Concert din muzică de Bach

I

Se auzi soneria la ușa din față. Ursuză ca de obiceiu, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cârpea pledul agățat cine știe cum.

— Tanti!... Sună! — zise leneș Sia.

Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. D-rul Rim nemișcat pe fotoliul dela birou nu spuse nimic, surâse numai gardianei, cu intenția de a fi grațios și, firește, mai slut când surâdea.

Rim aștepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de Septembrie, — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porțelan nouă și majestoasă, — nu-l durea pentru moment nimic, dar lua precauțiuni. Era un biet bolnav, care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care își întreținea sănătatea și egoismul din ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea, și între aceste două planuri ale suferinții, se menținea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie.. Intervenirea unei vizite ca distracție suplimentară nu-i supăra.

Sia, în schimb, se gândi, că o să vie ea și ziua, când n-o să mai sune unii și alții la orice moment, că o să vie ea ziua, când n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gândurile astea frumoase, repetă mai aspru: — Tanti, sună! În adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria.

— Deschide, fată, deschide! Ce lași să aștepte I

zise Lina tihnit.

La ușă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim și căutase puțin până să descopere tăblița strălucitoare a Linei: — „D-r Lina RimMamoș“. Mini atinsese cu precauțiuni portița grilajului vopsit proaspăt și urcase scara necunoscută cu acea emoție, pe care o poate da o scară urcată pentru întâia oară. Se oprise în fața ușei mari cu geamuri galbene, crețe ca o foaie de celuloid gofrat și care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune, pe care o ai în fața unei uși cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutați. Aștepta acum cu o ușoară spaimă ce vibra în ea ca și soneria. Dar doctorul Rim nu cunoștea vibrațiile decât la vioară. Doctorița Lina, bondoaca lui soție, era afonă și Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil,. care slujea de adăpost unor gânduri puține, dosnice, încăpățânate. Negreșit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neincercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu și locatarii lui noi. mai ales când e chiar vorba de o casă proprie, unde și locuința și locatarii își desvoltă reciproc toate defectele posesiei.

Agițația lui Mini nu se liniști, când se găsi în fața unei necunoscute ursuze cu un șorț mare alb de școală sau de spital și care o întrebă fără bunăvoință: — ce poftiți? — Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna și ca totdeauna primitoare: — Dumneaei... nu știe... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-aiideece rău a fost bolnav!... Ce bine îmi pare că te văd!.. E nepoata mea, — adăogă abia la urmă, și poate numai fiindcă nepoatei luase un aer dârz.

Ce fel de nepoată! — gândi Mini, nu încă îndestul de liniștită. Intra apoi în primul vestibul perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curățenie. Uși înalte uleiate cu roz și cu dungi aurii supărătoare, sfau închise, afară de aceia a biroului unde intrară.

În birou erau mobilele cunoscute de Mini dar înstrăinate și ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini același, din fericire pentru adaptarea ei și din nefericire pentru eventualul lui portretist.

După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu știu unde să se așeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina târî mai aproape de al ei fotoliul, pe care un moment înainte stase Sia. Fără să știe amănuntul, Mini se uită (ricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îl putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, d-rul zise grațios: L-Ange gardien! Cum străină nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din calificativ: — nu pleacă gardista asta! — își zise. Sia, făcând tocmai o mișcare mai vioaie ca de obiceiu, care cutremură scaunul lui Rim și cerând voie profesorului: — pot lipsi puțin? — ieși grăbită cu ochii pe fereastră. Mini se uită mașinal prin geam și văzu pe trotuarul din față un tânăr cu pălărie de paie care se înălța în vârful picioarelor.

— A! — își zise I — Apoi cu o mică sforțare de memorie recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. Înceta de a mai înțelege. Pricepu numai o ușoară fluierătură și distinse că Lică făcea semne cu ochii, sfărâmându-și degetele în formă de castagnete. Lică era același și semnalele lui erau neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi întoarse o privire de profil spre Rim, care surâdea satisfăcut, — surâs palid întins pe buze pârlite. Lina ridică de jos mosorul impenitent, roșie-vânătă, și explică foarte inexplicit: — e Lică! —

Era Lică fără de greș! Acum trecea sprinten strada, aruncând ochii împrejur. Se auzi apoi lângă zid un murmur vag de voci, și pe urmă nimic.

Mai protocolar D-rul Rim făcu prezintările, în lipsă: — domnișoara Sia Petrescu — zise, mângâind cuvintele — nepoata noastră 1... fiica unică a simpaticului văr Lică!

Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică totodată umil și obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică, pe care îl zăreai dispărând discret pe după vre-o ușă și care ținea în salon ghetele aliniate și sucea pălăria moale în mâini, când se afla în prezența severă a D-rului Rim. Era, totuși, după toate datele, același Lică, căruia Rim îi dăruia acum epitetul de simpatic.

Negreșit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările apăreau mari pela prietenii Rim. Mini nu comentă deloc acele noutăți, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. ...Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoiae 1 ...Lică avea un copil!... Acel băețandru care fluera a „rendez-vous“, făcea, așa dar, o vizită paternă. Erau noțiuni neacceptabile, chiar dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-și povesti amănunțit suferințele trecute, apoi puse lui Mini întrebări asupra petrecerii ei de vacanță. Mini îl felicită pentru casă, și se interesă de prietenii lor comuni, ca și cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regăsi intimitatea.

— Duduia Nory, apriga noastră femenistă, s-a făcut de un timp tare prețioasă! — spuse Doctorul.

— Are și ea necazuri! — o scuză Lina. — Știi, Mini, cât iubește Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă și când e vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar își neglijează dispensariul. l-am trimis niște dolofani de copii, trecuți prin mâinile mele și aud că s-au perpelit acolo la dumnealor. Am să mă cert sdravăn cu ea... Bieții mititeii mamei!

D-rul Rim sughiță un râs indulgent. Lui Mini, care nu-l mai auzise parcă râzând alteori, râsul i se păru straniu.

— Lina e o cloșcă! —zise Rim, îngăduitor pentru întâia oară cu slăbiciunile bunei Lina! — O cloșcă! strânge sub aripi toți puiii altora... Cum de exemplu și pe domnișoara Sia.

Reamintirea îetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei înțelegeri. Și de ce oare Rim, o tot chema cu gura plină: domnișoara!

— Cât despre Drăgănești — trecu Lina mai departe — sunt veșnic ocupați cu îmbunătățiri la țară, la oraș, cu fabricile lor! Elena e cu inovațiile. Drăgănescu singur nu ar fi cutezat așa întreprinderi mari și curajoase... Și toate le reușesc... Îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multă ... și eu nu sunt bună de așa ceva.

Mini își aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în sus, apoi de stăpâna de casă, cu frumusețea mai accentuată cași caracterul.

Acum Rim oărea, deodată, mai puțin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, deși lui Mini i se părea perfect sănătos.

— Nu vrei să te așez pe chaise-longue? Profesorul făcu un gest de refuz. — Atunci, cânds-o întoarce Sial... Mă duc să arăt lui Mini casa... Nu ți-e urât singur? încercă Lina.

Nu purta grija mea!... Doamnă Mini, să-ți dai părerea sincer!...

Hotărît lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai conciliant. Dar nu mai era bolnav.

Lina porni, ghemuită cum era, bucuroasă să- i arate palatul. Se mai îngrășase încă și gâtul scurt avea două cute mari de carne.

Mini admiră un salonaș zugrăvit și decorat cam convențional, cu mobile cam presărate dar frumoase, cumpărate se vede dela o casă bună, dar fără adaosul niciunui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, erau deoparte și de alta a camerei de baie. Cabinetul de consultație foarte spațios, era prevăzut cu tot confortul. Se opriră aci mai mult. Cristalul meselor și dulapurilor, uneltele variate străluceau; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevră una din ele care, se înălță și se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o mișcare de spaimă în fața acestui laboratoriu al celor mai intime dureri. Lina, dimpotrivă, se gușă de mândrie:

— Asta plătește tot necazul meu! Mai toată clientela vine acum aici. Nu mai am nevoie să alerg atât. Vorbea de acele suferinți cu mulțumire. Mini admiră luxul și ordinea.

— Fac. și analize prime și prime clișee radiologice. Am și o mică farmacie. Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. Clientela parcă s-a înmulțit odată cu instalația mea. Cam puține sunt femeile cari nu trec pela noi I Mă temeam ca mutarea să nu le risipească. Ași 1... Când ai nevoie! Mai ales astfel de nevoi!...

— Mai fericite, totuși, cele care nu trec pela tine, — râse Mini, cu frica și curajul unei sănătăți perfecte.

Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.

— De musafiri!... — explică Lina. — Dar acum stă Sia.

Așa dar locuia chiar la ei!... Apoi venea bucătăria, micuță dar cu acea strălucire de laboratoriu nou, nouț. Lina cumpărase bateria cratițe-lor de aluminiu cu aceiași îngrijire ca forcepsele.

— Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de cărămidă și hrubă boltită. Răcitorul și cămara în perete sunt dușmanii ei. Se cam înfurcă cu fata asta cam îndrăcită. Mă fac ca nu bag de seamă... Am nevoie de ea.. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreținere... M-am dat gata muncind... Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la spital și după dejun nu mă așez jos până la consultații... Acum pe seara doar nițel... Mini deschise gura să întrebe, dacă nu o ajută nepoata, dar Lina o preveni:

— Bine cel puțin că grija Doctorului o are Sia!

— ii rămâne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! — opină Mini.

— Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut! Nu mai era de trăit! De-o săptămână parcă i-a luat cu mâna. Norocul Siei! Are mai puțin de lucru.

— E de mult nepoata la voi?

— Numai de vre-o cincisprezece zile. Se opriră în salonaș. Mini se așeză pe o margine de canapea fără să-și găsească bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea și păru dispusă la confidențe, dar intimitatea lipsea încă.

— Așa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul și m-a sărăcit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preț să fie proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Firește că nu ne-am bătut capul cu planuri și meșteri. Ne-a vândut-o un arhitect, care o făcuse pentru el și i-a părut prea mică. Opt sute de mii de roșu, și nici nu mai spui cât, până s-o termine. Tot ce am agonisit o viață, plus o moștenire a lui Rim și datorii cât vrei! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu dobânzi cuviincioase.

— Și casa... a cui e?

— Pe numele amândoura indiviz... și polițele tot așa! — râse Lina. — Nu mai e primejdie să ne despărțim acum la bătrânețe. Rim s-a făcut mai de înțeles... N-ai idee... N-ași îi crezut nici odată să primească așa de lesne peSia... Și Lina, după afirmația asta, se opri brusc ca și cum se împiedicase de un obstacol.

— Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta!

— Da!... N-o prea vedeam... Era pela Mogoșoaîa pe-acolo!... E fata lui Licăcumți-am spus.. De mult mă ruga el să-i găsesc un loc... Era greu fiindcă e cam stângace... Știu eu ce învață ele acolo pela școala lor!... sau așa e felul ei!... Tot lui Lică i-a venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gândit bietul băiat și la mine ... mă oboseam prea mult... Dar Rim!... Rim a fost cuminte și a primit. Are pe cineva lângă el când lipsesc... Când e vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, firește, greul... Dar e mai bine acum, mult mai bine I

— Așa de bine, încât eu credeam că-și reia ocupațiile. Se deschide Facultatea I

— Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boală de trei luni și a pus locțiitor. Vrea să lucreze... Are o carte...

— Totuși, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieși. I-ar folosi. Se anemiază stând permanent pe un scaun de bolnav!

— Lasă!... Lasă!... E bine așa! E mulțumit! Lasă-l cum vrea el. Nu-i spune nimic!

Caracterul urâcios al D-rului Rim putea scuza oricât acel egoism al bunei Lina, care în dauna preceptelor sanitare vrea liniște. Acel Rim însă ce se complăcea în rolul de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaște la el simptomele „bolnavului închipuit”, ce se amăgește și pe sine și pe alții. Își prelungea parcă boala cu un supliment de pseudo-îngrijiri și cu o infirmieră nefolositoare.

Mini credea că această mânie de pacient nu trebuie întreținută de cei din jur. I se părea că e acolo un caz de conștiință. Cine știe la ce forme supărătoare ajunge Rim, făcând pe bolnavul cu dinadinsul! Totuși, nu ar fi cutezat să insiste pentru a nu turbura liniștea Linei.

Era numai o impresie, e drept, pe când mulțumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginație a ei! Se auzi parcă scârțâind poarta. — Se întoarce Sia, zise Lina.

— Plec și eu! — declară Mini și trecu din nou în birou unde Rim, tot singur, fără să doarmă, ținea ochii strânși, ca cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a Ie remarca întoarcerea.

— Se întoarce Sia! Ce vorbă lungă și fata asta! — zise Lina cu intenție de mustrare.

— Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatăl ei! Numai optsprezece ani! O nespusă indulgență către acele sentimente filiale unse glasul de obiceiu strepezit al doctorului.

Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să între Sia, pentrucă Linei i se păruse că vine; ar fi trebuit să între, pentrucă Lina ar fi dorit să audă Sia și mustrarea ei și bunăvoința lui Rim; sau pentru că vorbele schimbate acolo, păreau a-i fi făcut loc să între; pentrucă bolnavul își alimentase și răbdarea și indulgența din nădejda acelei întoarceri, pentrucă absența ei durase destul dacă nu prea mult. Dar nu veni și minutul rămase suspendat...

— Și dacă vezi pe Nory — repetă Lina fără legătură — spune-i că sunt supărată. Am să mă răfuiesc cu ea. Nu-mi îngrijește copiii!

— Sugacii! Sugacii noștri 1 supse silabele Rim. Hotărît, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca aș<r!

În fund, unde-va, o ușă nouă se trânti masiv. Era prilejul ca Mini să plece. Dete mâna cam în grabă Profesorului și ieși urmată de Lina. Tot grăbită greși ușile. Era încă neorientată în domiciliul nou al Rimilor și câtă diferență de trecut, când Lina nu o lăsa să plece. O întorcea de trei ori dela ușă și ea rămânea bucuros. Mini primea deosebirea fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.

În verandă buna Lina deveni mai vorbăreață: — Știi! Verișoara Lenora s-a cununat cu Walter și o duc foarte bine. Sunt foarte drăguți! Au venit să vadă pe Rim și Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejea: — de casă nouă! Walterii țin cu ei pe Coca-Aimée. Parcă de când lumea numai atâta copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai văzut-o?... E cea mai frumoasă fată din București! — și Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimée. Era o adevărată „poză”: ochii mari, probabil albaștri, ochi de păpușă; o gură mică, prea mică; părul blond, buclat, răsfirat scurt până la umeri ca la copii.

— Are 16... ba 17... ba 18 ani, hotărî Lina.

— Dar pare abia 14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu amândouă... Nu uita, Mini, când vezi pe Nory, spune-i că No. 14 un dolofan de băiat a murit și o bombonică de fetiță, pe care am trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de enterită. Și băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbegit... Bietu Doru — eu tot var îl socotesc — s-a înfundat la moșia lui socru-su al doilea... A luat-o de-a capu I... Bine că n-are și alți copii... Cu gemenii ce-i trage sufletul 1...

Înăbușite, încurcate, îngrămădite, noutățile de familie năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceiași. Adăogase numai pe D-ra Sia, despre care însă vorbea puțin.

— Vezi! Trepte de marmoră afară. Arhitecții ăștia! Risipă!... Să mai vii, Mini! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim.

Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiționată acum de dispoziția doctorului. Înainte cerea prezența prietenelor anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atât mai bine dacă era mulțumită! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuți și oamenii schimbați în decorurile noi, plecă fără gânduri de revenire apropiată. Dela început se simțise acolo pe planuri parcă inverse și mobile care o amețeau ca un trotuar rulant. Un ușor „mal de mer“ stăruia încă în vidul pieptului. În stradă se legănă un minut ca cel coborît abia depe o punte de vas, până când ia contact cu statornicia solului. De altfel strada nu o lămuri îndată. În sus sau în jos era bulevardul dincotro venise. Recunoștea clădirile pe lângă care trecuse ca într-o fotografie obtuză. Un tramvai la distanță o descurcă. Se duse deadreptul într-acolo și ieși la liman. Se opri puțin în loc ca să lase aiurelei timp să se astâmpere. Ceva ca vinul turburat într-o cupă se clătină în ea, apoi se liniști.

II

Când Lică îi dase semnal, Sia fericită — atât cât știa să fie, — luase din fugă un șal și alergase la poartă. Se așezase întâi amândoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai laoparte lângă perete. Și unul și altul se simțeau mai bine afară. Lică era un „plein-airisit“ nărăvit. Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.

Depecând de mic fugea deacasă îi rămăsese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai târziu, meseriile variate, pe care le cercase se alesese tot drumețe. Dar mai de preferință stase totdeauna în vacanță de orice ocupație: hai-hui și rentier, de oarece nu se lăsa niciodată fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil. Putea astfel cheltui tot prisosul. Viața asta higienică îi punea în obraz acea culoare roză pe sub pârleala pieliței, totuși, neînăsprite. Toate întâlnirile de afaceri sau de amor, Lică și-le avea în plin aer, cași cele de familie. Sia apucase doar de copilă a cunoaște cu el toate barierele.

Se simțeau amândoi la îndemână, așa rezemați într-un șold de perete, vorbind încet dintr-un obiceiu de a se feri, cu ochii în lături de pândă, având totdeauna multe a-și spune, și râzând din nimicuri pe înfundate. Nu semănau totuși de fel, Sia cu părul mai castaniu, strâns într-un conciu mare la ceafă, cu fața iată, cu obraji grași, plini de o pastă fără culoare, căci dacă recreațiile le avusese în plin aer, apoi restul timpului stase înschisă prin locuințe insalubre, până când să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri mici dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puțin în jos la colțuri ca pentru o silă permanentă. Înaltă cât și el, trunchioasă, oblă dela umeri la șolduri, cu mâini și picioare mari de care se jena, nici nu părea tânără, deși avea numai 19 ani.

Alături de ea, Lică, subțirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochii vioi de veveriță, părul negru din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mâinele și picioarele mici și subțiri și dinții albi mărunți, avea aerul unui țingău.

Venea pela Sia în fiecare seară cam pe la aceeași oră, când știa că e mai liberă. Dealtfel, fata luase dela început bunul obiceiu să nu ajute pe Lina la menaj. Leneșă de felul ei, hotărîse pe Lică că „tanti” nu trebuia învățată rău. De lucrat nu lucra, ținea în mână aceeași cârpă de olandă înegrită, în care înfigea acul, când Lina se cam încrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Aștepta toată ziua vizita lui Lică. La început făcuse chiar mofturi ca să primească dar, când văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce totul se aranjase, Lică îi spuse abia „cum stau lucrurile”. Prinsese îndată situația. Nu era vioaie, dar avea ceva șiretenie. Îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu pricepere la meseria cealaltă, de a înființa o bancă co-acționată Rim-Lică, care să-l scutească pe Trubadur de orice altă profesiune. Lică era, de altfel, băiat bun. Primea și cele mai mici dobânzi. Când trebuia să plece, intra cu Sia în bucătărie unde baba era încă stăpână. Sia aducea din odaia ci un pachet învelit frumos și legat cu panglicuță. — E pachetul meu, Madam! — spunea Sia obraznic babei.

Te-ași ruga să servești ceva de băut domnului Lică.

Baba se uita la ea lung pe supt ochi și aducea un pahar mare de vin rece. Lică gusta întâi, apoi da drumul. Sia sta atentă, până când Lică lua paharul delagurași răsufla șoptind: „Mișto” cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei țigancă. Sia, mulțumită, îl întreba: încă unul! și Lică refuza. Era temperat și nimeni nu-l văzuse vre-o dată beat, necum fata. Apoi Sia îi spunea ce conține pachetul.

Erau laolaltă răcituri, fructe, dulcețuri, țigări. Tot ce putuse fura. Din trebile casei își alesese numai strânsul mesei cu cheia dela buiet. Baba o prinsese deseori colectând dar nu spusese Linei nimic. Tot ea’ se răstise: nu te duci să pârăști? Vinul e pe mâna dumitale! — Ca și cum baba era cea care da de băut domnișorului, nu satana de fată.

Baba tăcea, și dece tăcea nu știa singură. Numai doamna Vera, — odăi cu pelargonii la fereastră și brise-bise cu dantelă cu igliță modei greu — doamna Vera, soacra băcanului, — casă corp cu Coloniale-Delicatese-Băuturi, peste drum de casa Rim —doamna Vera, necunoscând genealogia vecinilor, judeca după aparențe înșelătoare.

— Uite-iiar!.. Uite-isubt geamul boerilor și subt ochii noștri!.. Se pupă în stradă! Ptiiu! și, efectiv, doamna Vera, asvârlea pe scânduri, nu pe scoarță,, desgustul ei astfel coagulat într-o spută, amaruie, care desigur îi ușura organismul de prisosurile unui dispreț care, neconcretizat, i-ar fi putut face, doamne ferește, vre-un rău. Totuși disprețul doamnei Vera se refăcea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare să aibă ceva din partea ficatului.

În urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixând treptele de marmoră cu un aer prostănac. Acolo în acele trepte i se părea ei închisă toată problema acelei case noi, cu mulțumirile și necazurile ei.

Rim, amenințat dincolo de un proces de evacuare și în vecinice discuții cu proprietarul, își manifesta supărarea în formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. Dezarmat față de lege și de proprietar nu găsise altă soluțiune decât cumpărarea unei case. Astfel se născuse ideia. Avea însă rădăcini mai adânci În clădirea ființei sunt multe etaje și subsoluri ale conștiinței. Acolo în profunzimi acea idee se altoise pe alta mai esențială: — Lina avea o mulțime de bani câștigați, pe care îi ținea neplasațî. Neglijentă și risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de acei bani nimic. Pe când, întrebuințați la cumpărarea unui imobil... Scoborând mai adânc în gândurile ascunse, d-rul Rim credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparțină lui. O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste, li suporta de atâția ani prezența. Avea s-o aibă pe cap toată viața. Toate astea de geaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul simț să încredințeze acei bani bărbatului ei!.. Și nici nu puteai ști ce gânduri îi puteau veni... cu mania ei pentru „familie” I Toți acei veri și verișoare, pentru care era în stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiți, e drept, alții calici cum era acel Lică așa de desconsiderat de Rim pe timpul când nu-i cunoștea meritul de a fi tatăl Siei... O haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune I D-rul Rim credea chiar că pe vremuri urâtă de Lina o fi făcut ochi dulci verișorului care, desigur, nu-și bătuse capul cu ea, dar o găsea și acum bună de jumulit.

— O „serenată!” O „serenată!” rânjia Rim batjocoritor, în lăcașuri adăpostite din el.

O „serenata”, pe care însă și el, Rim, o persoană așa de importantă — consimțise să o cânte fie cât de strident, luând pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina! îi spuneau glasuri mai intime încă care, lipsită de tact, găsise de cuviință înainte de logodnă să bâlbâie o mărturisire necerută de nimeni.... Știi 1... La Facultate.... cu băeții..

— Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina!.. Cu demnitate se făcuse a nu fi auzit, necerându-i nici o explicație. Ce-i păsa lui de acea greșală! Dar o înregistrase și o speculase la ocazie. Secretul acela, „imprudent mărturisit” recunoștea Rim, făcând haz cu bunul său amic „el însuși”, făcuse din Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ținea subt teroare fără osteneală. La ce bun să-l aprofundeze! Totuși femeea asta nu avea recunoștiința să recompenseze pe soțul generos și discret. Era în dreptul lui să ia singur ceeace i se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula Achiziția unei case era o bună ocazie. Rim era, deci, sârguitor la acea ideie. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o șicanase în afecțiuneti ei pentru Lenora Hallipa ce se zbătea într-o mare criză conjugală și strigase împotrtva lichelei de Lică — ce trăia pe spinarea lor — și pe care-l amenința că-l va da afară ca pe un cerșetor, fiindcă nu se putea ști dacă într-o zi nu va fura !.. Lina asurzită de refrenul permanent al «casei, sbâtută între pretențiile lui Rim și între pretențiile lui Lică deprins să fie alimentat, adoptase, însfărșit. proectul cumpărării. În fond ea se temea de acea achiziție; econoamă și fricoasă nu cuteza să riște toi ce avea, dar consimțise pentru a da lui Rim satisfacție. Doctorul colecționa anunțuri dela mica publicitate și avusese chiar corespondență cu un arhitect, inițiative foarte mari pentru felul lui de a fi. De îndată ce Lina consimțise, grăbise tratativele, lăsându-le totuși pe seama Linei, cu<privilegiul lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i părea oneros, erau banii femeei și-l cruțau pe el de corvezi, mai ales că nu știa încă cum va putea face ca acea casă să-i aparțină.

În adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect și convenise pe un preț cam mare. Nu sfârșise însă nimic înainte ca Rim să vadă imobilul. Lui Rim ii plăcuse mult stilul pretențios al exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri și defecte de amenajare cu atât mai lesne, cu cât, din adânc, un sfetnic vigilent il îndemna să profite de împrejurare așa cum venea. Păstrase ultimul argument pentru sfârșit. Modestul vameș din Ungheni, tatăl lui. lăsase o moștenire de 200.000 lei. cifră medie între corectitudinea profesională și beneficiile meseriei. La început Rim declarase că va lăsa acești bani mamei sărace și văduve. Era o revanșă, pe care vrea să o dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familiar, deși, în atară de ciupiturile lui Lică, acea predilecție era gratuită.

Rim însă care nu profesa, deci, nu producea în afară de leafă, avea multă aviditate pentru câștigul Linei. Credea că, dacă ar fi fost mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva dela acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri; în adevăr, așa cum calculase căpătase catedra, dar pentru sacrificiul lui înțelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el, „adică de o ființă prin excelență demna de tot binele, în propria lui opinie.

Pentru femeia, prin care își putuse satislace unele prevederi, avea din demnitate o mică ură; un dispreț pentru acea unealtă, de care era silit să se servească! Din astfel de sentimente decurgea acea reavoință ce stăruia în traiul lui cu Lina. O agravau și alte pricini: după stadiul ambiției care-i înlocuise tinerețea absentă, d-rul Rim trecuse la epoca erotică ce-i turmen ta maturitatea. Un alt sacrificiu al cărui erou și victimă se socotea: lumea era plină de femei plăcute și el nu avea decât pe ghemuită de Lina, care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existență îi lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a amorului fizic, încerca glume echivoce cu feminista Nory, fată cu replica îndrăsneață. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simț prevăzător îl făcea prudent. Aceeași prudentă îl silea să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verișoară Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesățios pentru primul ei bărbat îi păruse forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul acelei Lenore cu admirație și invidie.

Și alte femei drăguțe aparțineau pe rând altor bărbați, la care Rim se gândea cu respectuoasă complezență pentru acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau și îl lipseau pe el, care nu avea decât pe Lina. Știa că buna Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai știa că acele bunuri și fără de ea nu ar fi fost ale lui; în adâncul adâncului va fi fost chiar și conștiința că Rimul deșirat și spălăcit, cu gesturi de manechin și vorba pedantă, prin persoana lui însăși era un obstacol acelor aspirații. Era mizeria omului cu sine, pe care o cunoaște și n-o recunoaște. Toate celelalte caturi ale conștiinței lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump desmoștenit. Lina era deci de vină și mica lui ură, hrănită de revendicări pasionale, creștea. Vrea despăgubiri. Ba bine că nu era să fie a lui casa! Totuși, la suprafață, cuviința, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuțiilor nu putea părăsi pe d-rul Rim. Deaceea, cu o ținută de zile mari, anunțase pe Lina că „tot el“ ațgăsit o soluție financiară, a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama bătrână era sacrificată. Va trăi din mica pensie și o vor ajuta. Polițele le va semna și el și casa va fi a lor amândorura, ca și traiul! Nu cutezase mai mult deodată. În laboratorii tainice se pregăteau alte proiecte în vederea testamentului reciproc între soți, fără descendenți direcți.

Acel discurs generos pronunțat de Ițim nu putuse face bunei Lina alta impresie decât aceea că ilustrul ei soț îi făcea o favoare neașteptata. Aportul moștenirii, acel „noi”, aluzia la viața comună erau probele unui devotament nebănuit, ce o copleșea pe buna Lina, înecată de recunoștință. Așa dar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.

Lipsită de mândrie, în genere, față de mărinimia lui Rim. Lina devenise un otrep. Ajutorul bătrânei soacre și lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, Rim, rupând foaia calendarului, îi spunea: — Azi e „întâi” a lunei, trimitem mandatul pentru mama! Mandatul sta pregătit de însăși caligrafia lui Rim și Lina întindea grăbit mâinii slujitoare și trimetea banii.

— Azi avem o scadență! —-și din sertare ticluite, apărea o prelungă foaie timbrată.

— Putem preschimba! — hotăra Doctorul cu sagacitate, sau: — trebuie achitat! — emitea corect. Lina apuca polița cu mâini ceva cam febrile, încrețea fruntea îngustă subt părul cărunt, dezordonat și se trudea, căutând mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama vre-un onorariu întârziat, cunoștea câteva ore de grijă și plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieței ei robotnice. Nu-i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea obișnuia a spune respectuos: — Rim se ocupă deaproape de afacerile noastre!—- Dar năduful ei de femee grasă și scurtă în gât evolua spre o emfizemă clasică.

Erau acum proprietari și greutățile bănești erau compensate de schimbările fericite, pe care acest eveniment le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remușcări că se plânsese cândva de el. Sta subt noul regim, temătoare ca de o minune și cu un fel de jenă, efectul nou al mulțumirii. Prezența Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare și satisfacție. Bunăvoință lui Rim pentru vărul Lică era un fenomen, ce răspândea în toate simțurile un fel de paralizie similară cu ceeace ar fi pentru alții fericirea.

Un fel de mister lăuntric așternea pe fața ei urâtă un surâs de rebus ce-i făcea un cap de sfinx hilar și comic, a cărui enigmă era, desigur, mulțumirea. Era natural ca între grijile bănești și bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc pentru prietene. Profesorul îi infiltra și el orgoliul de proprietar. Această satisfacție împreună cu desfătările boalei fără dureri, predominau acuma în casa Rim. EI prospera între cele două achiziții: casa și infirmiera.

— S-a întors și Mini! O să petrecem frumos Ja iarnă! — se gândi buna Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită odată la treptele de marmoră din cap. Era îngâmfată de marmora aceia și convinsă că acolo stau toate încurcăturile ei bănești. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care își făcea din „menu“ o distracție adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezența d-rei Sia, dar care costa pe Lina, sârguitoare, să fie pe placul unui bărbat așa de bun ca al el.

Sia se întorsese și sta acum afundată greoiu în fotoliul ei obicinuit, gândindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou cu picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. Întrebări, cari meritau o mențiune specială pentru progresele doctorului.

— Dacă vărul Lică era sănătos ?... Ce mai spunea vărul Lică?... De ce nu intrase vărul Lică să-i vadă?

— Da, Lică era sănătos... Vorbise de-ale lor... Nu intrase fiindcă era grăbit!.. Pretext invariabil. Lică decând avea ambasador se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deși când se hotăra să apară era sărbătorit.

După acele scurte informații, Sia tăcuse odihnindu-se de o oboseală nemotivată și permanentă. Cu picioarele ei groase, rău încălțate, proptite cam răsfirat în covor și formând astfel un leagăn larg în poala șorțului de pânză albă, cu mâinile boccii — asprite de ceeace va fi lucrat peacolo de unde venise, — prinse sdravăn de mânerele fotoliului, d-ra Sia nu era deloc grațioasă în repaos. Totuși doctorul era mișcat de ceeace numea: „sacrificiul acelei fete tinere și frumoase, care în loc de plăcerile vârstei ei se devota pentru el“. Sacrificiul Siei consta în schimbarea odăiței murdare a internatului școalei de infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort nu era pentru ea o necesitate și casa Rim îi părea o pușcărie. Distracțiile, la care renunțase, erau: vorbăria vulgară a camaradelor, bolnavii cari formau clientela, evenimentele uliței văzute peste poartă și plimbările cu Lică.

Nesimțitoare către ticăloșia boalelor de prin spitale și aziluri, Sia avea repulsie pentru puțiținele îngrijiri ce da lui Rim.

Rim, totuși, îi suprima cât mai mult corvezile și căuta să fie un convalescent plăcut, ceeace Lina numea: „a-i ține doctorului de urât”, era numai prezența lenevoasă a infirmierei.

Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule și de proiecte, nu se mai putea chema tăcere, și, pe drept, buna Lina când intră nădușită și cu ceva abur de friptură pe ea, găsi că totul e în cea mai bună ordine.

— Tanti miroase bine! — spuse Rim d-rei Sia.

— N-ai vrea să mănânci în sufragerie? — întrebă Lina, însuflețită de spusele lui Mini.

—- E o idee! admise Rim, calculând că Sia, care îi servea masa în birou, va fi astfel cruțatăE drept că acele prânzuri pe tavă, fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evoluiază și Rim întrevedea alte inovări plăcute.

— Să mâncăm toți trei în sufragerie, fiindcă zici! — spuse Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea să-l ajute. Sia, la început bosumflată că nu mai mănâncă singură la voia ei, se însenină la gândul progreselor ce va avea de povestit lui Lică. În mai puțin de-o lună, era așezată la masa de familie! Zise cât știa ea mai plăcut: — Tanti! Ce frumos umblă d-l profesor! Rim surâse măgulit, cu un mic gol în coaste neprevăzut de anatomie. Se gândi la ziua întâi, când el decretase ca noua venită să zică Linei în loc de doamnă „tanti”, după cum erau legăturile de rudenie.

El însă evitase să fie „unchiu” din cochetărie. În surdină Sia în chema „neamțu” și „moșu”.

La ușa Rim, amintindu-și că e încă bolnav și pentru a doza progresele, se rezemă de brațul infirmierei. Lina dase fuga să complecteze tacâmurile. Nu se așteptase la acel succes imediat. Și cum cuvintele bietele fac toate slujbele: — s-a făcut un înger Rim! Un înger! — își zise. Intrarea în sufragerie cu Rim de braț, aduse probabil în mintea Siei imagini vesele: — dacă i-ar fi văzut Lică! — Pufni în râs fără rost. Lina se încruntă și gândi: — ce oaie! ce oaie!

Așezându-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care își face primii pași, Rim explică cum râsul fără de motiv are de cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută e „explozia tinereței”; Sia, care se astupase la gură și era gata să blesteme masa în comun, înțelese că moșul nu s-a supărat și dete drumul altui sughiț de râs. La acel prânz Lina găsi momentul potrivit să comunice lui Rim că Elena Drăgănescu va da în toamnă o mare serbare muzicală care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va fi destul de restabilit pentru a-și da concursul. Trimesese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mâna ei. În adevăr, Elena întrebuința mai obișnuit telegraful, telefonul sau secretara.

— Dumnealui cântă? — întrebă Sia, din fericire fără poftă de râs, mai mult uimită de acel talent.

— Să vedem I Să vedem I — spuse Rim Linei, cu aere pretențioase. Până atunci ce nu se poate întâmpla!... E drept că d-na Elena e încântătoare și audițiile ei prețioase... absolut prețioase... Făcând să sclipească în fața Siei strălucirea propriilor sale merite cât și a doamnelor de care era căutat, Rim întrerupse curățirea unui măr, pentru a ridica paharul cu vin:

— Prosit!,.. Azi e zi de sărbătoare I — declară sorbind. Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gândi prostește la calendar și Lina își repetă: — un înger Rim! — fără să înțeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, acel prim prânz de însănătoșire și de concordie familiară.

Rămasă sigură în fața cafelei negre, doctorița Lina piroti puțin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De când își aducea aminte nu fusese, mai mulțumită’ ca acum. Cine ar fi priceput!.. Rim... Sia... Lică... Un înger Rim!!..

III

După plecarea lui Lică, doamna Vera se ostenise în zadar de după perdele să vadă dacă întorc capul unul după altul. Lică nu întorsese capul și doamna Vera trăsese concluzia banală că bărbații își bat joc de femei și că fetele sunt niște ahtiate. Sia nu întorsese capul, fiindcă îi atârna greu, dar rămăsese un timp în poartă. Îi părea rău că a plecat Lică și îi era silă să se întoarcă în casă. Lică venea destul de des să o vadă, dar plimbările erau acum mult mai rare ca înainte. Mândria de a fi de folos, și rangul nou la care o ridica funcția de infirmieră în casa Rim, se luptau în mintea ei înceată cu regretul vieții bune de altă dată. Lică nu întorsese capul, fiindcă, odată plecat dela un loc, nu se mai gândea înapoi. La vizita de azi constatase numai, cu mulțumire, că lucrurile merg strună. Nu-i trecuse prin gând să măsoare timpul parcurs sau să-și proecteze filmul trecutului.

trunchioasă lui Lică, un băiat atât de subțire), de talie mijlocie, cu o mustață mică neagră pe un botișor simpatic, fluerând mereu între dinții mărunți albi, tari, pe care îi strângea de obiceiu și la plăcere și la necaz. Acea jăvruță de tată îi căzuse lesne pe brațe și nu i le încurcase prea tare. Tocmai o proastă și o urâtă îi făcuse acel dar. Când i se întâmplase buclucul, urâtă și proastă se văitase și bocise. Cum nu putea suferi să vadă strâmbându-se o urâtă, într-un moment de iritare, Lică spusese: ad-o atunci încoace! Era grozav de tânăr, dar chiar gesturile necugetate nu reușeau rău lui Lică. Fusese un incident, ce nu-i împiedicase existența să se desfășoare liberă și Lică era mulțumit de existența lui. Lăsase pe slută în patul gazdei, aruncase copilul într-o birjă și-l dusese la o moșică, pe care o cunoștea el bine. Duduia Mari hrănise câteva zile fetița cu un biberon de cârpă muiat în lapte cu apă și cu zahăr, apoi găsise la bariera Filipești o femee, căreia ii murise copilul de trei zile numai. Moșica îi întorsese laptele și îi cumpărase o mătură nouă ca să ție curat. Cum din cele două odăițe, pe care le avea, una era liberă, duduia Mari găzduise un timp pe Lică la ea. II scăpase, astfel, de plictiseli cu altă gazdă a lui, care începuse să fie sâcâitoare și să vorbească de divorț și de căsătorie.

Duduia Mari era frumușică și delicată la trup ca o păsărică și n-avea habar de ce poate însemna căsătoria. Când după un timp duduia Mari spusese lui Lică că a găsit pentru odaie un chiriaș serios, el tocmai se gândea să-și caute loc aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care îl ducea. Deprinsă să mănânce la cliente, moșica nu putea suferi să gătească bucate și când era liberă la ea acasă, lingea numai o ceașcă de lapte, ca o pisicuță... Lică, deoarece avea mare predilecție pentru duduia Mari, venea încă des peacolo, primit mereu cu triluri de plăcere. Moșica nu încetase să supravegheze fetița și se duceau amândoi s-o vadă ca o pereche drăguță.

La botez, duduia Mari, care fusese nașă, întrebase râzând pe Lică, cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele ei. Lică din respect pentru ceremonie, mestecase în gât înjurătură destinată mamei misterioase. Cum era ziua Sfântului Athanasie, preotul îi zise Anastasia.

Când apucase a vorbi, fata zise duduei Mari „Mămico”, fără să lege de acel cuvânt nici o idee precisă. Pentru a-i încâlci noțiunile, mai era pe lume și „mă-ta doica” — cam bruscă dar de treabă femee de dulgher — apoi mai erau vecinele, care după toane o chemau: — „Vino la mama” sau o goneau cu ocări pentru o mamă necunoscută.

Pe doică, duduia Mari o speria la nevoie cu Lică, pufnind la ideia cât de puțin „teribil” era Lică. Ea îl cunoștea numai ca pe ’ un fluturaș ușor care iubește drăguț. Lică, svânturatul, se sbârlea totuși la nevoie la doică, ce se temea de dânsul. Lică avea și un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. Totuși Moșica avea dreptate. Ar li fost greu să găsești în toată armata un plutonier mai fin ca Lică. Nu bătea soldații; o singură dată pălmuise o femee, ce nu-și luase palma, degeaba, și tot numai odată sucise cam nervos gâtul unuia, ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum însă Lică plecase repede deacolo, allase în urmă că victima și-a regăsit răsuflarea. Lică avea oroare de brutalitate dar era cam iute. Deși nu era cazarmagiu, îi plăceau tunica, galoanele și slujba lui. El nu vroise să fie sublocotenent. Ar fi trebuit să treacă un examen și, cu toate asigurările șefilor ce-l împingeau, avea groază de tipăritură și scriitură. Condicile chiar îl impresionau rău și le lăsa în seama furierului. Dinaintea unui registru era mai strâmtorat ca într-o odaie cu o singură ușă, pe care nu poți ști ce om periculos poate intra. Apoi pentru concepția și mediul lui, „sublocotenent” era mai puțin ca plutonier-major. Era un post fără „situație”. La Hanul cu Tei, când intra vreunul, de era necunoscut, circula o singură ochire bănuitoare și, de era cunoscut, era primit cu nepăsare. Chiar Lică îl saluta cu neglijență. Nici crâșmarul, nici nevasta, nici domnișoara crâșmarului nu ar fi stat de vorbă cu un astfel de pitpalac. Așa dar nici amor, nici afaceri de furaj, nici onoruri. Când avea vre-o plictiseală cu armata, Lică se gândea mai lesne la civilitate. De ar fi fost vorba să nu mai poarte vreodată tunică, i-ar fi plăcut mult cravatele roșii.

După ce plecase dela duduia Mari, Lică se întorsese la gazda veche.ce se dase iar pe brazdă. Cu bărbatul ei chiar tratase atunci o mică afacere. Cu câștigul Lică era cam nepăsător, când avea țigări, totuși nimic nu-i plăcea mai mult ca banul dobândit lesne și prin șiretlic. Pensiunea doicei fusese pentru Lică o surpriză neplăcută, dar o rezolvase repede prin ceva mai mult zel în tranzacțiile, pe care le obișnuia. Nu făcea niciodată încercări prea mari. Nu putea suferi riscurile, nici abuzurile deslușite, dar nimic nu l-ar fi împiedicat, când avea nevoie de parale, să și le procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate furnisorilor în beneficiul armatei și din care îi pica și lui ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat șefilor, fără răspundere directă. o singură dată încercase o lovitură mai mare; nu fusese supărat de nimic, dar se speriase de el singur. Era și Îndrăzneț și fricos. Gândul că afacerile lui erau scrise acolo în registru îl neliniștea, și ceeace cunoștea din formalitățile justiției militare îi da o spaimă nesuferită. Consiliul de răsboi îl făcea să se gândească cu jind la cravatele roșii, pe care le poartă civilii. La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase curând iarăși. Fata o strămutase dela doică, abia când era deșease ani. O ținea acum o precupeață. Lică nu putea s-o ia cu el. Nu știa niciodată bine unde se culcă și unde mănâncă.

Cu începere dela precupeață, Sia cunoscuse viața nomadă; strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, sau încredințată numeroaselor prietene ale lui Lică, când Trubadurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau odată mai mult pe Lică în formă de tată. Îl găsiau și mai drăguț pe ștrengarul tânăr, așa de bun cu un copil, pe care i-l făcuse o nemernică — liindcă Lică avea totdeauna gata la ocazie un cuvânt de ocară pentru mama Siei.

Unele mai puțin deștepte, crezând că îi plac odraslele, își arătau dorința de a-i dărui și ele, dar Lică strângea dinții cu răutate și își pricepeau greșeala. Cele mai multe îl înțelegeau mai bine și Sia avea colecție de cămășuțe naționale de toate mărimile, lucrate de frumușelele lui Lică.

Numărul mamelor benevole creștea mereu. De cealaltă, de cea adevărată nu se pomenea. Lică nu era confidențial și, de altfel, lucrul nu i se părea de un interes deosebit. Întorsese spatele urâtei și atâta tot. De cum umblase fata bine în picioare, Lică se distrase, târând-o de mână după el. Așa cum sbura el peste tot, era totuși singuratec. Deși apropiat, nu era prietenos. Cu bărbații făcea afaceri și nu se putea lega prea mult. Femeile îi erau devotate dar el nu le lua în serios și nu avea încredere în ele decât pentru treburile femeiești: pentru cârpit, cusut, spălat, călcat și pentru dădăcit fata. Discret și prudent din fire și prin ocupații, avea și un fel de sfială pentru traiul lui mahalagesc. Lică era oarecum ambițios și foarte curat. Totdeauna spălat, po-/mădat, spilcuit, își curăța și moralul de oarecare mici murdării inevitabile. Avea, e drept, o situ-/ ație aparte. Certat cu familia fiindcă nu învățase carte, avea neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Le--nora, care, de când se măritase cu moșierul Hallipa, îl trata ca pe câinii bărbatului ei. Așa fiind, fata aceea, picată din întâmplare în traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui.

Lică și-ar fi bătut joc pe drept de cine i-ar fi spus că e un tată bun. Acelaș capriciu dicta toate apucăturile lui lipsite de orice precepte. Țâra cu el fata de mână, fiindcă băgase de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se uită după el și că „gradele”, așa de numeroase în armată, nu-l mai opresc pe fiece motiv; sau pentrucă fata îi servea de pretext ca să scape de o întâlnire ce nu-i convenea; sau fiindcă nu avea în ziua aceia nimic mai bun de făcut.

Sia era o prezență inofensivă ce-i convenea. Își putea face gustul să pălăvrească ca și singur, fără de precauțiunile ce trebuie să iei cu oamenii. Când începuse a vorbi și înțelege îi da câte o replică monosilabică și Lică trecuse tot nesupărat dela forma de monolog la cea de dialog. Cam grea ce e drept de limbă, cași de pi’ cioare. Alături de Lică, așa de sprinten, Sia se tara, ca să nu rămână înapoi. Mâinile subțiri ale lui Lică îi sdrobeau fără voie pumnul, trăgând-o. Dela pumnul lui nervos, încleștat pe al ei, învățase sentimentul de comandă, mai mult decât din bătăile, pe care le lua dela crescătoarele ei. Tot dela Lică învățase și spaima. Nu-i era teamă nici în întunericul odăilor sau ogrăzilor, nici noaptea în magazii sau beciuri. Pe stradă însă, cu trăsuri și oameni, când Lică îi scăpa mâna și se perdea de el, sau când o lăsa la vre-un colț uitată ca să vorbească cu cineva, cunoscuse îrica și totodată sentimentul protecției întrupat în Lică. El se juca cu spaimele ei după dispoziția în care era. Sau se ascundea înadins ca să facă haz văzând-o buimăcită, sau se bucura răutăcios de frica ei,’ sau îi apărea brusc dinainte, jucându-se de-a „bau“, sau îi da o palmă usturoasă pentru că avea un aer idiot și nu știa să se descurce. Lică era mereu acelaș băiat vesel și puțin cam crud și cu o pedagogie sumară. Tot sumar, Sia învăța că el e stăpânul binelui și al răului.

Aspectele superioare ale lumii tot dela el le învățase. Lică era guraliv, comenta tot ce vedea în jur: oameni, priveliște. Prea leneșă pentru a se osteni singură cu acele descoperiri, Sia își lua astfel toate noțiunile deagata și Ie refuza de aiurea. Noțiunile morale tot dela Lică le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, peoparte convins că nu înțelege, pe alta mulțumit că are cine să-l audă. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totuși un vocabular picant și istorioare la fel. Își aducea uneori aminte să se abțină, dar alteori ecoul ce pornea din Sia îl distra. Dacă însă la vre-o vorbă prea slobodă isbucnea în vre-un râs gros și stupid, o palmă o aducea la cuviință.

Lică era și marele dispensator de bucurii felurite. Îi plăceau grădinile, așa că Duminica toate umbrarele și bolțile îl cunoșteau. Deprinse să vadă atâtea feluri de perechi, priveau totuși cu mirare pe tânărul acela svânturat cu copila aceea stângace, și mai apoi fata aceia trunchioasă cu tovarășul acela sprințar, bând o singură halbă la o fleică unică, fiindcă Lică era sobru și econom pe punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau petrecerile de iarnă. Când fata era mică de tot, acele îndrăgostite care mai de care o răsfățau, în hatârul lui Lică. Posacă cum era, copila simțea totuși pentru desmerdările lor, un fel de tors ca al pisicii când umflă gâtul subt alintări și-și ascunde ghiarele. Mai măricică, înțelesese de gustul mâncărilor bune și al cadourilor. Apoi venise vremea să fie trimisă afară să se joace; devenise curioasă și urâse femeile pentru care era depărtată. Se întâmpla însă s-o uite acolo la petrecerea lor, și atunci femeile ce râdeau în hohot și pentru care Lică n-o mai băga în seamă, i se păreau nesuferite și fericite. Când încerca să-și arate încăpățânarea, Lică, arzându-i o cravașă, zicea disprețuitor: — e cam toantă! Dar în genere trăiau bine. Afacerile, Lică le făcea de preferință cu bărbații femeilor drăguțe, pentru care interveneau în favoarea Trubadurului. Bani dela femei nu lua nici nu le da. Uneori trecea uneia o floare, pe care i-o dase cealaltă. O singură dată, o altă proastă îi strecurase bani în „buzunarul hainei. Întorsese buzunarul pe dos cu o îmbinare din sprincene, care nu era a bine. Femeea adunase banii de pe jos și zisese cu umilință: — ce atâta supărare! —cu o justă mirare pentru astfel de principii. Lică nua vea principii, avea gusturi. Nu-i plăcuse procedarea.

De obiceiu însă femeile se purtau cu el așa cum ii plăcea lui. Dacă îi trebuia un mic împrumut, îl găsia, și totdeauna găsia un ospăț fin, fără de care amorul nu ar fi fost complect. Lică nu avea numai tacâmul pus, ci și patul așternut pretutindeni fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste peregrinări, rezultă că anume stradă era legată pentru el de un anume fel de ospătare și culcuș. Acest trai aventuros căpătase, totuși, prin repețire un fel de ordine.

Sia avea vre-o zece ani, când Lică într-o zi văzuse pe o casă o firmă, ce-i adusese din nou dinainte pe verișoara Lina din Tecuciu. Descoperirea îl făcuse să scrâșnească dinții mărunți. Băgase de seamă Duminica trecută că Sia, prost îmbrăcată, îl făcea de râs. Era gata să nu mai iasă cu ea nicăeri. Acum găsise un alt leac Hotărâse că Lina va îngriji de aci înainte detru-’ soul fetei. Cu toată decizia lui avusese șovăiri asupra procedării. Știa pe Lina măritată cu un doctor neamț, și îi era pe dos să între. Luase întâiu informații. Neamțul era profesor la Iași și Lina era mai tot timpul singură. Alesese ora când primea vizitele medicale. Acest client neașteptat făcuse Linei mate efect. Rămăsese lipită de dulapul cu medicamente. În impresie era multă mirare, destulă grijă și ceva mulțumire. Lică din primul moment apucase să fie cu ea brusc și tăios la vorbă. Nu-și pregătise atitudinea; o găsise în sentimentele lui. Acea bruscheță haină avea s-o păstreze mereu și Lina mereu.avea să simtă la vizitele lui aceeași spaimă amestecată cu ceva plăcere. Lina nu opusese nici o rezistență cererilor lui Lică. Nu avea haine de copil, dar și le va procura. Nu uitase însă existența lui Rim și dela prima revedere prezintase lui Lică pe doctor subt un aspect de teroare, datorit proptiei ei îngrijorări. Lică își făcuse socoteala că doctorul era docamdată departe și rămăsese la ideea că verișoara Lina trebuia să dea. Cum nu-și discuta opiniile, își spusese lămurit punctul de vedere. Fără energie, fără pavăza efectivă a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. Nemulțumirea ei se răsfrângea asupra fetei, pretextul neobosit al pretențiilor lui Lică. La fiecare vizită se întreba cu ciudă, ce nevoi mai are, ce s-a mai întâmplat copilei. Ea care iubea toți copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor. Îi satisfăcea pretențiile, cu atât mai iute cu cât ar fi sperat, ca Lică să treacă la alt subiect de vorbă. Interesul, pe care Lică îl purta fetei o satisfăcea, dar ar fi dorit ca numele Siei să lipsească măcar odată dela dijmuială, deși Sia era motivul dijmei. Lică, dimpotrivă, uita pe Sia orișicând, dar își aducea regulat aminte de ea, când avea nevoie să viziteze pe „cucoana Lina”.

