Poftiți la ciai.— Steliana se înroși. Îi reușise. Părinții’ zâmbiră primind .cu drag naivitatea inconștientă și privirile lor se alegeau admirându-și mai cu seamă copilașii lor din grup.

Ceata sburdalnică și sbură din ușă, așteptau în capătul mesei unde aveau să Se așeze pe urmă tuturora.

Din salon se ridicau pe rând. Cel mai greoi fu Deleanu, sprijinindU-se într-un baston de corn, pe când celalt braț îl trecți strângându-l cu d-rag pe al soției lui.

Masa albă cu poale lungi cusute artistic în năbotce, era încărcată cu: felii galbene de cozonac, cu farfurii pline de prăjituri de casă, cu aurul mierei, cu dulceața de caise. ’Pahare goale ridicate pe picior subțire, așteptau să le curgă în potir chilimbar și rubin, ce se prevedea prin garafi de cristal ispitind pe cei înțărcați de mult dei astfel de bunătăți’. Cește așezate pe marginea mesei abureau ciaiul fierbinte, :— Gdobeștij C.otnar și atâtea bunătăți! De mult nu mi-au mai îndulcit limba.— Vor fi luni întregi decând nju am’ mai eșit din fasole, cartofi și prune — spuse Paltin cu năduf.

— Când ai soacră vieră și marc gospodină să nu vă mierați că, în vreme ’de așa mizerie pentru cei mulți, nouă ne-a mai rămas câte ceva din economii, pentru a prăzn,ui ajunul plecărei noastre, și ziua devine și mai aleasă având între noi un. fruntaș al neamului, pe fratele Paltin.

Glasul sonor al bătrânului atrase privirea tuturora.

— Priviți icoana noastră cea mai sfântă și eternă. — Toți se adunau, copii se îndesau și ei privind harta țărei întregită., cu frontierele noi tivite de ei șd Steliana cu un brâușor tricolor. Atârna mare între două ferestre plină cu ghivece înflorite.

— Așa e, frate Paltin — spuse Serea, trecându-și brațul pe spetele cam aduse. — Noi suntem’ trecători, țara noastră; însă rămâne eternă, astfel cum am’ rotunjit-a noi. — Câte bogății ascund și câte frumuseți arăt Carpații noștri!... Uite aici —; și degetul părea setos’, arătând stăpânirea străbună.— Aici avem! cea mai mare mingi dje aur din Europa. Triunghiul ăsta, e de 55 chilomtetri pe bază aproximativ de 33 — Zlatna-Abrud. De acuma poporul nostru nu va, mai pune:

Munții noștri aur poartă,

Noi cerșirri din poartă!n poartă Serea îi sărută obrazul jilăvit de-o lacrimă.

— Ce fericire, ce mândrie pe noi! Carpații în mijlocul țârei! — rostea Paltin și cu toții se așezau în jurul mesei.

Singur Deleanu se așezase mai curând, într-un’ jilț comod1, de oarece încă nu era pe deplin înrudit cu piciorul artificial. Între meseni un trist copil — bietul Nerva, — singurul hrănit ’de îndurerată lui Irenă. Soții Paclea ca în. totdeauna alături, se brodise în fața harței României Mari. Priveau cu drag icoana; ețași din ei frnsăși ceva în măreția patriei.

Gioni istovit de oboseală și vârstă, Maria sfârșită prin suferințele ce-o zdrobise, simțeau că nu mai au resurse pentru a-și re constitui viața lor intimă, totuși se întreți neau mereu de rost ul viitorului, în teresându-se de: Orfanii de răsboi, Invalizi — Văduva luptătorului — Inițiativa înipo triva războiului... și cu câtă dragoste sim Jeau trezindu-se resurse noi, ce le klteschideau raze spre muncă — singurului sentiment ce .mai trăia viu în ei: umanitatea.

Sat pustiu ’)

Șuerând înde lung, locomotiva oprește lin șiragul întins al vagoan clor. Lumea ezită prin culoare și agățată pc scări așteaptă cu nerăbdare stafia la care aveau să se scoboare.

La un singur vagon se afâfă mișcare. Es buluc: bărba|i, femei, și cum le-ar fi frică să nu-;i pi locul, se năsădcsc în preajma scărei vagonului, să se Urce de îndată ce se va scoborl infirmul.

Doi camarazi scoboară un tinerel care caută scara cu singurul picior, pe când doi de afară, atâmafi cu o mână de bara de fier, îl sprijină ajutându-l.

