Drumul ascuns

Partea întâi

I

Căsătoria Doctorului Walter și prezența Lenorei, soția lui, nu adusese nici o tulburare sanatoriului Walter. Totul funcționa în ordinea desăvârșita de mai înainte. Privit deaproape mai ales, sanatoriul Walter era o instituție măreață. Corpul de casă vizibil de pe șosea la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureștene, clădire cu aspect de castel bavarez era numai Centrala instituției; trei pavilioane impunătoare și noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului și legate de corpul principal prin lungi coridore: pavilionul de chirurgie, cel de boli interne și cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor și a teilor se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare.

De fapt castelul bavarez și pavilionul tirolez, fusese clădite de prințul Barodin, însurat cu o prințesă Basarab. Cumpărat de bătrâna Efraim, cunoscută banchereasă, atunci când Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tânărului dr. Walter. Era o poveste veche și acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tânărului Walter. Câțiva bucureșteni își aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea Victoriei pe banchereasa Efraim, grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guși separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că le poartă și noaptea, incarnate fiind acolo în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine știe când și cum micului Efraim, temutul stăpân al marei finanțe neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la apariția frumosului Waiter și-l înscrisese cu înțelepciune la rubrica cheltuelilor necesare. Palatul Barodin, îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soțului ei. Salema Efraim avusese scrupule conjugale și un respect relativ față de Efraim așa că își îngăduise unele lucruri și pe altele nu. Efraim avusese și el îngăduințele lui cu higiena uriașei sale soții și unele scrupule negustorești față de dânsa. La origina averii sale se afla zestrea Salemei adică o dughiană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase demult, atârnată cu un șnur de gât o tablă cu smochine, stafide și alte fructe de orient. Primele câștiguri Efraim le dase pe din două: jumătate lui și jumătate Salemei — și tot așa mai peurmă; în felul ăsta la vârsta de cincizeci de ani când fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credință la tinerețe însemnau pentru el niai mult ca cei zece ani de părăsire la vârsta periculoasă; restul averei mersese la familie și la unele instituții susținute de Efraim, care fără a fi filantrop vroia totuși să-și supraviețuiască. N-aveau copii. Un băețel murise demult, născut și acela prea curând după căsătorie.

Văduva Efraim lăsase tot avutul ei D-rului Walter. E drept că murise la șaptezeci de ani cu o sută douăzeci de kile și cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; refuză se cerceteze întunecimile sufletului și obscurele vedenii trupești. D-rul Walter părea de altfel a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putință; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapitărie, pasiune ce-l apropiase mult de bancherul Efraim colecționar el însuși și care anume lăsase Salemei obiectele lui de preț, știind că astfel vor fi stăpânite cu dragoste de către Walter. Pentru Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacția de a plasa totuși capitalul în chip sigur, deși fără de dobândă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor ii da o compensație prin stări pur contemplative către făpturi neînsuflețite. Încă dela început tânărul Walter se arătase disprețuitor cu banii astfel câștigați; era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrâna Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulțumia risipa tânărului estet, după lungă trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ‘zi o mulțumia prin enumerarea ei liniștitoare: —25.000 pocalul Lalique — 18.000 caseta Venețiană — 125.000 un Van-Beers autentic... Femeile ar fi costat poate mai puțin dar ar fi trezit gelozia uriașei voluptoase. Intrau oare, totuși, în colecția de artă a lui Walter și femei frumoase? Foarte puține și trecător. Walter căpătase pentru femei un desgust din cauza Salemei, desgust pe care-l are către cea mai fină gustare, cineva nevoit să suporte mereu un banchet.

Intern în clinica particulară a marelui hirurg Proda, Walter muncia ca un rob când Salema Efraim, atunci în vârstă de 50 de ani, suferise o operație. WjaJte-r peatunci era un tânăr svelt cu o bărbiță castanie în jurul unui obraz de Christ de ivoriu, cu ochi albaștri, deschiși extatic și prelung spre tâmplele transparente, cu buze roșii ca de vopsea și cu părul castaniu roșiatic ondulat ușor în jurul unei frunți mate, fizic fără de riid un raport cu moralul uscat al tânărului ambițios, fizic de care nu-și dase până atunci seama, de oarece în preocuparea Jui ambițioasă îndepărtase fără aproape să Ie observe avansurile studentelor amorezate. ’

Salema Efraim decum se putuse rezema între perine după operație, îi propusese afacerea în cifre clare: zece ani de medicină robotnică și norocoasă nu i-ar fi putut aduce deatunci încolo un sfert măcar din ce-i oferia banchereasa. Walter primise; avusese însă precauțiunea să pună condiția că nu-și va părăsi cariera. EI năzuise și se trudise până atunci pentru gloria științifică; acum când se vindea, vrea cel puțin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputația. Era primul desgust de el, și prima înșelăciune de sine. Salema n-avea nici un interes deosebit în privința asta. Atunci când Walter primise târgul, nu-și dase seama deodată de ceeace a primit, decât cel mult în cifre; abia peurmă avea să înțeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema Efraim avea despre iubire o concepție potrivită cu originile ei levantine și cu făptura ei; lenea ei orientală avea nevoie de plăcere drept orice activitate, iar vițiul la dânsa, vechiu cu mult dinainte de Efraim, se întindea acum pe suprafețe mari. Cei 20 de ani de fidelitate erau iluzia lui Efraim, deși Salema până atunci nu avusese decât aventuri obscure, al căror josnic pomelnic ea singură îl cunoștea.

După ce Walter aflase ce târg a primit rămăsese tot de fildeș și cu ochii de topază dar își dase seama de frumusețea sa în aceeași clipă în care se și desgusta de ea.

Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru de bancă. În afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese angajat medic cu anul al Băncei cum și al familiei Efraim. La recepțiile de Miercurea, el era nevoit sa șeadă trei ore în șir pe un scaun ,,empire“ la o apropiata distanță de fotoliul vast al patroanei. Tot Bucureștiul financiar și monden defilase astfel pe dinaintea figurei lui impasibile de martir frumos. Anume bărbați care cunoșteau scaunul, din scurte treceri pela buduarul și banca Efraim, stabilise dela început situația, dealtfel cu totul neascunsă, — a tânaiului, tot atât de rigid cași stilul ,,empire“. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter avea să fie suprema patimă a lacomei Salema.

Cifra pe care Medicul Walter o cheltuia cu un fel de disperare rece, n-o cunoștea decât Salema. Meticulos în cheltueli mici din deprinderea sărăciei ordonate, Walter licita un obiect de preț prin intermediari, pe toate piețele mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru cumpărătură. Când apartamentul lui nu mai încăpuse achizițiile prețioase, Salema îl mustrase de formă și ii dăruise casa Barodin ce se vindea de ocazie cu opt milioane, cu întreg parcul de două hectare. O adevărată afacere și o bună prevedere, căci Walter, care nu capitaliza, ar fi riscat să rămână pe drumuri cu felul lui de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. Salema însăși destinase casa unui „Sanatoriu Walter, așa încât darul era nu numai nimerit, ci și poetic, dat fiind că perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecția lui Walter avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecția era numai o grămădire de troace și de țoale, prețioase prin costul lor, dar mai ales reprezintau amorul ei concretizat și granița fidelității amantului.

Pentru Walter posedarea unui Sanatoriu propriu era o măgulire și o compensație, era totodată și o asigurare împotriva ruinei. Când trei ani după moartea bătrânei Efraim D-rul Walter se însurase cu Lenora Hallipa era un om cu o frumoasă situație bănească datorită în mare parte sanatoriului prosper, fără a fi și multimilionarul ce ar fi putut fi. Cheltuise și cheltuia încă mult și cu patima cuiva care vrea parcă să scape de bani; era felul lui de a fi cinstit. Un ciur cu ochiuri largi prin care se scurgea aurul impur părea mâna pală a martirului, condamnat de el singur la un amor venal și odios. Cheltuelile nu însumau de fel binefaceri. Înăsprit de lipsurile primei tinereți, Walter nu înțelegea să îndulcească traiul altora. Săracii, Walter ii cunoștea printr-insul: trebuiau să rabde sau să reușească.

Sanatoriul în schimb înghiția toate dărniciile lui. Când Salema i-l făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubește, își închipuise aproape că el sau ea aveau și suflet. Palatul devenise astfel un Sanatoriu și un Muzeu totodată. Birourile chiar de administrație din corpul principal, nu numai apartamentele particulare, erau încărcate de covoare de preț, ornate cu bronzuri, împovărate de tablouri; odată avuția lui așezată D-rul Walter mai colecționase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era acum dedicată Sanatoriului propriu zis. După activitatea construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum călătorii anume pentru a-și procura aparatele, era cel mai bun client al tuturor noutăților îri materie de mobilier medical, dorea adesea imposibillul și adesea era păcălit; urmăria însă o instalație unică și reușise aproape să-și satisfacă ambiția.

Sanatoriu) Walter avea totuși reputația de a fi foarte costisitor. În adevăr păsuirea bănească nu se practica acofo. Era un sanatoriu pentru oameni bogați care trebuiau să plătească scump un tratament de lux, — să plătească scump ambiția însfârșit isbăvită a D-rului Walter. Cel care plătise mai scump acel lăcaș, rămânea însă mereu tot el.

În sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un piactician reputat. Walter personal nu făcea nici Iiiiurgie și nici boli interne; era șeful: ceva mai mare ca toți dar și mai mic, de aceea chiar își rezervase domeniul vast și necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi; citise mult în această direcție și acum putea experimenta. Avusese unele rezultate bune și cum clientela de lux; e și clientela de reclamă, reputația lui depășise zidurile sanatoriului și devenise chiar un fel de celebritate, pe care el o purta cu desfătare subt aere nepăsătoare. Nu mai avea fața de Christ, cum nu mai avea dela moartea Salemei nici cununa de spini. În războiu, — pe care-l făcuse corect la un spital de etapă, - își răsese barba mică ce-i încadra paloarea și tenul i se bronzase; albastrul ochilor se olelise, iar figura, fără semne vizibile, luase ceva matur și sever. Popasul acesta al răsboiului ce-i schimbase preocupările îi convenise; nimeni nu mai sta să se gândească atund la Salema Efraim, nici chiar dânsul. În armată Walter nu dase de bănuit; de origină germană, dar născut și crescut în țară, n-avea pasiunea naționalității și se însumase cetățeniei fără șovăire. Norocul îl repartizase la etapă și nu la oraș; veștile din Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau până la dânsul și nici nu porniau dela dânsul într-acolo, stare de lucruri ce-i convenia ca un repaus nou și minunat, pe lângă care greutățile campamentului păieau nimicuri. Asprimea nouei sale vieți era pentru dânsul o refacere trupească.

Abia târziu la Bârlad aflase de moartea Salemei întâmplată la Odessa; la Bârlad garnizona compusă din rezerviști provinciali nu-i cunoștea povestea. Făcut încă de mult și cunoscut de Walter, — deoarece banchereasa ținuse să-și exploateze sentimental încă din viață dărnicia postumă, Walter n-avea nici o grijă cu privire la testamentul Salemei. Se sîmția acum liber dar fără avânt pentru a se bucura de libertate; căuta să elimine toxinele lungii sale existențe rușinoase, nu să le înlocuiască cu altele; greutatea femeei grase ridicată, nu i se ridicase și greutatea trecutului. D-rul Walter era un om lucid; cunoștea valoarea exactă a faptelor și a moralității lor: din confruntarea moralei cu ambițiile lui, ii rezultase atitudinea rece și hotărâtă, compromis între desgusturile de sine și gusturile sale.

La București, Comandamentul Statului Major german instalase în casa Barodin o anexă cum și un spital în pavilioanele Sanatoriului. Crezuse însă de cuviință să cruțe operele de artă cât și instalațiile, hotărîre la care ajutase și origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic stricat. Întoarcerea lui Walter se făcuse astfel, în condiții satisfăcătoare. După regimul campaniei își regăsise tezaurele cu o mulțumire și mai mare; regăsise și sanatoriul cu dorințe noi de transformări și de perfecționări, era singurul domeniu în care reușia să se încălzească.

Sanatoriul cunoscuse după războiu o epocă de mare prosperitate deodată cu valul de lux ce copleșia totul. Clientela nouilor îmbogățiți găsia în el confortul dorit; numele lui Walter creștea tot mai mult în opinia publică, iar sforțările lui reale în domeniul neurologici aveau acum câmp larg de cercetare în neurastenia generației. Atenția femeilor pentru Walter — medicul la modă, cași cea a studentelor de odinioară, era nevoită să se resemneze.

În chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul femenin; sănătos, bogat și liber, femeea era totuși un sex desființat de o experiență necruțătoare. Continua astfel să-i fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o femeie iubită și iubitoare, poate nu Tai- fi dobândit. D-rul Walter nu credea de cuviință nici să se însoare; printr-un scrupul desigur absurd nu cuteza să-și ofere reputația și averea; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se întipărise pe semne sentimentul decăderii lui, mai puternic ca în opinia celorlalți.

În fața primului cadavru în sala de autopsie studentul Walter simțise slăbiciunea ce precede leșinul dar nu-și astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase; tot așa cu Salema Efraim; prin acest eioism se deosebise de toți cei ce ar fi putut Fi în locul lui; din acea energie devenise acum atât de scrupulos și din delicateța unei conștiințe încărcate, nu cuteza să se însoare, deși căsătoria îi sta la îndemână; orice femeie ar fi fost gata să-l reabiliteze; numai el nu vroia să se reabiliteze. Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. D-rul Walter vrea sa rămână celibatar — ziceau femeile, - probabil pentrucă sanatoriul îi mistuia tot amorul și pentrucă doctorul călătoria prea mult în Italia și la Paris. În realitate Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, iar de suflet acum nu putea fi vorba, așa că femeile care totuși vor fi trecui prin viața lui Walter erau neînsemnate și rămâneau necunoscute. Avea sau nu legături cu vre-o clientă sau infirmieră? cu vre-o curtezană sau vre-o vânzătoare de tablouri? Probabil că nu, de oarece nici una dintr-insele nu se lăuda sau nu trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de sentimente și cu desgustul vițiului, D-rul Walter trăia acum biologic, animal superior conștient de higiena ce-i pria; fără cerinți sufletești, își trata totuși moralul cu îngrijiri rafinate de purificare.

Personagiu atât de cunoscut ducea un train foarte retras și era discret în apucături; pe vremea Salcmei apărea în salonul ei fiindcă nu putea face altfel; în Clinica Proda nu fraterniza nici atunci cu nimeni. Tot pe vremea Salemei intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruță simplu mobilată a casei Efraim privind răbdător cum Salema și Efraim jucau o partidă de panța. Cărțile erau cam sleioase în mâinile curmate de cărnuri ale Salemei dar sburau îndemânatic; ceștile de cafea neagră erau mari ca filigene și se reînoiau; țigările aveau un miros tare ce îneca: tabieturi orientale păstrate neschimbat așa cum va fi fost și fondul real al firei lor. Din aceea cămăruță D-rul Walter nu pleca la cluburi și cafenele; nu cunoscuse, ocolise deci glumele ce-l priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip obraznic cărți de vizită în chestii de onoare pentru Salema Efraim, nu-l ispitise. Amintiri de iatac levantin îl țineau și acum departe de reuniunile mondene, de mișcare și de lume. Magazinele de artă sunt locuri puțin umblate; automobilul îi era vara cași iarna închis; înapoia geamurilor, bârfeala trecea prin reflexul refractar al cristalului D-rul Walter ura ostentația. De când nu mai avea dușmani, el singur își rămăsese dușman. Pârând că se interesează în cel mai înalt grad de opinia publică, ea nu-l interesa decât în raport cu propria lui opinie de sine; hotărît să împingă cinismul până la capăt se trudea totuși să îmblânzească judecata oamenilor, cărora le făcea acuma concesiile pe care nu le făcuse la timp virtuții; lesne satisfăcuți în curiozitate și lesne obosiți de calomnie, oamenii Iar fi lăsat în pace dacă el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se rușina și de a ispăși.

Își încercase puterile pentru rău dar se disprețuia; semne ale unei sensibilități maladive trecută însă prin același frigorifer, unde totul își pierdea culoarea, căldura, savoarea. Din sârguințele studentului ambițios de altădată îi rămăsese gustul de a citi mult; acum când ambiția își atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atât de clar cu sine, atât de hotărît și de rece, atât de potrivit pentru hirurgie, era psichoterapia, adică partea cea mai puțin pozitivă a medicinii. Devenit psichiatru pentru a se studia pe sine, Dr. Walter vindeca acum pe alții; așa cunoscuse și îngrijise pe soția neurastenică a moșierului Hallipa șî apoi se căsătorise cu ea.

2

Căsătoria D-rului Walter fusese deci un eveniment neașteptat și socotii drept absurd. După ce se arătase a fi un celibatar hotărît, după ce refuzase orice propuneri și uneori propuneri atât de avantagioase, Walter se însurase cu o femee care nu justifica prin nimic decizia aceasta excepțională. Dacă ar fi fost vorba de vre-un amor nou sau de vre-o legătură veche, lucrul și-ar fi putut găsi o explicare. Nu era însă nici amor nici leaătură: Walter cunoscuse abia de câteva luni acea văduvă, în calitate de clientă și fără ca miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei publice era deci bine motivată.

Ler.oia Hallipa în dezastrul boalei ei de nervi și al văduviei se asvârlise de gâtul lui Walter, fie printv-uri gest instinctiv de apărare împotriva boalei și a văduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu premeditase. Era felul ei de a-și lecui sațiul cași nevoia de bărbați, tot printr-unul din ei. Așa se ai uncase de gâtul ofițerului, primul ei bărbat, tot așa de al moșierului Hallipa; instinctul o îndrumă mereu cu simplitate spre vocația ei. Era din acele femei care se mărită și gestul de capturare a treia oară cercat avea s-o ducă la a treia căsătorie.

Când Lenora se asvârlise de gâtul lui Walter, negreșit nu era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter însă se salva din astfel de agresiuni destul de lesne: păstra atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în nume de bine feluritele emoții ale bolnavilor și ale femeilor; atitudinea cuiva care nu înțelege și înțelege totodată. Nu-i trebuia încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei plana încă asupră-i.

Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere și probabil într-un moment când armura lui era vulnerabila. Ir. acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza ba chiar pronunțase cuvinte de angajament. Dușmanul conștiinței dormea când Lenora îl atacase; dormia întâmplător sau poate că dinadins. Walter profitase pentru a-și pune conștiința în fața unui fapt împlinit; era o victorie asupra acelei conștiințe sau poate era tot opera ei subterană. Cât despre servitute, în acel accident care-l lega, Walter avusese impresia de servitute a femeei, impresie justă și totuși era aservit el însuși.

La comfortul supei cotidiane nu aspirase deoarece sanatoriul lui era mai bine organizai ca cel mai bun menaj; nostalgia unei prezențe femenine n-o avea, fiind un egoist fără slăbiciune nici tandreță, care cultiva încă singurătatea ca pe o purificare; se afla însă la o anumită fază din evoluția acelui proces de conștiință: își da acum seama că refuză căsătoria pentru anumite motive penibile, știa clar acum că dacă nu vroia o femee aproape de el era din pricina toleranțelor lui trecute; dovedise deci care ii erau scrupulele și ar fi dorit ca ele să dispară. Se considera nedemn și se vroia demn. Până atunci acele motive stăruise numai în adânc, lucrase acolo surd, mut; acum privia motivele în față, le confrunta, le înfrunta. Aspirația lui spre o o reabilitare prin căsătorie se dospia deci încă neformulată când gestul Lenorei îi dase decizia.

Odată căsătoria făcută, opinia publică se arătase indulgentă și resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa de D-rul Walter, Lenora era o necunoscută, o câtime neutră, care nu alimenta invidia și comentariul. Cași opinia publică Walter era mulțumit de neutralitatea nevestei lui — destul de frumoasă pentru a-i satisface simțul estetic, nu era frumoasă într-atât încât să stârnească oroarea lui de frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul ușor împovărat al Lenorei era svelt față de al Salemei, fără însă a contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici destul de cinstită, nici destul de mândră, nici destul de săracă pentru ca prezența ei să constitue un reproș concesiilor deodinioară. Văzându-i alături, lumea nu putea avea porniri spre comparații supărătoare. Față de Walter cași față de lume Lenora îndeplinea deci condițiile cerute și ocupa un Ioc care cerea a fi ocupat.

Ultimile luni ale divorțului Lenorei de Hallipa, fusese timpul logodnei celei noi. Walter se reculesese lesne din momentul de uitare de sine pe care Lenora știuse să-i provoace și se alesese cu beneficiul de a se fi decis la căsătorie. Trata acum iarăși pe Leonora ca pe o convalescentă și când sosia ca logodnic, vizitele lui semănau cu cele medicale cu diferența unei sărutări distrate și convenționale. Perfect lămurit cu sine, Walter își da acum seama că vroia să treacă în rândul celor ce au un traiu familial și că Lenora era partenera trebuitoare.

Lenora însă, care nu putea ști acel scop, avea inegalități, încercări neisbutite de alintare amoroasă, o nedumerire care încâlcindu-se cu ultimele reziduri ale neurasteniei o buimăcia. Altfel cunoscuse ea pe bărbați decât era Walter și totuși el o luase de nevastă. Sîmția însă că partenarul ei deacum se deosibia de ceilalți și asta o făcea să ia o atitudine de bolnavă pe care medicul cât și omul o aservește și o intimidează.

Tupeul ei de altădată neapucând a se valorifica nu-și regăsia firea obraznică de mai înainte; părea că boala ei fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit.

Căsătoria fusese făcută pe la sfârșit de Noembrie la Predeal, cu singura asistența a celor întârziați incâ în localitate. O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină; nici rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimée, fata a doua a Lenorei pe care încă din timpul boalei Walter o chemase dela Viena unde studia, — ca un derivat pentru neurastenia mamei ei.

Prezența fetei motivase și înlesnise eticheta dintre Walter și ’Lenora.

Jn chiar seara căsătoriei Lenora pornise cu soțul ei să-și ia locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie desorientată, o sclavă căreia nici cel puțin nu-i cerea să fie amantă ceeace lua Lenorei singurele arme de egalitate, o paraliza total.

E drept că Lenora reușise să-și refacă viata; avea conștiința primejdiilor prin care trecuse divorțând, avea respect pentru condiția ei noua, mai presus de tot însă avea o nelămurire, o constrângere care o inmărmuriau.

Însănătoșită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux, al cărui stăpân era și stăpânul ei; era un fel de boală nouă. Dela început nu putuse socoti Sanatoriul Walter ca pe o casă proprie, cum nici pe doctor ca pe un soț.

Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil se trezise ca decând lumea moșiereasa și domnise prin capriciu asupra tuturor; aci era strânsă în chingile unei stânjeniri permanente: — „Dc ce m-a luat?... Ce e cu mine?...” erau întrebări care circulau în ea nelămurit fără a se cristaliza.

De și le-ar fi pus limpede ar fi fost un fel de a se lămuri, i-ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasă nici bolnavă, circula liber într-un Sanatoriu, locuia cu strâmtoare un palat ca pe un adăpost străin, provizoriu.

Firea ei fără șleau și nerușinarea amoroasă — calitățile ei unice — erau nimicite de atitudinea rece a lui Walter și speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de artă, de forme de trup și de amor care o umiliau pentrucă nu Ie înțelegea și nu-i semănau. Iar dincolo de Muzeu erau sălile ca paturi albe, cu instrumente ciudate și miros antiseptic, localul de suferința și datorie, asupra căreia veghia pasiunea glacială a lui Walter. Când Lenora cercase a se aventura peacolo, Walter îi făcuse un semn vag de politeță sau de concediere, absorbit de alte preocupări. Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu preșuri imaculate, prin hallurile cu rogojini sau linoleum ornate cu plante a căror frunze erau reci și lustruite și unde pe scaune de trestie se odihnia vre-un convalescent, care îmbrăcat cu halatul dungat al casei o impresiona ca un ocnaș.

În apartamentul particular cu camere mari și zădarnice și cu mobile fără de întrebuințare Lenora rătăcia fără rost și se adâpostia în camera ei, unde deși nu cutezase nici o schimbare, numai prin felul de a o locui reușise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimții adaptării lipsiau resortului ei.

1 se ură cumplit; nu citia, nu lucra, nu gândia, era singura, nu mai avea distracția de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atâția ani înapoi? Ceva de care nu-și mai amintia bine, ce se dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei n-o mai avea. Walter hotărîse că e vindecată și prezența lui era pentru nervii ei totodată spaimă și antiseptic.

Raporturile dintre cei doi soți erau monotone. Walter dorise o tovarășă neutră, avea una calpă. Cu cât treceau zilele cu atât Lenora era mai stânjenită. Chema pe bărbatul ei cu un glas scăzut; — Walter, ea care altădată alintase cu tot felul de diminutive pe Locotenent și pe moșierul Hallipa. Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema Marcel; nimeni însă nu mai pronunțase acel nume din timpul depărtat al copilăriei și lui însuși i-ar fi părut străin. Salema îi spunea tot Walter pe vremuri, cu glasul ei gutural și stăpânitor. Acel „Walter” decolorat acum pe buzele Lenorei se adapta bine neutralității noului menaj.

Urâtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în comun cu internii sanatoriului în sufrageria din pavilionul de boli interne. Era o cameră mare dreptunghiulară cu o lumină implacabilă venită prin geamurile largi fără perdele; o singură masă mare de nuc hi mijloc, iar serviciul făcut de personalul de refectoriu al Sanatoriului.

Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea doctorii își păstrau halatele de lucru și conversațiile lor profesionale la care nu se putea asocia o lăsau în părăsire. Conversații ce-i erau nu numai antipatice dar se și temea la orice moment de „gafele” ce ar fi făcut de ar fi fost silită să ia parte la ele.

Strânsă în corset încă de. dimineață, Lenora, își stăpânea respirația cam anevoioasă; refuza unele mâncări vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el dela altele mai suculente; sfârșitul meselor era o ușurare. Singur medicul secund, Doctorul Pejan, mai jovial și prietenos, îi era simpatic. În camera ei avea destulă liniște restul zilei, căci Walter intra rar la ea și numai un moment.

Un salonaș mic despărția camera ei de culcare de a lui și chiar pasul i-l auzia apropiindu-se cu un fel de stânjenire. Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar și contribuise mult la atitudinea ei constrânsă; nu și-ar putut însă închipui un pat comun cu Walter.

Era o stare de lucruri, a cărei soluție nu se putea prevede, - - așa cum se uita Lenora de lung la basinul din fundul parcului. Din indolență, n-ar fi ajuns totuși sa sg plimbe până la dânsul și nici la ideia unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, dar toropirea ci sporia mereu.