Cu toate că descoperise sursa asta de subsidii, Lică avea și oarecari ocupații. Primise o propunere de agent voiajor pentru stofe. Poseda calitățile cerute: era prezentabil, insinuant, glumeț, abil să laude marfa, și, după o noapte trecută în tren, era tot fresc și bine dispus. Își mărise astfel câmpul de activitate cu provincia, dar nu era capabil să persevereze. Lucra numai pe poftă și la răstimpuri. Un cunoscut îl insinuase apoi pe la Poliția Capitalei. Era un bun detectiv civil, pentru anume treburi subțiri, cari cereau mai multă șiretenie decât intervenție. Un spionaj fin, o capcană chiar bine întinsă, unde în ultimul moment lăsa loc altora mai temeinici la pumn. Căci Lică era totuși un „delicat”. Nu-i lipsea forța, dar erau la el mai mult impulsii repezi decât .adevărată rezistență. La dresaj, chiar în cazarmă, era căutat pentru îndrăzneala și „maniera” lui, mai mult decât pentru muncă. La producții el era artistul, fiindcă avea tupeu, siluetă, îndemânare și la nevoie o tensiune de voință ce susținea mușchii, dar nu ducea la greu.

Ceeace îl determinase să lase deabinelea milităria fusese în afară de noile rente procurate de Lina, în afară de beneficiile ce picau de ici și de colo, în afară de dragostea pentru cravate roșii, un alt motiv mai subtil: domnișoara directoarea dela școala primară unde dase destul de târziu pe Sia, îi spusese cu glas foarte drăguț ce-i tăcuse impresie: — ce păcat că ești militar! Ce-o fi vrut să zică! Domnișoara nu era, desigur, antim-ilitaristă, dar avea prejudecăți împotriva gradelor inferioare pesemne. Directoarea avea 30 de ani, ochi verzi, bustul frumos și purta două coade mari pe cap, ceeace-i da un aer de icoană. Fără să se gândească prea departe, lui Lică i se făcuse urît de cazarmă. În seria lungă a afacerilor lui sentimentale, domnișoara directoare ocupa un loc platonic unic. Lista de cărți, notele trimestriale, lenea Siei, erau ocaziuni de care Lică profita și domnișoara, — mai ales de când era civil — nu găsea că vizitele o deranjează deloc dela treburi. Domnișoara era naivă și avea probabil unele gânduri serioase în privința lui Lică, de care poate flușturaticul Lică nu s-ar fi lepădat. Dar intervenise răsboiul. Lică, chemat la regiment, reluase tunica și se risipise cu treburi zorite de aprovizionări prin Ilfov. În felul ăsta, ajunsese la Prundeni, la moșia cumnatului Hallipa.

În timpuri normale Lică ocolea familia ce-l ocolea. Vagabondajul lui îl lăsase față de ei o inferioritate supărătoare. Dar pe timpurile acelea de agitație, lucrurile se schimbase: Hallipa se arătase politicos și „șerpoaica frumoasă” — cum o chema Lică pe soră-sa — nu-l putuse goni, învestit cu misiuni militare oficiale.

La Prundeni Lică găsise pe buna Lină instalată și îi pusese chestiunea Siei, cu care nu știa ce să facă. Lina însă trebuise să apeleze la Lenora Hallipa ce refuzase net. Mânia lui Lică, firește, căzuse asupra Linei, careț neputincioasă, își vârâse capul între umeri. Lică își spusese atunci păsul domnișoarei directoare, care propusese să oprească pe Sia pe lângă ea. Cum timpurile se anunțau grele, fata îi va ține de urât și o va ajuta. Oferta era făcută delicat, și avea ceva romantic. Lică primise cu sărutări de mâini repetate, și domnișoara de rândul ăsta îi admirase uniforma.

La Prundeni Lică spusese Linei răstit: — am găsit pentru fată I O domnișoară frumoasă și învățată și care mă iubește I Numai urâtă de Lina putea provoca un astfel de sumar brutal al sentimentelor alese dintre el și directoare.

— Să trimiți acolo de toate! — adăogase Lică. Asta da! Asta era în putința Linei să facă. Ideea că trebuise să‘1 refuze, că „bietul Lică pleacă pe front, dase Linei o strâmbătură sentimentală comică. Ai fi zis că vrea să plângă. Totuși Lică nu pleca încă. Rămăsese printre cei din urmă. Așa orânduise șefii și el le sprijinea bucuros dispozițiile. Pe la Prundeni venea din ce în ce mai des, dar nu la conacul boeresc, unde femeile vorbeau prea mult de război, ci la cel logofețesc. Pe Hallipa însă îl vedea și-i era mereu binevoitor. Hallipa era foarte îngrijorat de plecarea succesivă a tuturor oamenilor de serviciu. Firește, se duceau la datoria lor, iar Lică întârzia, fiindcă asta îi era datoria. Dar Hallipa se întreba ce va face el singur și i se părea că prezența lui Lică ar putea dura la infinit. Cam acelaș gând avea și tânărul că va rămâne mereu pe loc, gând absurd, dar stăruitor. Poate că era numai o presimțire, o anticipație asupra faptelor sau o sugestie cumva!

Lică nu era laș, dar nu sîmția necesitatea patriotică a plecării lui. Totuși avea să plece, când îi va veni rândul, cu ultimele coloane de arriere-train! Hallipa era și el din tot sufletul pentru acțiune și victorie, dar răspunderile, pe care i Ie creea acest entuziasm către averea și familia lui, îl îngândurau, iar eroismul nu-l asocia de fel cu tunica cumnatului Lică. În acele drumuri prin sate, ce depășeau obiceiurile lui de muncă, Lică se îmbolnăvise de o febră puternică. Fusese internat într-un spital. Doctorii ezitau între o tifoidă și o recurentă. Evacuarea avusese loc când intra abia pe calea vindecării, dar fără de el. N-ar fi putut spune cum se făcuse că n-a plecat cu trenurile sanitare. Își terminase deci convalescența subt Nemți și ieșise din spital cu o mulțime de hârtiuțe doveditoare, pe care le păstrase cu grije. Urâte timpuri! Era la dispoziția inamicului, și, lucru curios 1 inamicul îl întrebuința tot pe lângă serviciul de aprovizionare. Lică nu putea suferi Capitala subt ocupație și credea că e mai bine să nu fie zărit pe acolo. Plecase fără să vadă pe Sia. f-ar fi fost greu să dea ochii cu domnișoara directoare. Nu-și cercetase nici celelalte prietene. Femeile, deși nu se înțelegeau rău cu Nemții —de nevoie — aveau însă, când era vorba de bătălie, un fel de țâcneală pentru eroi și pentru ele Românii nu erau decât cei de dincolo. Lică nu se înțelegea cu Nemții decât tot de nevoie. Națiile străine îi fusese totdeauna urâte, cu atât mai mult cele asupritoare. Aprovizionarea forțată îl adusese iar la Prundeni. Lică se arătase desperat după regimentul lui și pentrucă Hallipa îl întrebase cum de a rămas, cu oarecare severitate, Lică, iritat de bănuială, își făcuse dovezile. Pela conac însă nu se ducea decât rar. Frumoasa moșiereasă țipa că-i trădător și dezertor și Lina îngălbenea la gândul pedepselor ce-i pândesc pe dezertori. Acolo la logofeție însă, Lică ținea bine locul lui Ștefan primul vechil. Hallipa făcuse cu conștiința lui o transacție: — d-ei vinovat, se va râfui la timp cu cei în drept. Până atunci obținuse dela comandament să-i fie lăsat la dispoziție. Lică lusese deci nevoit să descopere farmecul șalelor. Printre săteni nu se prea știau bine rosturile lui, dar, de vreme ce era ocrotit de«boieru», nimeni nu-l bănuia.

Când totul se sfârșise, odată cu întoarcerea celor dintâi, Lică părăsise Prundenii fără ziua bună. Se dusese întâiu la domnișoara să cerceteze de Sia. Întrevedere fără simpatie. Lică se temea de întrebări și domnișoara era rău dispusă din cauză că fusese nemulțumită de purtarea Siei. Fata nici ea nu erta protectoarei că a pus-o să muncească. Când în aceiași seară Lică venise să ia pe Sia deabinelea, domnișoara nu era acasă, așa că plecarea semănase a fugă. Despărțirea asta punea sfârșit romanului platonic dintre Lică și directoare. Pe Sia Lică o regăsise cu mirare: crescută mult, dar urâtă și stângace. Târâ parcă un picior. O arătase unui doctor ce-i spusese că n-are nimic alt decât că stângul e mai leneș. Lică o sguduise cu atâta dispreț, că fata începuse a călca mai vioi. Din toate gazdele de mai înainte, Lică se gândise la duduia Mari. Moșica, în adevăr, nu plecase în Moldova, și o dusese destul de bine cu mosafirii, cum zicea ea, și chiar făcuse afaceri bune. Primise pe Lică și pe Sia cu plăcere și se arătase așa de drăguță, încât numai ei singure, Lică îi povestise toată pătimirea lui, fără ca duduia Mari să arate vre-o mirare sau nemulțumire.

La înapoierea Regimentului, Lică, deși era neliniștit, se dusese la sediu și ceruse reangajarea provizorie. Frica îl trimetea în chiar vizuina lupului, dar și prudența. Acolo, în preajma pericolului, se putea ocroti mai bine. În dezordinea fericită a reîntoarcerii, când se făceau liberări, se dau concedii și se simțeau viduri mari, cererea lui fusese bine venită. Pe camarazi Lică îi evita. Amintirile lor proaspete de eroism il supărau. Conversațiile care nu aveau alt subiect il puteau atrage în cursa unor detalii asupra propriei lui petreceri. Șefilor însă, știa să» le fie iar folositor. Trimis din nou cu misiuni de aprovizionare și cuarteruire, indulgența acelor vremuri de binefacere și destindere îl ferea de suspiciuni. Era totodată în plină lumină și la adăpost, cum bine socotise. La cea dintâiu alarmă, nici vorbă, ar fi fugit. Era un sentiment ce nu suferea analiză. Lică nu putea înfrunta greutăți. Era, dealtfel, vinovat sau nu era? Fusese bolnav! Nu atâta cât să nu poată pleca! De ce nu plecase?.. Tot timpul acela avusese regrete și un fel de grijă, ce se putea chema remușcare. Urâse dușmanul cu dinții strânși, dar neputincioși. Firește că din alte mobile ca cei de dincolo, din acțiune, și o altfel de ură ca cea de pe câmpul de luptă! Nimeni nu dorise mai mult ca el pacea și victoria. Pentru că ele aveau să-i asigure din nou liniștea ce-l mulțumea! dar cine poate căuta într-o aspirație virtuoasă, toate micile ei viții! — Acum simțea o gelozie mate pe cei ce se bătuse. Își închipuia că ar fi putut și el face isprăvi. Dece nu! Era impulsiv și prudent, șjret și nepăsător. Avea atribute de erou. Fluierând, ar fi putut comite cine știe ce fapte mari I — Afară de aceea de a muri! — l-ar fi plăcut să aibă decorații... cu panglică roșie... Cu Nemții nu avusese alte raporturi decât cele nevoite. Prin bunele lui tratative, moșia cumnatului fusese cruțată. Din fericire coloanele nemțești nesuferite erau acum departe. Lică se credea bun patriot, dar nu avea destulă încredere în hârtiuțele nemțești.

De aceea, după un timp, când regimentul trebuise să plece în Ardeal, Lică, deși nesupărat de nimeni, se decisese să treacă pentru totdeauna la viața civilă. O împrejurare îl făcuse să plece pe un timp din București. Duduia Mari se măritase cu negustorul îmbogățit, ea, care nu crezuse nici odată în necesitatea căsătoriei și tocmai atunci, când comunismul amorului era în toiu I O simplă întâmplare! Negustorul își făcuse socoteala să deschidă un depou la Galați: se temea poate de ceva cercetări asupra originii averilor, sau credea poate Galații un loc mai bun pentru noi traficuri! Acolo îi sta mai bine să iie familist și, cum tot lua cu el pe duduia Mari, hotărâse să treacă pela biserică și primărie. Fusese o nuntă frumoasă, la care Lică petrecuse minunat. Moșica, tot drăguță și delicată, părea o fetiță în rochie albă și voal. Ea propusese lui Lică să-l asocieze ca voiajor pentru afacerile de vinuri. Pe Sia, care nu era bună de nimic în școala profesională unde o înscrisese Lina, și care fugise din orfelinatul unde era internată, o dusese tot la Galați în școala de infirmiere. Lică nu găsise de loc nepotrivit să schimbe puțin aerul. De altfel, se ducea, venea! Pe Lina din nou o vizita regulat. Nu se mai ostenea să pomenească de Sia, și Lina era mulțumită că o știe departe. Nu se putuse deprinde niciodată cu existența ei.- Mai ales acum când se întorsese Rim I

La prima întâlnire cu vărul Lică, doctorul se arătase demn dar politicos. Mutarea lui la București, prin stăruința Linei, era încă lucru proaspăt. Primise prima cerere de împrumut destul de bine. Apoi, treptat, se arătase mai anevoios; luase obiceiul nesuferit al predicilor, apoi ajunsese la refuz și la mojicie. Rim maltrata pe Lina din cauza lui Lică, care tot pe Lina o maltrata; ea nu se putea apăra de nici unul. Desgustat repede de orice ocupație, Lică neglijase curând comisionul dela Galați. Cum nu se putuse deprinde cu regimul conjugal, duduia Mari se întorsese la clientelă, și școala de infirmiere se strămutase la Mogoșoaia. Pentru Lina vecinătatea Siei — deși n-o vedea — se dovedea apăsătoare. Era timpul când menajul Rim ajunsese la mizeria unor certuri acute. Viața pentru buna Lina devenise nesuferită. Profesorul se: răzbuna de dureri reale și imaginare, persecutând-o.. Lică, tratat cu dispreț de doctor, își fierbea ne® cazul scrâșnind dinții mici și fluerând a rău. Rim ii făcea „escroc” — cuvânt impropriu ca și ceh de dezertor.

Mini avea despre dânsul o impresie mai justă-, deși cam cu prea multă imaginație. Când îl vedea,, apărând și dispărând de după o ușă la Rimi, îi dai o tresărire, ca și cum se strecura acolo un apaș,, ce avea în buzunarul vestonului scurt cheii pentru orice sertare, dar nu se servea de ele,, ci invita gazda să le deschidă singură. Cândi îl întâlnea neașteptat la colț de stradă, îi păreai un haiduc modern, a cărui pădure e orașul. Licăi se încadra destul de bine într-o astfel de concepție. Prietenele devotate răspândite pretutindeni„ reprezentau bine organizarea simplă a unor gazde de hoți; silueta sveltă, juvenilă, simpatică și suspectă a lui Lică nu desmințea aceleași asemănări. Vagabondul inofensiv, cu mâinile veșnic în buzunar, le-ar fi putut ține acolo strânse pe un revolver sau pe teaca unui cuțit. Arme, care n-au nevoie să slujească, cât timp își dezarma victima cu surâsul ascuțit și crud, sub mustața mică, cu privirea din coada ochiului, cu cererea precisă, iar, după ispravă, cu mișcarea disprețuitoare a umerilor întorși spre o mișcare nepăsătoare. Totuși Lică avea bilanțul foarte sdruncinat și din pricina asta o cruzime haină, pe care Lina mai ales o simțea. Erau timpuri, în care se câștigau ușor bani mulți, dar Lică nu prinsese încă mecanismul vieții noi. Căuta să reia firul întrerupt al vechilor întreprinderi, și nu se mai înoda. Felul lui nepăsător îl făcea să simtă, desigur, mai puțin schimbările mari din jur, dar și mai puțin putea profita de ele. De altfel, mai toate afacerile noi se făceau în amestec cu străinii și Lică nu putea suferi .liftele”. Prin toată apucătura lui, — bună cași rea — era un indigen.

Cam flămând, strâmtorat, își ascuțea dinții fără să cuteze să muște. Sia se desvoltase acum ca o femee. Era tot așa de amorțită însă și de ursuză. Când se lega vre-unul de ea, nu se alegea cu nimic. Fata nici nu se speria, nici nu cocheta. Era tembelă și se temea de Lică, — asta îi era toată virtutea și apărarea. Din mâinile unui intendent grobian scăpase în ultimul moment, cu pumni și cu amenințarea numelui lui Lică încă din căsuța doicei era deprinsă să vadă bărbații la un loc cu femeile. Dar ei nu-i plăceau oamenii, nici bărbați, nici femei; pentru lenea ei erau obositori. Trebuia să te ocupi de dânșii, să le vorbești! Apoi era fata lui Lică, nu se putea potrivi cu oricine. Toate camaradele cunoșteau pe Lică: în mijlocul a 30 de șorțuri albe, el glumea cu fetele, laolaltă cu a lui, tot așa de nepăsător ca de obiceiu.

Lipsită de imaginație, Sia avea totuși acea nevoie poporană de a mări și denatura lucrurile. Aventurile lui Lică, ocupațiile lui, nobleță familiei, erau povestite de Sia, nu conform adevăvărului strict, ci conform importanței, pe care o avea pentru ea tot ce privea pe Lică. Sia era o făptură supusă orbește unui bărbat, căruia se deprinsese a-i zice tată. Către afaceri fata arătase totdeauna aplecare. Pertractările bănești ale lui Lică o interesau de mică. Când se întâmpla să fie de față, deschidea ochii și urechile, ceva mai vioaie ca altădată, și urmărea aprig transacția, dorind cu îndârjire câștigul pentru Lică. El îi da uneori câte o monedă din acel dever, dar spre marea lui mirare, i-o înapoia.— Ține-o tu! Ca să fie mai multe!— Mai târziu, arătase aceeași aviditate pentru bani și aceeași dezinteresare. Când Lică, ajuns la sfârșitul răbdării, găsise ideea bună de a instala pe Sia la Lina, nici el chiar nu-și închipuise ce bune rezultate are să dea.

Sia era mândră și bucuroasă că e întrebuințată la o combinație financiară. Leafa ei, firește, mergea la Lică, ca un drept al lui. Ea era acolo numai o interpusă pentru a-și scoate dobânzile unui capital de ură veche, și de datorii neiertate, pe care le avea de socotit cu vara Lina și cu Neamțul.

Până atunci Sia cunoscuse pe Lina, așa cum cunoștea, din spusele lui Lică, toată galeria lui de rude și prieteni. O cunoscuse în iorma silniciși batjocuritoare în care i-o prezintase. Când însă Sia trebuise să ocupe acel post de încredere, Lică îi dase toate fișele necesare. Amândoi acum, vorbind de Lina, pronunțau cu un haz complice acel: „tanti”. Sia se arătase dibace în noua ei meserie, și Lică socotea acum plasarea ei ca o glumă bună și rentabilă. Nu era serios decât în ziua când avea de cerut sau de primit bani. Cu Lina era acum mânios numai din obiceiu. Doctorul se arăta mult îmblânzit de când Lică era învestit ca tată al infirmierei. Lică, și el, semăna din ce în ce mai puțin haiduc și își schimbă obiceiurile. Programul Siei era și el schimbat. Nu mai avea atâta libertate, iar plimbările cu Lică erau acum la cofetărie și cinematograf. Culmea distracțiilor selecte în tovărășia acelui cavaler fercheș. Totuși ea regreta locurile de mai înainte, dar Lică hotărâse că nu se mai poate merge pe acolo. În schimb, îi povestea amănunțit tot ce făcea ca unui camarad. Sia nu purta necaz femeilor, pe care Lică i le vindea în detaliu, și pricepea pasiunea lor pentru dânsul. Viața nu avea pentru ea nici mister, nici sfială.

Lică era în timpul din urmă primit intim la un căpitan de intendență demisionat, însurat cu o femee drăguță de tot, care cânta din gură și la pian și era, firește, nebună după Lică. Dar Lică devenise acum mai circumspect în alegere de prieteni.. Nu vrea ca Rimii să fie amestecați cu oricine îi ținea la adăpost de curioși și de cine știe cecontact periculos cu fostele lui relații mahalagești. În traiul lui erau unele lipsuri, atunci când întâi-- nise pe prințesa Ada.

IV

Plecând în ziua aceia dela Sia, Lică tăia cu bastonașul vârful crăcilor de castan fluerând ușor ca un om care n-are nimic de lucru. Traversând cu pas svelt bulevardul Lascăr Catargiu, larg și pustiu, se gândea încotro să apuce Nu era, totuși, distrat și văzuse bine un dog-cart frumos și înhămat cu un murg minunat, ce venea în trap mare. Caii erau marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile sau deopotrivă. Deci nu din vina lui era cât p-aci să se întâmple un accident. Lică calculase foarte bine direcția dog-cartului, dar calul rău condus deviase mersul și roatele rosese deaproape genunchii lui Lică.

— Prends garde imbecile! — strigă un glas ascuțit de femee.

Trubadurul ridică obraznic mustața în sus spre capra înaltă, strângându-și ochii strălucitori subt pleoape, pe când mâna lui mică ca de femee se propti viguros în grumazul murgului ce cabră oprit brusc.

Lică nu înțelesese apostrofa. Limbile străine il uimeau și îi erau nesuferite. Nici n-avea cum să le înțeleagă, deoarece se învățau în cărți tot nesuferite. Dela unguroaicele, nemțoaicele, cu care uneori avusese legături, nu deprinsese nimic; mai lesne prindeau ele vorbe dela dânsul. Ca limbi străine Lică știa numai câte-va cuvinte țigănești, pe care le spunea femeilor, dar care pe buzele lui subțiri și flecare își pierdeau grăsimea și deveneau glumețe. Le mestecă acum între dinți fără glumă.

.Prends donc gardel", — se oțeri a doua oară cuconița, de rândul ăsta către domnul de lângă ea, care conducea. Se uită la Lică drept în ochi, cu ochii ei nerușinați. Lică îi întoarse privirea, apoi câtă cu milă spre cellalt. Era, în adevăr, un biet coconaș galben ca de ceară, cu gene roșii și cu ochii pătați. Purta o bărbiță blondă ascuțită cu fire veștede. Ea era o țigăncușri uscată ca un drac, cu buze roșii ca sângele închegat și cu o pereche de ochi aprinși subt boneta de piele ce o împodobea, ascuțindu-i mai tare bărbia ascuțită. Pe mâini negre cu degete fuiorate, avea inele cu pietre cât un nasture de tunică.

După ce o privi bine în față, Lică lăsă mâna sa lunece pe pulpa murgului. Calul, care tremura în zăbală, se domoli subt desmierdare. Sărind ușor în lături, Lică flueră subt bărbița domnului cel galben, puse un deget la pălărie ca la chipiu și, svelt, trecu strada. Dog-cartul slobozit pomi dezordonat Lică se gândi la mâinile slâbănoage ale domnului ce ținea hățurile, apoi la cuconița oacheșă, uscată ca un țipar, ce-și avea toată carnea în ochi. Cu așa cal svăpăiat, cu așa bărbat lingav, dog-cartul se putea lesne trezi într-un șanț, numai că o femeiușcă pipărată ca aceea chiar de se răsturna nu era primejdie să-și facă vre-un rău: — ce gașperiță! — își zise Lică, oprit pe trotuar, uitându-se după dog-cart! Ridică apoi ochii în sus și băgă de seamă că cerul e albastru, văzu un castan prăfuit ce i se păru totuși verde și frumos și, trăgând în jos o cracă, apucă o castană sălbatecă și, aplecându-se ca la proașcă, o asvârli departe cu o traiectorie sigură. Nu trecea nimeni. Lică flueră iar. Un alt fel de fluerat. Exprima astfel o gamă întreagă de sentimente. Nu de geaba femenista Nory îl botezase „mierloiu”. Înălță apoi din umeri cu o mișcare, pe care o avea uneori și trase pe corp vestonul ajustat și prea subțire pentru sezon. Atunci când Lică desmierdă un pom, băga de seamă că cerul e albastru și se păunea în vestonul său subțire, resimțea invariabil una din acele porniri amoroase, pe care obicinuia a le rezolvi repede și care, astfel, nu turburau cu nimic buna lui stare fizică și morală. Azi, totuș, Lică nu putea urmări dog-cartul cu țigăncușa. Acest lucru adusese oarecari perturbări în igiena lui. Vru să pornească spre duduia Mari, dar după câțiva pași se întoarse. Soluția asta foarte bunel nu-l satisfăcea. Erau semne îngrijorătoare ale unei predispoziții spre complicații sentimentale. Cea dintâi complicație era că tânărul ce nu-și obosea de obiceiu gândul, acum se ocupa de femeea din dog-cart câteva minute după ce trecuse. Apoi, de rândul ăsta, îi păruse că o femee nu poate înlocui pe alta — un semn de stimă, fie pentru cuconița oacheșă fie pentru duduia Mari, — dar un semn nou, mai complicat încă, Lică încercă să se mintă pe sine, el care nu practica decât minciuna din principiu, către alții: își zise că duduia Mari locuește prea departe, ceeace era numai un pretext, Lică fiind un mare hoinar. Trase concluzia totuși justă, că se făcuse mare schimbare în domiciliul tuturor cunoscuților lui. Era procesul nou de locațiune, ce asvârlea epave, disloca blocuri, premenea nisipul mărunt al chiriașilor, pornea melcii cu scoica lor în spinare, în aparență la voia unor valuri capricioase, în realitate după legi noi ale aluviunilor. În felul acesta toți intimii lui Lică, mahalagii din trupul orașului, fusese isgoniți spre periferie. Lică se simți stingherit în obiceiurile lui și neocupat. S-ar fi întors la Sia să-i povestească întâmplarea, dar abea plecase de acolo. Simți foarte limpede un gol în traiul lui bine însăilat. Făcu câțiva pași pe Bulevard, apoi cu o voltă pe călcâie, ca pe timpul când avea pinteni, se întoarse. Volta aceea era o cotitură mare în existența lui: ținând ochiul stâng aproape de tot închis, ca și cum clipea unui gând mulțumitor, Lică acum surădea. Porni spre Cale de la Paix. La ora aceia va găsi acolo un băiat, pe care-l cunoscuse în timpul din urmă pe la berărie. Era un agent de bursă, ce știa o mulțime de lucruri interesante despre cum fac banii pui, deși explicațiile lui erau cam neînțelese. În materie de finanțe încă era tradiționalist, nu avea încredere decât în sistemul pe care apucase să-l practice: acela de a cheltui banii pe care ii avea, apoi de a căuta alții. Bani de cheltuială nu înțelegea să-i lipsească, dar de prisos nu dorise până atunci, totuși priceperea acelui tânăr ce-ți dovedea alb pe negru câștigul ca și paguba și se lăuda că lucrează numai cu metode sigure și prudente, făcuse lui Lică impresie. Nu-l prea ispitise jocul acela necunoscut, fiindcă cerea unele osteneli contrarii perceptelor de igienă ale lui Lică. Mai știa că la Bursă e mare înghesuială și sgomot și citise în jurnale despre sinucideri. El nu putea suferi scandalul și nici aglomerația în loc închis, li trebuia aer și libertate, aer de oraș, dar din belșug. Dar azi ii venise gust să stea de vorbă cu agentul curtier: .Pe seară mă găsești în orice zi la Cafe de la Paix pentru afaceri1’, spusese tipul. Trubadurul avea o poftă mare să înzecească leafa Siei, pe care o purta în buzunar, mai ales dacă operația era lesnicioasă. Lică nu s-ar fi putut, de altfel, lipsi de pofte în aceeași zi, de aceea, uitându-se la praful, pe care-l stârnise dog-cartul, pentru bani și amor sau pentru amândouă la un Ioc, apucă spre calea Victoriei. Mișcarea bruscă cu care murgul asvârlise echipagiul lui Maxențiu înainte, sguduise pe debitul prinț tras și el înainte de hățuri.

— Ce! Nu ești în stare să ții un cal! — se ascuțise Ada și-i luase din mâini curelele lustruite fin și prinse în cătărămi nichelate.

— Am sa schimb calul asta! N-are trap bun! poticnește!

— N-ai să schimbi nimic! — zise cu dispreț Ada și se uită la el. S-a ramolit de tot! —gândi. Ce sunt ochii ăia galbeni. Stârpitură de viță mare. Nobil am vrut, nobil am.

Ea, așa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tennis, brațul slab asvârlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subțire. un os cu piele oacheșă și păroasă, manevra până la ziuă pasul stacadat al Chimmyului. Fața negricioasă și ochii aprinși nu arătau după nopți nedormite nici o oboseală. Acum, mâinile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir uriaș, pe care Lică își oprise ochii, țineau hățurile ferm. Prințesa Maxențiu conducea admirabil. Strunit, murgul își reluă pasul lung, elegant.

— Să schimbi un astfel de cal! — pufni Ada. Te-ai putea schimba pe dumneata... arăți rău! Ar trebui să vezi un doctor. Poate ai gălbinare.

Își aduse aminte de privirea de compătimire a tânărului îndrăzneț. Se uitase la ea cu înțeles. O prevenise să nu lase atelajul pe mâinile bietului Maxențiu. Cum de o fi avut acel tânăr svelt atâta forță! Ce ciudat botișor avea subt urma aceea de mustață neagră. Botișorul lui scuza portul mustății. Adei nu i-ar fi displăcut mustățile dar snobismul o silea să nu admită decât oameni rași. E drept că snobismul ei era cam înapoiat de oarece ultima noutate importata din Franța era reluarea unei mici mustăți, pe care tinerii reacționari ai modei, obosiți să semene între dânșii și cu toată lumea, o găsise pe portretele bunicilor. Mai e drept că snobismul venea pentru Ada în al doilea rang după bunul ei gust.

Lui Maxențiu nu putuse să-i taie bărbuța. Un prinț se poate purta cum îi place și nici nu avea poftă să plimbe cu ea un spectru. Căci de plimbat plimba încă cu dânsa pe soțul ei de bună familie. I se părea mai decorativ să-l aibă alături. Din toate obiectele de preț, pe care le putuse achiziționa, era singurul, pe care-l putea transporta cu ea pretutindeni.

Cu ce pumn domolise tânărul acela pe murg! Ada era destul de cunoscătoare la cai ca sa înțeleagă ca Lică avea multă pricepere. Dar cum și ce fel? Nu părea „om de lume”... dar Adei îi era peste cap de oamenii de lume. Și cu ce meșteșug desmierdase calul!... Ce mână pricepută îi plimbase pe crupă! Ada era sensuală și capricioasă. Ar fi vrut sa aibă un amant dar nu vroia să se compromită. Reputația ei era prea proaspătă. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai comod. Dar. unde Dumnezeu mai văzuse mutra asta? Desigur ca nu la dancing! Isbucni în râs laideia lui Lică la dancing! Maxențiu strepezi buzele galbene pe dinții slabi! Nu putea să sufere râsul. El era trist și sgomotul râsului îi scrijelea nervii stridenți... Nici latennisnu-l văzuse... Unde oare? La curse ... Pe stradă?... Vrea să-și aducă aminte și nu reuși. Un Cadillac atinse cu botul motorului aripile lăcuite ale dog-cartului. Ada era gata să scape o ocară în „argot“ dar se întrerupse. În auto era frumoasa doamnă Elena Hallipa-Drăgănescu ex-logodnica lui Maxențiu.

— Nostimă femee! Ce noroc a avut că a scăpat de dumneata! zise bărbatului ei, amabil.

...Nu-ți mai aduci aminte?... Când s-au licitat Plăesele... a concurat și Hallipa, tatăl Drăgăneascăi... Parcă era acolo și tânărul de adineaoră.

—Care tânăr?

— Auzii... Care tânăr! Prea multă apatie! Bărbatul asta nostim, pe care erai să-l omori cu dog-cartul.

— Să-l omor!... Ce exagerată ești, mă chere am ie!

— Bine, bine! Firește că-ți vine greu să recunoști! Când cineva e așa de stângaciu ca d-ta!

— Eram prea preocupat la licitarea Plaeselor ca să remarc orice individ.

— Preocupat? Ași putea auzi de ce? Știai doar bine că răscumperi hodoroaga de palat și moșia lucie cu făină mea!

— Era totuș un patrimoniu de familie scos într-o vânzare publică. Lucru dureros pentru un om ca mine.

— Credeam că mama dumitale tot la licitație a luat Plăesele!

Maxențiu se roși violent. Peste paloarea lui culorile combinară un fel de violet tot livid. Mama, la care făcea aluzie fără cruțare Ada, era o bine cunoscută cântăreață franceză de variete, vestita Zaza, ce avea domeniul ca dar dela un prinț bătrân și decavat dar destul de autentic și tată prezumtiv al lui Maxențiu, pe care, dealtfel, îl recunoscuse în extremis, deși nu avusese și timp să se cunune cu Zaza, cum dorea.

Această neregularitate în forme costa pe Maxențiu, cu toate că pe nedrept. Dacă un ofițer al stării civile și un arhiereu ar fi consacrat acea combinație, Maxențiu negreșit că n-ar fi fost mai puțin slăbănog, mai puțin fiul frumoasei Zaza, nici n-ar fi fost mai mult fiul prințului decavat și nici Plăesele mai puțin sau mai mult ipotecate. E drept însă că ceeace asigurase răscumpărarea Planșelor fusese tocmai intervenirea episcopului și primarului între Maxențiu și bruna Ada Razu, unica moștenitoare a celei mai mari fabrici de făină. Dacă după doi ani de căsătorie Ada plimba încă pe Maxențiu era, fiindcă nu credea societatea destul de deprinsă cu noul său rang; de nu înlătura figurantul de pe înălțimea unor echipagii de formă excentrică era, fiindcă automobilul fiind banalizat, nu se putea face remarcată. Își alesese pasiunea mai rară a cailor de rasă. Călărea admirabil dar nu putea obliga la cavalcade prea dese pe Maxențiu bolnăvicios, de aceea prefera să conducă. Proiecta să organizeze un grajd de curse. Era marea ei ambiție. Nici odată însă dorința asta nu-i păru mai vie ca în ziua aceia. Ada uni la moment înlr-unul singur, cele doua capricii: caii și pe Lică.

Renunță să-și mai amintească unde l-a mai văzut, dar fu sigură că-l va regăsi. Va face cercetări în direcția, în care credea că are indicii și hazardul o va servi și el. Cam pe unde putea umbla Lică? Se decise să iasă mai des singură.

La prima întâlnire il va opri deadreptul. Deocamdată spuse lui Maxențiu:

— Ai face bine să mă pui în raporturi cu d-na Hallipa-Drăgănescu. Nu vreau când o înâlnesc să avem aerul stupid de a ne evita; sunt mutre bune pentru femei sentimentale. Nici ea. nici eu nu suntem de așa fel. E foarte probabil că ne vom înțelege. D-ta vei servi de „trăit-d-union”, găsesc chiar ,chic" să ne împrietenim. Să faci așa ca să fiu invitată la recepțiile lor.

Maxențiu voi să-i spună ceva dezagreabil, dar îl îneca puțin tușea. Dete numai din umeri. Știa că dacă Ada își pusese în cap cu dinadinsul, nu va putea scăpa de corvadă. Femeile? Sau dau bătălii de întrecere între ele, sau caută să se asocieze cu rivalele... Ce-l interesa pe el duelurile lor! Avea sub coastă o durere încăpățânata și nu cuteza să facă dovada ei. Când se rupsese mariajul cu acea Elenă cuminte, care îl iubea, pare-se, pe când el căuta numai căsătoria de rezon, îi păruse rău. Apoi în viața de certuri, pe care o ducea cu Ada, își închipuise că ar fi fost mai fericit cu cealaltă. Dar era măgulit că Ada îl cumpărase cu bani mulți și că acea Elenă îl iubise, măgulit în ambiția lui anemică. El avea o situație solidă cu făinăreasa, Elena Drăgănescu o situație admirabilă. Totul era bine dar nu vrea să o mai întâlnească. Acum Elena sau Ada, femeile îi erau dușmane. Mai mult chiar decât zilele de toamnă, vecinătatea lor îl obosea. Conversația Adei îi aduse aminte de fetița aceea perversă, sora fostei lui logodnice, care fusese pricina rupturii căsătoriei. Se trudi puțin să-și amintească numele ei ciudat: Mika-Lé. li plăcu răul, pe care-l pricinuise surorii ei numai din vițiu sufletesc fără amor pentru el. Răutatea era singura simțire ce-l mai bucura. Nu putea suferi să fie iubit. Îi părea că e tentativă de asasinat. Amintirea fetei îi străbătu creerul cu o mică voluptate. Avea un flacon cu picături tonice acre și amare ce-i da aceiași cutremurare și un minut de căldură la cap. Numai la cap circula parcă încă sângele, sleit. Când Ada va reuși să pătrundă la Hallipii-Drăgănești, va afla poate ce a devenit acea cantaridă. Cu capul plecat pe umărul stâng, Maxențiu se uită pe subt viziera de lac la Ada, care urmarea atent pasul elastic al murgului; se uita cu o privire „louche” ca și cum se dedase la un vițiu ascuns.

Părea o mască sarbădă de carnaval, pe care un bețiv nocturn și-a atârnat ironic cascheta și care, la lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om.

V

În traiul totdeauna sobru al prințului Maxențiu, căsătoria cu bruna Ada Razu adusese o scurtă criză de sensualitate. Criză funestă pentru organismul lui până acum econom din prudența și din sărăcie. Sănătatea lui Maxențiu fusese totdeauna delicată, dar precauțiunile, pe care le lua ii îngăduise să se creadă numai debil, fără să-și ducă gândul mai departe. După șase luni de regim conjugal însă, pe terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbăd exemplar monden, Maxențiu devenise un sprecimen bun de studiat în ce privește ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu se ocupa el însuși cu aviditate.

Ada, în schimb, cunoscuse sportul căsătoriei cași pe celelalte sporturi, fără să obosească. Descoperise însă curând că-i convine moda aristocraticei a camerelor separate, din sațiu, desigur, mai mult decât din snobism.

Singur în patul său, Maxențiu cu egoismul de bolnav era mulțumit, — dar cu acelaș egoism ii era frică de singurătate. Frică de un spectru, pe care oglinda i-l desprindea în fiecare zi mai deslușit din propria lui imagină.

De cât-va timp, noaptea avea febră și somnul îi era sufocant. Palmele arzătoare și le răcorea pe cearceafurile proaspete de olandă fină îndantelate bogat, și uneori ușor pătate de buzele fierbinți. Când descoperise întâi urmele acelor sărutări rozate, Maxențiu trăise cele mai intense ore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. În insomniile lungi simțea în palmele calde o cadenței care treptat creștea, îl invada tot, până când îi umplea urechile cu un vâjâit asemenea unei cascade.

Între perine înalte, cu inițială brodată lin subt o coroana mică, ședea, ascultând spre ușă ca nu cumva să vie Ada și totdeodată asculta încordat cu speranța ca cineva să vie să-i curme spaima.

Femeea aceea, care avea dreptul să între oricând la el să-i vadă nemernicia și, astfel’, să i-o mărească, îi era dușmană, — dar pentru că nu venea, pentru că poate îi ghicise boala și se temea, îi era mai dușmană încă.

Așa era tortura nopților febrile. Dimineața întreagă era consacrată unei tualete minuțioase, ce reconstituia pe Prințul Maxențiu, așa cum fusese mai înainte. Acelaș tip borgian, în care otrava era difuzată însă de un baccil mic, de o virgulă sinistră văzută adesea de Maxențiu în vis, proiectată pe un ciudat fond, albastru, ca safirul uriaș geamăn cu al Adei, pe care-l purta pe index, safirul de logodnă. În aceleași visuri, vedea pe așternutul imaculat, desenul roșu al unor frunze de palm cu fibre dureroase, ce-și mutau locul pe măsură ce-și mișca mâinile agitate.

După ce-și termina o toaletă complicată ca grima unui actor, începea să joace comedia tragică a vieții de toate zilele, cu un program barbar de osteneli mărunte și zadarnice.

Era dejunul cu oaspeți sau ca oaspe, la ore târzii și cu menuuri ucigătoare. Dar nemulțumirea lui n-avea voie să se manifeste în afară ci se resorbea mereu în aceeași cupa mizera a ființei lui. Ada îl tara la toate ședințele sportive de antrenament, găsind că e mai „chic“ decât să asiste la matchurile oficiale. Dealtfel, ei îi plăceau busturile goale asudate, mușchi întinși, viața brutală și în plin aer. Pe când ceilalți își cheltuiau acolo energiile sau își consumau lenea, Maxențiu trăia c&asurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui toate să stea la postul lor de funcționare; ca nu cumva sărmanul corp tot mai desnodat să se desfacă din toate niturile, așa cum avea sensația permanentă.

Prințul Maxențiu se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilatați, cu privirea ștearsă, manechin îmbrăcat în ținuta de sporstman fără o greșalâ de eleganță, pe când toată atenția lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva genunchiul să se încovoaie brusc din neglijența unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete și toată păpușa de panoptic să se prăvale undeva pe un loc de repaos, pe care sensibilitatea lui istovită ar fi dorit, totuși, să se poată întinde în căutarea odihnei. Maxențiu călărea cu o tensiune halucinată, ca nu cumva să se rupă armonia dintre el și cal și, astfel, prin cea mai mică svâcnire să se rupă și înăuntru ceva, într-un plămân vecinie ulcerat, pe care-l simțea în toracele lui, pretutindeni, parcă și la orice mișcare. Se uită cu ură la Ada alături de el, și la ceilalți călăreți lipsiți fără altă grijă decât de a încăleca frumos, așa cum o avusese și el odinioară. Fără acea femee nu ar fi călărit un superb cal englezesc și fără de ea n-ar fi îost o biata păpușă nemernică înțepenită pe spatele unui cal de rasă. În fiecare zi Prințul conducea dog-cartul înhumat cu un demi-sang, acel murg faimos. Conducea la aceiași oră, când începeau afară răcoarea și seara și în el începea o ușoară încropeală premergătoare febrei. Sta sus pe capra înaltă arcuit de mijlocul dureros, în care junghiul își avea bătut un cui permanent de rezonanță. Sta trudit de sforțarea ce-i punea dealungul brațelor alice mici mobile, care păreau a exploda în vârful degetelor. Era amețit de trăsuri, de pietoni, de tot ce mișuna în jur, printre care se strecura ca prin mijlocul unui carroussel infernal, din cauza unei migrene permanente, ce-i punea subt țeastă o rețea subțire metalică, difuzând lumina și aiurând în sunete. Strângeți atunci din maxile, pe care le simțea putrede, dinții ce căpătau între ei tot mai multe spații. Comesenii, prietenii, Ada, toți cei de aproape, erau ca niște bolide, de care se loveau fibrele lui apte durerii așa cum e nervul unei măsele bolnave.

Oamenii aceia, Ada mai ales, cereau să asculți și să înțelegi o mulțime de lucruri, care pentru dânsul n-avea.u nici o importanță, fiindcă priveau pe cei sănătoși. Oamenii aceia puneau întrebări și cereau răspunsuri. La el, fenomenul vorbirii se forma undeva într-un loc usturos și, după un parcurs sufocant ca cel al unui chiag embolie, vorbele gâlgâiau în gâtlej într-o saliva sărată, așa că permanent cuvintele îi păreau coagule scăpate depe buze.

...Ada, în adevăr, așa cum bine socotise, întâlnise pe Lică Trubadurul. Fusese destul sa se coboare din automobil și să se amestece la anumite ore în viața uliței. Era aproape cu neputința să treci câte-vazile în șir pe faimoasa Calea Victoriei, fără să întâlnești pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi vrut. Bucureștiul rezolvă problema de a fi oraș mare și mic deodată, provincie și Capitală. Atribute duble combinate în proporții dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al orașului respectă aceeași lege, se desfășoră pe orice distanță și în orice direcție, fără a-și pierde mișcarea în jurul nucleului. Firele, cât de lungi se deapănă în jurul acelui miez viu, care, astfel, nu se deplasează din nici o schimbare. Tot ce e nou, se intercalează în spațiile libere, sau se substituie fără a rupe ritmul special al urbei și oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo în inima strâmta a orașului, cași cum viața le-ar fi o permanentă recre.are. Când Ada zărise pe Lică, traversase drept spre el, sigură că o va recunoaște, cum și ea il recunoscuse. Fără a căuta atitudini zadarnice pen tru amândoi și fără să-și caute nici cuvintele, în sgomot și înghesuială, îi spusese cât mai sumar și mai clar, să vie în dimineața următoare la locuința lor — a cărei adresă i o notase pe o foaie de carnet; avea să fie vorba de un post în vederea grajdurilor de curse, pe care le proiectau. Lică pusese hârtiuța în buzunar fluierând și se uitase deaproape cu ochii lui de trubadur de mahala în ochii tot aprinși ai negricioasei.

Înțelesese dece „post” anume era vorba și era dispus să-l ocupe. Atât! Bruna Ada intrase apoi într-un magazin de covoare. De ar fi stat împreună un minut mai mult, poate s-ar fi înțeles mai puțin. Lică hotărâse că se va duce a doua zi, așa cum îi spusese drăcoaica. Era antrenat. ...În dimineața aceea pela unsprezece, feciorul veni cu pași ușori să spună lui Maxențiu, că Doamna Prințesă dorește să-i vorbească. Maxențiu se gândi din nou cât e de obositor traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el! Vre-o nouă ședință sportivă? Vre-o vizită nouă? Dacă Maxențiu asvârlea la tennis o minge, mișcarea era dublată de cea care trebuia să amortizeze efortul și tot așa mereu. Apoi orice conversație, orice gând se suprapunea gândurilor ce avea despre boala lui, monologului nesfârșit cu sine De i se vorbea pe când el recapitula ceeace simte în acel moment, îi trebuia o dublă încordare; de i se cerea să privească ceva, atunci când el supraveghia mișcări lăuntrice, era turburat. Acel lăuntric, îi da mereu de lucru, prin nesfârșite sensații ce se înmulțeau pe măsură ce boala progresa. Maxențiu era un bolnav prea adevărat, dar, cu grija de a-și ascunde boala, adaoga suferință și ipocondria. Avea, negreșit, de ce se teme, dar teama preceda mereu și înmulțea răul.

Azi, ca și în toate zilele, Maxențiu rupsese fila de calendar cu regularitatea unui om de afaceri înainte de a începe munca sa laborioasă. Întâi igiena exterioară: baia, masajul... toate cu precauțiuni și dozate după zile și anotimpuri, până când își recompunea chipul descompus cu care se scula. Apoi cealaltă igienă în interiorul aceluiaș trup. Pentru el interiorul era accesibil. Nu-l vedea așa cum vede hirurgul un trup deschis, îl vedea cu un fel de facultate tactilă cași cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi desvolta mii de ochi întorși înăuntru. Chiar în somn urmărea ceeace se petrece acolo ca o veghe răsbind prin întuneric. Doctorul, credea Maxențiu, — știa puțin’ lucru, nu cunoștea decât procesele mari, evidente ale boalei. El însă știa orice tremurare de fibră, știa legătura, prin care acea fibră va duce rezonanța spre alte centre și de acolo la sfânta sfintelor — plămânul — acolo unde totul converge pentru rău și pentru bine. Orice vibrație avea acolo ecouri mici, iar uneori gâlgâeli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau acolo aluviuni și diguri, tot felul de chinuri, pe care doctorul le reducea sumar la: — azi avem în stânga un suflu cam cavernos! Erau, în adevăr, acolo caverne și abisuri, și precipitări de ape roșii și scocuri și vaduri, pe care Maxențiu ca un turist tragic le vizita cu deamănuntul, în fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii înșelătoare sau pe tempeste înăbușite, le străbătea cu precauțiune, păzind ușor, vâslind cu rame noi, pentru a-și cârmi printre ele viața.

Dar grija mare era ca totul să rămână acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze. Febra ar îi vroit s-o împedice de a trece la termometru; un acces de tuse mai tare putea fi o primejdie vădită oricui. Mai ales să nu i se urce în gâtlej gustul acela de sânge: un firicel sau un coagul mic, pe care să trebuiască să-l înapoieze penibil la surse, sau să-l păstreze chinuitor în valvula silnică a gurei, sau, mai teribil încă, să-l strecoare în batista fină de olandă, cumplit de albă, cu o coroană brodată în colț. Acel firicel, acel coagul puteau aduce după ele marea surpare, năruirea apelor și rostogolirea rocelor de sânge, primejdie ce se aținea gata și pe care Maxențiu o purta eroic în el.

Doctorii! Ce știau! Ce puteau! La început nu vroise să întrebe pe nici unul, apoi mersese la ei ca un client oarecare necunoscut și i se spusese cu indiferență adevărul. Acum consulta profesorii mari ce-i respectau dorința de discreție, li spuneau adevărul cu precauțiuni, ii dau sfaturile cu menajamente; nu-l puteau nici vindeca, nici sili. II mențineau în minciuna lui către alții, la care ținea așa de mult. Nimic nu-l putea hotărî să accepte sanatoriul. Însemna pentru el a-și pune eticheta infamiei. Îi era o rușine nespusă să se încorporeze mizeriei, să o accepte fățiș. Știa că Ada îl cumpărase pentru prestigiul social, pe care-l avea mult-puțin, și nu vrea să abdice de la el. Nu vrea să fie un obiect de milă, un declasat, o medalie demonetizată.

Cât era el de ocupat în dimineața aceea când Ada îl deranja! Decum fu gata, totuși, trecu în biroul mare, unde ise părea totdeauna cam frig, oricare ar fi fost temperatura. Pendula — un mapamond mobil ținut de o statuă înaripată de bronz, — ocupa mijlocul bibliotecei ce cuprindea aproape tot peretele. Se apropia unsprezece și el începea să simtă acum apropierea unei mici crize. Toate semnalele erau date; fiorii cunoscuți pornise din mâini, din picioare, din coaste spre piept și acum Maxențiu aștepta să vadă pe unde vor apuca, cum se vor strecura, ce vor dărâma în drum. Își făcea calculul pentru a da fiorilor o direcție cât mai blajină, și, iacă, Ada trebuia din minut în minut să vie!... O ură Ce vrea vrăjitoarea aceia, al cărei filtru amoros îi grăbise ruina sănătății și al cărei filtru amoros nu-i mai putea da nici o înviorare I... Vrăjitoarea pe care îi era urât să o vadă alături și lângă care era silit să trăiască mereu fără nici o scăpare! Din pricina ei devenise un rob ce nu putea fugi să se ascundă acolo în acele sanatorii, pe ale cărora nume magice doctorii i le plimbau pe dinainte ca pe niște lanterne fabuloase I El era bărbatul Prințesei Ada și nu putea lipsi de la postul lui I Era o firmă, pe care femeea o cumpărase scump și nu-și putea mărturiei falimentul I La gândurile acestea, un fior nou i se strecură din ceaîă în sus, un fior ce se țâra acum ca o reptilă spre munții focoși ai creerului și îl înturna dela baza bazinului sacru al plămânului. Era tocmai pe cale să obție aceea imobilitate perfectă capabilă să stăvilească junghiul, când Ada intră sgomotos, urmată de Lică, pentru a face propunerea plănuită. Maxențiu cumpărase dela desfacerea grajdului Simonian cei mai buni cai. Le trebuia un „maître-dresseur“, un fel de „chambellan d-ecuries”. Ada îl aducea. La vederea lor Maxențiu simți o durere ascuțită prin occipital, pe când o greutate îl apăsa pe splină; o greutate mobilă care un minut se așeza mai bine și îi lăsa respirația liberă și alt minut împiedica aerul să treacă prin sifoanele parcă îngustate ale pieptului, încât respirația nu-și putea ridica supapele. Așa dar, femeea alergase încălzită prin tot orașul și-și găsise în uliță amantul ales tot depe uliți! Văzându-i înaintând spre el, i se turbură sângele. N o iubea pe Ada; nu era gelos! Era pe semne urma acelei mișcări atavice de indignare masculină în astfel de împrejurări; era apoi mânia de a se fi turburat și grija de a-și opri turburarea.

Lăți pe dinții rari buzele violete și ochii cu pete galbene îi închise ca să se apere de vederea lor supărătoare... Mizerabila! Dece nu-l păstrase ascuns ca să nu-l vadă, ca să se poată face că nu știe!... Poate că vrea înadins să-l omoare șl să rămână cu celalt, de aceea da lovituri de teatru 1... Intra așa deodată la el cu țingăul, ca să provoace vre-o catastrofă!

Ada în tailleur clasic ca un costum de călărie, de n-ar fi lipsit culoții și jupa n-ar fi fost scurtă până la genunchi, cu gambele subțiri încălțate cu cei mai fini ciorapi, prin care părul se vedea cași pe piciorul gol, cu un feutru alb pe părul negru tuns scurt băețește, cu ceafa rasă și cercei lungi de perle, ce jucau suspect pe gulerul bărbătesc de pichet alb, înainta cu un pas agil ce suna distinct cum sună castanetele pe parchet, un pas sigur ce exaspera pe Maxențiu, ale cărui tălpi în pantofi albi fără tocuri, — pantofi de sport, — păreau tălpile unor patine ce se înfundau și lunecau totodată pe nisipul fierbinte și mobil al covorului.

Svelt în spatele Adei, și așa de aproape că umărul lui atingea ceafa ei vânătă de tunsoare, Lică surâdea, cu pliscul deschis, gata de fluierat.

Văzându-i așa de aproape, Maxențiu avu un imbold să ridice mâna și să lovească obrazul arămiu al femeei, obrazul proaspăt al haimanalei.