Tot trenitl c numai capete și tofi ochii sunt afinti|i pe invalidul căruia îi potriveau subsuori viitoarele camarade — cârjele. Îi îndreptă mica desagă ce atârna pc spinare, ușoară: Cun rânc d de primenclc și ceva merinde.

Locomotiva Ișueră, urnește,, în timp ce scoborîfii se urcă pripit. Cei rămași în urmă aleargă, se agață, sar pc scări, până ce pe peron nu mai rămâne deoât Vasile Bujor.

I) În câteva sate din judefele lași și Bacău, populația a fost complect distrusă de tifos exaulimatic.

Nerăbdător, pornește pe lângă clădirea stației. Eșit Aa^drumul mare, caută să-și croiască pașii după avântul dorului cc-l înflăcăra. Umbra sta întinsă, u riașă, alături. Vasile o priveș te cu mulțumire. Par-că vede un prieten vechiu. De când nu mai avuse vreme să se uite la dânsa... Pierise din lumea lui.

„Hai

aidem, bre, tu Bujor, eu Vasile, să ne indemnăm Ia, drum, cu câte-un picior și două cârje. Ceilalți din sat or fi ajuns înainte, ori o rămas în urmă". Vasile Bujor înviorat Ue a se afla în preajma satului își vorbea, vorbea cu tovarășa ce se mișca vie lângă el. — Să po rnim, bre Bujor, hai să ne întrccem, știi ca pe când eram co

Tipii.

Vasile zâmbi, privind umbra ce-l îngâna, când: își scuipă în palme ș și le frecă una de alta. Luă ochii de pe ea, privi în depărtare, se oțeli în puterea brațelcțr, înfășcă câr jile între mâinile vânjoase. Ic întinse cât putu de înaintat, se avântă ca-n sbor de scrânciob ajungându-le vârfurile.

Mergea Tcpede, repede ca niciodată, repede după cum îl zorea dorul. Se și zărea crângul și vâlrfiiri de case.

— Acuși mi-i văd. Or plânge cât or plânge și s-or deprinde și ei cu mine cum m-am deprins și eu cu schilodenia mea.

Tinerelul gândea mai mult la pașii lui. Îi silea să cuprindă cât mai mult înaintea lui. Începu a se înteți mirarea, nu zărea țipenie de om; batăr un câine să-l latre. Nimeni?-.

Unde simt vacile de pe sub șoproane, pasările din bătătură, oile satului care la ceasul acela se apropiau de stână. Unde-s?

Au pierit. Le-a rechiziționat?...

— Doar numai pe la leneși se vedea așa prăpăd, căzând în ruină totul în jurul lor. Da la Vas

asile la Cda drea, la Balan al Saftell tot neamuri de oameni Wrnici, harnici dc par-că triiia în jurul gospodăriei lor ți cele neînsuflețite, și-acuma.,

Vasile se tot butea cu gândul, dar pășea înainte, când, numai din fundul zărci se Imipaz zi din aburul colbului un călăreț.

Se apropie. Vasile Bujor se opri, se sprijini pe stânga și eu dreapta îi făcu semn. Călărețul — un jandarm i aspru a cărui uniformă ii schimbă însușirile sufleteș1 ti, dc oarece-i îndemână porunci ce vâjiau ca sfârcuri de harapnic.

— Unde-s ai noștri.. La câmp?... îngână Vasile.

la biserică, rosti hursuz inși ul șl, prlvindu-l indurarerat dădu pinteni calului, grăbit să ducă ordinul.

— Toți la biserici?... Astăzi c Vineri și nu-i sărbătoare...

Pasămite se face un parastas. Mă duc și cu; doar casa mi-i dincolo dc biserică. Poate o fl și Măr,mda șl copiii..

Viteazul pășea, totuși cârjele începură a se hăt subțiori. Slăbea din puter i. O presimțire năsdrâvană îl tulbura sufletul. Tresări oprindu-sc o clipă când singurul glas cc-i lovi dureros auzul, fu al cucuvăii... — O doamne! Numai atât glas să aud În satul meu până acuma! De-ași ajunge mai dc grabă să-mi văd co| pilașii, nevasta, părinții, sătenii.

Tincr rclul iar

ă se opri, ștergându-și fata de sudoare. Privea în dreapta, privea în stânga. Casele păreau pustii. Unele cu ușa deschisă; chiar trupuri moarte. — O fi călcat și satul nostru dușmanii. Cine știe ce s-o fi abătut și peste ai mei..,.

Cu cât se apropia dc bisericuța cu ușa întredeschisă-, i se tăia puterea.

„Nimeni, nimeni!...”.