Dealtfel, în fiecare zi la ora șase, Lenora și Walter ieșiau împreună în automobilul închis. Prin geamuri noua situație a lui Walter se străvedea fără ostentație; toi așa de puțin supărătoare era noua situație și înapoia geamurile. Walter care se odihnea de muncă sta scufundat în vre-o meditare tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideia că poate ar fi trebuit să spună ceva și în căutarea zădarnică a unui subiect termina plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri era vorbăreață și vorbăria ei prelungită încă de tonul alintat provoca peatunci desbateri în cari sopranul ei se ascuția învingător. Vorbe și glas ce nu se mai potriviau acum; ton ce nu apucase a-l lua față de Walter, iar tonul luat de el înlătura astfel de zădărnicii.

Aceste plimbări monotone aveau un intinerariu neschimbat: Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de Ortopedie și la diverse Laboratorii, apoi prin cele două bulevarde viteză liberă până spre aerodrom cu întoarcere înceată spre Sanatoriu.

Zilnic Lenora urmăria descreșterea luminii: — „Azi s-a întunecat mai de vreme” — gândia și uneori chiar spunea. Walter aproba și adăuga câte un cuvânt banal provocat de aspectele uliții. Tăcerea Lenorei îi convenia și o socotia drept „tact”; numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la ea bunul simț care întreține cordialitatea.

O credea proastă, dar primia lucrul prin contract, fără vre-o obiecție cu sine și fără s-o jicnească vreodată. Era mulțumit de căsătoria lui; lipsa de personalitate a Lenorei nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, dar totodată că Lenora l-a ajutat sa scuture lanțuri pe cari - deși deslegate prin moarte — nu cuteza să Ie rupă. Se sîmția deci obligatul sofiei sale inofensive.

Decând era însurat i se întâmpla să se gândească fără ezitare la bătrâna banchereasa. Portretul ei pus în salonul cel mare la locul de onoare ca o ispășire, Walter îl privia acum aproape liniștit, fără ca prezenta lui să-i mai întunece strălucirea celorlalte obiecte. I se desvoltase un sentiment nou și prielnic: îngăduința de sine care îi da o dezinvoltura până dăunăzi cu neputință. Era opera neînsemnatei sale tovarășe, deaceia Walter alături de Lenora — dar fără de raport cu ființa ei, se sîmția fericit; teren defrișat de buruieni, capabil poate cu timpul să primiască o plantație nouă.

Lenora în schimb n-ar fi putut prevede sfârșitul înșiruirii de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună dela căsătorie.

Foarte exact la ziua de aniversare florile fusese împrospătate în vase prin grija lui Walter, care după dejun venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau acum aduce pe Coca-Aimée.

Coca-Aimée! Scumpa ei Coca-Aimée! Da! Aimée trebuia să vie! O uitase! Cum de putuse uita!

Pe ce lume fusese! Se trezia ca din somn!

Lenora care acum întrevedea o salvare se repezise spre Walter cu brațele întinse. Walter îi oprise elanul luându-i mânile și bătându-le protector. În fața expansiunii Doctorul își închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimée și-i fusese îndatorat că a păstrat totuși o tăcere răbdătoare. Plină de curaj Lenora îl chiar rugase să aducă el însuși pe Aimée dela Predeal. Deși o fipsă de două zile din Sanatoriu il nemulțurnia în acel moment, nu crezuse că se poate sustrage dela obligația familială.

Acum Lenora nu-și mai lua qândul dela Aimée. Fără a-și da seama bine de starea de prostrație în care fusese, nu contenia a se uimi că o putuse uita. Îi scrisese de două ori în aceeași zi, ea care nu era prietenă cu scrisul și o aștepta, deși abia Sâmbătă Walter pleca s-o aducă.

Lenora începuse chiar a prinde ceva graiu și la masă întrerupea discuțiile celorlalți cu vre-un proiect de instalare pentru musafiră: — „Unde avea să fie locul lui Aimée la masă?... Ce cameră îi va fi pregătită?... La ce oră pleca și sosia trenul de Predeal?...

Acele întreruperi stângace îi dau totuși o mai mare prezență ca tăcerile stângace și mai ales evocau perspectiva unei alte prezențe.

Numai o prea mare descumpănire și desrădăcinare putuse face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar convenit că Aimée nu se va mai înapoia la pension după nunta lor, ci va mai rămâne o lună în aceeași pensiune din Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei.

Walter era destul de mulțumit că indiferența Lenorii pentru ceilalți copii ai ei îl scutia de neplăceri și nu uitase în socotelile lui pe fata vitrigă. Conform acelei liotârîri bine cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a unei prezențe suplimentare abia acum i se clarifica; nu era alarmat, dimpotrivă mulțumirea arătată de Lenora îl satisfăcea,. Îi ușura unele scrupule de soț corect dar indiferent.

La Predeal Coca-Aimée nici ea nu se alarmase de tăcerea lungă a Lenorei și așteptase cu răbdare vești care într-un fel sau altul trebuiau să sosiască; ca nu scrisese.

În adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină de țipete de dragoste și urmată de alta cu ceva date asupra plecării spre București. Walter găsise deci la Predeal o domnișoară gata la punct pentru călătorie, o domnișoară care nu-i pusese întrebări de prisos și nu-l incomodase cu nimic, cruțându-i chiar unele osteneli prevăzute. O domnișoară care sta confortabil pe locul ei în vagonul Pulmann cu o experiență a călătoriei și o autonomie, datorite probabil educației căpătate în școlile din străinătate. Fata vitregă părea tot atât de descurcată cât era mama ei de încâlcită, tot așa de calmă pecât de intemperată era Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calitățile musafirii dacă nu le-ar fi însoțit o încredere de sine și o îngâmfare care ar fi fost insolente de nu erau glaciale.

Trufia lui Aimée venia în cea mai mare parte dela convingere că era frumoasă, convingere statornicită în fața oglinzii și întreținută de admirația camaradelor de pension; cu rădăcini dealtfel mai adânci încă, prinse din copilărie.

Decepțiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai ales că Aimée închisă ermetic în autoidolatria nu da prilej experiențelor care decepționează. Prea frumoasă și. prea mândră pentru a-și apleca privirea asupra simplilor muritori, ei n-o puteau mâhni cu nir.\ic; admirația lor era o datorie, iar cei ce se abțineau dela admirație, nu existau pentru ea.

Înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea frumuseții ce-i da atâta orgoliu. În vizitele sale medicale cași în cele de logodnic o văzuse puțin și o privise distrat. În răgazul călătoriei însă având-o în față o examina cu ochiul expert și lucid al diletantului: piele albă abia rozată ca de porțelan, gura colorată palid cu un roz de majolică; ochi mari ca pe portrete litografice, albaștri ca unele faianțe; sprincene blonde trase subțire ca din pensulă pe o frunte dreaptă: oval admirabil. O păpușă fără de caracter, nici expresie în frumusețe, dar perfectă și mai ales deosebită prin materialul întrebuințat de Natură: mătase, culoare, totul de prima calitate, nici un defect de țesătură.

Corpul proporționat ca înălțime și ca desvoltare n-avea nici voluptate a formelor, nici nubilitate — o statuetă pe care ochiul se opria fără impresii, numai cu singura însuflețire a enervării provocată de imobilitatea unei ființe totuși vii.

Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică și chiar mai frumoasă prin pateticul expresiei și că slava Domnului nu era înfumurată.

Deși nu cunoștea situația exactă a lui Walter, Coca-Aimée socotise căsătoria Lenorei ca o soluție satisfăcătoare. A fi fata unei văduve, mai ales divorțate nu i-ar fi fost pe plac. Pentru ea Walter era deci „domnul” care se însurase cu mama ei. Mama ei era un personagiu însemnat de oarece adora pe Coca-Aimée; bărbatul datora mamei ei cea mai mare atenție, iar lui Coca-Aimée firește o atenție necondiționată. În ce privia frumusețea ei, Doctorul ca toată lumea, întrucât avea ochi, nu putea decât să o constate, lucru subînțeles și fără de importanță.

Cu astfel de idei fata nu-și da osteneală a se face plăcută tatălui vitreg și intra sub tutela lui fără grijă cași fără cordialitate. Îngăduise Lenorii a se căsători, pe Walter îl socotia totuși ca pe un soiu de soț morganatic.

N-avea idei precise despre vre-o nobleță a familiei Hallipa dar se trezise pe moșia Prundeni ca o mică prințesa latifundiară și tot astfel fusese socotită la pensionul vienez unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Știa că latifundiile erau oarecât compromise, nu însă cu precizie de aceia n-o impresiona averea și renumele lui Walter, dealtfel nu le cunoștea destul de exact.

Prundenii fusese un fief plin de abundență, pensionul un local de lux, Aimée socotia deci averea ca ceva normal și nici nu putea închipui altfel de viață. Ar îi mirat-o cine i-ar fi spus că situația lui Walter era ceva excepțional și că mama ei se căsătorise norocos cât și oportun. Îi părea firesc ca tot ce privia pe Lenora cași pe ea, să fie frumos și bun. Avea chiar un sentiment pronunțat de grabă spre ,,mai bine, mai frumos încă fără preciziune însă. Ideile despre aristocrație V democrație erau încă cele din școală, la fel cu ale camaradelor și adoptate din romanele nemțești la preț în pension; romane îr. care contese fugiau cu lăutari și șoferi se sinucideau pentru fete nobile, totul într-un tempo nici deplin realist, nici cu totul romantic; idei destul de inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot destul de inofensiv asupra portarului școalei și profesorului de gimnastică.

În ce privia „viitorul” deci căsătoria, pensionarele erau adevărate burgheze moderne, concepeau trei felur. de candidați: camaradul de tennis, fabricantul miliardar și nobilul scăpătat. Există peniru ele o singură supremație neîndoioasă, aceea a frumuseții femenine, în virtutea căreia toate admirau pe Aimée. Convinsă de frumusețea ei, de nobleță familiei Hallipa, convinsă că era simplu și normal a fi fata vitregă a Doctorului Walter și a locui în palatul Barodin, Coca-Aimée sta înfumurată în fața lui Walter, vorbindu-i din politeță despre luxul și eleganța pensionului dela Viena, cu a cărui experiență se pregătia calm și prielnic să înfrunte noua ei existență.

În ce privia inteligența, Aimée avea mediocritatea .cerută dc un fizic care nu trebuia alterat de multe gânduri: ideile ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceeace le da oarecare consistență și le valorifica. Frumusețea nu-i îngăduia frivolitate, ci o silia să fie gravă ca un idol. Arăta mai mare ca cei douăzeci de ani, dar avea norocul ca multă vreme să-și păstreze aparență de păpușă. Nu-și tăiase părul și purta bucle aurii ce-i încadrau fața de icoană; era un port care avea acum noutate. În ce privia hainele, credea că simplicitatea e meschină și-i plăcea să fie îmbrăcată în mătasă cât mai mult.

Doctorul Walter aducea deci cu el o creatură de porțelan și de mătasă, bibelou totodată mai fragil șî mai rezistent ca cele ale palatului Barodin; obiect de artă pe care nu-l puteai molesta și care te ținea în respect.

Musafiră avea însă o educație îngrijită, o instrucție superficială dar suficientă și exercițiul vieții de salon. Apropiindu-se de casă, Walter își zicea că fata vitregă se prezintă destul de satisfăcător și că tutela cași căsătoria se arătau inofensive.

3

Activitatea Lenorei cu privire la sosirea lui Coca-Aimée se redusese la puțin lucru. Pregătirile rămăsese pe seama intendentului.

— Nu trebuie să te oștenești cu nimic! — îi spusese Walter care n-avea încredere în priceperea ei. Intendentul și cu infirmiera-șef, așezase deci după instrucțjile date de Walter, camera largă și luminoasă, cu vedere pe parcul din față, mobilată în stil de artă modernă. Împreună cu cabinetul de tualetă și cu un mic salonaș forma un apartament juvenil, pe care Lenora încântată il vizita de zece ori pe zi. Restul zilei umbla neastâmpărată prin camera ei, părându-i timpul lung dar fără a mai privi pe fereastră la basinul din parc.

Lenora ar fi mers la gară, dar atât de mult se gândise și se răsgândise că se apropiase ora sosirii fără să se fi decis. La zece seara cu pas sigur Coca-Aimée coboiîse în brațele materne deschise patetic.

Până atunci prezența Lenorei fusese puțin resimțită și nu schimbase cu un singur tact mișcarea de orologiu a Sanatoriului; dela sosirea lui Aimée însă, începuse a se observa că erau acolo două noi câtimi de care să se țină seamă.

Felul cum era organizat serviciul casei, adică un același personal de serviciu pentru familie cași pentru Sanatoriu, nemulțumise pe Lenora, care în fața servitoarei în costum de infirmieră uita ce avea de spus; nu cutezase totuși să pretindă nici o schimbare. Coca-Aimée avea asupra acestui capitol unele idei precise ce o făcuse să observe defectul deia prima vedere. De a doua zi chiar spuse Lenorei în fața lui Walter:

Am să te rog mamile, să dai ordin ca fata din casă care mă servește să poarte rochie neagră, șorț mic, și bonetă de flanelă.

Tăcerea celor doi, nu păruse a o impresiona de fel. Lenora își căuta încă răspunsul când Walter sunase cerând să vie intendentul, pentru a lua dela domnișoara unele ordine cu privire la apartamentul particular.

— Ce bine îmi pare!, declarase naiv Lenora.

Walter ținuse să satisfacă prima cerere a musafirei, dar era jicnit că serviciul păruse imperfect „domnișoarei“; incidentul mai pusese în relief faptul că Lenora fără să-și fi arătat dorința era de aceeași părere cu fata, lucru care iarăși îl nemulțumia. Ținea să fie un soț corect, ținea să aibă o viață de familie, era iritat contra Lenorei care n-avea nici un fel de inițiativă, era stânjenit de propria lui stângăcie, în schimb siguranța calmă a pretențiilor Aimée-i, il impresionase; o socotia foarte competinte, cu un fel de considerație ostilă. Acele nimicuri erau ca niște mingii mici care însă se așezau în cercuri muft mai mari decât ar fi fost nevoie, ale preocupărilor lui Walter.

Coca-Aimée crezuse sau voise să creadă că procura

doctor intendentului era generală și permanentă și urmase a i se adresa pentru orice nevoi. Avea dc cerut foarte multe lucruri, dar nu se observa prea mult din pricina aerului ei indiferent, a vocii egale, a politeței reci.

Intendentul socotise și ei că cererile domnișoarei erau autorizate și Ie satisfăcea. Se întâmpla totuș, uneori ca vreuna din dorințele fetei să fie în contradicție vădită cu vre-un ordin precedent ăl Doctorului, atunci prudent, intendentul cerea avizul. Walter după o scurtă ezitare aproba; între două perturbări i se părea mai mare aceia a unui refuz; nu suferia discutarea voinfii lui fie chiar pentru a și-o confirma. Intervenirea fetei în autoritatea lui până atunci arbitrară, îl irita, adância oarecare dungă între sprâncene, pricinuită de o încruntare a gândului. Făcea apel la rațiune: — Se însurase cu o femee foarte docilă care adusese în căsătorie o fată! Situația trebuia primită ca atare! Era satisfăcut de raționament, și în cute ascunse ale conștiinței lui, chiar neplăcerile întâmpinate dau naștere la o satisfacție specială, venită dela planul acum schimbat al existenței, dela perspectivele inoite ce-l depărtau de un anumit trecut.

O mare parte din cererile fetei priviau pe Lenora. Observase situația ei inferioară în noul menaj și din afecțiune, din ambiție mai ales, cât și din interesul lor comun, doria să-i ridice prestigiul. De aci veniau dese ciocniri cu tatăl vitreg, căruia nu-i plăcea să i se dovedească că nevasta lui nu fusese până atunci destul de bine menajată. Ciocniri fără gest, fără sunet, netraduse nici în cuvinte, nici în atitudini, un fel de Șah la Rege plin de diplomație, întreprins de Aimée, care găsia că domnul con sorte e prea autoritar; un mic răsboi de precădere, protocolar și precaut, în care fata se substituia Lenorei ceeace-i constituia o distracție și un exercițiu.

Pe de altă parte, Aimée arăta o mare admirație - deși tot glacială — pentru Sanatoriu cât și pentru saloanele pline de opere de Artă. Prin contrast cu Lenora, fata circulase în tot Sanatoriul luând cunoștința de el ca de un teren sportiv, ceeace măgulise pe Walter. În ce privia Muzeul casei Walter, Aimée îl prețuia din vanitate și snobism.

Sanatoriu1 și Muzeul îi păruse a fi titluri de mare originalitate cât și de bogăție neașteptată, a nouei căsnicii materne. Pentru motive personale era deci de acord cu cele două pasiuni ale stăpânului și pe astfel de subiecte Aimée era de o părere cu Walter, dar cu aceeași răceală. În schimb Lenora, chiar atunci când era dezaprobată de fetița ei, primia dela Aimée desmierdări menite să sublinieze acordul lor sentimental. Se realiza o coaliție femenină în care Lenora aducea prestigiul titlului de soție, iar Aimée o activitate bine dozată.

Aimée, care nu putea suferi stofele de culori închise și clar-obscurul, era foarte mulțumită de camera ei. Lacul și creionul, mătasa și cristalul, lumina și comfortul, îl plăceau și formau un cadru net și strălucitor, potrivit cu frumusețea ei, pe care-o contempla îndelung în toate oglinzile, în toate pozele. Un număr mare de fotografii fusese singurul adaos personal.

Aimée riu-și manifesta însă mulțumirea acolo în casă, avea un alt debușeu: erau camaradele de pension de pe cele două continente, care primiau o dare de seamă, poate chiar exagerată a instalării luxoase.

Pe unele din schimbări făcute în casa lui, Walter le găsea totuși bune. Când întâlnia acum silueta de cinematograf a cameristei noi, recunoștea că unificarea de altădată a serviciului, fusese o greșală. Chema pe Aimée în glumă, — atât cât știa e! glumi — Ministru! Palatului. Aceiași numire i-o dăruia cu ton mai acid atunci când vre-o inovație îi displăcea, cum de pildă fusese schimbarea grădinarului, un bătrân tipicar a rondurilor de frunze colorate, înlocuit de Aimée cu un june horticultor plin de fantezii costisitoare. Pe tema grădinarului avusese chiar loc, ceeace, — mai ales la oameni așa de moderați — se putea chema o altercație. Walter cu ceva oțel în glas și privire, spuse Lenorei: „Domnișoara Ministru își depășește atribuțiile; pune acum și diagnoze. A dovedit că bătrânul Franz e bețiv ceeace eu nu știam. Țin să spui că figura de cabaret a protejatului Dumneaei nu-mi convine”. Lenora emoționată se uitase cu disperare Ja Aimée care era de față. Protejatul fusese găsit în adevăr de Aimée prin Mica Publicitate și ales tocmai pentru figura lui de cabaret. Enervarea lui Walter era vădită și Aimée nu vrea totuși să abdice.

Se așezase la dejun cașicum n-ar fi auzit și deschisese Lenorei un subiect despre croitoreasă. Walter nu știa dacă fata a cedat, sau dară e ofensată, dacă î-a răspuns nimic din supunere, sau poate din jicnire. Chestia rămăsese nelimpezită și horticultorul, „fesch”, cum scria Aimée unei prietene la Vie na, — p-ăstrase postul, pe când bătrânul Franz primise o pensiune și iocuință după o ultimă deciaie a lui Walter.

De nu-și face datoria puteți schimba oricând grădinarul, spusese Aimée într-o zi, colectiv soților Walter, fără a se putea ști dacă se solidarizează sau se leapădă de el. Walter ridicase din umeri și Lenora cercase a intimida pe Aimée cu priviri rugătoare.

Lenora era nevinovată pentru acele inovări. Aimée se slujia de Mumele ei, fără măcar s-o pună la curent, știind-o fricoasă. Când se iscau conflicte Lenora avea o atitudine de victimă, gata totodată la toate renunțările. Era ca unul, căruia i-s-a strecurat contrabandă și care se predă fără rezistență.

De starea de asediu din jurul lui, Walter nu-și da seama; era însă silit să constate că prezența fetei nu era o sinecură, — ceva ca boaia agresivă a unui client, față de care trebuie să stai mereu m defensivă, să te ocupi deci mereu de el. În acel duel Walter era mereu învins, silit a capitula tocmai din pricină că nu putea admite ca voința lui să fie cumva pusă în chestie.

Cea mai mare concesie obținută de Aimée, fusese schimbarea meselor, la cari, decând Aimée sta țeapănă alături de mama ei, servindu-se și mâncând, fără o privire sau un cuvânt pentru ceilalți, conversația între doctori își rupsese cu totul legătura. Lenora se arătase cu dânșii stângace, Aimée le era fățiș ostilă.

Walter era deosebit de nemulțumit firește, dar nu apucase a lua măsuri când Aimée luându-i înainte declarase că astfel de mese sunt cu totul nepotrivite cu un trai familial: „Nu ne simțim la noi acasă!... Aveni oaspeți cu sau fără de voie?... Sau atunci ce sunt?...

Întrebări pe care Aimée Ie adresase Lenorei adică neantului, dar în prezența lui Walter. Față de cutezanța fetei, Lenora ieșise din neant isbucnind într-un plânsul nervos, apoi de teamă că plânsul e neoportun îl schimbase într-o mică criză de nervi.

Culcată pe un divan în camera ei, Lenora ținea ochii închiși, pecând ’Aimée se străduia în jurul ei ca pentru o catastrofă.

Toate gesturile fetei proclamau: — Mama mea sufere! Walter venise acolo după ele nu prea știa brnc dece, crezând poate că așa era obligat să facă. Toată scena îl irita nespus și totodată u părea un ^ teatru ce-l făcea curios. Situația era că aparține acum unui regim nou, cel conjuga! totodată era enervat că prin prostia descleșteni de nervi, tu șese pus îri rolul de tiran.

A doua zi venise în camera Lenorei, când femeile

nevestii lui că

de ceai la o mesuță ceva mai departe, ceeace silise pe Walter sa vorbiască în fața ei. — Cam ce doria Lenora în privința meselor? Să-și arate pretențiile.

Propunerea era binevoitoare, dar tonul uscat.

— Nu vreau sa-ți schimbi obiceiurile! suspinase opoiduii Lenora.

Răspunsul silise pe Walter să-i afirme cu oarecare nervozitate că se căsătorise pentru a-și schimba obiceiurile. Surâsul ironic al lui Aimée se risipise deasupra ceștei de ceai. Walter nu amesteca de fel pe Aimée, cași cum fata ar fi exprimat numai o dorință a Lenorei, dovadă chiar criza de nervi a vinovatei; versiunea ii convenia pentru ca concesia lui să poată privi tot numai pe Lenora. Cum însă nu putuse scoate nici un alt răspuns dela nevastă-sa și cum Aimée tăcea ostentativ, Walter după ce fumase două țigări plecase spunând că va trimite intendentul să ia noile dispoziții. După plecarea lui, Lenora cercase a mustra pe Aimée care nu luase în seamă, preocupată acum de schimbările ce se pregătiau.

“Când aruncase cuvântul de provocare Aimée avea gata în minte planul renovării apartamentului de sus; știa anume ce cameră de bibliotecă —erau trei biblioteci — ar fi fost bună pentru sufrageria și cu ce anume modificări. Răsturnări la care Walter nu se gândia; prevăzuse că mesele aveau să fie deacum servite sus pentru ei separat; atrăsese Lenorei atenția că el va rămâne să cineze în Sanatoriu oricând va crede și va fi nevoie, — ca un blam.

Înainte deci ca Walter să fi prins de veste, Aimée pornise grăbit reparațiile; i se deschisese o mulțime de gusturi arhitectonice, nu lipsite de oarecare pricepere.

Deocamdată mesele erau servite în anticamera dorr mițo: ului Lenorei. În fața cameristei gătită ca de oWtoÏÏSS S,po’,’la"“151

d»- «tenenil ,™ ta „o” 1 C0’,l0r’ ,reP“ se Bs“ îïSIKirf” ” t-p“’?,E &?£ câud Walter era prins la Sanatoriu, după amiază sosia Uoctonri la fața locului, unde protesta și dezaproba, tara însă a acuza pe nimeni, nici a decomanda nimic, de oarece era presupus și trebuia să rămână socotit,’ că totul acolo se făcea din ordinul sau cu asentimentul lui.

Se întâmpla uneori ca Aimée și Walter să se întâlnească pe terenul luptei. Aimée venită să pună în aplicare vre-o nouă ideie, Walter să-și mai alimenteze nemulțumirea.

Într-una din zile, Aimée, — care în capriciul ei arăta vădit pricepere, venise să măsoare pentru a treia oară panourile ce-i păreau inegale, Walter picase și el^ neașteptat, dar fata nu păruse îngrijată nici surprinsă; ii ceruse numai avizul. În adevăr panoul din dreapta era ceva mai mic.

În kimono japonez, verde brodat cu papagali de fir, Aimée părea tot atât de gătită ca în rochie de oraș- felul ei de frumusețe nu suggéra intimitate; nudul ei probabil ar fi fost tot atât de corect. Avea însă din instinct priceperea de a specula o situație.

— Mă scuzi!““ zisese strângându-și în jur Kimonouï Walter se simțise încurcat; scuza lui Airnee

T atenția asupra ținutei ei. Era un cerebral îi atrăsese

impresii din suggestia cuvintelor nu dm sen care lua

de cuviință să rămână acolo, nici zații. Nu mai crezuse

sentimentul unei vicsă discute ceva. Aimée avusese torii prea lesnicioase. Mlirîip unui pa-

— Monotonie! Monotonie intie zidurile u lat! Sunt o mică regină căreia i se face toate voile. Am venit și am învins! Dar n-am destul de lucru! Am totuși ceva de lucru pentru mama mea frumoasă, care e prea idealistă...““

Scria Aimée prietenei Hilda la Viena, prezintând totul în cea mai prielnică lumină pentru ea, cu sinceritate dealtfel, de oarece ea însăși nu privia totul decât în raport cu măgulirea ce-i putea aduce.

După acel incident D-rul Walter se depărtase cu o impresie nelămurită, care nu privia reparațiile sufrageriei, ci forma cu aspecte mereu noi a vieții familiale. Făcuse sau nu făcuse o indiscreție?... Se aflase sau nu, într-o situație delicată?... În pete nedeslușite, în silabe răslețe, sufrageria, kimonoul, cuviința, neprevăzutul, se compuneau și se descompuneau, iar litigiul grav al uzurpării camerii de bibliotecă și al reparațiilor arbitrare era abandonat.

Luptele acelea se dau în interior, de îndată ce era vorba să apară în public, Aimée își relua atitudinea decorativă. Obicinuitele plimbări cu automobilul se făceau acum în trei, dar tot în tăcere. Vorba, gesturile, strică linia frumuseții. Buclele ei trebuiau să rămână neclintite la o aceiași distanță a profilului... Plimbarea era numai o exhibiție și Buickul prelung forma o minunată vitrină. Aimée stăruise pentru a sta pe strapontin, strălucea astfel între cristale, pe când cei doi stau retrași în penumbră.