Rezemă atunci pe lemnul rece, lucios al biroului, o palmă fierbinte care parcă se lipea. Lică se uita mereu la Maxențiu cu ochi strânși, cel stâng mai mult. Nu-l sfida, dar își reamintea scena întâlnirii pe Bulevard. Lui Maxențiu i se păru că Lică gândește:

— „lată-mă! Eu sunt locțiitorul, amantul și vin să mă așez confortabil în culcușul tău de cadavru viu, căruia îi vom face în curând un sicriu”.

— Cine e nemernicul ăsta și ce voiți aci? spuse în minte cu glas violent Adei.

— Ce dorești, Ada? articulă cât mai moale ca să nu se sdruncine. Ada făcu scurt prezintarea.

— »lmi pare bine, domnule!" — zise Maxențiu cu precauțiune, întinzându-i o mână transparentă.

— E dus pe copcă! gândea sumar Lică. Ada băgă de seamă ce rău arată bărbatu-su. — „Ce Dumnezeu are!“ se întrebă. Dar n-avea timp de pierdut. Profită chiar de aceea indispoziție și spuse dintr-odată tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, în fraze scurte și repezi, ce se prindeau una într-alta ca inele de oțel și făceau un lanț ce gâtuia pe Maxențiu.

Minciunile, nepregătite dinainte și pe care nu se sfia să le improvizeze în fața lui Lică, se succedau precise. Lică le prindea din treacăt cu îndemânare pentru a fi puse la punct și admira ca un cunoscător talentul cuconiței.

— „Lina, care știa că avem nevoie pentru grajdurile noi de o persoană de încredere, ne-a recomandat pe d-l Petrescu. D-l Petrescu e mare cunoscător de cai și fost ofițer de cavalerie ... d-l Petrescu consimte să ia direcția, dar își rezervă alegerea orelor de antrenament... Dealtfel, deocamdată, e vorba numai de instalat și de organizat... Lina a fost foarte drăguță că n-a uitat înainte de a pleca la Paris... și d-l Petrescu a fost foarte amabil, că n-a uitat nici el... De altfel, pe domnul Petrescu nu-l cunoaștem acum întâia oară... Ți-aduci aminte?... În ce privește caii,n-are nevoie de nici o recomandație!“

Așa dar, nerușinata pomenea de acel incident; Maxențiu se simți cuprins de furie. Vestigiu al demnității, dar mai ales ofensă dureroasă adusă slăbiciunii lui fizice. Cum brațul liber și-l sîmția greu, îl crezu puternic. Ar fi vrut să ridice cu el un obiect masiv și să-l arunce în cei doi. Întinse brațul și lovi capacul călimării imense, ce țăcăni. Rușinat de stângăcia gestului, pipăi cu o mână tremurătoare de orb biroul, și se rezemă și cu palma aceasta. Cealaltă, pe care o ținuse până atunci prea apăsată, îi iurnica. Avea astfel o atitudine, ce-i păru lui Lică foarte distinsă.

Ada vorbea încă!... Ce mai vrea?... Maxențiu nu mai auzea și ar fi trebuit să audă. O pânză subțire ca de păianjen i se așezase pe urechi și ar fi vrut s-o ridice deacolo delicat ca pe o portieră diafană. Prin țesutul ei transparent sunetele se difuzase și rar câte un cuvânt se prindea în mreaja auzului. Trebuia să-și strângă vinele subt frunte, să Ie întindă apoi... vinele sinilii, ce stau acolo la suprafață vizibile, așa de rău apărate de epidermă. Nu răspunse nimic. Păru tăcerea afirmativă a unui personagiu sobru și corect, extrem de corect în pijamaua de duvetină marron, încheiată sus peste cămașa de mătase, cu gâtul înfășurat artistic în fularul de mătase alb, cu încălțămintea și pantalonii de tennis: o jumătate de tualetă elegantă de dimineață. Peste umărul Adei, Lică îl privea cu un fel de respect. Aceea stimă a bărbaților pentru omul, pe care-l vor înșela. Ciudată simțire masculină, care face ca la un anume moment necazul lor în loc să cadă pe soț, pe rival, pe tiran, lovește femeea ce riscă și se expune pentru ei. Fie că Ada băgă de seamă unda de furie a lui Maxențiu, fie că simți lașitatea celuilalt, fie că-și văzu numai de meșteșugul ei femeesc, avu o bruscă întoarcere: — dealtfel, d-l Petrescu nu va face nimic fără să te consulte I — zise.

Maxențiu se înclină. Audiența era terminată. Cu mișcarea lui obicinuită, Lică se întoarse pe călcâie pentru a ieși înapoia Adei. Deși întrevederea fusese scurtă, era bucuros că s-a sfârșit. Negreșit și Ada și el erau hotărâți ca raporturile cu prințul să fie cât mai rare. Pe Maxențiu însă îl amăgise cuvintele Adei: — „te va consulta!”. Maxențiu avea și el singura dorință să nu mai aibă în fața ochilor pe acel țingău sprinten, sănătos, și era trudit acum de ideea că va avea mereu deaface cu el. Un nou canon se isca în biata lui viață. Dar nu avu timp să-și mestece amărăciunea. Râul lui acum nu mai era acolo unde-l putea urmări și păzi. Tot trupul îi era amorțit: o anestezie anume, pe care o cunoștea dealtfel. Numai fruntea îl durea ca o bubă. Știa ce urmează; durerea cea mare, cea ca junghiul unui furuncul copt, subt coastă în stânga la basinul vieții, care pentru el nu era inima, ci plămânul. Prin plămâni omul era sau nu era fericit... Și doctorul ce spunea: nimic nou! Avem acelaș suflu cavernos sus în stânga și opacitate la vârf. Precauțiuni marii... Aer... Sobrietate... supraalimentație și... Leysins... Leysins! Atâta spunea doctorul despre chinul lui cel mare. Maxențiu se propti și mai tare în mâini. Picioarele păreau a patina pe nisipul lunecos al covorului și biblioteca în fața lui era un orizont nestabil. Amețea. Se lăsă ușor într-un fotoliu. Nu se mai gândia nici la Ada, nici la Lică. Aștepta să vadă dacă prințul Maxențiu va mai fi a doua zi în viața... Prințul Maxențiu, pe care Maxențiu ofticosul îl iubea mult... Maxențiu bolnavul, singura ființă, pe care-o iubea prințul!

...De va mai trăi, sau de-l va îneca un val mare, ce-i va umple pieptul, gâtul, gura și-l va sufoca, pe când pete rușinoase vor necinsti covorul scump, parchetul strălucit, ori pantofii imaculați și pantalonul ca un crin.

. Dece oare subordonase Ada brusc pe noul ei favorit soțului uricios? Văzuse un minut ridicându-se rasbunatorul înapoia snobului ibolnav. și corect. Ada nu era fricoasă, totuși stafia proiectata de ființa lui Maxențiu era așa de urâtă ca se putuse speria Nu! Ada lucrase simplu după temperamentul ei. După ce obținuse toate avantagiile pentru Lică, înfruntând pe Maxențiu, vroise sa corecteze acel afront, nu pentru el, ci pentru propria ei îngâmfare. Ca nu cumva tânărul aspirant să uite că e servul ei și să ia un prea mare avânt. Vrea să-l predomine așa cum vrea să predomine tot, să-l aibă ca uneltă mlădioasă; să poată la nevoie speria pe Lică cu Prințul, cum sfida pe Maxențiu cu cellalt. Avea nevoie de bărbați, dar nu putea suferi stăpânirea lor. Se vedea stând la mijloc pe scândura unei „bascule”, la capetele căreia se ridicau și se lăsau cei doi după voia ei. Se mai gândea și la leafă ce trebuia fixată lui Lică. Nu o vrea prea mare ca să nu scandalizeze pe Maxențiu, ca să nu dea prea mare independență lui Lică și pentru că îăinăreasa era avară. Se mai gândia la caii ce vor costa foarte scump, la premiile, pe care Ie va câștiga grajdul ei, la cursele, pe care le va alerga ea singură; așa că mergea toarte încet dealungul „hallului“ alături de Lică, îără să-i vorbească. Ada nu era de fel lirică. Gândurile ei practice erau, totuși, în felul lor gânduri amoroase pentru Lică.

În dreptul scării se opriră: — „Nu pot primi postul! — spuse Lică scurt, cu piciorul pus pe întâia treaptă. Îi săruta mâna grăbit și cu pasul lui sprinten scoborî scara în fugă.

Ce înseamnă refuzul lui? Ada se roși de mânie și de părere de rău. Abia prins, mierloiul scăpa Dece?

În adevăr, dece? Simțise Lică că e vorba de robie, ceeace nu putea suferi? Avusese cumva vre-un scrupul? Nu! Băgase de seamă că nu e vorba de un chilipir, fără osteneală, așa cum dorea el? Sau poate mediul acela nou, înainte de a-l cuceri, îl speria.

Acolo în fața omului galben, femeea negriciosă nu-l mai aprinsese cu ochii ei ca deunăzi și toată parada aceea de vorbe late: organizare, grajduri..., îl plictisea. Îi plăceau lucrurile deagata. Nu calculase nimic, dar avusese intuiția unor piedici. Curii însă era bine făcut pentru slujba vieții și avea mișcările spontane bine adaptate, gestul lui îl slujise. Ada nu era femee să se lase bătută. Văzuse că trebuiesc slăbite frânele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea trubadurului. Deocamdată Lică fugise numai pentru că era capricios și pentru că-i era grabă să se vadă în aer liber. Nu-i plăceau încă palatele. Ce avea să mai fie, avea să se vadă. Ajuns pe trotuar, șueră lung, înviorat. Se uită în sus unde era albastru, în jos unde se aplecă să ridice o crisantemă pierdută de cineva. Își aminti cu plăcere de norocul ce dase peste el, cași cum n-ar fi stricat totul cu refuzul lui. Cu sfârleze mici potrivi firele lâncede ale crisantemei și porni să povestească Siei aventura și să-i dea floarea. — Biata fată! — își zise în gând, cașicum i-ar fi făcut vre-un neajuns, de care vrea s-o consoleze. Biata fată! — și înfundându-și pe ochi feutrul desmierdă cu umărul vestonul unei cuconițe nostimă, care aderă!

VI

Mini nu uitase comisionul, pe care Lina i-l dase pentru amica Nory în ce privea pe micii sugaci. Ba chiar ideea acelui comision o urmărea și vroia să-l îndeplinească. Ceeace mai ales vroia era să întrebe pe Nory ce crede despre Rimi și despre casa lor cea nouă; despre viața și nepoata lor cea nouă.

Să-i vorbească și despre simptomele de bolnav închipuit, pe care le atribuia d-rului Rim. N-ar fi putut spune dece boala asta imaginară îi părea primejdioasă pentru menajul Rimilor mai mult decât o boală efectivă și nici n-ar fi putut spune de ce nepoata cea nouă i-se părea atâta de nesuferită. Nu purta deocamdată Rimilor un interes prea viu. Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă auzită într-un pericol ce nu te amenință direct, dar îți creează datorii către ceilalți sinistrați. Nu putea face dovada temerii dar nici nu putea sta nepăsătoare. N-o mira grațiile pe care le făcea Rim infirmierei, năravuri vechi; năravurile cele noi, adică armonia conjugală, erau desigur satisfăcătoare... Totuși... Ar fi vrut să vadă pe Nory și subt pretextul comisionului Linei să-i dea alt comision: acela de a preveni pe Lina... Despre ce?... Nu avea nici o idee precisă. Presimțire?... ridicol argument! Cine se conduce după presimțiri, deși sunt semnale superioare? Nu era rolul ei să se amestece în treburile casnice ale Rimilor, pentru a le turbura liniștea, care pentru moment era o realitate precisă Totuși Mini nu se putea astâmpăra. Fu bine servită de împrejurări. La „cuafor” într-o dimineață, auzi un glas strident care o striga; pentru a curma sgomotul acelei voci, Mini se grăbi într-acolo. Prin oglinzi Nory ce-și potrivea tunsoarea o zărise. O boxă de cuafor era un loc puțin potrivit pentru confidențe. Totuși printre exclamările de bună revedere ale lui Nory, Mini îi strecură că Lina Rim vrea să o vadă cât mai curând. Găsise formula. În loc de a spune ea însăși lui Nory mesagiul Linei, o trimitea la fața locului. Nu însă fără oarecare informații și întrebări tedențioase.

— Ai văzut cum s-a îngrășat d-rul Rim decând e bolnav?... Ai văzut casa lor cea nouă? ...și pe nepoata care zic că e fata lui Lică?... Nory râse cu o gură până la urechi. Îi intrară pe nas și gât fire de păr, se înecă, strănută și porni ocări asupra nemțișorului ce se ocupa de frezura ei băețească.

— Văzut!... Ți se pare curios ca mierloiul să fi făcut așa văcuță !... Văzut! Bună casă! proastă nepoată I... și Rimii noștri în luna de miere! Acum e timpul lor! Adam și Eva în rai!... Nepoata e mărul și Lică șarpele! — Râse iar. apoi fără tranziție întrebă pe Mini ce auzise vorbindu-se la Rimi’ despre festivalul muzical pregătit de Elena Drăgănescu. Cum Mini nu știa nimic despre asta, Nory se enervă. — Mă duc! Mă duc la ei cât de curând! Mult o să se mai dea în laț domnul doctor cu boala lui? Cu boala asta se poate ține omul în sus! O mai poartă și alții pe picioare!

Mini nu înțelegea bine ce vrea să spună Nory. Ce măr!... Ce șarpe?... Ce Paradis? Prezintarea biblică a lucrurilor o încurca mai tare. Totuși obținuse rezultatul dorit. Pusese pe Nory în mișcare.

— Chiar mâine mă duc la Lina și d-l doctor are să cânte Bach, vrea nu vrea. Amorul nu dogește. Îi rămâne destul timp ca să joace tontoroiul. după cum cântă hoțomanul de Lică, năstășicăi lui de fată!

Așa dar, asta era ceeace vrea Nory să spună.

...Pentru ca să poată sta cu Mini de vorbă Nory bruscă pe nemțișor care, cunoscând clientela, nu se grăbi măcar cu o foarfecă. Nici nu era nevoie de grabă. Mini intrase ea însăși subt îngrijirile d-rei Lia, manucuristă îndemânatecă, ce-i vorbea cu competentă de legea chiriilor, pe când mâinile îi sburau în jurul degetelor ca porumbeii pe o floare. Nory și Mini plecară amândouă la magazinul Stuart. Amica Nory povesti perfecționările aduse de Elena salonului de muzică. Își aduse aminte de pianul din halul casei dela Prundeni pe vremuri. Elena ca un fiu prim născut răscumpărase moșia vândută de tatăl ei. Moșia era subt gubernia mătușei Gramatula ce fusese pentru Elena a doua mamă. Rămăsese pentru agricultură cât permisese exproprierea și pe restul proprietății, achiziționat de țărani, se ridicase un colan de făbrici clădite cu banii lui Drăgănescu. Firește el era acționarul principal și directorul general, așa că se putea socoti stăpân pe întregul domeniu. Realizase un centru de prosperitate și își asigurase o situație politică. El însă era om de treabă ce asculta de dânsa și recunoștea că e al doilea în rang fără să se supere. Avea calități și caracter.

În fundul magazinului de muzică patronul însuși lua cu mare atenție ultimele instrucții ale lui Nory din partea d-nei Drăgănescu-jHallipa.

Elena era o clientă deosebită și casa Stuart avea un compt curent la Banca Drăgănescu. Serviciile aduse erau felurite: comandă de note sau tratative cu artiștii; furnituri de instrumente sau vre-un acordor vienez special. Doamna Drăgănescu-Hallipa nu punea semnătura ei pe invitațiile amabile ce le făcea artiștilor de profesie, decât după ce totul fusese convenit în amănunt prin agenția Stuart; dacă diva X știa dinainte ce bucată va cânta și la ce parte a programului se va retrage, primirea ce i se făcea nu’ avea nici o greșală; de era informată că va fi reținută la o gustare, tualetă cu care se prezintă era corectă. Producțiile, aparent așa de spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar .reușeau așa de bine și decurgeau așa de agreabil în casa Hallipa.

Magazinul de muzică, umbros și răcoros acolo, în fund, subt scara ce urcă la etaj, era aglomerat și sgomotos spre intrare și la ghișeuri În toamna aceea opera ținea recordul cererilor, așa cum altă dată sinfonicele.

— Nu s-a văzut în București concert ca al Elenei — zise Nory. — Tu spui Mini că Rim nu e bolnav și că se face! Perfect!... Olog nu l-am fi putut aduce, dar mofturi cu Elena nu se trec, Avem nevoie de el. Elena era chiar îngrijorată că nu vine răspunsul Linei. Vrea să trimită pe .moaca cea mică...

— Pe cine?

— Pe Mika-Lé!... Cine vrei să fie moaca mică!

— Să trimită Elena... pe... Mika-Lé?

— Da de unde vii! Nu știi că Elena a pripășit de astă-vară ]a ea pe soră-sa.

În adevăr, Mini venea de departe. Știa că între .Elena și soră-sa era o vrajbă mare. Că surorile nu se puteau suferi de când Mika-Lé stricase logodna Elenei cu Maxențiu.

— ... Dar... dece a iuat-o la ea? — întrebă Mini stângaciu. Ar fi pus o întrebare mai bine formulată și ar fi arătat o mirare încă mai mare, dacă un trombon, o pianolă și un gramofon nu s-ar fi produs deodată din trei puncte ale magazinului. Nory își astupă urechile și începu a țipa în neștire: — Știi că Mika-Lé trăia cu unul! Tipul s-a însurat și ea a vrut să-l omoare. Purta un briceag în poșetă, dar nu l-a ucis. În-schimb, a chelălăit, a făcut scandal... Atelierul lui Greg era teatrul... Greg, cum știi, avea slăbiciune pentru mumia mică și tolera tot în speranță că va lua succesiunea actorașului, care nu i se părea umilitoare. Bărbații n-au ambiție! Aber ich auch! — cum zicea von M... Ce nu știi!... Și Nory se rătăci în anecdota generalului von M. Aber ich auch!... Sublim, mă chere!... Socoteala bărbaților care închid ochii; a celorlalți cari ciup depe unde găsesc! Cine a vorbit de demnitatea bărbaților? Calomnie!... Cine i-a ponegrit? Care demnitate? Drăguții de ei! Ce s-ar face fără de greșelile femeilor? Ar rămâne păcăliți... Și nici ifos n-ar mai avea: „Dă Doamne să greșească, ca să am ce ierta!” Generoși ca bunul Dumnezeu.

Mini, pe care mania femenistă a lui Nory o plictisea, căută să o întoarcă la subiectul ce o interesa:

— Așa dar crezi, Nory, că d-rul Rim va cânta. Ar fi o ocazie bună ca să se scuture de dureri închipuite și să mai schimbe mediul.

— De cântat cântă! Îți spui eu! Cât despre mediu, vezi-ți de treabă, draga mea! Lasă oamenii să trăiască! — Aber ich auch! Casă au! Bine se simt!... Cât a trebuit să sufere Lina până să și afle liniștea și nepoata!... Și Rim?.. cum s-ar fi putut procopsi mai bine ca așa? Doar nu era să-l giugiulim tu și eu!... Ți-am spus demult că lui Rim îi trebuie o fată. Linei pe semne tot asta îi trebuia!... Le-a picat din cer. Cu ea la mijloc se înțeleg de minune... Bată-l norocul pe Lică cu fata lui!... De unde o fi luat-o! N-a găsit-o să-i semene, dar a găsit-o lață și proastă, cum se cuvenea pentru așa ispravă.

— Cum?... Nu e fata lui Lică?— Mini era aiurită. Nory râse:

— O fi! N-o fi! Totuna e! Lică e băiat destul de vrednic ca să fi făcut una, cât și s-o fi găsit gata pe piață... Dacă Lina noastră zice că e a lui, a lui el O știi pe Lina... cu familia, are slăbiciune!

Sgomotul instrumentelor tăcuse și acum era stânjenită de țimbalele răsunătoare ale vocei lui Nory. Prezența lui Mika-Lé la Elena rămăsese încă neexplicată când Nory exclamă: —Uite-i!

La ușa magazinului se opriră o trăsură de casă. Statura masivă a lui Drăgănescu masca o doamnă mică și slabă, cu rochie de culoare închisă.

— S-o vezi cu rochiile Elenei! — râse Nory! Le scurtează jumătate și tot îi bat glesnele. Mai bine decât cu genunchii goi ca înainte!...

În adevăr, era chiar Mika-Lé, în formă de sorăsecretară, cu aere „pose“ și cu o mapă mare pe genunchi. Nory porni Spre ei. Despărțindu-se de dânsa, Mini se întrebă un moment asupra acelei schimbări, apoi își întoarse iar gândul la Rimi. Nory decisese că Rim va fi sănătos și va cânta. Așa dar intuiția ei despre o boală imaginară devenea un fapt... Dar primejdia? Cele ce se vedeau nu păreau chiar primejdioase și Nory formulase bine situația. Totuși impresia subsista. În jurul acelui pericol închipuit, Mini se simțea chiar devenind activă, ceeace era o abatere dela firea ei. Până atunci Mini se mulțumise cu un maximum de armonii personale, și acum iat-o chemată să dea tribut cine știe căror treburi, pentru cine știe ce socoteli! De oarece nu se putea sustrage comandei, vrea s-o execute cât mai curând. Concertul din Bach o va ajuta La ce lucru? Mini era un agent secret al unei uneltiri, pe care n-o cunoștea. Singură cu gândul ei, coti pe Strada Doamnei.

Nory avea dreptate când spunea că Drăgănescu sta tupilat și mulțumit în umbra nevestei lui. Pe, când însă tovărășia lor prospera, soțul scădea mereu și scădea din propia lui voință. Elena nu avea prilej să se acuze că nu-și iubește bărbatul, nici să-și impună datoria de a-l iubi, deoarece Drăgănescu se da singur laoparte. Prestigiul lui social creștea mereu, dar în intimitate rămânea timid și își ascundea sentimentul sub forma unui devotament tăcut. Sfiiciunea lui devenise o pudoare, în care se complăcea. Se mulțumea să iubească pe Elena ca pe o divinitate inviolabilă și contrariul l-ar fi stânjenit. Cum Elena nu ducea nici o lipsă din acea rezervă, traiul lor era firesc și satisfăcut. Acestea erau resorturile vieții intime, altfel, ca aspecte. Drăgănescu se prezintă ca un domn serios, corect, ce nu vorbia nici prea mult, nici prea puțin, ce nu făcea gesturi, sobru, plin de bun simț și destul de inteligent dar cu scrupulul lăudabil că nu e destul. Președinte în numeroase consilii de administrație, director al unei Bănci solide, politicianii îl căutau. Renunțase la un scaun de deputat în favoarea unui protejat al guvernului și dobândise, astfel, recunoștința șefului de partid care, la prima ocazie, îi oferise loc în Cameră. -În ultimul timp la fiece criză de cabinet, numele lui era pronunțat pentru remaniere, ceeace făcea pe nemulțumiți să se împace, dar candidatura lui, care nu era un svon tendențios, îl făcea ministeriabil în chip serios. În politică, dealtfel, cași în afaceri își consulta nevasta ce se interesa activ de tot ce-l privea. Avea, astfel, impresia că e iubit. În orice caz, realizau formula bună a unei asociații cinstite. Unirea lor decurgea așa cum fusese contractată, fără abateri dela punctul ei inițial. Prin uz negreșit că Drăgănescu ar îi putut lua ceva precădere și Elena ar fi putut pierde din prestigiu. El însă pornise dela început cu ideea că nu e iubit ci numai acceptat; Elena se măritase cu abdicarea amorului după o primă logodnă nefericită. Cu un altul, care după mariaj ar fi căutat să-și afirme privilegiile, Elena ar fi ajuns, desigur, la o dramă a nepotrivirii. Drăgănescu însă ar fi fost nenorocit, dacă cineva l-ar fi împins la revendicări; de aceea trăiau în armonie. Era în amândoi un instinct ce menținea distanțele. Ei, totuși, se socoteau fericiți. Renunțarea lui Drăgănescu nu era însoțită de nici o gelozie: știa că nimeni nu are ceeace-i aparține, știa că ceeace nu e al lui, nu e al nimănui. Stare de lucruri limpede fără niciunul din acele accidente ce aduc răscoală în sentimente și le amestecă, urcă la cap, pe cele dela inimă, coboară la inimă pe cele din minte și deslănțuie peste tot simțurile turburate. Elena, obicinuită de foarte tânără să ție Ioc de gazdă în casa părintească, își alcătuise lesne relațiile mondene. Snobismul ei o făcea să aleagă ce era mai bun și primea pe toți cu aceleași rezervă firească. Cum nu aveau pentru ea decât singura calitate de oaspeți, îi supunea unui regim egal și predomina fără nici sforțare. Drăgănescu prin căsătorie făcuse un salt social. Știa că lumea în care intrase era mai presus de educația și de neamul lui, dar avea conștiința că-i este egal prin muncă și cinste. Ținuta lui era modestă dar fără umilință, cordială deși fără supleță; își păstra prestigiul și Elena i-l susținea: formau astfel o pereche unită și constituiau o forță socială. Dealtfel, la recepțiile ei nu se vorbea nici politică, nici afaceri. Era salonul-tip, unde fiecare căuta să aducă subt forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulație de limbagiu și idei, în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului, și cu ținuta perfectă a gazdelor. Pasiunea nu era admisă decât asupra unui singur subiect: muzica. Predilecția de elevă silitoare, pe care Elena o avusese pentru sonate, se transformase într-un snobism artistic; snobism care, concentrat asupra unui astfel de obiect, devenise repede profesie de credință. Nory nu exagera, vorbind de confortul sălei de muzică: un Bechstein demi-queue, un Bosendbrfer grande-queue glorificau pianul, înafară de un Erard mic, bijuterie oferită de Drăgănescu Elenei, ce se afla în salonașul ei intim. O vioară de valoare, violoncelul de fabricație superioară, harpă, flaute și alte instrumente complimentare asigurau ansamblurile. Firește, execucutanții veneau de obiceiu cu instrumentele și partițiile lor, dar la nevoie nu se putea invoca nici o lipsă. Biblioteca muzicală era orânduită și ea pe compozitori și instrumente și era complectă dela clasici la moderni. Cele mai îngrijite preocupări erau acordate acusticei și sala de muzică își avea architecții ei asidui cași executanții.

Încercările de muzică de cameră reușise așa de bine încât Elena fusese împinsă către manifestări mai mari și decisese două concerte anuale. Joile muzicale urmau regulat, mai intime. Elena ținea adesea ea singură acompaniamentul la pian, dar niciodată atunci când putea fi înlocuită mai bine. Acest bun simț îi crease o mică reputație de virtuoză. De obiceiu o vedetă muzicală se producea în fiecare Joi, dând relief programului. Ședința fixă, de o oră și jumătate, era dedicată muzicii ca liturghia bisericei: nici o șoaptă, nici o întrerupere. După program urma o destindere. Elena, protocolară și rigidă de felul ei, știa însă să se facă primitoare. Nu-și consuma nici spiritul, nici grațiile, dar obliga pe musafiri să fie spirituali și grațioși. Aceiași oameni nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuți. În cadrul acela simțeau nevoia să-și cânte cea mai bună partitură, nu numai muzicală ci și omenească. Cași sextetele, conversațiile mergeau în tactul și tonul cerut. Elena avea negreșit mult merit pentru aceste armonizări, dar pe drumul lui adevărat e lesne ca omul să meargă bine ș Elena avea norocul de a trăi după înclinările ei.

VII

Prințul Maxențiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din răceală; era o isbucnire mai violentă a boalei lui cronice. Doctorul Răut chemat, cunoscând însă consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, și ea acceptase versiunea, deși nu se mai îndoia acum asupra adevărului. Maxențiu ar fi vroit să nu mai fie mister, să strige Adei ca o sfidare: sunt ofticos! Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în sfârșit, în voie. Dura însă mai departe minciuna, minciuna a toți trei; dar acum îi era cel puțin îngăduit să zacă în voie. Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere nouă, care atâta timp îi fusese refuzată. Niciodată nu cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De s-ar fi putut repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum ’acolo în somierele moi așa de des. Mama lui nu băga nici odată de seamă, când era mai palid sau ușor prins de răceală, ca să-l odihnească. II scula pentru joc, pentru gimnastică, pentru plimbare, așa cum îl scula acum Ada, pentru a figura alături de ea pretutindeni. Cruzimea femeilor îl urmărea.

Cum și-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea care era așa de voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sân celebru. Sânul, mai mult decât talentul și decât vocea subțiratecă o făcuse stea de variete. Antreprenorii o plăteau scump. Zadarnic defilau pe scenă câte trei, șase sau douăsprezece femei aproape goale. Când apărea Zaza cu rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar decoltată jos, lăsând sânii afară, publicul avea un singur ochiu concentrat acolo, ochiul lacom al rușinii, și nimeni nu știa cupletul cântat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e frumoasă și că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prințesă și pasiunea durabilă a bătrânului prinț, pasiune ce sfârșise aproape legitim, cu pactul paternității și al unui testament. Testament urmărit de moștenitorii frustrați prin procese nesfârșite, în timpul cărora mama lui Maxențiu îndatorase tot ce avea ca să câștige printr-o sentință târzie.

Nul Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deși el fusese un copil pornit spre jocuri pacinice. II purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri, pretutindeni unde o ducea situația ei semi-oficială de metresă. E drept că deprinsese astfel acea ținută mondenă, e drept că dobândise oarecare educație dela guvernania engleză, o puritană care probabil credea că, devotându-se copilului curtezanei, face operă de răscumpărare; Dar dece nu-l lăsa liniștit cu un album de poze, cu câinii, cu jocurile de fișe colorate, lângă bătrâna Miss, și-l țâra după ea fără milă, din dragoste, din obiceiu, copil, adolescent, mereu! Poate că trebuia ținut prezent ca un argument subt ochii prințului bătrân, apoi ca o dovadă subt cei ai moștenitorilor, iar pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu sine, decât un câine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de companie. Totuși pe mama lui o iubise mult. Dar ea ca și Ada îl avusese numai drept măsură bancară. Jucase amândouă pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-l iubeau, dar nu-l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost rușine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincțiune.

Bătrânul prinț cunoscut pentru robusteța lui, murise de un atac de paralizie. Ea Zaza murise glorios de un cancer superb, desvoltat în larg pe sânul odinioară celebru, acum voluminos. Pe aceste îngrășăminte ciupercile maligne crescuse prosper. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu răsad rău fusese extirpate. Nu mai putuse trăi tocmai pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc își așează omul cultul e respectabil să moară apărându-l. Sânul pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinți și pe care își fac ciub ciupercile rele! — dar tăindu-le; mori de odată cu ele!

Respectuos, recules, Maxențiu văzuse trecând într-un lighean sângerat acele simboluri și rămăsese orfan. Probabil că Maxențiu făcuse pe picioare multe pleurite infantile, până când ajunsese la congestia de acum. Deaceea, simțea atâta fericire să zacă. Îi era numai grijă, ca acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atâta cdihnă. De câteori înainte, chinuit de indispoziție și trebuind să stea mult în picioare, sau să umble, nu simțise nevoia unei scufundări într-un neant, și nu zisese: — aș vrea să dorm, — așa cum zici: aș vrea să mor I Acum, avea acea amorțire și se teamea ca somnul să nu fie moartea dar, totuși, era fericit să doarmă. N-avusese temperaturi pea mari, nic^ crize acute, dar o stare morbidă ce făcea pe doctor și pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se desfășura normal și fără riscul unui desnodământ rău, dar, orșicând, plămânul putea lua inițiativa uneia din acele hemoptizii așa de obsedante altădată pentru Maxențiu. De aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în ce mai deslușit asupra boalei. Ada și doctorul nu mai simulau unul către altul; cel mult Ada dorea ca boala lui Maxențiu să nu devie publică, dar acolo în casă o denunța. Apartamentul fusese transformat, trei camere în șir, fără perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise cu mobilier puțin și lăcuit, cu prea mult porțelan,, la fel cu sălile de sanatoriu, înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adăpostul înapoia căruia mai înainte se ascundea prințul Maxențiu, când isprăvea corvezile mondene.

Când Maxențiu ieșise din toropeala primelor zile de boală, găsise și primise situația asta nouă. Aer și lumină în loc de umbră și taină și în locul tualetei lui minuțioase, acum neisprăvitele experimente medicale. Totul era exteriorizat; totul era oferit indiscreției analizelor și razelor. Înainte trăia un mister trist cu un tovarăș scump — cu el — acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toți erau dovezi ai mizeriei mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-l mai interesa. Cu toată atenția, cu foți ochii își examina lighianul, batista, și sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimțirii. După atâta constrângere era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei Își descărca cu bucurie ticăloșia și trupul lui acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag așa; îi părea că-l simte viu tocmar pentru că era, astfel, rodnic. Așa cum își periclita altădată viața prin efortul de a nu tuși, așa acum se complăcea în tuse până la înec, nu seajuta cu nimic, i se părea că face bine să sdruncine bieții mușchi, să tragă din bietele fibre, să; și sdrobească plămânii putrezi ca să ducă la maximum aceea convulsie. Credea că va curăța astfel locul unde stau sgârieturile și sputele, dar avea nădejdea că tușea va reîncepe, pentru ca prin dovada ei să i se manifeste iarăși o viață, care, în pauze, părea că-l lasă prea vid, prea uscat, burete iescos, oase sunând a gol. — Îi trebuia suc.

Doctorul era nevoit să intervină cu severitate, Ada cu bruscheță, pentru a-l opri de a-și agrava și provoca cu incăpă{înare tușea, pe care vrea să și-o tușească, cum zicea, «până la sfârșit"... Și toate lucrurile exterioare îl preocupau: săpunul, cuveta, sticlele cu doctorii, lingurile în pahare respective, Kefirul pe care-l bea din ceas în ceas, gălbenușurile, pe care le înghițea lacom, pătându-și cămașa fiindcă mâna îi tremura. Ceeace-i plăcea mult era nădușeala. Ascundea momentul transpirației înadins ca să rămână în izul ei; numai când începea tremurul, cerea speriat să fie premenit, dar nu lăsa să-i ia cămașa de tot. O mai ținea pe pat așa udă, probabil aberații ale febricității de oarece și gargara, limonada le ținea în gură mult, ceea ce-i umfla obrajii și-l făcea hidos; le ținea acolo mult „până se încălzesc”, zicea, și uneori cobora fără voie din pat, așa în cămașă, aproape gol, oribil, uitându-se în oglindă, plăcându-i vedenia trupului nemernic. Își iubea mizeria, așa cum alții își iubesc vițiul cu voluptate și cu rușine.

Epoca de criză trecuse. Urma convalescența foarte lungă și serioasă din cauza accidentelor mereu posibile. Maxențiu numai avea acum micile voluptăți vulgare ale boalei, și căuta alte distracții tot exterioare. Părăsise de tot călătoriile la interior. În acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de altă dată, cărora în nesiguranță să le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei clasică și harta plămânilor fotografiată, sta precisă subt ochii lui Maxențiu, resemnat. Căuta acum ocupații mărunte și răutăcioase. Îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă subliniau prezența ftisiei. Era hărțăgos cu ea, cașicum ar fi șicanat, astfel, boala aceea odioasă. Totuși îi primea îngrijirile cu aviditate. În timpul boalei Ada venea foarte des în camera lui. Conferenția cu doctorul și supraveghea totul O apucase teama ca nu cumva prințul să moară, ceeace nu socotea oportun. De aceea nu se opusese cu nimic revoluției, pe care boala o făcuse în casă.

La început lui Maxențiu îi era frică să nu moară pentru a nu face bucuria Adei, dar peurmă înțelesese că ea nu-i dorea moartea și-i părea rău că nu i-a făcut farsa sinistră. Firește că nu-i da morței înțelesul adevărat; nu credea nici un moment în chip sincer că el, Maxențiu, ar putea muri. Nu era conștient de gravitate. Era un ofticos, dar un ofticos destinat să trăiască cu rușinea lui, interminabil!

Șicanând personalul cu răutăți despre lucruri concrete, înrăirea lui morală avea de obiect numai pe Ada. li imputa acum ostentația mizeriei lui fizice, așa cum altădată îi reproșa taina nevoită a aceleiași mizerii. Toată preocuparea lui era s-o plictisească și, dealungul zilelor lungi, gândul se ostenea cu planuri de persecuție. Găsise două sisteme, pe care le specula: boala lui și pe Lică, ce-i revenise în minte cu dorințe de revanșă. Răutățile erau picături ce-i puneau sângele în mișcare, ce-i umpleau cavernele seci. Cași copiii răi, lovea peascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada își rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunând că se simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulțumire că a putut să o sperie, — și dela ușă îi punea vre-o întrebare despre cai și grajduri — vre-o întrebare ce se răsfrângea asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeei erau pentru el o desfătare. Le pândea, se bucura de încurcătură, inventa dificultăți; emitea pretenții, cuteza amenințări deghizate, înainta în strategia lui, perfid și fricos totodată, și visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o turbure cumplit, s-o... omoare! Căuta febril, care ar putea fi aceea întrebare, apoi se temea: ea odată moartă, ce devenia el 1 și tot porțelanul din jur, sanatoriul acela improvizat îl emoționau cașicum ar fi trebuit să le părăsească pentru un scop crud și măreț. Profita de faptul că Ada luată prin surprindere nu-l înfruntase dela început. Nu-l înfruntasedin precauțiune pentru sănătatea lui.de care avea interes, și, mai aies, pentru că nu era încă cu Lică într-un acord destul de clar. Deaceea ea, deși ar fi gutut dejuca așa de lesne manoperele copilărești ale lui Maxențiu. nu lua o atitudine precisă. — Pe Trubadur și-l regăsise și primise postul de șambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era complicele cu care să faci front inamicului comun. Capricios și instabil, vrea și nu vrea, părea că-și ia rolul în serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. În amor aveau aceleași raporturi. Un fel de tachinerie ambițioasă. Trecerea lui Lică dela un mediu la âltul se făcea cu oarecare sbateri. Cu toată lavoarea fățișă a prințesei, i se mai părea că e prins într-un laț și independența femeei îl plictisea. Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele femei, nici nu s-a fi apropiat de dânsa. N-avea aspirații rafinate; văzuse însă bine că țigăncușa era de înțeles. Între dânsa și celelalte amante nu era o deosebire de castă ci numai de clasă. Dela înălțimea dog-cartului, cu toate safirele depe degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind „d-a lui”. Până la urmă și el era băiat de perceptor și avea rude bune. Pe Lică îl stânjenea la Ada numai lucrurile concrete ce făceau diferența de «rediu: casa, trăsurile, rochiile elegante, —< deși cam știa ce acopăr. Ada pricepea obstacolele și le-ar fi înlăturat dintr-odată, de nu s-ar fi complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxențiu. Duelându-se acum cu Lică și, Maxențiu amestecându-se, Ada trebuia să facă diplomație, pentru ca ordinile prințului să nu irite la grajduri pe domnul maestru de călărie. Toată intriga asta plăcea, dealfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfășurase cu repeziciune și simplicitate, șiretlicurile o distrau. Fantoșa prințului n-avea nici o putere efectivă dar putea muri, și dincolo, cel viu, era mereu reticent și dubios. Ceeace însă convenea minunat Adei, era că putea să mintă în voie. Toate întrebările lui Maxențiu cereau și dobândeau minciuni. El știa, dar îi plăcea că e silită să-l mintă, că se teme și că se ferește. Era o victorie asuprii atâtor înfruntări din trecut, și era singura lui ocupație. În timpul acesta se apropiau ultimele curse de toamnă, și Ada voia să-și lanseze caii. Să facă cel puțin un început în așteptarea loviturilor mai mari pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de neliniștită în privința asta, din pricina lui Lică. Avea și ambiția și nevoia să-l prezinte bine în public.

Lică simțea și el unele accese noi de ambiție urmate de nepăsarea lui obicinuită. Ei ș-apoil.. să iasă ce o ieși I... și fluiera a ducă, punându-și mâinile în buzunare, tocmai când Ada era mai în fierbere.

Dacă Lică la grajduri nu era de mare folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e drept, de mâna întâia, achiziționați cu jockeyi lor cu tot dar Lică avea calitatea de a fi simpatic personaiului. Nu venise cu nici o pretenție, din contra, se interesa cu o sinceră și naivă curiozitate dela Neamț, Jockeyul șef, ca dela cineva mai competent; în schimb, când pusese mâna pe cai, o pusese bine și Neamțul văzuse că domnișorul cunoaște afacerea, așa încât se înțelegeau împreună și tot așa și cu cei mai mici.

Lică era destul de aproape de ei ca să le știe vorbi în plac: — dă-o dracului de treabă! — zicea cândceva nu mergea; dar vedea defectul; avea pentru cai „ochiul”. Hotărît să „n-o ia în serios” nu se surmena și nici nu înteția pe alții cu lucrul; dar prințesa se ținea după el, ceeace silea pe toată lumea — afară de dânsul — să muncească.

Neamțul, cu nume de englez, firește, Mister Whip nu putea suferi pe Ada, fiindcă țipa când vorbia. Așa că Lică slujea de amortisment între ei, ținând fățiș partea jockeyului, fiindcă de femee era mai sigur și o putea împăca. Mister Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe patroană fără să provoace țipete. În schimb, când veneau ordine dela Maxențiu, Lică se trăgea la oparte ca unul care se spală pe mâini. Mister Whip atunci ca revanșă îi lua apărarea. Așa cum era situația, Lică se simțea mulțumit să trăiască între cai șigrăjdari -, se gândea, negreșit, la Ada cu oarecare nerăbdare dar do-, vedea că a început să fie și răbdător. În aștep-, tare făcuse unele demersuri pentru un raglan cald .; în rate la croitorul lui Mister Whip, deci un raglan cu croială englezească...

. Maxențiu părăsise patul, circula prin cele trei camere deocamdată, dezorientat de noutatea însănătoșirii. Cu apucăturile ei brusce Ada decisese că era timpul să se considere restabilit. Recunoscând un tratament conjugal, îndelung practicat, Maxențiu uitase că e un mare inchizitor și se supusese. Ada nu admitea ca cursele de toamnă să aibă loc lără ca prințul să o însoțească. Lică pe pistă și Maxențiu în tribună: asta îi era deocamdată socoteala. Intrase într-o dimineață la vizita doctorului, cu sgomotul acela de uși trântite care răscolea mănia lui Maxențiu și spusese profesorului Răut, cu nesinchiseala ei, că stând mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea la curse, când toți ochii vor fi pe el. Trebuia deci să se deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare program.

Se întâmplase între timp o schimbare ce, permitea o astfel de politică. Între Ada și Lică Trubadurul exista acum o complicitate efectivă. Era decisă deci să apără cu Maxențiu în public, în cei mai armonioși termeni conjugali mai „prințesă Maxențiu” ca oricând, mai ales în ziua aceea de paradă sportivă, când va oferi publicului prezența nouă a lui Lică, pe care societatea trebuia să-l înghiță lin. Prințul vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la îndemână să reacționeze. Contactul cu aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu știa deloc, de se simte rău sau bine; nu știa dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din regimul acela nou. Astfel că Ada își reluase repede supremația și profita de ea în tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineața cu sgomot, ținând în mâini registrele albastre ale intendenței casei, care erau pentru Maxențiu chinuitoare ca niște lipitori și îi spusese fără nici un scrupul: — s-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine să fii mai sănătos! Urare desigur plăcută, dar amenințare pozitivă. Cum! În loc să se teamă ca mai deunăzi —credea el — să se teamă că prințul Maxențiu o va lăsa, va divorța într-un proces de scandal ce-i va lua titlul și o va acoperi de rușine; în loc să se teamă mereu că Maxențiu bolnav ar putea muri —tragedie negreșit grozavă! — în loc de asta avea îndrăzneala să-i spună că pe dânsul, pe bărbatul ei nobil și bolnav, îl va lipsi de îngrijirile cuvenite! — Un Maxențiu părăsit... fără bani...! Mizerabila! II teroriza perspectiva tristă că în viitor — un viitor pe care-l purta prezent în el — i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate și tot ce s-ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxențiu, ce simțea că va mai zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu... mereu! Smuls dela năravurile boalei, dela tovărășia fiolelor și cuvetelor, Maxențiu se vedea acum fără ocupații, zadarnic,pustiu. Iar la moral, epopea aceea de persecuții mărunte, gândurile perfide și ucigașe, existența aceea savuroasă de om rău, de tiran, măreția crudă a bietului creer, se risipise la întâia poruncă a femeei, ca baloanele de săpun, pe care câte o jumătate de oră le făcea la spălat.

..Raglanul englezesc hotărîse noua stare de lucruri. Croitorul, pe garanția lui Whip liberase haina pe un simplu acompt și Lică o înoise în prima zi mai sbârlită. Îi ședea șnapanului foarte bine și primise complimente dela tot personalul inferior, la care răspunsese făcând cu ochiul și căutându-se de formă în buzunare cu un gest de bune intenții.

Pe când fuma o țigară de foi oferită de saftea de Mister Whip, deși strict interzisă în incinta grajdurilor, se trezise pe la spate cu Ada prin surprindere. Dela poarta mare Ada văzuse un străin „bine” și cum avea obsesii de proprietară de cai, se temuse de vre-o vizită clandestină, de vre-un spion de curse. Se apropiase nesimțit și gata pe scandal. Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al domniei sale, în contravenție de fumat, dar foarte nostim. I se învârtise în trup un fel de violență, pe care nu o mai simțise. În ultimul timp. Impresiile contradictorii combinate îi dau o stare mânioasă de un anume fel. Când Lică surprins se întoarse, aruncase fumul de havană în ochii foarte aprinși ai doamnei prințese. Prins în delict de către stăpână, se iritase, gata pe arțag. Ada propusese scurt o inspecție la grajduri și pornise cu Lică, urmată la distanța respectoasă și prudentă de Mister Whip, ce credea că de rândul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică.

Ada se uita pieziș la tânărul domn ce fuma comod havană cu riscul să dea foc la câteva milioane instalație și înoia haine de modă, înainte de a-și fi îndeplinit datoriile amoroase. Cu aroganța ei cea mai de soi dete cu un deget jos țigara, ținută de Lică încă slab în colțul gurii. Se făcu că nu aude vorba, pe care Lică o mestecase pe buze fără înconjur. O vorbă pe șleau, pe care Ada o auzise bine și și-o prelingea pe buzele ei roșii. Și unul și altul s-ar fi pălmuit bucuros.

Ce canalie! gândi Ada ca un compliment. Mereu i se părea că e un tip străin și nostim, din cauza raglanului și mereu îl regăsea cu acelaș necaz: huzurește și n-a „plătit”. În grajd luă caii la rând. Whip sta deoparte. La fiecare boxă Adase oprea hotărîtă să găsească un cusur, orișicare, chiar împotriva evidenței, numai ca să facă celuilalt în necaz. Cu coada biciuștei, păstrată încă în mână, — venise în dog-cart — lovea o crupă sau o coamă, adresându-se lui Lică cu mojicie. Whip, băgând de seamă că inspecția nu-l privea, se eclipsă, plin de presimțiri rele. Cu tot raglanul neplătit, Lică simțea că furia i se urcă; accese, pe care ușuratecul trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot mai absurde, mai provocătoare. Lică se conținea abia, furios și decis: — o las să isprăvească și ies pe ușă fără să mă uitla ea și pentru totdeauna. Un fel de bucurie ii venea la gândul libertății dealtădată, regăsită. Era ultimul cal. Strălucea! Acel, pe care trebuia să-l alerge chiar Lică în cursă de stăpân. Ada avu un râs ascuțit, isteric: — „Asta e cal de regiment, nu de curse...” Nu isprăvi cuvântul și țipă cu toată gura. Printr-o mișcare brutală, neprecugetată, Lică o plesnise peste mâini cu cravașa. Dunga albă lăsată de curea se desena pe brațul înroșit. — Tot era să plec așa și așa! — se gândi Lică sumar. Dar dece tăcea muerea? Mușcându-și buzele înroșite, Ada de usturime abia își ținea lăcrămile. Dunga loviturii acum învinețită bobotea și mâna avea un tremur tetanic.

Ceva... să nu mai usture... zise Ada cu un gemet, ca gemetul unui câine biciuit. Lică își aminti de mica farmacie instalată în odăița de lângă grajd, care slujea de cancelarie. Cu dinți de sus înfipți în buza de jos nu-i spuse nimic, nici n-ar fi știut ce să spună și o apucă tocmai de brațul dureros, ca să o ducă acolo. Ada deschise gura să țipe iar, dar nu țipă. Împingând ușa cu piciorul Lică intră în odăița de cancelarie, trăgând pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun și se uită nepriceput la dulapul cu borcănașe și sticluțe. Ada se apropie și-i arătă un borcan cu vaselină. Stângaciu, Lică înfipse degetele în unsoare și le plimbă pe brațul păros și bobotit. Femeea sta pasivă.... apoi de odată îl mușcă pe gură...

...Lică, cu mâinile subțiri și tari o apucă până ce brațele slabe și falangele îi pârâiră pe oase... mușca lupoaica 1... Apoi simți muchea mesei de lemn că-i taie șalele... o împinse de perete... Ada auzi hârșâitul bluzei de zidul văros și tencuiala glodind-o, intra prin haine și carne cu fiecare bobiță de grunz... „Țiganca... gândi Lică... „Țigancă“ — mestecă iar în gura, care apucă arțăgos ca a unui câine tânăr... pe scânduri... țigancă 1 ...Apoi se gândi că ușa grajdului a rămas deschisă... grija ca să nu scape cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de toane, de furie, de amor, trubadurul se descărcase... — Nu e aici nici o oglindă I șuieră melodic, ca un șarpe dresat, Ada. În odăița era o masă și un scaun de lemn, dulapul, o etajeră cu registre și hățuri în cui. Sumar! Lucruri concrete ce nu puteau stânjeni pe Lică! Whip rămăsese afară, la o distanță nici mare, nici mică de grajduri, ca un strateg — și grav, gândea că trebuie să se petreacă acolo lucruri rele! — Ceeace era discutabil.

VIII

Ada nu mai avea deci acum nevoie de ocoluri pentru a întâlni pe Lică, așa cum se petrecuse la început, când îl găsise și-l rătăcise din nou în mijlocul orașului. Strada i-l redase definitiv. Lucruri, la care nu se gândea din punctul de vedere al destinului, încă mai puțin din cel poetic și nici nu i se părea ciudat să se lege cu un om întâlnit pe uliță, cum nici lui Lică nu i se părea nici ciudată, nici romantică aventura lui de pieton cu boerii din dog-cart. Unul ca și altul când se gândeau la acel moment predestinat erau numai mulțumiți și preocupați de consecințele lui practice. Ada nu mai avea deci nevoie ca dăunăzi de frumoasa Doamă Elena Drăgănescu-Hallipa pentru a descoperi pe Lică, dar avea încă mare nevoe de ea pentru a-i da altă situație decât aceea de haimana, cum îl chema Maxențiu, cu un ultim act de autoritate. Cercetând pe Lică, Ada aflase cu bucurie că era unchiul înfumuratei Doamne Hallipa-Drăgănescu. Comunicase noutatea lui Maxențiu ce opinase că fiecare familie are haimanaua ei. Dacă Lică ar fi avut însă raporturi de familie cu Drăgăneștii lucrul s-ar fi schimbat. Ada știa că în curând lumea va vorbi de ea și de stahlmaistrul ei. Mai știa că o prințesă autentică ar fi putut să-și permită „chauffeurul” sau jockeyul, dar că ei, care era prințesă numai prin alianță și încă de mâna stângă, nu i s-ar fi trecut cu vederea. Abia strecurată în societatea înaltă ar fi fost pusă la index. Avea deci două păreri precise: ținea la opinia publică pentru că era ambițioasă dar, când era. vorba să-și facă gustul, n-avea habar ce vor zice oamenii. Soluția era clară: să silească lumea să accepte pe Lică. O mai bună recomandație ca înrudirea cu d-na Drăgănescu-Hallipa nici nu se putea. Dar cum să o proclame? Pe Elena n-o frecventa, aproape nici nu se recunoșteau, deși camarade de școală. Lică la primul cuvânt spus în privința asta refuzase net, luându-și cu gestul lui obicinuit pălăria, gata să plece.