Când fu în preajmă, II Iov) dureros sumedenia crucelor din juru I biscricci. Toate noi. Cele mal multe nejeluite, făcute din crengile iivezei ce făcuse umbră fericiților, — acuma stau goale înădușite de buruene. Rămase în pragul ușei. Nu înrdăznca să între. Tăcerea îl sici pe loc... După un răstimp se hotărî. Lovi cu cârja puternic, disperat, și ușa se trăsni sgomotos de părete. Lumina năvăli deodată și în palidă melancolie a asfințitului par-că-i spunea: „Privește, nu e nimeni!”.

Vasile tresări în fata icoanelor ce se înșir rău în catapeteasmă tupilate. Sfinții neclintit! cu och iii lor cuminți și liniștiți par-că-l priveau... căutau să-l împuternicească...

— ;Numaî voi a-ți mai rămas în sat?... To(i sunt la biserică, toți sub cruci I — răcni Vasile, și galben, șovăi între cârjele ce-i lunecau subsuori; piciorul i se îngeminchc și căzu pe pragul ușei.

Asfințitul se scălda în lumina caldă și razele topite măsluiau minune de viață pe chipul blajin al icoanelor. O singuri candelă veghea smerită în lum&ia-i cât grăunte, printre sulițele razelor ce se topeau lăsând-o biruitoare între umbre ce mai mijea palidă lumini

Soarele asfinți sub zăbranic de aur peste dealuri împurpurate, peste păduri negre, în murmurul ciripitului. Aleii uia sărei.

Vie nu e decât natura în acest cuprins, în care munca omului se nărue zilnic. Casele pustii, biserica cu clopotul ce părea sugrumat de funia lungă ce atârna. O singură viață mai licărește sbătându-se în durere pe pragul ușei bisericei... Aminul vieței lui Vasile Bujor.

Oare cine-i?... — își zise moș Toma cutremurîndu-se, când din depărtarea de unde se apropie, văzu căzând un om în pragul bisericei..

Moșneagul era singurul rămas hi satul pustiit de istov de ncîndurata boală, tifosul exante-matic. El se îndrumase să-și vadă de candela pe care o menise să ardă până ce, cu cei întorși din răsboi, se va pomi iarăși viața satului și rostul bisericuței părăsite. Se apropie. Vede un trunchiu de om cu fața la pământ, suspinând între două cârje culcate lângă el.., — Cine ești băete ?.,. Ridică-ți capul să te pot cunoaște.

Trupul tresări și capul! se ridică, întorcând către moșneag fața scăldată în I. aerăm i.

— Vasile Bujor! Tu e ști... — și se cinclii voind să-l ridice. Se în cumctă zadarnic; nu-l mai ajuta puterea bătrânelei și nici pe Vasile pute rea istovită. — Moș Toma, ce prăpastie s-a abătut: pe ai noștri?... — Cu adevărat prăpastie. În sat n-o: mai rămas țipeuie de om.

— Copilașii, nevasta, Doamne, Doamne! — răcni Vasile și glasul răsună sălbatec în tăcerea închisă a bisericuței oarbe.

— Toți câți s-or mai întoarce cu viață, n-or să mai găsească decât morți, în satul nostru.

— Și cine a adus molima, cine? — răcni Vasile înecat de dureri.

— Dc-ni noștri, săracii, fără să știe, trimeși de cârmuire... Să-ți spun cum s-a început, că sfârșitul îl vezi subt cruci — Crângul nu mai ciri pca; Vasile încetă suspinele și-n tăcerea adâncă, moș Toma, cu fața pământie, cu plete și barba albă, gârbovit de anii ce intrase în. făptura lui, rămase în picioare lângă Bujor culcat la pământ, privind singurul mugur de viață ce licărea pe masa altarului și care-i părea mai luminos decât întreg revărsul zilei.

Moș Toma începu ca în rugăciune:

— Ca vai de noi eram mâhniți pe urma plecărei voastre, da ne mângâiam că iar aveți să vă întoarceți Toată ziulica ne rugam aici, cu părintele Gheorghe i Dumnezeu să-l ierte și să-i fie țărna ușoară că mult ne-o ușurat grija cu rugăciuni, cât o trăit.

Trăiam la un loc, cu nevoile laolaltă, mai strâmtorațl ca alte dăți. Am suferit de foame, de frig,... Ne-a luat jandarmii vite, merinde, pasări, alte o pierit; da noi tot nădăjduiam că aveți să scăpați de focu.l dușman și vă așteptam acasă.