Fata avea un fel cam portretistic de a se îmbrăca, care atrăgea atenția, o atenție ce l-ar fi stânjenit pe. Walter de ar fi fost adresată direct lui și Lenorei; venită pe cale indirectă, îl mulțumia; își ascundea voit luxul, dar era bucuros să-l poată pune fără riscuri subt ochii oamenilor. Odată ce persoana lui se afla la adăpostul maliției, curiozitatea și invidia lumii îl satisfăceau.

Deviat asupra fetei și în chip măgulitor, interesul semenilor îi era plăcut. Sentiment nou, care, precumpănia favorabil, nemulțumirile ce-i da Aimée și ținea deci pe Walter într-un tempo de simțiri contradictorii, într-un fel de echilibru și totodată într-o ruptura de echilibru.

În loc de a staționa în fața Iaboratoriilor, Buickul era acum adesea oprit în fața cofetăriei la modă. Walter, corect, ajuta pe Aimée să coboare. Se șoptia respectuos numele marelui neurolog, pecând Aimée intra să-și facă comanda, urmărită de priviri admirative.

Impasibil, Walter se urca alături de Lenora pentru o așteptare adeseori lungă și plictisitoare, dar cu sentimentul de a fi alt om pe un alt continent: femeia de lângă el, fata străină care atrăgea, privirile, atmosferă de prețuire mai ales, căreia Waltei" i se incorpora prin toți zimții!... Impresii ce-l așezau pe un plan cam fabulos, fără ca totuși să piardă controlul realității.

— Nu întârzie cam mult Domnișoara Aimée!, întreba pe Lenora cu ceva nerăbdare. Lenora își lipia atunci fața de geamul automobilului cași cum putea astfel grăbi sosirea fetei.

„Domnișoara Aimée”, cu ton glumeț sau ironic, după împreujrări, era termenul ce găsise Walter pentru a o numi într-un fel, el fiind, — cași Aimée dealtfel, — cu totul lipsit de genul simplicității.

Aimée se întorcea fără de grabă atunci când termina. De băga cumva de seamă că Lenora și Doctorul au un cap lungit, nu arăta cu nimic. Spunea cuvinte fără însemnătate, însoțite de surâsul perpetuu necesar exibiției: un surâs mic, estompat așa fel ca să nu devieze gura dela tiparul ei perfect, sau un alt surâs cu buzele întredeschise egal în sus și în jos pe dinții mici. Surâsul nu era în legătură cu nimic din ce vorbiau sau gândiau cei trei, ci numai cu exigențele probabile ale publicului privitor. Deși studiat în oglindă surâsul printr-o intuiție a cochetăriei reușia să fie grațios și nesilit.

În plimbările lor Aimée, pe când sta ca o poză, reflecta serios la programul vieții de societate al familiei Walter, program pe care trebuia să-l realizeze în întregime ea singură, cei doi arătându-se refractari. De oarece acolo fusese destinat ca Aimée să trăiască, trebuia deci acolo să se desfășoare destinul ei — fără îndoială strălucit.

Locul era destul de bun, rămânea să se folosiască bine de el. Ar fi avut nevoie de un ajutor și nu vedea altul cu putință decât al sorii ei mai mari Elena Drăgănescu. La un concert în casa sorei ei își dase seama de rolul însemnat pe care Elena îl avea în societate. O admirase și se sîmția capabilă s-o imite; credea că se vor putea lesne înțelege: sora ei era brună cu tip clasic, ea blondă, Rafaelică. Elena avea pasiunea muzicei Aimée avea un mic surâs despre această pasiune. Ea va alege altceva ca specialitate, va servi de model angelic pictorilor și de amfitrioană Muzeului Walter.

Planurile erau deocamdată zădărnicite de lipsa de raporturi dintre Walterii și Drăgăneștii. La concert e drept Elena se arătase foarte drăguță cu ea; va începe să o cultive, se va duce la dânsa într-o dimineața cu familiaritate, va proceda totodată cu precauțiune, purtând grijă să nu turbure ședințele muzicale. Deocamdată sălbăticia Lenorei o dispera; trebuia s-o deprindă a trăi cu oamenii. Ce va zice însă Walter de proiectele ei?

— „Cred Mamile că ar fi bine să invităm la masă pe foștii noștri camarazi de refectoriu — pe domnii doctori corectase văzând că Walter s-a încruntat la cuvântul refectoriu.

Lenora se uitase la ea, speriată ca de un accident.

— „Ii vom invita de pildă odată pentru totdeauna Joia fiecării săptămâni!“ urmase Aimée netulburată.

Walter aprobase printr-un: — Foarte frumos!

Fata asta are idei dar n-are destul tact! gândise.

Lenora încă era nedumerită când Aimée venise în seara aceia în camera ei cu un mic carnețel: — Ași vrea să știu dacă avem ceva ai nostru?... Vre-o avere?... Și cât?... Pe mine cu ce mă întreții?... Nu-mi convine să mă îmbrace intendentul !“

Lenora pusese mâna pe frunte ca pentru o salvare prin migrenă, dar Aimée nu clintise.

— Ai ceva de la tatăl tău!... Eu nu știu nimic... avocatul! suspinase Lenora.

— „Nu sunt încă majoră! Trebuie deci să am un tutore. Vom vorbi cu Doctorul Walter. El este acum ce! mai indicat să-mi fie tutore!”

Durerea de cap cuprinsese deabinelea pe Lenora.

— „Nu uita Mamile să spui intendentului că în fiecare Joi avem la dejun pe doctori... și Doctorului Walter să-i spui că are a se ocupa de tutela mea... Banchereasa Efraim avea destule parale!””

La această replică trăsnitoare Lenora se roșise. Știa romanul lui Walter. Îl va fi găsit supărător sau poate o speria numai cutezanța lui Aimée.

— „Pomenesc de banchereasa Efraim fiindcă e vorba de socoteli pe care tu nu ești în stare să le faci?” limpezise Aimée fără nici o emoție.

Gazda pensiunei din Predeal o informase despre antecedentele lui Walter.

Lenora se culcase pe canapea, erau discuții peste puterile ei. Aimée dealtfel nici nu se bizuia pe ea. Seara la desert, fata întrerupsese cu glas limpede tăcerea. Lenora îngălbenise dinainte.

— „Te rog Mamile să-mi dai ceva bani de buzunar!”

Walter se uitase fulgerător la nevastă-sa. În casa lui era așa dar cineva în lipsa banilor de buzunar?!

Aimée socotise chestia bănească rezolvată în principiu. Doctorul Walter luase astfel în primire o tutelă fictivă care pentru Aimée era fructuoasă.

Nici Walter, nici Aimée, mai puțin încă Lenora, n-aveau intenția să descurce succesiunea Hallipa. Cum zicea bine fata: — Banchereasa Efraim avusese destule parale!

Identificată repede cu noua ei existența, Aimée începuse a se plictisi cu programul ei prea limitat. Se distra făcând neobosit planuri. Nu pierdea din vedere că mariajul Lenorei care pusese așa de bun sfârșit vieții ei de pension, trebuia bine speculat. Lenora nu se arăta capabilă.

În adevăr voința lipsită de expresie a lui Walter nimicise pe a Lenorei. Deprinsă să dicteze prin simțuri și lipsită cu totul de alte mijloace, pentru ea Walter rămăsese o problemă fără deslegare... Răceala lui pentru „amor” și „femee” pe înțelesul ei, o mira și o ținea în respect. Altădată pretențioasă cu bărbații în vederea ofrandei amoroase, aci unde ofranda ei n-avea preț, nu mai cuteza să pretindă nimic. Se întreba mereu dece va fi luat-o Walter de nevastă și nu putea să dovedească motivul simplu și complicat totodată, că moștenitorul Salemei avusese nevoie de fațada onorabilă a căsniciei.

Aimée constata cu nemulțumire anihilarea mamei ei. Păstra Lenorei o afecțiune din obicinuință și mai ales din solidaritate, dar o și disprețuia puțin și o excludea dela confidența planurilor ei de viitor.

Având oarecum compt deschis la Banca Walter, — cum numia averea noului său tata, — Aimée se folosia cât mai mult: rochii, pălării, bibelouri... Nu era însă deajuns, îi trebuia pentru ambiția ei un scop mai mare.

Unul din obiectele ambiției ei era negreșit supunerea Doctorului Walter. Grație acelor mici exerciții de cochetărie pe care Ie făcea mai mult pentru a-șî desvolta și cântări puterea seducției, rezultatele începeau a se simți mulțumitoare. Faptul că întâmpina unele obstacole era și el satisfăcător, — nu i-ar fi plăcut un adversar prea lesne de supus. De reușită, orgogoliul ei nu-i permitea să se îndoiască: Ea! Aimée... nu putea să nu reușească.

’Supunerea lui Walter era însă numai un capitol însemnat desigur al unui proiect mai larg, elaborat de imaginația ei încă copilărească, dar și foarte prevăzătoare. Prin căsătoria cu Walter, Lenora făcuse un sfârșit de carieră glorios, ea însă abia își începea cariera și desigur era vorba mai ales de ea. Ideia de „viitor chema și ideia de „lume; Aimée credea că familia Walter așa cum era acum constituită, trebuia să-și facă loc în „lume“ adică în cercul celor două trei sute de persoane care formează societatea cea mai aleasă... Nu admitea izolarea în care stau deocamdată, decât ca provizorie.

Înapoia cristalelor strălucitoare al Buickului, albă, diafană, cu bucle aurii, Aimée cerceta neobosit putințele de a se introduce în lumea de snobi care pentru ea era „lumea. Calcula atuurile: lumea artelor se putea câștiga prin Muzeul casei Walter, lumea științii era la îndemână prin Sanatoriu, finanțelor prin bani, dar era vorba de acei câți-va din toate aceste categorii și din altele, care formau o anumită echipa mondenă, mai anevoie de mobilizat.

Aimée se gândia atunci iarăși cu invidie și admirație la succesul sorei ei Elena Drăgănescu care stăpânea aceea lume. Fata cu tâmple castanii, simplă și tăcută, pe care și-o amintia deacasă, dicta acum întregului București. Casa ei era un tabernacol monden, bărbatul ci ministeriabil și amantul ei celebru. Coca-Aimée, curată ca porțelanul, primia fără sfială deagata, unele noțiuni necurate și anticipa liniștit asupra sentimentelor așa de stilizate dintre Elena Drăgănescu și violonistul Marcian.

....Și cine era Drăgănescu? Un om de rând, parvenit și fără calități — după părerea ei. Marcian era celebru, deci nu suferia discuție, cât despre Elena, nu i se puteau contesta meritele, dar cu cât ea Aimée era rnai frumoasă și mai demnă de idolatrie! Cucerirea Bucureștinlui apărea obligatorie dar și anevoioasă, de aceia în calculul ei Walter era socotit personagiu foarte însemnat.

În timp ce făcea astfel de calcule, surâsul diafan pe fața transparentă și ochii limpezi, nu oglindeau nimic din preocupările ei.

În fața acelei seninătăți permanente, un fel de impaciență cuprindea pe Walter; i se părea că are mereu dinainte o păpușă. Hotărît, prefera fața mai răvășită a Lenorei, credea totuși că amândouă seamănă. II agasa oarecât acel dublu exemplar care-l însoția acum pretutindeni, totuși n-ar mai fi conceput să fie singur în cutia de cristal a Buickului. Uneori scruta chipul de păpușă al fetei pentru a-l diferenția de celălalt, cu ochiul perspicace și impasibil al expertului de artă. Subt privirea lui cercetătoare, Aimée deprinsă cu menirea ei de portret, nu se turbura. Explicația pe care i-o da era cea pe care o da tuturor privirilor: Mă admiră!

I se părea firesc, dar nu-i era indiferent, dat fiind că admiratorul era un Aș, compliment ce se adresa mai puțin lui Walter cunoscător de artă, decât lui Walter bancher și mare Doctor. Când întrerupându-și tăcerea Aimée deschidea buzele cu desen perfect, în loc de fraze serafice pronunța cuvinte simple despre lucruri pline de bun simț comun: — Șoferul frânează totdeauna ceva deoparte. Sper că nu va fi egoistă, spune-i multă dragoste din parte-mi. N-am mai întâlnit pe nimeni să cânte ia fel de frumos cu ea din Grieg, nici să facă așa delicioase gogoși cu ciocolată.....““

La Sals am Thaïe, Hilda citea cu amestec de bucurie și mândrie scrisorile. Se bucura de dragostea ce-i arăta Aimée și se mâhnea de disprețul ei pentru noua lor reședință. În sentimentele Hildei, Aimée stase totdeauna pe un tron și avea deci dreptul s-o priviască dela înălțime. Hilda socotia pe Aimée ca pe o superioară încă depe când risipia banii moșierului Hallipa; acum îi apărea ca o prințesă. La respectul ce se da la Viena unui șef de Clinică ca Walter, se adăogase legenda palatului și Muzeului, în mintea ei se clădise un Burg fabulos, la a cărui edificare ajuta imaginația ei lirică și modestia traiului propriu. La pension, unde era ținută cu preț redus fiindcă tatăl ei fusese Efor, Hilda era considerată superioară celorlalte eleve prin cultură, ea însă nu se credea social egala lor. Tocmai pentru acea superioritate și acea inferioritate Aimée vanitoasă, o alesese ca cea mai intimă prietenă.

D-na Gert, fostă cântăreață de operetă era acum o văduvă pensionară și Hilda se identifica cu acel train inferior, fără umilință dar și fără confuzii. Mâhnirea ei pentru disprețul, manifestat de Aimée, modestului orășel era pur sentimentală. Invitația lui Aimée o ademenea. Era pentru ea un ideal să-și revadă prietena în cadrul acelei povești. Frâu Gert ar fi vrut să-i satisfacă dorința, mai ales fiindcă o călătorie de experiment, stase în programul de educație al răposatului Consilier technic Gert. Era tocmai prilejul.

În răspunsurile el, Hilda comunica lui Aimée combinațiile ce se făceau cu privire la venirea ei în România, cât și iluziile despre feeria casei Walter. Aimée întreținea mereu pe Hilda în căldura unui stil epistolôr fără de echivalență cu starea ei sufletească. Hilda reprezintă pentru Aimée publicul spectator, bunul public care se entuziasmează și care aplaudă.

— „Salută Mami!” O enervare în glasul lui Aimée. Lenora se întoresese stângaciu și căutase pe cine trebuie să salute. Pentru a-și corecta asprimea deadinioari, Aimée răsese ca un baby.

— „Cine vrei să ne salute din partea ceia Mami?” În loc de a privi spre automobile, Lenora în adevăr se uitase spre aleia pietonilor.

. — „Am răspuns eu! Era Vidianu ministrul cu Doamna!““ spusese Walter. Cum Aimée păruse interesată, explicase: — Doamna Vidianu e cea mai elegantă clientă a mea! Născută prințesă Xanti... din cei domnitori „Par les veines et los artères capitales!” cum spune ea.

Atentă, Aimée se aplecase ușor înainte.

— „De altfel nu e vanitoasă. Ceeace o interesează mai mult în această transmisie de sânge, sunt anume particularități; unele viții congenitale.

La cuvântul „viții”, Lenora vroise parcă să întrebe ceva, pecând ochii albaștri ai lui Aimée se acoperise eu pleoapele mari. Se întorsese spre geamul autoului cu nepăsare. N-avea interes să familiarizeze pe Walter cu unele subiecte care sunt mai rentabile când rămân subînțelese.

Walter fusese nedumerit; el nu vroise să spună nimic necuviincios.

Pe Calea Victoriei șoferul oprise în fața unui optician. Cum Walter se uitase întrebător: — „Lornionul tău, Mami! Era pe lista curselor de azi!” Walter surâsese. II amuza îngerul cu calități de secretar.

— „Lornionul tău!” repetase Aimée cu puțină supărare, cași cum surâsul lui Walter ar fi tachinat-o.

— „Nu răspunzi?” zisese sever Walter Lenorei.

— „Iar ne coborîm?” se văetase Lenora. Deși nu

Îngrășase, timpul din urmă era foarte leneșă și orice mișcare ii era neplăcută.

— „Cobor eu! Știu ce vrea Mami mea!” spusese Aimée, dulce și alintat cași cum doria să dea Lenorei o compensație pentru asprimea Doctorului deși asprimea lui venise din zel către dânsa.

Walter se roșise puțin. Era o deprindere nouă în circulația sângelui, pe care Aimée știa să i-o provoace prin micile lecții ce-i da. Nedeprins a roși, sîmția o jenă sensuală, iar sentimentul de afront dispărea risipit de înfățișarea fragilă a inimicului; rămânea numai voluptatea efortului sanguin.

’Fata nu pricepea mecanismul, dar trăgea concluzii precise:

.. Mă întrebi ce mai face Patronul? Te interesează cam mult Hilda mea cuminte și romantică. Patronul se poartă bine. S-a domesticit. Nu mai e nici insolent, nici pedant, nici flegmatic. Îi dau emoții.... “

Hilda traducea acele informații în sensul lor cel mai bun. Așa dar tatăl vitreg, începea să aibă pentru scumpa ei Aimée, sentimentele frumoase ce se cuveniau. Stilul lui Aimée o scandaliza simpatic.

Aimée era un înger — așa cum se și vedea. A iubi pe Aimée nu era pentru nimeni un păcat — credea Hilda — căci era un privilegiu al ei a se face iubită. Jocul de cochetărie pe care Aimée nu i-l ascundea, îl socotia ca pe o distracție copilărească fără nici o atingere cu morala, ceeace nu era prea greșit, căci Aimée avea o grijă sinceră pentru buna căsnicie a Lenorei; nu permitea însă Doctorului Walter, cum nu permitea nimănui, să n-o admire. Odată acea obligație stabilită, mai credea că poate folosi admirația pentru interesele comune ale ei și Lenorei. În aceste socoteli precise, nici nu substrat, nimic îndoios, nimic turbure.

Aimée coborîse la optician. Pecând alegea lentile arătându-se ca de obiceiu pretențioasă, două mâni mici îi astupase ochii. Cine-și putea îngădui?

Era Minetta Persu o colegă din anul întâi de pension la Viena. Deși cam schimbată, Aimée care avea bună memorie, și-o amintise.

Minetta părea încântată de întâlnire. Cum Aimée întrebase amabil de sora ei mai mică, Minetta intrase în sute de amănunte; făcuse apoi proiecte și invitații stăruitoare, care coincideau cu dorința de sociabilitate a lui Aimée.

Timpul păruse foarte lung celor doi din auto și Walter coborîse. Minetta îl cunoștea: — „Așa dar Aimée era fiica Doamnei Walter!” Cât se bucura de mult!

Doctorul se arătase corect dar rece, ceeace nemulțumise pe Aimée. Intrarea D-nei Vidianu în magazinul de optică adusese o diversiune.

Se apropiase de grupul lor; ochii ei japonezi și gura Iată surădeau lui Walter. Era de o slăbiciune celebră. Nasul caracteristic al neamului Xanli îi slujia de blazon. Doamna Vidianu întinsese familiar mâna Minettei, așteptând ca Aimée să-i fie prezintată. Deși încântată de împrejurarea cunoștinței, Aimée prin atitudinea ei impasibilă păruse D-nei Vidianu foarte distinsă.

Se vorbise de căderea probabilă a Ministerului pe care ca totdeauna o provoca Vidianu după voia iui. Se vorbise apoi de alegerile dela Huși unde D-na Videanu avea moșii de zestre. Candidase și consortele prințesei Ada, dar mai căzuse odată! ironizase D-na Vidianu.

— E fratele nevestei mele, unchiul Domnișoarei! complectase flegmatic Walter.

— „Charmant! Dar n-are încă experiență politică!” corectase D-na Videanu, luând întâlnire cu Minetta la Sport-Club pe a doua zi...

Aimée găsia pe D-na Vidianu foarte interesantă și Walter îi păruse a fi avut o bună atitudine în incidentul cu unchiul ei.

După plecarea D-nei Vidianu, Minette reîncepuse a se mira de coincidențe: — „Așa dar Aimée era...“ Dorise să salute pe Doamna Walter. Lenora fusese măgulită.

În drum spre casă, Aimée vorbise cu plăcere de colega regăsită. Walter care avea de făcut rezerve asupra acestei camaraderii, își îndulcise pe cât posibil aprecierea: — „Domnișoarele Persu aveau reputația de a fi prea mondene. Nu se potriveau în gusturi cu Aimée’. În viață lucrurile nu rămân ca în școală.

Se sîmția pătruns de rolul lui de pedagog. Aimée pricepuse. Observase dealtfel ea însăși ceva cam lăibărat în vorba și ținuta Minettei. Cumpănia însă: fetele Persu erau după cum se vedea, în lumea cea mai bună, deci n-o puteau compromite și dimpotrivă o puteau ajuta.

În ce privia influența lor rea asupra ei, era ceva care cel mult putea preocupa pe D-rul Walter, ea nu se credea influențabilă. Se îngrijora numai, nu cumva Doctorul din prea mult zel să se opună amiciției.

— „Fiecare rămâne cu firea și gusturile sale! zisese suav. Walter dealtfel credea și el că porțelanul din care era făcută Aimée nu se putea mânji.

„Ași fi mulțumită să văd din când în când fete de vârsta mea! A venit așa de drăguț spre tine, Manii! Le datorez o vizită!’

Lenora aprobase și Walter tăcuse. Se sîmția parcă bătrân și vinovat. Nu avea drepturi asupra fetei.

Aimée credea că în acea zi și-a asigurat portița de intrare în lumea snob, pe care era ferm decisă s-o aducă cândva în saloanele palatului Barodin.

Acasă, Aimée declarase Lenorei, care se întinsese pe un divan, obosită cașicum ar fi urcat munți, că are nevoie de rochii noi pentru vizite. Decâteori era vorba de cerut bani lui Walter, Lenora trecea prin friguri.

Aimée care întrevedea cheltueli mari în viitor nu se putea bizui pe Lenora, și o liniștise: — se va ocupa ea singură!

Îi venise ideia că ar putea la nevoie uza de numele Walter pentru a face datorii. Un credit larg, ce se va acoperi mai apoi. Era mulțumită, i se deschisese mult de lucru... Așa dar avea și un unchiu deputat sau cași deputat. Ea nu și-l arnintia pe unchiul Lică de fel. Luase Lenorei interogatoriul asupra lui. Lenora vorbia fără plăcere de fratele eij îl maltratase toată viața și acum când apele îl ridicase deasupra, se sîmția stânjenită. De altfel nici nu se vedeau.

Aimée fusese contrariată și-i făcuse un discurs asupra obligațiilor de familie deși ea era cea care de obiceiu o împiedica să-și cerceteze „neamurile”.

Intervenirea lui Walter în favoarea unchiului necunoscut, îi deșteptase ideia că ele două singure nu erau poate deajuns, că ie trebuia un contingent de întărire în lupta de cucerire a domeniului Efraim. Se gândise iar la Elena. În seara aceia Doctorul Walter primise o revărsare neobicinuită de grații naïve și un asaft de capricii juvenile. Aimée dorise să vadă aspectul de seară al Muzeului. Se făcuse pentru „efect” lumină în toate saloanele, perdelele lunecase pe inele, storurile deschisese pleoape pe vitraliuri.

— „Sublim dar rece!” declarase Aimée cu un fior pe umerii goi subt voalul rochiei. „îmi dai voie să așez flori și plante.

Walter o secundă rămăsese nedumerit că acea domnișoară elegantă îi cere o permisiune. Cum Aimée aștepta cam încordată un răspuns, îi mulțumise ca pentru o favoare.

În fața portretului uriaș al Salemei Efraim care ocupa centrul unui perete, fusese un moment de tragicomedie. Walter își pierduse cumpătul, ceeace nu păruse însă a fi observat. Cu pași fluturați Aimée se apropia, se depărta, contempla îndelung, pe când Walter avea un sbârnăit în creer și urechi.

— „Admirabilă carnația! Ce pictor?” zisese fata fără sfială. Walter îngăimase un nume.

„Mare colorist!” apoi cașicum rezolvase abia partea artistică a problemei, Aimée întârziase cu mâinile grațios împreunate într-o poză de contemplație:

„Donatoarea!” zisese, destul de cristalin ca să arate lipsa oricărei jene și totuși cu un văl ușor de pietate pe voce. Apoi luptând cu o portieră trecuse cu inspecția alături, în realitate pentru a face socoteala calităților și defectelor apartamentului, în vederea recepțiilor viitoare. Luminatul era insuficient, însă cadrul deși cam demodat, apărea somptuos. Seamănă cu Schônbrunn?, gândise cu îngâmfare.

Walter rămăsese pe loc încă nelimpezit, atâta de brusc trecutul întreg fusese scos la suprafață confruntat cu prezentul și așezat la loc. Era mulțumit că un subiect anevoios a fost lămurit satisfăcător. Calificativul lui Aimée „Donatoarea”, pusese totul la punct. Walter avusese chiar o umbră de surâs pentru naivitatea fetei. Admirase totodată tactul ei inconștient. Luase el însuși atitudinea ce-i fusese suggerată: respectul către donatoare! Lumina care invada camerile acum nu-l mai supăra; i se ridicase depe conștiință o cortină grea, pe când se elabora în subconștient un travaliu de recunoștință către Aimée.

- A fi împăcat cu sine — era tot ce putea fi mai prielnic Doctorului Walter.

Arivistul Walter provocase cândva fără riscuri codul moral pentru scopurile lui; avusese a se socoti numai cu conștiința lui pe care o biruise. Disprețuise oamenii și codul lor dar înfruntarea îi era voluptate. După luptă și victorie rămăsese sterp. Acum însă de un timp decând Molochul ispitei murise, toată lupta lui se reducea la uitare: — Să fie uitat trecutul de ceilalți și de el!

În seara aceia se iscase prin surprindere un conflict nou, îl invadase deodată teama și ușurarea. Așa dar nu trebuia uitare!... Dece uitare?.... Donatoarea!

Prin stepa lui sufletească circulase o înviorare. Privise ca pe ceva nou un panou cu arhangheli. Avea pe creer un abur ușor de sânge. Din treacăt desmiermierdase forma șerpuitoare a unei baiadere de onyx, apoi își privise mâinile subțiri, lungi, cu piele netedă și dură ca de șarpe și le lăsase în jos dealungul vestonului cenușiu, inerte ca pe instrumente de fericire și rușine.

Aimée se întorsese din inspecția făcută; Walter se uitase la ea cu, o privire piezișă și cețoasă ca, a cuiva abia ieșit pe ușa unui local de opium. Pe colțul unei mese masive cu incrustații de bronz, Aimée liniștită scria pe un carnet mic. Walter fusese mirat de ocupația și de calmul ei în acele momente. Își strunise glasul pentru a-și găsi diapazonul normal.