— Eu peacolo nu cale! — zisese cu încăpățânare. Ar fi trebuit ca numele lui Lică și al Drăgăneștilor să fie alăturate fără știrea și fără voia lor. Pentru asta era destul ca Ada să pătrundă la recepțiile Elenei. Pe Maxențiu însă înrăit cum era nu se putea bizui și nici nu era lesne ca tocmai Maxențiu să reia raporturile cu Elena, fără vre-o împrejurare. Ada nu găsea însă mijlocul dar căuta stăruitor și, în așteptare, făcea o propagandă activă pentru concertul Elenei. Pe ori cine-l întâlnea îl întâmpina cu vestea audiției din Bach: — „Eu nu ies nicăieri în iarna asta — spunea — am pe bărbatul meu bolnav, dar ce minunată inițiativă! Ideea de a lărgi cercul e admirabilă! Sunt partizana fanatică a lui Bach! Mai ales Bach!“ — Și Ada cu ajutorul primului dicționar muzical vorbea cu competență despre Bach. Nici chiar Elena nu lucra mai mult la răspândirea evenimentului artistic ca prințesa Ada. Dacă d-na Elena Drăgănescu ar fi știut de aceea reclamă gratuită care risca să-i complice lista invitațiilor s-ar fi nemulțumit. Prin concursul inopinat al Adei, concertul ei devenea un fel de mare premieră, de la care ar fi fost rușine să lipsești. Ada spera, nu fără dreptate, că acest panegiric va ajunge la urechile Elenei ce va fi probabil mirată dar și măgulită. Totuși deacolo până la o invitație mai era încă drum. Dacă nimic nou nu survenea în apropierea concertului, ce trebuia să aibă loc la finele lui Noembrie, Ada era decisă să caute pe Nory Baldovin și să i ceară categoric obținerea unei invitații. Se bizuia pe surprinderea produsă de o așa cerere pentru ca refuzul să fie greu.

Ca scuză avea pe Bach. Pasiunea ei pentru Bach îi îngăduia procedări absurde. Ada nu avea nici o urmă de fire de artist, și nici informații suficiente asupra acestui fel de temperament, dar -știa că arta are legi aparte și că în numele ei se comit multe lucruri pe delăturea uzului comun. Subt pretextul că nu poate ieși din casă, din cauza boalei lui Maxențiu, prințesa Ada primea acum mult. Luase din acea boală prilej bun pentru a-și organiza recepțiile, până atunci cam șovăielnice. Pe motivul sănătății, vizitarea casei Maxențiu devenea o datorie și biletele de scuză, cam numeroase înainte, erau din ce în ce mai rare. Tot din cauza boalei recepțiile erau simple, mai adesea prânzuri în număr redus, dar la care Ada reușea să strecoare cât mai mult lux, fără să se bage de seama, dar în așa fel ca oaspeții să-i simtă mulțumirea. Subiectul principal al conversației era, firește, prințul și sănătatea lui delicată. Subiect asupra căruia Ada era așa de abundentă, că trecea drept foarte devotată. Unii din musafiri pătrundeau până la Maxențiu, care nu lua parte, dimpotrivă se ascundea, oamenii fiindu-i acum urîți. Cu prilejul vizitării apartamentului sanitar al lui Maxențiu, se vizita tot palatul minunat orânduit. Se producea acea cordialitate, pe care o stabilește averea. Chiar cei mai rezervați până atunci față de Ada, emiteau acum proiecte mari, pentru timpul când prințul va fi însănătoșit.

Printre multe alte se vorbea des și de concertul din muzică de Bach. Unii din musafiri erau chiar din cercul Elenei, alții aflau abia atunci, dar pe toți, profani sau diletanți, îi impresiona solemnitatea acelui nume de muzicant, izolat astfel în gloria lui, printr-o ceremonie pioasă. Titlul de audiție exclusivă din muzică de Bach avea efect asupra tuturor. Astfel stau lucrurile când Ada citi în ziarele, pe care le parcurgea regulat ca un politician, c-a sosit în țară Victor Marcian. Fu o revelație.

Își găsise calea și omul. Marcian era văr bun cu Maxențiu. Era fiul unei surori a frumoasei Zaza, soră venită ca guvernantă într-un pension și măritată regulat cu un onest funcționar. Marcian, deși artist, era foarte ordonat în sentimentele lui familiare. Devotamentul lui pentru tatăl său era legendar. Chiar pe mătușica Zaza o tratase ca pe o rudă respectabilă. Copilărise cu Maxențiu, căruia îi trimetea regulat cărți poștale ilustrate, depe parcursul lui de voiajor glorios. Nimic deci mai probabil ca vizita lui Marcian. Era destul să fie informat că prințul e la București și încă bolnav.

În adevăr, într-o zi pela patru, — oră burgheză — Marcian veni cu o birjă oarecare la. casa de marmoră. Ordinile erau precise: d-nul Marcian să fie primit oricând. Spre norocul ei. Ada era acasă. În interior nu prea era elegantă și Marcian o găsi cu o rochiță de casă foarte simplă. Era un bun debut, deoarece verișorul celebru avea idei și apucături modeste, pe care gloria nu i le schimbase. Boala lui Maxențiu pusese dela început conversația pe un ton familiar. Ada nu ascunsese lui Marcian grija ce-i da prin-- țul. Știa să fie cordială; era, de altfel, uimită sincer de renumele vărului și, mai ales, avea nevoie de el. Bunul simț îi dicta să nu fie nici cochetă, nici lingușitoare, artistul având spaimă de amândouă procedeiele. Îi arătă și lui, fără pretenții, din treacăt casa, cu aerul de a cere o apreciere și, ca din întâmplare, ii mai arătă într-o casetă și cărțile lui poștale, colectate cu grijă și prevedere. Marcian se simți mulțumit de mariajul vărului Maxențiu. Apoi Ada conduse prințului oaspele, ca pe o surpriză de preț.

Maxențiu avea multă afecțiune pentru Marcian. Fu bucuros că-l revede. Rămași singuri, muzicantul făcu însă elogiul Adei. Atunci prințul nu mai cuteză să-și arate doleanțele casnice. Deacolo înainte totul decurse bine. Marcian își avea tacâmul pus întrucât, între mesele la birt și dineurile mondene, îi convenea să se poată repauza cu bucătărie de familie. Maxențiu lua parte numai ca spectator. Mesele lui speciale, din trei în trei ore, permiteau serviciul separat și izolarea. Deși cam nepăsătoare cu microbii, Ada avea totuși oarecari temeri și se ferea. Maxențiu însă era stânjenit mult de el singur. Fără a fi chemată pe nume, boala lui era știută de toți oaspeții. Unul din cei mai zeloși propagatori era acum însuși doctorul Răut. Nu i se putea reproșa că nu ținuse secretul la timp. Acum credea că e vremea să-și publice suc--cesele în boala aceea tăinuită, să-și prepare drum spre un sanatoriu propriu, ceeace era visul lui. Unui astfel de luptător contra tuberculozei și cu un exemplu așa de patent pentru reclamă ca Maxențiu, nu i se puteau refuza fondurile. Vedea, în închipuire, clădirea albă într-un parc vast de brazi. Deocamdată palatul Razu îi părea a avea minunate calități de sanatoriu, începând dela marmora albă a exteriorului. Credea că ar fi fost păcat să rămână un imobil particular. Fără iluzii asupra vindecării prințului, iluziile lui prevedeau vre-un testament sau vre-o donație. Într-o meserie de realități, era utopist și nici nu avea destulă informație: nu cunoștea pe Lică Trubadurul.

Din reclama asta Maxențiu nu știa nimic, dar o simțea sub forma unei separații tot mai mari între el și lume. Îi era tot mai rușine de trupul lui slăbănog și de respirația lui primejdioasă. Simțirea asta îi stânjenea toate apucăturile. Tăcerea lui penibilă, lipsa de cordialitate, erau puse pe seama boalei și scuzate. Era mulțumit când se putea sustrage de lume, ceeace nu-i era posibil decât cu voia Adei. Izolat de toți, avea totuși o mare ocupație: revolta împotriva Adei care refuza să-l trimită la Leysins, care, deci, îl asasina. Avea acum o cauză sacră, nu de răutăți, nici de ură, și în pustiul din el și din jurul lui își desvolta în voie indignarea. În loc de cuvinte ingenioase, care să omoare pe Ada, acuma, de sus dela înălțimea unei revendicări uriașe, depe munții piscoși care adăposteau Leysins, Maxențiu privea cu durere și revoltă procesii felurite, toate variantele morții lui proprii, pricinuită de femeea avară, adulteră și criminală. Prin mintea lui, abandonată vedeniilor, treceau suferințe, solemne cași ritul îngropăciunii lui, orânduită de el singur. Era o durere nobilă, o revoltă măreață, care, deodată obosită, se umilea din nou. Maxențiu, cu o gură scâlciată de plâns, așa cum sta urât, netrebnic, acolo pe o margine de canapea, scobora mereu mai mult în mizerie. Scobora așa de mult în umilință până la gândul de a întâlni pe Lică și a-l face aliatul plecării lui la Leysins. Pe Lică nu pe Marcian. De vărul lui se jena; cu Lică nu mai avea acum nici o rușine. Prin ocaziile frecuente de a se vedea, prin obligațiile pe care Marcian Ie contractase astfel către ea, Ada parvenise cu răbdare și cu diplomație să atragă atenția muzicantului asupra Concertului din Bach. Nici un agent electoral nu ar fi putut face mai bine elogiul candidatului decât făcea Ada pe al Elenei. Scopul urmărit o silea să lase deoparte orice invidie. Era o împresurare abilă, o adevărată operă de suggestie. Marcian aflase, astfel, că Elena Hallipa-Drăgănescu era o mare admiratoare a lui dar nu era dintre femeile care caută să acapareze un artist. Aflase că acolo era singura casă din București, care merită să fie frecuentată de un muzicant de talia lui. Între Ada și Elena, deși erau camarade de școală, situația fusese un moment delicată prin faptul că existase un proiect de logodnă cu Maxențiu. Dar ce însemna asta? Destinul oamenilor nu se statornicește totdeauna dintr-odată și cea mai bună probă erau cele două perechi așa de bine potrivite acum. Prin astfel de mărturisiri, Marcian era convins că există raporturi cordiale între cele două familii și întrevedea putința de a lua el însuși contact cu acel adăpost de seamă al muzicei. Marcian era deci sufletește pregătit. Cu toate că Ada așezase admirabil pionii jocului ei, rămânea de dat o lovitură anevoioasă și decisivă. În ziua când Marcian va consimți formal, cum avea Ada să-l introducă în casa Drăgăneștilor și pe ea deodată cu el? Era încă nesigură.

Prințesa lucra astfel harnic pentru Lică Trubadurul, care avea capricii, din ce în ce mai rare și era mulțumit de amorul țigăncușei deși era un amor cu obstacole. Recepțiile, prezența lui Marcian, nevoia de a menaja pe Maxențiu, tot planul de campanie dus de Ada aducea incomodități noului amor. Era o iubire mereu pe apucate, pe furiș, o iubire de lachei prin colțuri, care Adei îi era plăcută dar și displăcută și o îndruma spre dorința unei libertăți mai prielnice. Uneori în vreun acces de pasiune pentru Lică gândea despre prinț: — dece Dumnezeu n-a murit mai bine! — dar se întorcea repede la socoteli mai cuminți. II știa încă necesar; avea nevoie de el viu și de ar fi fost posibil chiar și sănătos. Maxențiu avea însă mereu un aer sinistru care uneori o impresiona. Câte odată lupta dintre ei devenea mai acută. În toamna aceea doctorul socotise de datoria lui să insiste mai mult asupra plecării la Leysins. Când Răut vorbise prințesei, nu-i răspunsese. Așa că Maxențiu avea ideea fixă a plecării și Ada rezista în tăcere. Într-o zi la dejun când prințul își exprimase dorința mai direct și tăcerea ei fusese deci mai îndărătnică Maxențiu pierduse răbdarea și pusese chestiunea formal. Ada lăsase șervetul și ieșise din sala de mâncare. Maxențiu furios avusese un acces de tuse urmat de sufocări. — Ce vroia nemernica? Dece-l ținea lângă ea? Nu prefera să fie liberă? Ce însemna rezistența ei? Poate că nu vrea să audă vorbind de o localitate ponosită. Îi era rușine că el e nevoit să meargă la Leysins! Se temea de comentariul lumii! Cum și lui îi era rușine de aceea localitate, detesta pe Ada pentru aceleași simțiminte. Știa doar acuma bine că era tuberculos. Vroia să aibă încă aerul că nu știe și pentru că nimic nu-i era mai dureros și ofensator decât cunoașterea mizeriei lui, o ura pentru prefăcătoria ei. Pierduse tot: avantagiile disimulării, mângâierile zăcerii, n-avea nici cel puțin bucuria de a vorbi cuiva de suferința lui. Vrea să se vindece. De fapt, Ada era avară. Nu vrea cheltuieli noi și mai ales nu vrea să rămână singură în situația vulgară a unei femei oarecari cu un amant neînsemnat. Nu se gândea intenționat să-i facă rău sau să-l lipsească de îngrijiri dar nu înțelegea necesitatea absolută a plecării Își dădea ei singure argumente potrivite cu interesul ei. — Pe drum singuri... Între străini?... Când acasă avea la îndemână tot confortul I...

Maxențiu însă, care se credea asasinat cu premeditare, trecuse acum la lupta fățișă. Nu mai avea prudență nici stăpânire de sine. Pusese chestiunea din nou cu violență; rostise injurii pentru Lică, amestecându-l în chip periculos discuției. Ada înrăită de acuzații deslușite, refuzase hotărît așa cum Maxențiu nu credea că va avea curajul. Își închisese deci singur drumul. Acum când îi era interzis Leysins îi părea tot mai mult singura lui salvare. Nu mai era locul necesar dar ponosit, ci un paradis pierdut. Era însă neputincios. Ada orfană și majoră se măritase cu avere proprie și, din delicateță, Maxențiu nu ceruse act dotai. Fără delicateță, Ada deschisese la început credit larg prințului, știind că l-a luat ca să-l plătească. Averea o administra însă ea cu strășnicie. Atât timp cât fusese trecut la rubrica luxului necesar totul mersese bine, dar la primul conflict Maxențiu se vedea constrâns. Cunoscu acum noi tragedii; avu gânduri de furt, proiecte absurde de a-și procura bani. Un Maxențiu imaginar, escroc și tâlhar, se sbătu cu cel nevolnic și cinstit. Sfârși prin a demasca doctorului Răut mizeriile lui de soț-consorte. Doctorul, prudent, socoti că de oarece bolnavul nu poate pleca, cel mai bun lucru e să dureze cât mai mult pe loc. Cercă deci să-l convingă că Leysins se putea amâna fără riscuri Căută să temporizeze. Își aplică tratamentul mai intensiv, transformă încă mai mult apartamentul în laboratoriu. Adesea, scoborând scara de marmoră, făcea planuri de amenajare a întregului palat, se lăsa târât spre anticipări. Nu i se părea exclus ca frumoasa casă Razu să devie cu adevărat un sanatoriu și dimensiunile mici ale grădinii îl supărau. Maxențiu în acea temniță trăia vegetativ și monoton, pe când în minte pe rând: erou și criminal, acuzator și vinovat, se sbuciuma fără spor. Lică plictisit de odăița lui proastă și prea depărtată și ne mai găzduind pe la prieteni din prudență, dormea foarte adesea în camera lui Mister Whip, ce i se părea culmea confortului. Palatul de marmoră cu omul cadaveric îi era urât, îi amintea capetele funerare cu criptă, văzute în unele duminici din trecut, când se plimba la Bellu pe vremea liliacului, pe atunci când duduia Mari locuia prin partea locului. Ada, în schimb, cunoștea bine camera, adesea complezentă fără știrea lui, a lui Mister Whip. Uitase de vre-o două ori acolo batiste fine și cum era foarte ordonată le ceruse lui Lică, care n-avea habar. În schimb, Mister Whip găsise acel corp-delict ce-l făcuse să creadă că totul e cu putință de la o femee nesuferită, care țipă. Socotea însă că nu e de demnitatea unui Jockey șef să se amestece în astfel de bănueli supărătoare. Pentru Victor Marcian menajul lui Maxențiu era foarte satisfăcător. Își freca cu mulțumire mâinile bine îngrijite și frumoase, zicându-și că bietul Maxențiu avusese bună prevedere cu aceea căsătorie. Femeea se arăta simpatică și plină de bun simț și sănătatea lui avea nevoie de bani. Cât despre ideea concertului Bach, cu încetul se strecurase și se așezase la Ioc bun în mintea lui Marcian. — Frumos!... Minunat!... Lucru rar, să vezi la noi în țară o astfel de inițiativă. Marcian trăia în aerul desus al fumului de tămâie și în atmosfera ideală a muzicii, cunoștea din oameni ceeace venea până la dânsul, ceeace îi aducea, u din ei. Lui, pentru arta lui minunată, îi aduceau numai ceeace — mult puțin — aveau mai bun. Acțiunea mizeriei trezea ecourile muzicale ale traiului. Ceeace știa din realitățile mai josnice omenești forma pentru el ceva separat, ca două straturi distincte despărțite de atmosfera de filtrare a muzicii. Bine îndrumat de Ada, Marcian se întreba de nu era de datoria lui să-și manifeste aprobarea pentru Concertul Bach, poate chiar să-și ofere concursul efectiv. Timid însă, nu vedea modalitatea. Bine pregătit pentru a servi scopurile Adei, nu lipsea decât ocazia. Aprobarea lui rămânea încă tacită. Vorbea puțin în genere și pălăvreală neobosită a Adei ajuta mult cordialitatea dejunurilor de familie. Foarte deșteaptă, cu oarecare instrucție, Ada, care nu cunoștea meditarea și reculegerea, conversa permanent. Conversa banal, fără pretenții, așa că nu era obositoare. Puteai răspunde sumar sau puteai să nu-i răspunzi. Era ca un ziar cotidian din cele bune pentru lector: fără opinii și fără stil, dar informat și lesne de parcurs. Într-una din zile pe când Ada, bine informată dela Feder, povestea în ce stadiu se găseau pregătirile, Marcian se exprimă în termeni așa de călduroși că prințesa, care nu lăsa să-i scape momentul, îl rugă pe loc să-i dea voie să comunice Doamnei Hallipa vestea glorioasă ca maestrul va asista dacă nu chiar va participa la audiție. Astfel provocat, Marcian îngâimă că era pentru el o mare bucurie să cinstească un festival Bach, dar că... Ada nu-i permisese să se rătăcească în dificultăți și reticențe. li mulțumise cu entuziasm, pentru ea, pentru amica ei Elena, pentru muzică... din partea lui Bach chiar! Expansivitate, care intimidase pe Marcian dar îl implicase fără de scăpare.

Odată obținut ca Marcian să cânte la faimoasa audiție, Ada înarmată cu un așa de prețios „passe partout“ trebuia, orice s-ar fi întâmplat și prin orice mijloace, să pătrundă deodată cu Marcian la Hallipii-Drăgănești. În tot acel timp, tocmai fiindcă lucra așa de mult la amorul ei pentru Lică și la cariera lui socială, era nevoită să-l neglijeze, evitând întâlnirile riscate, mai ales că raporturile cu Maxențiu erau tot încordate. Pe Trubadur Ada nu-l putea pune la curent cu politica, pe care o ducea, fiindcă știa că nu vrea să audă cu nici un chip de Drăgănești și ar fi fost în stare să strice tot. Lică nu avea intenții, nici prevederi și era nedumerit de răceala ei. Gesturile de fugă nu le mai avea acum decât din obiceiu, nu din convingere. Trecuse pragul despărțitor al celor două medii sociale și prinsese gust să rămână dincoace unde il condusese destinul lui de parvenitism, de care destin începea să aibă conștiință. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decât trata pe mahalagioaicele lui; felul ăsta avea pentru ea savoare, un gust ușor de usturoiu, ce-i plăcea făinăresei. El se purta cu ea așa pentru că avea firea prea formată ca să și-o schimbe și pentrucă temperamentul lui îl slujia bine acum cași totdeauna: nu fusese niciodată refuzat de femei pentru a avea îndoieli. Acum însă ținea la „postul” lui pe lângă Ada, nu numai pentrucă era o drăcoaică oacheșă ci pentru toate acele profituri de situație și confort ce-l prindeau treptat în mreaja lor, il convertau dela haiducie, ii ispiteau cu o aventură mult mai valoroasă ca cele din trecut. Fluerând — dar fluierând acum cu o nuanță schimbată, rămânea tot ușuratec și indiferent, mai avea capricii și salturi de cal nărăvaș dar se dase la coardă. Deaceea sta acum uneori în drumul Adei dinadins și se întreba ce înseamnă răceala ei. Băgase de seamă că numai în public era așa țanțoșă și-l liniștea atitudinea ei atunci când se întâlniau singuri. Era tot aprinsă și tot decisă să ducă planurile la căpătâi bun. Lică se gândea că trebuie să fie vre-o chichiță dar nu se obosea în cercetări. Bine construit pentru plutire se lăsa purtat de apă în firul ei. Lăsa să lupte pentru el cine trebuia și cariera lui se făcea fără osteneală. Ca să se distreze Lică făcea vizite dese croitorului lui Whip. Se încurcase acum cu două rânduri de haine: — neplătite n-o să rămână ele! — își zicea cu o înjurătură. Ocupația asta era foarte bine inspirată. Lucra pentru scopurile prințesei Ada. Își lucra viitoarea siluetă socială, care siluetă, de cea mai mare importanță pentru o carieră de acest fel, nu se putea obține decât din frecuentarea familiară a unui croitor bun. Lică sta adesea la cafea și țigară ca un musafir, în atelierul d-lui Paul, pe pragul dintre calitatea de client și cea de prieten. Lipsa lui de grandomanie îl slujea bine. Asista în mod familiar la confecția acelor «cap de opere”; lua parte în intimitate la acele eleganțe; văzute astfel în stare de geneză, hainele de lux îi păreau accesibile, nu-l mai speriau. Băieți buni și simpli în cămașă de zefir, d-l Paul însuși în vestă confecționau acel »chic așa de impunător. Astfel privit din atelier prin ușa de comunicare, însuși snobul nesuferit Trubadurului care trebuia să poarte acel veston perfect, înceta de a pare arogant cum era pe pistă la curse sau pe scara de marmoră a palatului Maxențiu.

Peacolo prin dos Lică intrase la început cu Mister Whip. D-l Paul lucra croitorie cu două intrări separate pentru două feluri de clienți: Jocheul cu punga groasă și sportsmanul care îl făcea reclamă. Acelaș preț era șoptit stăpânului ca o grație și jocheului ca o concesie amicală. Mai îmbrăcă cu prețuri mai mari pe oricine putea plăti bine firma dar marea diplomație a d-lui Paul era că știa să refuze. — Nu pot nici cu 10.000. Am clientela mea I Victimele refuzului erau selectate uneori după aspect și alteori după toanele d-lui Paul și ale premierului inițiat. Printr-o întâmplare premierul era tecucean. Duioasă concetățenie cu Lică. Cunoștea pe Braim croitorul, cafeneaua Jigal și grădina publică. Uneori Lică își scotea vestonul și încerca vreunul abia terminat, croit după ultima modă. Băiat bine făcut îi sta bine, deși îl schimba mult. Deprins cu aspectul lui sprinten, desenul nou al trupului i se părea curios acolo în oglinzile mobile Cași Ada deunăzi, admira acolo pe d-nul acela grav, care de profil îi părea străin și își recunoștea cu plăcere din față capul cu mica freză pe frunte. Făcea astlel repetiții folositoare, dar nu cuteza încă să-și înlocuiască vestonul secret ce-i făcea crupă, cu buzunarele puse sus ca să-și afunde în ele mâinile fără lucru. Se lăsase însă ispitit să comande un rând de călărie și unul de oraș tot sportiv la fel cu al lui Mister Whip, cu diferența că jocheyul era urât ca o maimuță și Lică era băiat nostim. Nu grăbea lucrul, ceeace era explicabil, dar făcea vizite dese și se deprinsese cu magazinul de lux Atunci când mai târziu avea să între prin ușa principală în laboratonul eleganțelor d-lui Paul, atitudinea lui familiară avea să pară celorlalți clienți distinsă și băeții aveau să fie recunoscători unuia care, cu toate că a ajuns așa de bine, a rămas tot drăguț cu ei.

Pentru ziua curselor Lică inaugurase costumul de călărie. D-l Paul, informat de Whip asupra stării de lucruri, făcea mereu credit Inaugurarea avusese succes. Whip câștigase o cursă importantă și în alergare proprie Lică sosise al doilea. Mai pariase cu câștig pe un cal necotat după recomandația lui Whip și încasase bani frumușei, apoi, ceeace nu era de lepădat, fusese remarcat de publicul femenin. Surprinsese vre-o câte-va cuconițe care cercetau pe Ada despre el. Ada, dintr-un dublu interes, nu-l recomandase nimănui. Nu vroia să-l împartă cu altele și nici nu se mai mulțumea pentru el cu situația actuală. Odată ce Lică putea fi unchiul oficial al d-nei Hallipa la ce să se mai bârfească că prințesa Ada trăiește cu un dresor. În ziua curselor era rece și vânt, Lică, totuși, ingrat cu raglanul, își arătase până la sfârșit hainele noi, care aveau factura perfectă a lui Paul, în plus acel ceva mai fălâu, cu care trubadurul, prin felul de a purta, corecta răceală englezească a croielei. Tocmai fiindcă era rece și vânt, Prințul Maxențiu cu demi-palton și cache-nez de lână era foarte indispus. Ada, în așteptarea rezultatului, era așa de nervoasă încât succesul îi calmase numai grija dar nu-i dase toată plăcerea așteptată. Așa că perechea Maxențiu, deși triumfătoare, primise fără destul entuziasm felicitările. Pentru Ada scopul de a lansa acolo pe Lică fiind părăsit, acel succes nu mai avea rolul de căpetenie. Maxențiu felicitat mult și asupra bunei lui înfățișări — era îmbuibat de arsenic — se enervase: așa dar era tratat în public ca un bolnav, care merită complimente când arată mai bine! Acei imbecili dau astfel argument nou Adei pentru avariția ei! Tot necazul lui, firește, cădea pe Ada. — Ce nevoie de cai de cursei... Ca să aibă Maître d-Ecuries?... Ca să-și scoată la lumină haimanaua ?... Risipă de bani din vanitate și desfrâu, pe când el era nevoit să înghiță praf și vânt și să asculte cum se miră lumea că nu e încă mort. Din atâtea pricini menajul nu era bine dispus. Ada nu putuse face lui Lică elogii publice, nici particulare. Cam descumpănit, Lică vârâse pumnii adânc în buzunarele stilizate, cu gândul la toanele femeii și la comptul lui Paul. Cum ziua curselor, cu tot succesul, nu fusese reușită în ce privea amorul, în loc de chef cu Mister Whip și în lipsă de altă petrecere cu Ada, pe care o va fi sperat, Lică hotărâse să se ducă la Sia, amintindu-și brusc de ea după o uitare cam lungă. Dincolo, Ada, care își închipuise și ea altfel urmările acelei zile, era arțăgoasă. Din întâmplare nu aveau pe nimeni în seara aceea la masă. Marcian se scuzase, ceeace făcea pe Ada să se gândească la cine știe ce plecare bruscă a artistului cu vreun angajament neprevăzut, tocmai acum când îi era așa de necesar. Starea asta de spirit nourată adusese o furtună. Abia ajunși acasă, cu pălăria încă pe cap, Maxențiu reîncepuse atacul împotriva haimanalei și pentru I.eysins. N-avea pulsul momentului. Ada, care știa să-și lucreze afacerile cu atâta răbdare, avea însăși mânii repezi. Dete lui Maxențiu replica pe un ton ridicat și curmă brusc discuția cu una din acele hotărâri imediate. — Ca să se isprăvească —zise — d-i Petrescu va fi concediat. De mult insista să plece. Nu i convine postul, e prea mic. Vrea să lucreze pe seama lui ca profesor de echitație... Și leafa, pe care o avea d-l Petrescu, desigur că îți va fi deajuns ca să pleci unde vrei și când vrei. În timpul din urmă Maxențiu trecea cu boala lui printr-o fază de stagnare, pe care o putea confunda cu binele. Artificiile medicale îi dădeau o potolire. În iața acelor declarații neașteptate și obraznice fu atâta de surprins încât își uită egoismul salutar și se simți gata să se repeadă, gata însă să cadă. Se lipi de perete, proptindu-se pe picioare anevoie. Simțea în piept un gol mare ca o bolboacă deschisă în el. Fu numai un moment, își reveni, se miră de a se simți teafăr ca de un rău nou și neliniștitor.

Ada trântise ușa și ieșise. Așa dar dușmanul asupra căruia își exercita persecuția, subiectul revoltei lui, obiectul ocupației lui, dispărea. Haimanaua n-avea nevoie de slujba prințului Maxențiu; nu era destul de înaltă pentru domnia sa. Nu el, Maxențiu, era cel care, demn, indignat, îl gonise ci Domnișorul întorcea spatele când îi plăcea 1... Lăsa caii, periclita totul, își bătea joc!

Un interes subit pentru serviciile lui Lică cuprinsese pe Maxențiu. Se credea ofensat direct de această demitere, se credea păgubit. Era păgubit numai de acele răutăți ce-l țineau încordat, cu care îmbuiba necazul și părăsirea lui r — Pe cine să mai spioneze? Dece să se mai plângă?... Și ce folos avea acum?... Dar ce putea însemna aceea comedie. Se săturase femeea și-l svârlea?... Era să-i aducă acum pe altul 1’ Să aibă alte încercări, alte turburări! Se deprinsese cu starea de lucruri. Sau poate căutau să scape complect de subt supravegherea lui? ... Poate că femeia, cași banii ei, vor merge tot acolo, dar fără de controlul lui, răpindu-i voluptatea și alimentul curiozității. — Vroiau să-l prade și să-l lase pustiu între cuvete și fiole! — Și obrăznicia mitocancei! Îi oferise leafa grăjdarului... Cei cinci mii de lei nemeritați, neașteptați pentru acea haimana de uliță, lui, prințului. Maxențiu, pentru sănătatea lui scumpă, pentru plămânii lui prețioși!... Profesor de echitație? ...Suna bine și elevii, desigur, și-i va procura servindu-se de numele și de prestigiul lui Maxențiu iar banii pentru Leysins, banii cei mulți, dacă elevii nu plătesc bine, vor merge la profesorul de echitație.

Văzuse hainele noi ale haimanalei. Se învârtise doar ca o sfârlează subt ochii lui și ai lumii, în talie, svelt și sănătos... Se învârtise fără ru-.șine pe dinaintea ochilor lui galbeni și nu mai părea un vagabond. ...Maxențiu băgase de seamă că avea aerul unui domn, aproape a unui om de lume! Canalia 1... Să plece după ce se înțolise... și pe el să-l omoare .. Chiar adinioarea era să moară!... Ada nu-l mai reținea. II gonise chiar: să plece când și unde vrea! Nu-i mai trebuia alături de ea o fantoșă. Nici de asta măcar nu mai era buni... Nu mai era bun de nimic.

Maxențiu învins, fără apărare, ar fi vrut o protecție, fuste de femee, lângă care să se adăpostească. Nu se gândi la mama lui, la frumoasa Zaza, cu sânii ca două globuri. O iubise prea mult, dar o cunoscuse prea bine ca s-o deranjeze fie chiar în amintire. Se gândi la Elena, acea logodnică severă, care-l alesese și-l respinsese. I se păru că alături de ea ar fi fost apărat, sănătos, fericit. Se acuză că n-a știut să-și cultive norocul. Își închipui că viața de acum a frumoasei doamne Hallipa-Drăgănescu ar li fost a lui: casa măreață de pe B-du! Catargiu, averea trainică, reputația acelei familii, totul al lui!... El ar ii prezidat concertele din Bach, deoarece luialtă dată fata modestă a moșierului Hallipa îi cânta la pian în serile de toamnă. Astfel întoarse, gândurile prințului slujeau de minune planurile Adei, planurile care, prin concertul Bach, trebuiau să asigure viitorul lui Lică....

...Cu vârful ghetelor roșii, voite mai strâmte,- totuși, decât cerea moda, — lui Lică îi plăcuse totdeauna ghiață strânsă pe picior, — Lică împrăștia în drum spre casa Rimilor, mormane de foi uscate: unele cântau ca o ghitară când le sdrobea, altele putrede ca un covor de Smirna și toate vopsite la fel cu rochiile femeilor, care nu mai vroiau să poarte decât culori de aur textil, proaspăt ori vechi, și culort de rugină.

IX

Când doamna Vera de după brise-bise, pân-<dise câteva zile în șir la toate orele și mereu .zadarnic venirea lui Lică, trecuse prin numeroase faze ale curiozității și decepției.

— N-a venit azil... Nici azi n-a venit!... Ce-o fi având de nu vine!... Lipsește pesemne! ...Să știi că s-au certat!... Se vede că l-a luat dracul...

Cam acestea erau etapele nerăbdării pe care le petrecuse doamna Vera. Băgând însă de seamă că brise-bisele, tot săltându-le, făcuse dungi, le potrivise cu grijă la loc, și se retrăsese în mijlocul odăei la masa de nuc, unde făcea pasențe. În interesul cucoanei Vera Lică ocupa un loc însemnat. Era viața privată din observatorul fix al unei camere bine scuturate, fără de oaspeți, fără de întâmplări, și cu lumina primită pe o singură fereastră. Doamna Vera, în urma unui atac, trăgea un picior, și nu ieșea niciodată din casă.

— Fata ceea, firmerița dela doctor, ieșise și ea mereu la poartă, dar de geaba. Parcă un bărbat ca el avea să-și bată capul mult cu una ca cal... Se cunoștea de atunci! II îndopa ea cu bunătăți în pachete !... Dar cucoana Vera văzuse cum odată aruncase porția pe maidan. Îi trebuia lui cadouri dela ea 1... Nu găsia oriunde !... Era drept, că dela Dtinuleț din piața mare, până la moșica Mari, dela căpitanul de intendență, cu nevasta ușurică, pânăla casa de marmoră a îăinarului Razu, Lică nu ducea lipsă de aprovizionare. Sia văzuse ultima oară pe Lică, în ziua când venise să-i povestească întâlnirea lui cu domnul gălbejit, care conducea un dog-cart, înhămat cu un murg strașnic și, alături de domnul galben, ședea o cuconiță oacheșă, ce-l mâncase cu ochii ei aprinși. Sia ascultase întâmplarea cu un fel de pică pentru cunoștinți și aventuri așa de însemnate și care păreau a ispiti așa de mult pe Lică. Așteptase însă cu nerăbdare vizita următoare ca să afle ce-a mai fost. Zilele treceau și Lică nu mai venea. Pe măsură ce întârzia, Siei îi creștea paraponul asupra acelor străini, cașicum numai ei puteau pricinui lipsa lui Lică. Se pregătea să-l primească cu bosumflări, și cu răutăți despre acei „boieri mari“. Chiar pe ploaie Sia, dealtfel, impermeabilă, ieșise din nou în poartă până târziu. Își zisese cu părere de rău: — uite că nu vine! — apoi cu vulgaritate: — să-l aștepte cine l-a mai așteptat. Dar tot ea îl mai așteptase, și tot zadarnic. Conchisese la fel cu doamna Vera: — să-l ia dracu! — Nu se gândea la lipsa lui cu vre-o altă îngrijorare. Nu-, atribuia alte motive. Credea că numai o aven tură l-a putut reține: se întreba care și dece lipsește mai mult ca altădată. Necazul ei venea din dragoste pentru Lică, și se exprima prin înrăire și prin mojicie. Lina era prima ei victimă. Sia, care era cu Lina de obiceu îndărătnică, acum făcea dinadins tot ce putea ca s-o supere. Lina avea un suflet miezos și puhab ca pâinea moale, dar avea și micile ei manii inofensive: un ghem de lână, pe care nu-l suferea să i-l deșire nimeni; cabinetul medical, ce sticlea și unde nu vrea să se amestece nimeni; o boccea unde aduna resturi și era bănuitoare, când îi lipsea un șiret sau o panglică și, mai ales, șifonerul unde nu umbla decât ea.

Sia umbla acum vraiște prin camera de consultație, răvășise bocceaua, și de aci pornise mari conflicte cu Lina. Nu se purta mai bine însă nici cu doctorul Rim: uși trântite, nici o vorba de omenie, nici o îngrijire prețioasei sănătăți, decând lipsa lui Lică îi da toane.

Doctorul Rim, suferitor, cânta înainte, pe diferite tonuri, acel: oyra 1 care deslănțuise ironia amicei Nory. Melodia își avea indexul ei pe buzele uscate și ilustre ale lui Rim, era o cheie instrumentală, un diapazon al stărilor lui sufletești. În ce privește originile acelui oyra în obsesia d-rului Rim, ele erau mai depărtate. Pe timpuri, Rim obișnuia să facă muzică de cameră odată pe săptămână la familia Schmidt. Era un ,’1t|uartet valoros, unde d-l Schmidt, farmacist, ținea ’’contrabasul, profesorul Rim vioara sau flautul, D-l Tuchte dela Kunstverein din Viena, — acum patronul unei lăptării model — profesa violoncelul și d-na Schmidt, pianul. Adunare virtuoasă și virtuoză! Colț de lume tihnit și nebănuit în sgomotul orașului.

Într-una din acele zile blânde, în pauză danțurilor de Brahms, d-na Schmidt, ca glumă, pusese o placă la gramofonul nou al tânărului Schmidt, o haimana de liceean, francofil aprig, și care proclama că neamțul Schmidt e pur alsacian. Placa era vestitul „Oyra“. Melodie purtată prin toată Europa, de turneul revistei Tour du Monde. Oyra nu era numai o canțonetă care a prins, era însumi afișul muzical al acelei reviste, afiș ce-și înfigea persuasiunea în mintea spectatorului, pe calea auzului. Canțoneta conținea toate duhurile rele care circulau printre cei 500 de figuranți; conținea atmosfera încărcată de pudră, fard și parfum, de decolteuri, de poleială, de lac nou, de pyjamale închise, de fuste învoalate, de maillouri lipite, de dans și contorsiune. „Oyra“ era un fel de suggestie dela scenă la sală Deștepta în spectator multiple senzații care zăceau în el latent. Orchestra făcea să tresalte tot Jazzul, pe care-l poartă oamenii în mușchii șalelor și, astfel, melodia le da, complezent, înapoi ceeace anume împrumutase dela ci.

La auzul lui Oyra, quartetul Schmidt fusese cuprins de o veselie frenetică. Singură, imună, d-na Schimdt privea cu indulgență cum acești oameni serioși erau deodată cam „șui”, cum ar fi zis Lina în moldoveneasca ei singuratică. Acces trecător, dealtfel, cum bine credea d-na Schmidt. Și iată că, după atâta timp, când quartetul Schmidt era de mult dizolvat, Oyra reapărea pentru a consemna starea lirică a d-rului Rim, care, desigur, și uitase când și cum căpătase în el acel ritm dezordonat.

Oyra! Oyra I Așa primise într-o zi Rim pe Nory, plin de bună dispoziție. Și acum încă fredona Oyra! Fire delicată, Rim, își da seama de motivele filiale care enervau pe Sia și căuta cu discreție și răbdare s-o împace. Dar răbdarea lui cași lipsa lui Lică, cași ursuzlucul fetei, erau cam demult. Cum Sia lipsea acum des dela postul ei, Rim se văzuse nevoit să renunțe la bucuriile convalescenții, să se ție singur pe picioare și să se gândească cu înduioșare la cursul lui de anatomie, făcând în secretul cugetării aprecieri asupra .fecioarelor înăsprite" și cerând cu ifos și enervare bunei Lina „liniște”, pentru a putea relua studiul vioarei, probabil în raport cu concertul Elenei Drăgănescu. Liniște nu prea era, deoarece Lina, cu toată bunătatea ei, nu putea îndura obrăzniciile Siei. Într-o zi, scoasă probabil din fire, dase fetei o palmă. Scandalul, totuși, nu ajunsese până la Rim, fie că nu auzise, fie că nu vrea să facă dreptate între femei, fie că vroia să lase pedepsită puțin pe fecioara învrăjbită.

Sia suportase palma mai bine decât era de așteptat. Nu raportase, nu protestase, dar nici nu se corectase. Împinsese cutezanța până la șifonierul sacru. Acolo Lina, înafară de rufe și bani, ținea o casetă din trusoul ei de fată, încuiată și interzisă cași camera nevestelor din Barbe-Bleue. Într-o zi Lina, întoarsă din oraș pe neașteptate, găsise pe Sia la șifonier cu caseta în mâini, neviolată încă. Lina nu se asfixiase complect dar trebuise ca însuși d-rul Rim, cuprins de panica unei văduvii neașteptate, să ajute babei s-o aducă în fire.

Sia dispăruse și se întorsese abia seara târziu pe furiș iar. Când a doua zi Lina cercase să sbiere la ea, nu avusese putere și nici nu vrea să moară pentru o „strigoaică”, cum îi zicea acum, li spusese numai să plece din casa ei, uitând chiar pe Lică. Intervenise însă Rim ca pacificator, cu demne cuvinte de milă pentru fata orfană „părăsită de un tată vagabond și de o mamă necunoscută”. Argumente care făcuse Linei impresie. Cum Sia, față de riscul de a fi isgonită părea mai cumințită, o liniște cuprinsese casa ispășitoare a Rimilor, când într-o zi — ar fi fost poate imprudent să i se zică bună, — Trubadurul Lică reapăru, schimbat, ca un om întors dintr-o lungă călătorie. Nici d-na Vera ce-și luase cu totul nădejdea nu-l văzuse sosind și nici Sia, care tot mai pândea din când în când strada. Era, e drept, ora cam întârziată; după ter minarea curselor Lică nu putuse rezista ispitei de a-și arăta hainele noi, de a vorbi subt nasul Profesorului de Mister Whip, de Bell I și Bel II, câștigătorii zilei, și de noile lui funcțiuni ce-i păreau deopotrivă cu orice onoruri universitare. Lică sunase deci deadreptul din față și îi deschisese cu ceva întârziere chiar Sia.

— Ei ași! — zisese în primul moment de surprindere.

— Sunt acasă? — întrebase Lică indispus de primirea necioplită.

— Cine... acasă?... Da — Sunt!...

— Cu atât mai bine! — răspunsese Lică uluind-o și mai mult. El, de fapt, venise ca totdeauna să pălăvrească cu Sia dar ținea să fie văzut și de boerii Rim; Sia însă cu mutra ei ursuză și cu vorba ei mojică, de care se desvățase, ii stricase cheful și-l jicnise în ceva proaspăt lustruit și subțiat din persoana și manierile lui. Intră deci la Rimi, primit de Lina cu ovații ca fiul risipitor. — Biata Lina! — gândi Lică condescendent. Rim fu vădit impresionat de hainele d-lui Paul și de termenii tecnici ai curselor. Trata pe Lică ca pe un musafir de elită. Lică cu gestul rotund și cu fraza șlefuită fără să-și dea seama imita pe cei deacolo din tribune, își repeta rolul verbal așa cum își repeta „ținuta” în atelierul lui Paul. Buimăcită, Sia rămăsese într-un col). Ghicea că Lică e acum un tată, pe care l-a pierdut și mâhnirea străbă-ea trupul ei masiv ca un fel de crampă. Nu intervenea cu nici un cuvânt ca să curme aiurările lui Lică. Zăpăcită, nu putea nici să audă bine necum să înțeleagă aceea limbă nouă și acele grozăvii, pe care le povestea De prin toate locurile, pe unde fără alegere o purtase Lică, prinții și poveștile de cai, îi păreau „murdării”. Lina încântată își supsese parcă gușa și comandase fetei să aducă bonboane și apă. Nebăgată în seamă nici chiar de dobitocul de moș, Sia adusese tava. Bonboanele nu avea să le uite, nici să le ierte niciodată niciunuia. Sta acum ca o stâncă, care se strădue să cadă ucigător peste alții și în truda ei se sfarămă. Abia spre nouă, ca unul care știe la ce oră se prânzește în lumea bună, Lică plecă, lăsând o impresie excelentă soților Rim, care schimbase între ei priviri și cuvinte aprobative. Lina nu mai putea acum fi rușinată de vărul ei deaproape și Rim ar fi dorit să știe adresa croitorului și gândea că revenirea lui Lică însemna și revenirea bunei dispoziții a Siei. Menajul Rim condusese pe Lică până la ușă, pecând Sia rămăsese încă peloc înmărmurită. Apoi se urnise brusc și, isbind cu coatele pe cei doi, ajunsese pe Lică la poartă.

— Ai fi putut să-ți mai schimbi apucăturile, stând cu oamenii ăștia distinși unde am avut grija să te așezi —îi spusese Lică cu vocea rece și moderată a unei mustrări cuviincioase. Sia deschisese la el ochii prostiți.

— Ce era nebun! Era 19 ani decând îl auzia vorbind și acum nu-l mai recunoștea. În zidirea ei compactă, clătinarea ideilor puține înfipte adânc făcea să se cearnă un moloz ce-i zăpăcea orice înțelegere. Ieșise după el pentru ca, însfârșit, să-l vadă, căci acolo în birou nu-l văzuse, să-l audă, căci nu-l auzise și să-i vorbească, cum aveau ei deprinderea să vorbească. Vrea să-i facă mutre și el s-o isbească și pe urmă iar, învoiți, să i se plângă, să-i spună cum a fost bătută de cucoana Lina, pe când el, Musiu Lică, se plimba cu prinții. Să-și răsufle tot necazul cu drepturile câștigate și să-l anunțe că ea acolo nu mai stă, sperând că Lică acum nu mai are nevoie de leafa ei și dorind iar viața de altădată. Și Lică o trimitea să învețe purtare dela Rim și Lina... și cum?... vorbindu-i ca la teatru! Sia când se întâmpla să cadă se scula de jos anevoie, când ședea peoparte greu se întorcea pe cealaltă. Nu găsise nici un răspuns. Lică pusese mâinile în buzunar, le scosese cu grabă și dusese un deget la pălărie ..

Pleca I... Sia se trezi alergând pe trotuar după el și spunându-i — nici ea nu știa cum îi veneau cuvintel^ așa dela locul lor: — nu mai știi de fie-ta. Mă Iași ăstora!... Te-aidat cu Prințesele!... Să știi că am să mă iubesc cu moșul!... Ca să n-o plesnească în stradă, într-o zi de Derby, Lică cu o stăpânire admirabilă șuierase între dinți: — „Moașă-ta !“ — deși Moșica Mari nu avea nici o vină. Totul lucra pentru idealul lui Rim! D-rul Rim era pe cale să-și ajungă idealul!

Sia înțelesese bine adevărul, adevărul, adică pe Ada, cum și tot ce o lovea pe ea în măruntaiele iubirii pentru tată-său. De aceea chiar spusese cuvinte de ruptoare. Căci era ruptoare între Lică și fata lui, până atunci așa de legați în felul lor. Lică nu avusese talente paterne și nici nu auzise cumva vocea sângelui. O luase copilărește într-un moment de necaz și o păstrase așa cum știuse el, pentru că lucrul se arătase a nu fi prea greu și pentru că era băiat bun și nepăsător. De câte ori nu plecase și altă dată, lăsând-o speriată și ursuză. Drumul lui însă atunci se întorcea mereu pe același circuit. Acum apucase înainte pe un câmp de alergare, cu obstacole, cu șanțuri, cu garduri duble, cu Handicap și potou de sosire. Poate că hainele domnului Paul îi travestise firea, cași înfățișarea.

Sia se întorsese în casă, după plecarea lui, cu gândul să-și păstreze de nevoie cel puțin locul la Rimi. Nu știa încă ce va face. Sta tupilată în ea însăși. Buna Lina o credea însă pocăită, și cum Lică fusese sever, se simți dispusă spre indulgență. Avea înduioșări: — biata fată! Crescută prin străini! Lică făcuse tot ce putuse, dar el avea acum alte obligații... Noroc că Rim era de zahăr, și Sia se putea fără grijă ocroti la ei!.. Cine știe cum vine timpul I Poate găsește s-o mărite, și Rim consimte să-i dea acolo o mică zestre. Seara, în birou, pe când Rim tălmăcea încet deoparte cine știe ce vorbe cu fata, Lina făcea astfel de visuri, blânde, ca lână de pe ghem.

Rim studia acum regulat vioara și părea din nou satisfăcut de preludiile interioare. Reîncepuse facultatea și survenise vizita foarte interesantă a gemenilor Hallipa, întorși de curând din Germania, cu diplome curioase chiar pentru d-rul Rim, admirator al școalelor deacolo.

Băeții, plecați din CI. VII, fiindcă nu puteau scoate liceul la căpătâi, aveau, după cinci ani numai, diplome de farmaciști, în care se vorbea și de bacteorologie. Ei se chemau deabinelea doctori și bacteriologi. O foarte variată repartizare pe specialități și o organizare foarte diversă a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de echivalat în țară și erau speculate de ei necinstit.

— Trebuie să fi spălat scândurile la vre un laborator! spunea Nory, necruțătoare, despre cei doi tâmpiți. Gemenii Hallipa, fără să fie deloc tâmpiți, consecuent însă cu nașterea lor în dublu exemplar, trebuiau să se mulțumeassă cu jumătate din orice fel de valoare. Se complectau însă de minune într-un singur individ, care nu era deloc banal. Scunzi de tot, slăbănogi, cu urechi largi, transparente, cu frunți înguste și ochi mici șireți, erau urâți dar așa de îndatoritori și vorbăreți, că erai nevoit să-i primești de buni. Abia sosiți, întreprinsese împotriva Iul Doru Hallipa, tatăl lor, un proces mare pentru deturnare de avere, proces, în care aveau o atitudine solidară, așa de repulsivă, că erau infam cotați la Palatul de Justiție, unde totuși există deprinderea de a privi infamia, Își urmăreau procesul și în viața particulară printr-o propagandă activă de calomnii; împânzeau cu doleanțele lor pe toți cunoscuții și rudele. La auzul calomnii lor, Nory sărise, gata să-i bată și Mini se recuzase indignată. Acum devenise asidui în casa Rim și, prosternându-se în fața profesorului și lingușind pe buna Lina, către care calomniile se schimbau în lamentări de victime. Cum păreau așa de îndatoritori și cum nu se atingeau de Lenora, Lina zicea de ei: — „bieții băeți” și îi poftea la masă.

Rim era acum din nou maleabil și bine dispus și traiul familiar iarăși plăcut. Linei îi venise ideea că poate unul din cei doi gemeni ar putea lua în căsătorie pe Sia. Doctorul — mai știi! — îi luase poate dinadins sub protecția lui. Totul părea a merge bine. Buna Lina se înșela, în orice caz, asupra unui punct; zicea: — „unul din băeții ăștia!” —însă ei erau inseparabili în orice iei. În adevăr, nu erau numai gemeni, erau chiar caz mai rar — doi prunci aderenți, astfel conformați, că separarea lor fusese lesne de operat. Păstrase însă o comunitate de funcționare morală și chiar fizică. De-o asemănare perfectă, pronunțau cuvinte laolaltă, aveau gesturi simultane și idei similare. Uimitori atunci când erau la un loc, de-i întâlneai separat, gândurile și reacțiile lor erau comune chiar fără înțelegere. Sau te găseai în fața unei duble eprubete, în care circula acelaș lichid toxic, sau țineai unul din cei doi poli ai unui aceluiaș fir. Nory spunea că degeaba ocărăște pe câte unul, unde îl vede, simte că jumătate i-a scăpat, și lui Mini i se părea, când unul îi sta în față, că cellalt o pândește dinapoi. Îi era frică de ei. Pe lângă Rim se pripășise temeinic. Părea că doctorului îi lipsise înainte de ei, elementul plăcut al lingușirii. Băeți de încredere, care ghiceau lesne și erau discreți. Aveau o curioasă inteligență: mediocră și perseverență, obtuză și sfredelitoare. Rim făcuse demersuri și obținuse ca cei doi să funcționeze ca laboranți provizorii pe lângă cursul lui, până la creearea unui laborator analitic. Cu toate că nu era vorba tocmai de treburile din diplome, gemenii se încumetau să iasă din încurcătură, iar Rim credea că la Facultate, cași la el acasă, doi ucenici de felul acela îi puteau fi de folos.

Ei se mulțumeau deocamdată drept laborator cu o odaie din subsolul facultății, de unde intendentul fusese deplasai. Viermuși subterani, se simțeau bine la întuneric. Dealtfel, aveau comunicație libere cu sălile suverane unde trona Rim. Acest „liber parcurs” le dobândise curând influență printre studenți, care făceau apel la ei, pentru cereri de favoruri la profesor. Refuzau ostentativ orice intervenire, dar serveau lăturalnic pe cine Ie convenea.