Da numai ce-o vint jandarinu cu o hârtie dela Primărie în mână și ’după dânsu cu-n cârd de oameni) care de care mai galben, slabi ca strigoii, istoviți de, răsboi și de spital. Erau ridicați de pe boala rănilor șl cum nu mai încăpeau în s pițaluri ni-i trimetea că-i ținem noi cu câte un leu pe până s-or întrema și or iputea pleca pe acasă ori la front.

Toți suferise de răni și operații și noi cum să nu-l primim, doar erau de-a noștri! Ne-am zîs: s-or culca și ’ei unde ne adăpostim, și din puținul cât avem ne-om înfrupta cu toții,.. Și de-atunci în fiecare zi lasătă de Dumnezeu ne tot veneau cârduri, leșuri pe picioare. Sara părea șăzătoarc. Toți ne strângeam pe lângă dânșii să le ascultăm chinurile și sbuciumul neîndurat a’ răsboiuluj.

Când s-o isprăvit cu cârdul răniților — știi pe atunci când era liniște și se reface armata — numai ce a început a ne trimite tot felul de bolnavi. Jandarmul zicea tot ca mai înainte — nu mai încap îji spitale. Ei, rândul acela o fost ca o ciumă, prăpădu care ne-o pustiit satu. Fiecare cum intra într-o casă, parcă intra moartea. Îi secera pe toți dela mare până la cel de țâță. Așa ne-o murit și toți ai mei, o murit și toți ai tăi, o murit toți ai noștri cu cari ne-am trezit pe lume și am trăit o viață întreagă. — Doamne, iartă-Ie păcatele și să Ic fie țărna

1 ușoară — 6fârși Moș Toma, făcându-și

Licărirea candelei tremura în înfunerecu! bisericuței din care adia miros de tămJe.

Bătrânul privi tinerelul, pleoapele însă se deschideau tot mă i largi cum le-ar fi cerut mai multă încredere ochii. Mâna pe care Vasile își sprijinise capul se lungise și capul căzuse pe brațul întins.

Moș Toma se înfioră, privind în ochii deschiși, și-n care zăcea împietrită durerea omenirei întregi,

— O mur it săracu Vasile... Sărac să fie de păcate. Dumnezeu să-l ierte! L-o omorît durerea cuv ’intelor mele... Cum mai putea trăi și pentru cine, pentru ieste două cârje ?v. Am să-i durez dintrânsele cruce pe morr inânt. Cea mai sfântă cruce la căpătâiu unui mucenic din satu nostru.

Rana cea mai dureroasă

Hăis-(a... îndemna flăcăul Șandru, stând pe coama «arului, învârtind deasupra boilor biciușca cu mâna stângă de oarece dreapta îi rămăsese departe, hăt la Mărășești. Giuncanii vineți de colb și oase de slabi, Își purtau umiliji mândria puterei; sulițele coarnelor mari și încordate. Ei nu duceau ca odinioară, pe când erau grași, rotunzi, albi și puternici, ci trăgeau din greul jugului povoara carului cu dijma bătăliei. Se întorceau sătenii în sat, nu însă: sprinteni i, rumeni, întregi cum au fost plecat, ci: galbeni, gireoi, care de care mai retezat, mpi schilodit.

Stăteau alături: frații de sat, frații de arme și de durere. Stăteau adunații pe așternut de fân ca o grămadă de carne, cu câteva picioare, câteva brațe, fă(a fără de un ochiu, priviri oarbe, iar dintre ei pe cealaltă coamă a carului stătea arătarcâ: om o fi?...

În jurul carului ce scârfia și ci a = jale, cei scăpați teferi, cu destui tovarăși cu: degete ciuntite, cu ochiu scos, cu mâneca goală, umpleau drumul; unii călări

oasele înșirară a unei gloabe, alții pe jos cu traista tn băț-

Pe îmbrăcămintea lor: rufoasă, murdară, stnăluceau decora’ (ii, pe când !n traistă duceau sărăcia. Au avut însă grij

iia să se bărbierească unul pe altul înainte de plecare. —„Cât de cât-să semănăm a oameni!”. Se apropiau. Satul se ivi în depărtare. Inema începea .a se svâcni puternic. Dorul înaintaș iuțea pasul sprinten. Ușor ca pasărea sbură, strecurându-sc: p!’”între muchi de deal, trecând peste dumbrave. Se pierdea, rătăcit, când satul se pitula ca o taină. Apoi, iar ca o pasere măiastră care sosește din depărtări, plutea pe deasupra căutând să ghicească din cârdul caselor, gata să se lese dornic pe cuibul părăsit.

Graiul nu mai cuvânta. Nu se mai aurea decât pieptul, oftând sau suspinând. Dela o vreme unul cuvântă:

— Cum așteaptă cei de acasă și Doamne! cum or să ne vadă.. Vai de e mine !...