— „Ce scrii? întrebase.

— „Notez tablourile și obiectele cele mai frumoase pentru a le descrie amicei mele Hilda pe care o iubesc mult și care are pasiune pentru lucruri de artă!” Răspunsul acela îi venise în grabă și oportun.

— „Dece nu inviți pe Amica Dumitale la noi?” spusese Walter oarecât la întâmplare apoi culesese din drum ideia, ca foarte salutară, pentru ca fetele Persu să fie înlocuite.

— „Ce fericită sunt! Ce fericită are să fie Hilda!” Cu un sunet mic Aimée își bătuse palmele una de alta, copilăros, fals de copilăros, dezarmonic cu înfățișarea și caracterul ei, Dar Walter nu observase.

— „Co copil!” își zisese, cu indulgentă pentru ea, pentru mai cine. Pentru omul cu opium și cu mâini de rușine, poate.

Adunând carnetul pe care-și însemnase numărul și locul becurilor electrice de adăugat, Aimée trecuse pe lângă Walter cu un ,.Merci" grăbit, pornind către un scop necunoscut și de aceia enigmatic.

„Se duce să scrie Nemțoicuței!” vorbise însfâr- - șit Lenora.

— „A da! Ce copil!” zisese Walter, surprins de prezența nevestei lui. „Ce copil?” repetase în gând cu severitate acum, către ceva sau cineva neprecis. O impresie nelimpezită oscila în el ca o mișcare de leagăn între două noțiuni: puerilitate și pubertate.

Fixa în covorul imens un singur punct de lână multicoloră, care avea forma bizară a unui proteu. Ce co pil! cugeta matur despre preocupări minore. El Walter nu se putea ocupa decât de cauze majore sau care deveniau majore deodată ce se ocupa de ele.

Lenora și intendentul așteptau deoparte pe un același plan al timidității. Walter se uitase spre ei cu o subită nemulțumire, ceeace-i speriase în parte pe fiecare, dar deopotrivă. Doctorul făcuse un gest de concediere, apoi politicos spusese Lenorei:

— „Ai obosit! Vedem restul altădată”.

Cei doi plecase, intendentul conducând respectuos pe Lenora. Walter aștepta acum să-și poată regăsi echilibrul perfect. Temperamentul lui cerebral suporta anevoie intervențiile rare ale senzației care erau pentru el un „malaise”. Invazia sensației în armătura ideilor, era ca o ciocnire, ca un circuit. Aimée reușise prin neprevăzutul acelei scene, să-i dea o comotie din cele mari.

Treptat își relua liniștea, mulțumit că o recâștigă, mulțumit că o pierduse. Repeta cuvântul Donatoarea în minte, cu emfază. Hotărî că totul e bine: recunoștința către Salema era un statut care convenia. Salema înceta a mai fi păcatul amplu, pierdea calitatea ei clandestină. Lenora era și ea nevasta care-i convenia și odată astfel clasată, o trecea deoparte. Depe fruntea perfect netedă a lui Walter se ridica o placă metalică purtătoare unor clișee cândva obsedante, acum înlăturate, pecând fire metalice subțiri așezau altă placă netedă. Totul era bine. Walter stinsese singur luminile, închisese una după alta ușile, trecuse În biroul lui de lucru.

Acolo rămăsese o jumătate de ceas, un ceas, poate mai mult, neocupat, fără vre-un gând precis ca într-un tipar nou, a cărui forma trebuia să se consolideze. În tâmplă, în artere, când și când, subsista o svàcnire. I se lămuria treptat o infatuare pentru acea sensibilitate. Statornicit în voința lui sceptică, poseda așa dar și cellalt material, cel din care oamenii slabi, fac atâta pricină. Era uimit de luxul persoanei lui, își drămuia cu îngâmfare sensibilitatea; simțirea lui puțină era mult mai valoroasă ca a celor care o vântură din belșug: — Doctorul Walter era capabil de emoție. Lucrul avea o însemnătate deosebită. În seceta lui admirabilă, confundând sensația cu simțirea, Walter se contempla în picătura acelei emoții, ca un Kalif al Saharei într-un miraj de lacuri.

Aimée trecuse mai târziu prin camera Lenorei, o sărutase distrat pe frunte și-i spusese sumar că saloanele în curând vor suferi îmbunătățiri mari și în curând va veni Hilda, cași cum Lenora nu fusese de față. Lenora buimăcită de atâta îndrăzneală nu obiectase.

Aimée scrisese apoi câte-va rânduri numai Hildei, dar imperative, prin care ii fixa chiar data plecării cum și termenul de trei săptămâni al invitației. Totul, desbătut și hotărrt de ea în raport cu feluritele considerațiuni. Timpul scrisorilor lungi cu basme, era Irecut.

4

Doctorul Walter observase ultimul timp absenta lui Aimée din camera Lenorei la orele când alteori o găsia acolo. Vroise să întrebe dar mereu ezitase, până când într-o zi aprinzându-și țigara făcuse observația. Lenora se văetase că Aimée s-a făcut o ingrată, și de câteori trimite s-o cheme spune că are de scris. Despre Aimée, Lenora reușia să vorbiască mai abundent.

Doctorul nu ascultase vorbăria nevestei, ocupat a se întreba care putea fi cauza lipsei lui Aimée cași cum ar fi avut de deslegat o enigmă. Spiritul lui avea în genere gustul șaradelor și fata vitregă da aliment acelui gust. Ieșind dela Lenora întâlnise la ușă pe Aimée cu pălăria pe cap și cu o scrisoare în mână. Crezuse că scrisoarea era cheia enigmei. și printr-un gest necontrolat arătase cu severitate spre plicul ținut în mâna fin mănușată. Aimée întinsese scrisoarea.

Walter corectându-și mișcarea de curiozitate, refuzase, după ce însă dintr-o privire citise pe plic adresa Hildei Gert.

- „Credeam că e vre-o scrisoare pentru mine!” se scuzase. Duplicitatea la care fusese silit îi da însă o perturbare. Conștiința lui era un domeniu plin de variații de teren, unde se cultivau felurite sporturi și se înregistrau accidente mai mici sau mai mari.

Subi imboldul totuși al aceleași curiozități spusese lui Aimée:

— „Lenora tocmai se mira că n-ai venit!”

Calmă pe chestia scrisorii, Aimée păruse acum deodată foarte încurcată:

Nu știam daca mama e singură!... Vcniam tocmai să-i dau buna ziua!“

Walter adâncise mica dungă între sprincene ca cineva care nu înțelege bine:

— „Dar nu e nevoie cred să fie singură ca să-i dai bună ziuă spusese cu susceptibilitate.

— „Ai dreptate să-mi atragi atenția! Până acum am fost prea indiscretă... Nu mi-am dat seama! Eram deprinsă că mama să, fie numai a mea!... Nu vreau să-i strâmtorez fericirea...

Glasul fetei era pripit. Se întorsese brusc și plecase în oraș. De vre-o zece zile Aimée făcea curse numeroase prin magazine unde compturile se adunau.

Walter își trecuse mâna subțire peste bărbie cu un gest pe care-l avea altădată, pecând purta o barbă mică roșiatică. Acoperise astfel o mușcătură a buzei de jos, apoi un surâs.

— „Auzi! Auzi!... Ce idei avea înapoia frunții virginale Domnișoara Aimée!... La ce se gândia Madona, subt bereta ei de catifea!... Ce griji purta!... Așa dar, de aceia lipsia!... Ce copilărie!... Ce copilărie îndrăzneață!... Se credea indiscretă!...

O secundă Walter înrăise ochii păli:

— „Să se fi plâns cumva Lenora?... Nu! Era exclus! O ideie cu totul personală a D-rei Aimée, printre altele !...“

Walter trecuse în biroul de Consultații cu un surâs încă frământat în colțul gurii.

A doua zi dimineața, urcând depe coridorul cameririlor de bolnavi spre apartament. Doctorul se oprise în fața odăii de linjerie unde auzise conversație, ceeace era riguros interzis. Patronul nu glumia cu disciplina. Regulamentul era aplicat, chiar dacă abaterea avea cele mai serioase scuze. Cu un surâs răutăcios Walter pregătia în minte pedeapsa ce va aplica D-nei Bidu de care era dealtfel foarte mulțumit. Era sever cu un fel de voluptate, în amintirea rigorilor primilor lui ani de tinerețe, cei dinaintea Salemei Efraim.

Vocea D-nei Bidu tăcuse și se auzise sopranul cristalin al lui Coca-Aimée. Walter rămăsese jpe loc miraj, ascultând ceva despre ace de gămălie și dantele Valenciennes. — Așa dar Domnișoara ministru îi demoralizează personalul... O copilă în fond!... gândise, isbit de timbrul uniform al glasului fetei, glas cu sonorități de coarde vocale dar fără nici o inflexiune de arcușuri!... O copilă!.

Intrase în biroul de sus cu o impresie de mulțumire. Totul era bine! Cașicum purtase grijă că totul nu e destul de bine! Așa dar voința și capriciul D-rc Aimée, cu care avea de lucru, erau numai copilării. Walter surâse condescendent ca cineva care constată că pata după manșetă e numai un fulg care se poate scutura cu o suflare.

Așezat la birou, Doctorul avusese un moment de ezitare: Ce va face cu D-na Bidu și cu pedeapsa ei? Apucase apoi telefonul cu un gest precis care închisese ferm mâna pe receptor. Degetele alăturate și încordate în perfectă lor netezime desenase o mână de ceară, la care se uita cu satisfacție.

— „A se aplica amenda minimă D-nei Bidu, pentru contravenire!“

Nu vroise sa cedeze. Avea o mulțumire jumătate glumeață, jumătate răutăcioasă, cași cum amenda ar fi fost aplicată chiar lui Aimée. Luând o revistă medicală trecuse în camera Lenorei care răvășia o cutie cu panglici și dantele. Lenora rămăsese surprinsă.

— „Ce tot cauți acolo ?” o întrebase Walter glumeț și cu familiaritate neobicinuită.

Cași cum i s-ar fi pus diapazonul, Lenora regăsise vocea ei cam guturală de vampă, voce care odinioară plăcea bărbaților.

— „Bricheta!” răspunsese cu un mic râs în gâtlej, râsul ei de porumbea.

Walter își amintise scena din ajun cu Aimée: pretenția fetei de a nu fi indiscretă în menajul mamă-și. Întinsese Lenorei bricheta lui, care cu un gest îndemânatec deschisese cutia cu țigări, apucase una între două degete albe, o dusese la gură, întinzând spre mâna bărbatului buzele umezite...

Walter consultase pendula de marmoră depe etajeră și văzuse că mai are șapte minute libere. Se așezase într-un fotoliu dând la o parte un jupon de tul.

— „D-ra Coca!” zisese rupând tacticos banda unei reviste și privindu-și unghia migdaliată cu teama să nu se fi rupt. „D-ra Coca, are nu știu ce necazuri de dantele și în loc să ți le spună, le discută cu D-na Bidu în sanatoriu, ceeace e interzis”.

Glasul lui Walter era mereu glumeț și Lenora încă răsturnată pe divan pufuia altă țigară, surâzând din ochii jumătate închiși, care luceau subt rotocoalele de fum.

— „Smaranda Bidu a căpătat amendă și D-ra Cora nu va avea prăjitură la prânz“.

Lenora râsese, un râs suspect care șerpui se cum șerpuie coapsa unei dansatoare sub fâșiile desprinse ale unui costum de Musik-Hall.

5

— Coca-Aimée către Hilda Gert la Sals am Thaïe:

„Despre prietenele de care te temi atât. Hilda liebe, îți amintesc câte înțelesuri are cuvântul „prietenă”.. Tu ești și rămâi singura prietenă adevărată. Fetele Persu sunt foste colege ale noastre. Nu știu de-ți mâi amintești pe Cora și Minette din clasele mici, sau poate tu încă nu veniseși la pension peatunci; amân două sunt pare-se cât se poate de „moderne”. Eu rămân la perceptul meu: frumusețe și neinduplecare. Nu abdic decât pentru un tron. Tronul încă nu mi s-a oferit. Nu vorbesc de cel pe care mi-l pune la dispoziție tatăl meu vitreg în faimosul său palat. Nu înțelege cine știe ce, scumpă Hilda. D-rul Walter se poartă cu mine cu tot respectul cuvenit. Dealtfel ilustrul doctor e <un om cu principii austere. Mama mea frumoasa, pare chiar puțin melancolică din pricina asta. Ea e din femeile care dau multă importanță unora lucruri. Noi suntem din altă generație. În tot cazul eu mă silesc să-i ameliorez regimul. Nu te scandaliza Hilda liebe; pune tonul. Tu știi cum cânt eu astfel de romanțe: „din cap“. Am și planuri mai importante; păcat că nu ți le pot scrie. „Scripta manent“ cum avea mania să zică Fra Gordius. Când vei veni, vei cunoaște planurile mele în toată mărimea lor.

Altfel nimic nou. Junele Paul „va bene”. E tot nostim și tot la favoare în rolul lui secundar de „grădinar înamorat”. Primele roluri sunt vacante.

Despre virtutea Doctorului Walter!... Se spune că provine din unele cauze puțin virtuoase. E un întreg roman... Despre cei deaproape e bine să te informezi dedeparte. Și asta rămâne tot pe când vii. Cât despre „Arzterei”, personalul tot de aci, face acum sluj frumos în fața mea, ca Pik al lui Frâu Rektorin.

Lucruri de bagatelă, lucruri cu igliță. Îți vom arăta Hilda liebe și măestrii mai mari. Vino cât mai repede lângă Aimée a ta“.

Această atmosferă nu durase mult. O scurtă furtună se iscase aducând unele schimbări.

Aimée vizita des sera, unde se înțelegea bine cu Paul, horticultorul „fesch” cu privire la luxul decorativ al florilor. Grădinarul se arăta așa de iscusit și devotat că Aimée nu întârziase a-l întrebuința și în afară de resortul lui. Vedea în el un om de încredere al ei personal. Credea firește că admirația pentru frumusețea ei, e lanțul acestui Ruy-Blas, pe care-l trata cu condescendentă. Paul credea la rândul lui că favoarea domnișoarei e provenită din simpatie și din afinități binevenite. Inteligent, nu înfrunta cu nimic orgoliul fetei, dar îl specula cu abilitate. După multe ocoluri o rugase a-i permite să iasă cu șoferul pentru a învăța să conducă. Avea o patimă pentru volan și la nevoie putea fi de ajutor. Firește lucrul nu se putea pune în practică decât atunci când ieșia Aimée. Deaceia se putea vedea adesea însoțind-o în cursele ei, acest aghiotant de șofer. Paul arăta aptitudini de care protectoarea lui era vanitoasă.

Doctorul Pejan întorsese adesea capul după automobil. Deși Aimée îl sccotia cam spion nu se alarmase. Lucrurile ar fi putut merge înainte dacă nu intervenia abuzul. Aimée privind un altoi nou de trandafir care-i purta numele se lăsase amăgită de nevoia confidenții și vorbise lui Paul despre petrecerile ce se vor da în palatul Walter. Cum într-una din zile făta din casă se tăiase adânc la un deget și se plângea că nu poate servi, Paul oferise cu modestie și fervoare să servească în locul ei. Aimée găsise că e un semn de adorație, oficiul de fecior fiind subaltern acelui de horticultor. Primise însă dovada de idolatrie calculând că Paul ar putea fi pentru mai târziu un foarte chipeș Maître d-Hôtel. Acelaș calcul îl făcea probabil și Paul, dacă nu vreunul mai ambițios.

Abia pe la mijlocul dejunului — după ce fata servise cât putuse cu mâna stângă gătit cu smok, ras fresc, cu cărarea perfectă și urme de fier în părul brun, Paul apăruse cu vinul dulce. O secunda Walter se întrebase cine e băiatul acela frumos; fusese tocmai ceeace desdeștase furtuna. Recunoscând grădinarul pe care abia îl tolera acolo la serviciul lui, Walter isbucnise: — Ce înseamnă?... Cum îndrăznește?... Un vârtej neașteptat care nu mai îngăduise explicări. Paul în loc să dispară dela primul cuvânt, răsoiinse cutezător: — Servesc din ordinul Domnișoarei! Urmase un: — „Ieși!” care nu mai îngăduise întârziere. Apoi Lenora primise o scuturătură de reproșuri și de ordine, de pomină și nemaipomenită. Aimée drept orice manifestație se retrăsese.

A doua zi degetul servitoarei părea ca prin farmec vindecat. Dejunul trecuse în liniște macabră. Intendentul însă ceruse audiență pentru a întreba ce se face cu sera, deoarece Paul predase serviciul, plecând grabnic din ordinul Domnișoarei. — Așa dar Domnișoara da încă ordine — de rândul acesta însă satisfăcătoare. Walter întorsese jumătate capul spre Aimée fără o atitudine precisă. — „Am crezut că astfel de obrăznicie cerea pedeapsă imediată!”

Pedeapsă nu exista, Paul primind leafa pe toată luna și o recomandație către Bubi Panu dela Sport, care conducea un garaj.

Fără a examina de ce natură era sacrificiul, Walter credea că Aimée a făcut un sacrificiu pentru el și nările subțiri se dilatase în gestul lor de satisfacție.

Aimée și Paul socotiau la un fel, — deși separat, că Doctorul Walter făcuse în ajun o scenă de gelozie, fără a examina de ce natură.

6

Aimée nu întârziase prea mult, nici nu se grăbise prea tare cu vizita promisă Minettei Persu. Găsise pe fete singure acasă reparându-și rochiile de seară. Tonul intim fusese lesne de luat.

Aimée se arătase cu atât mai amabilă cu cât totul îi amintia situația ei favorizată de soartă. Ipolit Persu membru în numeroase comisii științifice, autor al unor însemnate lucrări de erudiție, ocupa cu D-na Persu un apartament modest de trei camere la al treilea etaj al unei case pe o strada depărtată. Mobilierul era și el foarte modest: Ceva mai îngrijit în biroul ilustrului unde mirosea a vernis proaspăt, în Hallul mic lipsurile se ascundeau anevoie subt covoare roase; în camera fetelor însă, domnia fățiș sărăcia și dezordinea. Ele nu păreau de fel stânjenite de cadru; cașicum n-aveau a se îngriji de ambianță. E drept că locul luxului îl ținea conversația: fusese vorba de ciaiul din ajun la D-na Mavromati, nevasta unui fost Președinte de Consiliu, care avea cea mai frumoasă casă din București; de dineul dela Doamna de onoare Vardali; apoi de partida de tennis cu englezii dela legație; în fine de o întâlnire cu D-na Vidianu, ratată din cauza Lidiei, fată unui Ministru Plenipotențiar, care venise să facă o scenă de gelozie Corei Persu pentru că o așteptase în ajun zadarnic și nu dormise toată noaptea.

O ceartă mică se iscase între Minette și Cora pe tema aceasta. Minette credea că rău a făcut Cora că a lăsat pe amica ei s-o aștepte zadarnic: — Nu te durea nimic să-i dai un telefon! Cora prtindea că Minette nu înțelege niciodată „rien de rien“.

Mică, delicată, cu figura cam șifonată, cu părul scurt ondulat și oxigenat, Minetta era lipsită de autoritate deși cerca să ia un ton de superioritate a vârstei, fiind aproape cu cinci ani mai mare de cât Cora.

Înaltă, cu forme svelte, dar desenate ferm, cu un oval superb, masculinizată prin ținuta rigidă și costumul tailleur cât și prin tunsoarea băețească, Cora părea a fi din ele două, cea mare. Glasul era și el imperativ cu timbru de alto. Răspundea Minettei cu nepăsare și impertinență.

— „Până la urmă te privește!’4 cedase Minette care era din fire molatecă.

Deși nu cunoștea nici persoanele, nici moravurile Aimée avea totuși o intuiție justă a lucrurilor auzite. Fetele pusese apoi lui Aimée numeroase întrebări asupra interiorului Casei Walter, despre care auzise minuni. Aimée fusese sobră în descriere, dar stăruise ca fetele să-și fixeze vizita pentru a controla prin ele singure minunile.. Minette și Cora se arătară grăbite și curioase; deși contrastau, între ele amândouă erau deopotrivă sociabile, cu o simplitate și o îndemânare care surprindea pe Aimée. În afară chiar de interesul ce avea de ele, Ie găsia nespus de plăcute.

Câte-va bomboane vechi, rămase într-o cutie, fusese puse la mijloc. După oarecari demersuri Minette declară că nu se poate fierbe ciai, nefiind nici foc nici spirt, și servitoarea fiind iar plecată. Fusese o nouă altercație pe un diapazon destul de înalt, care părea a fi însă cel obișnuit. Cora opiniase sever că servitoarea, o bețivă și o haimana, clevetia pe socoteala lor și merită să fie gonită. Minette, mai tolerantă și mai gospodină, explicase ca e dusă după un sac cu cartofi la D-na Sabetay a bancherului. Servitoarea avea defecte dar era greu de înlocuit do oarece gătia bucate, spăla, călca, cosea, scutura de bine de rău, în plus mofturile lui Ticușor, răutățile Mamaiei și capriciile D-rei Cora, care trimetea bilete în cele patru colțuri ale orașului și i-ar fi trebuit un curier special. Cora spusese tăios: că unii sunt făcuți să comande și alți să slugărească. Minette ridicase din umeri și sfătuise pe Cora să mai frâneze cu flirturile cucoanelor și domnișoarelor, fiindcă la 19 ani era cam prea de tot și Ticușor avea dreptate când se lua de gânduri. Violentă, Cora bătuse cu pumnul în divanul din care praful țâșnise subțire.

— „Ajunge că ne asfixiem!” se ruga Minette și micuță cum era cerca să ajungă geamul și să-l deschidă.

— „Nu știi că e desprins și cade!“ spuse Cora acum calm.

Efortul Minettei speriase numai din coiful ferestrei o pânză de paienjen care destrămată sburase în largul odăii.

Deprinsă cu acurateță, Aimée se gândise la camera ei, cu o desfătare împrospătată.

— „Și logodna?” întrebase pentru a schimba cursul ideilor, amintindu-și că Minette la optician ii vorbise de logodna sorei ei.

Fetele răsese cu poftă.

— „Logodna e o satisfacție pe care a trebuit s-o dau lui Ticușor”, explicase Cora. Logodnicul era un tânăr doctor în Chimie plecat la Paris pentru studii mai departe.

— „De altfel nimeni n-o ia în serios, nici chiar el! Sunt prea tânără ca să mă mărit”.

Minette rozând ultima bomboană cu dinții ei de șoricel, răsese în cascade mici.

— „Prea tânără ca să se mărite, dar pentru altele nu e prea tânără!”

Cora ridicase cu mândrie capul, ceeace-i umflase grumazul neted.

— „Ar trebui să mai slăbesc două kilograme!” zisese sculându-se și privindu-se în unica oglindă a șifonierului. Era subțire, fără crupă, fără șolduri, fără bust, dar desenată deslușit ca în piatră, subt tailleurul precis de kasha negru.

— „Negreșit că trebuie să mai slăbești ca să fii băiat! Ca fată însă nu!” răsese Minette.

— „Nu mai iau deacum nici dejunul zece zile!” hotărîse Cora. Minette păruse deodată desperată.

— „Ba ai să mănânci!... ai să mănânci!” repeta cu vocea ei mică care cerca să fie autoritară.

— „Îți convine! Tu ai genul tău „mignonette”. Eu trebuie să-mi îngrijesc stilul".

— „Ai se dejunezi!“ insistase Minette cu glas lăcrămat.

— „Bine! Am se dejunez! Cine se poate înțelege cu tine!“ cedase Cora. Era evident că surorile se iubiau în felul lor. În ce privia chestia stilului Aimée credea că cele două fete Persu aveau fiecare în felul ei destul stil, dar că ceeace lipsia cu totul casei și oamenilor din ea laolaltă, era tocmai stilul. Se sculase se plece.

— „Ssssst! Nu putem ieși acum! Ticușor dejunează!” zise Minette. Era cinci și un sfert. Cora explicase că tatăl lor intră adesea foarte târziu dela laboratoriu și mai de obiceiu uita să dejuneze. Aimée știa doar bine cum sunt oamenii de știință.

Aimée se gândise la punctualitatea lui Walter. Dar unde va fi fost sufrageria? Poate după perdeaua aceia din fundul Hallului. Și ce dejun putea fi acela? fără foc, fără servitori. Își închipuia pe D-I Ipolit Persu, al cărui cap de artist cu bucle negre îi era cunoscut de prin ziare unde avea reclamă frecuentă, luându-și singur din dulapul de curând ripolinat o aripă de pui rece cu salată veștejită. Casa Walter ii apărea măreață prin ordine și bogăție: „La noi! La noi!” gândia cu satisfacție despre palatul Barodin.

Trebuise să respecte dejunul ilustrului. Pentru a o distra fetele începură o recenzie a tot ce compunea actualitatea mondenă a Bucureștiului. Fusese un defileu de oameni și de fapte mărunte, un anuar’ de aventuri. Minette povestia totul cu inconștiență și simplicitate, mai inteligentă și mai ironică Cora comenta ’faptele. Dealtfel, ea disprețuia toate acele intrigi amoroase și socotia cu mult superior stilul pe care și-l alesese.

Din aceea abundență de informații Aimée reținuse nume și întâmplări, dar mai ales își formase o impresie de ansamblu. Cu spiritul ei ordonat, pusese la punct, înlăturase, păstrase, totul în vederea recepțiilor viitoare, fără vreun alt scrupul. Frecuentarea fetelor Persu se arăta necesară, ele aparținând acelei lumi pe care Aimée vrea s-o cucerească, indiferent de planul pe care se aflau. Deocamdată, erau chiar cheia de introducere. Decisese deci că va reveni în casa Persu, cu toate defectele ei.

Infiltrarea fetelor însă în casa Walter trebuia făcută cu precauțiune, dar mai aveau pentru a se întâlni și terenul neutru al plimbărilor în comun.

Când Cora întinzând urechea anunțase câ Ticușor a terminat, Aimée se sculase pentru plecare și fetele propusese chiar pe a doua zi o întâlnire la Sport-Club, unde se ține un match de box pentru amatori.

— „înțelegi bine că noi în timpul matchului dansăm sus“.

Aimée nu era încă membră la Sport. Se va înscrie a doua zi, recomandată de fetele Persu.

— „O simplă formalitate. D-ra Walter nu putea fi decât binevenită“.

Aimée nu corectase greșala de nume; primia confuzia dacă-i putea aduce beneficii: — Fata lui Walter? Atât eticheta cât și jocul dintre ei, erau departe de forma părintească. Strânsese apoi ușor sprincenile; nu-i convenia totuși să treacă drept fata lui Walter. Va face rectificarea după ce însă se va fi înscris în toate cluburile elegante.