Buna Lina ceruse un mic concediu dela spital, și dimineața își îngăduia bucuriile gospodăriei. Baba îmbătrânea și se impunea o revizuire. Luase în primire casa, din pod până în pivniță. Crezuse ocazia bună pentru a forma pe Sia. De/’ nevoie, fata deocamdată se supuse, muncind însă cât mai puțin și mai prost, așa că Lina pierduse nădejdea să scoată ceva din ea. După amiezile, fosta infirmieră sta tot în birou, unde acum era poreclită secretară. E drept, că deschidea cu scrupulozitate corespondența, din nărav rău și din speranța de a găsi ceva dela Lică. Rim părea mereu radios și tainic și fredona mereu pe alt ton: Oyra! Ieșise din faza autointoxicației și a nostalgiei sentimentale și apucase calea îndeplinirilor. Sia plictisită de „cucoana Lina”, haină pe Lică trădătorul, fără nuanțe în firea ei primitivă, neglijând tranziția tocmai se arătase accesibilă. Rim mai rafinat, savura aceste promisiuni totuși nu până la măsura unor întârzieri exagerate. Numai era acum sclavul fericit sau chinuit; era stăpânul unei situații. Avea totuși cu sine încă unele probleme de rezolvat: nu-și închipuia care va fi procedarea. Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, cerceta metoda. Vulcanic în imaginație — credea el — avea un temperament precaut și înpodmolit. Faptele cereau mai mult o pregătire matematică decât se puteau bizui pe o desfășurare neprevăzută. Rim nu găsise încă formula. Dar, stăruitor, se gândea la ea și cu o rafinată răbdare. Într-una din seri, o dispoziție mai poetică ca de obiceiu, îl făcuse să caute în bibliotecă un tom al lui Don Juan, pe care-l cumpărase pentru prețioase ilustrații vechi. De data asta însă făcea apel la text și cu ochelarii frumos așezați, pe când „doamnele” — cum zicea — lucrau în ordinea familială a biroului, Rim cu un surâs protector, rugând pe Sia să dea trei lumini, parcursese pe Don Juan fără să fi găsit însă informația dorită. Își zicea că lucrarea nu e în deajuns de b’.ne desvoltată și cam lipsită de preciziunile cuvenite. Avea negreșit și impresia că circumstanțele — oarecât — diferă; că Don Juan, care totuși era „prototipul” și deci și patronul lui, ar fi avut o personalitate întrucâtva deosebită. Cu papuci și pyjama de flanelă scoțiană marron, d-rul Rim repusese cu grijă textul la locul lui, nedumerit și conchizând foarte judicios că: în cadrele vieții de acum impulsiile se văd împiedicate de curenți contrarii și mișcările inimii sunt oprite de obstacole mărunte. Dimpotrivă, socotea ca beviarul lui Don Juan își desfășura faptele în decorul, chiar pentru acel timp, unor posibilități numai imaginare și al unor obstacole închipuite! — Se cerea deci plan, metodă și chibzuință proprie. În aceeași inspirată seară Rim luase vioara și, neschimbând tema, cântase Don Juanul lui Mozart. Cum de mult nu se auzia decât severul Bach, doamnele fusese plăcut surprinse și desfătate de neașteptata melodie ce se răsfira din degetele crenelate ale Profesorului Rim. Circula un fluid, — greoiu — dar circula; se făcuse aproape douăsprezece, — adevărata orgie pentru casa Rim. Sia căsca indecent și Lina nu se mai putea urni din fotoliu.

— Ai băgat de seamă, Lina, pasagiulîn sol! — zise Rim, făcând pe buna Lina părtașă emoțiilor artistice. Îi venise o idee! — Tot eu singur, — își zicea — cu ingratitudine însă de oarece, indirect, tomul lui Don Juan îl îndrumase spre suggestia muzicei și ideea tot pe calea aceea o găsise. Nu era deloc o idee melodică, dar era o idee practică; aceea de a renunța la orice metodă; de a intra direct în materie la prima ocazie potrivită. Ideea lui găsise o încurajare imediată. La ieșirea din birou, Sia care bloca ușa nu se ferise pentru a face loc lui Rim. Fusese o ciocnire. Un surâs satisfăcut pe buzele uscate însoțise pe Rim la culcare. Avea iluzia și remușcarea că a fost brutal, ceeace se transforma în: .a fi o brută — deci un element invincibil al naturii victorioase. În noaptea aceea d-rul Rim veghiase târziu. Ca un hoț, pe vârful „chaussete-lor“ de lână — din cauza gutei — se dusese din

nou în birou și scosese dintr-un sertar un prețios

.și autentic exemplar de cordovă, cu gravuri prohi

bite chiar subt Regență. D-rul Rim muzicant și

colecționar era răsplătit de pasiunea lui pentru

-artă.

X

O aventură amoroasă urmată de încercare de sinucidere dusese pe Mika-Lé într-un spital. Acolo descoperise că infirmiera Sia era vara ei bună și profitase de împrejurare. Ursuză de Sia se arătase bucuroasă de verișoara lingușitoare, care vorbea de: „frumosul nenea Licăl” Sia rugase pe Lică să ajute pe nepoata nevoiașă și Lică, din cine știe ce toane bune, intervenise la doctorița Lina, biroul lui obișnuit de binefacere.

— Spune soră-și s-o ajute I — decisese Lică, apucat de interes pentru nepoata vagabondă și prinzând ocazia să facă un „pont” nepoatei celei înfumurate. La porunca lui Lică, buna Lina se pusese în mișcare nu fără năduf, știind că Elena în chestie de familie are idei hotărâte, mai ales că lucrul era așa de delicat între Elena și Mika-Lé. Nu îndrăsnise, dealtfel, să ceară nimic; expusese numai Elenei, care era situația gângăniei mici.

Elena primise știrea cu gravitate, ca o cas- ’ telană medievală, care are puteri judiciare și executive asupra feodalității familiare în lipsă de șef bărbătesc. Ceruse Linei să-i dea timp de gândit, mulțumindu-i pentru un demers, pe care-î credea salutar pentru onoarea Hallipilor. Bine așezată în scaunul stăpânirii, Elena privea acum lucrurile altfel ca atunci când refuzase net intervenirea bărbatului ei în favoarea aceleiași Mika-Lé. Nu vroise să primească atunci aproape de ea acel element rău. Acum, însă, nimic nu-i mai putea atinge dictatura; sta numai să cumpănească argumentele. Era vorba de salvarea unei rude apropiate. Nici un element sentimental nu intra în judecata ei.

Elena telefonase deci Linei Rim că a decis să ia pe Mika-Lé la ea, în condiții însă pe care numai ea le va decide. Mika-Lé trebuia prevenită că va fi pusă subt o tutelă severă. Despre Lică buna Lina, pentru atâtea motive, nu pomenise. Mika-Lé, care nu avea de ales, primise orice condiții. Pentru moment nimic n-o interesa decât buna stare materială. Temperată în sentimente amoroase de gustul încă recent al otrăvii, cunoscuse câteva zile de mizerie așa de mare că nu râvnea decât să mănânce și să doarmă fără grijă.

Adusă de însăși buna Lina, care avea specialitatea corvezilor, sosirea fetei nu făcuse nici o senzație. Elena sunase și servitoarea condusese pe Mika-Lé într-o cameră dinainte hotărâtă. Cameră modestă și comodă totdeodată așa cum cerea rangul hărăzit fetei de binefăcătoare. Elena rămăsese de vorbă cu Lina despre proiectele ei muzicale, despre sănătatea doctorului și grijile de proprietari ale Rimilor. Nimeni nu știa să vorbească lucruri serioase cu mai mult interes ca Elena.

Mika-Lé, în primul moment, neștiind ce să facă, rămăsese în cameră. Era tocmai ceeace trebuia și acel prim moment era hotărîtor. Scoborîse când fusese chemată, adică după plecarea Linei.

— Am să-ți zic Norica, dela numele d-tale de botez Lenora. Mika-Lé sună cam ridicol și pare o poreclă neserioasă. Toată lumea deci aci te va chema Norica. Doresc ca odată cu numele să-ți schimbi și felul de purtare.

Mika-Lé primise botezul Elenei fără obiecție.

— Cum trebuie să muncești, ai să fii secretara noastră pentru anumite lucrări. Orele am să ți le spun mâine. Vei avea o mică leafă ca bani de buzunar. Pentru tot restul, firește, n-ai de purtat nici o grijă. Vei lucra în biroul de jos al bărbatului meu, la o masă deosebită de ceilalți secretari. Aci vii numai când ești chemată.

Era limpede și suprima stânjenirea instalării. Mika-Lé ascultă instrucțiile cu atenție. Perspectiva lefei și a bunului trai îi părea o pomană și pomenile îi plăceau.

Se gândi la muncă — era leneșă — dar nu putea fi cine știe ce greutate.

Cu toate că n-o văzuse de atâta timp, Elena abia înainte de a o concedia examină scrutător pe d-ra Norica.

Ieșită de curând din spital, Mika-Lé era cam jigărită, purta un breton lăsat jos pe ochii galbeni vestiți pentru enigma lor suspectă. Acum ochii Noricăi cam blegi nu exprimau decât o mare atenție către comenzile scurte ale Elenei. Vâlvoiul părului arăpesc, era strâns la spate cu două ace — lăsat probabil să crească din desperare, domolit astfel în vederea confruntării cu sora ei. Clipi puțin subt privirea riguroasă. La un gest al Elenei spre frunte, — gest vag dealtfel — își dete părul puțin la o parte de pe ochi.

— Când dorești ceva, ceri să mă vezi I spuse Elena ca încheiere.

De copilă, Mika-Lé urîse pe Elena pentru că era mândră și frumoasă și acum simțea o aplecare să o admire pentru că era frumoasă și mândră. Bine strunită. Norica uita perversitățile lui Mika-Lé. Deocamdată, nevindecată bine de usturimile amorului și ale „apei tari,” Mika-Lé nu era vătămătoare și tot deocamdată sora ei era invulnerabilă.

Mika-Lé alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap mare pe umerii pătrați ai unui corp mic dar nemodelat. Lipsită de relief se pierdea în umbră. Stângace în maniere și rustică, la croială, decorul de lux o punea în inferioritate.

Prezintarea ei stânjenise puțin pe Elena I — Mă demi-soeur — spunea când era nevoie. Mai adesea o trecea subt tăcere ca pe o prezență neînsemnată.

Participarea sau lipsa ei de la plimbări și recepții era orânduită la fel cu tot restul și nu da loc la turburări.

Cu o memorie matematică Elena își amintea de ea la intervale proporționate. Trimetea să întrebe dacă d-ra Norica vrea să iasă cu guvernanta și copilul sau trimitea să o anunțe pe d-ra Norica că trebuie să iasă. O prevenea de ora când avea să însoțească pentru comisioane pe Elena însăși sau pe Drăgănescu, sau îi indica rochia cu care avea să ia parte la vre-o reuniune de mai mică importanță.

La recepții Mika-Lé sta cu un suflet de copil sărac admis între boieri și cu aspecte de mică parvenită în rochia de mătase.

Nu se putea corecta de apucături naive și plebeiane. Avea un gest al ei, cu care își punea .mâna peste gură.

Când Elena spusese lui Drăgănescu că Mika-Lé va fi oaspele lor, se roșise încă mai mult peste fața lui cam congestionată de blond sanguin. Își amintise că altă dată cutezase el să facă propunerea asta, și chiar se supărase că a fost refuzat. Supunerea lui făcuse progrese și își simțea acum greșeala de atunci. Iată dar că Elena singură iertase pe Mika-Lé, când crezuse ea de cuviință. Nu era căderea lui ci a ei, ea fusese cea ofensată. Elena așa de mândră își cunoștea datoria către bărbatul ei și către fostul logodnic vinovat. Elena era infailibilă și el. Drăgănescu, rușinat acum de mișcarea de gelozie ce-și permisese atunci.

Cum era un om de treabă, primea anevoiedovezile răului. Ca o fată pipernicită și sfiicioasă cum părea Mika-Lé să fi comis faptele ce se spuneau despre ea, era lucru ce se înregistra cu regret și nu putea convinge deplin buna lui credință. O primise milostiv și se pregătea s-o ocrotească. O credea desmoștenită: ochii ei mirați, părul arăpesc, păpușa de lemn a trupului nu puteau încape în gustul lui onest. Îi făcea plăcere că Elena e frumoasă prin diferență și era mândru că e soțul surorei celei regale. Către Mika-Lé se simțea superior, nu-l paraliza admirația și era totuși o soră, o parcelă care nu-l înmărmurea din marmura superbă a acelei soții. Simțindu-se la largul lui către Mika-Lé, i se părea poate că. nu e strâmtorat nici cu Elena.

Fu cel d-întâi care îi spuse Norica, și se deprinse să o vadă în birou, de unde Mika-Lé nu lipsia de teamă să nu vie vre-o listă de furnisori sau de invitați trimisă de Elena. Dealtfel, așa cum bine își închipuise, nu era prea mult de muncă. Adăpostul și hrana odată asigurate, poate că avea răgazuri acum pentru alte măestrii, dar nu era prilej. Secretarii nu erau „esteți și cumnatul nu da „ecou” decât la numele Elenei. Totuși d-ra Norica se acomodase. În afară de Adolf, ea niciodată nu lucrase erotică decât în vedere de beneficii. Se putea deci lipsi de ea. Nu i se ura încă și, în ce privea beneficiile, metoda ii era indiferentă. Peste confortul programului, era rost de mici avantagii suplimentare, cultivând pasiunea conjugală a lui Drăgănescu. O cultivă! Nu o costa nimic. N-avea nici scrupule, nici ambiții de prisos. Drăgănescu putea comenta toate faptele mari ale Elenei; putea descrie un „diner”, la care Norica nu asistase și unde Elena strălucise între oameni de înalt merit; putea arata temeri pentru succesul planurilor ei muzicale și admirație pentru reușita lor, putea chiar risca o timidă dezaprobare pentru severitatea cu care era crescut băețelul. Mika-Lé era un ecou fidel. Fața de ea putea emite păreri și da ordine, pe care să le revoace, când veneau sentințele Elenei, de oarece Mika-Lé nu reacționa față de acele contradicții. Drăgănescu, care în lume avea o ținută neschimbată, cordială, corectă în permanentă lui redingotă cu rozeta de ofițer al coroanei, putea față de cumnata Norica, arăta fără grijă omul fără redingotă.

Olimpica Elena cunoștea și ea unele emoțiuni. I Ie da singura ei pasiune: muzica. Pentru tot ce privia audițiile avea ezitări, timidități, temeri, griji, nerăbdări, toată gama. Chiar după ce totul era pus pe rost, nu lipseau necazurile: dacă virtuozul X în trecere prin București va accepta să cânte la ea înainte de concertul lui public; dacă muzica din St. Saens va fi executată mai bine ca la Ateneu; dacă partiția procurată din Debussy era chiar cea executată în sala Erard; dacă flautistul care trebuia să înlocuiască pe Rim bolnav va putea fi pus la punct. Rim, chiar pe un instrument de rangul al doilea, era un element important.

Pentru marele concert Bach, grijile Elenei erau încă mai mari. Avea nevoie de Rim, și Rim făcea pe bolnavul. După un autograf al Elenei, d-ra Norica trăsese la mașină câteva anteproiecte de program, din care se trimesese unul lui Rim. ca argument convingător. Lina telefonase că Rim vrea, că Rim e foarte drăguț, că speră, dar că încă nu poate ieși din casă. La Elena se făcea, totuși, un început de repetiții, incomplecte, laborioase, în liniștea sălei de muzică. Doctorul Rim era așa de bun cunoscător, așa de familiarizat cu partițiile, încât întârzierea lui era un rău mai mic decât refuzul lui. Bach cerea o solemnitate, pe care Rim o poseda. Prezența doctorului părea Elenei din ce în ce mai necesară. Excelent tecnician, poate fără prea multă expresie, era întotdeauna la înălțimea unei bune execuții. Apoi,, trebuia cineva care să dea tonul, să facă atmosferă pentru stilul „Bach”, să nu lase să se piardă nici un moment ritmul acela, asprimea meticuloasă dar și seninătatea olimpică a genului muzical bachist. Așa dar Rim va veni. Nu se va periclita din cauza lui un concert încă depărtat, e drept, dar pentru care se luase atâtea osteneli de pe acum.

Tot așa de bun violonist, Rim era și organist rutinat. Dacă Rim urma să se arate capricios și nesuferit, va fi lăsat să vie mai târziu, când totul va începe a se înfiripa. În schimb, după Concertul Bach, Elena îl va înlocui cu discreție pentru dârzenia lui nepoliticoasă. Ea însăși de o corectitudine minuțioasă, nu admitea ca Rim să se alinte în bunul ei plac.

Elena, care nu putea suferi abaterile dela un program serios de lucru, se văzuse nevoită să trimită după un timp pe Nory să vadă ce este cu d-rul Rim, ce lipsia dela convocări. Era mirată de inexactitatea doctorului, pe care-l socotea totuși om serios. Nu avea altă informație decât un telefon mai demult al Linei, anunțând că Rim studiază pe Bach. Nory sdruncinase și ea întâi de câte-va ori telefonul pentru a se informa și primise la toate orele numai răspunsul ursuz al d-șoarei de companie, că d-l doctor lipsește și d-na doctoriță lipsește. Bănuise că Sia din ursuzluc minte și se hotărîse să pice într-o zi la ora dejunului. Sosirea ei făcuse efect. De multă surprindere probabil, nimeni nu-și manifestase bucuria. Lui Nory i se păru că Lina e grozav de vânătă la față, poate fiindcă n-o văzuse de mult. Rim sta țeapăn și cei doi gemeni, prezenți, când o văzuse, făcuse laolaltă o singură grimasă. Nory observă că Sia se uită sașiu. Înainte aproape de a da bună ziua, întrebă: — dar ce a pățit Dumneaei la ochi?

Rim puse ochii lui miopi și admirativi asupra ochilor mici și cafenii ai fetei, care în adevăr momentan avea privirea nițel încrucișată, din sforțarea de a se ascunde și preface în fața musafirei nedorite. Rim, firește, constată că ochii erau frumoși și Nory invidioasă. Baba aduse un tacâm și Nory se așezase între Rim și Lina. La masă erau perișoare cu smântână. Lina și baba păstrau în „menuul” lor mâncări tradiționale.

— Dece se încrucișează azi fata asta? se întreba Nory, care totdeauna se lega de câte un amănunt. În sforțarea de a-și repune acum privirea la loc, ochii Siei se mișcau, în adevăr, tot pieziș. Nory își descărcă sufletul dela început, de comisionul Elenei: — ce e cu ilustrul profesor de a dezertat?

— O! Nimic! — Foarte ocupat! — și gemenii în cor: — Foarte ocupat!

— Trebuia să spui dela început că ești ocupat! — tăie Nory după obiceiul ei. Toată lumea e ocupată dar își cunoaște și timpul liber. N-a fost înțeles să vii când poftești, ci când trebuie. Crezi Dumneata că muzica de Bach se face după capricii? Rim surâse fin deși cam acid.

— D-ra Nory uită că și noi avem ceva idee de muzica lui Bach 1... Să mă scuzi te rog către d-na Elena. Voi veni joi exact... sper — și Rim se uită spre d-ra Sia. Apoi, jubilând fără motiv aparent, surâse ironic către Nory, pentru a sfârși printr-un mic râs între fălci, adresat gemenilor, -care cu o jumătate de surâs de fiecare, complectau unul singur de complicitate prudentă. — Foarte ocupat! — Ziseră din nou, pe când Rim tamburina pe .fața de masă: „Oyra!“ „Oyra!“

Mi se pare că decând cânți „Oyra te-ai stricat cu Bach! — declară Nory. Dar dece nu sunteți acasă la nici o oră? V-am chemat de o sută de ori la telefon de geaba!

Rim ridică sprincenele cu mirare și Lina deschise gura să spună ceva, dar cum Sia se în- ’ cruntă, d-rul Rim se uită fulgerător la Lina care tăcu. Văzând pe Nory enervată, Lina o mai reținu s-o îmbuneze. Bunei Lina îi plăcea nespus de mult pacea și concordia. Nory își răsuflă indignarea! — Dece nu dai pe ușă afară pe fata asta acum când s-a făcut Rim sănătos! N-am să mai viu pela tine dacă îmi iese mereu ursuză asta înainte.

Sssst I îi făcu Lina semn și o duse la ea în odaie. Acolo scoase din șifonier caseta misterioasă și-i arată conținutul: cărți poștale cu Vergissmeinnicht dela Rim, o șuviță de păr legată cu o panglică într-o ramă de carton, de unde fotografia fusese scoasă. Era bucla lui Lică ștrengarul, care deatunci crescuse la loc. Îi arată la urmă o hârtie galbenă cu ștampile. — Actul de naștere al unui prunc de sex femenin din mamă: D-ra Elena Gugiu și tată necunoscut. Cum Nory se uita la ea tâmpită!: — Asta e tata mea și a lui Lică I... și ii explică cum Lică ținuse tata pela gazde și școli și acum i-o adusese plocon așa mare cum se vedea. Vorbea de Sia ca de cineva înafară de interesul ei. Se bucura însă că Rim a consimțit s-o primească și că Lică e așa de mulțumit. Recomandă lui Nory secretul: — Nimeni nu știe, nici nu bănuiește și mai ales Rim!

XII

În biroul depe dependințele casei, unde Drăgănescu primea oamenii lui de afaceri, Mika-Lé se ocupa de corespondența destul de numeroasă a invitațiilor, mulțumirilor, scuzelor, felicitărilor, etc...

Admirația ei pentru Elena dură mai departe. Elena binefăcătoare găsise în Mika-de o umilă slujitoare. Luxul, mândria, succesul, toate atributele acelea de .damă mare“ ale Elenei uimeau pe d-ra Norica, care, necutezând să-și exprime laudele în fața sorei ei, împreună mâini extatice către Drăgănescu, profitând firește cât mai mult de bună dispoziție a cumnatului, măgulit în idolatria lui neclintită. Elena, conform programului fixat, nu-și amintea prezența fetei decât atunci când avea să-i dea vre-un ordin personal, când avea să-i facă un dar sau când vre-o împrejurare nouă cerea să ia vre-o decizie de protocol cu privire la ea. La repetițiile audiției Mika-Lé nu asista, dar Concertul avea ecouri mari în birou și Mika-Lé cădea în extaz, când se vorbea de muzică, cu atât mai transportată cu căt nu înțelegea nimic. Tot ce ieșea din putințele ei o prosterna în admirație. Drăgănescu era și el în nesiguranța dacă trebuie sau nu să lie prezent la repetiții. Elena nu-i precizase nimic în privința asta și asistă uneori de teama ca nu cumva contrariul să fie o greșală, dar, odată acolo, era chinuit de ideea că poate n-ar fi trebuit să vie. Se prezintă cu simplicitatea cu care se adapta oricărei situații; nu cerca să se amestece cu oameni și lucruri, ce nu i se potriveau dar li se alătura fără stângăcie. Toată stângăcia iui era sufletească. Pe când sta acolo cordial și discret, era turburat de grija de a nu fi displăcut Elenei, prea atenționată către el pentru a-l lăsa să ghicească dacă a nemulțumit-o. Elena îl primea cu o mișcare din cap de bună venire și Drăgănescu se așeza deoparte ca o gazdă, care vrea să lase oaspeților libertate deplină, pe când cu mare greutate i se potoleau palpitațiile precipitate. Averea, cinstea, mulțumirea ii dau o încredere exterioară; un suflet debil se strivea mereu de pereții trupului robust. Când intră, la fiecare dată avea același gol în piept, totuși n-ar fi întrebat pe Elena despre un lucru, pe care ea îl credea desigur dela sine înțeles, într-un fel sau altul. Elena, în adevăr, nu avea nici o obiecție și prezența lui cași absența ii păreau firești. D-ra Norica pândia pe coridoare, lipită de pereți ca un mic țânțar negru, cu aerul de a nu vrea să fie văzută dar cu nădejdea că va fi; sperând zadarnic că Drăgănescu o va invita să între. Într-o zi, totuși, când lăsase din mâinile lui nervoase și nesigure, ușa puțin întredeschisă, Elena intervenise încă pecând era în prag, mărindu-i palpitația cu vocea ei neașteptată: — Ești bun! Spune Noricăi să între să ia ciaiul cu noi. Drăgănescu făcuse semn fetei, ce se strecurase în spatele lui, ascunzându-se stupid și dispărând îndată după o canapea pe când Elena, cu o ușoară încruntare de sprincene, așteptă pentru a redeveni olimpică, să se termine cu intrarea ridicolă acelei mici imbecile incapabilă să se deprindă cu manierele de lume. În ziua aceea Drăgănescu simțise mai puternice acele lovituri în piept, cu o amorțeală în brațe și o îngreunare a respirației, pe care se silia, să o potolească, cu buze strânse, din cauza muzicei» pe care i se părea că ar putea-o turbura cu răsuflarea lui agitată. Elena fusese vădit nemulțumită de prezența sorei ei și credea, desigur, că el a adus acolo pe mica nesocotită. De atunci înainte fu conștient de emoția lui, ceeace nu putea decât contribui să o întrețină și să o mărească. Acum nu numai la repetiții, ci în oricefel, prezența Elenei îi da bătăi de inimă, în chip absurd dar printr-un resort logic și succesiv de sguduiri nervoase. Își zicea glumeț că e amorezat de Elena, idee ce-i mulțumea naiv, idee dealtfel închisă ermetic în gânduri timide cași corpul strâns cu nasturii stricți ai redingotei. Tocmai în ziua aceea, după ce muzica se terminase și când ciaiul era pe sfârșite, Nory intră ca un vârtej. Era singura căreia îi era permis să calce protocolul și care aducea o notă de înviorare în atmosfera cam rece a casei. Pentru Nory chiar și Elena se desgheța.

— S-a făcut! — declară din prag, gata sădea drumul unei vești de ordin intim. Râse apoi cu hohot de greșeala pe care n-o făcuse, revoluționa biscuiții, căutând pe cei care-i plăcea, vroi ciai, apoi nu mai vroi... apoi vroi iar... și cum d-ra Norica se grăbia s-o servească, Nory se uită lung la ea, comandă un ceai tare, apoi, făcu în spatele fetei o strâmbătură, așa ca s-o vadă Elena, dar neobservată de ceilalți. Elena râse indulgentă. Tachină pe Nory, pentru antipatia ei fără grațiere,’față de lăcustă. Cum Nory nu avea motive proaspete și cum cele vechi erau epuizate, declară că nu poate suferi pe Mika-Lé îmbrăcată cu rochiile Elenei, ce ’stau pe ea ca pe o mătură și că e furioasă că i-a furat numele. — Auzi I „Norica I — Avea destul de bun nume înainte, și nu avea nume destul de bun ca să ia pe al meu! Nory pomia aprecieri fără cruțare, chiar când Mika-Lé era peaproape. Fata nu auzea ce nu trebuea să audă și surâdea îndatoritor lui Nory, pe a cărei antipatie o simțea, antipatie ce era însă singurul vestigiu din toată faima ei dealtădată. Cum executanții tocmai se retrăgeau, Nory, ocupată cu ciaiul, cu gura plină de un ,eclair“ le făcu gesturi de adio, opri însă pe Mini cu semne desperate.

— Tu rămâi! — zise.

Când fură singure ele trei; — Acum să povestesc ce am pățit cu tâmpiții...

— Nory a întâlnit deunăzi pe frații mei — explică Elena — Eu nu i-am văzut încă și nici nu vreau. E lucru trist când ții așa de mult la familie să fii astfel lovit de pretudindeni de ai tăi... Băeții au spus lui Nory că vor să vie să mă vadă și eu i-am dat comisionul delicat să-i facă să renunțe la ideea asta. Să vedem ce a făcut cu ambasada ei.

Elena rezuma, astfel, atenuând-o, acea tragedie de familie, pe care o suporta cu demnitate. Familia, care fusese idolul ei, i se sfărâmase în jur. Catastrofa nu atingea figura ei corneliană, dar suferea totuși subt stoicism. Nory fabrică tacticos un sandvich cu „anchois”, întinse apoi tava lui Mika-Lé, căreia Elena îi făcu un semn de concediere.

— Să vezi 1... Să vedeți I... M-am dus drept la Facultatea de Medicină după cei doi neghiobi... Frumos prin partea locului I ...Ce casă!... Ce grădină 1... Tennis... Acolo să avem noi dispensariul 1...

— Dece nu la Cotroceni, Nory! — o tachină Mini.

— Băeții erau singuri cu spițereala lor. Țara lui Papuc! Auzi! preparatori, pe lângă cursul de anatomiei... M-au primit cu ovațiuni. — A! O! A! Ce onoare! Ce plăcere! — Amândoi deodată, firește. Numai ei știu care e Dorin și care Codin!... Tot colectiv le-am vorbit și eu! — Avusesem treabă la secretariat și am intrat să-i văd: — A! O! într-un ison... Mi-au înlesnit singuri comisionul.

...Nu doar că mi-era greu! — Ce face Elena? m-au întrebat într-un glas. — Elena face numai bine și chiar am din partea ei un răspuns să vă aduc. Se bucură că doriți s-o vedeți; dar cum e supărată cu tatăl vostru și cum voi sunteți măgari cu tatăl vostru, nu vă poate primi. S-ar face părtașă la mișelia voastră. Regretă și va dorește multă minte.

...Al... Ol... mi-au rânjit amândoi, ca să nu aibă aerul că vor să mă muște...

...Am adus-o bine?

— Cum să nu fie bine! — râse Elena.

— Să mai vedeți: mai e ceva! — D-ra Sia nu e aici... I-ar fi făcut plăcere să vă vadă — mi-au spus din senin.

— Păcat mare!... Da dece să fie aici! — zic eu... Ce aflu 1... Că nerușinatul de Rim a corcolit-o și pe aia pe acolo.

—- Mătură am zis... parol c-am zis! — ori fierbe oalele la vrăjitorie? — Fierbea zău, vă spun măruntaie de om în niște castroane — și în alte drăcii de sticle adunau zeamă de oase de mort. Supa lui Belzebuth pentru prânzul lui Rim...

— Da! — mi-au zâmbit slutii la un loc.

Da! ne dă concurs la preparații. Nu e azi la post, pentrucă a chemat-o tatăl dumneaei și d-l profesor a permis.

— Așa dar nu e Profesorul Rim tatăl d-rei Sia? — le torn eu, așa de gust.

Ol... Al... Ol...

— Nory! Nory! — O mustră Elena.

— Profesorul e protectorul dumisale și al nostru? Mi-au răspuns cu ifos.

— Să vă trăiască și să-i trăiți!

— ...Tanti Lina e bolnavă în pat! N-o vizir tați? — au spus, abia la urmă, croncănii... Lina e bolnavă, fetelor! Ca să se așeze ea în pat, trebuie să fie pe moarte. Să mergem s-o vedem. Biată femee singură cu conspiratorii! O fi otrăvit-o Rim cu duloaica și cu gemenii.

— Poate că e mâhnită de ce vede prin casă! — spuse serioasă Elena.

Nu, nu cred eu să se sinchisească de sughițurile sentimentale ale lui Rim și, de mâhnire, Lina noastră nu se bolnăvește. Mini tu ești întâia, căreia i-a mirosit peacolo a șofran. Meriți să știi și tu secretul.

— Vezi să nu cazi jos!... Te știu sensibilă și delicată... Află, Mini, că buna noastră Lina... e o fecioară despletită! — și Nory râse în cascade.

— Nu holba așa ochii că mă intimidezi!

— Da!... Lina și cu Lică — îți spui pe departe să nu fii ,choqu6e“— au făcut pe Sial... Ce zici! Frumoasă treabă!... Dar ce putea ieși din așa pereche!... și Nory râse iar sgomotos... Dealtfel. Lică are scuza că avea peatunci vre-o 19 ani și era de vre-o cinci în clasa patra de gimnaziu... Iar Lina noastră era studentină... Halal Lică... halal Lina !...

Dacă Mini căscase cu adevărat ochii, apoi gura i se încleștase. Vroia totuși să scoată exclamări, dar nu treceau prin gâtlej.

— Da nu ne dai afară, Elena?... Ce-o să zică soră-mea Dia! Iar viu ca o haimana după 9 la masă... Aide, Mini, că te desmeticești tu pe drum... Nostimă afacere... Să te tăvălești! ...Când să găsească Rim o fecioarăl Ha! ha! ha!...

— Știe? — articulă Mini, regăsind, pe stradă abia, un fir de glas.

— Cine?

— Rim... știe?

— Fugi deacolo! Nu știe... adică, așa cred.. Ce n-a avut altă grijă Lina, decât să-i spuie!.. Prost de n-a ghicit 1... Atâta slăbiciune a Linei pentru Lică 1.. și nepoata I... Sărea în ochi I... Adică sare în ochi după ce știi 1... Dece ar fi ghicit Rim ce nu ne-a dat la nimeni în cap! ...Mare șmecher Riml... și dobitocii ăștia de gemeni I Nu se mai mișcă Rim fără de ei I... Nu m-ași mira să facă odată una bună. Unul din ei zicea că a făcut o descoperire... Nu! — i-am spus Nu!.. Singur nu descoperi nimic. Amândoi, la un loc, faceți parale! — au râs și ei. — Bar Mini era nervoasă, nu avea poftă nici de râs, nici de nimic.

— Cum! Crezi că... Rim ar fi putut ghici! Dece glumești Nory cu lucruri, care nu sunt de glumă. Tu singură ziceai, când ai fost acolo deunăzi...

Că-mi venea să-i plesnesc pe toți 1... și Nory se infuriă brusc la amintirea acelui dejun.

— Vezi... Ai fi putut atunci și chiar mai demult să împiedici...

- Eu! Asta e bună! Mă scoți acum pe mine vinovată I Ce să fi făcut eu? Știi cât era de mulțumită Lina că Rim sufere pe fata ceia...

O sufere!... O prea sufere I... Lina de teama unei primejdii, nu vedea pe cealaltă... Dar tu puteai...

— Iar eu!... Am aflat abia în urmă, mă înțelegi? Nici Elena nu știa.

Biata Lina, când e vorba de Lică, a rămas cam caraghioasă. ...Nu zic, doamne ferește, altceva... Doamne ferește și ferește Doamne!... Dar e cam caraghioasă I

— Da, Lina se bucură că Rim a primit pe Sia și ascunde de el secretul și tocmai asta încurcă tot... Puteai insinua tu, dacă la Rimi ai fi avut mai multă grijă și indignare, numai prin atitudine ai fi putut schimba unele lucruri... Tu te ții de glume!

— Mai încet acum, cu vinovăția mea I Dacă crezi că mutra mea i-ar fi împiedicat!... Și pe urmă eu nu știu să mă indignez în tăcere Eu știu numai să torn vorbele reci sau fierte. .’. Mi se părea așa de amuzant Rimul cu „fecioara” lui! — Și Nory un moment serioasă, râse iar. — „Fecioara” încoace, „fecioara” încolo !... Fecioara din Orleans — îi spuneam eu... Când povestiam vre-o anecdotă mai ușoară, Rimul meu îmi făcea cu ochiul semn spre duloaică; și mă invita la „aparte” — urechi de fecioară! — zicea. — Adică pardon! — Mă ofensam eu de formă! — La urechi de fecioară, vorbe de fecioară. Cest Kif Kifl... S-au când infirmiera se obrăznicea cu Lina și eu eram de față; — „Fecioară tare!” — zicea doctorul pătruns... Chiar că tare! Când te loveai de ea parcă era un bolovan. O distracție zău cu ei!...

Nory deveni deodată serioasă: — Lua-l-ar dracu cu fecioara lui... Nu-mi dau seama dacă știe ori nu știe 1... Dar dece dai tu, Mini, lucrului ăsta atâta importanță... Nu e tot acolo! Ce e, dacă știe! — Mini se revoltă: E mult I Zici că nici Linei nu-i vine a crede că e fata ei, dar fiindcă știe nu are încotro și își face datoria: Ideea nu sentimentul îi dictează purtarea. Crima lui Rim...

— Ei și tu cu crimele!

— Crima lui Rim începe mai ales deacolo de unde cunoaște adevărul. De unde a început și pentru noi revolta, începe pentru el morala. Dacă Rim știa și era onest, și-ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renunțat la schimonoselile lui din ideea că e fata nevestei. Gândul că e un fel de tată l-ar fi desgustat de el sau de ea...

- Numai să nu-l excite tocmai ideea asta.

— Atunci e un Rim monstru...

— O mostră tot e el!... și un maimuțoi! o gorilă care fredonează Oyra !... Fatalitate, dragă! Să pice cu pacostea tocmai pe dolofancă... Uite, vezi!... Dacă ași fi vrut să-l iubesc eu!... râzând Nory se despărți de Mini. Rămasă singură, nu mai fu atât de veselă. I se cam înoură. Bătea dinspre casa Rim — vedea și ea — vânt rău. Își face Mini spaimă! — se gândea — dar nu era liniștită. Făcu socoteala:... Miercuri nu pot... nici Joi... abia Vineri mă duc să văd pe Lina, și ce tontoroiu se mai joacă pe acolo!

Mini, acum când aflase ce aflase, se deprindea cu ideea așa cum te deprinzi cu orice. Nu-și zicea triumfător că teama ei a fost justificată de oarece avea încă aceeaș frică. O altă frică... de altceva în jurul acelorași lucruri. Impresia ei era inexplicabilă și nerezolvată.

Buna Lina căzuse pe scara beciului și avea o luxație la piciorul stâng. Am căzut cu stângul, glumea cu gura ei Iată crispată de durere Era singură în fundul patului, când venise Elena Drăgănescu s-o vadă. Declarase că ar fi mulțumită de puțină odihnă de n-ar fi junghiurile. Altfel, zicea că e bine îngrijită. Venea zilnic secundul dela Filantropia, simpaticul Romulus. Venea și maseuza tot deacolo. Apoi baba cu leacurile ei. de care buna Lina se slujea fără scrupule.. Mai era și fata acea... și Rim zicea că nu e nimic grav. Par-că ce putea fi o luxație!

Tocmai în ziua acea baba era iar cu Ioane, de aceea Elena o găsise singură. De un timp baba era de nesuferit. Vrea chiar să plece și până la urmă mai bine să se lipsească de ea decât să o vadă așa ursuză. Chiar din pricina ei și căzuse; ca să o lase în pace coborîse singură după vin... Dacă Elena știa vre-o femee bună, să i-o trimită.

Elena, firește, se puse la dispoziția Linei Credea că face foarte bine să ia femee nouă în serviciu, dar era de părere să păstreze și pe babă într-un colț ca pe cineva de încredere.

Lina repetase că baba s-a făcut nesuferită, li abătuse, așa fără nici un Dumnezeu, și nu putea deloc trăi cu Sia... ba se burzuluise și la Rim. Nu mai mergeai... Dacă ar fi fost vorba numai de ea, du-te vino!

Elena fusese de părere că Sia ar fi trebuit să fie mai conciliantă; cât despre doctor, era om prea serios ca să se supere pe unele libertăți luate de o servitoare așa de veche. Baba nu trebuia să plece.

Fata aceea — explicase Lina ca s-o scuze — e și ea, de câteva zile, răcită. Așa mare cum se vede, e totuși lingavă. Tot ea trebuie să-i facă ceaiuri, deoarece baba refuză, ...din gelozie pe semne... i se părea că i s-a luat din drepturi de când a venit. ...Rim după atâta concediu e nevoit să lipsească mult de acasă. Are comisii, cursuri și cercetează niște lucrări, pare-se interesante, ale băeților Hallipa.

Elena nu se oprise deloc asupra meritelor fraților ei nici nu vorbise Linei de ceeace aflase dela Nory că se petrece pe la Facultate.

După o vizită destul de lungă, plecase promițând o aprovizionare de Bordeaux. La ieșire, pentru a deschide vorba babei, întrebase la întâmplare dacă doctorul s-a întors.

...întors,,. De vreme, ca în toate zilele... da în vârful picioarelor ca să nu între la duduca... să-și facă numai plăcu dumnealui. Elena se simțise stânjinită, totuși adăugase că: dacă baba iubea pe duduia trebuia să iubească și pe cei din jurul dumneaei.

— îacătă... că... nu-i așa 1 răcnise bătrâna țigancă, ridicând mâinile în sus

Sia, în adevăr, se așezase în pat ca să nu fie nevoită să îngrijească pe Lina. Cât despre afacerile sentimentale ale lui Rim, ele nu erau în acel momenț chiar pe placul lui, cum zicea baba. Rim cunoștea o fază nouă de necazuri și nedumeriri. Docilitatea d-rei Sia se transformase iar brusc în toane rele. O enigmă erau .fecioarele"! De poezie nici nu fusese vorba, ceeace oricât desamâgise pe Rim, de metode, nici o nevoie, așa că aproape se descumpănise el. „Dumneata să fii sănătos!”, spuse Sia când vroise ...să o pună pe cale. „Apucase, dealtfel, calea răsbunării, pe care o promisese lui Lică“. „Am să mă iubesc cu Moșul”, când un bilețel al trubadurului perturbase acest program frumos și, de bine de rău, — destul de înaintat.

Trubadurul, care se instalase la el acasă poftea pe Sia să vie să-l vadă. E drept că un post-scriptum îi spunea să-l aștepte să vină el s-o ia. Sia înțelesese că Lică acum se așezase, că se lăsase de prinți și de prințese și că o lua cu el.

II aștepta; își făcuse chiar într-ascuns bagajul, mărit cu ceeace adunase dela Lina. Nu o luase Lică altădată tot așa de furiș dela Directoare 1... I se părea că a ajuns culmea norocului. Sta închisă în odaie, dospindu-și mulțumirea. Din greoaie ce era devenise acum inertă în așteptare. Cum se vor fi făcut visele în mintea ei strâmtă, dar era sigur că, depecând Lică o țâra de mână pe uliți, trebuie să fi avut visul ăsta. Tocmelile necurate cu Rim cașicum n-ar fi fost!... Par-că știa Lică!... Gândurile ei se îngustau mai tare în jurul acelei vești. Așteptând pe Lică, devenise mai grosolană, țipa la babă, se răstea la Lina și cu Rim nu vorbea. Era felul ei de a se desbăradetotși de toți. Rim trecea prin acel purgatoriu și se consola, foilelând în birou pe Dante, ediție florentină rară. Fecioară ciudaiă1 își zicea. — Cum nu cunoștea existența scrisorii lui Lică, nu bănuia ce primejdie îl amenință. Dacă ar fi citit-o, ar fi explicat Siei că el o invită pentru o simplă vizită, ca să se facă admirat în noua lui prosperitate de Trubadur întreținut de doamne nobile. Rim era la nevoe malițios. Lică avea, de fapt, un mic apartament compus dintr-o cameră, o baie și un vestibul într-o casă nouă de raport pe B-vardul Pake. Mobilerul era nou și modern și putea acum învârti în oglinzi proprii și într-adevăr bune, vestoanele d-lui Paul. O tăbliță de bronz anunța cu litere discrete lecțiile de echitație ale D-lui L. Petrescu. Acele lecții nu erau chiar numai o eti-’ cheta de formă pe ușa unei camere de rendez-vous Lică avea doi trei elevi recrutați la curse printre tinerii, ce se pregăteau pentru viața eleganța. studiind puțină carte dar ocupându-se de sporturi. Lică, dealtfel, nu-și părăsise nici leafa nici ocupațiile la grajdurile Maxențiu. Fusese numai o formulă găsită de Ada.

Dupăce, într-un moment de entuziasm, Lică trimisese Siei bilețelul, se răsgândise. Odată fata adusă, acolo, va vroi să mai vie. O va opri, dar uneori avea încăpăținări și nu se știa ce farsă îi putea face. Lică de un timp era preocupat îți. pțjvința Siei. Nu pentru devenirile ei, pe care -credea ca le-a rezolvit, instalând-o la Rimi, ci pentru rolul ei în viața iui nouă. Problemele tra;- rului civilizat începeau să turbure pe Trubadur.

Într-o zi Ada îl zărise pe stradă de vorbă cu. Sia. El lăsase pe fată în drum, furioasă firește. Abia după câte-va zile Ada ii spusese:

— Vorbeai deunăzi cu o femee urâtă și de rând. Atât!.,. Ce va fi crezut Ada despre Sia? Nu părea geloasă, dar îl desprețuia. O femee urâtă și de rând I... Și dacă l-ar mai fi întâlnit a doua sau a treia oară ce și-ar fi putut închipui!... Să-i spună că e o rudă I... Poate că nu admite rude... Să-i spună adevărul?... mai nepotrivit.

În oglinda D-lui Paul, Lică avea un ochiu excelent ca să vadă defectul unei haine. D-l Paul îi spunea încântat: de n-ați fi profesor, ați fi un minunat premier! Lică intra în urmă prin ușa din față în atelier și făcându-i încă complimente familiare. D-l Paul, care avea tupeu, ii zicea acum: .ați și „D-le Profesor.

Lică urca parcursul parvenitismului și pe acest parcurs sîmția că nu e de bun gust, că nu se ajustează bine, să aibă o fată ca Sia.

Totuși mai făcuse o încercare în favoarea ei. Într-o zi întrebase cam din senin pe Prințesă: — ce ar zice dacă aceea cu care l-a întâlnit odată ar fi fata lui. — Ada răspunsese râzând, nepăsătoare: — Era o fată... săraca! —Și după o pauză: — Nu vorbi prostii!

Acel .săraca! nimicise pe Sia... Așa dar nu era cu putință să aibă o fată ca ea, era o „prostie. O prostie din cele care nu plăceau Prințesei. Fusese supremul gest de paternitate al lui Lică. Tot trecutul, chiar pe Moșica Mari, îl lichida acum fără ezitare; de aceea Sia nu mat primise nici o veste. Lică, după scrisoarea lui de chemare, avea de gând să se ducă ei singur odată peacolo, dar amână din zi în zi. Norocul surâdea din nou profesorului Rim.

XIII

Elena Drăgănescu rămăsese deprimată de atmosfera tristă, în care găsise pe Lina Rim și uitase să-i spună evenimentul recent al vizitei Prințesei Maxențiu. Plecase totuși de acasă cu ideea de a-i povesti acel incident neașteptat. Vlădici, colportorul monden, fusese acel care la una din repetiții sosise cu mesagiul sensațional. Conform datinelor casei, așteptase ca repetiția să fie terminată, ceeace era o virtute, când purta în portofoliu un astfel de curier diplomatic. Vlădici avea răbdare tocmai pentru că afecta în tot ținuta unui diplomat.

Era chiar cariera căreia i se destina dar până Ia 35 de ani nu putuse încă fi nici atașat de legație. din cauza ortografiei franceze ce-i rămânea ostilă, — lucru pe care-l explica prin persecuții politice. Scrisoarea Adei către Elena, al căreia purtător era, avea stil clar și concis și ortografie bună.

.Chere Madame, je n-ai pas pu refuser de prendre sur moi ce message. Notre cousin Paul Marcian, — son nom n-a pas besoin d-autre presentation — enthousiasme de voire culte pour Bacii et de l-audition projetee, se mettrait volontiers ’ a votre disposition pour honorer ce grand maître J-aicru qu-il etait de mon devoir de vous transmettre son offre.

J-y etais d-ailleurs encouragee par Ies sentiments d-admiration que mon mari vous porte de iongue date, ainsi que par notre bonne camaraderie. Ada Razu, princesse Maxențiu.

Nici un cuvânt de prisos. Un cerc închis, din care nu puteai scăpa. Toată obrăznicia Prințesei Maxențiu, pentru a vorbi fățiș de raporturile Elenei cu Maxențiu, și tot șiretlicul Adei Razu pentru a invoca camaraderia de pension. În plus, norocul să aibă un atout ca Marcian. Cine ar fi putut refuza pe Marcian? Elena avea un caracter perfect echilibrat; totuși, cu scrisoarea în mână, se uitase ca cineva orbit de-un fulger spre Vlădici, surâzător și mândru. — Prințesa Maxențiu a binevoit să-mi comunice în două cuvinte conținutul scrisoarei, altfel mi-ar fi fost penibil să aduc un mesagiu necontrolat.

— Prințesa Maxențiu și-a ales foarte bine ambasadorul și... ambasada... e foarte... foarte...

Era o excepție ca Elena să nu găsească cuvântul: — e o ambasadă foarte strălucită... Și cum ceilalți stau deoparte: — vă anunț un eveniment mare pentru audiția noastră. Paul Mărciăn va lua parte!

Fusese o mică revoluție în grupul muzicanților. Toți venise împrejurul Elenei și a lui Vlădici: — Marcian?... Când?... Cum?... Ia parte activă?... Asistă?... Cântă?... Vioara?... Pian ?... Poate conduce ?...

Ensusiasmul și grija erau la culme. Liniștea în care decurgeau repetițiile era cu totul turburată.

— Nu știu mai mult decât atât: dorește să ia parte și negreșit va lua, așa fel, cum va vroi. Asta o să ne aducă mari avantagii dar și mari schimbări. Abia atunci Elena, pe care numele lui Marcian o ipnotizase, văzu că-i rămâne de rezolvat chestii destul de grele: — ce era de făcut cu Prințul și Prințesa Maxențiu? — În primul moment, socotise problema anevoioasă. Ada însă ii ușurase situația. Era cu neputință să nu-i răspundă și era cu neputință să n-o invite, când grație ei dobândise pe Marcian pentru concert. Consultase ca de obicei pe Drăgănescu și bărbatul ei aprobase cu atât mai mult zel, cu cât avea ocazie să repare unele rezerve, pe care Ie arătase când-va asupra lui Maxențiu. Elena cu o etichetă cordială adresase Adei mulțumirile lui Bach pentru participarea maestrului Marcian și invitase pe camarada ei împreună cu Prințul Maxențiu la joile muzicale. Era un bilet de intrare care încă nu purta viza, dar care depășia speranțele Adei. Pe dealtă parte, printr-o cartă oficioasă d-na și d-l Drăgănescu făceau un demers grațios pe lângă maestrul Marcian, în numele lui Bach, cerându-i prezența și concursul. Astiel amorul propriu al lui Marcian, care tăcuse primul pas, era satisfăcut. Fapt era că Maxențiu, negreșit inofensiv, reintra în viața Elenei și cu el odată fainăreasa, care n-ar fi putut în nici un alt fel viola rezerva frumoasei Elene. Toate aceste resorturi erau puse în mișcare pentru Trubadurul Lică, la care nimeni, afară de Ada, nu se gândea și care nu se gândea de loc la Concertul din Bach.

Ada, firește, profitase fără întârziere și depusese deocamdată cărți de vizită la casa Drăgănescu, ce-i fusese întoarse în termen. Paul Marcian, deși deprins să între orișiunde cu prerogativele lui, era stânjenit de felul cum decursese lucrurile și consultase pe Ada, asupra primului demers pe care trebuia să-l facă.

Practică, Ada propusese să dea chiar atunci ,un coup de tdldphone" Elenei, cu aerul acela de intimitate, pe care-l lua către Doamna Hallipa, față de Marcian. Odată chemată Elena la telefon, trecuse receptorul lui Marcian, nevoit să-și decline prezența și să întrebe când era binevenit

Emoționată Elena nu băgase de seamă emoția lui Marcian și cu glas puțin alterat îi spusese că era dorit în orice Joie cu nerăbdare.

Modestia d-nei Drăgănescu, a cărei reputație de mândrie îl speria, încântase pe Marcian. Se putea deci devota lui Bach, fără neplăceri.

Prima vizită, pentru care și Elena și Marcian aveau temeri se petrecuse foarte bine. Preocupată de muzică și măgulită în pasiunea ei, Elena nu pusese nici o rezervă în primirea făcută artistului. Mândria și răceala ei abdicase. Cași la telefon fusese simplă și emoționată.

Găsindu-se în atmosferă prielnică și obicinuită, Marcian luase și el atitudinea lui obicinuită; predominase. Raporturile se desenase limpede și plăcut dela început. Cu ceilalți participanți ai concertului, Marcian se arătase cordial ca om, iar. În ce privește muzica, cu aceea autoritate, pe care o lua fără voie, profesional. În grupul ce înconjura pe Elena, snobii îl primise cu solicitudine, muzicanții cu respect și toți cu disciplina, care emana dela Elena.

Deși impresionată de prezența lui Marcian, Elena păstrase felul ei metodic de procedare șiîncepuse revizuirea chiar dela programul concertului. Cu patru cinci linii de creion și câteva însemnări pe margine,Marcian adusese programului modificările necesare. Se simțea la îndemână și proceda liber. Cu aceeași libertate își determinase locul de dirijor. Dar cum muzica de camera nu comportă dirijare propriu zis, Marcian își rezervase vioara, orga sau chiar pianul, după partiții, așa cum mai bine putea îndruma ansamblul. După un astfel de criteriu nu putea exista vexații și audiții cu un relief enorm.

Acolo unde pianul ar fi trebuit să fie făcut de ea, Elena își substituise pe Franco, care, după un semn imperios al stăpânei, nu mai încercase luptă de galanterie. Intimidată de Marcian, Elena renunță la o participare muzicală efectivă. Franco, deși diletant, avea studii solide și talent recunoscut.

Profesorul Rim fusese înlocuit în lipsă printr-un solo de vioară și la orgă, într-un recita), de însuși Marcian.

Elena își făcuse socoteala că va avea poate o mică dificultate de aplanat cu Rim, dar o tranșase fără șovăire în defavoarea doctorului, care, după ce se lăsase atât de mult rugat, lipsia mereu. La nevoie îl va sacrifica complect. Prezența lui nu mai era o necesitate.