— Vai de noi toți — îngăimau pe rând schilozii osândiți pe viață.

Cu cât se apropie cu atât durerea îi scormonește mai sângerând.

— Doamne! Cum ne întorceam odinioară, car după car, toi în mirodenia fânului cosit de noi. Unii

9 cântam, șueram doina de alean. Adormeam în visu dragei sufletului și giuncanji, agale hai, hai... ne duceau singuri acasă.

O tăcere adâncă, cucernică ca o rugă dune, îi împietri. AcasO, câtă nemărginire în acel ne însemnat cuvânt, altădată.

Se tot apropia satul. Dorul zorea; durerea stânjănea.

Gheorghe a Saftei începu să se vaite: „Doamne, Doamne, cu ce ți-am greșit? Ce-am să mă fac fără de picior. Toată viața să umblu pe toiagu cârjă!?. — Ce m-ai face și eu, că am să le port căputatc pe amândouă dela genunchi.

— Dc mine-i mai de jale, bre. Am rămas un buștean. Dacă doru ne-ar fi putut îngădui pân. ă ce veneau din străinătăți; zice că, ne-o poroncit picioare și bra(c.

— Vai dc om. La cc folos? înșelăciune pentru ochii altora. Po(i lucra cu dânsele? Strae dc sărbătoare. Ințălcg dacă ni le-ar putea pune pi-a noastre, la loc, așa cum iaram întregi când am plec at... Of! ce dureros ne uităm unii în alții... Cc m-oi face, Doamne!

— Cc m-oi face și cu, rămas fără dreapta — spuse Șandru, și jalnic începu a sc tângui ca-n bocet: — Oare unde mi-o rămas brațu meu o|âlit ca fieru: bra|u meu care: ară, greblă, adun/i, |încă în câ|rcă pruncu, strângea la sân dr agoste. Brațu meu care a apărat moșia, brafu meu d rept cu dcgctufclc pe cari le împreunam în treime și-mi făceam.cruce în fata Dunmczairei tale... Doamne, Doamne!... — și glasu-i pieri înecat dc lacrimi...

— Da cu, păcatele mele, ce m-oi face fără de vederi. Grea-i vicata făr dc ochișori. Acuș ajungem în sat; or să mă împresoare copilașii mei, nevasta, și eu numai cu buzele să mi-i apropii și-n brațe să-mi simt fericirea oarbă... la vezi, pe no ne-o încercat cuvântul din evanghelie: Doamne, nu da omului cât poale răbda! — Și orbul, îndreptat către lumina soarelui, adaose: —Ochișorii mei nu te mai văd, doar căldura ta mă dogorăște, sfinte soare, dătător altora dc lumină.

Toți lăcrămau. Cei care erau în stare își făceau cruce. Șandru vroi și cl; îl năbuși însă plânsul, când încumetându-se să-și facă cruce, simți mișcâiufu-sc sfârcul umărului.

— Voi ca voi! — strigă Florea cu desperare. Voi măcar aveți fată dc om, da dc mine-i mai dc jălc. Arătarea satului am să fiu eu, Florea făt-frumos ca din poveste. Doamne, bre, cât mi-o sângerat inima. Chiteam câ-s stricat rău la față, dup ă cum mă auzeam vorbind fornăit, după dureri, când mă canoneau bieții doftorii, doar ini-or sămăiui macar înfățoșare deom, daci nu asemănarea mea... N-oi uita, bre, cât oi trăi, când, isprăvit de mânele lor, mi-o dat drumu, și ci< nerăbdător în-am uitat la mine. Țănduri am făcut oglinda. M-am spăriet. Nu mă dumeream ce văd. Eram îngrozit de mine.

— Doamne, Floreo — curmă Stan dacă s-ar îngrozi tot așa și omu rău de dânsu, poate n-ar mai fi rizboac.

— Și eu aș fi rămas cu fețișoara mea, albă ca spuma laptelui, cu ochișorii mei ca mura câmpului, cu perișoru meu ca pana corbului, cu mustăcioara mea ca spicu grâului... Mamă, mamă!... — Florea oftă, apoi urină îndurerat: —Uiidc-i flăcăul cel frumos de la care se învrăjbeau fetele? Umblau cu farmece pe la baba Ileana vrăjitoarea, cu rugăciuni la Maica Domnului făcătoare de minuni, și-n câte vrăji toate eram menit anume, de mândrele horei, iu ajun de Sfântu Vasile și la Bobotează. Doamne rău mă doare!... Ce osânde port pe umeri. De m-ar cunoaște batâr mămuca. Doar numai doru ci m-o mânat în sat. Cu atâta dragoste rămân, celelalte, milă și jale...