Fusese decis că Aimée va veni a doua zi la patru cu automobilul să ia fetele. Minette arătase o bucurie naivă; era un amănunt penibil al existenții lor faptul că adesea în toaletă elegantă erau silite să ia tramvaiul.

Aimée era pentru ele o achiziție de preț, avea reputația intactă și averea Walter. Imprietenindu-se, amândouă părțile aveau de câștigat.

7

Aimée era acum în plină activitate. Mai întâi trebuise să modifice programul plimbărilor. Începuse prin a refuza să însoțiască pe Lenora și Walter subt pretexte felurite. Amândoi au rămas surprinși și nemulțumiți dar n-au făcut obiecții.

Lenora, stânjenită decând nu mai avea pe Aimée între ea și Walter preferase să renunțe asemeni. Jicnit în bunele lui intenții familiale de defecta lor, Walter decisese că ii e indeferent, ba chiar mai comod astfel. În el totuși opera o decepție pe care n-o admitea nici n-o controia și deaceea tocmai n-o putea suprima.

Un timp Aimée mai ieșise cu Lenora după târguieli ceeace însă plidisia pe mama ei care prefera să i se aducă totul deagata și ceruse grațiere.

Totdeauna Lenora fusese indolență, acum avea permanent o croitoreasă în casă, care îi da destulă ocupație. Vechea ei pasiune de rochii de casă elegante se putea satisface cu prisos; între sertarele cu dantele și camera unde lucra uvriera, drumul era destul de lung pentru inerția ei. Restul timpului citia foiletoane. Temându-se de dezaprobarea lui Walter și lui Aimée, Lenora avea tresăriri când intra cineva pe neașteptate și ascunzători care-i dau impresia că trăia complicat. Secretul ei fusese dovedit de Aimée ce găsise teancul misterios al Fantomei Negre pe care-l repusese la loc — vițiul matern părându-i inofensiv.

După pregătirile preliminare ale unei libertăți de acțiune, Aimée începuse programul ei monden prin Clubul Sport. Era un program care cerea frecuență; orice membru mai ales nou ce neglija reuniunile devenia celorlalți suspect. Trebuia ca aderenții să-și facă stagiul conștiincios; abia după ce căpătau încrederea puteau să-și organizeze timpul așa cum le place. Dealtfel orele fixe de sport presupuneau înainte și după ele alte ore de libertate, iar zilele fixe de întâlniri și festivități lesne deveniau alibiuri. O rețea bine organizată înlesnia încrucișările și prevenia accidentele. Telefonul funcționa la nevoie dela etaj la etaj, salvator. Ceeace mai ales făcea tăria Clubului Sport și alibiul lui era faptul că se fundase ca anexă a unei puputernice și valoroase societăți de asistentă publică, excrescență a unui pom sănătos și pe altă parte cultiva cu seriozitate sporturile propriu zise.

La Clubul Sport impersonalitatea lui Aimée făcuse impresie bună, luase locul vacant de ,,icoană’!. Caracterizată prin frumusețe nu i se ceruse deocamdată nici un fel de alte dovezi. Fără nici un flirt oficial primia un tribut de admirație colectivă, îngăduit de celelalte. Cum toată lumea era imperecliiată odată sau de mai multe ori, fiecare tânăr avea unul sau mai mulți tirani femenini care veghiau asupră-i cu gelozie, Ai mée inspirase însă tuturor femeilor aceeași ideie și anume: a distrage amanții lor de la alte ispite printr-un flirt platonic cu păpușă. Aimée primise acel rol pasiv care convenia ambiției cași indiferenții ei: — „Le petit chose vous adore”, ii spunea zilnic vreuna din noile prietene, despre titularul ei. Un surâs de doi milimetri era răspunsul condescendent al lui Aimée.

Trecuse o lună decând Aimée întâlnia regulat pe fetele Persu fie la ele acasă, fie la Club și de câteva ori venise ele s-o vadă; atunci abia Aimée crezuse că e timpul să vorbiască ceva de acele vizite. Walter tăcuse; nu aproba contactul cu fetele Persu despre care avea opinie statornicită: știa că Minette recursese la D-rul Pejan care era prieten cu „tipul” ei și că .cea mică avea apucături excentrice; nu le putea însă blama fățiș de oarece cu Persu avea raporturi de stimă reciprocă, raporturi ce datau din timpuri critice pentru Walter, când nu-l stimau mulți. Fiecare din ei credea de cellalt că’ e cineva, apoi mai aveau și unele afinități: erau amândoi luptători ai aceluiași răsboi de arivism. Walter luase de gât convențiile sociale și le sugrumase reușind să triumfe; Persu parvenise prin mijloace oneste dar se clătina subminat acum de concesii felurite. Îi solidariza o invidie și o înduioșare reciprocă.

Deaceia Walter tăcuse; avea dealtfel încredere în Aimée, fără a cunoaște nimic din gândurile ei, moralul îi părea a fi curat cași porțelanul din care era făcută. Aprecierea lui nu era greșită abia dacă era puțin exagerată. Aimée avea în adevăr idei precise ce înlăturau aventura ca fiind neoportună și fără agrement și se feria de murdărie ca de ceva care alterează frumasețea; erau garanții, dacă nu de ordin superior dar îndestulătoare.

Lenora era firește la curent cu amiciția fetelor Persu; păstra însă secretul atât din dragoste pentru Aimée cât și din lipsă de confidență față de Walter; apoi fetele Persu care o măguliau îi erau simpatice.

Sc întâmplase de câteva ori chiar ca o bandă înîntreagă dela Sport să ia ciaiul la Aimée. Lucrul trecuse neobservat. Aimée le spusese dinainte că sunt musafirii ei personali, de oarece părinții ei nu și-au început încă primirile. Erau toți oameni care înțelegeau și care nu se sîmțiau jicniți să între deocamdată clandestin în acel palat, care mai peurmă avea să-i primiască pe scara grandioasă a oaspeților oficiali.

Pentru mai bună siguranță Lunchul se servia în salonașul lui Aimée. Blazați de alte distracții, aceste partide inocente, cu mâncare și băutură fină, le plăceau. Cunoșteau toți legenda averii Walter și le inspira un respect pervers, purificat de tânăra gazdă.

O singură dată Bubi Panu în căutare de chibri-’ turi se aventurase în Hali. Tocmai trecea Doctorul Walter. Unul și altul se înclinară ușor. Un moment Walter se oprise la ușă privind inchizitor pe Bubi, care intimidat, se întoarsese în salonașul fetei, fără ă pomeni de acea întâlnire. Aimée fusese deci surprinsă când Walter o întrebase: „. „Un tânăr?...”

— „A!... Trebuie să fi fost fratele fetelor Persu. Le conduce uneori și n-a știut pe unde să iasă”.

Grație lipsei de nervozitate, minciuna sunase firesc; teama se vădise numai în improvizare. Aimée însă nu era amatoare de minciună, preferând să-și impună capriciul. Întrebuința minciuna numai la mare nevoie dar atunci cu hotărîre.

— „Fetele Persu au un frate?” insistase Walter.

— „Da! Chiar doi frați!” informase scurt Aimée. Cu atât mai scurt cu cât desvoltările ar fi stânjenit-o. Era dealtfel acoperită; familia Persu număra în adevăr și doi băeți: unul fugit de mic deacasă fără urmă, sau cu urme de vagabondaj care-l făceau cași mort pentru ai săi, și altul cam tâmp care nu se vedea.

Walter se rezumase dealtfel ia acea întrebare; nu era în firea lui să descoase nici să discute. Avea îndoieli, dar sîmția că Aimée e gata să-și apere afirmația și nu doria dovada că l-a mințit; decisese deci că Aimée a spus adevărul. Aimée însă decisese că e timpul să înceapă a face în casa Walter ceeace crede bun.

În mijlocul acelui nou program, Aimée primise dela Hilda o scrisoare prin care-și anunța vizita; entuziasmul éi față de sosirea Hildei era însă acum scăzut. Ce era să facă la Sport cu nemțoicuța ei de prietenă? Dacă ar fi trebuit din cauza ei să renunțe, ar fi fost foarte nemulțumită, iar dacă trebuia s-o însoțiască. se temea ca Hilda să nu fie intrusă. Aimée era încă prea proaspătă membră a Clubului pentru a.aduce cu ea o invitată, apoi nici nu credea că mediul ar fi convenit Hildei.

Decisese că va sta cu Hilda tot timpul pe care i-l vor lăsa liber celelalte ocupații, iar pentru rest o va lăsa în tovărășia Lenorei. Soluția o liniștise; se bucura totuși să revadă pe mica ei Hilda și s-o uimească cu atâtea și atâtea lucruri; din ce în ce vizita apropiată relua aspecte plăcute. Aimée făcea acum socoteala că prezența Hildei era bun prilej de a-și justifica ieșirile dese, ce nu puteau mai departe trece neobservate, cât și pentru a obține ca Walter și Lenora să dea vre-un „dîner“. Nu-i convenia să ducă mai departe rolul de fată care petrece numai în cercul tineretului. Făcuse desigur un pas mare înainte, dar întronarea ’familiei Walter în miezul, ba chiar în fruntea societății, era încă departe. Lenora era așa de sălbatecă și Walter sobru peste măsură; banii, palatul Barodin și Muzeul de artă erau desigur atuuri mari, trebuia însă mult tact pentru a inu face dela început vre-un fiasco care ar fi fost hotărîtor.

Capul de păpușă a lui Aimée lucra neobosit. În așteptare făcea un triaj în cercul actualilor cunoscuți; încă dela început suggerase fetelor Persu pe cine anume să aducă la ea; exclusese unele perechi depreciate chiar la Club, cât și pe cei care n-aveau nici un fel de valoare socială. E drept că Minette era ea în-r săși din cele mai compromise, printr-un fel de naivitate care o făcea să nu salveze aparențele. — „fă-are șansă!” spunea Cora care încă își păstra tot prestigiul. Cora nu iubia bărbații, iar admirația pentru femei deocamdată îi da numai stil. Apoi era și logodită și logodnicul apărea din când în când. Așa cum erau, fetele Persu nu puteau fi însă omise, fie din interes, fie din simpatie. În orice fel Aimée își luase munca în serios.

Aimée ajunsese la ziua sosirii Hildei fără să bage de seamă. Își amintise exact cincisprezece minute înainte de sosirea trenului, consultând carnetul cu însemnări săptămânale. Fusese totuși la gară la timp pentru a îmbrățișa pe prietena ei cu efuziune. Era un gen demult adoptat de Aimée, acel de a se arăta foarte expansivă cu Hilda, prin contrast cu răceala și înfumurarea ei obicinuite. Slujia drept dovadă că are suflet tandru, acelor ce s-ar fi îndoit și punea maî mult în evidență distanța la care ținea pe alții.

Aimée îmbrățișase pe Hilda cu atât mai multă plăcere cu cât amica ei se înfățișa foarte bine. Într-un costum de voiaj corect, cu geamantan și geantă de mână de piele noi nouțe, Hilda coborîse din vagon-lits ca o musafiră demnă de casa Walter. Înapoia acelor aparențe se ascundea o mică dramă: economiile, pe care D-na Gert le agonisise prin privațiuni pentru alte destinații, fusese sacrificate, iar Hilaa lucrase zi și noapte pentru a-și confecționa rochiile după tipare comandate chiar la Paris, (irigratitutide către scumpa Vienă), din considerație pentru luxul deosebit al lui Aimée.

Două rochițe de mătase — una de ziuă și una de seară și un tailleur elegant însoțiau costumul de voiaj și împreună cu două pălării, blana de gât, poșeta... istovise prin cheltuială și muncă pe cele două. Câte-va bijuterii vechi fusese scoase din caseta fostei primadone pentru a împodobi pe Hilda; erau din fericire de modă, tocmai prin vechime.

Colo două geamantane însă, fusese închiriate dela prietenii Fall, care aveau magazin de articole de piele; orice avarie era deci funestă și Hilda Ie ocrotia cași cum ar fi conținut o comoară.

În poșeta cu inițiale de argint erau banii numărați ai cheltuelilor prevăzute și foarte puțin prisos pentru neprevăzut. Sacrificiul făcut pentru călătoria în România era pus de D-na Gert la dobânzi: Hilda putea găsi acolo un bărbat bun și bogat. Numai vărul tradițional, seminaristul, nu fusese mulțumit de călătorie. D-na Gert păstra Seminaristul ca pe o rezervă onorabilă, pentru cazul când nu s-ar fi ivit alt pretendent. Fără a fi o partidă ideală un Pastor era o însoțire de elită. Mediul din care purcedau cele două prietene era deci foarte deosebit, iar acel în care se întâlniau acum era străin Hildei cu totul, ea avea însă aceea sumă de noțiuni ale educației și instrucției care unifică și netezește.

Din primul moment Aimée observase cu plăcere dar și cu ceva îngrijorare că Hilda era ’foarte frumușică. Nu-i plăceau comparațiile și competiția. „HorsConcours” era formula ei. Se liniștise însă în automobil unde oglinda reflectase amândouă chipurile alăturate: ovalul prelung și grațios al Hildei, tenul ei mat, ochii verzi cenușii cam miopi, totul se stingea alături de strălucirea blondă a lui Aimée. Amica ei era așa fel, încât oricine să poată spune: Ce drăguță și distinsă e D-raGert! ceeace se impunea — dar totodată modestia întregei ei înfățișări să pună pe Aimée într-o admirabilă evidență. Sărutase din nou pe Hilda, ceeace inspirase șoferului considerație pentru musafiră.

Se orânduise ca Hilda să ocupe salonașul alături de camera lui Aimée; e drept că la pension aveau o cameră comună, acum însă Aimée căpătase gustul de a fi absolut stăpână pe sine.

Înaintea dejunului Hilda făcuse cunoștința Lenorei care îi păruse bună și amabilă. Aimée îi vorbise totdeauna de mama ei ca de o frumusețe, Hilda o găsia destul de frumoasă încă, dar cu un aer suferind. Pentru a face plăcere lui Aimée, pe care o socotia o fiică înamorată, își arătase admirația, cu sinceritatea ei obicinuită, făcuse însă și remarca acelui aer de suferință.

— „Dar e foarte sănătoasă! Cine știe ce mină obosită va fi avut azi!” zisese Aimée surprinsă.

În sala de mâncare erau sosiți dinainte și stau de vorbă: D-rul Walter, Pejan secundul, Vrana Asistentul și D-ra Leonescu Jaboranta. Aimée combinase în grabă un dejun intim, dar nu exclusiv de familie; dacă cumva nu se producea afinitate erau acolo astfel factori de amortizare. Prezintările fusese simple, Walter ca de obiceiu sobru spusese Hildei în franțuzește un bun venit. Nu luase mult seama la ea, având despre nemțoicuța lui Aimée o ideie preconcepută, căreia prezența Hildei nu-i aducea nid o perturbare.

Hilda vorbia corect franțuzește și se conversase atât cât trebuia; între ele, fetele, așezate alături, vorbiau nemțește. Lenora care nu cunoștiea limbile străine, surâdea plăcut Hildei din timp în timp. Era bucuroasă ca Aimée va avea o ’tovarășă ce o va reține mai mult acasă: — „Acum o să stați toată ziua de vorbă!“ spusese pe limba ei românească, convinsă că trebuie să fie înțeleasă. Hilda dealtfel, în contact cu camaradele românce, și mai ales în prietenia ei cu Aimée, deprinsese pe timpuri binișor românește; acum avea numai a-și împrospăta.

Prin schimbarea locurilor, Aimée care să găsia așezată la masă în fața Lenorei, recunoscuse că avea în adevăr „petite mine“ și făcuse mamei ei o mică scenă de alintare: — Mama ei mică vrea s-o ție acasă și s-o îngrașe ca pe un baby... Mai bine însă ar fi îngrijit de propria-i anemie!

Walter tresărise nemulțumit. Starea de prosperitate a nevestei lui îl privia cu atât mai mult cu cât U interesa mai puțin, apoi mai era și doctor. Socotise observația lui Aimée malițioasă; se uitase fix la Lenora care roșise, ceeace-i dase o mină mai bună cu care însă nu putea amăgi pe Walter. Acum când o vedea, — căci de obiceiu se uita la ea fără s-o vadă, — observa și el că exista în adevăr o debilitate.

— „Mama dumitaie e certată cu medicinal” replicase totodată ca o scuză și ca un reproș.

Hilda fusese mirată de acel „mama dumitaie”.

În general însă, acel prin dejun decursese bine. Walter întrebase pe Hilda despre Viena, oraș care-i plăcea; Hilda cunoștea din nume pe marii Clinicieni Vienezi și cu Profesorul Wilding aveau raporturi de prietenie.

În voiaj Walter se servia de limba germana, acum nu cuteza însă să ducă o conversație; ciripitul celor două fete îi da totuși reminiscențe ciudate. Pe mama lui româncă, o Dumitrescu, o pierduse la șaisprezece ani, de tatăl lui era orfan dela 9 ani și-l uitase aproape cu totul. Acei 9 ani existau însă acolo în trecut și asonanțele limbii auzite acum, îi amintiau aceea copilărie, născându-i și unele imagini: figura uitată a tatălui. Probabil tatăl lui născut în România dar de origină austriacă vo/bia uneori în casă nemțește, în orice caz Walter făcea deducția că există o muncă ciudată a celulelor memoriei care folosește anumite fire bune conducătoare în anumite împrejurări. Niciodată încă până atunci acele asonante nu i se iscase în melodia memoriei și încă ilustrate cu imagini respective.

Pejan care era vesel și desghețat tachinase apoi pe D-ra Leonescu și pe Vrana, împerechere neprevăzută și nefundată, ce uluise pe cei doi nevinovați și înveselise conmesenii, — chiar și pe Walter. Pejan tradusese totodată glumele Hildei în cea mai bizară nemțească, ceeace accelerase veselia. La sfârșitul mesei Walter sfătuise pe Aimée să arate musafirei cât mai curând frumusețile Bucureștiului. Aimée profitase pentra a face amicei sale o manifestație de tandreță. Pejan, totdeauna cam sceptic cu farmecul D-rei Hallipa, zâmbise ironic; era un intuitiv și un muzical și sunetul nu se opria pentru auzul lui la un anumit nivel, ci la rezonanțe mai profunde. Dimpotrivă Walter era un cerebral și un vizual; primia cuvântul și imaginea așa cum i se oferiau și le transforma în valori reale. Aimée clin lipsa de expresie, oferia vorbe și atitudini drept valori sensibile.

Walter era deci convins că asistă la o scenă de tandreță așa cum ii fusese suggeratâ. Îi păruse că are în față un grup al grației amicale. Pe cât il nemulțumia camaraderia fetelor Persu pe atât îl mulțumia aceea a Hildei Gert, de aceea se arăta cordial cât știa el să fie.

Aimée îi observase buna dispoziție și decisese că va cere în numele Hildei cât mai multe avantagii. Mai întâi Hollsul pe care Walter îl cruța subt pretext că șoferul nu știe să-l conducă, în realitate din oarecare conservatism.

A doua zi chiar, gătită în ansamblu de kacha alb cu polo alb pe capul de păpușă, Aimée după un ciocănit ușor intrase în biroul lui Walter și ’debitase grăbit: — „Putem lua azi Rollsul?... Hilda n-a rulat cu un Rolls niciodată!...”

Dintr-o permisiune excepțională făcuse apoi obiceiu. În totdeauna însă reușia să surprindă pe Walter cu procedările ei: la început cu îngâmfarea, pe urmă cu ostilitățile și acum cu o grațiozitate pe care Walter o atribuia prezenței Hildei. Într-un fel sau altul prezența lui Aimée îi da o comoție, un fel de bătaie de aripă interioară, o emoție artificială care împodobia firea lui aridă. Deși își explica schimbarea fetei prin prezenta Hildei, Walter era totuși descum-’ pănit de transformarea ei. Complicație care rezulta din socoteli foarte simple ale lui Aimée: Voi profita de prezența Hildei pentru a cere tot felul de lucruri Voi fi grațioasă pentru că Hilda mă admiră și nu vreau s-o decepționez. Totul va folosi scopurilor mele.

Foarte adesea cererile amabile ale fetei aveau de obiect lucruri neplăcute lui Walter. Nu le refuza însă și nici nu făcea pe Hilda răspunzătoare. Era destul de bun observator pentru a prețui caracterul cuviincios al musafirii; nu făcea însă răspunzătoare nici pe Aimée; își amortiza nemulțumirea socotind că avantagiile erau mai mari ca pagubele. Nu manifestase oare Aimée nevoia unei tovărășii căutând-o la fetele Persu? Walter nu putea suferi ca cineva sau ceva din apropierea lui să aibă un defect de funcționare. Cu toate precauțiunile luate un ecou al mediului sgomotos în care Aimée intrase ajunsese până la el. Nu-și crezuse dreptul să intervină și nu-i plăcea să fie censor, spera însă că. prezența Hildei sa remedieze totui.

La început Aimée avusese zile de tête à tête cu amica ei pe care o pusese la curent cu totul. Hilda cunoscuse astfel viața familiei Walter în amănunt cât și secretele Clubului, totul negreșit în versiunea lui Aimée. Oare-cari nedumeriri pricinuite de confidențe Hilda le tăcuse; știa că și la Viena există o clasă selectă de același fel, numai că aci avea prin Aimée un contact mai direct.

Aimée nu putuse ocoli a duce pe Hilda odată la club și Hilda nu putuse refuza. Făcuse o descindere scurtă între două plimbări. Toată banda făcuse fetei ovații și reproșuri de dezertare. Bubi Panu, funambul ca de obiceiu îi căzuse la genunchi conjurând-o să nu-! mai părăsească; Orește Mihail, care pentru originalitate purta barba, simulase sinucidere prin otravă, cu bomboane acidulate. Aimée primise omagiile, surâzătoare și superbă. În jurul rochiei ei de taffetas se făcuse apoi cerc de doamne.

Fetele Persu drăguțe se ocupau de Hilda: „Ies amis de nos amis...” Ele vorbiau nemțește bine și făcuse Hildei impresie plăcută. În genere nu se simțise prea descumpănită, pregătită fiind de tabloul făcut de Aimée, pe care chiar îl găsia puțin exagerat. Totuși fusese încântată când Aimée, salvându-și rochia din mâinile idolatrilor, care amenințau să rupă volanele drept fetișe, plecase spre casă. Hilda spusese că toată. lumea i-a părut foarte drăguță și Aimée satisfăcută, îl dase latitudine: — „Eu am obligații, dar tu mă însoțești numai când ai plăcere, — spre marea ușurare a Hildei.

Timpul de „tête à tête“ fusese astfel încheiat și Aimée își reluase obiceiurile. Ieșia încă uneori cu Hilda, dar în drum se separau, luând ora de întâlnire pentru întoarcere; cum însă se întâmpla ca Hilda să aștepte cam mult, decisese să se înapoieze singură dela micile ei curse și să trimită lui Aimée mașina.

— „Poate eu întârzii puțin! Treci tu la mamile și spune-i că sunt intactă!... Nu poate sta o oră fără mine!“

Lenora era bucuroasă de prezența Hildei și o confisca cât mai mult; se înțelegeau destul de bine în românească stricată a Hildei, tot așa de bine fără vorbă.

Aimée le găsia mai adesea împreună. Ea intra acasă totdeauna întârziată dai ca cineva care a dat peste cap ca să se grăbească.

— „Am lăsat acolo toată lumea încă!“ zicea. Mulțumită că le vede înțelese și voioase, începea a povesti noutățile. Totul lua în tonuî ei de vorbire nespusă importanță: Ciaiul D-nei Mavromati, conferința D-nei CaJigari...

Aimée nu neglija pe Hilda fără de motive serioase; începuse a-și extinde relațiiile. Dela întâlnirile de dans în loc să treacă la cele clandestine, trecuse la invitațiile de familie. Din acel grup de tineri puțini erau pe marginea societății, cei mai mulți aveau o familie bine situată. Aimée cultiva acum cu deosebire pe părinții lor. Pregătia momentul când va spune lui Walter; — S-ar cuveni să dăm o serbare în cinstea Hildei!

Pentru a pune lui Walter o astfel de chestiune aștepta numai să găsiască felul de a stabili raporturi fntre noii ei cunoscuți și Walterii. Ea singură parvenise a pătrunde în casele Caligari, Dexeanu, Mavromati; cum însă să-i aducă pe ei toți în palatul Barodin? Micul cap al fetei avea mult de socotit.

În căutarea formulei care să deschidă casa Walter vizitatorilor, Aimée iarăși se gândia la sora ei Elena Drăgănescu. Ar fi fost firesc ca Elena să-i împrumute publicul ales, întâlnit la Concertul ei, ar fi trebuit pentru asta ca cele două surori să fie foarte legate. Intimitatea lor însă nu exista. Elena Drăgănescu nu aprobase divorțul mamei ei și judeca cu severitate trecutul D-rului Walter. În ce privia pe Aimée făcea o excepție; în copilărie iubise păpușa asta blondă: — Mi-ar face plăcere să te mai văd! spusese lui Aimée afectuos; nu dase mai departe nici un semn.

Aimée decisese că va face ea primele demersuri. Paralel cu lumea dela Sport, vrea să cultive și cercul mai’ sobru al Elenei. Hilda era firește la curent; ușa dintre camerele fetelor fiind permanent deschisă ceeace îngăduia lui Aimée să fie comunicativă după voie. Hilda sprijinia mult ideia unei apropieri de Elena și de lumea ce o înconjura. Atunci, pentru a apăra cellalt front Aimée ironiza pe sora ei și pasiunea ei muzicală, reprezintata de violonistul Marcian. Până la urmă însă, declara că n-are preferințe. Ea plutia deasupra și aspira numai la o viață cât mai înaltă. Liniștită de astfel de principii, Hilda surâdea amicei ei ambițioase.

După trecerea celor trei săptămâni a invitației, Hilda vorbise de plecare, Aimée însă hotărîse că Va rămâne cel puțin două luni și încă cu ‘drept de prelungire. Experiența dovedise că prezenta prietenei era folositoare.

Doamna Gert primise deci o solicitare imperativă, care fiind contrasemnată de Hilda, fusese aprobată.

Hilda rămăsese bucuros, dar ceruse schimbare de regim: numai era musafiră care trebuia distrată, ii trebuia de lucru. Va supraveghia brodeza căreia Aimée îi dase o comandă marc; va îngriji de seră, — florile fiind pasiunea ei, va ține de urât Doamnei Lenora și se va plimba numai când va vrea.

Aimée demult neglija pe Lenora, comanda broderii mai bucuros decât le controla și părăsise sera Secând cu noul grădinar, un sas morocănos. Cedase deci cu anevoință numai aparentă, acelor pretenții ale Hildei, găsind în forul ei că prietena da dovadă de tact. Se stabilise astfel libertate reciprocă de acțiune.