În afară de imperativul muzical, Marcian era un oaspe afabil și plin de bună dispoziție. Elena n-avea pe nimeni în relațiile ei, cu care să simtă o așa de simplă legătură dela egal la egal. În salonașul unde se lua ceaiul, maestrul își găsise un loc favorit pe canapeluță lângă micul Erard și se familiarizase lesne. În ce privia muzica, la prima repetiție aprobase tot pentru ca la a doua să schimbe tot. Elena îl ajuta, lua adesea înaintea dorințelor lui, și cum recunoscuse că totul trebuia reînceput, decisese amânarea concertului. Deși data era fixată numai în principiu, orice modificare cerea demersuri numeroase, resimțite dela Agenția Stuart până la secretara Norica, ce bombănea pe noul venit. Fără voie, Marcian revoluționase tot mecanismul.

Drăgănescu, convocat de Elena anume, nu lipsise dela prima vizită a maestrului. Ca de obiceiu, venise cam spre sfârșit. Cei doi timizi, ce se temeau reciproc de momentul întâlnirii se simțise de îndată plini de simpatie și înțelegere. În afară de transfigurarea, pe care arta o da chiar exteriorului, erau între Marcian și Drăgănescu multe puncte de asemănare: origina salubră și obscură, firea pacinică și sfioasă, gusturile simple și oneste. Chiar la fizic aveau aceeași croială. Pe Marcian însă îl prelucrase muzica, adăogându-i ceva mai rafinat în înfățișare și în caracterul categoric, imperativ, ce lipsia voinții sobre a lui Drăgănescu. Pe un acelaș model prim existau, astfel, și contraste mari între ei.

Răbdătoare, Prințesa Ada abia după un număr de ședințe și după ce Elena se crezuse obligată să reamintească de două ori lui Marcian despre vara lui, însoțise odată singură pe artist, scuzând pe Maxențiu bolnav. Se prezintase ca o cunoștință veche, discretă și emisese fără pretenție unele idei cuminți în legătură cu audiția. Deacolo înainte putea veni, oricând credea de folos. Despre Lică, firește, nici un cuvânt. Din acele raporturi situația lui se așeza dela sine.

XIV

Repetițiile urinau harnic și spornic, Rim însuși venea acum regulat. La început prezența lui Marcian i se păruse neplăcută. Probabil că se socotise până atunci factor principal și era contrariat de întrevenirea unui superior. Totuși Marcian era un șef, de care nu te puteai atinge și cum Rim respecta pe cei de care nu se putea atinge, nu stărui în gelozia lui.

Marcian, care aflase dela Elena cine era Rim și ce aderențe personale și muzicale avea cu audiția, se arătase foarte prevenitor.

Într-una din Joi, repetiția fusese mai deosebită prin câțiva asistenți suplimentari: Prințul și Prințesa Maxențiu însoțise pe Marcian. De mai multe ori Elena, ca recunștință pentru cei cărora le datora pe maestru, insistase ca Maxențiu să ia parte. Ghicia că e nevoe de stăruință pentru a-l decide la acea vizită. Maxențiu era acum o biată făptură străvezie, un steag palid cu blazon, ce se clătina la orice suflu.

Marele eveniment, pentru care se pregătia de atâta timp, cu atâta spaimă, se petrecuse: hemoptizia. Se petrecuse într-o dimineață cu simplicitate și fără nici un simptom precursor. Era singur cu feciorul. Simțise valul abia când era ajuns în gură. Făcuse un semn spre apartamentul Ader și se aplecase în cuvetă. Alb ca pânza, privise fără oroare sângele. Se culcase încet pe pat nemișcat. Când Ada intrase, îl găsise cu o batistă pe gură. Ridicase un deget subțire și-i arătase ligheanul. Numai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine. Totul era acum încetinit, palid, fără sânge. Avusese apoi mici aiureli, de care doctorul spunea .că nu e nimic” și că provin din anemie. Se credea un înger și vorbea numai de sbor. Își revenea în dată și sta mut, neclătinat, cu fața în sus. În fața sângelui, Ada se încruntase. Nu mai era de glumă cu bietul om. Bruscă în decizii ca de obiceiu, propuse doctorului plecarea imediată a prințului la Leysins. Dar bolnavul cerea acum îngăduire. Nu avea curajul să se depărteze de patul, pe care se afla întins, diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare ușurare în brațe, în picioare, cu un vid în tot pieptul, ce-i lăsa o respirație ușoară.

Doctorul, sora, toți erau acolo în apropiere și Ada da ușile de perete de zece ori pe zi, vorbindu-i mereu de Leysins, ceeace îi făcea plăcere, deși nu vrea încă să plece.

Se sîmția bine între cele două apărări: cea de aici și cea din sanatoriul acum îngăduit, între două legănări, fiindcă totul i se legăna acuma dinainte, între odihna deacasă și minunea deacolo, dedeparte Nu se putea totuși decide. Ideea distanței îl speria; ideea mișcării ii speria. Erau mai tari ca ideea vindecării. Doctorul zadarnic îi spunea că hemoptizia e un accident prevăzut, care nu cere imobilitate permanentă. Maxențiu continuă să se creadă un înger plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni îi rămăsese în memorie ca realități; avea acum un surîs misterios, ce-l separa de ceilalți, se arată însă generos cu neînțelegerea lor. După un timp, Ada, sfătuită de doctor, forțase pe Maxențiu să se îmbrace, să umble, să fie iar un om, nu un înger. Nu cutezase să-l expedieze însă cu sila la Leysins, amintindu-și cu multă scârbă, dar și cu multă milă, de ligheanul cu sânge. Rugase pe Marcian să intervină Marcian nu vorbise niciodată limpede cu doctorul lui de boală, nici chiar în faza, când Maxențiu făcea cu ostenație pe ofticosul.

Se jucase de copii împreună, erau rude de aproape, și lui Marcian îi tremura ceva în pieptul sănătos, pentru sărmanul băiat. În afecția lui era și egoism. Nu se temea de ceva consanguin, dar își zicea: dacă din doi, ar fi fost el bolnavull Totuși, împreună cu Ada, preaslăvise confortul și poziția frumoasă dela Leysins unde — zicea el — concertrase cândva. Maxențiu, blând, umil, îi privea pe amândoi cu implorare și răspundea:

— Am să merg și eu la primăvară.

Nu vrea să plece. Se deprinsese acum din nou să fie om cu haine negre, nu un înger alb de flanelă. Îi plăcea din nou, ca un fel ne sport, să stea în sus, să umble. Se bucura de mișcările lui ușoare, de acel vid căscat sub plastronul cămășii, care îi ventila așa de bine răsuflarea.

La invitările lui Marcian de a merge la repetiții, nu obiectase nimic, nici nu acceptase.

Îi era teamă să nemulțumească pe Elena sau pe Ada. Se sîmția acum conciliant cu acele dușmane.. femeile !... surîdea serafic. O slăbiciune fără apărare îl dezarma total. Nici urmă de răutate sau de pasiune. Pe atunci un chiag roșu mocnea în el răul, care acum se rupsese. Văzuse în sângele propriu, din lighean, și mici coagule negricioase. Era stricăciunea ce se eliminase pentru binele lui — credea. Șovăirea în privința vizitei, luase sfârșit în ziua când Ăda socotise că e timpul ca Maxențiu să se prezinte la Drăgănești. Prelungise termenul pentrucă prințul să prindă ceva față. Avea ambiția de a nu duce Elenei o umbră, dar ar fi trebuit să aștepte prea mult. Nu era vinovată că e ofticos, era mai mult victimă. Căuta să-și speculeze în minte, avantagiile stării de lucruri. Un astfel de bărbat era o scuză, pleda în favoarea legăturii ei cu Lică, mai ales acum când Lică nu mai avea nicio inferioritate. În ce privea familia, Elena, fără de voia și știrea ei, răspundea pentru unchiul Lică, față de cele câteva sute de persoane, care o admirau și stimau. Dacă Ada se ferise a pronunța numele lui față de Elena, apoi în afară de casa Drăgănescu, nu pierdea prilejul de a proclama rudenia: unchiul doamnei Hallipa mi-a spus!, și fiecare întreba cine e acel unchiu. Lică nu mai avea nicio inferioritate de situație, de când era profesor. Bătrânul Vardali, aristrocrat autentic și fost ministru, un moșulică de altfel, ce se ținea după femei și era galvanizat de ochii brunei Ada, spusese prințesei: dar e un tânăr „charmant” și „tout ă fait du monde“, domnul Petresco.

— Fără îndoială!, răspunse arogant Ada.

În fond era încântată de brevetul dat lui Lică de Vardali.

— Scumpă doamnă, eu l-am apreciat totdeauna. Nu mă împăcăm cu ocupația lui, deși armele și caii au fost totdeauna profesii nobile.

— D-l Petrescu a fost căpitan de cavalerie I, Ada il înainta în fiecare lună.

— Cela explique tout! Cela expliquc tout! declarase căzătura, prelingându-și buzele muiate pe brațul Adei.

În camera mereu mai confortabilă a lui Lică, întâlnirile urmau liniștite. După voluptatea furioasă și pe apucate fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete și sigure, apoi sensualitatea lacomă și lâncedă, și acum intrase în faza obiceiului tiranic.

Era încă „marele amor” pe înțelesul lor. Lică avea ore fixe, când primea elevii. Tot restul timpului era liber și fără griji, grajdurile erau în sezon mort și Trubadurul își plimba hainele frumoase, când Ada îl lăsa liber. Se ferea însă de cartierele de altădată și de legăturile vechi ca și de aventuri noi. Lică nu fusese niciodată cheltuitor de sine, numai risipitor. Se risipește prisosul și se cheltuește fondul. Acum prisosul trecuse la capitalul plasat într-o afacere solidă și activă. În ce privește pe Sia, nici nu-și putea închipui cum avusese gândul s-o aducă la el. Se temea acum ca nu cumva nebună de fată să-i afle adresa și să-i cadă plocon într-o zi. Ar fi dat-o deadura pe scară dar prefera să nu fie nevoie. Sia îi cunoștea și indulgența și cravașa. De s-ar fi agățat de el, ar fi trebuit s-o bruscheze și nu vroia. Să-i scrie îi era lene. Slova îi era încă nesuferită și suspectă. Nu-i plăceau documentele. Se bizuia pe împrejurări. Lică avea mare încredere în regia norocului.

Prevenise însă pe gazdă, dându-i semnalmentul Siei și ordin să n-o primească. Cât despre împrejurări, d-rul Rim lucra pentru a cruța pe Lică de neplăceri. Lucra, astfel, încât niciodată Sia nu avea să mai revadă pe tatăl, fără de care nu concepea viața. În ziua repetiției, la care trebuia să ia parte și Maxențiu, Ada și Marcian crezuse că e bine ca ei trei să meargă mai devreme. Puteau astfel conversa înainte de sosirea muzicanților. În realitate se gândise la intrarea penibilă a Prințului într-un public străin prea numeros.

Elen-a îi primise cordial. Nu arătase nimic din uimirea ei pentru schimbarea nenorocitului Maxențiu. În afară de impresia, pe care i-o făcuse decrepitudinea, prezența lui nu-i pricinuise nici o emoție.Ieșise cu totul din ciclul de existență care cuprindea pe Maxențiu; intrase în ciclul muzicei de Bach. Maxențiu, dimpotrivă, fusese de îndată năpădit într-o formă poetică de trecut. Episodul fostei logodne proiectat prin transparența lui actuală și purificat de elemente ostile se confundă cu dulceața ce se desprindea din vecinătatea Elenei. Casa frumoasă, luxul domol, ordinea odihnitoare și profilul neted al Elenei toate i se păreau destinate lui. Era un rai regăsit. Cum nu mai avea emoții fizice — odată cu hemoptizia își pierduse ultimul vestigiu de umanitate — se sîmția acum un amant mistic. Cu ascultare socotea chiar și boala lui binevenită pentru acest rol. I se părea că nu se poate ca Elena să nu aibă și ea pentru dânsul un astfel de sentiment ideal fără nici un regret pentru trecut. Elenei îi era milă, mila oamenilor sănătoși și fericiți. Nu era poate aceiași milă austeră, pe care ar fi avut-o cu o lună înainte, tot așa cum nu mai avea nici aceiași noțiune de viață și bucurie. O noțiune acum mai puțin aspră, mai fragedă. Ada, cu autoritatea ei curmase visul lui Maxențiu, plecând înainte de începutul execuției. Îi era teamă ca o vizită prelungită să nu aducă vre-o criză tocmai acolo. Maxențiu presupusese că Ada e geloasă. Nu protestase, se supusese cu un surâs enigmatic. Se sirnția legănat între datorie și plăcere. Se încărca cu remușcări ce-i îngăduiau să se complacă în ceeace chema: sbuciumul Adei și totodată se delectă din simpatia lui pentru Elena. Creea probleme în afară de realitate și le trăia cu ascultare.

De Mika-Lé nu-și amintise. Era de pe vremea când prințul Maxențiu, lipsit de mușchi, mai avea încă nervi ce vibrau uneori pervers. Acum Maxențiu era diafan și avea eclipse de memorie.

Tocmai în ziua aceea la sfârșitul repetiției, în umbra jachetei lui Drăgănescu, Mika-Lé se strecurase într-un colț.

Se ascundea mai mult însă ca altădată de frica Elenei, fiindcă își schimbase pieptănătura, Se tunsese iar, dar printr-o greșală a coaforului stuful cârlionților fusese masacrat. Mika-Lé ceruse, singură e drept, „ă la garțonne”, fără să-și igBterdea seama că-i va rămâne un fel de puf creț negru pe un cap băețesc, ca după tifos. Lipsa acelei umbre pe frunte lua ochilor galbeni orice lumină. Stau mari, goi, căscați spre Elena pentru a-i putea vedea impresia în caz de primejdie. Totuși intrase pentrucă vrea cu orice preț să vadă pe Marcian, de care îi vorbise Drăgănescu cu admirație. Marcian, ce se dusese spre bibliotecă să caute o partitură, dase peste acea arătare ascunsă acolo de o rușine necunoscută. Mika-Lé, surprinsă, pusese mâna peste gură cu gestul ei prostesc. Mirarea lui Marcian fu așa de mare că Elena, care probabil îl urmase cu privirea, descoperise pe vinovată. Deși se uitase la Mika-Lé încordat și cu expresia feței înăsprită, Elena nu băgase de seamă schimbarea de coafură. Marcian ridicase capul întrebător cu un surâs. Apariția îi păruse nespus de comică. Spre a preveni aprecierile, Elena venise spre el și făcuse cu grabă prezintările — în absență de altfel — Mika Le fiind nimicită, ca și dispărută, după mobila elegantă de acajou a bibliotecei.

— Un fel de soră a mea! — zisese absurd. Surâsul lui Marcian devenise un râs, bun, sincer, ezplosiv. — „Un fel!“ —

— Mă demi-soeur — corectase Elena râzând și ea. Apoi păruse că așteaptă.

Marcian băgase de seamă că-i cere opinia critică. Avea în fire o francheță, ce ar fi fost brutală de n-ar fi corectat-o voioșia. De altfel Marcian nu credea că familia «angajează»: vedea lumea în exemplare și în simfonii, dar nu conglomerate. — Antimuzicală, — zisese, transpunându-și cu fineță aprecierea în domeniul armoniei. — Cu totul! — confirmase Elena, referindu-se la inepția gângăniei pentru orice fel de melodie sau instrument, dar cu o satisfacție inexplicabilă pentru sentința lui Marcian. ’

Apoi o roșeață subită îi invadase fața și gâtul de obicei mate: din jena că Mika-Lé era dezarmonică în cadrul pus acolo subt ochii lui Marcian? sau din satisfacția inconștientă că el o găsise nearmonioasă!... Era întâia oară de mult timp, că atentatul deodinioară al lui Mika-Lé la fericirea Elenei revenea subt altă formă în sensibilitatea ei.

Marcian băgase numai de seamă că rumeneala prindea foarte bine pe Elena. O privea cu surâsul din ce în ce mai plăcut. Se depărtase de bibliotecă neglijând cu totul pe Mika-Lé, el vorbind de partitură din buze numai, ea ascultându-l distrat, dar amândoi simțind o neobicinuită mulțumire. Abia peste câte-va zile. Elena povestise lui Drăgănescu impresia lui Marcian despre Mika-Lé și cum nu era cu putință ca fata ceea să fie la locul ei.

— O s-o trecem dincolo la biurouri! — zisese Drăgănescu, luând inițiativa exilării d-rei Norica. Elena nu obiectase. Biurourile celelalte din Dealul Spirei, erau o instalație mare a Centralei de spirtoase, unde locuiau surorile lui Drăgănescu. Mika-Lé primise decizia de strămutare cu supunere. Își făcuse totuși o socoteală că pierde astfel unele distracții și cadouri. Nu mai iubise pe Elena dar nici nu o urâse. Exilul era plin de confort. Erau și acolo trăsuri și automobile și era mai multă libertate. Virtutea începuse a o c-am plictisi și întrevedea putința de a-și revedea actorașul, pe care se simțea dispusă să-l ierte. La cea din urmă masă de seara Mika-Lé -fusese singură cu Drăgănescu. Feciorul venise să anunțe că doamna nu prânzește. Era o zi de repetiție. Dl Drăgănescu neliniștit de ideia că Elena nu se simte bine sau că prânzul a fost servit prea grăbit, pusese întrebări servitorului.

— Doamna e bine și nu a rămas în salonaș decât domnul Marcian, — explicase feciorul.

Mika-Lé dusese mâna la gură dintr-un rău obiceiu apoi crezuse de cuviință să-și exprime bunele sentimente: —ce păcat că doamna Elena lipsește! Adesea chema pe sora ei doamna Elena, așa cum o numeau secretarii.

— Dumneata nu te amesteca 1 îi zisese răstit Drăgănescu, așa de moderat totdeauna. Cumnata Norica tăcuse, luând aerul inert de păpușă oblă.

Plin de instinct ca un dog, Drăgănescu nu îngăduise solicitudinea malițioasă a fetei. Pentru lipsa Elenei nu avea nici o obiecție. Foarte adesea se întâmpla să decidă că ea va mânca singură, înainte sau pe urmă, pentru un scop sau altul. Alteori îi indica lui că are a dejuna din vreme pentru cine știe ce interes. Acele dispoziții îl mulțumiau ca niște desmierdări. Dovediau atenția vigilentă a Elenei pentru interesele lor, ceeace era echivalent cu sentimentele lor. Absența ei din seara aceea era, desigur, tot atât de justificată. II mâhnise puțin numai fiindcă era neprevăzută și nu-i cunoștea cauza. Despărțiți mai tot timpul prin programul lor de viață, îi plăcea cu deosebire ora meselor în serile fără oaspeți, singur cu Elena și Norica cum și dejunurile intime cu Elena, guvernanta și copilul. Se simțea atunci posesorul femeei și al băețelului.

Lipsa Elenei din seara aceia venia din împrejurarea că Marcian rămas cel din urmă, uitase ceasul discutând muzică. Elena, de când cunoscuse pe Marcian, renunțase cu totul la pian. Era un sacriiiciu care arăta progresul gustului ei muzical, nu se mai mulțumea acum cu acea executare mediocră. În schimb Marcian stăruise pe lângă ea să studieze acompaniamentul, care, zicea el, e o artă aparte, și pentru care, o asigura că are destulă pregătire technică și aptitudini.

Într-o Joi, când muzicanții reținuți de un concert în oraș întârziau, cum în așteptare stau singuri și cam fără subiect de vorbă, ceeace da loc la pauze și suspensiuni — muzicale de altfel, — Marcian cu una din acele mișcări spontane pe care le avea uneori, se repezise la vraful de note și deschizând pianina așezase zorit pe Elena, apoi alergase în hali după faimoasa lui vioară, de care era nedespărțit și o silise să-l acompanieze. Pentru a o recompensa îi acordase la urmă „Papillon”, acea jucărie minunată din Grieg, asupra căreia se exercită și virtuozii și diletanții, și pentru care Elena avea predilecție. Subt mâinile lui Marcian, melodia dispărea, se reconstituia însuși sborul fin de aripi; erau fluturi de vară fără trup, numai cu azur pe fibre de mătasă; apoi jse disolvau și plutea numai ideia abstactă. O minune în adevăr! Marcian dase apoi Elenei mai serios de lucru. Se arăta un prolesor răbdător dar și autoritar, cum era totdeauna când era vorba de muzică. Astfel readusese pe Elena în cadrele active ale muzicei, dar la un loc unde nu putea fi jignită de nici o imperfecție. Un mic incident însemnase una din acele ședințe. Cum Elena la un St-Saens buclucaș nu prindea de loc o pauză — cam grea ce e drept — o pauză de semiton pentru a intra deodată cu acordul, Marcian accentuând ritmul cu arcușul o lovise peste umăr din greșală.

Elena, palidă, crezuse că a făcut acolo la pian o greșală care merită enervarea și Marcian se socotise — deși nevinovat — cel mai mare bădăran. Scurt moment dramatic, soluționat de gestul lui Marcian de a săruta acolo pe clape mâinele Elenei, cerând grațiere.

În seara aceea Marcian uitase ceasul și Elena nu i-l adusese aminte. Ar fi servit un aperitiv dar se temea să nu-l facă atent asupra întârzierii indiscrete. L-ar fi oprit la prânz, dar un rest de snobism o îndemna încă față de el la aparatul fastuos al dineurilor de gală. Spre zece, tot distrat, tot inocent dar flămând, plecase. Abia la ședința următoare se scuzase și făcuse haz de incurabila distracție artistică, cerând să i se spună ceasul sau să i se dea de mâncare la o viitoare ocazie.

Primul svon public anunțase Concertul din Bach pentru Noembrie. Amânat pentru Decembrie, intervenirea Iul Marcian trimisese data mai departe. Lăsând să treacă epoca neserioasă a sărbătorilor, rămăsese pentru Ianuarie. Un adevărat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din prudență chiar ziua în comitet intim, dar nu se preciza. Trebuia respectată cifra neprevăzutului. Neprevăzutul se arată grăbit să intervină. Muri subit țața Gramatula, acea mătușe, soră mai mare a lui Doru Hallipa, tatăl Elenei, care fusese pentru Elena un fel de mamă adoptivă.

Moartea țaței Gramatula nu era un incident de ordin secundar. Poate că în alte familii, fie din lipsă de mijloace, fie din antipatie pentru tristeți suplimentare, ar fi fost trecută cu vederea; aci însă în casa Drăgănescu doliul își desfășura toată pompa. Gramatula lăsase, dealtfel, un testament, important chiar pentru o avere ca a Drăgăneștilor. Instituise pe Elena unica moștenitoare și executoare a unor dispozițiuni cu privire la uvrieri.

Era firesc ca festivalul să fie amânat din nou și nu numai pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu protocolar. Din pricina concertului Elena reduse protocolul la minimum. Totuși trei luni de doliu strict, deci trei luni de amânare. Audiția era astfel asvârlită în primăvară.

Elena fusese sincer îndurerată de moartea Gramatulei. Plecase de îndată la Prundeni cu bărbatul ei și cu Mika-Lé, de care avea nevoie pentru secretariatul doliului. În schimb, Mika-Lé căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei mătuși, care totuși, în viață, nu putuse suferi pe fata din flori. Față de aceea pricopseală d-ra Norica cu sufletul ei de mică cerșetoare își amânase fără termin ura împotriva Elenei.

Locuința Gramatulei nu era la conacul frumos din Prundeni, unde copilărise Elena, ci era așezată între coșuri de fabrici, în miez de uzine. Cu sânge grecesc curat, mătușa iubea mai mult negoțul de cât pământul și sgomotul o încânta. -Trebuise câteva săptămâni pentru ca totul să fie terminat acolo la țară. Monumentul binefăcătoarei se ridicase repede, solid și simplu. Moștenirea, care creștea cu mult averea personală a Elenei și îi mărea independența materială, o mulțumea mai mult acum decât ar fi mulțumit-o altă dată. Până deunăzi era absorbită cu totul în comunitate. Rece, metodic, lucra numai pentru binele general al familiei. I se desvoltase acum în urmă un sentiment de personalitate. O stare mai mult sufletească probabil, de oarece averea lui Drăgănescu era cu totul la dispoziția ei. Pe acea avere n-o confunda însă cu moștenirea de acum, căreia, fără să știe de ce, îi făcea loc aparte.

Pe când Mika-Lé scria nenumărate adrese îndoliate și convocări de advocați, Elena găsia timp să trimită pe elegantele ei cărți de corespondență un cuvânt de amintire tuturor interpreților, începând, firește, cu Marcian care, prin câteva telegrame călduroase, se arătase tot atât de bun amic cât de mare artist. Elena rămăsese în ultimul timp cam singură acolo, de oarece expediase pe Mika-Lé, iar bărbatul ei, cerut de afaceri, lipsea des la București.

Într-unul din acele drumuri, Drăgănescu la întoarcere scoborâse din automobil pe Marcian ca pe o surpriză de preț.

Artistul, cam dezorientat de această răpire, nu putea totuși refuza invitarea stăruitoare a lui Drăgănescu, care gândea că Elenei trebuie să-i lipsească mult cercul ei muzical și, în dorința de a-i face plăcere, găsise curajul acelei inițiative. Elena, e drept, nu se așteptase de fel la vizita lui, așa încât fusese un prim moment de șovăire, urmat de mulțumire reciprocă.

Curiozitatea lui Marcian fusese curând deșteptată de atâtea lucruri noi. Elena ar fi voit să împiedice șuieratul sirenelor și vâjâitul rriașinelor dar Marcian găsia în ele numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, dar și anume armonii noi foarte interesante pentru urechea lui de compozitor.

Nu simfonia motorului speculată îndestul de muzica modernă, ci unele elemente de sonorități, unele combinații de sunete, unele ecouri și resonanțe ce-l pasionau în chip particular.

Trecând în revizie întreaga instalație pentru a o arăta oaspeților, ziua aceia fusese o adevărată luare în posesie pentru Elena. Țața Gramatuia, bătrâna fecioară bărbătească, își aducea astfel, contribuția concertului din Bach. Vizita lui Marcian, tot prin îngrijirea simpatică a lui Drăgănescu, se reînoise de două trei ori.

La București Joile fusese reluate pentru primire de condoleanțe întâi, apoi pentru reunirea muzicanților risipiți. La început, fără absolut nici un fel de muzică.

Curând însă instrumentele mute păruse Elenei triste și ea cea d-întâi deschisese o pagină de acompaniament într-un ceas când era singură cu Marcian. De atunci, înapoia storurilor dese și ușilor ermetice, în umbra îndoliată care făcea apartamentul mai tainic, se auziau sunete de orgă sau plângeri de arcuș discrete, reculese.

Acele ecouri surprinsese plăcut pe Drăgănescu, care nu vroia monotonie și mâhnire în jurul Elenei și ar fi dorit bucuros ca și negrul mat al hainilor ei să fie suprimat, dacă eticheta ar fi îngăduit-o. Marcian era mereu preocupat de sonoritățile auzite la Prundeni. Făcea Elenei lungi dizertări asupra misterelor armonice. Era obsedat de un ritm nou. Scria adesea pe margine de caete muzicale, micile semne cabalistice ale unei „bucolice.” Firul melodic agrest trebuia să răsbată prin țesutul complex al unor multiple filoane de ansamblu, după altă concepție însă, ca cea reconstitutivă a lui Strauss. O evocare măestrită. Caută să arate Elenei, care e elementul sentimental și care e cel mecanic în acelaș sunet, apoi care sunt sunetele pur materiale și care cele emotive ale aceluiaș acord. Le denunța succesiunea sau Ie disocia prezența simultană. Exemplificând din Strauss și din propriiile lui compoziții, semnala diferența între muzica reconstitutivă și cea evocativă, ce-l preocupa. Elena asculta fără să înțeleagă tot, dar cu o atenție ce-i stimula verva și cercetarea, li mai arăta apoi gradațiile infinite cuprinse de o singură notă muzicală, cum și ecourile desprinse din ea și valorificarea lor pentru sunetele următoare. Surprinderea ei pentru acele minuni îl încânta. Era o școală muzicală cu totul diferită de lecțiile banale de pian luate de Elena prin pensioane. Era și o recompensă de un gen nou a pasiunei ei pentru muzică. Prezența lui Nory și Mini era acolo asemeni corului antic, simpatică și necesară.

Ada și Maxențiu se arătau și ei foarte mâhniți cu prilejul doliului. Se socoteau ca un fel de rude, e drept că în numele unor argumente foarte delicate: ex-logodna lui Maxențiu și veria lui Marcian. Rezulta însă o nuanță foarte cuviincioasă de raporturi.

Elena primise chiar o misiune de caritate, pe care o împlinea cu zel în amintirea Gramatulei, căreia, dealtfel, nu-i lipsea nici grâul fiert depe moșie, nici azima morilor, nici un fel de datini. După rugămintea Adei, Elena își luase asupră-și să decidă pe Maxențiu pentru plecarea jla Leysins. Prințul, însă refuza cu îndărătnicie blândă.

Marcian era și el mișcat de starea lui Maxențiu care se stingea pe fiecare zi. Elena și Marcian inventase pentru acel scop existența unei prietene, ce s-ar fi aflat la Leysins și trimetea deacolo referințe încântătoare, începând dela călătoria lesnicioasă, la orice alte detalii de peisagiu și tratament. Povestea era alimentată cu date precise luate de Ada la sanatoriul din localitate, așa încât numai învelișul era romantic.

Povestea fictivă era acum o bună camaradă a Elenei și a lui Marcian care combinau împreună ultimele ei noutăți în forme cât mai poetice, deoarece Maxențiu era mereu în faza lui seralică. Ada susținea complotul din toate puterile, speriată de scăderea prințului și ne mai având nevoie de prezența lui acum când Elena și Marcian erau o platformă solidă de onorabilitate. Marcian urma să creadă pe Ada o femee foarte de treabă. N-o putea vedea decât parțial și așa cum voise ea să i se înfățișeze. Partea vulgară și vițioasă a firii ei scăpa de sub observația lui naivă și optimistă.

Elena nu știa nici ea nimic pozitiv rău de Ada, dar în școală cași în societate o socotise până atunci ca fiind de altă speță cu ea. Acum se simțea dispusă spre concesii. O găsea, dealtfel, foarte corectă în ținută și foarte sinceră în solicitudinea ei pentru Maxențiu.

La propaganda de plecare Maxențiu opusese la început Elenei o tăcere misterioasă sau replicase misterios că se simte toarte bine. Avea convingerea suavă că Elena numai din interes sentimental doria plecarea lui, credință, pe care o purta ca pe un talisman în sensibilitatea lui maladivă și care-l întăria în decizia de a rămâne aproape de ea. În afară de teama hemoptiziei, teamă acum resemnată, nu-și da seama de starea lui. Febra la ore fixe era acum înlocuită cu un fel de morfinizare a organizmului care la termometru corespundea cu două trei linii permanente de temperatură. Sfârși însă prin a se convinge că „ea“ cu dinadinsul vrea ca „el“ să plece. Decise eroic că o va asculta, dar trebuia prudență pentru a nu pune în evidență sentimentele și pentru a evita comentariile. De aceea prințul lua un aer din ce în ce mai secret și mai exaltat. După multe ezitări și calcule, într-una din zile, luptând cu scrupule și obstacole imaginare, Maxențiu combinase timpul și spațiul și găsise momentul de a fi singur cu Elena. Elena, ce nu-și da seama de acel calcul, se bucurase că Maxențiu are să-i spună ceva, probabil tocmai în chestia Leysins. Așa de aproape însă de fantoma ce se apleca spre ea și depe buzele căreia ieșea o răsuflare slabă și deasă, Elena simțise că amețește. Marcian atent se săltase spre dânsa, oprit însă cu un mic semn de Elena. În aiurarea lui, Maxențiu interpretase emoția Elenei favorabil, iar intervenția lui Măr-’ cian drept indiscreție.

Spusese Elenei grăbit și confidențial că a decis să plece, ca pe o replică la dorința ei secretă și subt un pretext stângaciu se sculase de lângă dânsa ca să n o compromită. Față de rezultatul bun Elena, prin aprobare, se făcuse complice cu dulcele secret și cu drama imaginară a prințului.

Maxențiu plecase apoi pe loc, luând arbitrar pe Ada nedumerită și reluzând întrebările lui Marcian. Era turburat de o închipuită mare scenă, agitat de tot felul de simțiri exaltate și diafane totuși și mereu misterios. În felul acesta poetic se decisese plecarea așa de vulgar disputată cândva a lui Maxențiu. Fusese însoțit până la frontieră de Ada, care convinsese pe Lică să facă un turneu în Ardeal subt cuvânt că la Temișoara vor găsi cai frumoși ungurești; mai departe Maxențiu era însoțit de doctorandul ce-l îngrijise și acasă, cu misiune de a-l instala. Un bolnav fragil, un client întârziat, acel blond livid ce pornea la Leysins, de unde firește amica fictivă a Elenei plecase de curând vindecată. Sperau oare cei ce-l trimeteau în vindecarea lui? Sau un egoism inconștient îi îndruma să înlăture din decorul lor acea efigia melancolică, care, fără nici o rezonanță acum către înconjur, se putea mai lesne dizolva în izolare. Moartea fiind operație repugnantă, era salutar gestul lor de a transporta pe condamnat într-un azil anume pregătit.

Elena comentase cu Marcian ciudățenia procedărilor lui Maxențiu. Marcian surâsese indul-

gent și semnificativ și Elena înțelesese abia atunci

aluzia absurdă a bietului exilat. Incidentul lă

șase în urma lui un parfum frumos de amor și

de spaimă. II respirau reculeși. Așa cum parfumul

florilor acumulate proaspăt pe un mormânt străin,

face pe cei sensibili să se simtă cu o plăcere

dureroasă încă mai vii.

XV

Pe măsură ce repetițiile se înmulțeau și răspunderea se desemna, Marcian devenea mai autocrat și executanții mai subjugați. Se întâmpla acum ca observații destul de severe să pornească dela maestru către unul sau altul. Mai nervos, cu cât era mai interesat de buna reușită, Marcian trecea peste convențiile mondene, așa cum ar fi făcut-o pentru un concert public. Elena îl susținea tacit. În marele public participarea lui Marcian făcuse impresie, propagată pe două căi: Agenția Stuart și colportajul de salon. Invitațiile, foarte căutate și înainte, acum își urcau valoarea vertiginos. Se emisese chiar ideia să se facă invitații plătite cu beneficiul destinat unor societăți de binefacere și propunerile abundau. Versiunea asta nemulțumise pe Elena, care ar fi curmat-o, dar nu știa dacă Marcian nu era cumva partizanul dacă nu chiar promotorul ei. Cu multă precauțiune își manifestase dorința ca audiția să rămână o recepție particulară.

Marcian se arătase cam susceptibil și se apărase ca un culpabil de o vină, pe care în realitate n-o avea. Se isca între ei un mic malentendu așa cum se întâmplă în faza d-întâiu a celor mai bune raporturi. Plutea o melancolie, deși nimic nu se schimbase. Cum și Elena și Marcian se simțeau vinovați, deși fără de vină, era un prilej pentru o acordare deplină, care nu întârziase. Totul fusese curând luminat și proiectul absurd era acum subiect de glumă. Tocmai putința asta de limpezime era una din calitățile cele mai simpatice ale muzicantului. Prin lipsa de „funduri suprapuse”, ai fi zis că nu e artist, așa cum prin firea dubioasă permanent și chiar sie-și, Greg pictorul era și artist și clerical. În schimb. Elena era tot mai iritată împotriva d-rului Rim. Lipsia mereu și Marcian, foarte nemulțumit, nu protesta din politeță. Franco suplinea pe Rim cum putea dar atrăsese atenția Elenei că era tot timpul ca titularul să fie prezent. Elena, prea ocupată, nu se putea duce la Rim și prefera chiar să nu meargă pentru a nu mâhni pe Lina dând doctorului lecția meritată.

Decisese să trimită un ultimatum dar amâna din grijă pentru Lina. Comisionul căzu asupra lui Mini, care tocmai avea intenția să se ducă peacolo. Dealtfel, mesagiul Elenei avea forma unei scrisori categorice, pe al cărei conținut Mini nu era obligată să-l cunoască.

Rim lipsia dela repetiții ocupat cu chestii grave. Avea și el drama lui. Mâhniri și bucurii succesive îl oprise dela muzică. Alte vibrațiuni puneau în mișcare pe d-l Profesor. Atunci când Sia crezuse că e chemată de Lică, în așteptarea ei nerăbdătoare se arătase tirană și maltratase pe Rim cu vorbe necugetate și cu atitudini disprețuitoare. Rim înălțase psalmi de pătimire. În dreapta lui cuminție socotia pe Sia drept oaie rătăcită. Avea însă lungi socotințe cu sine despre ce era de făcut. Aflase despre scrisoarea trimisă de Lică fetei. Era oare bine să încerce un demers pe lângă acel tată așa de scump pentru a-l readuce sau trebuia să caute a slăbi dragostea filială a Siei, acum mai ales când el îi oferea o altă dragoste, ce putea înlocui cu atât avantagiu pe cealaltă. În pantomime interioare fără de oglinzi inoportune și cu o gustoasă cercetare de sine Rim se desfăta la ideea bucuriilor, pe care le putea da Siei.

Scoborând astfel în subteranele conștiinții găsise gândul mântuitor de a se sluji de minciună. Cu mâini lungi întinse ca o suplică spre Sia, Rim îi povestise că a întâlnit pe Lică ce l-a însărcinat să-i spună că nu o mai poate chema la dânsul nici chiar pentru o vizită din „anumite pricini”. Lică l-a împuternicit pe el, Rim, să aibă grijă de odorul, de care-l despărțiau acum „unele împrejurări”.

Rim predica astfel fetei într-un stil, care nu era deloc cel al lui Lică, riscând minciuni foarte bine înrudite însă cu adevărul. Sia nu știa să facă distincții. Așteptase pe Lică și nu venise. Dela nădejde trecuse brusc la parapon. Nu se îndoise de cele spuse de Rim. Înțelesese bine două lucruri: că Lică avea acum alte socoteli și că pe ea o lăsa moșului. Mâhnirea și necazul cotrobăiau prin sufletul ei opac. O mare iluzie se sfărâma în blocul acela. Ura acum deopotrivă și pe Lică și pe Rim. Ura pe toată lumea. Drept exprimare acelor simțiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi răspunsese numai: — Marș! Rim se retrăsese cu demnitate și cu speranță. Avea un surâs enigmatic de maliție și indulgență. Sia, cam îngrijată că a ocărât pe cel de care avea nevoie, nu avusese totuși nici un cuvânt de revenire: — Fecioară țărei — suspinase Rim dar cu încredere în viitor. Se simțea înțelept ca un Solomon-rege, pe care l-ar fi sfidat o sclavă favorită. Chiar făptura lui și-o simțea cu înfățișarea solemnă și biblică și retrăgându-se prudent după apostrofa Siei, pașii lui îi păreau a suna august pe mozaicul coridorului ca pe lespezi de porfiră. Rim era un luxurios al închipuirii. Palma fecioarei pe obrazul lui slab ar fi luat apucături de voluptate brutală. Rimul cu dinții galbeni, lungi și rari, miop și prognatic, era numai o mască pusă în glumă „scumpului eu“,altui Rim .frumosului”. D-ra Sia nu se putea să nu-l vadă până la urmă așa cum el se închipuia. Fecioară capricioasă! se biciuia Rim cu delectare. Minciuna lui îl mulțumia însă așa de mult, atât era de convins că Sia se va întoarce spre el, încât își amintise de repetițiile audiției Bach, cu oarecare remușcare.

Mini se pregătia să-și îndeplinească dubla ei misiune: aceia de a da Linei alarma, pe care nu i-o dau ceilalți și de a duce lui Rim scrisoarea Elenei cu privire la concert. La dezordinea de idei, pe care i-o pricinuise marele secret de familie: Lică-tată, Lina-mamă, Sia fiica lor, se adăoga ceeace Mini numea incestul lui Rim. Predomina însă spaima ei nelămurită.

Circumstanță că Rim și Sia nu cunoscuse secretul Linei îi părea în adevăr atenuantă. Ce va fi însă atunci când vor afla, afară numai dacă Lina mereu sclavă nu va avea gestul biblic de a-și conduce fata în cortul patriarhului! Altfel, jocul celor doi era primejdios! Mini își zicea că poate vede ea lucrurile prea tragic și totodată se simțea zorită spre sfârșitul tragediei. Era neastâmpărul furtunii pe care o simți că vine, care te apasă și pe care ai vrea s-o vezi trecută fie chiar cu ravagiile ei.

Pe drum spre Rimi, Mini se bucură că are pretextul scrisorii și totodată luase decizia că nu va vorbi nimic imprudent. Cel mult va lua atitudinea, pe care o sfătuia lui Nory, atitudinea care pune întrebări, deschide patenteze, naște indicii și dă bănuieli. Se bizuia pe cuvintele ce vor cădea fără voie. Avea dorința de a li Linei de ajutor dar cu speranța că o vor ajuta împrejurările. La început concursul de împrejurări păru a fi puțin amabil și gata să o întoarcă dela ușă. La soneria ei timidă întâi, apoi întărită nu răspundea nimeni. Stărui prin partea bucătăriei dar și acolo era pustiu. Pela ferestre nu se ivea nici un cap. Lipseau oare toți, la trei abia după dejun. Ideea de a pleca fără să-i vadă păru deodată a-i conveni. Va lăsa scrisoarea în cutia de poștă. Demersul ei i se părea acum suficient. Își mări în minte dimensiunile bunelor ei intențiuni neîndeplinite. Vestitul schampoing al lui Pilat îi liberă conștiința. Se spală deci pe mâini de toate misiunile. Totuși, tocmai pentru că era decisă să plece, mai întârzie un minut. Era în curte în dreptul culuarului odăilor din fund legat cu sala mică a bucătăriei... Par-că deslușia pe cineva prin perdele. Storurile trase pe inele lăsau între ele spații mici. I se păru că e baba, dar, care, în loc să vie spre ea se îndrepta spre odăi... Poate vroia să-i deschidă, prin față! Vru să pornească și ea într-acolo dar umbra mișca acum din nou înapoi... Tot pe la bucătărie venial... Nu se arăta însă nimeni și aceeași umbră se agita neorânduit, când oprită pe loc, când pitulată, când lunecând repede. Cine știe ce luptă a babei cu vre-un șoricel sau păianjen. În orice caz nu părea a se ocupa de ea. Mini avea acolo în plină zi o ciudată impresie de mister. Jocul acela de umbre era încă mai bizar în plină lumină.

Prin storuri umbra se vedea acum nemișcată. Mini se duse și sună iar din față apoi imediat trecu și bătu la ușa din dos. Erau ultimele demersuri făcute în pripă, înainte de plecare. Însfârșit, umbra mișcă spre ușa de serviciu. Tot baba fusese; Mini o zări deslușit prin ultimul geam.

O altă umbră însă se strecura repede pe coridor spre interiorul casei. Acum apăreau toți deodată! Se auzi din față și glasul bunei Lina dar silueta proiectată pe umbra perdelelor după plecarea babei nu fusese a ei.

Buna Lina rezemată într-un baston se căina din prag. O durea mereu piciorul și ațipise puțin... Dar necazul cela de babă, ce păzia!

Baba ieșise și ea în ușa din dos cu un cap holbat. Bine zicea Lina că nu mai era în firea ei. Lina pofti pe Mini în odaia de culcare. Când intrară în vestibul ieși din biuroul lui însuși d-rul Rim. Așa dar toată lumea era acasă!

— Am o scrisoare pentru dumneata! —îi răspunse Mini scurt. Acea afacere i-l făcea nesuferit. Avea unele scrupule. Fie că Rim nu era consanguinul Siei, erau însă în judecata lui Mini unele căi grozav de intime, pe care soțul și fiica Linei se întâlniau în vinovăția lor. O desgustase.

Desigur era destul de deprinsă cu astfel de cazuri din svonul public: X e amantul cumnatei, Y trăește cu fata nevestei, etc... Fapte diverse destul de frecuente și banalizate de scepticismul public. Când ești însă confruntat cu ele îți fac altă impresie și scepticismul public nu împiedică ca X, Y, Z, să trăiască într-o tragedie.

Rimii, ce e drept, nu erau din aluat tragic. Pe buna Lina o puteai lesne închipui tolerantă, Sia cea rudimentară nu-ți desvolta indignări iar Rim îți da nemulțumire mai mult prin persoana lui. Animal de o speță intermediară între genul feroce și cel domestic, având dinții unora și esofagul celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunțat al vițiului, fără curaj în imoralitate, dar repulsiv și răutăcios.

Totuși d-rul Rim nu cunoștea secretul Linei. Nory asigurase pe Mini de acest lucru... D-rul Rim nu știa, deci continua... Și dacă ar fi știut? Lui Mini îi era mereu frică, o frică lucidă cași misterul umbrelor chinezești la lumina zilei.

Buna Lina povesti lui Mini dela capăt pățania ei cu piciorul. Confuză în vorbă ca de obiceiu amesteca durerile fizice cu necazurile celelalte, toate răsbătute de plângeri împotriva babei care se ramolise de tot. Trebuise ca ea din somn să audă soneria înainte ca baba să se urnească. Mini lăsa să-i scape ocazia asta bună de a face oarecari insinuări.

Apoi Lina amestecă darea de seamă a unor depuneri de familie, la care luase parte și gemenii Hallipa, cu alte doleanțe. Acest amalgam era chiar starea de spirit a bunei Lina, care primea toate lucrurile fără a Ie coordona și povestea laolaltă proiectele ei materne de a mărita pe Sia cu unul din gemeni, cu mizeriile îndurate dela obraznica ceia de fată, pe care Rim o încuraja. Deși foarte suferitoare, se vedea că Lina era obosită de necazuri. Mini o privea cum suflă greu și își zicea că toată viața va sufla așa din ce în ce mai greu... și atât! Renunțarea Linei o cuprindea și pe ea; faptul că Lina o să moară într-o zi de astmă n-o speria. Mai teamă i-ar fi fost acum să vorbească.

— Nebună asta de fată stă bufnoasă, fiindcă Lică nu se poate ține de ea’ li e destul de bine aici.., Rim o menajează chiar peste măsură.. Dar dumneaei îi tună și toți suntem întorși pe dos... Abia s-a așezat și Lică... Acum e profesor și prieten bun cu familia Prințului Maxențiu.

Lina avea astfel de expresii fericite și un fel de a înfățișa totul, care curma orice comentariu. Mini se sîmția dezarmată. Orice intervenție apărea de prisos. Se interesă de profesoratul lui Lică. Nu și-l putea închipui... Dar Lina declară că Lică era tot băiat bun și drăguț ca înainte, cu toată situația lui așa de frumoasă... Cam ridicolă buna Lină, în adevăr!... Așa dar Lică se schimbase fără să se schimbe. Era același care fluiera demult pe lângă garduri, care deunăzi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera ușor pe buze în atelierul D-lui Paul și între dinți în urechea prințesei Ada. Cât despre pasiunea fetei greoaie pentru tatăl sprințar, ea era o stare de fapt fără comentariu. Cu ideia lui Lică profesor, Mini nu părea a se identifica; nu mai puse însă nici o întrebare. Îi era deodată foarte lene și uitase aproape preocupările cu care venise. Tocmai atunci baba, fără ca să i se fi auzit pașii în meșii de postav, vîrî capul prin ușă și răgușită șopti: să poftești din fată că a venit intendentul.

Mini fu de părere ca Lina să cheme pe intendent, ca să nu se mai ostenească dar Lina se și sculase. Baba rămăsese după ușă. I se vedea laba sbârcită și neagră a mânii și vârful broboadei. Ai fi zis că stă acolo gata să lovească pe Lina cu ceva în cap... Cu ce s-o lovească!... În ce fel era Lina vinovată față de babă... Impresii I sau unele idei neînchegate bine, leneșe încă, dinapoia gândului. Acum papucii babei se auziau târâș- pe coridor. Plecase... Ba nu !... iar se întorsese. Mini, ridicând ochii, o văzu grebănată și uitându-se la ea lung. Ce vrea ?... Știa că a văzut-o adiniaurea prin geamuri și vroia s-o ucidă pentru că dovedise crimele din casa lor blestemată...

Baba înfățișa acum tot basmul rău întrevăzut de Mini. Stând în mijlocul odăiei, baba se uita mereu țintă la ea. Apoi se apropie de masă și luă călimara, pe care o duse Linei în vestibul. Atât!... O aduse însă la loc și se opri în fața scaunului lui Mini, uitându-se acum la ea deaproape. Nu spunea nimic, aștepta!... Mini se trezi că-i spune ea din senin babei:

— D-ta ai slujit pe cucoana Lina și acum îngrijești și de d-ra Sia, fata dumneaei. Nu se gândise cu răutate la astfel de cuvinte. Le pronunțase mașinal... pentrucă baba aștepta acolo în fața ei fără rost... sau pentrucă venise pregătită să vorbească și nu cutezase să spună Linei nimic... sau pentru ca să afle dacă baba știe... sau numai răspunsese întrebării mute, pe care i-o făcea baba!

Baba întâi rămăsese tâmpă. Apoi își plesnise tare palma aspră peste obrazul sbârcit și ieșise în brânci ca o turbată, mică, cocoșată, cu un petic de șal sdrențuit, cu rochia târâș, alerga pe coridor. Mini se sculase și din ușă se uita după ea. Părea că patinează; un picior luneca mult înainte și cellalt sărea după el. Ca o vrăjitoare pe o mătură sau o mumie pe un sky șchiop.

Așa dar baba nu știa! Rămăsese turlacăl... Dar baba știa altceva... și cele două lucruri la un loc o făcuse să fie apucată de rele. Ce va face acum baba?... Va amuți din spaimă... sau va vorbi?... Socoteli mintale repezi de oarece Lina se întorcea.

— Te-am făcut să aștepți! — se scuză, picând pe un fotoliu, apoi se sculă iar să închidă ușa, mereu robotnică.

Mini se uită după ea cu ochi, pe care îi simțea cum sclipesc mii de forme, culori și lumini, ca un buchet de artificii. Apoi tot așa de iute privirea i se stinse. Auzi pe Lina cum îi spune: acolo pe coridor e odaia fetei ceia!

Da 1 gândi Mini. Tocmai unde pândise baba. Placid, Mini reconstituia faptele.

— Pe babă o ai demult... dela Tecuci?

— Nul... Mai dincoace 1... Dar tot mi-e destul!

— Are să intereseze pe Nory noutatea că d-l Lică dă lecții, zise Mini la întâmplare.

— Lecții de echitație. Știi! El e dela cavalerie 1 complectă Lina îngâmfat și iar se sculă și se duse alături în cabinetul medical de unde aduse o fotografie a lui Lică în uniformă de cavalerie.

— Dacă o vedea tata ceia, mi-o lua!

Lina o credea pe Mini la curent cu aventura ei sau nu? Îi vorbea ca unei inițiate, sau cum?

— Știi, Lina, că am adus doctorului o scrisoare dela Elena. II roagă să vie la repetiții sau să o aaunțe într-un fel. Acum când are pe Marcian va fi un concert strălucit.

— Rim are de gând să se ducă acum regulat.

Lina părea oarecum geloasă de precăderea muzicală a lui Marcian și ofensată că Rim era controlat. Peste puțin Mini se sculă să plece. În poartă își zise: e o prostie să vrei să faci oamenilor bine! Apoi: am nemerit oare un flagrant delict?...

...Mai bine că n-am spus nimic Linei și m-a slujit împrejurarea! Se gândea că acum baba o va înlocui și Lina va fi informată.

— N-am să viu mult timp pe la Lina.

... Trecu apoi la alte gânduri ale ei cașicum interesul pentru acele fapte i se topise și teama i se irosise.

XVI

Pe când la Drăgănești dura repaosul, melodios, toate furiile deslănțuite bântuiau casa Rim. Baba, care nu murise subt spaima blestemului căzut acolo, spusese Linei ceeace știa și așa cum știa ea să spună. Întâia grijă a Linei fusese: ce-o să zică Lică ce-i încredințase fata! Abia pe urmă se văicărise asupra faptei: cum dusese păcatul pe Rim?...

Indignarea nu-și făcea loc decât anevoie, din lipsa de gelozie și dragoste, din firea ei pasivă și din aceea vină a ei inițială, păcatul de tinerețe, de care se împiedicase toată viața, păcat speculat de Rim dar mai ales întreținut de ea singură. Nici ea nu era basma curată I... Ea doar adusese în casă pe fata lui Lică!... În felul ăsta buna Lina sosia dezarmată la locul delictului.

Dar ce era acum de făcut? Căci ceeace i se părea deslușit era că trebuie făcut ceva... Cum să trimită fata de acolo fără știrea lui Lică?... Cum să spună lui Rim să se astâmpere?

Ici colo o apucau și toiuri de indignare: ce neobrăzare pe nemernica de Sia I Ce nerușinare pe păcătosul de Rim? În casa lor I... O fată ocrotită de ei 1... a lui Lică 1... Căci era bine înțeles că nici Rim nici Sia nu știau despre maternitatea ei.