, Tăcură... Gândul fiecăruia se sfiea și de dorul ce se sbătea în suflet și de grija povoarei ce duceau acasă prin ființa lor ne om.

Treceau printre lanuri cu spicul rar și scund; ogor de abea dovedit de: bătrâni, copilandri și femei. Șiretul strălucitor se furișa printre rachițc argintii ce i se plecau ca-n metanie cucernică.

— Cât năduf și putoare ne-o umplut suflctv: gaze asfixiante, hoituri, sânge.,. Parcă-mi intră până în adânc de suflet aroma florilor, răcoarele Șiretului, priveliștea luncilor noastre...

— Mie ini-i mai drag primăvara — întâmpină Zainfir. Parcă-ti sporesc puterile, colo, câncl întoarce plugu brazda. Pământu bre, miroasă a viafă.

— Păi cum să nu, dacă-i dătător dc-atâta viață, — spuse Șandru.

— Ian! Iar se ivește satu...

To(i ochii se cârduiră într-acolo. Sâmburele de unde se rămurca tara era doar satul lor.

Florea se alipise la spatele lui Șandru. Parcă-i zuiipsea fața frumoasă și rămasă teafără. Scoase un hârb de oglindă și mișca mica rotungime pe toată trăsătura, tânguindu-sc: — lan priviți! Un ochi u, dlncolo batâr să-mi înșăle fața cu unu de sticlă n-o putut. Nasu?... Aista-i nasu jneu cel drept și frumos!... Obrajii parcă-s hărăpstiți de vârci. Pesemte dâra pe unde m-o cusut. Doamne, Doamne, cum de nu ți-o fost milă-de tinerețea și f rumusețea zâdjrei tale. Să-mi fi luat mână, picior, da să-mi fi lăsat fă(a. Cine arc să se mai apropie de mine !...

— Floreo doar ai și tu pensie — îl mângâie altul. - - Așa-i, noi iști truncheți avem cel mult 60 de Ici’ pe lună, dar cei cari s-o înbogătit pe osânda noasstră, ce bune pensii și-o mai făcut. Zici bre, că s-o deschis restauranturi i pc la orașe, cu proviziile noastre. Bine li-o mers. Au fost și doși|i, !sânt și decorați ca și noi, fiindcă o înlesnit din proviziile noastre pe la cei la putere, și acu din ,cciacc erau mai slcăti la noi, s-o înbogătit dcod ață-cadin poveste, și ce le pasă. Nu le zice nime, nici dute-n colo. Îs chia buri și au trecere. Mitucsc în dreapta și-n stânga și trec înainte.

Ții minte Gheorghe, când ne întorceam dela luptă, câți mai rămâneam; trudifi, flămânzi, și găsam de abea cu ce ne zămări?

— Cum să nu-mi aduc aminte, când pântccosu dc plutonier, cu mânele în șolduri și cu chipiu pe ciafă, ne întâmpina cu: Da ce toți v-ați întors? — Și cum am început a ne întoarce mai puțini, scâdeau porțiile câ ne cui

— Așa-i, bre. Băitae de joc nu alta. Tâlhărie ca la codru mare. Noroc că-l curățat o ghiulea. ,Cu celălalt o jncrs omenește, altfel ni s-ar fi lipit și nouă pântecile de coaste, cum s-o găsit la mulți morți de-ai noștri. Nu-i vorbă, cum am rămas mai bine muream. Ce ne slujește pensia! Mai bine n-o mai aveam. Mai bucuros slujeam rob toată via(a, da să fi rămas întreg. Banii să-mi ție loc de dragoste?.. — Floreo, da ție de dragoste î|i zburdă?... — D-apoi de ce să-i zburde tinereții la 35 de ani. Doar acu-s în toiu puterii, și așa cum sânt, doar s-o rîsîpesc numai la muncă ca-n ocnă.

Pe când se văicărea, unul de colo își aduse aminte.

— Oare și-o fi venit în fire Stânică? Dela noi din sat nunții el a rămas nebun. Vezi, o fost slab de cap. L-o nebunit ur rgia tunului și detunăturile.

— De la noi, numai el, sărăcuțu, da de peste tot la un Ioc, gem casele de nebuni. Cc-i de făcut, jicf-om îndura soarta, doar Isus Hristos a suferit pentru omenirea întreagă. Din cum am fost ne-am putut preface, da de acu înainte doar în țărnă, cân d ne-or rânji oasele goale.