Aimée căuta cu punctualitate pe Hilda la plecare, iar la întoarcere, cu pălăria încă pe cap, o căuta iar. O găsia de obiceiu la Lenora care uza și chiar abuza de tovărășia fetei. Numeroase panglici, tuluri, dantele, prin îndemânarea Hildei fusese scoase din sertarele Lenorei și transformate în păpuși, abajururi și alte frivolități.

În odaia astfel pestrițată de cârpe și culori, Lenora regăsia ceva din existența ei trecută și din personalitatea nimicită. Hilda se ostenia să-i capete încrederea și în privința sănătății, căci adesea Lenora gemea ‘fără a vroi să spună dece. Figura ei arăta suferință dar făgăduința ei descumpănia pe Hilda; surprinsese ședințe Jungi în camera de baie cu concursul uneia din femeile de serviciu, dar își închipuise că acele îngrijiri sunt prescrise de Walter pentru cine știe ce accidente de sănătate de ordin intim.

Hilda acum se deprinsese cu ciudată atichetă dintre soți. Walter era meticulos cu unele obligații ce-și impusese: la ora cinci veni a cu punctualitate în camera Lenorei pentru cîai. Era o pauză de o jumătate de oră în activitatea lui profesională. La început Hilda cercase să se retragă, dar stăruise cu atâta sinceritate să rămână, încât pricepuse că sunt bucuroși să aibă între ei o terță persoană. Cruțați de monotonia de a fi singuri, se osteniau amândoi să fie veseli și amabili în prezența Hildei.

Walter își confirmase prima lui impresia despre Hilda și anume că e un prețios termen neutru. Observa lipsa lui Aimée, dar nu întreba; adesea Hilda din proprie inițiativă da o explicare. Uneori Walter își închipuia ca Aimée lipsia dinadins pentru a nu-T întâlni; circula atunci în el un gust de ofensă ca o revărsare de bilă. Gentileța fetei când se aflau împreună, dizolva aceea amărăciune.

Pentru a rămâne acum mereu grațioasă, Aimée făcea o sforțare cerută de interese. Era nevoie de diplomație, altfel șicanele pe care le făcea înainte lui W-uTter o distrau mai mint ca politeță. Se întâmpla și acum ca armonia să fie turburată. Aimée își începuse campania de propagandă, prin conversații dese la ora dejunului despre noile ei cunoștinți. Era un subiect asupra căruia se iscau lesne ciocniri între ea și Walter, ciocniri neplăcute pentru că pe o parte Aimée sîmția că e necesar să cedeze, iar pe altă parte nu-i plăcea să se așeze între ei obiceiul concesiei.

Prezența Hildei se arătase și aci salutară, acțiunea ei conciliantă adesea salvând situația. Deîndată ce spiritele se iritau, Hilda se intercala ca izolator.

,,D-ra Gert e o stovainâ perfecționată!“ râdea Pejan.

Despre prietenii dela Sport, Aimée și Walter aveau deadreptul păreri opuse. De obiceiu sobru în aprecieri, asupra acelora însă Doctorul se pronunța categoric defavorabil. Adesea nesocotia și persoane pe care Aimée le prețuia. Frecuentând mult comitetele diverselor Societăți, Aimée spunea de pildă cu emfază și competință.

— „Frumoasă inițiativă a luat Ministerul să subvenționeze atelierele particulare”. Era vorba de atelierele dc broderie organizate de D-nele Mavromati sau Caligari.

— „Nu e de fel părerea mea!” tăia Walter.

Aimée palia de contrarietate. Repede Hilda pornia o lungă descriere a felului cum sunt organizate acele ateliere în Austria. Pela mijloc pentru .înlesnire, începea a vorbi nemțește. Pejan — impertinentul — cum îl califica Aimée — cu un metru imaginar lua măsura frazelor Hildei. Totul se sfârșia în glumă.

Când avea prilej, Aimée nu cruța nici ea pe Walter și adesea săgeata era veninoasă. Walter și Pejan discutau asupra declarării de ..persoană morală a Sanatoriilor particulare, discuție iscată cu prilejul unui proces dintre un client și Directorul unui Sanatoriu.

— „Rău a fost citat Directorul” pretindea specios advocatul. „Direcția trebuia citată”.

— s,Așa dar vom fi „persoană morală” punctuase Walter cu ceva infatuare.

— „Eu cred că Sanatoriul Walter le-a suggérât ideia asta!” strecurase Aimée, cu un aer cât mai candid.

Walter se roșise ca un om atacat brusc. Atunci Hilda întrebase ce înseamnă „deputați majoritari” și D-rul Pejan îi explicase într-o nemțească de tot hazul, în care timp roșeața lui Walter se resorbise, așa de tare însă, că rămăsese prea palid. Totuș-i Walter nu era absolut sigur dacă lovitura fusese sau nu intenționată.

Retrase în camera lor, Hilda făcuse mustrări lui Aimée, care nepăsătoare se interesa numai dacă Walter a fost mult impresionat. Era bucuroasă să-l fi ofensat cât de tare dar se temea de vre-o sancțiune împotriva fetelor Persu. Minette făcuse de curând un mic scandal cași public: la două noaptea în auto cu amicul ei, tipul — beat fiind, — bătuse șoferul care dela Herăstrău îi oprise drept la Prefectura de Poliție. Proces-verbal și publicitate subt inițiale transparente.

Aimée luase parte activă la discuțiile din casa Persu, suspendase însă reuniunile la ea, subt pretext ca Hilda e indispusă. Acum era împărțită între plăcerea de a fi pus ceva usturime în raporturile ei cu Walter, — prea banale de un timp — și .între ceva grijă. Spera totuși, că lucrul va trece fără consecințe, Walter nevroind în genere a se arăta răsbunător. Începuse a-.l cunoaște foarte bine.

Walter, după astfel de agresiuni rămânea cu pulsația dezordonată, îi părea că a suferit o violentă fizică nu lipsită de un element de plăcere. ’Raționamentul îi arăta că a fost atacat de un infirm, deci de un iresponsabil. Sfârșia printr-o indulgentă disprețuitoare pentru păpușa insolentă cu care îi gratificase căsătoria și se întorcea asupra Lenorii cu o trecătoare înrăire.

Contrastul dintre acele ciocniri și manierele mai adesea acum blânde ale fetei, îl lăsa însă pe D-rul Walter într-o nesiguranță care se traducea printre impresie absurdă de primejdie. Calmul acum statornicit, al existenței lui, avea astfel o nouă vâlvă: Averea, numele, cinstea lui, îi păreau din nou a fi precare. Era o ciudată deviarc care-i da un interes mai viu pentru tot ce-l privia, o recrudescență a energiilor înmărmurite în egoismul pe care agresiunile fetei îl înfrunta, îl bibiciuia iarăși.

Meritul cumpenii îl trecea inconștient asupra lui Aimée; incidentul însuși se ștergea și rămâneau numai un fel de stări complimentare dela el la ea. Apoi urma ca de obiceiu faza în care totul era subjugat orgoliului. Atunci Walter se admira iarăși pentru controlul, stăpânirea de sine, se desfăta de jocul de floretă al vrășmășiei și de cavalerismul lui și ii?i lepăda armura numai pentru a face observarea că Hilda e în adevăr o fată bună și dacă ar fi avut ceva bani s-ar fi putut mărita cu Pejan excelent băiat.

Spiritul ci de împăciuire Hilda avea uneori a-l întrebuința între Lenora și Aimée. Aimée stabilise odată pentru totdeauna că ea și mama ei se adoră; era subînțeles că Lenora nu putea avea altă voință ca a ei. Așa chiar se și petrecea de obiceiu; se întâmpla totuși uneori ca Lenora să se incăpățineze în vre-un mic capriciu. De pildă acum stăruia în dorința să vadă pe o vară a ei Doctorița Lina Rim șl pe Nor y Baldovin, o prietenă a fetei ei Elena Drăgănescu. Aimée nu aproba și Hilda cerca s-o convingă:

,,Nu-mi plac țațele!4 obiecta Aimée despre mătușa ei Rim „Și. nu pot suferi femeile sufragete ca Nory Baldovin. Nu știu ce i-a abătut mamei!“

Cuvântul „abătut” era și el o abatere dela distincția supremă a fetei. Cum însă Lenorei ii abătuse cu adevărat, Hilda se silia să înduplece pe Aimée. Supunerea Lenorei îi părea mișcătoare și gâsia că Aimée e prea dârză. Chiar i-o spusese-

— „Te găsesc prea aspră cu mama ta!”

Argumentul slujise bine. Aimée nu vroia să scadă în prețuirea Hildei.

— „Fiindcă nu cunoști bine cazul și nu înțelegi că apăr chiar interesul mamei, fie! cedez acum ca totdeauna. Mama e adorabilă dar prea capricioasă; să i se facă și acum capriciul!”

Hilda rămăsese perplexă. Cuvintele lui Aimée păreau însăși înțelepciunea. Dusese totuși rezultatul bun Lenorei, care o sărutase de bucurie. Hilda începuse a prinde afecție de femeea ceea inofensivă. Nu cunoscuse pe Lenora subt alte aspecte și nu și-ar fi putut-o închipui altfel.

Aimée văzând că va invada familia, ’hotărîse să meargă neîntârziat la sora ei Drăgănescu; deacolo cel puțin putea veni folos. O întâmpinase însă feciorul, cu informația că: —Doamna e plecată în străinătate pe mai mult timp. Decepționată, avusese un moment de slăbiciune. O trecuse lacrimile, se simțise nefericită: — Nimic nu-i reușia!

Abia pe urmă regretase că n-a cerut cel puțin adresa Elenei. O corespondență putea fi un bun început de intimitate. În ziua aceia Hilda fusese obiectul unor mari expansiuni: — Numai pe ea o maî avea Aimée, și pe Mami! dar Mamile era un copil alintat!

Hilda ar fi vroit tocmai să atragă atenția lui Aimée asupra sănătății Lenorei care gemuse toată după amiază; ardoarea cu care amica ei vorbia de proiectele ei compromise prin lipsa Elenei, îi înturnase atenția. Nu mai cutezase să adaoge ia necazurile ei.

În aceea seară chiar era o întrunire și Aimée vroise ca Hilda s-o însoțească: — Se sîmția așa de singură! Apoi își schimbase părerea: - Nu! Hilda să rămână cu Lenora, ea se va întoarce lângă ele peste cel mult un ceas

La sediul Societății „Stupul” întrunirea fusese numeroasă și Aimée își regăsise buna dispoziție. Se începuse prin citire de raporturi, apoi se pusese chestiunea unei mari serbări. Discuția lungă nu dusese la nici un rezultat. D-na Calomfir refuzase pe rând ideia unui bal, a vânzării unei flori — ca fiind banale sau compromise. Decizia se amânase și tineretul fusese rugat să iscodească ceva rentabil și frumos. Doamnele din Comitet plecase și câțiva rămăsese încă pentru dans. Aimée refuzase să danseze și sta deoparte cu Cora Persu. Conversația Corei era totdeauna interesantă; discutase unele aliniate ale Statutului Societății cași cum ar fi cunoscut Dreptul, apoi făcuse o teorie a dansului: Ea personal dânsa rar fiindcă nu-i plăcea să aibă un partenar ci numai o partenară, ceeace era anevoie, atât de găsit, cât și pentrucă părea încă ceva singular, deși aceia era adevărată armonie dublă a mișcărilor și similare și dedublate.

Aimée gàsia tôt ce spune Cora admirabil, cu toate că nu înțelesese bine nici chestia juridică nici pe cea armonica. Își zicea totodată că unele șoapte despre ceeace Cora chema „stilul’ ei, erau confirmate de ea cu liniște; dar șoaptele acelea, neplăcute în gura altora îndată ce le confruntai cu persoana și cu ideile Corei deveniau acceptabile. Aimée nu se gândia însă de fel că partenara ideală de armonii descompuse și recompuse ar fi putut — în intenția Corei Persu — fi ea însăși. Și Hilda o găsește bine! conchise^ Aimée în favoarea și uneia și celeilalte prietene. Păcat numai că Minette e o zăpăcită!

La întoarcerea ei întârziată povestise Hildei care era culcată, că Doamnele n-au putut cădea de acord asupra serbării. Reluase un ton plângător și decepționat de victimă a nu știu căror nenorociri și Hilda adormise subt impresia lamentării. Se deșteptase în mijlocul nopții, insomnie din care sc alesese cu o ideie ce-i păruse minunată. Nu putuse aștepta ziua; aprinsese și trecuse în camera lui Aimée care se desmeticia anevoie din somnul ei perfect și era gata să se supere. Fusese repede consolată; ideia găsită de Hilda era chiar minunată: Serbarea mare a Societății „Stupul” trebuia să fie un Garden-Party, sau o ’licicitațic de binefacere în interiorul palatului Barodin după cum va îngădui timpul. Astfel Comitetul, deci inima acelei societăți alese la care aspira Aimée, se va afla permanent în casa Walter, pentru a organiza serbarea. Relațiile vor fi înodate ba încă subt forma de obligații către Walterii. Hilda fusese în adevăr genială. Aprobarea Stupului Aimée o credea sigură iar aceia a lui Walter se încumeta s-o obțină.

Entuziasmată de acea idee a doua zi chiar, când Walter abia trecuse după dejun în biroul lui, Aimée fără să mai stea la gând îl urmase. În picioare încă în fața biroului, Doctorul tăia cu atenție vârful unei havane; intrarea neașteptată a fetei îl surprinsese, și mica comoție în fibre se produsese.

Aimée era așa de pătrunsă de importanța cererii că nu-și avea calmul obicinuit. Fața îi era mai îmbujorată, ochii mai puțin limpezi, gesturile mai Vii, vorba mai spontană. Înainte ca Walter să fi avut timp s-o întrebe ce vrea, își formulase grăbit cererea.

— „Am o rugăminte mare!“ fusese introducția scurtă dar neobicinuită.

Surprins Walter aprobase fără, aproape a fi înțeles:

— „De sigur! De sigur!”

„Ești foarte drăguț!” mulțumise Aimée, tot neobicinuit.

— „Zici dar o kermesă?....“ cercase Doctorul să se lămurească despre ceeace consimțise. Aimée ii pusese la curent cu esențialul: Societatea Stupul ruga pe Doctorul Walter să cedeze frumosul parc al Sanatoriului pentru serbarea ei anuală.

Deși oarecât emoționată Aimée avusese prudența a vorbi deocamdată numai de parcul Sanatoriului și se grăbise să plece pentru a nu fi nevoie de explicații. Totuși mai deschisese odată ușa aruncând încă un neprevăzut: — Mulțumesc frumos! care speriase pe Walter prin noi vibrări din stupefacția plăcută pe care o savura. Bătaie ușoară în piept, un fel de zumzet prin fibre, în palme o svâcnire, un moment de anestezie a creerului. Luase acum deprinderea ca acea voluptate fizică să și-o prelungiască prin exerciții. Cauza inițială atunci dispărea, rămânea numai sensația. Treptat apoi memoria se înapoia proiectându-se cu o lumină prielnică asupra lui Aimée provocătoafea. În ultimă instanță venia iarăși judecata, clasificând totul în chip favorabil egoismului.

În fond aceasta cerere a lui Aimée era rezonabilă și nu s-ai fi putut refuza nimănui!... Era chiar binevenit pentru Sanatoriul Walter, faptul de a da concurs unei bine cunoscute societăți de binefacere... Aimée își exagerase mulțumirile!....

Acea exagerare nu-l nemulțumia. Observa că fata a făcui progrese în ce privia caracterul. În societate era de netăgăduit că știa să se poarte admirabil. Implinia astfel lipsurile Lenorei. Concluzii care toate erau avantajoase pentru buna lui dispoziție fată de ea. Îi plăcea să aibă argumente care să-i justifice orice atitudine. Tot odată și avocat și procuror zelos al conștiința lui, aduna dovezi pro și contra, Ie confrunta, le revizuia și prin abilități nemărturisite își stabila dreptatea oricând și dreptul la orice.

Negreșit că o casă, o avere și un nume ca ale lui trebuiau să aibă o cât mai largă expansiune. Acum din nou nu mai era în el nici o urmă de nesiguranță pentru proprietatea casei, pentru valoarea numelui. Consultase ceasul: mai erau zece minute de repaos. De obiceiu după țigara de foi, pe care ii plăcea s-o fumeze singur, trecea prin camera Lenorei înainte de a-și relua ocupațiile. Dela venirea Hiidei, aceste vizite erau înveselite de prezenta celor două fete. Probabil în ziua aceea ciripitul trebuie să fi fost mai vioi ca de obiceiu din pricina consimțământului său. Avea un simțimânt protector care-l satisfăcea; cu tot aerul său indiferent, rolul de binefăcător ii plăcea.

Totuși rămăsese în birou. Sosirea lui ar fi înirerupt conversațiile frivole. Îi plăcea mai bine să guste deoparte agrementul incidentului... Așa dar Aimée căutase a-l găsi singur pentru rugămintea ei... Kermesa va face reclamă Sanatoriului... Hotărît, căsătoria lui fusese un act reușit, de oarece departe de a-l înturna dela interesele profesionale, dimpotrivă le seconda...

Pentru a fi pe placul conștiinței, Walter nu separa de fel pe Aimée de Lenora în socoteli, mariajul forma astfel un tot satisfăcător.

O chemare la telefon întrerupsese bilanțul. Era casa Drăgănescu: Feciorul avea onoarea să salute respectuos pe Domnul Profesor... Nu vroia să supere pe Domnul Profesor... „Domnișoara” căutase pe „Doamna” și D-l Drăgănescu doria să dea Domnișoarei adresa Doamnei: Vevey-Suisse, Hotel du Lac.... D-l Drăgănescu mai doria să știe orele de Consultații particulare a Domnului Profesor... Așa dar 5-6... și pentru D-l Drăgănescu la orice oră!... Avea onoarea să mulțumească respectuos Domnului Profesor...

Ce va fi voit Drăgănescu? Nu-l știa bolnav! Walter își notă cererea pe carnet așa cum obicinuia. Bolnavul nu-i stârnia prea mare interes. Se oprise cu atenția mai mult asupra felului de a se exprima al feciorului. Îl găsia mai deosebit. Plin de protocol... cam comic poate... totuș de fel ridicol... Ar fi vrut să vadă ce mutră are... Căuta a și-l închipui... cu livrea sau fără?... Stăruia în distracția asta. cu un fel de capriciu pe care mecanismul cugetării lui îl avea adesea penii u lucruri secundare... Un bătrân... un bătrân de casă... corect în ținută .. cam demodat în vorbire...

O stânjenire îl străbătu din amintirea lui Paul, acela modern, prea modern... pe care Aimée îl concediase energic... Stânjenirea se risipi la amintirea pedepsei.

Severitatea aspectului casei Drăgănescu, așa cum o constatase la Concert, îi revenia ’în minte. Elena Drăgănescu i se păruse orgolioasă. N-o asocia de fel în minte cu rudenia ce exista între ei. Walter nu ajunsese încă cu deprinderea familială până la progresul „cumetriei”. Compara totuși pe D-na Drăgănescu cu Aimée, în favoarea fetei. Faptul că Aimée se dusese la Drăgănescu și doria adresa Elenei, nu-i atrăgea atenția. În raporturile lui cu Aimée se produsese o

destindere simțitoare. Bunăvoința lui, până atunci finută în suspensie de capriciile fetei vitrigi, se puteau

acum satisface. Walter nu putea suferi situațiile precare deși avea totodată pasiunea lor. Se instala acum cu o grabă arbitrară în aceea armonie. — Totul era bine!

Partea a doua

8

Aimée aflase dela Pavel feciorul exactul adevăr. Sora ei Elena era în adevăr plecată de trei luni în Elveția cu copilul și guvernanta.

O lună după Concertul din Bach ce avusese loc în casa Drăgănescu, Elena intrase într-o dimineață în biuroul bărbatului ei. Deși nu era ceva neobicinuit, deși avea ținuta și vocea ei de totdeauna — adică din timpul de acum din urmă — Drăgănescu fusese cuprins de panică. Se turburase, bâlbâise, o întrebase speriat ce s-a întâmplat, așa fel că trebuise întâi să-l liniștească. Îi spusese apoi că are a-i vorbi ceva cu totul personal. Era tocmai ceeace-l putea speria mai mult.

— „Faci așa cum crezi! Dece să mă întrebi? Faci ce vrei, ca totdeauna și e bine făcut!’

Elena cercase să-l convingă că era vorba de lucruri care trebuiau neapărat înțelese între ei doi.

— „De ce să discute din moment ce ei aproba tot!“

Nu fusese cu putință să-l scoată din acel refren. Elena se nemulțumise; când avea ceva de vorbit îi plăcea să fie ascultată. Spusese totuși ceva despre căsătorie, despre unele răscruci, despre libertatea fiecăruia, despre bună înțelegere reciprocă.

Părea că bărbatul ei n-o aude bine și că se simte rău. În fața indispoziției lui vădite, nu mai stăruise și amânase explicarea, contrariată, nedând totuși o aten ție. deosebită indispoziției.

Din spusele ei, Drăgănescu păruse a reține numai că era vorba de plecare în străinătate și de copil. Pe punctele acestea în orice caz voise memoria lui să se oprească. Ocolise cu grijă orice prilej de discuție și numai atunci când Elena păruse decisă să reia vorba, îl luase înainte.

n» AVam ocupat de tot cu privire la plecarea: de schimb de pașaport!... Cât mai repede, mai bine. Te simți obosită, slăbită. Faci foarte bine că iei și copilul. Vei putea sta fără grijă și va profita și el de aer. De mine să nu te îngrijești. Sunt sănătos și am mult de lucru“.

Consimțind astfel la tot, Drăgănescu înlătura motivul adevărat al plecării, da la o parte cu incăpăținare ceeace era mă-i principal.

Decum Elena dovedise «că ceeace simțea pentru violonistul Marcian era iubire, crezuse că e bine să limpeziască situația. Firea ei nu suferia concesii: Nimeni nu e legat decât prin voința lui. A ei era categorică. După multă chibzuire venise deci decisă a spune bărbatului ei că nu mai are pentru el sentimentele necesare unei bune căsnicii și crede că e bine să se despartă.

Prin procedarea lui supusă și zeloasă Drăgănescu se pusese la adăpost de adevărul pe care Elena ținea să i-l spună. Buna lui sănătate de care pomenise amintise Elenei indispoziția de deunăzi. Caracterul ei ferm se împiedecase de slăbiciunea lui bine înărmată. ...După plecarea ei, Drăgănescu luase atitudinea unui om care are în fine timp liber pentru unele ocupații pe care obligațiile căsniciei nu i le îngăduiau înainte. Sănătatea nevestei și a copilului cerând ca ei să plece în străinătate putea în sfârșit pune la cale junele proiecte de clădiri și reparații pe care le întârziase. Nu numai altora, ci sieși cerca a-și da această convingere. Începuse chiar o construcție mare la Prundeni pentru o rafinerie de alcool și la Dângă făcuse o cărămidărie pentra a avea material bun. Alerga dela iui Ioc la altul în adevăr foarte ocupat.

La început urca adesea pe schele, dar odată rămăsese la jumătate fără suflare cu un cârcel mare la inimă; deatunci mai încetinise. În oraș se întorcea numai seara; își găsia corespondenta și se culca citind ziare. Elena îi scria odată pe săptămână; un scurt buletin despre sănătatea copilului și despre deplasările ei felurite. Cunoștia deci ceeace un soț trebuie neapărat să cunoască.

La acele scrisori sumare, Drăgănescu răspundea prin întrebări pline de interes despre sănătatea ei, prin sfaturi de îngrijire și odihnă și prin detalii asupra afacerilor, cași cum Elena s-ar fi interesat de afaceri acum cași altădată.

Cum într-una din scrisorile Elenei sta scris că violonistul Marcian se găsește în Elveția, Drăgănescu ii trimitea acum regulat salutul lui, deși Elveția nu/însemna numaidecât însăși localitatea unde se afla EIcna. Era chiar nedumerit de n-ar trebui să scrie lui Marcian pentru a-l ruga să stea ia dispoziția Elenei când ar avea cumva vre-o dificultate acolo între străini. Nu știa totuși dacă Elena n-ar fi fost nemulțumită de o astfel de scrisoare, deaceea renunțase. Atitudinea ce lua către Marcian era a unor bune relații amicale, celelalte aspecte ale chestiunii Ie rezolva cu simplicitate: o admirație artistică! Un capriciu pentru muzică! Femeile sunt făpturi delicate și ciudate! Elena însă era cea mai cinstită femee din lume!

La Vevey, unde se instalase după o cură la Bex, Elena primind scrisorile în care Drăgănescu nu uita cuvântul amical pentru Marcian, se nemulțumise nespus. Ce însemna oare? Era prea prost sau se prefăcea? Și una și alta o jicniau. Sau poate cumva era ironic? Asta nu era de crezut. Din bun simt sau din delicateță ar fi trebuit să evite numele lui Marcian sau să-i pună deslușit chestiunea. Ea îi scrisese că Marcian e în Elveția pentru a fi corectă cât și pentru a-l face tocmai să se convingă de unele intenții, ce nu putuse fi explicate între ei înaintea plecării. Sperase chiar că Drăgănescu va obiecta ceva cu privire la Marcian dându-i prilej să se explice. La o astfel de concepție a lui Drăgănescu nu se gândise. Se lovia acum de ea ca de un obstacol neprevăzut. Omul pe care se ostenise să-l stimeze se manifesta într-un fel neînțeles care o irita. Ce vroia?... Să tolereze!... Să fie victimă?>.. Să o întoarcă dela planurile ei? Oricare din ipoteze o indigna. Ce prilejuri îi dase pentru astfel de procedări? II iubise vreodată? II amăgise vreodată asupra sentimentelor ei?

Elena își amintia că pentru a o „lua în căsătorie Drăgănescu avusese a tactică la fel, iar după ce o luase păruse a nu-și mai aminti niciodată refuzul ei, deși fără a-i pretinde alte sentimente decât cele pe care i Ie da. Spera poate să răușească acum cași atunci prin aceeași tactică, care putea fi numai servitute, dar putea fi tiranie și lașitate. Plecase din țară /fciră o explicație între ei, de nevoie, dar decisă a-i scrie de acolo hotărîrea ei. Erau deatunci trei luni și Drăgănescu reușise să prevină și să amâne orice lămurire chiar prin scris. Probabil spera astfel s-o constrângă. De acolo de la distanță Drăgănescu se înfățișa Elenei ca un bărbat capabil de urâciuni pentru a-și păstra o nevastă dobândită tot prin manopere; bunele lui procedări semănau mult a metode piezișe de silnicire.