Puțină ei dragoste pentru Sia și purtarea de totdeauna a fetei cu ea făceau ca reacțiile materne să-i lipsească conflictului. Drama era astfel mult simplificată dar totuși există. Lina avea o noțiune precisă a greșelilor fiecăruia separat; amestecate însă la un loc, o încurcau. Dacă Lică ar fi venit acum să-i spună că Sia e o străină ar fi răsuflat desigur ușurată, dar nu i s-ar fi schimbat prea mult supărarea.

Prima ei fază, deci, după descoperire fusese de toropeală. O îndelungă oboseala o copleși. Mai apoi abia o apucase un fel de necaz cicălitor către cei care stricau toată treaba și-i dau urât de lucru. „Când e așa de greu până să te vezi liniștit I... Ce le trebuia lor acum un astfel de sdruncinl... Și baba aceea nesuferită cu pândă ei I... Se amesteca în treburile stăpânilor 1... Acum pândia, desigur, iarăși să vadă ce are să se petreacă!... Aștepta cine știe ce?... Parcă Lina știa singură ce are să facă! Fibrele ce simt și dor. Lina nu le avea, iar cu mizeriile omenești era deprinsă, apoi era o fire grămădită ce se înăbușia; de aceea imboldul d-întâi al mâniei care spulberă nu-l avusese.

Înăbușindu-se, scotea însă aburi. Întâi turtită de cele ce aflase, acum începuse din ce în’ ce a pufni și a căuta pricină tuturor chiar și lui Rim. Atitudinea ei păruse celor doi suspectă. Profesorul se uita cu ochii lui de chinez la Sia, care căta pe subt pleoape. Era ceva!... Dar ce?... Nu știau! De aceea nu cutezau să ia atitudine, așa că — lucru neobicinuit -— pufnelile Linei se treceau și se întreceau în voie: Lina își răsufla însă necazul fără explicații; iar în gândurile ei trudite se socotea mereu ce ar fi fost oare bine să facă! N-avea încredere — și pe bună dreptate — în energia ei. Furtuna, care face vârtej pe locul necurat, nu se deslănțuise, așa că răul mocnea pe loc. Nory chemată pentru a fi consultată și pusă încă dela poartă în curent de babă, intrase cu: — să-ți trăiască! — și rămăsese la: dă-o afară! Refuzase însă să se amestece: eu cu mojica aia nu vorbesc! — Așa că buna Lina urmase a-și rumega înainte gândurile necăjite, pe când ceilalți doi se enervau în nesiguranță. Nu se mai auzia vioara doctorului și distracțiile de orice fel erau suspendate.

Voia bună fiind singura ei grație. Lina căpătase o mutră încă mai uricioasă: pământie, cu ochii tumefiați fără de plâns, îmbătrânită. Era circulația rea a sângelui, autointoxicarea!

Odată ce apucase să vorbească răstit; părea că așa-i fusese vorba decând lumea; arțagul era hrana pătimirii ei; n-o părăsia însă grija că: trebuie să facă ceva I Se chibzuise să cheme într-o zi fata și să-i spună marele secret al nașterii ei. Atunci va pleca ea singură deacolo, ceeace Lina prefera din cauza lui Lică. Îi era însă silă de convorbire: te pomenești că plânge măgărița! — La ideia asta Lina ezita. Își amintea din nou traiul îngeresc, de deunăzi, fără a-i cerceta pricinile: „Dacă se astâmpăra măgărița, ce bine era! Au pe dracu în ele! Să nu lase lumea în pace”! — Lina arunca toată vina pe Sia. Se gândea la măritișul fetei cu unul din gemeni, deși proectul era numai în închipuirea ei. „O mai vrea acum să o ia! Bine credeam eu s-o mărit mai iute”. În acelaș timp un fel de indulgență de fată greșita, care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală și amândouă se încurcau iarăși de noțiunea maternității. Atunci buna Lina numai știa ce vrea: — numai să nu plângă I — își zicea la urmă cu o silă mare pentru lacrămi.

Ar fi vrut mereu ca Rim să nu afle secretul: „pentru ea ce se temea de păcatul, pe care-l purta în spinare și pentru el păcătosul, ca să nu-i vină greu”. Credea că în felul ăsta totul s-ar putea încă îndrepta. Nenorocita Lina trebuia să-și dea ei singuri toate argumentele conciliante, pe care de obiceiu le aduc alții. Cu baba nu vorbea. Baba intrase după cuptor și acolo făcea în cenușă tot felul de vrăjitorii pentru blestemul cel mare, dar nu era cuptorul cu hrubă, de aceia pe semne nu prindea vraja. Decum vedea pe Lina ridica mâinele în sus într-un gest de iad și pieire. Părea că stă acolo pe jăratec, sfârâindu-și pielea neagră, pentru că fusese martoră la pierzare.

Baba avea tot tragicul care lipsea bunei Lina, ajunsă în schimb de o cicăleală nesuferită și gata să obosească prudența celor doi și să provoace vre-o scenă din care să iasă ea vinovată sau să iasă cel mult o victimă înecată deabinelea în mocirlă. Lina, simțind că Rim e gata s-o provoace, se decisese și chemase fata. Ca să fie vorbă scurtă scosese caseta prețioasă: —„Uite ce vreai să furi!’ — îi zisese cu bruscheță—„Poftim citește!” — Sia se repezise și învârtea în mâini cele câ-te-va fotografii ale lui Lică a căror vedere îi răscolea mânia și dragostea.

—„Citește!.. Tu ești ceia de acolo!’

Aruncându-și ochii pe act:— „din tată necunoscut!” — Sia avusese un țipăt! — Nu e Lică tatăl meu! — Acest efect, care nu era cel așteptat, nu fusese pe placul Linei.

— „Cine vrei să fie tată-tu! Lică e!... E vorba de mamă-ta.. Eu sunt, nerușinat-o... eu!... Eu care te țiu, te ocrotesc și vreau să te mărit!”

Cuvinte grele, cu un înțeles lămurit și care puteau face pe Sia să între subt pământ.

—> „Să-ți fie de bine! Da asta e poveste veche’! zisese grosolana fată.

Lina înțelesese atunci că Lică i-a vorbit Siei de ea batjocoritor și se ofensase de moarte. Nu-și mai alesese cuvintele, pierduse orice cumpătare și grămădise ocările și pumnii.

Baba pe coridor se așezase pe vine cu mâinile peste urechi, așteptând să se facă pământul praf, iar Rim prevenit"de întrevedere, lipit cu urechia de ușa biroului, nu putuse rămâne neutru.

Intrase în plin pugilat și luând partea celei slabe și fără apărare, scosese pe Sia din mâinile materne.

— Treci în camera dumitale I — zisese fetei cu glasul unei blânde autorități. Am de vorbit cu dumneaei!

Urmase o scenă, care ar fi trebuit să fie culminantă și care nu fusese decât o încâlcire de cuvinte haine, un schimb de injurii mult timp mestecate și acum scuipate în obraz. Rim se arătase superior prin calm și batjocoră. Lina cu fața umflată ca de brâncă, svâcnea anevoie vorbele, îmbâcsite între fălcile contractate. Văzând că pierde teren, Lina dase lovitura cea mare, pe care e drept că nici Rim p-o aștepta.

Era baricada de după care el își apărase o viață întreagă demnitatea și avantagiile. O răsturna acum nebună de femee cu o singură vorbă.

Cu o explozie de plâns sau de tuse Lina spusese: — măgărița asta e fata mea — și așteptase ca din cumpăna greșelilor reciproce să iasă isbăvire. Să fie iertare și uitare și totul să se isprăvească la primărie și la biserică cu o nuntă la care ei să fie nași.

Rim, astfel atacat, șovăise, apoi, luându-și cel mai măreț ifos, zisese stacadat deci sarcastic: dumneata, madame, ai crezut că trăiești cu proștii F apoi ieșise. Nu era decât o atitudine de circumstanță. De fapt, Rim nu știuse. Închipuise poate în râs o romanță de juneță a Linei cu Lică, iar dacă cumva se întrebase vreodată a cui e Sia, nici un moment nu-i venise în minte că Lina ar fi putut avea curajul să o aducă în casă...

Lui Rim ii trebuia numai o fecioară binevoitoare și nu ar fi ales-o dinadins să-i fie fată vitregă. Acum chiar, când știa, căuta să uite nota asta caracteristică. Nu putea schimba împrejurările ce-i procurase ocazia fericită și ca un om cu spirit larg științific primea împrejurarea așa cum venise.

Cât despre Sia nu sîmția nici o legătură de .cucoana„ și în bărbatul unei mame, pe care n-o identifica bine, nu vedea decât pe .Moșu”, ca unealtă de beneficii și de răsbunări.

Filtrul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol și nici iadul cu blestemele lui. Profesorul Rim flirtase la domiciliu, glumă îngroșată din imaginația lui libertină și din bădărănia Siei. Glumă agravată nu de rafinării și complicații psihologice ci de împrejurări.

Lina rămăsese însă buimăcită și cu ideea că Rim și Sia... știuse: așa dar marele secret nu exista. Era un lucru, pe care nu și-l închipuise niciodată, care zăpăcia tot trecutul și făcea în ea întuneric beznă.

Deocamdată, totuși, nimic nu se schimba. Știau toți și totul urma înainte. Baba aștepta mereu sfârșitul pământului și Lina aștepta ca Rim să hotărască ceva.

Să ia o măsură, ori și care. Poate se vor despărți 1... Din pricina ei... sau a lui... sau a vorbelor... sau poate că totul se va îndrepta încă... Lina credea deci totul amânat, în așteptare se învenina tot mai tare. Rim, socotind totul lichidat, sta mai mult pe la Facultate, plictisit că bunul mers al lucrurilor a fost turburat și plin de o prudență înțeleaptă. După două... cinci.. opt zile... în care fiecare ieșia, intra, mânca separat, cu demersuri ascunse, Lina apucase pe Sia în sufragerie și, lovind cu pumnul în masă, îi poruncise să plece. Fata dase din umeri și spusese că nu pleacă decât atunci când o va lua de acolo Lică ce-o adusese. Lina înfuriată răcnise răgușit dar cu puteri nebănuite! Are s-o asvârle în drum! Amenințat în interese Rim apăruse în ușă, cerând liniște și declarând că el poruncește în casă. Alte zile neschimbate urmase.

Lina acum își redusese lupta la un obiect unic. Să plece Sia! Era gândul ce-i venise încă de la început ca cel mai firesc. Atitudinea însă de sfinx a lui Rim și nesimțirea Siei erau obstacole neprevăzute. În mintea Linei nu rămânea înfiptă ideea plecării. Cauzele se ștergeau aproape, era acum o ambiție și un scop în sine. Lina era supărată și pe Nory că n-a vrut să se amestece, credea poate că prin intermediar lucrurile s-ar fi aranjat mai-bine, de aceea nu mai consulta pe nimeni și când întâlnea prietenele se arăta cu ele uricioasă, ceeace le depărta.

În fiecare zi Lina credea că Rim va zice sau va face ceva și în fiecare seară sta prostită de impasibilitatea lui. Sfârși prin a crede că Rim nu a înțeles destul de bine... Ce n-a înțeles, n-ar fi putut spune. — „Dar numai așa se putea explica”. — Că n-a înțeles secretai nașterii Siei!.., deși spus deslușit... Că poate n-a înțeles că Lina știe ce e între el și fată!... Că în sfârșit e ceva neînțeles!...

Îi mai venia ideia că Rim a fost ofensat ca soț de mărturisire și că o făcea pe ea responsabilă de tot. Idei ale slăbiciunii care o dau înapoi și care, confuze, absurde, i se învârteau în capul năuc.

Cu un fel de teamă, dispusă la scuză cum și la iertare, confundând cele două vinovății, a ei și a lor, și atenuându-le una din alta se decisese să vorbească din nou lui Rim, calm de rândul ăsta și serios. Rim, probabil înfruntat de violența ei, nu se înjosea la nici o procedare. Rim aștepta ca ea să vorbească rezonabil, pentru a face apoi cele rezonabile... și Lina, reculeasă, pătrunsă, plină de conștiința faptelor, de răspunderea lor și de grija consecințelor, se dusese în biroul lui Rim, care n-o aștepta deloc. D-rul se ridicase de pe scaunul lui văzând-o, surprins, nemulțumit, cu aerul unui om turburat în ocupații grave, și, solemn, cu ochii pe „buvard așteptase mut. În prevederile Linei probabil intrase ca Rim să-i pună vre-o întrebare. Cum n-o întreba nimic, ceva se întorsese în ea pe dos dela început, dar stăruise în aceleași cuminție.

— Am venit să vorbim 1...

Tăcere din partea lui Rim.

— Să vorbim în chestia asta cu fata... acum când știm cu toții.. toate cum sunt...

Ochii lui Rim coborau tot mai jos dar limba era înțelenită.

— Dumneata să iei hotărârea... și să-i spui să plece.. O să-i dăm de veste lui tată-su... O mică sugrumare a Linei... O să-i dăm și de cheltuială... O s-o primească la școala de mică hirurgie unde am vorbit...

Un gest din mână nervos al lui Rim și atât!... Lina care sfârșise, reîncepu: noi suntem oameni maturi și tihniți... care ținem la reputația noastră... O strâmbătură sau un surâs pe fața aplecată a doctorului.. O strâmbătură probabil... și iar tăcere... Tăcere acum la amândoi.

Lina începuse a da înapoi în bunele ei nădejdi. Așteptase vorbe bune sau rele și acum se întreba ce însemna tăcerea 1 însemna rău sau bine?... Sau poate Rim nu cuteza... sau poate nu credea de cuviință să răspundă.

— Dumneata ce zici? — Aceiași tăcere. Lina rămasă dela început lipită de ușă, acum da mereu înapoi în sufletul necăjit.

— Ce zici ?... Atunci a rămas așa... Așa... să plece fata...

Nu I

—... Cum... nu?... Adică nu-i zici dumneata?...

... Să-i spui tot eu din partea dumitale...?

La ocazii mari Lina spunea lui Rim „dumneata. Acum însă „dumneata se aglomera.

I se păru că pe desenul înclinat al feței lui Rim era un surâs... Negreșit părere!

— Așa atunci 1... zise descumpănită cu ideile împinse încoace și încolo, stângace de trupul ei inutil acolo lângă ușă.

— Nu!... Nu va pleca! — silabisi Rim deslușit. Ridicase puțin capul și Lina văzu bine surâsul... Un surâs proiectat dinăuntru în afară, din disprețul lui de ea și dinafară înăuntru, din maliția planurilor lui, din triumful calculat în sine și cu sine, din nepăsare de altceva și altcineva decât gustul lui... O umbră de surâsuri. Deși Lina auzise vorbele lui clare și bine conturate, nu o isbi înțelesul lor provocator, o isbi surâsul... Își bătea joc de ea... râdea... Și el ca și Lică!...

Fu operația inversă a tutulor intențiilor cu care venise: gravitate, pocăință, indulgență, precauție, bunătate, lașitate, toate se întorceau pe dos.

În demersul ei era pe semne cuprins și ceeace avea să se petreacă între ei. Lucruri serioase și triste: mustrări, iertare, împăcare... poate chiar și înduioșare, acum că Lică o umilise și era pierdut. Cine știe dacă nu și vre-un gest de tandreță .târzie, stângace, neînvățată, — de tandreță ridicolă.

Lina se întorcea deci de foarte departe la tăcerea, la refuzul, la surâsul lui Rim. Vinovăția ei se șterse și se înfipse în ea vinovăția lor, fără gelozie, fără durere, dar îmboldită de batjocoră și de necuviință. Îi ură acum deopotrivă pe amândoi, fără vorbe, fără să mai desprindă fălcile înțepenite cu ochi stupizi fixați pe Rim, cu mușchii învrăjbiți, cu respirația făcută chiag, cu limba groasă ca de venin. Nu i se făcu rău după cum nici babei nu-i venise damblaua, dar cu trupul mai ghebos încă, cu fața sbârcită de necaz, par-că era chiar baba de urâtă. Rim demn, cu ochii ascunși în lături, cu surâsul acela hidos acum tras înapoi, trecu mut pe lângă ea, ieși, și o lăsă acolo caraghioasă. Abia după ce auzi sgomotul ușei mari din față, Lina se urni din loc, trecu și ea prin uși rămase toate deschise până în vestibul, Rim plecase l... Era adevărat că plecase I... La treburi, la plimbare... plecase!

Buna Lina printr-o grozavă surpare de valori deveni rea. Răutatea celor buni, proaspătă neobosită, nesocotită, mereu succeptibilă, mereu agresivă. Ca cineva închis într-o casă necunoscută, încercând pela uși și ferestre bănuitor, cu ochi de asasin; pândind de după colțuri gata să lovească, cu mișcări zăpăcite, necumpătate, dibuind în întuneric și dușmănie, — așa era răutatea Linei.

Baba acum pitic, domolită, cu ochii în broboadă, stând pe ladă, nu mai zicea că pleacă, nu mai zicea nimic. Aștepta cu frica cuiva, care a asvârlit cu gaz și vede că a luat foc. Rim aștepta și el. Ieșea de zece ori pe zi și se întorcea repede, așa fel ca să nu fie și să fie mereu acasă. Deprins cu iobăgia nesfârșită a Linei nu se așteptase să ia lucrurile în felul ăsta. Se temea acum de ea. Lina nu se descleșta, nu vorbea, nu răspundea, învrăjbită, cu mutra cuiva care vrea să dea o lovitură urâtă. Lică, fără presimțiri, își terminase plimbarea în Ardeal cu Prințesa Ada, iar cucoana Vera dimineața, când deschidea geamul, admira casa din față: Halal casă!... Asta casă!... Odată casă!

În adevăr, cu arhitectura ei pompoasă, vopsită proaspăt, cu ipsosurile intacte, la colț de două strade, cu porțile de fier poleite din belșug, greoaie ca un mausoleu de lux, casa iadului aștepta liniștită în margine de trotuar un fulger, ce nu-i cădea asupra.

— Oameni cu stare! Oameni de treabă I — spunea cucoana Vera pentru a se consola că Sia și Lică nu-i mai procurau distracția de după amiază!

XVII

La Elena Drăgănescu într-o zi de moină prin Februarie, Nory intră cu aerul că e purtătoare de mari noutăți. Elena arăta tocmai lui Mini cărți poștale cu vederi poetice trimise de Maxențiu. Prințul luase deprinderea regulată a acelui „memento” și colecția cu cer albastru și munți albi creștea mereu. Nici Marcian nu era uitat de vărul generos, al cărui suflet se purifica tot mai mult și care, îngăduitor cu micile slăbiciuni omenești, trecea peste unele succeptibilități dealtfel imaginare. Salutul scris al lui Maxențiu avea cam aceeași incoherență ca și vorbele și atitudinea lui dinainte de plecare. Ecouri masonice parcă ale unor stări sufletești misterioase. Nory declară că nu înțelege nimic dirjtr-o frază alăturată unui „châlet” ascuns în brazi:—„Dela un cer la altul! Respectul meu n-are margini! Amiciția mă reînvie! Plutesc! Vă puteți bucura!“ Era ce e drept un stil cam confuz. Altele erau și mai alegorice și mai obscure.

Drăgănescu, căruia amabilul bolnav îi inspira o nespusă milă, neputând înțelege, lua de tălmaciu pe Marcian, care citea proza aiurită a verișorului cu un profil grav și cu cellalt malițios. Pasiijnea bietului Maxențiu pentru Elena îi procura ocazia unei permanente și inofensive tachinării. Interpreta frazele obscure și se prefăcea a fi un amic, desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. Amenință cu plecarea și cerea dreptul de a scrie. Deși cordial și glumeț, subiectul tachinării lor era nou și gingaș, deaceea rămâneau adesea șovăitori și gânditori în comentariul lor. Atunci de comun acord și cu o reculegere sinceră plângeau pe bietul condamnat. Buletinele, pe care le primea Ada dela sanatoriu, erau tot mai pesimiste: —Facem ce se poate I — Sperăm într-o prelungire!... Stare înaintată 1 .. Nimic exclus!...

Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de prinț: Ada, Elena, Marcian, spre a delibera dacă nu cumva era potrivit să fie adus înapoi Totul pleda însă contra: riscul unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi făcut-o întoarcerea simptomatică și exaltarea tot mai mare a prințului pentru localitate și vindecare.

Sentimentele lui pentru Elena nu aveau nevoie de imboldul prezenței. Existența efectivă a lui și a Elenei era un obstacol pentru avânturile lui imateriale, înlăturate acum de distanță. De aceea cuvintele lui exaltate nu exprimau dorința unei revederi imediate.

— „Mă simt un om nou, un copil! sunt beat de aer curat, voi ii în curând sănătos și fericit! sau: „Sbor! Sunt o pasăre! Sunt lângă Dumneavoastră, dar am răbdare. Totul e luminos”...

Altă dată scria: „Doctorii sunt tirani, m-au oprit dela concursul de sky și dela raidul aerian. Eu, totuși, am lunecat până la picioarele Concertului Bach.“ Marcian aducând această cartă o prosternase întâi la pantolii de satin ai Elenei, căreia negrul mat al doliului îi făcea fața mai albă încă.

Bietul Maxențiu! Poetic și inconștient de starea lui! Surâsul lor glumeț devenise o umbră blândă, în care învăluiau pe sărmanul absent. Maxențiu îi ținea, astfel, permanent într-o stare de emoție și de înfiorare în jurul iubirii și a morții.

Ce ar fi câștigat aducându-l! O agonie tristă pentru toți. Prințul nu mai trăia decât din artificiul medical, din grația climatului generos și din noua substanță a misticismului, de care era cuprins. În adevăr lui Maxențiu i se părea acum că în el se purifică greșelile Adei și sacrificiul din trecut al Elenei. Era altarul unor sărbători iluzorii. Ne mai putându-se agăța de viață cu nimic din trupul lui își întorcea desăvârșit preocuparea dela acel trup; îl desființa ca să-l păstreze încă. În schimb sufletul îi întindea frânghii diafane cu care să dureze viața dincolo de energiile materiei. Pentru a înșela boala și moartea, Maxențiu inventase izbăvirea și reușia să mai trăiască timpul necesar ca misticismul să se consume și eL Veștile, cu care venise Nory, erau cu mult mai brutale. Elena dela ușă îi impusese tăcere cu degetul pe buze. Dealături, din sala de muzică, se auzia un murmur de pian. Marcian lucra la noua sa compoziție concepută la Prundeni. Decorul casei Drăgănescu îi ajuta bine munca. Nory, umblând în vârful pantofilor, se așeză între ele două și șopoti. Venia dela Rimi după ce, de trei ori în șir, nu găsise acasă pe nimeni. Odată se plimbase prin toată casa, Vraișta! Cine știe în ce crâșmă era baba, Lina poate la clienți, D-rul la dracu în praznic și Sia...

Azi însfârșit găsise pe Lina complect singură; revizuia rufăria:

— Ei! s-a făcut! Am dat-o în uliță! Mi-a furat o mulțime de lucruri! îi spusese dela ușă cu glasul bine dres și cu satisfacție. Nu zău că Lina era nesăbuită. Când prea bleagă, când prea rea.

Lui Mini aprecierea lui Nory, care era de obicei așa de tăioasă când era vorba de Sia, îi păru curioasă.

— Bine, dar e firesc ca Lina să fie supărată.

— Nu e supărată. Îți spui eu că e rea! Buna Lina era acuma rea! Numai Nory putea inventa așa ceva.

— Cum o sa fie bună în așa împrejurări? susținu Elena.

— E rea, peste cât are dreptul să fie I E nesuferită! Dacă n-ar fi vorba de neprocopsitul de Rim și de matahala de fată a lui Lică, i-ar face simpatici, atâta e de rea! Dar ăștia doi sunt prea deochiați! — se încăpățâna Nory.

Mini nu-și putea închipui pe Lina cu semnele unei astfel de răutăți.

— Spune mai bine ce e cu ei! se enervă Elena.

— Mă rog! Scurt de spus! A păcălit-o că o chiamă Lică, i-a pus bagajul în trăsură și aexpediat-o. „Du-o, băete, de unde a venit!“ așa vorbește Lina noastră. N-am avut de plasat nici sfaturi, nici consolații. Nu mai are nimeni nevoe. Ei! Vă place cât e de rea! Bine a făcut ce-a făcut!... Dar să spună cu atâta nesimțire! „să se ducă de unde a venit!”... Cam uită cucoana Lina de unde a venit!... Și cu mine, doctorița noastră s-a arătat, foarte rece. Parcă am eu vre-o vină!... Cât despre voi, nici n-a întrebat măcar!

Nory ar fi vrut probabil oarecare sbucium și i se luase acest spectacol. Lina nu respectase uzanțele dramatice. Ar fi vrut amica Nory să ofere serviciile ei de consolatoare și găsise toată lumea consolată. Era decepționată’. Deși răutatea Linei era opera celorlalți, Nory nu concepea victima decât înfrântă. Atitudinile celui care are dreptate sunt totdeauna anevoioase și uneori chiar antipatice. Chiar pe Mini acea simplă expulzare ca la mahala, cu bocceaua peste gard, o decepționa. Stratagema de vodevil nu era conformă cu spaimele ei tragice.

Lucrurile se petrecuse întocmai cum povestise Nory. Într-o zi, pe când Rim era la curs, Lina adusese o birjă, care să ia pe Sia ca din partea lui Lică. Aflase întâi unde e cuibarul nou al trubadurului. O jumătate de ceas Sia nu vroise să miște. Nici Lina nu mișcase din cabinetul ei. Baba spusese de vre-o trei orLJetei că birja pleacă și pe urmă o lăsase în pace. În sfârșit, Sia se urnise.

Decum o văzuse ieșită în trotuar, baba pusese lanțul pe poartă și-i aruncase pachetul peste grilaj. Sia nu făcuse scandal. Fie și cu astfel de mijloace, primea să se ducă la Lică.

Rim la întoarcere nu întrebase nimic și Lina nu-i spusese nimic.

...Sia cunoscuse nu rușinea de a fi aruncată în stradă cu o boccea, cunoscuse calvarul unei vizite la locuința lui Lică. — D-nul și D-na Prințesă, spusese un lei de piccolo pu fes, sunt în străinătate. Sia crezuse că-i vorbește de altcineva și se dusese printr-un fund de curte la o bucătărie. Acolo aflase în forme mai puțin solemne, ce era cu profesorul de echitație.

— Dumneata ești se vede vreuna pe care a înșelat-o?... Oi fi grea?... Sia era așa de informă! Ea, care venise să-și proclame drepturile filiale, nu sudase o vorbă. — Nu 1... Eu sunt croitoreasăl — zisese, fiindu-i pentru întâia oară rușine.

— Ei, atunci vino peste o săptămână! Zăpăcită de acea vizită, nu-i venise în minte să se întoarcă la Rimi cu acelaș procedeu de vodevii cu care fusese gonită. Demoralizată, uluită, pornise pe singurul drum cunoscut, la facultate. Rim nu era acolo dar găsise pe gemenii, ginerii Linei.

Printre creeri de morți, pregătiți pentru analize, printre fiole și castroane sinistre, fusese un conciliabul de sabat. Cei doi vîrîți cu botul unul înaltul se consultau, trecându-șigândurile ascunse, ca prestidigitatorii cărțile.

Spre seară, încuiând cu grijă laboratoriul vrăjitoriilor, cu pardesiul pe umeri, prin sălile pustii, frații Hallipa condusese pe Sia la aceeași trăsură. Cu coșul ridicat birja îi dusese pe toți trei la locuința gemenilor din str. Minervei.

...Rimii durau amândoi înainte, cu baba la mijloc, același răsboi surd și mut. Lina nu știa ce a devenit Sia, nici ce a aflat Rim de ea și ce gânduri are. Așa cum deunăzi așteptase să fie între ei acuzări și iertare, așa cum aștepta ca Rim să-i spună că nu mai au ce căuta la un loc și ea să-i răspundă că crede la fel. Era nerăbdătoare să vie momentul când va putea pronunța cuvântul „divorț”, la care nu s-ar fi gândit niciodată. Vrea să desfacă căsnicia de omul care surâsese în batjocură. Nu-l iubise nici nu era geloasă, dar acum îl ura. Ideia că Rim știuse secretul, care pe ea o chinuise toată viața, i-l făcea odios. Ani întregi se ferise de el ca o vinovată și îi suferise despotismul numai ca să ascundă vina. Și el știa! Știa atunci când își bătea joc de Lică! Știa când se împăcase cu Lică și se legase de Sia! Știa pe vremea când trăiau amândoi în certuri ca atunci când trăise în mulțumire! Gândul ăsta învrăjbea pe Lina, gând greșit dar statornic.

Rim nu știuse propriu zis și nu-și hrănise aventura din ideia asta. Nici acum aceea maternitate nu conta în cumpăna sentimentelor lui. Pentru Lina însă secretul lui Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se despartă, n-aveau ce mai căuta la un loc.

Se preocupa de casă, care era a amândoura și care se cuvenea să fie numai a ei.

Să-i asvârle cele 200.000, pe care-i pusese la cumpărare și să se ducă unde vrea.

Ea alergase, ea se trudise, ea plătise și plătia mereu. Acum Lina trecea orele libere în demersuri pela advocați pentru a vedea ce era de făcut în privința casei. Avea să fie proces. — Să fie! — II va purta toată viața pentru ca să rămână ea stăpână. Ar fi dorit ca Rim să provoace ceartă și să plece de pe acuma. Dar Rim tăcea nepătruns.

Balea adusese vești noi. Trecuse într-o zi din întâmplare pe Minervei și văzuse sus la o fereastră un obraz cunoscut. Femeea se trăsese repede dela geam și lăsase perdeaua, dar putea jura că era Sia.

Rim se ducea, venia, ca de obiceiu, la ore aproape neschimbate. Gemenii veniau încă mai des ca de obiceiu. Erau între ei trei conciliabule nesfârșite în biroul lui Rim de unde nu răsbia atară șoaptele suspecte.

Lina inspectase str. Minervei și recunoscuse o casă mare frumoasă, cu etaj, care fusese proprietatea lui Doru Hallipa. Casa intactă prezintă o particularitate, pe lărgimea unui singur geam, o felie din casă fusese separată prinfr-un grilaj nou de lemn care astfel izola o cameră de entresol, una de etaj și o mansardă, cu o bucată de curte de vre-o zece metri lungime și patru lățime. Cum în partea aceea casa avea zidul orb, o ușă fusese deschisă primitiv cu trei trepte pentru a da intrare.

În dreptul străzii mărginia grilajul de fier al proprietății, care însă pe porțiunea aceea fusese și el căptușit cu tăblii de lemn. Chiar dacă treceai indiferent, erai isbit de aspectul ciudat al locuinții.

Lina își amintise de procesele neisprăvite ale gemenilor, în care fusese vorba și de o revendicare de imobil, li auzise lăudându-se că sunt și ei proprietari. Prin ce ciudățenie a transacțiilor se făcuse o astfel de adjudecare l

A doua zi Lina trimisese pe babă să bată la ușa biuroului, spunând că cucoana poftește pe domnișori să rămână la dejun.

După ce se consultase asupra invitării suspecte, gemenii cu Rim apăruse în sufragerie cu aere piezișe. La dessert Lina îi întrebase dacă s-au instalat în strada Minervei și cum și-au aranjat casa. Surprinși, cu toată îndemânarea lor, se încurcase în explicații.

Acum Lina dela vizitele medicale se întorcea cu înconjur pe str. Minervei și vedea mereu incinta ermetică și pustie, cu transperantele lăsate în jos la cele trei ochiuri suprapuse ale geamului parcă unic. Într-o zi oprise și se coborîse cercând să între. Închis și nici o sonerie! Un cățel mic și rău se năpustise. I se păruse că mișcase sus o perdea. După ceva așteptare trebuise să plece. Ce căuta acolo! Gonise pe Sia. Nu o preocupa dacă Rim o vede sau nu! Vroia însă ca Rim să plece din casă și căuta pricini. Era o idee a ei îndărătnică.

Într-o zi de audiție se dusese de vreme de tot la Elena și-i vorbise despre citadela din strada Minervei. Elena crezuse că exagerează și-i spusese vorbe împăciuitoare care nu aveau nici un ecou. Poate că Lina aștepta vre-o intervenire a Elenei pe lângă frații ei, dar pentru nimeni și nimic pe lume Elena n-ar fi consimțit să aibă deaface cu gemenii. Totuși, ceeace aflase dela Lina făcea pe Elena curioasă din cauza casei, pe care o locuise în copilărie. Ce putea fi aceea despărțire bizară?

Trecând prin apropriere Elena cotise într-o zi automobilul. În poarta caselor părintești sta o femee. O chemase și îi spusese numele chiriașului, — un inginer.

— .Acolo în cucurigul acela stau doi tineri stricați care trăiau amândoi cu o fată, pe care o țineau închisă.

Nory întâmpinase vestea cu explozii de haz I Iacă! S-a măritat așa cum doria Lina !... dar cu amândoi firește 1... Ce idee pe Lina să-i despartă!

— Poate că nu era adevărat și o țineau acolo, de hatârul lui Rim! credea Elena.

— Așa el... Bine zici! Și mai și!... Trei nu doi !...

Lina socotea și ea la fel cu Elena că Sia era adăpostită de gemeni pentru Rim. Să-i mai spună versiunea cu trei crai sau nu? Cum era mai bine? Casa Rim devenise urâtă prietenelor, întâmplările de acolo aruncau umbră și asupra victimei... Și cine era victimă?... Cine era călău?...

XVIII

La Elena repetițiile mereu mai active ocupau și preocupau pe toți. Se apropia acum data definitivă a Concertului. Mijia a primăvară. Maxențiu trimitia mereu cuvinte tainice și înflorite și doctorii buletine pesimiste. Vindecarea era exclusă, firește, și prelungirea chiar devenia problematică. Accidentele funeste erau destul de previzibile. Cacexia generalizată precipita desnodământul. Deși starea fizică a bolnavului era aparent blajină și cea morală excelentă, familia trebuia să se aștepte la orice.

Printre unduierile muzicei de Bach tristețea se strecura. Elena era în timpul din urmă cam nervoasă, probabil din cauza concertului apropiat; o surmenare sau numai o stare de excitație din grija și plăcerea audiției faimoase.

În chiar ziua când Drăgănescu, ce întâlnise pe Ada, adusese ultimele vești rele dela Leysins, Elena se simțise rău.

Luau gustarea după repetiție în cerc intim, când feciorul, lăsând brusc jos o tavă, avusese numai timpul să se repeadă spre stăpână, pe care o văzuse pălind și o susținuse până la canapea, unde Elena avusese o scurtă sincopă. Revenindu-și surăsese lui Drăgănescu, care, speriat, îi ținea mâna și întisese mâna liberă lui Marcian, Joarte alarmat, sub aparențe calme: — m-am prostit de tot — declarase Elena.

Nu vroise însă să consulte un doctor. Drăgănescu, din inițiativă proprie, cercetase un ilustru practician.

— Cauzele! Fără cauze și fără pacientă, nu pot opina nimic.

— Presupune doctore, că pacienta însăși nu știe cauzele!... Ce sfaturi ai putea da.

Doctorul clătinase din cap și prescrisese liniște și mulțumire, ceeace nu lipsea Elenei.

Drăgănescu, în îngrijorarea lui, se gândia că poate boala lui Maxențiu o impresiona. Considera posibilitatea asta, fără nici un resentiment, dimpotrivă ca pe o nouă manifestare a virtuților sufletești ale Elenei. Cu aceste mici devieri, concertul își urma drumul spre realizare. Rim lua parte și el cu mare regularitate la repetiții. În situația anormală din menajul lui, Rim se conducea normal. Probabil numai fericirea îl făcuse inexact. Negreșit, duelul dus cu Lina și transferarea sentimentelor în str. Minervei îi turburau programul fericirii oarecât.

În schimb, programul Linei era acum mereu același. Casa să fie a ei și Rim să plece unde știe! Între ei nici un schimb nou de vorbe. Aceiași mocnire a răului.

Într-o după amiază, când gemenii ieșiau dela Rim, Lina cu trăsura gata la poartă, îi oprise cerând un op medical, pe care știa bine că-l au.

— Merg cu voi pe acasă, să mi-l dați! Cei doi primise. Înțelegerea lor piezișă nici nu se simțise. Citadela lor era bine organizată și prevedea surprinderile. Coborîse împreună și intrase în camera de jos, care era un fel de brăcuială de fiole, de cărți, eprubete: biroul! — Lina obținuse volumul cerut.

În restul casei nu se sîmția nimic. — Să văd și eu cucurigul vostru 1 zisese Lina și urcase la odaia gemenă de culcare, orânduită curat. Nici acolo vre-o urmă! O ușă de lemn alb condamna scăricica dela mansardă.— Acolo avem pod! — zisese gemenii laolaltă. Lina nu ceru să vadă podul, dar avea să aibă curând vești de el și chiar prea multe. Într-o zi Rim, schimbat la față și cu mâini, care tremurau nervos, spusese Linei că Sia e grav bolnavă, și are nevoie de îngrijirea ei.

— Eu nul... Să vadă de ea cine vreai — spusese întunecat Lina.

A doua zi Rim, care nu avea încotro, revenise cu cererea lui. Pentru a putea convinge pe Lina mărise confidența. Era vorba de ceva delicat și, primejdios. Fata trebuia dusă la spital și operată. Avea nevoie de un mamoș și de o mamă! Lina își ghemuise mușchii feței și refuzase.

— La mine la spital nu!... S-o ducă amantul unde o ști.

—Știi... băeți tineri! — opinase Rim smerit, și la plural, despre cei doi gemeni, gazdele Siei. Știa că Lina cunoaște acum ascunzătoarea.

—...Tineri... bătrâni... îi privește.

— Dar n-o s-o lăsăm să moară! — milogise Rim a treia zi, tot zadarnic.

— Nu mi se cade mie! —răspunsese Lina mai violent, cu ochii umectați de acea sforțare dacă nu de lacrămi.

— Dar nu e ce crezi!... Nimic care să te ofenseze! — declarase Rim cu elan.

Totuși, nici acele asigurări, nici venirea în toi de noapte a gemenilor spăimântați nu o putuse întoarce dela formula ei de refuz bine înputernicită: — Nu mi se cade mie I — Așa înțelegea ea lucrul ca mamă și ca medic și de prisos ar fi înțeles cineva contrariul.

Gemenii și Rim, alarmați de starea rea a nenorocitei de Sia, trebuiau să lase deoparte prudența și apelase acum care încotro. Rim, care în adevăr nu se socotea vinovat, întrebase pe Sia asupra cazului supărător, cu atâta reproș cât se putea face la 40° temperatură.

— Să mă slăbești 1 — răspunsese grosolan. Apoi tot ea amenințase: — Să nu cumva să-ți vie în gând să spui lui Lică... Să nu afle Lică. M-auzi 1 ,.;Să nu cumva!

Totuși, gemenii care nu știau ce să mai facă telefonase lui Lică, care nu se arătase, dar care dela distanță soluționase chestia spitalului.

Rim, renunțând la discreție, solicitase și el pe Profesorul G., care ca o datorie colegială primise să opereze. Moșica Mari nu era autoarea avortului funest și servea de familie. Operația tardivă deși artistică nu putuse salva situația desperată. Gemenii telefonau Linei mersul boalei, dar ea nu se clintea.

— Al cui o fi fost 1 se întrebase față de babă, ce-și făcuse cruce.

S-o îngroape, maică, cine a omorât-o! — fusese orațiunea anticipată a babei.

Sia, după ce băuse zadarnic unele ceaiuri, se dusese din capul ei la o moașă ordinară, pe care nu voise până la urmă să o denunțe. Abia după ce infecția se declarase prin febră mare și pete suspecte, aflase gemenii. Atunci începuse dânsul demersurilor așa de sinistre prin refuzul Linei, prin misterul triplu, multiplu, al situației ei și prin pericol.

Rim aflase de concurența deloială și fructuoasă odată cu febra de 40°. Grija, indignarea, mila, prudența se precumpăneau. Refuzul Linei îl aruncase pe primul plan, silindu-l la demersuri penibile pentru demnitatea lui abia ocrotită de paravanul gemenilor, de care era silit să se folo-. sească. Sia suferea dureri cumplite fără să se îmblânzească, cu dinții strânși și vorbe urâte gata de scrâșnit. Se uita câinos la gemeni, la Rim și chiar la biata Duduia Mari. O ușă deschisă o făcea să trăsară și printre gemete căta într-acolo cu o privire sălbătăcită de dureri și de spaimă. Vreau sau nu vreau să vie Lică? — căci asta era ideia ei fixă. Moșica Mari cu vocea ei de rândunică pomenise tuturor de Lică și chiar Siei-

— Cum să nu fie anunțat? Cum să nu vie?

Ceilalți se uitase unul la altul iar Sia scuturase capul cu furie; — Nu! Nu! — Nu-l vroia. Spaima ei era deci să nu vie.

Probabil însă că teama și împotrivirea ei vor fi conținut și speranța de a-l vedea totuși.

Lică avea știri la telefon. Nu era chemat și nici nu dorea să vie. Sta deoparte din prudență și din supărare. Nemernica aceea avusese purtări proaste dar cel puțin să nu afle prințesa. Ada e drept nu știa nimic și Lică nu se gândea la vre-o catastrofă. De câte-va zile nu i se mai comunicase nimic și credea chiar că lucrurile s-au ameliorat. Erau tocmai zilele culminante, când cei implicați nu mai știau încotro să apuce. Sia interzicea mereu ca Lică să fie chemat cu tot atâta desperare cu cât îl dorea.

Profesorul G., față de cazul grav, nu operase decât cu consimțământul lui Rim. Era o încercare, dacă nu chiar un experiment. Sia dură încă prin minune trei zile după operație. Era așa de robustă! Profesorul era mișcat de cazul ei nenorocit și chinuitor și-i era milă de acea ființă brută în ghiarele de brută ale naturii. Se interesase de circumstanțe:

— O fată din serviciul lor, nenorocită, nu se știa de cine, fiindcă nu vrea să spună, explicau gemenii cu frică și cutezanță.

E drept că Sia nu scotea un cuvânt despre nimic și nimeni. Moșica Mari, singurul element sentimental acolo, vorbise Profesorului G. despre Lică. Așa dar există un tată! Poate, totuși, doria să-l vadă. Cu blândețe și autoritate chirurgul îi pusese chiar el întrebarea. Lumina de suferință și refuz din ochii muribundei îl impresionase.

— Nu! Nul

— Vedeți! Nu vrea de loc! sughițase Moșica Mari, pe când Sia cu mâini tumefiate ghemuia ciarciafurile.

Cum la Drăgănești în ultima săptămână nu se mai aflase nimic despre Sia, se credea și acolo că merge mai bine, mai ales că Rim venia regulat, deși cu un cap mai bizar ca de obiceiu.

Repetiția generală trebuia să fie Luni și Joi 16 Aprilie marele concert. Pentru repetiție Elena invitase un număr de intimi pentru a avea impresia publicului, iar distanța între repetiție și concert, o voise Marcian ca o experiență rafinată.

Cu tot spațiul și cu toată ordinea, casa Drăgănescu suferia o mare perturbare. Telefonul nu înceta, nici furnisorii feluriți. Marcian da Elenei un mare ajutor moral, ba se amestecase chiar și la amenajarea sălei de muzică, căreia îi hotărîse un dispozitiv bazat pe acustică, pe care nici Elena, nici servanții ei obicinuiți nu l-ar ii putut orândui. O mai ajuta și prin aceia că o înturna arbitrar dela ocupații și dela preocupare. Lua vioara și o silea să se așeze la pian.

— Și așa și almintrelea tot o să fim gata! — glumea — ne pregătim de trei luni pentru trei ceasuri, care au să treacă așa de iute!

În acea filosofie era mult regret. În aceiași ordine de gânduri Elena făcea proiecte de audiții viitoare pentru a nu rupe firul. Marcian simțea cu drag intenția simpatică a planurilor, ceeace nu cunoștea era felul de a fi al Elenei de mai înainte, calmul ei pe atunci inalterabil și aspru către oameni și lucruri, acum turburat.

Timpul era minunat de frumos. Un Aprilie precoce și strălucit.

— Ne face concurență! — se plângea Marcian. — Jumătate din efectul muzicei e furat de simfonia primăverii. Cu toată dorința de a fi atent a publicului, o parte din fiecare auditor va scăpa din sugestia muzicei, ceva va fugi de subt stăpânirea arcușurilor noastre, chemat afară de arcușurile aerului fin. Și tot așa va fi și cu fiecare executant. Ași vrea pentru Joi o ploaie bună.

Duminica în ajunul generalei fusese cu deosebire de obositoare. Marcian voise să desfacă iar din nituri fiecare bucată muzicală pentru a controla calitatea și defectul amănuntului. Apoi se trecuse de două ori ansamblul.

Marcian descoperia abia acum greșeli și cu acel imperativ al lui, asvârlise nemilos acuzările în dreapta și în stânga. Elena, crezându-l foarte necăjit, era încremenită. Se însenină abia, când îl văzu strângând mâini în dreapta și în stânga. II întrebă aproape cu gingășie: ce crede?... Ce-a fost?... Mergea admirabil! Observațiile erau dela „bine“ înainte spre perfecție. Încântată, ar fi vroit să-i spună cuvinte de recunoștință dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise și trebuia parcă să dea mai mult decât atât. Din acele cuvinte începute și întrerupte și din acea simțire, Elena sta acum atârnată, cu buze întredeschise, cu mâini nedumerite.

Marcian, cu o gravitate care contrasta cu voioșia lui obișnuită, aplecase capul spre vioara, pe care o ținea încă în mâini. Ca și cum s-ar fi ridicat anevoie dintr-o îngenuchiere, Elena căuta să reintre în normal.

—...Și coralul de care îmi spuneai!... Cum o să fie I... fără repetiții? — întrebă.

Marcian regăsi un surâs vesel, aproape șiret.

— Da I... II vei auzi mâine la generală.

Într-una din ședințele lor de acompaniament și conversație Elena își amintise de un recital minunat din Bach auzit pe timpuri la Varșovia. Firește că Marcian cunoștea bucata. Elenei i se păruse că erau instrumente minunate și noi. Marcian o asigura că erau numai voci, — cu sau fără orgă, — care dau acea impresie.

Într-o seară la el acasă, Marcian socotise durata exactă a Concertului Bach. Se întrebase de era destul de lung pentru importanța de care era înconjurat. Fusese decis ca intrarea peste oră în sala de muzică să fie exclusă ca la concertele publice; ca lumea să circule numai în pauze în restul apartamentului și bufetul somptuos așezat în sala mare de biliard, care era și seră de iarnă, să fie deschis numai la sfârșit.

Față de astfel de măsuri, programul trebuia să fie foarte plin și Marcian calculase un vid. li venise în minte coralul și îndată gândul însuflețit de a face o surpriză plăcută Elenei. Cum n-ar fi putut totuși să nu-i spună de fel, intercalase coralul dar fără lămuriri și nici Elena nu i le ceruse.

Recrutase el singur vocile și le pregătise în afară repetițiilor, dându-și astfel un supliment de osteneală, pe când oferte felurite de angajamente în străinătate așteptau cam de mult buna plăcere a maestrului.

Vocile nu le alesese dintre vedetele de operă ci din coriști de muzică religioasă; voci juste și maleabile, pe care să le mânuiască ca pe taste, care să fie sclavele artei lui de animator și cu care să obție perfecția. Coralul era un omagiu direct adresat Elenei și cântat par-că de el singur pentru ea.

Anunțând Elenei coralul pentru a doua zi, Marcian se simți mulțumit și sorbi cu plăcere dintr-un pahar cu „bordeaux”. Elena nu-l chestionase nici acum. Ea singură întreținea astfel secretul plăcut și își pregătea impresiile.

Se auzi telefonul, lângă care Nory veghiase pentru ca muzica să nu fie turburată. Nory luă receptorul și făcu Elenei un semn de alarmă. Apoi țipă cu vocea ei ascuțită: altă zi nu găsea!

Marcian înțelese că era vorba de ceva important. Iar vre-un obstacol! Nory explica Elenei că Lina anunța moartea Siei și înmormântarea pentru Miecruri.

Erau lucruri destul de supărătoare. Pentru cine cunoștea tragi-comedia, cu sfârșit așa de tragic, moartea Siei avea unele elemente de emoție. Evenimentul mai era și neprevăzut de oarece credeau că boala s-a sfârșit cu bine. Apoi înmormântarea în ajun de concett era o stângăcie vrednică de Sia.

Elena, turburată de acea veste, pălise cu mâini moi și reci care tremurau. Cum Drăgănescu tocmai intra, într-un elan neobicinuit și nemotivat, Elena se repezise spre el cu gest de brațe întinse. Neînțelegând, discumpănit, Drăgănescu își închipuise o nenorocire, nu știuse care, și rămăsese cu mâinile în jos, sarbăd, pe când îl săgeta o arsură în piept și simțea bătăile inimei îndesite, apoi oprite par-că.

Elena, fără contenență, neștiind ea singură ce a vrut, se întorsese lângă pian, de care Marcian sta rezemat, urmărind-o din ochi îngrijorat. Marcian era la curent cu aderențele, pe care moartea Siei le avea cu concertul Bach, știa că ele sunt neoficiale, laterale. Disproporția dintre cauze și starea emotivă a Elenei era vădită. Simțise un fel de val cald ce-l năpădise plăcut.

— Bun 1 zisese, deși cuvântul nu era de doliu. Bun! Mâine facem generală liniștiți, Marți avem timp pentru condoleanțe și Miercuri pornim toți la înmormântare... iar Joi marele concert!

Orânduia astfel totul cu voioșie, soluționând descumpănirea gazdelor. Vroia mai ales să liniștească pe Elena, făcând din concert un bloc de apărare în jurul ei.

— E bine așa 1 zisese Elena, regăsindu-și cumpătul și cu o supunere de copil.

Rămas în mijlocul odăiei, cu urechi care pocneau, Drăgănescu avea un aer rătăcit, neștiind dacă Elena în adevăr îi întinsese lui mâinile și dacă ar fi trebuit să le ia. Nory se apropia de el și îi spuse noutatea. Rim plecase neobservat. Probabil cunoștea evenimentul dinainte și venise numai pentru a face față. În ultimul timp reîncepuse a purta enorm de grijă opiniei publice și demnităței lui. Nory plecă și ea pentru a seconda pe Lina acum când problema Siei era rezolvată, dar cu intenția de a se mai reîntoarce cu amănunte.

Moșica Mari anunțase din primul moment pe Lică; nu mai avea cine zice: nu. Lică venise la spital îndată, acum când Sia nu-l mai putea împiedica și când nici el nu mai putea sta la îndoială. Lică fusese plutonier în cavalerie și văzuse multe, dar confruntarea cu Sia moartă nu fusese o întrevedere lesnicioasă; cadavrul proaspăt al nenorocitei era „teribil”. Venise totuși la timp. După el nimeni nu mai putuse privi „hoitul”, cum ziceau oamenii de serviciu, fumând, ca să-și pună inima la Ioc. Profesorul G. propusese o autopsie refuzată de Lică. Se făcuse o injecție cu formol pentru o problematică conservare. După vizită, Lică la 11 noaptea dase Linei un telefon ce-o urnise însfârșit. Cașicum acum abia găsise un debușeu activității sale materne, Lina alerga pentru ceremonie. Prietenele alarmate și care o năpădeau cu consolări fățișe creeau Linei obligații, în loc s-o ușureze. Solicitudinea tuturor da importanță înmormântării și Lina se străduia nu numai pentru cele strict necesar, ci ca să fie totul „bine” Cum prietenele veneau s-o asiste în acea împrejurare Lina hotărâse ca Sia să fie transportată la o biserică centrală, unde va fi mai lesne tuturor să vie, fără obligația de a merge la cimitir.

Rim și gemenii dispăruse din scenă și după acel comunicat probabil energic dat Linei, Lică nu mai da nici el semn de viață.

Prințesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. Atât! Aventură de tinerețe.

Întâmplare tristă! — decisese. Nu-și amintise de întâlnirea cu fata vulgară, nici de vorbele deatunci ale lui Lică: — „Ce-ai zice de ar fi tata mea!”-așa că nu identifica pe Sia.

Când Ada aflase că Drăgăneștii cu suita vor asista la înmormântare își zisese că rudenia lui Lică cu Elena se va proclama în mod public. Nesigură de se cuvenea sau nu, să ia și ea parte, decisese în ultimul moment și cu avizul lui Marcian că va merge și oferise lui Lică automobilele pentru nevoile doliului și o jerbă.

Lică primise în tăcere. Poate că Ada va afla acolo adevărul asupra Siei. — Fie! — Se simțea iar rebel și agresiv cu prințesa și vizita lui ultimă la Sia îl întorsese spre trecut într-un fel nou și neașteptat. Sia, dispărând, nu-l despărțea de Ada, dar îl emancipa.