— Așa-i spuse Șandru, noi sântem jărtfiți. Da vezi niata, înainte vreme trupu țărei era sch îilodit, împărțit. Acu noi sântem schilozi, da țara noastră s-o întregit iarăși. O vin-it la loc așa cum o fost pe vremea străbunilor, pe când Decebal și Traian. Acu bre, tiii... cât de departe-s granițele! Nici cu gâ ndu nu poți cuprinde lungișu și curmczișu țărei. Pe-o muche ne curge Nistru pe cealaltă Tisa și drept în inima țărei se ridică strașnică cetatea Carpaților.

— Frumos ai grăit, bre Șandrule. Se cunoaște că ai învățat carte. Tu trebue să fi cetit... Oare ne-a da pământ?

— Ne-om duce să-l videm pământul copchiilor noștri, așa din car, cum sântem amu. L-om cuprinde numai cu ochii și sufletu.

Iau,., satu... Iar răsărea și cei călări, împinși de dor mânau, parcă ar fi mâncat pământul de înaintea lor. Un zăbran ic des se ridica pe urma copilelor. Boii cârmiră deodată la stânga.

— Li-i sete giuncanilor, — au suferit și ei de foame, iar priviți-j — spuse Șandru.

Boii și erau lângă trcucă lungă, îngustă și adâncă, scorbu rită în veacurile unui stejar. Sorbeau apa râcoritoare. Din șipot țârâia o vinișoară de isvor îndrumată pe o șind rilă spăvălită din muchea dâmbului spre trcucă. Fântâna se ridica pe ghezde, între două răchițc pletoase cc-și destrămau argintul frunzelor. Din înălțimea crengilor, cumpăna cu ciutura în cârmă și bolovanul în coadă stătea sus deasupra ochiului fântânei.

— Pe noi cine ne adapă? — spuse un nenorocit din car.

— Dintre cei cari au brațe — spuse Șandru — Floreo tu ești mai aproape.

Fără a cuvânta, Florea aruncă ciutura în fân tâpă, brațele vânjoase luptând o ridicau. Cei din car pri-

Driveau cu jind, cum se purta el sprinten, și cum apucase ciutura, trăgând-o voinicește pe ghezdele.

Gurelc însetate, așteptau, ca lăstunii în cuib, treucu(a cu care Florea luă apă din ciutură.

Când eram și noi ca dânsul: sprinteni,, cu brațe, cu picioare. Tineri suntem și acu, da la c<

ce ne slujăște decât să oftăm și suspinăm. Dacă nu-i sănătate, nu-i tinerețe.

În acelaș- timp Florea cuvânta amărîf. — De câte ori treceam pe aici, înainte de a slobozi ciutura, mai uitam în apă ca-n oglindă, așa-mi era de drag și mie chipul ineu. Da acu am aruncat ciutura înainte, ara sfărâmat limpezimea, să nu mă mai vadă în halui în care m-am i întors acasă.

Vorbind cu lacrima în ochi și înecat de lacrimi, el îndemna trencuța gurilor ce-și răcoreau arșița. Cei mai mulți erau și departe, aproape de satul de ai cărui prag nu-i mai despărțea decât dumbrava care și mistuise înaintașii.

Șandru trăgând boii de giug, cârmi carul cu morții vii și cu-n hois-ța, îndemna spre răcoarele ce adia crângul. Sări iar pe coama car ului.

— Noi, Zamfire, ajungem în satul nostru cei din urmă!

Răcoarele pădurei, răcorcala apei ce Ic alinase pojarul, îi învioră, ș-acum prin zovoiul umbros cărărit ici plai spre deal, colo cararc în luminiș, înaintau pe „drumul lat, brăzdat de vârcclc roatelor. Str ungă pădurieci se de cschidea tot mai luminată în fața sa tulul umbrit de livede.

Deodată inima celor din acel sat Ic svâcni puternic. Din depărlarc alergau spre ci: femei, bătrâni, copilandri șr- copilași. Umpleau zarea. Înaintașii se și îmbrățoșau cu ai lor, pe când cei ce nu întâlneau pe ai lor între cei sosiți, porneau în preajma carului ce înainta greoi.’ Apropierea prefăcu în jale bucuria cu care se avântase, în urma carului cârdul bocea ca după mort, pe când copilașii sărise în car și se îmbrățoșcâu cu Uluca.

Florea cu .câțiva vecini rămase cel din urmă, să le bocească prohodul. Stăteau hăt la celălalt capăt pe unde avea să treacă carul înainte, de a eși din sat. În drum, fete alergau din unghere depărtate să-l vadă pe Florea, dragul lor dorit, și întâlnind în drum spaima, se holbau la ele speriate. Femei însrăcinate se opreau; își aminteau că sunt grele, făceau cruce

i ce-o peste pântece ca să nu nască copilul măsluit în înspăimântase.