În țară, înainte de plecare, nu vorbise lui Marcian nimic de intențiile ei. Deocamdată se desbătea procesul ©i moral cu ca însăși și cu mariajul. Contractase cândva o căsătorie fără dragoste; o respectase și se devotase intereselor, comune; nu ’iubise pe Drăgănescu dar nici pe un altul; acum însă numai era la fel și vrea să rupă contractul. Legea i-o permitea; era convinsă că e și dreptul și datoria ei.

Când decisese plecarea în Elveția unde știa că va regăsi pe Marcian, credea că va sosi acolo cu libertatea asigurată. Văzând însă că nu și-a putut încă pune la punct situația se gândise să evite deocamdată prezența lui Marcian. Față însă de atitudinea arbitrară în care persevera bărbatul ei, atitudinea cu scop de constrângere, Elena nu se mai opusese ca Marcian pentru a lucra la simfonia lui „Sezoanele“ să se instaleze la Territet deci la zece minute de Vevey. Totuși nu-i vorbise încă nimic de proiectele ei, de divorț, și de opunerea pasivă a bărbatului ei.

Se sîmția umilită să facă astfel de mărturisire. Raporturile cu Marcian le reluase în tonul amical cel dinainte de criza lor sentimentală. Așa credea că e bine. Se vedeau în prezența guvernantei și a copilului; erau conversații, muzica, plimbări cu martori. Pe °ât posibil Elena evita să rămână singuri, iar când rămâneau evita subiectul primejdios.

Deși o socotia venită acolo pentru el, Marcian nedumerit credea că Elena nu vrea să-și strice căsnicia; nu provoca însă nici o explicație, temându-se să nu"i fie în defavoare și se mulțumia cu ce-i era îngăduit. Din acele rezerve, din tocmai subiectul pe care-l ocoliiau, raporturile lor aveau ceva echivoc. Între cele două faze, — cea de la început și cea deacum — sta amintirea momentului pasionat al Concertului Bach.

Elena își amintia permanent motivele și speranțele care o adusese acolo, cum și obstacolele pe care Ie ascundea lui Marcian. Existența lor în aparență calmă avea și un substrat mai turbure. Deși mulțumit cu ceeace i sg acorda, Marțian nu putea nici ti uita mărturisirea de dragoste și zilele de tandrețe ce-i urmase la epoca concertului Bach. Amândoi prevăzuse aceeași soluție și amândoi suferiau de întârzierea ei.

Marțian nu-și credea totuși dreptul a cere lămuriri, mai ales că-i era teama de ele; Elena socotia că i le datorește și era nemulțumită că e nevoită a i Ie ascunde. Își dase termen încă o lună, după care se va reîntoarce și indiferent de obstaccie va aviza. Ceeace-i da răbdare era firește prezența iui Marcian. Cu toate nemulțumirile starea de lucruri avea destul farmec și destule avantagii, dacă nu chiar pe ceie dorite.

Când Drăgănescu coborîse acasă în Lascăr Catargiu în acea Vineri, intrase ca de obictiu decând era singur, pe o ușă laterală în Haitul întunecos din cauza obloanelor toate închise. Feciorul Pavel ii dase cu glas domol relație despre vizita Domnișoarei deia Doctor Walter, sora Doamnei.

Vestea asta neînsemnată prilejuise lui Drăgănescu un acces la inimă. Se sufocase, făcuse semn să-i aducă apă și așa îmbrăcat încă cu pardesiul cum intrase, se proptise cu amândoi pumnii pe o mesuță în așteptare să se calmeze. Pavel adusese apa zaharată fără a face vre-o legătură între ceeace spusese stăpânului despre Aimée și acel rău.

Fie că boala se afirmase, fie că altădată prezența Elenei îl făcea să se stăpânească, de la plecarea ei Drăgănescu avea crize mai dese. Le constata fără a lua vre-o măsură mai serioasă, îi lipsia inițiativa cât și curajul de a se informa.

Mai nainte credea că bătăile ce-i astupau pieptul erau pricinuite fie de timiditatea lui, fie de emoție față de nevastă-sa. Se mustra pentru astfel de slăbiciune dar nu se îngrijora. Acum încă acele stări erau tot legate de Elena, dar nu le mai putea lua drept emoții; își da seama că răul ce sim-te e o boală.

În ziua aceia, dunga unui junghiu în latul spatelui și pieptului era așa de tăioasă că la început nu simțise palpitațiile, iar sufocarea așa de mare că ii pusese broboane de sudoare pe fruntea rece. Mâinile erau moi, și picioarele țepene; abia după ce se așezase pe scaunul de la biurou își reluase puțin respirația și începuse a simți bătăile de inimă; i se părea că tăcăie acolo o pendulă și în urechi avea un pocnet.

Feciorul rămăsese lângă ușă îngrijat; Drăgănescu amintindu-și ce i-a spus Pavel se gândise că ar putea consulta pe D-rul Walter. Nu știa însă dacă rudenia lui cu Elena era sau nu o piedică. Avizul ei ii lipsia; cerca să-și adune voința, să se deprindă a decide singur; poruncise feciorului să comunice la Sanatoriu adresa Elenei și totodată să ceară orele de consultație. Băuse apoi ceașca cu lapte cu care înlocuia de cele mai multe ori prânzul de seară. Căuta să nu.se turbure dar nu se putea împiedica a fi preocupat de vizita cumnatei lui: — Ce va fi fost?... Poate că avea să mai vie?... Ce avea el de făcut dacă mai venia?... Ce ar fi dorit Elena ca el să facă?... Avea vre-o obligație?... Și ce să spună dacă cumva îl va întreba de lipsa Elenei. Iată mai ales ce-l rodea. Luase un creion în mână pe care încă o sîmția grea, pecând prin picioare îi trecea un fluerat parcă de vânt, și cu creionul făcuse câte-va cifre pe o sugativă.

Erau trei luni decând Elena plecase și până atunci nu se pusese problema de a da cuiva explicații. Cele trei luni: Iulie, August, Septembrie, fusese luni de absență și de vilegiatură pentru toată lumea. El nu vedea pe nimeni din cunoștințele lor; dealtfel stase mai mult la țară, iar la oraș se mărginea la ocupațiile lui industriale; treburile politice erau ^suspendate și ele.

Vizita fetei părea a inaugura pentru el demersul unei curiozități publice, față de care era nepregătit... Ce să spună? Ar fi vroit să răspundă foarte limpede, foarte hotărît, ceva însă bun, prielnic; și dealtfel el singur nu știa nimic deslușit.

( H irita ideia că cineva s-ar fi putut mira de lipsa Elenei; i se părea că o armată de curioși vine asupră-i și ar fi vrut să-i doboare. Căuta explicația care l-ar fi putut mai bine sluji și care totodată să fi fost mai aproape de adevăr. I-ar fi fost penibil să mintă, să invente și nici Elena n-ar fi suferit. Ce ar fi vrut care Elena ca el să spună în astfel de cazuri?... Se culcase dar nu putuse dormi. Probabil că Aimée după ce obținea adresa Elenei, avea să-i scrie. Ce va răspunde Elena? Cum să coincidă el în spusele lui către curioși cu acel răspuns pe care nu putea, pe care nici nu vrea a-l ști!

Trei luni stase în singurătate și monotonie, dar liniștit; evitase lămurirea cu sine, cum evitase lămurirea cu Elena; nu discutase nimic cu nimeni nici cu el singur. Lăsase lucrurile să fie; știa că orice cercetare nu-l putea duce la rezultat bun; totuși ceeace evita, exista undeva la adâncul preocupării lui, și își aducea mereu aminte de ceeace refuza să-și amintească.

— Elena fusese totdeauna prea devotată casei și nu-și îngrijise destul sănătatea, apoi ea avea nevoie să călătoriască și el nu vrea s-o împiedice de la ce-i place, de la ce-i e necesar sănătății! Era sincer cu sine sau căta să se amăgească?... Sau poate un aamestec din amândouă.

Numai atunci când avea bătăile acelea desordonate în piept, atunci se dezordonau și ideile lui despre tot și toate împrejurările din urmă se loviau unele de altele într-un joc de neliniște la fel cu neliniștea din organism. Apoi cădea într-o toropeală morală deodată cu o amorțeală a trupul ui; criza trecea însă repede și accesele, cu care se deprinsese acum, erau ca un fel de tovărășie: — A venit... Pe urmă trece!...

După vizita lui Aimée, rămăsese cu preocuparea de ce crede lumea și de ce trebuie el să spună lumei. Cel mai simplu lucru era să spună adevărul; acel adevăr însă când vrea să-l afirme nu-i mai părea așa de simplu; sîmția că e nevoie să-l măsluiască și era neîndemânatec în alcătuiri. Un lucru așa de lesne — o minciună convențională — îl punea în încurcătură.

^Va cere Doctorului Walter o întrevedere. Se ducea la el pentru sănătate sau pentru a afla ce vroia cumnata lui? nici el nu știa bine. În orice fel era un demers care ieșia din drumurile bătătorite, ceva ca un șanț de sărit. Despre boala lui, el nu credea nici rău, nici bine. Trăia cu ea laolaltă; se temea acum nu atât de boala cât nu cumva doctorul să-i strice cu ceva planul. Planul lui era să convingă pe Elena a-și prelungi cât mai mult șederea acolo unde îi priia. Motivele pentru cari credea că-i priiește în Elveția nu le-ar fi putut explica bine și nid aprehensiunea ce avea de întoarcerea ei: — Ce să facă la București? EI tocmai vroia să înceapă reparații la casa din oraș! Pe Elena ar fi obosit-o fiindcă desigur ar fi vroit să le supravegheze singură! își exagera zelul ei pentru casă cât și datoria lui s-o cruțe pe ea. Fără a ști ce gândește acolo Elena despre el, căuta a pune mereu obstacol nou dorinței ei de lămurire, — adică tocmai de ce se temea și de ce îl acuza Elena. Niciodată cei doi soți nu avusese așa de mult deaface unul cu altul ca acum de la distanță, decând femeea vrea o despărțenie pe care bărbatul o refuza.

În stagnarea lui, pe care o credea și a lucrurilor, intervenirea lui Aimée fusese pentru Drăgănescu o mare alarmă. Nevoia unui sprijin îl dusese la sora lui luvl; staîXași din ai Tut TlpTdTcaï >n curtea fostului Depozit din Apolodor. ’Drăaănescu ïamasese sui prins când îi deschisese ușa Mika-Lé cea de a doua soră a Elenei cea mai mică și numai de mama - fata Lenorei cu un altul nu cu bărbatul Gi Hallipa. Copil de pripas și de prisos. Se uitase la ea ca la o stafie, uitase că el chiar îi orânduise să locuiască la Tana; o scotea greu la iveală din memorie cași cum o îngropase adânc subt cine știe ce surpare de gânduri: - - Ești aici! Unde e țața Tana? zise fetei nedumerit și parcă și plictisit că o vede.

Mika-Lé’ fugise să anunțe Tanei pe vizitator cu graba cuiva care anunță că a sosit poliția; era de fel sperioasă ca toți cei cari trăiesc clandestin în sufletul lor și cărora orice mișcare dinafară pare a le deschide ivărul unei conștiințe mereu tulburi. Mika-Lé’ nu uitase că a cercat cândva să facă o intrigă între sora ei și Drăgănescu și că deaceea a fost depărtată din casa lor acolo la bătrâna Tana. Elena mana ei - cum o soootia, era plecată dar ce maL vroia oare și cumnatul? înaintea fratelui.

Bătrâna Tana se grab.se a lungă Cu rochia ei de alpaga cafen, t basma tot cafenie, și croită în clin, legata la cap ^ și vjoaie încă. Tana era mica uscată.d ^ ^ cwa spună

Cași cum ar fi ghic fată! Trăsese apoi un zisese lui Mika-Lé: ^ mesei rotunde și aștep ase “r-măinite-trnpilLaK “’mic d«cât po-

Tana la clădit de casa. ănânci?" propusese

- „ nu rămâi să mau urmă.

— „Dar fata?’ întrebase Drăgănescu ca de un obstacol.

— „Fata a plecat în oraș după ale ei4’. Drăgănescu rămăsese îa masă.

— „Mai vino Ghițăl”

Numele ăsta pe care nimeni nu i-l mai spunea îi schimba parcă drumul ideilor, teama de Walter, de Aimée, de lume. Pentru toți aceia, el era lorgu sau George, nu era Ghiță din Apolodor.

Revenise des la Tana fără a mai întâlni pe Mika-Lé, cașicum bătrâna o dosia dinadins. Tana ținea acolo fata ceia doar pentru că așa rânduise fratele, pentru că era — de bine de rău — sora cumnatei Elena! Știa că pe acolo pe la Curte — cum chema ea casa Drăgănescu — iscoada mică nu se purtase pe placul „boerilor44 — așa numia ea către sluji și prieteni pe cei din Lascăr Catargiu, cu un respect simplu pentru superioritatea lor. Tana mai știa că cumnata lipsește de mult în străinătate pentru sănătate. Era un lucru așa cum era el, bun și frumos de oarece îl socotiau ei frumos și bine; ea trăise altfel în casa ei, dar asta era iarăși aăceva. Pe vremile deacum oameni mai buni ca frateie și cumnata nu erau alți!

Mika-Lé ea însăși, iscoada mică, nu găsise nici o crăpătură prin care să strecoare îndoială în piatra tare a acelei credințe. Când venia Drăgănescu, Mika-Lé sta deoparte, de teamă ca nu cumva fiind în divorț cu sora ei, s-o dea afară și deacolo? Se găsia bine la Tana; avea gazdă și libertate.

Drăgănescu nu se gândia la ea, avea propriile lui griji care-l copleșiau și de care totuși nu vorbia Tanei. Nici criza lui casnică, nici boala nu erau cristalizate în convingerea lui pentru a le exprima Tanei cu simplicitatea cuvenită:

— „Elena, plecase acum din Veveg la Montreux unde era clima mai dulce; băiatul începuse a citi pe abecedar fiancez; guvernanta își scrântise piciorul la o excursie dar nu era nimic serios; ei avea să consuite pe Doctorul Walter; Aimée, sora Elenei a doua, era o fată foarte distinsă care vroia și ea să meargă în Elveția — deducție pe care îi plăcuse lui s-o tragă din cercetările lui Aimée despre Elena.

„Prea bine face”, hotărîse Tana despre plecare în Elveția. „Da ce? cumva Dumneata nu te simți bine?” întrebase despre doctor.

Drăgănescu nu răspunsese și Tana cu mâinile împăluite tăcuse cu el laolaltă.

Deși nu răspunsese Tanei, Drăgănescu luase hotărîrea să se ducă la Walter. Nu se sîmția mai rău nici mai bine; mai mult vroia să se apropie de rudele Elenei ca de o confirmare a căsătoriei lui; mai doria încă să afle exact ce însemnau demersurile lui Aimée.

Neliniștit până acum că nu se dusese la Walter, acum era neliniștit că se duce, ceeace veriia din timiditate și din faptul că făcea demersul fără știrea și voia Elenei.

Cum nu se anunțase în chip special, intrase în sala de așteptare unde mai erau vre-o trei persoane. Perspectiva așteptării îi da sufocație și se strunia să respire pentru a nu se înfățișa doctorului în stare rea. Era enervat și nu mai știa bine ce caută acolo.

Deschizând ușa cabinetului, Walter îl zărise și trimise asistentul să-l invite discret pe altă intrare. Drăgănescu care începuse a se pregăti pentru așteptare lungă, luat prin surprindere se emoționase încă mai mult.

Walter îl primise cu deferență de rudă dar și cu seriozitate de medic. Ifosul pe care odinioară studentul medicinist Walter îl cultivase, devenise acum o prestanță profesională reală.

După prima cercetare Walter avusese gestul cuiva care a găsit de lucru mai mult decât se aștepta, începuse un nou examen amănunțit, ajutat de felurite aparate care impresionau pe Drăgănescu.

Sta acum acolo nimicit ca un inculpat în fața judecății, doborît de dovezi neprevăzute.

După examinare, Doctorul așezat în scaunul lui păruse a fi uitat pe Drăgănescu care privind cu teamă figura aceia imperativă de medalie își zicea că Walter e un om mai însemnat decât își închipuise.

Cu glas grav dar cordial și firesc, Walter îi spusese dă efectiv are o boală de inimă destul de veche, al cărei început putea să se urce la 8—9 ani. II întrebase dacă nu-și amintește de vre-o criză inițială. Drăgănescu cercase să-și aducă aminte, fără să reușiască și bâlbâise fără siguranță un „Da”, apoi un „Nu“.

„Ca toate boalele de inimă, și a lui îi va tovarăș pe toată viața, — explica Walter — un tovarăș care cerea cruțare de oboseli și un tratament auxiliar pe care i-l va prescrie în amănunt, trimițându-l a doua zi prin asistentul, care-i va da și orice lămuriri în raport cu tratamentul. Walter îl mai invitase stăruitor să vie din lună în lună pentru control și să-l cheme fără ezitare la orice nevoie.

Amabil, Doctorul îl condusese până la ușa vestibulului. Trecând cu el prin sala de așteptare unde ceilalți stau răbdători, Drăgănescu se uitase la ei cu simpatia cuiva pentru niște tovarăși de lanț, își creease din ei camarazi, socotindu-i cași el bolnavi de inimă.

Se sîmția mai obosit ca după o zi trecută pe schele și coborîse scările ca unul care s-ar fi aflat subt sentință de amânare a unei pricini grave și oculte. Avea în trup un tremur ca după un lung interogatoriu de culpabilitate; uitase complect că judecătorul era tatăl vitreg al Elenei și că venise acolo și după unele informații; uitase să întrebe de Lenora și de Aimée.

Drăgănescu ieșind pe poarta Sanatoriului să-și regăsească birja, cu capul în jos și umerii grebănați, birjarul dintru întâi nu-l recunoscuse. În aceiași birjă cu care se dusese la Walter mai mult subt pretextul de boală, se întorcea acum cu un moral deprimat de bolnav. Boala lui, aceeași dinainte ba încă ameliorată de îngrijirile ce-și asigurase, — pentru că acum luase conștiința de ea, i se afirma abia, cu dezastrul ei fizic și moral.

Nu-și da bine seama de gravitatea boalei, ii Jipsiau cunoștințele medicale care să-l fi putut alarma, era dintr-o bucată, simplu, tăiat din lemn ca vanele din Dealul Spirii; știa însă acuma că e un bolnav, un om care nu mai e bun de nimic.

Cuvântul Miocartiită nu-i lămurise nimic, ignora că la vârsta maturității — la a lui deci — boala era mai gravă decât la bătrânețe, mai activă, mai primejdioasă; știa mereu numai atât: că e bolnav. Noțiune simplă pe care cu un ceas înainte n-o avusese și care-i punea o îngroșare pe minte parcă ar fi fost închis într-un budan.

Îi revenise simțul altor realități zărind pe birou o scrisoare a Elenei. Era scrisoarea de explicații. Feciorul care venise să întrebe cât trebuie plătită birja, îl găsise într-o criză: ochii bolboșați, pieptul astupat, mâinile înghețate și amorțite. II frecase, adusese apă și ether.

— „Mi-a trecut!” spusese Drăgănescu cu cearcăne vinete, trase ca un șanț, subt ochi. Strânsese scrisoarea Elenei în casa de bani.

A doua zi, asistentul sosise cu exactitate, aducând prescrierea amănunțită și complectând-o cu explicările necesare. Drăgănescu îl ascultase fără obiecție, fără aprobare. II rugase numai a tr ansmite Doctorului Walter mulțumiri pe care în ajun nu i le spusese îndestul. Fără a avea uzul cabinetelor medicale, pricepuse că Walter s-a purtat cu el excepțional.

Se dusese la Tana ca de obiceiu și nu spusese nimic nici despre boală, nici despre scrisoarea Elenei. Numai cu el însuși își făcuse o socoteală: — Era un om bolnav... bolnav încă de opt ani.... Elena se măritase cu un om bolnavi....

10

În Elveția Elena aștepta răspunsul — firește aprobativ — al bărbatului ei, pentru a începe demersurile judecătorești care să-i limpezească situația. Cu ea însăși era deplin limpezită; atitudinea din urmă a lui Drăgănescu îi întăria tot mai mult hotărîrea.

Îi era neplăcut să fie socotită acolo în țară drept o femee care și-a părăsit căminul, iar aci să pară a duce o viata suspectabilă, ea care ținea tocmai să respecte convențiile: — să se desfacă fățiș de Drăgănescu ca să se poată căsători cu Marcian.

În afară de motive precise, mai erau și celelalte nedefinite care îi dau nerăbdare pentru acel răspuns: ar fi dorit să poată vedea pe Marcian fără constrângere. Nu se îndoia de el, dar i se părea că rezervele pe care ea i le impune îl pot jicni. Alături de judecata ei calmă avea și ceva nerăbdare. Negreșit, pasiunea ei era filtrată la rece de o fire grăduită după tot felul de calcule ale virtuții și ale cuviinței, dar era totuși pasiune.

Marcian fusese nevoit să plece pe un timp la Geneva pentru a-și rândui cu impresariul ciclul de concerte. Telefona des, sau trimitea câte un cuvânt scris de reamintire privitoare la mersul tratativelor muzicale. Corespondenta sentimentală îi era interzisă de atitudinea Elenei, care nemulțumită de acele rigori pe care totuși le credea obligatorii, aștepta cu nerăbdare răspunsul lui Drăgănescu, ce nu venia însă.

În adevăr Drăgănescu lăsase scrisoarea Elenei închisă în casa de bani unde apucase a o pune și tot așa de ermetic o închisese în mintea lui. O doria și o socotia neavenită. Elena timpul din urmă se arătase cam nervoasă... Nevoită să lipsiască mai mult de acasă și mândră cum era, nu vroia să pară în neregulă... Credea poate că el e nemulțumit... Avea scrupuie pe care el era dator să i le risipească... Dealtfel ea nu știa că e bolnav căci s-ar fi întors numaidecât.

Va lăsa să treacă faza de enervare, apoi îi va scrie pentru a-i da autorizația lui să-și preiungiască absența fără de grijă. Nu-i va spune că e bolnav. Era stânjenit de boală.

Drăgănescu ocolia astfel adevărul și amâna mereu un răspuns care nici nu era așa de lesnicios. Nu se opria însă de fel la dreptul Elenei de a divorța sau la motivul acelui divorț și nici la datoria lui față de acel drept sau de acele motive.

La Vevey tăcerea lui era socotită ca o necuviință; pe zi ce trecea Elena se irita mai mult și caracterul lui i se denatura. Îi retrăgea stima care constituise singura lor legătură; devenia un om care stăruie cu orice preț — fie cu cel al cuviinței și demnităței, — într-o căsătorie avantagioasă. Ce fel de procedare era aceia? Tăcerea lui față de o scrisoare ca a ei era nepermisă!! Atât era de revoltată încât începea a căuta și a găsi în el pe omul de la mahala și nu numai la moral ci și la fizic.

Se credea acum speculată într-o căsnicie umilitoare. În lumina și interpretarea aceia și dela distanță, Drăgânescu devenia un personagiu odios.

Elena privia pe băețel cu mai multă severitate. Avea în principiu despre educația băeților idei spartane. Acum făcea copilului și alte reproșuri: își amintia de tiradele femeniste ale pfietenei ei Nory Baldovin cu privire la ,.selectarea tatălui". — Eu n-ași consimți să mă mărit decât dacă logodnicul ar trece cu succes câteva examene, dar nu de drept ci de ereditate! EIena își însușia acum paradoxele amicei Nory, gândind că e o crimă să dai naștere unui copil care să poarte în el vulgaritatea și șiretenia paternă, căci socotia pe Drăgănescu vulgar și șiret. Nu era îngăduit ca cineva să nu răspundă într-o chestie atât de serioasă!

Se vedea deschizând procesul de divorț din inițiativă proprie, fără bun acord, șicanată luni, poate ani de Drăgănescu: — Iată care erau urmările unui mariaj de complezență! Se măritase de hatârul tatălui ei care și el o decepționase. Rezultatele se puteau vedea!

În astfel de dispoziții, prezența copilului o indispunea; devenia mereu mai aspră cu băețelul palid, cu cap mare, care nu satisfăcea nici exigențele ei estetice. Se ocupa însă cu atât mai amănunțit de sănătatea și de educația lui, cu cât îl socotia mai amenințat de degradări fizice și morale. În starea asta de spirit se lăsase împinsă de nevoia confidenței și scrisese lui Marcian o scrisoare lungă în care își spunea nemulțumirile.

Marcian aflase acum abia și cu mulțumire că Eîena doria divorțul. Se bucurase totodată că raporturile lor sunt astfel repuse pe o temă sentimentală.

Deși el nu socotia pe Drăgănescu nici ofensiv, nici perfid, indignarea Elenei împotriva lui nu-i displăcea. În răspunsul lui își arătase împărtășirea pentru toate necazurile ei, cercase o slabă scuzare a lui Drăgănescu și lăsase să se străvadă speranțe de viitor. Urmase el însuși deaproape scrisoarea, lăsând pe impresariu și concertele în suspensie și alergând înapoi la Vevey-Montreux.

Elena încântată de zelul lui Marcian, pentru a nu fi mai prejos de aceste sacrificii, decisese să-și schimbe reședința la Geneva. Dealtfel guvernanta era mereu bolnavă și se vedea nevoită să caute alta, dacă nu chiar să instaleze băețelul într-una din acele instituții pentru cei mici. Chiar așa și făcuse. Institutul situat la marginea Genevei într-un parc minunat era prevăvăzut cu tot confortul și nu se putea face nici un reproș acelei instalări care coincidea totuși așa de bine cu noua fază a raporturilor Elenei cu Marcian.

De trei ori pe săptămână Elena vizita pe copil la Parc Aux Peupliers și de două ori: Joia și Duminecă, il lua după amiază cu ea la Geneva, unde închiriase un mic apartament. Mereu la pânda datoriei, Elena ar fi reluat acasă băețelul dacă ar fi dat vre-un semn de jinduire; dimpotrivă însă micuțul era încântat de noua lui reședință; desmortise parcă limba și picioarele, și se înțelegea cu micii lui camarazi și cu îngrijitorii lui, mai bine decât cu maman și cu mademoiselle.

Față de AA.arcian Elena trecuse acum dela preceptul rezervei la ace! al unei mari conlidențe, cași cum numai de răspunsui sau de tăcerea lui Drăgănescu depinsese deslegarea. Intrat în consiliul de familie, Marcian aprobase internarea băețelului, nu chiar din calcul egoist, ci socotind că Elena va avea drumuri de făcut pentru afacerile ei și copilul ar fi încurcat-o.

Deprinsă din copilărie a dedde despre tot singură. Elena dovedia acum bucuria nouă de a primi sfaturi. Le conirola încă, dar ele se arătau fără greșală.