XIX

Sosise ziua repetiției generale pusă la cale de atâta timp de Doamna Elena Drăgănescu-Hallipa cu pasiune și metodă. Îndelung pregătită cu zel sistematic, apoi așteptată cu răbdare și socotință iar în ultimele zile cu o enervare neprevăzută.

În ajun Elena simțise o slăbiciune trupească și sufletească de convalescent și dela aceea slăbiciune trecuse lesne la un somn adânc. Se sculase în dimineața „generalei” odihnită de somnul liniștit și rămăsese învăluită de o beatitudine, în care orice preciziuni se topiau.

Ideea invitaților, a muzicei de după amiază, erau idei blajine și distrate. Vroi să orânduiască câte ceva dar ezită, lăsă mai bine să dispună atunci chiar pe loc, de acord cu Marcian. Fie că era lene, fie că neîncredere în sine, simptomele evident erau noi.

Dete numai ordinile pentru ultima revizuire a apartamentului și în loc de a supraveghia singură operația dela înălțime, cum ar fi făcut altă dată, îi veni gustul să se plimbe și comandă automobilul.

Bărbatul ei care se deșteptase plin de grijă rămase încântat de dispoziția în care o vedea. Cu întârziere Elena sosi la dejun când Drăgănescu începuse a se teme de vre-un accident. Apucase drumul Prudenilor, gata să se ducă până acolo, cu dorința subită de a vizita mormântul mătușei Gramatula și renunțase cu regret numai văzând ora înaintată.

Plinul aer și plimbarea îi schimbase încă mai mult direcția ideilor dela programul zilei, totuși nu o abătuse dela drumul drept al gândurilor ei mai profunde. Pelerinagiul sentimental spre Gramatula nu era străin de concertul Bach. Printr-o filtrare a elementelor care compuneau acel concert se alesese din ele esențialul și o îndrumase într-acolo. Elena nici acum nu era fără busolă dar acul de direcție desena un unghiu nou. Ceeace se clarifica din tot rostul concertului era prezența lui Marcian deunăzi la Prundeni pe proprietatea ei personală, în izolarea unui doliu personal; prezența lui în intimitatea ei afectivă care era o lume nouă.

După dejun Elena dormi puțin și puse un timp mai lung că de obiceiu pentru tualetă ei totuși simplă. Sosirea oaspeților se făcu aproape înafară de controlul ei, prin mișcări favorabile ce-i așeza prielnic. Printre dânșii Elena sta ca o simplă auditoare. Simți emoția viorilor ce se acordau numai ca pregătirea unei desfătări ce se oferă, fără-de conștiința responsabilităților.-

Amănuntul material și ordinea sistematică a lucrurilor îi scăpa cu totul. Prezența unor figuri noi de femei și bărbați profilați pe estrada joasă înapoia concertanților o făcu să plece capul tare în jos, fixând rombul strălucitor al parchetului. Erau cântăreții coralului, pe care abia azi avea să-l audă întâi: coralul promis și dăruit de Marcian.

Elena asista la repetiția generală a Concertului Bach, ca o elevă silitoare la o distribuție de premii. Nu-și dete seama de succesiunea precisă a numerelor din program, nici de atitudinea asistenților în pauze. O rumoare de mătase și delectare o cuprindea în semnificația ei satisfăcătoare. Era palpitul ușor al doamnelor repercutat de rochiile de taffetas și crepe de Chine.

Numai sgomotul aplauzelor, deși asurzit de morfinizarea ei, ca trecut printr-un frunziș de pădure, îi da o neliniște care o făcea să-și ascundă capul par-că în broboade, pentru a-l feri de vuietul uniform dar iruptiv. Aplauzele îi mai dau impresie asemănătoare cu lama unui val de mare, ce se formează unde-va neașteptat și se sparge de umerii tăi încovoiați subt amenințarea bucuriei.

În schimb, îndată ce începea execuția, muzica o liniștea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă cu porturi unde aterisa fericită.

Sunetele clădiau geometria solidă a unor orașe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza rajtat. Prin acele cetăți minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.

Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinile și din cheia de „sol-‘ căderi de apă trimiteau un șipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păiajen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d-eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăți.

Ritmul cu frază largă sau șoapta minuțioasă a lui Bach, nu pârăsiau nici un moment o idee gravă, o emoție concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile și modulațiile aveau suggestii virtuoase.

Se înălțau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate cu ascensiune senină; iubiri nălțate de un suflet victorios, dar fără de fast și vanitate, trecând peste obstacole învinse de măestria sufletească.

Și mereu acea siguranță, care lega Cetățile vizionare ale muzicei una de alta cu un țărm neîntrerupt și lin. Așa asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.

Nu-și dete seama de momentul când Coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită când-va la Varșovia ca și cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă și acum se deștepta: orga era o pedală și o clapă unică, pe care Marcian netezia unitatea vocilor.

Cum în auditoriu circula un murmur de admirație, Elena se uită în jur, mirată că și ceilalți se bucură. Știa că n-a răsturnat nimic din cochiliile, în care se acumula melodia numai pentru ea singură.

Marcian în ziua aceea nu părăsea nici un moment pe executanți, sta cu ei laolaltă. Deși nepremeditată, procedarea marelui artist crea muzicei o stare de lapt excelentă și una morală la fel muzicanților. Solidaritatea cu animatorul determina o interpretare desăvârșită.

În realitate, Marcian se adăpostise acolo dintr-un sentiment de teamă pricinuit de coralul, pe care i se părea acum că-l oferă Elenei ca pe un buchet, de flori rare e drept, dar cu manșetă de hârtie, la o aniversare de familie. Sentiment de ridicol și de emoție destul de caracteristic.

După ce întreg concertul i se strecurase pe dinainte ca un vas fantomă melodios, Elena nu știu când și cum s a terminat și au trecut cu toții în confortul hallului mare. Văzu ca printr-o oglindă grupuri, ce se legau și se deslegau plăcut, pe când Marcian și Drăgănescu făceau onorurile, unul cele artistice, cellalt cele de amfitrion. Ea strânse, cu mâini moi, mâini amabile de oameni recunoscători, recunoscătoare ea singură, cașicum ar fi fost oaspele fericit și măgulit al unei sărbători mișcătoare.

Auzi ca dedeparte pe Marcian, spunându-i aproape intimidat că a trecut și repetiția. Nu făcu ecou acelui regret. Uită chiar să-i mulțumească de coral, așa de pătrunsă de bucurie vădită că n-avea nevoie de cuvinte. Ei, nu i se părea că repetiția a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a încheiat un timp fericit, după care concertul nu va fi nici el o culme și un punct „terminus”, ci un început, — ceva ca ultima filă din calendarul unui an bun, pe care o rupi pentru a privi ziua dintâi a altuia, dela care aștepți mai bine încă.

În seara aceia, după ce Marcian cercase să corecteze tăcerile expresive, vorbind cu Drăgănescu, plecase mai de vreme ca de obiceiu, lăsând pe Elena tot așa de molconă și distrată. Îi da impresia contagioasă a unei ființe cuprinsă în semi somn de un vis plăcut. Marcian nu se întreba care vis. Ea, neobicinuită cu fenomenele sensibilității, le suporta inocent și vizibil, fără de controlul conștiință de sine. Iar Drăgănescu abia cuteza să creadă că ziua aceea se petrecuse așa de bine. Numai șaizeci de ore despărția de marele concert din Bach.

...Biserica Amzei părea în sărbătoare. Încă depe la „trei” lumea începuse a sosi și la „patru” — ora ceremoniei — strada era aglomerată de trăsuri și automobile. Slujia un arhimandrit. Aducându-și aminte că așa se obicinuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară sosită din vreme, ce se odihnea acum înapoia bisericei. După consultări cu Elena și Nory, care amândouă opinase pentru serviciul însoțit de cor, convenise și cu „Cântarea”, ce se alăturase corului permanent al bisericei. Un zel postum descleștat de cuvântul, probabil energic, al lui Lică, urma îndărătniciei Era poate și sentimentul compensației după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. Vecinii umpleau curtea verde. Mortul nefiind din cartier, nu se știa bine de cine e vorba. Unii spuneau că a murit o actriță dela Opera, alții un deputat. Circula însă stăruitor și versiunea că era o fată mare adusă dela spital, svon răspândit de cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. Unii adăogau că „era de boală molipsitoare”. Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele și florile se grămădiau treptat, aduse de doamne elegante în rochii negre. Erau acolo și mulți bărbați în ținută corectă de doliu. O zi minunată de Aprilie, caldă, poleită. Mulți rămăsese pe scară sau în amvon și, păstrând cuviința locului, vorbiau discret între ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor șoptit era vesel și fețele toate luminoase. Dealtfel, era o ceremonie indiferentă. Mai toți erau aduși acolo de considerații indirecte. Erau intimii numeroși ai Drăgăneștilor și tot concertul Bach în ființă, printr-o atenție exagerată către Elena, înlesnită de timpul frumos. Era o zi când vreai să faci o plimbare, fie și la o înmormântare. Pe un timp ploios poate că lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Erau venite și multe cliente ale Linei, informate în ultimele zile de pierderea unei rude deaproape, mai erau colegii dela Filantropia, studenți prea zeloși sau numai curioși ai lui Rim și alte legături ale unuia sau altuia din „rolurile” principale. Moșica Mari cu ceva contingențe se așezase în fund de tot subt balconul corului și tot acolo fostele colege ale Siei dela școala de infirmiere, care allase și nu lipsiau, deși acum parada neașteptată le intimida. Aveau pălării de culori vii și unele chiar cu flori roșii, așa că ’se ascundeau înapoia unui rând des de haine negre. Unele din fete recunoșteau câte un „tip”: — vezi ăla de colo înalt cu păr negru? E cutare! Se ține după mine pe stradă!... La stânga, al doilea, unul bine de tot, îl cunosc... Pictorul Qreg, care purta admirabil sortie-ul pe umeri, avea succes mare. Lumea acum se îndesa și se simțea un freamăt ușor de oameni ce stau coastă în coastă. Uneori freamătul era străbătut de o unduiere de parfum violent ai zambilelor dintr-o jerbă sau de o revărsare suavă de violete coapte dintr-un mănunchi simplu și aristocratic.

Rumoarea funebră se sîmția și ea apropiindu-se, dar toată aceea vibrare era în surdină. Se auzia acum bine, venind din fund, glasul de tenor modern al diaconului. Se făcu o mișcare de ordonare. Asistența se grupă felurit și cu unele spații. Un cerc mai larg spre mijlocul bisericii făcea gol în jurul catafalcului. Lina, în capul unui rând de străni, era cea mai apropiată. Persoanele mai străine se întrebau ce rudă e Lina cu fata aceia, fără a se descurca sau încurcându-se. Din ceilalți nimeni nu-și punea întrebare asupra ciudatei etichete de raporturi ce-i reunise acolo. Rim țeapăn, cu un plastron de cămașă prea scrobos sta lângcl tronul episcopal, s-ar fi zis că se reazămă chiar puțin de el ca un om, care nu-și are destul de bun aplombul pe picioare. Aghiotanți fideli, cei doi gemeni Hallipa stau dosiți înapoia lui cu niște figuri înmărmurite, ca scoborâți în ultimul moment depe scaunul electric de execuție și neputând crede în grațiere. Se întrebase mult dacă trebuie sau nu să asiste și sfârșise ca criminalii prin a veni la locul crimei. Chiar în rândul întâi se afla d-na Eliza Hallipa, a doua nevastă a lui Doru Hallipa, grăsuță, frumușică, cu rochie neagră de mătasă. Prezența ei era explicată prin raporturile amicale, pe care și ea și Doru le păstrase cu Lina. Vederea ei ar fi înveninat pe gemeni în orice altă zi. Azi însă stau în fața catafalcului ca în fața eșafodului. Se mai întrebau în dubla lor preocupare, dacă ei, în adevăr, au omorît pe Sia și de vor fi trași la răspundere.

Rim, ce i sîmția înapoia lui supărători, știa că nu el a omorât-o și gândul acesta îl întuneca ca fiindu-i ofensător. Elena cu chipul ei grav și senin sta lângă Lina. Era acolo și Mini peaproape, pe care o ipnofiza reflexul vioriu al unui vitraliu. Nory tot neastâmpărată circula, și aci, și cum nu putea tăcea, șoptia cu internul Romulus dela Filantropia. Sia zăcuse la Maternitate, dar Romulus știa amănunte.

Un caz greu și rar! Altfel Profesorul G. n-ar fi dat greș...Conformație falșă... o dublă cale vaginală. Un plasament rău, totul complicat cu o infecție și tratat târziu. Când o adusese la spital, septicemia era avansată.

— Nu te uiți ce sicriu! În adevăr, așa de înalt și larg că părea scurt aproape, deși destul de mare și în lungime. Un sicriu diform.

Crește mereu zise Nory sceptic. Apoi pufni înăbușit în mânuși: — așa dar era conformată anume pentru dublu emploi... nu pentru trei. — Se uită spre Rim: — S-a isprăvit rău! Sia nu-i inspira nici o compătimire fie chiar postumă. Grozav de singură, dealtfel, acolo în aceea biserică de gală, ursuză de Sia și fără nici o afecțiune aproape de ea. Deși era în totul decență și reculegere, lipsia tristeța. Lina avea o figură congestionată de gânduri ce păreau însă absente dela ceremonie, iar Rim pe măsură ce serviciul devenea mai lugubru căpăta o expresie de neplăcere vădită. Se sîmția acum nevoie de aer. Vitrajul vioriu al lui Mini se deschise și pătrunse dungi de lumină și dâră de răcoare. Toți respirară. Pe Mini acum o ipnotiza colțul acela de cer. Prohodul surprinse neplăcut toată asistența înturnată dela beatitudinea zilei de primăvară. Isonul pomenirii făcuse pe Rim să tresară; găsia că Sia fusese rău inspirată, procurându-i astfel de sărbătoare. Se strâmbă. — Fecioară nefericită — suspină către Drăgănescu, ce se ostenia să găsiască un cuvând potrivit de consolare. Se auzi un mic sughiț, dar nu de durere. Frumoasa Lenora, mama Elenei, sensibilă ca totdeauna, se enervase. Era venită acolo cu bărbatul ei din a doua căsătorie, d-rul Walter, fără suavă ei fată Coca Aimee. Inseparabili de obiceiu se sîmțiau stânjeniți de a nu fi în trei și cam izolați. Venise pentru că Lina era tot legată cu verișoara Lenora. Prințesa Ada, intrând, schimbase reflecții cu unul și cu altul despre nenorocire: — o copilă!— Mirată însă în fața catafalcului, o crescuse în vârstă puțin: — Numai 17 ani: — zicea. Ada se oprise chiar în mijlocul bisericei și avea lângă ea pe Marcian, care se sîmția astfel protejat împotriva lui însuși de a se arăta acolo fără un motiv destul de plauzibil, deși concertul Bach era complect. Artiștii rămăsese grupați în fund spre stânga, acolo unde era și personalul medical inferior. Singură Moșica Mari storcea batista pe ascuns. Cum Lina se aplecase să-i spună ceva, în raport cu ceremonia, Elena se strecură încet lângă Drăgănescu, care plecă să facă comisionul. Elena rămase lângă Vlasici, ce se juca tot timpul cu monoclul, drept contenență, singurele reuniuni mondene, ce-l plictiseau, fiind cele funebre.

Cercul din jurul catafalcului se lărgia din ce în ce, pe când aerul se îngreuia cu tot ermetismul cosciugului și parfumul florilor. Două ochiuri prelungi mai fură deschise dintr-odată. Invada un nou curent cristalin și un susur ușor de păsări. O spirală vânătă de fum șerpui din cădelnițe, se urcă și dispăru pe fereastră, lăsând o risipă plăcută de mirodenii.

Soarele căzuse probabil mai jos. Mini, care nu mai vedea nici reflexul vioriu, nici fășia mătăsoasă de cer, fu atrasă de aurul ce trăgea contururi capricioase pe icoane în zona de umbră a bisericii; contururi care radiau așa de prețios, că lumina venită prin ogive, electricitatea candelabrelor, flacăra lumânărilor groase, păreau sarbede. Era ici o tiară, dincolo numai o bandeletă, o stea undeva, sau curba armonioasă, ca un fluviu, care împresura o hlamidă de sfânt. La Sia, la tragedia Rimilor, Mini nu se gândea de fel. Erau pentru ea lucruri isbăvite.

— Ce frumos e aurul 1 — zise încet lui Nory.

— Ba bine că nu! — Tocmai atunci, curmând isonul popesc, se auzi un svon nou. Lui Mini îi păru că vine din catapeteasmă, unde licăria cu noblețe conturul de aur al unor crini.

Cutremurarea ușoară pornia, în adevăr, dela amvonul din fund. Cașicum acolo deasupra corului se clătinau gonguri de aur și vestmintele de mătase vechi ale icoanelor foșniau. Corul intona un fragment de oratoriu. Pe scărița în spirală unul câte unul Bachiștii coralului se adăogase camarazilor. Elena își simți ochii deodată umezi și îi șterse fără sfială cu batista fină, tivită cu negru. Ar fi voit să se uite spre locul unde văzuse stând pe Marcian, dar nu cuteză să întoarcă capul. Nici nu observase, că e lângă Ada Maxențiu, de lângă care Marcian dispăruse.

Vocile păreau a porni o șoaptă, îndată stinsă în văzduh, un fel de suspin cules de cer, pe când acelaș vuiet slab pornit ca din gonguri de aur, răsbătea cu preludiul lui.

Fraza asta întreruptă și repetată și încercarea vocilor de a-și vorbi durerea lor una alteia, trecea fiori prelungi peste trupul acum uniform al asistenței. Sub acel efluviu, toată lumea se încovoia ca sub o cădelniță. De vre-o trei, patru ori, aripile vocilor împreunate, bătură în surdină unui sunet unic, combinat în delicateța lui istovită din atâtea sunete suprapuse și acoperite încă de acompaniamentul ca de un zăbranic moale.. Apoi porniră încet, dedeparte, clopote de glas ce se apropiau. Crescură până răsunară peste toată zidirea, făcând să tremure zimții candelabrelor. Puterea sunetelor era acum uniformă și cu intensitatea crescendului, mereu magnifiată, dar părea totuși atrece printr-un nor ce-i netezia orice stridențe. Lui Mini i se păru că vede parcă intrând deafară o procesiune numeroasă. Erau privirile acelor din amvon acum înclinați spre interiorul bisericii și care își pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens ascensiunea vocilor fu curmată... se auzi o chemare ascuțită ca un tăiș de lamă subțire, un sopran special, un glas fără sex ca de Arhanghel urcând zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăznet... Apoi se așază un ecou permanent, pe care-l slujiau toate vocile scoborite în mezzo.

...Ici colo o invocare debilă se urca dela tenor sau soprană și printre tot începu a trece panglica neîntreruptă a unei melodii, ce părea desfășurată dintr-un ghem fără capăt ce-și întorcea volutele de mătase asupra lor înseși în sute de unduieri. Așa neîntreruptă, melodia îți da intermitențe de puls și firul ei înodat ca ochiuri în jurul gâtului, îți făcea o împletitură sufocantă, prin care respirația se strecura ca un suspin de plâns. Toți ochii se muiase ușor. ...Armonia uneori se umfla ca de un ferment, creștea cum crește un aluat, și alteori se destrăma ca un putregai... Voci îngemănate succesiv, apoi întreite, începură a aclama osanale... atunci din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră acorduri regulate, egale, care se urmăriau unele pe altele metodic, mereu mai pline, mai sonore... Erau fraze aprigi care întrebau neantul.. Acordurile se înțețiau, goniau unele după altele, cohorte sistematice, dar frământate de însuși mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu mai frecuente deși în cadență, obsedau, cuprindeau în spațiul lor auzul ca într-un haos prins între munți. Dure, inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suișul lor neisprăvit spre Eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo sus în infinit, pasul lor aci jos înfipt în camera convulsionată de un același spasm, în trupul unic al celor ce erau vii acolo în biserică...

Corul tăcuse și ecoul iui venia încă. Nory apăsă mâinile pe urechi ca să și le desfacă, din tremurul resonanțelor.

— Ieri 1... Murmură Elena.

— Admirabil! — îi răspunse prințesa Ada. Elena se uită surprinsă de prezența ei, acolo unde ea se sîmția așa de singură și de sigură cu gândul ei, dealtfel necunoscut Adei. În ajun coralul din Bach emoționase pe Elena până la intimidare și aiureală. Corul de azi o purtase spre un fel de bucurie interioară, fără de energii fizice. Din toți ea singură îl ascultase ca pe un imn de slavă nu de jale; ea și cu Mini căreia i se păruse că aurul cânta. Ceilalți se gândiau pesemne la Dumnezeu, fiindcă mâini parcă nedeslegate bine încercau semnul crucei cu mănuși negre sau cenușii. Moșica Mari se închina cu mătănii și Lenora făcea crucea plină. Elena avu și ea un gest al mâinilor, din care își trăsese mănușile lungi. Un gest de adorare vagă. Și ea recunoscuse Dumnezeirea armoniei. Așa dar Marcian se urcase și el... În unitatea aceea perfectă se recunoștea stăpânirea mâinilor lui de animator... Se urcase acolo într-un amvon de biserică cu niște coriști... pentru... pentru că!... Elena ridică în sus capul, pe care iar ar fi vrut să-l întoarcă. Linia precisă a nasului și bărbiei se desena perfectă. Pictorul Greg observă că în poza aceia e foarte frumoasă, dar prigonit de melodia sacră, își beatifică cugetarea.

Cum nimeni nu se mișca pentru supremul adio, Arhimandritul spuse ceva celor mai deaproape. O ezitare țintuia slujba pe loc. Se făcu o mică mișcare înainte. Lina în pripă se apropie de catafalc își ridică vuaiul, îl lăsă iar și se retrase. Rim oscila nehotărît. Trebuia sau nu să se apropie? Sta astfel bălăbănind capul și brațele ca o pendulă. Preotul, plictisit de încetineala, îi făcu un gest de invitare. Livid, Rim se apropie și aplecă de formă capul peste coroane. Printre flori picura încet stropi greoi, ce se prelingeau din sicriul asudat. Lui Rim acum îi sbârnâiau picioarele ca niște coarde slabe. Se gândi la gută și o grimasă mare de nemulțumire îl urâți încă; părea lecuit de sărutări virginale: fecioară nesocotită! — își zise cu severitate. În spatele lui, gemenii se adăposteau ca fugăriți. Muzica le căzuse ca un rechizitoriu. Se întrebau mereu laolaltă în gânduri suspecte: — Ei sunt care au ucis-o? — și la orice mișcare a lui Rim se strămutau în umbra lui, complici nedeslipiți și spectri ai nenorocirii. Așa ascunși, scăpară de ceremonia rămasului bun dela Sia. Dealtfel, nimeni acum aiară de preoți, nu se mai ocupa de salutul depe urmă. Odată ipnoza muzicei risipită, toți se strecurau lin spre ieșire. Își reluau cu grabă bucuria zilei minunate. Indiferenți către ceremonie, o uitau repede și porniau ca o ceată molcomă spre primăvară. Automobilele așteptau lenoase. Nici un bufnet de motor, nici o claxonare nu turbura liniștea. Afară din biserică asistenții se opriau în curtea verde în grupuri domoale, care vorbeau de soare, de căldură, de muzică. Ieșind printre cei din urmă, Mini apucă pe Nory de mână: — cine e domnul acela... de după stâlp?

Nory, mioapă, strânse ochii înspre acolo:

— E un domn bine! — zise.

— Un străin... și parcă totuși l-ași cunoaște!

Bine, rău, dar cine să fie?.. Poate l-am văzut în vre-un film I

— Asta-i acum, au venit și stelele de cinema la înmormântarea Siei!

— Probabil seamănă cu un artist de filme, altfel n-am de unde-l ști!

— Ei! Depe stradă, de undeva?... Cap de expresiei... Dar ce expresie? spune tu că te pricepi mai bine? — zise Nory.

— Banditul gentilom! — râse încet Mini, înveselită de aerul de-afară.

Domnul cel bine văzut de profil, acolo după stâlp, avea fața rasă, cu efigie mică dar cu accent în liniile regulate. Ochiul ascuns subt pleoapă, o dungă mică săpată în obraz ca de o voință permanentă, un colț de gură amar și agresiv și ținuta perfect nemișcată a unui gentleman în haine negre. În urma lui Mini și Nory, ieși Rim sinistru, cu suita celor doi gemeni, târându-i ca pe niște aderențe maligne, lără nici un schimb de vorbă sau privire. Nu știa la ce moment se rupsese între ei înțelegerea și se așezase dușmănia. Rim se opri lângă coloana de aiară a bisericii, nedumerit și izolat. Atunci gemenii, ca două omizi desprinse, lunecară unde-va spre trăsuri, spre salvare. Buna Lina rămăsese înăuntru singură cu preoții și dricarii. Plângând acum în voie, moșica Mari se apropie de ea, fără să cuteze a-i vorbi. Lina n-o vedea. Cu glas asurzit dar cârâitor găsise ceva de cicălit cu personalul serviciului mortuar.

Cosciugul căruia i se mai pusese o cutie, fu scos, însfârșit, anevoie. Se auziră clopote dar numai de două trei ori și amorțit. Se auzi o lovitură de țimbale. Nory cotind înapoia bisericei făcu un semn negativ muzicei militare, ce vroia să intoneze marșul. Elena o aprobă dela distanță. Fanfară după acel cor! Automobilele începură a se urni în bună ordine, încet, unul după altul, fără sgomot parcă. La dric se lucra anevoie îmbarcarea Siei. Moșica Mari ieșise să plângă lângă carul funebru.

Lina achitase preoții și-i lăsase să plece spre trăsuri. Se pregătia să iasă și ea cea din urmă. Deodată se speria! Inima i se opri în gât. De după un stâlp îi ieșise cineva în față. Se uita cu ochii bolborosiți, fără să înțeleagă întâi, fără să vadă. Apoi, se făcu vânătă cu gât cu tot, vânătăneagră, cași rochia. Era Lică! În obraz îi șueră, printre dinți: — Cățea! — și ieși. Lina își șterse cu vuaful obrazul, cașicum ar fi fost stropită de acel vifor al disprețului. Fața crispată i se făcuse acum palidă.

— Așa! — zise. Așa !...

Era ultima ei bunătate care muria! Când Lina ajutată temeinic, cașicum un plumb ar fi fost turnat în ea deodată, fu urcată în cupeu. Moșica Mari îi șopti: — Ți-e rău? — Nu I sunt sănătoasă! Am să trăesc o sută de ani 1 răspunse apăsat, răgușit, uitându-se urât la ea, fără s-o cunoască, și lăsând în jos peste fața urâtă crepul funebru, pe care se chibzuise că se cuvine să-ț poarte. Moșica Mari se dete laoparte. Nu înțelegea. Dar d-rul Rim care sta acolo fără rost, fără să știe ce are de făcut, înțelesese. Cuvintele Linei, pe care le credea că-i sunt destinate, picase peste el ca niște pietre. Unde erau bucuriile de proprietar? Unde liniștea casnică? Unde muzica, gravura și amorul? Fu scuturat ca de friguri! — fecioară netrebnică! își zise — pe când un domn îl împingea înăuntrul cupeului. Ușa cutiei negre a trăsurei se închise peste cei doi ocnași: Rim și Lina.

În curtea bisericii, Nory dete un cot puternic lui Mini: — Uite-l! Amândouă priviră într-acolo, apoi una la alta și fiecare căutând a lăsa pe cealaltă să se pronunțe, murmurară laolaltă: — Lică 1 ...Ras!... Bravo Lică! — adăogă Nory, revenindu-și repede din uimire. Așa dar, domnul dela cinematograf, domnul cu profil interesant, cu rictus în colțul gurii, era Lică! Lică, fără de mustață mică, cu desenul gurii liber de umbră, cu gropița, pe care o diesmierda vârful castaniu al mustății schimbată în dungă. Lică, fără bucla pe frunte, tuns scurt Lică, prelucrat treptat de progres, de frizer și de atâta suferință cât putea încape în ei. În biserică după stâlp, Lică, deși niciodată nu-și aducea aminte, își amintise: copilul luat în birjă ca un pachet, doicile la mahala, fata târâtă apoi pretutindeni de mână, legată de traiul lui vagabond... Și mai pe urmă acea Sie grosolană, care creștea și-i ofensa gustul de Trubadur mahalagiu și de plutonier subțire; camarada credincioasă și arțăgoasă ca un câine-lup... Apoi, rudă proastă care făcea de râs pe profesorul de echitație, și fata aceea asasinată într-o aventură neomenoasă, care refuzase să-l vadă pentru că-l iubea și-l temea, și pe care nu vroise s-o mai vadă... ...Și moartă aceea, așa cum o văzuse, cinci minute el singur cu ea... abia ieșită din chinurile brutale... sluțit și trist, oribil de trist și de sluțit... În sfârșit, acum acolo, catafalcul, biserica, corul, laolaltă, pe când în el se petrecea ceva neobicinuit. Un fel de fermentare și de disolvare. Toate imaginile: — el, Sia, ceilalți, — compuse și descompuse și toată simțirea amalgamată, întoarsă la un rudiment așa cum fusese a Siei pentru el, fără preciziune: tată, fiică, frate, soră, rudă, ce? tot una! O legătură prin trup, fără trup, indiferent pe ce cale. O legătură prin suflet, fără ca Lică să fi știut ce e sufletul. O legătură nedeslușită, ce se rupea acum din unele rădăcini, cu o smulsoare, care poate că era durere. Ceva care ținea de el, așa într-un fel nu prea puternic, dar care nu mai putea fi întors, nici să nu fi fost, nici să mai fie, nu putea fi ceva inform ce se umfla și se desagrega în inconștientul lui mohorît, ca Sia în cosciug. Și pentru prima oară în viață, un ceas trecut într-un loc așa de trist, sgomote triste, un mort trist... el trist! Atâta cât viața și moartea puteau prelucra la fizic și la moral pe Lică îl prelucrase. Ieșise acel „domn bine” ca la cinematograf.

Mini se ostenea să facă lui Nory, teoria fizionomiei și a sistemului de a stabili „tipul” cuiva.

— Pentru a te putea indentifica în ultimă cercetare asupra cuiva. Îi schimbi aspectul figurii. Îi pui sau îi razi mustața. Îi tai sau îi pui barbă de diferite forme, culori și mărimi. Îi schimbi pieptănătura dela plete la zero! Nu se poate să nu obții, astfel, posibilitatea de a-l clasa într-una din marile categorii ale „tipului” sau în vre-o subdiviziune: asasin, bancher, escroc, scamator, aventurier, etc...

Nory, cu obrăznicia ei obișnuită, complecta această listă cu unele categorii mai îndrăznețe și plastic enunțate.

Băgă de seamă tocmai atunci că familia ei o așteaptă. Lângă un Lincoln minunat Elena sta nedecisă vorbind cu Marcian. Făcu un semn de chemare lui Nory care, desperată, arăta spre ai ei, pe care nu-i putea lăsa. De departe Drăgănescu, ce venise împreună cu nevastă-sa, se uita acum spre ea, așteptând să vadă cu cine vrea să plece, pentru a ști ce face și el.

Mika-Lé, cu rochie nouă neagră, mergea lângă el pentru a nu rămâne fără loc în trăsuri. Pictorul Greg se apropiase și vorbea lui Drăgănescu de prințul Maxențiu! Un adevărat studiu, în ivoriu bietul Prinț, înainte de plecare. Amintea o plachetă, pe care o văzuse în muzeul din Fribourg: „Tete de martyr sans nom“! De Mika-Lé pictorul nu se ocupa. De altfel, niciodată nu se ocupase de ea în plin aer, ci numai în penumbra atelierului. Acum se dezinteresase complect, dar era din acei ce-și târăsc încă după ei resturile, în felul în care sfinții răsfoiesc breviarul unor păcate pocăite pentru a nu se înstrăina de prezența conștiinței lor impure.

Drăgănescu nu asculta bine ce-i spunea pictorul, îngrijorat să vadă pe Elena instalată. I se păru că se uită spre el, mări pasul deși se simțea în ziua aceea foarte ostenit, călca parcă mai greu și-l apăsa ceva între umeri.

Elena, care nu știa cum să organizeze plecarea, se uitase, în adevăr, spre Drăgănescu și spre însoțitorii lui, apoi, văzând pe Mini mai aproape o invitase cu vioiciune să meargă cu ea și Marcian. Mini se întorsese spre Nory: Pe buna Lina o lăsăm singură? — zisese.

- Nu-i purta de grijă! Suportă bine... și numai bună nu e1

— Cine a fost bun și se schimbă din răutatea oamenilor e tot bun.

— Amin! tăia Nory. Drama Rimilor se rezumă în cuvintele astea aproape ostile. Mini se grăbi spre Elena, care aștepta perplexă și Nory spre sora ei Dia.

Drăgănescu, văzând totul orânduit, făcu semne cu mâna de concediere, satisfăcut. Îndelete, acum așteptă rândul vre-unui alt echipagiu al casei.

— Doamna Elena a plecat! —zise Mika-Lé. Drăgănescu se uită la ea neștiind ce vrea.

— Mergi cu mine? — îi spuse crezând că e ceeace o interesează.

Vorbind cu Vardali, Prințesa Ada se opria la fiecare pas, nu părea deloc grăbită și întorcea mereu capul înapoi. Pentru întâia oară încurcată, nu știa de trebuie să se apropie de Lică sau nu. Lică nu se gândise la ea în ziua aceea. Cu mușchii strânși, cu nervii întinși, cu mânia abia înfrânată, scoborî scara bisericii cu un pas încordat.

Nu comisese acolo nici o greșeală publică de emoție sau de violență, dar nu era dispus la nici o concesie. Trecea pe lângă toți, fără să vadă parcă pe nimeni și toți se uitau lung după domnul acela „bine“. Vardali, simțind pe Ada neliniștită, se oferise galant să o servească! — Și la princesse avait quelque chose ă dire au pere eprouve!

Ada fu recunoscătoare. Numai moșnegii știau să mai facă curte așa de generos. — Da! Ar fi vrut să știe dacă cortegiul are cumva nevoie de automobilul ei I

De fapt, Ada vrea să afle dacă Lică se ducea sau nu la cimitir. Lică tocmai își punea aceiași întrebare, nehotărît. Găsia de prisos și, totuși, parcă ar fi vrut să meargă după Sia. Amintindu-și acuma de Ada, se gândia ce ar fi preferat ea deși era într-o fază de răzvrătire și emancipare.

Vardali, emisar fin. aduse„ Adei pe Lică.

— Te duci până acolo? îl întrebă încet și cam timid. Toată afacerea asta o descumpănise puțin.

— Da! — răspunse grav, deși până în secunda aceia nu știa sigur că se va duce.

— Iei automobilul cel mic și pe urmă vii la palat ?!

— Lică aprobă prin tăcere. Ada făcu cu el câți-va. pași și-i spusese că-i stă bine ras și peptănat așa! Lică, ce se temuse de vre-o gâlăgie pe chestia asta, fu mulțumit dar n-o manifestă.

— Ți-a trecut exema aceea? îl întrebă Ada tot cam sfiioasă, impresionată de moda nouă a acelei tăceri.

— Da! — bine voi Lică, mereu prețios la cuvinte, din cauza învrăjbirii ce avea. Exema, de care vorbia Ada era o bubuliță, ce apăruse deasupra buzei, tocmai după vizita făcută la spital Siei moartă. Lică, speriat, întrebase un farmacist ce-l sfătuise, pentru a se putea trata mai bine, să-și radă mustața. Cuaforul conformase și peptănătura. De aici noul aspect fizic al lui Lică; combinat cu cel moral, cu aceea vrajbă ce-i ținea loc de suferință, apăruse un om nou. Lui Lică i se pregătia însă și un nume nou și o soartă nouă. Vardali culesese din nou pe prințesa Ada rămasă singură. Avea o idee destul de urgentă și de serioasă pentru ca să i-o comunice chiar în acel loc și împrejurări. Partidul lui — era fruntaș al unei fracțiuni conservatoare flotante cu veleități de modernizare și refacere — partidul lui îl însărcinase cu revizuirea și complectarea cadrelor militante. Căpetenii aveau mai multe decât toți ceilalți la un loc și nici massele nu le-ar fi lipsit mai ales în caz de venire la putere. Glumea. Ceeace le trebuia era un „leader” al „masselor“ ieșit din chiar.... lumea nouă... și în care „generația” să se recunoască.— Vardali dubla pe s și rostogolea pe r, cu cel mai pur accent francez. — Demult studia pe d-l Basile Petresco și decisese că era omul, de care avea nevoie. Vardali cerea concursul prințesei pentru a-l converti, cum și pentru a le da ea însăși sfaturi politice, de care o credea foarte capabilă. Apreciase totdeauna calitățile ei de inteligență și inițiativă care. .. Deocamdată, era vorba și de o cartelare ce le întăria mult situația. El avea mâna liberă să propună un candidat, pentru un Ioc vacant la Bihor. Propus nu înseamnă și ales, dar candidatul avea ocazie superbă să debuteze ca elector și să se facă util. Vardali avea cea mai mare încredere că a făcut o achiziție excelentă în d-l Basile Petresco. Ada asculta atent fără să-și arate surprinderea. — Bihor? — Ar merge! — zise.

Își amintia că Lică .cumpărase dela Bihor o pereche de cai! — Am să propun d-lui Petrescu... dar e o fire foarte indepedentă!

— Perfect! Tocmai ce ne trebue I afirmă Vardali. De fapt, le trebuia un candidat cu parale și fără trecut. Demult pusese ochii pe Lică. Bani, avea prințesa destui, slavă Domnului. Lică I slavă Domnului nici un trecut! Pas de blason sauf l-ecusson d-ecuries! surâdea în el malițios Vardali, aristocrat ireductibil. Ajunsă la palat, deși poarta mare era printr-o neglijență închisă, Ada coborî pe trotuar fără să observe, fără să facă gălăgie, înainte de a deschide portița grilajului luxos, se întoarse spre „chauffeur” și-i spuse preocupată:

- Du-îe înapoi după Domnul!

După o secundă de ezitare, înțelegând de cine era vorba, obiectă timid că cellalt auto era dus cu Domnul.

— Totuși, du-te! — porunci Ada.

Rămase nițel în loc gânditoare. Aspectul nou al iui Lică și vorbele lui Vardali i se gravase în minte. Figura aceea voluntară, gura cu desenul crud, îi da o vâlvă nouă de sensualitate și totodată era prinsă de gravitatea proiectelor politice. Cariera ei amoroasă și cariera lui publică își amestecau preocuparea, dându-i o stare îngrijorată cu care nu era deprinsă.

— Ar putea ajunge ministru! — gândi — și nu știa de se bucură sau îi pare rău. Nu credea că ipoteza era o nebunie, credea pe Lică omul în stare de orice și se gândea serios la noul plan de luptă deschis. Ambițiile ei pentru Lică erau acum depășite.

Acțiunea și intriga îi plăceau. Se întreba însă dacă Lică va rămâne atunci tot amantul supus de acum. Pe Maxențiu îl suprima total, era cași suprimat dealtfel. Oare Lică o va lua în căsătorie? Ea prințesa Ada își punea o astfel de întrebare cu îndoială? Gândurile aspre și noi ale politicei și amorului o îmbătrâneau. Uita că are 33 de ani și Lică 39 deși tocmai în ziua aceea vârsta era mai bine gravată pe fața lui accentuată de asprimea expresiei și lipsită de umbra juvenilă a musteții.

Ada simți un iei de desperare anticipată de femee matură și voluptoasă. Urcă pe scara a doua a palatului. Un fecior era acolo pe săli: de vine domnul să mă anunți îndată! — zise.

Mai vioi, înțelese repede și se înclină. Pentru servitori acum Maxențiu, acolo, departe era cași mort și Lică stăpân. Sus Ada se opri în biroul apartamentului ei. Cu două degete începu să bată un tact pe masa de scris — poate că o măsură din de Profundis. — Observă o boare ușoară de praf și cu degetul arătător, pe care purta safirul uriaș, scrise pe praful subțire: Doamna Ada Basile Petrescu, apoi mașinal șterse.

Cum o ușă se deschidea în ecoul palatului de marmoră, seduse repede în fața unei oglinzi să-și potrivească părul —cu urechia întinsă. Nu putea fi Lică.

Se uita în oglindă atent, fără complezență. Abia acum observa că s-a îngrășat simțitor. Tot femee slabă la aspect, dar cu brațele mai rotunjite ceva, cu gâtul lung mai plin, cu osul șoldului acoperit. Ridică sus foile strâmte ale „tailleurului“ negru: avea pulpă, numai fluierul gambei era tot așa de uscat. Carnea aceia trebuia s-o lase acolo sau s-o suprime? Își potrivi rochia la loc. Decise să lase carnea unde se așezase cu rosturile ei. Su-, râse. Bărbia era mai puțin ascuțită și pielea întinsă mai puțin neagră.

— Intră! Un fecior îi întindea pe o tavă o tegramă. Bine 1... Nu uita îndată ce o veni Domnul!..

Era dela sanatoriu. Se sfârșise: nu-l va aduce în țară cel puțin deocamdată.

...— Așa dar la Bihor?... Surâse iar. Tocmai la Bihor I... Bună noapte în otelul dela Bihor.

Ca goniți, gemenii plecase pe jos, apucând fără să-și vorbească aceleași străzi, mereu mai laterale, mereu schimbate, într-un fel de cursă par-că, în care urma să le fie pierdută. Ajunși pe drumul ăsta întortochiat în fața feliei bizare de casă ce le era proprietate, se opriră printr-o aceeași mișcare, uitându-se în sus spre camera sechestratei apoi unul la altul. — Nu mai trebuie femee I — mormăi încet unul sau cellalt, pentru amândoi. Apoi intrară în cucurigul ciudat al locuinții să-și plănuiască mai departe riturile bizare ale îngemănării lor respingătoare.

Lică așteptase plecarea tuturor pentru a porni și el după cortegiu, pe care-l zărise curând dela distanță, înaintând încet pe șosea: era dricul și trei trăsuri, cea cu preoții, cupeul Rimilor și o birjă cu Moșica Mari, în care se încărcase vre-o patru colege ale Siei. Atât din tot fastul deadinioarea.

Pe măsură ce distanța dintre automobil și convoiu se micșora Lică se întreba mai stăruitor de-i nevoie să meargă la cimitir și ajungea la concluzia că nu e necesar. Porunci întâi șoferului să încetinească; astfel spațiul, pe care treptat îl câștigase creștea din nou, despărțindu-l de cortegiu.

Ce să fi căutat la cimitir?... Ce fusese de făcut se făcuse!... Cu Sia se isprăvise! un fel de plumb topit îi îngreuna încă trupul la gândul Siei... Cu Rimii avea să vadă. Ură și amenințare permanentă!... Iar cu Ada!.., Și cu Ada avea de văzut! Nu știa bine ce? Era o starea lui agresivă către tot. O stare de spirit bună pentru a porni lupta socială pregătită de Vardali și de Ada și de care n-avea habar.

Își aminti de Maxențiu. Ca și mort! Era o ușurare și o pierdere. Prezența lui Maxențiu între el și Ada fusese totdeauna un stimulent. Prințul îi inspira admirație, teamă, milă, invidie, necaz, emulație, umilință, ambiție. Odată el dispărut, toate simțurile astea erau păgubite și ar fi vroit parcă să Ie ia de aiurea. Prințul mai fusese pentru el și un parapet, de care își rezema lenea și nepăsarea și acum trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul înainte în spre coarnele de taur ale vieții.

Da! Cu Ada avea de socotit! Locul prințului mai întâi și lui Lică i se părea că și titlul îi revine deodată cu locul. ...Apoi slugile obraznice și disciplinate... Casa aceea cu parchet prea lunecos și cu scări în care te încurcai... și patul prințului I Lică nu credea în microbi! Astfel se isca un zel, un neastâmpăr nou trubadurului, pe când sdruncinul carului funebru descompunea ultimele agregări ale trupului Siei.

Ce fusese Sia? O energie derivată din Lică și încremenită acolo în fata trupeșă și care acum revenea la obârșia ei. Un mare amor de sine derivat dela sine și imobilizat în pasiunea fetei pentru el — și care acum era restituit egoismului lui Lică.

— Le Palat! — zise — și cuvântul nu sună ridicol. Iar tonul sec, aprig, dete șoferului o mișcare de încovoiere supusă peste volanul mașinii. După ce depusese în drum pe pictorul Greg. Drăgănescu ajuns acasă coborîse anevoie, mereu apăsat de acea durere în stânga, pe care n-o putea nesocoti deși n-ar fi vrut să țină socoteală de ea. Mika-Lé coborîse și ea. Intrară în biroul principal al casei. Elena nu se întorsese. Cu gândul la sănătatea ei acum așa de debilă, Drăgănescu fu îngrijorat. Se liniști, când feciorul îi spuse că automobilul, cu doamna și cu d-l Marcian a trecut pe dinaintea casei. Drăgănescu era foarte ostenit și fata ceia, acolo, îl plictisia. De ce va fi venit cu el?... Se speria, avu o isbitură la inimă, simțind ceva pe mâna lui. Era ghieruța lui Mika-Lé... Ce vrea?... Iar vre-o cerere de favoruri sau bani.

— Elena nu s-a întors. Poate că întârzie mai mult... Vream să-ți spun că ași putea veni din nou să stau aici... dacă crezi și dumneata?... țiași ține de urât!

Drăgănescu se uită la ea lung. Avea idei moderate dar decise. Nu crezuse niciodată răul tot ce se spunea de dânsa și acum îl credea deplin. Scutură mâna, de pe care lăbuța neagră se desprinsese.

— De nu vrei să mergi cu tramvaiul, pleacă îndată cu automobilul înainte de a fi dus la garaj.

Tonul era aspru și nu lăsa nici o îndoială. Fără să aștepte altă invitare, Mika-Lé plecă. Feciorul, om vechiu de casă, se apropia cu precauțiune de Drăgănescu:

— O telegramă pentru doamna!

Cu ochii lui congestionați în ziua aceia, Drăgănescu îl fulgeră, apostrofându-l:

— Nu știi unde trebue pusă corespondența Doamnei!

— Din Elveția! cuteză cellalt. În adevăr Maxențiu își declarase la Leysins două domicilii prin una din acele fantezii exaltate, corectată de mențiunea tristă și prevăzătoare „în caz de accident”. La vre-un accident de „bobsleigh“ se va fi gândit sărmanul, sau totuși știa că moare I

— A I... Așa I... se potoli Drăgănescu, dar începură ciocăneli noi subt coastă. Era acum și el îndoit. Să-i dea Elenei telegrama tocmai în ajun de concert și după înmormântare! G luă în mână, o întoarse, o răsuci. Cumpăni sentimentele și disciplina lor. Vroia să facă ceeace ar fi fost mai plăcut Elenei. O înapoia nedeschisă.

— Du-o în salonașul Doamnei. De se întoarce cu d-l Marcian, are s-o găsească!

În automobil Elena ședea între Mini și Marcian, liniștită că plecarea, a cărei grijă o turburase un minut, fusese orânduită. Frumusețea zilei și ecourile plutitoare ale muzicii de adineaurea o acopereau cu învelișuri calde, de subt care nu simțea nimic din tristeța convoiului mortuar.

Moleșită, vorbia puțin și cu glas tărăgănat despre Maxențiu, fără ca să lege amintirea lui — venită în memorie pe alte căi, — de ceremonia funebră. Vorbea calm, de sfârșitul lui apropiat și de iluzia lui statornică. Vorbele ei erau blajine și cam misterioase, cum era și starea sufletească a lui Maxențiu către dânsa, deși nu din aceleași pricini.

Comenta ultima lui cartă, — un peisagiu alb de Alpi, — însoțită de cuvintele: Iată minunea, pe care o privesc din camera unde mă odihnesc de câteva zile, din prudență. Sărut mâinile frumoase și darnice. Buletinul doctorului sumar și categoric dela aceiași dată suna: Stare extremă. În orice moment poate fi sfârșitul. Avizați. Nu avizase nimeni. Cine ar fi fost destul de stângaciu casă turbure cu demersuri omenești vulgare, o agonie așa de senină în drum spre divinitate.

Elena acum tăcea. Mini, pe care vocea de azi a doamnei Drăgănescu o importuna pentru ceva schimbat, alintat par-că, tăcea și ea cu gândul la vitraliul vioriu și la ora întârziată. Marcian spunea rar câte un cuvânt: D-rul Rim a fost ieri la repetiție și va veni cred și mâine! — zise la un moment cu un ton între întrebare și afirmare. Nu-i răspunse nimeni.

Automobilul Drăgăneștilor era un Lincoln minunat. Mini simți voluptatea lunecării ușoare și consimți să recunoască unele privilegii ale averii. În dreptul străzei Regale ceru să se coboare. Elena se întoarse spre Marcian, cașicum ar fi putut avea ceva de obiectat din faptul că rămâneau singuri apoi, prin micul telefon a cărui pâlnie nichelată atârna în fața cristalului „pare-bise“, dete ordin să oprească. Nesimțit, fără ca „chauffeurul” să aibă o mișcare, trăsura stopă.

După ce ajută lui Mini să se coboare, reamintindu-i ora fixă a Concertului, Marcian rămase puțin lângă scara autoului, apoi urcă din nou. Elena comandă: pe Bulevard înainte! — și, toropită, se rezemă, cu capul lipit de pichetajul moale al perinilor. Ținea ochii închiși pe jumătate.

În lunecatul, pe care-l combina într-o armonie moale cu lenea ei, i se păru o încetinire la un moment. Întredeschise ochii. Lunecarea era iar regulată. Erau pe Lascăr Catargiu dar trecuți de casa Drăgănescu. În dreptul casei probabil „chauffeurul”, încetinise apoi, neavând ordin de oprire, reluase pulsul mersului. Elena se uită spre Marcian cu o privire precaută. Distrat, nu băgase de seamă. La sfârșitul Bulevardului ezitarea mașinii fu ceva mai simțită. Marcian se uită prin geam apoi la Elena, care iar cu ochii închiși nu mișca.

Din inițiativă proprie „chauffeurul” coti pe șosea și reluă mersul ritmic mai neted încă, pentrucă era ceva mai accelerat. Impresia de scufundare dată de viteză Elena o sîmția cu corpul ei mereu mai părăsit pe perine. Subt acea lâncezime ceva se precipita în ea, undeva, într-un adânc.

Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul distanței. Elena mișcă puțin picioarele încurcate în pledul lunecat. Marcian se aplecă și i-l ridică mașinal. Fără să-și dea seama, mâna îi rămase peste pled pe genunchiul ei. Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor.

Lincolnul, lansat, fugea peste șosea ca purtat prin aer, pe drumul fără obstacol, drept, interminabil. În mișcarea ușoară a trăsurii Elena se lasă strămutată nesimțit spre Marcian. Pe când un spațiu gol rămânea pe perinile de căprioară, ea era mereu mai alăturată de el. În „capa” de blană subțire așternută în automobil ca să o acopere la nevoie, sta acum refugiată într-un fald călduț, care apasă umărul lui Marcian, neclintit.

Pe’ șosea fu vidul unei văi mici, ca o undă; apoi respirația verticală scurtă a unei cline. Elena, în voia acelora mișcări, fu acum aplecată peste umărul lui Marcian. Involuntar mâna lui se strânse prin pled, pe ovalul genunchiului, căutând parcă un sprijin. Acum nici vale, nici clină de deal, un patinaj uniform! Cu o clipire nouă de lumină în ochi, Elena își apropie încet capul de al tovarășului ei: gest acum voluntar;Uri spațiu mic cași inexistent separa obrazul palid al îemeei de profilul rigid al muzicantului. Era sensația nesigură a unei atingeri sau certitudinea ei emoționantă. Marcian crispa cu nervozitate pumnul pe genunchiul docil. La murmurul vag al mersului se amestecă un mic gemet de durere și consimțire al Elenei. Atunci Marcian tot nemișcat, dar acum nemișcat printr-o încordare desperată, ca să nu i se strămute cumva povara, simțindu-și obrazul fibros din efortul de a nu se deslipi de cellalt, fixă cu ochi de asasin umerii lemnoși ai „chauffeurului”.

Pe tot parcursul omul acela nu clintise ... dacă tocmai atunci s-ar fi întors spre dânșii!.... Cu privirea înfiptă ca un junghiu în spatele de manechin, Marcian căută a-l pironi pe loc, pe când ritmic mâna i se închidea și deschidea pe desmierdarea genunchiului viu.

Acum, viteza nu se mai precipita în Elena. Din adâncul ei voința urca fermă, sigură de ea însăși.

În Marcian era un vid, un abis al voinței, în care se asvârlea cu îmboldirea puterilor toate. A doua zi, recules în noua armonie a vieții, ce i se pregătia, avea să dirijeze ca un stăpânilor Concertul din muzică de Bach.