Ochiul întristat a lui Florea, vedea trecând pe lângă lutul lui, mândrele satului, mândrele care bocise după el, la plecare, ș-acuma.,. Ce mai rămăsese? Doar groaza ce se risipea în preajma lui și în mintea tuturora. Deodată ochiul străluci plin de viață și de iubire, În depărtare, la cea de pe unnă căsuță, își vedea mama, mămuca lui iubită, cum stă pe prispă, pieptănându-și cosi|a albă ce strălucea ca argintul în raza aurie. O copilandră care alergase înaintea lui ii vorbea .Bătrâna, ridică deodată c. apul și fă(a-i smadă cu ochii îngroziți resări între cae ;rele albe. Se ridică dintr-un salt, își lipi mâna streșină deasupra ochilor, privind în zare. Privea |intă. Părea împietrită, — l-o vestit fata că’ ne-am întors. Se gândește la mine. li îngrijat 3] Parcă se teme să pășască de frică c-oi lipsi dii „i cârd.

Ceilalți intrară pe la casele lor. Florea cu ochiul ațintit pășea tot mai încet și se opri în preajma bătrânei a cărei privire înspăimântată rătăcea pe chipul lui. Pe buze îi tremura întrebarea ce nu se put ea închega grăi. Toate măruntaele tremurau în stana de piatră. Florea, se mai apropie. Inima-i bătea cu putere, pe când glasu-i îngăimă:. — Sărut mâna I - C ine ești? Îmi aduci veste rea?

nenorocit — spuse glasul fornăit. —Schijele n:i-o sfărmat fața.

— Ninorocit între ninorociți I Da Florea meu, trăeș-te,.. ori... poate,,, Doamne, Doamne!,, — Trăcștc — răcni el.

— Da? cuvântă ea deodată și se liniști^.. Da unde-i? O venit cu voi? Unde-i? — și trupul ci porni fără de sine. Florea sc brodise în preajma ci și-i ațlnu calea.

De ce-mi ații caica? Îi schilod? Lasă-mă să mă duc. Îmi ar de sufletu în mine de doru copilașuiui meu.

— Nici graiu nu mi-l maj cunoaște, își zise Florea, când o cuprinse în brațe, strigând cu desperare-: mamă!.,.

— .Florea?.,. răcni bătrâna... Florea, fătul meu. Doamne, Doamne! ce-mi văd ochii!.,. Să fie el... Să fii tu copilașu meu? De copilu meu să mă îngrozesc!

— Eu îs Florea, mamă.

— Nu, nu ești. Nu te pot întru nimic cunoaște, Tremurând ea se lăsă fără sine pe ghizdcleic fântânei, lângă care se afla, sprijinită de brațele lui, apoi, grămadă se făcu și el la picioarele ci, murmurând - înecat de lacrimi:

— Eu îs Florea, mămuca mea.,.

— Nu-ți cunosc nici glasu.

— Mamă,- nu mă căta acu, să mă vezi cum m-ai născut tu. Acu ți-s necunoscut ca atunci când stăteam colea în pântecele tău. Și, nu mă iubeai mămucă?

— Ba te iubeam — șopti glasul, tremurând,

— Cunoșteai cum să fiu la față?

— ‘Da mă simțeai că-s copilașu tău. Carne din carnea ta.

— Cum să nu...

— Apoi tot așa iubește și acuma pe băietu tău nenorocit. Dumnezeu cânnuitoru lumii cerești m-o plăzmuit frumos ca lumina, da cârmuitorii celor pământeștii m-o pocit, bun numai întru mucenici. Nu mă simți ca atuncea, mamă, — răcni el cupirnzându-i mijlocul și lăsându-și capul în poala ei.

— B.t acu te simt, te simt da... ca o oarbă... Polioi de lacrimi se desfundă deodată. Brațclc-i se ridicară ca și ochii spre cerul senin și plin de lumină. Mai strigă dc li se cutrcqiurâ ființa: Doamne, Doamne I.. Ca-n binecuvântare își lăsă mânele pe capul fiului ci. Podoaba pletelor albe îi acoperi pe amândoi.

Părea o răchită argintie plecată în metanie cucuccrnică pe cel mai. iubit mormânt.

— Ba acu te simt... da, ca o oarbă...

(S-a observat în toate spitalele că nici un rănit, oricât de schilod, nu era mai nenorocit decât acel căruia îi era fața sfărâmată).