Nemaistingherită de prezenta copilului, ușurată de scrupule, în orașul mare și străin, Elena îngăduise lui Marcian intrare liberă. Prânzeau fie la Elena, fie în oraș, ieșiau împreună la teatre, concerte, plimbări, afișau o intimitate mai mare decât era în realitate. Nici unul nici altul nu găsise încă prilejul expansiunilor de tandreță; își împodobiau stângăcia cu pretexte rafinate și se consolau cu ideia că de oarece se vor căsători nimic nu grăbia.

La Vevey, pus la index, Marcian fusese un fel de amant în surdină și plimbările pe lac semănau a romanțe fără de cuvinte, acum se instalase un fel de logodnă în surdină între doi logodnici cuminți care așteptau răbdători îndeplinirile legale - nu însă fără de unele imponderabile ale dorinții.

Elena, la curent cu amănuntele turneului de concerte, slujia adesea de secretară lui Marcian, care nu era amator de scris și prefera să piardă un angajament pentru a se scuti de o epistolă. Turneul prevedea 20 mari concerte în curs de patru luni: în Germania, Elveția, Olanda, și Danemarca. O altă ofertă, deși însemnată, rămânea suspensă. Elena n-o punea în evidență și Marcian o socotia nerealizabilă, cel puțin deocamdată: era faimosul turneu în America, scop al tuturor marilor artiști, lie că sunt avizi de bani și de glorie, fie că vor numai o consacrare mai mult, cum era cazul lui Marcian.

În unele accese de conștiinciozitate Elena, căutase a-l sfătui să primească; Marcian se apărase glumind: — „În America! Pentru nimic în lume! Americanii n-au timpan! Dovadă jazzul! Afară numai dacă ne îmbarcăm împreună!” Elena surâdea: — „Mai târziu!... poate!...” Perspectiva acelui „mai târziu” ii lăsa melancolici. amestec de bucurii viitoare și de obstacole prezente. Marcian se sîmția ceva mai nerăbdător și Elena mai nervoasă ceva. Păstrau totuși pudoare asupra acelor fericiri viitoare. Elena din rezerva firească, Marcian discret și păsuitor.

După vre-o patru săptămâni dela trimiterea scrisorei fără răspuns, pecând Marcian intrase în campania de studiu, care prevedea 6—7 ore de exercițiu intensiv pe zi, cu suprimarea chiar a lucrului de compoziție, Elena decisese să plece în țară, pentru a vedea ce se petrece și se urzește acoio împotriva ei. Primise tocmai atunci o scrisoare cu un conținut neașteptat, pricină de noi neajunsuri.

Drăgănescu pe două pagini vorbia cu complezență de boala lui; arăta că D-rul Walter l-a găsit atins la inimă, ceeace dealtfel el credea a fi o exagerație doctoricească. Pe alte două pagini stăruia, ba chiar pretindea, ca nu cumva Eiena să se întoarcă din pricina lui, ceeace l-ar fi supărat. Pe o pagină de apendice sta un referat de toate afacerile în curs cu stadiul lor satisfăcător: construcții, moșie etc. Despre cele cuprinse în scrisoarea Elenei sau cel puțin de primirea ei, nici un cuvânt.

Cu toată firea ei cumpătată, Elena avusese o criză de nervi. Nu se oprise la boala, pe care dealtfel singur Drăgănescu o lua cu ușurință; constatase numai intervenirea acelui nou obstacol față de care plecarea ei era amânată și deci toate planurile împiedicate. Se întorcea în țară să reguleze un divorț, nu se audă pretexte de boală!

Nu avusese răbdarea să aștepte până la amiază când venia Marcian și decisese la 10 dimineața să se ducă întâia oară la el acasă.

Madam Baudet, gazda nu știuse ce are de făcut. Consemnul era strict: — R nu primi pe nimeni! Dar aspectul Elenei îi convenia; apoi dacă era mulțumită că nu vin femei la chiriașul ei, lipsa lor totală o stingherea în cine știe ce păreri. Ca rezultat al acelor socoteli, lăsase pe Elena să urce, apoi alergase pe scări în urma ei. La bătaia și vocea Elenei ușa se deschisese cu repeziciune. Maman Baudet rămăsese în vârful scării uimită întâi; apoi felicitându-se.

În graba surprinderii Marcian luase mâinile Elenei și le sărutase, apoi îi luase capul în mâini și o sărutase, după care moment de spontaneitate, rămăsese un moment zăpăcit. Elena întinsese scrisoarea în tăcere; îi tremura ușor mâna și colțul gurei. Aceea turburate predispusese pe Marcian rău cu privire la scrisoare și o citise cu enervare. Rămăsese mut cași Elena. Amândoi dospiau o aceeași decepție și indignare, amândoi vedeau în cele scrise acolo, numai manevra unui om care se dosește pe timp nelimitat la adăpostul pretextului constrângător al unei boale.

Strângând dinții, Marcian își amintia statura masivă și Irainică a lui Drăgănescu. Așa dar recursese, la un certificat de boală dela o rudă complezantâ și veroasă — astfel clasifica necruțător Marcian, pe Doctorul Walter.

Elena nu-și amintia să fi auzit mai nainte pe Drăgănescu plângându-se de ceva. Acea indispoziție care o silise a pleca fără explicațiile dorite, o atribuia aceluiași plan de constrângere și prefăcătorie. Iritarea ei culmina la ideia că se adresase tocmai lui Walter; bărbatul ponosit al unei mame nechibzuite; i se părea că au amestecat-o într-un complot repulsiv.

Omul cu boala lui de comandă Ie apărea amândoura înjosit, iar piedica cu atât mai supărătoare cu cât mai valabilă: — Soția plimbându-se în străinătate când soțul era bolnav! Erau aparențele! Iar soția denaturată, era tocmai Elena, așa de scrupuloasă cu canoanele sociale!

O revoltă uscată ardea ochii plânși ai Elenei; Marcian își uita toată simpatia deodinioară cât și toată rezervă către Drăgănescu. II vedea ca pe un mocofan care recurge la trucuri pentru a păstra juvaerul posedat nemeritat. Un negustor și un politician care nu se da în lături dela tocmeală și minciună! Abia se opria de a-l califica tare în fața Elenei. Pe Elena, rușinea că e soția aceluia, o opria de a spune ce gândește de el. Trecuse deci amândoi deadreptul la discutarea consecințelor scrisorii, cași cum procedarea era odată pentru totdeauna înfierată. Amândoi se sirnțiau cu iotul liberați de prejudecăți.

— „Nu mai pleci deocamdată!” decisese Marcian cu autoritate.

Elena făcuse semn că desigur nu va mal pleca. Era deprimată; pentru întâia oară împrejurările se arătau mai tari ca voința ei. Văzând-o abătută, Marcian avusese o ideie: Elena va veni să asiste la concertele care nu erau prea depărtate ca localitate; va cunoaște astfel orașe noi și se va distra. ‘Când nu va vroi să se deplaseze, va alerga el la Geneva. Era entuziasmai de ideia lui și Elena se mai înviorase. Cercetau planul concertelor pentru a stabili posibilitățile; Marcian lua note ca pentru ceva sigur, Elena cu oarecare îndoieli nemărturisite. Deplasările reclamau sume importante de bani, care trebuiau cerute în țară. Erau banii ei, manipulați însă de Drăgănescu. Îi va trimite sigur dar va vedea o aprobare tacită a raporturilor mai departe dintre ei. Se gândia de nu era bine să dea urnii advocat sarcina de a porni totuși acțiunea de divorț. Îi trebuia un motiv. Odată ce lucru! nu era prin buna înțelegere, așa cum sperase, care motiv? Bolnav, cum Drăgănescu se pretindea și ea fiind lipsă deacasă, se găsia mai inult în situația de vinovată. La ideia acestei inversiuni de roluri, necazul i se măria.

A-larcian era mai optimist. Nu ghicea preocupările de bani și de amor propriu ale Elenei și credea că din moment ce sunt perfect înțeleși nu se poate să nu găsească curând mijlocul de a spulbera obstacolele.

Aveau deocamdată perspectiva concertelor. Când intra în ciclul concertelor, Arta punea stăpânire precumpănitoare pe Marcian. Se adăogase acum și preocuparea amorului. Pentru a le salva de orice conflicte trebuiau strâns asociate.

Pregătirea concertelor era o epocă de tensiune și de convergența care excludea diversiunile. Deaceia Marțian sîmția nevoie să înlăture pentru moment grijile celelalte. Credea că fiind împreunați în acel itinerant! muzical și gravitând în jurul aceleiași axe, problema era deocamdată rezolvată. El nu putea atunci depăși cu nici o altă aspirație termenul sacru al concertelor, iar la marginea lor îi plăcea să-și închipuie că iubirea lor va putea fi înfăptuită. Grijilor Elenei, le opunea buna lui dispoziție, atât pentru a o converti la optimism cât și pentru nevoia lui artistică egoistă.

Dealtfel Elena căuta și ea sa nu-l turbure pentru a nu-i compromite cumva concertele. În felul acesta ea însăși se înturna dela necazurile ei casnice către grijile muzicale infăptuind unisonul dorit de Marțian.

Mai nain te Arta și succesele lai Marțian erau pentru Elena ceva firesc și necontestat, primit deagata; acum însă când participa la elaborarea lor avea emoții mai conștiente ca cele depe iimpul concertului Bach și mai avea și emulația unei asociate.

Stăpân pe sine și deprins cu fluctuațiile publicului, Marcian era mai calm. Exigenta cât și discordia, le avea cu sine însuși. Acel scrupul era probabil motivul pentru care își asigurase prețuirea tuturor și aceea desinteresare a oricărei vanități îl ajuta a domina publicu’ și a câștiga favoarea unanimă a Presei.

Viața lui artistică avea două faze alternative: Compoziția și execuția. Atunci când compunea se sîmția stăpân absolut pe averea cași pe risipa inspirației; lucra liber, arbitrar, fără grija opiniei, fără grija răspunderii, fără scopuri determinate și fără termen. Când era vorba de execuție, își creia scrupule absurde, tindea spre scopuri de perfecție aproape imposibile, sîmția nevoia imui control și de aceea opinia îl interesa enorm. Căuta cu aviditate în cronicile muzicale indicii despre propriile lui îndoieli, soluții cu privire la sensul unui text, valorificarea vreunui procedeu technic. Era decepționat când nu găsia decât lauda sau blamul superficial, care nu-l satisfăceau, și nu erau ecnivalente cu munca ce le oferia. Îngăduia oricui o observație, spera chiar dela oricine o apreciere folositoare, deaceia teama și agitația Elenei cu privire la un succes fn accepția simplă a cuvântului îl măguliau fără a-l contamina. Acele succese îi erau demult asigurate.

Marcian rugase pe Elena să vie cât mai des să-l asculte studiind. II găsia la orice oră în pijama de catifea cu vioara în mâini. În camera totdeuna bine ordonată nimic n-o jena în pudoarea nici în gusturile ei. Ca om, Marcian era aproape antiartistic, atâta de lipsit de spiritul „boem“ ceeace nu putea decât conveni unui temperament puritan și burghez ca al Elenei.

În zelul ei Elena nu consimția la nici o recreație, totuși Marcian pentru a o distra lăsa uneori deoparte vioara și se așeza la pian, știind că e una din marile ei plăceri. În adevăr la pian /vtarcian părea un copii-minune; un tușeu delicat, femenin, alterna cu virtuozită|i, aproape cu acrobații; interpretarea ii era originală până la fantezie, cu latitudini pe care disciplina nu i le permitea dincoace la vioară. În acel joc, uneori absurd, se evidența admirabil ce bogată imaginație era, strunită în rigorile Artei, atunci când avea răspunderi. La pian, orice temă era transfigurată de variații și de variante aproape neverosimile, sau redusă ia o ingenuitate care atingea perfecția expresiei simple.

Elena încântată, ii certa totuși că părăsește studiul și pentru a o convinge îi spunea că el însuși are nevoie să-și dozeze antrenamentul. Subt același pretext al odihnii, reușia să obțină vre-o mică plimbare și uneori chiar vre-un pelerinagiu sentimental pe Iacul de Geneva. Duminecă Marțian nu vroise cu nici un preț să cedeze roiui de guvernantă a micului Ghighi; știa că băețelul se simte mai bine când e acolo și „grand ami Vie“. Timpul trecea și Marțian găsia că e cea mai frumoasă epocă a concertelor ce-și amintește a ii petrecut.

Elena nu răspunsese scrisoarei lui Drăgănescu de oarece credea că astfel de scrisoare n-are răspuns. Se ostenia să uite scrisoarea iar pe om îl îngropa destul de lesne, în memorie, în formă de șantajist. Ca pe pânza unui film casa din Lascăr Catargiu se depărta, micșorându-se până la dispariție, pe când tot ce o împresura laolaltă cu Marțian îi captiva mereu mai mult interesul.

Progresele manifestărilor sentimentale erau însă mai puțin repezi. Marcian păstrase e drept deprinderea a săruta pe Elena când venia la el, nu însă și când se ducea el la ea: de aci un scurt moment de ezitare și la unul și la altul, fiecare observând numai ezitarea celuilalt. Gânduri amoroase mai cutezătoare Ii se stiecurau acum, cu ipocrizie încă și fără termen; ele frângeau însă linia dreaptă a atitudinii lor care căpăta ur fel de nesiguranță. Existența lor așa de bine ordonată avea un plan subconștient inult mai dezordonat. Până deunăzi proiectele de viitor aveau un termen prevăzut: al divorțului; după scrisoarea lui Drăgănescu termenul era strămutat în impreciziune ceeace le zdruncina răbdarea deci seninătatea, înlocuindu-le cu o enervare care cuprindea și simțurile.

Elena se întreba ce va fi crezut Marcian de aceea prelungire fără termen; îl admira că o primește așa de voios dar îi părea că ar fi putut fi mai impresionat. Marcian își zicea că acum când termenul e depărtat fără precizie, legătura dintre ei ar fi putut să se precizeze.

Timpul dealtfel le era foarte lung și foarte scurt; sosise fără aproape sa bage de seama data concertelor. Deși Elena se arăta un cenzor neînduplecat, amintind lui Marcian datele, ideia plecării lui îi da o Iangoare cum și lui o încetinire a veseliei.

Dintr-un rest de prejudecată, Elena nu se amestecase la facerea valizelor, dar recapitulase lista obiectelor pe care avea a le rândui Maman Baudet. Acele pregătiri așa de intime dau “Elenei ceva febrilitate. Marcian își privia valizele cu nădejdea că peste câteva ziie Elena va veni la Zürich să-i asculte; pentru prima oară în noua lor situație, i! va auzi executând în public; era un tel de inițiare care turbura în adâncimi alte gânduri de inițiare.

În gară Ia 8 seara pe o ploaie măruntă, Marcian după ce sărutase tandru amândouă mâinile Elenei, îi sărutase — deși în public — și obrazul rece. Ea îi făcuse mult timp semn cu mănușa, avea lacrămi în ochi, se sîmția singură.

Marcian în vagonul lui se mustra tardiv că a părâsit-o, fie chiar pe puțin timp. Erau fericiți și necăjiți.

La Zürich, fusese deci prima inițiere a Elenei cu viața de ilustru vagabond a lui Marcian. Nimeni în acea sală imensă și străină, aglomerată de un public meloman, nu observa pe Elena, modest așezată în fotoliul ei, sobru îmbrăcată și a cărei frumusețe nu se remarca decât de aproape.

Ea era turburată de înstrăinare, de așteptare, de grijă. Succesul foarte accentuat și mereu crescând, aplauzele, rechemările, ovațiile, slujise de pretext nervilor pentru a-și urca diapazonul la cele mai mafi măsuri, cele necesare unei confuzii totale, de loc, timp, împrejurări.

Când ultimii admiratori, critici muzicali, confrați, se depărtase, Marcian și Elena rămăsese însfârșit singuri. Mai rămăsese cu ei supraexcitarea aceiei seri care învinsese protocolul și stângăcia. În micul otel Kron, fusese amanți.

11

Sezonul serbărilor începuse la Walterii de timpuriu. Aimée își ajunsese scopul. Kermesa de binefacere dată în parcul palatului Barodin rezolvase problema. Comitetul se simțise obligat către familia Walter și numeroase cărți de vizită fusese depuse. Lenora și Doctorui Walter depusese pe ale lor; urmase numeroase invitații. Lenora speriată se agățase de pretextul sănătății pentru a Ie refuza; repetă neobosit că e anemică și nu poate merge nicăeri. Walter se văzuse nevoit sa conducă singur pe Coca-Aimée ia unele recepții care după părerea ei „nu se puteau refuza. Se făcuse astfel o deprindere de care Lenora era foarte mulțumită.

În Rollsul de gală, atături cu Aimée, care în lamé argintiu strălucea ca o stea de film, Walter sîmția o ciudată impresie de irealitate, impresia pe care o poate da unui spirit lucid o feerie. Sclipirea de fir, de perle și strassuri în umbra albăstrie a Rollsului ilumina ca un peisagiu polar, dând ochiului un fel de hipnoză care se comunica imaginației. Walter luneca pe un teren de fantasmagorie.

Feerie care era un nou capitol a operei întreprinse cândva de obscurul student Walter; strălucirea mantalei de seară a fetei era un punct de reper pe drumul ambiției lui victorioase; o dovadă, — și de rândul cesta o dovadă neprihănită, — a încă unei partide câștigate.

Odată ajuns acolo la serbări, Walter nu sîmția nici o mulțumire; a fi un invitat printre aiții nu-l putea satisface; locul, oamenii, serbarea, nu erau dedicate ambiției lui, pecànd Sanatoriul îl închidea permanent în citadela propriei lui opere magnanime. Sta deoparte fără interes, legând o scurtă discuție cu vre-un cunoscut și nu rămânea decât timpul de a face act de prezență. La ceasul unu cel mai târziu, se apropia de Aimée spunându-i că i-a lăsat la dispoziție mașina și dispărea.

— „Nici ea nu va întârzia prea mult!” il asigura Aimée, care însoțită de prieteni se întorcea spre dimineață.

Walter trăise prea intensiv în izolarea cerută de existența lui trecută pentru a mai putea să se încorporeze unui trai convențional. Aimée dimpotrivă își făcea novicitul monden cu o satisfacție neobosită; era fericită atât cât știa ea să fie. Dela începutul la sfârșitul serbării figură în rolul de „frumusețe inaccesibilă“ pe care și-l alesese. Prin toate fazele petrecerei în monotonia cuviincioasă a începutului cași în pierderea echilibrului dela sfârșit, rămânea aceeași, adică de porțelan alb și rece. În această atitudine era cu atât mai apreciată de femei cu cât mai puțin imitată; părea că-i sunt recunoscătoare că a luat asupră-șl rolul ingrat.

Bărbații îi făceau pe rând curte, de probă și cu un sentiment de ușurare că proba nu merge mai departe, deci fără rancună.

Un timp trecuse astfel pentru Aimée cu mulțumirea de a purta rochii frumoase și de a fi primită și admirată de lumea cea mai aleasă; aspira acum ca ea să primiască la rândul ei lumea aceia în mod cât mai strălucit; își punea astfel vanitatea în slujba unui precept de viață.

Dorința ei nu mai era anevoie de realizat, toți aceia, blazați cu distracțiile obicinuite nu cereau decât să capete altele noi. Aimée n-avea însă de gând să le ofere desfătări noi, se preocupa numai să găsiască o formulă a casei Walter, pe care s-o impună musafirilor. În programul ei casa Barodin avea un rol de templu, și ea de Idol. Snobismul și autoidolatria ei se amalgamau cu unele infatuări de artă suggerate de bogățiile muzeului Eîraim. Dela început visul ei fusese să primească toate notabilitățile artistice, științifice, politice și mondene. Vroia ca asistența să fie la înălțimea decorului și gazdelor; ambiție destul de nobilă. În ciiteriul ei de alegere nu ținea totuși seama decât de valoarea exterioară a oamenilor; aleșii, erau acei care ocupau un loc de seamă și cum cei care reușesc mai adesea sunt cei care nu și-au ales „mijloacele” publicul pe care Aimée îl pregătia palatului Efraim, era cam de aceeași esență cu locul și cu stăpânul locului. Aveau să se adune învingătorii în templul Victoriei.

Pentru a putea împăca pe Lenora cu ideia acelor recepții, Aimée o asigurase că era vorba de viitorul ei, că n-o privia nici o pregătire, mai mult chiar, că atunci când se va simți indispusă se va putea abține; argumente care avusese darul că convingă pe Lenora, dealtfel nici n-ar fi putut rezista voinții fetei.

În cc privia pe Walter, de când întrebuințase metoda rugăminții grațioase, Aimée îl conducea după voia ei, totuși cu mari precauțiuni. Avea ideia că Walter are un caracter despotic și bizar, de care se temea cu oarecare admirație. Fiecare din ei doi, prețuia în cellalt un dușman rebel pe care-l putuse înfrânge.

Aimée începuse prin a refuza acum la rând invitațiile primite. În naivitatea ei Lenora stăruia ca Aimée să se distreze sau să spună ce nemulțumire are. Doctorul Walter se ocupa și cl de acele refuzuri cu o curiozitate ce-ar fi părut demnă de cauze mai Însemnate. Aimée stăruia însă și în refuz și în tăcere.

Abia după un timp se decisese a-șl desvălui secretul și Walter simțise un fel de deslegare. Învârtind în mână una din acele invitații refuzate, Aimée spusese cu o deziluzie în glas:

— „Nu credeți că ar trebui să dăm o revanșă acestor persoane... Mai ales că avem o casă care pretinde și care merită să fie pusă în evidență. Ori unde merg nu aud decât: „Dac-am avea un palat ca al Doctorului Walter! “

Walter se roșise brusc, reflex care străvezia subt paloarea lui obicinuită ca un incendiu văzut prin geamuri. Se roșise de plăcerea de a fi stăpânul invidiat al unui astfel de domiciliu cât și de stânjenirea de a nu fi fost la curent cu îndatoririle ce avea către societate. Vexat și măgulit, reproșase Lenorei:

— „E de resortul dumitale!”

Aimée venise în ajutorul nevinovatei: — Nu era nevoie să ne grăbim! Abia acum începem a fi datori!... Ea refuzase pentrucă în realitate ii plăcea mai bine să primească decât să se ducă. Avea pasiunea „Hornului!”

Ca de obiceiu Hilda o secondase: — Așa erai tu și fă pension! Ne adunai pe toate în camera ta!

Într-un elan de tandreță Aimée o îmbrățișase: Ce păcat că pleci tocmai acum! Hilda în adevăr se pregătin de plecare. În fiecare scrisoare D-na Gert stăruia să se întoarcă. O lăsase cam mult singură și avea nevoie de „Cancelarul” ei. Acelei chemări Hilda nu-i opunea refuz. Avea impresia de a se fi învechit ca musafiră și de a fi într-o situație oarecum ’inferioară, deși nimeni n-o ofensa. Aimée lipsind mult, Lenora nu se putea lipsi de tovărășia ei. Caracterul ei îndatoritor și priceperea ei făcea ca toată lumea începând dela Lenora și sfârșind cu personalul de serviciu, să o consulte. Era desigur o suplinire a lui Aimée dar era și un sub-rol; modestă dar mândră, Hilda se sîmția un fel de dama de companie și nu era mulțumită. Nimeni nu era de vină decât poate caracterul ei și împrejurările, dar ambiția îi era umilită. Poate ca și amiciția mare dintre Aimée și Cora Persu o durea fără să-și mărturisească.

Aimée o reținea totuși cu argumente tiranice și drăgăstoase: Credeam că vei sta mereu cu mine! ...Cui mă Iași?... Mama e un copil mare și frumos și Doctorui Walter e totuși un străin pentru mine!... Tu ești familia mea!...“

Erau declarații nu tocmai conforme cu faptele, dar care înfrumusețau momentele despărțirii. Hilda putea astfel regreta pe cei deacolo: pe Aimée ca pe o prietenă incâ tot perfectă, pe D-rul Walter mereu mai cordial și cu deosebire pe Lenora de care se aîecționase și care o interesa prin izolare. O credea și bolnavă. E drept că nu se plângea de nimic dar sta mereu culcată ceeace nu era normal.

Când cerca s-o cerceteze, Lenora spunea ca o dor picioarele din pricina pantofilor și de aceia nu poale umbla. În adevăr după ce sta zece minute în sus se trântir iar pe divan. Din confidențele ce-i făcuse Lenora asupra trecutului, Hilda ar fi putut deduce că acel trai oriental era propriu firii ei, totuși masca lividă care răzbatia de subt fard și adesea o schemă de durere, acelea ce puteau însemna? Pedealtâ parte dece Lenora n-ar fi spus bărbatului ei? Părea dimpotrivă a se arăta cât mai voinică în prezența lui, totodată evitând cât mai mult a rămâne singură cu eh

Hilda se gândise iar să atragă atenția prietenei sale, dar n-avusese curajul. Aimée se străduia doar așa de mult să înlocuiască pe mama ei în îndatoririle mondene. Acele zădărnicii mondene păreau Hildei care era o mică burgheză, datorii sacre, șl credea sincer că luându-și asupra corvezile, Aimée într-un fel se sacrifica. În ochii Hildei, Aimée era încă admirabilă.

Plecarea Hildei se făcuse cu solemnitate. Aimée îi dăiuise o zi întreagă de tovărășie și o condusese la gară împreună cu Walter și Lenora.

Lacrimile le furnizase Lenora care printr-un plâns explosiv neașteptat, emoționase pe toți. În fața acelei demonstrații Walter stăruise ca Hilda să revină cât mai curând:

— „O să te mărităm aci la noi ca să te păstrăm !” zisese.

Hilda decisese că în ultimul moment va spune D-rului Walter ceva despre sănătatea Lenorei; când venise momentul, nu mai îndrăznise: ar fi fost ridicol și absurd să atragă ea atenția lui Walter. Profitase numai de expansiunea Lenorei pentru a-i șopti:

— „Mă întorc curând, dacă-mi promiți că te vei îngriji”.

Acele cuvinte pricinuise Lenorei o nouă criză de plâns. Walter impresionat de starea nervoasă a nevestei lui ii căuta pricina. Avea mai demult bănuiala că Lenora a intrat în criza menopauzei. Scena asta îi confirma presupunerea și hotărîse să ia forțat un interogatoriu Lenorei pentru a o putea supune unui tratament rațional al epocei critice. Luată pe neașteptate, Lenora răspunsese evaziv, aruncând la întâmplare un „da“ sau un „nu” cu singura ideie de a minți. Walter nu putuse afla nimic precis dar nu stăruise mai mult, fiindcă peoparte stângăcia Lenorei îl enerva pedealta starea ei de panică îi făcea un fel de milă. Nu se credea însă achitat și decisese să delege pe Aimée să afle dela mama ei adevărul.

Aimée deschisese ochi care nu înțelegeau și întrebase cu teamă — „Nu e nimic grav?“ în toată sinceritatea.

Deprins să trateze chestiunea medical, Walter în fața ignoranței simțise iarăși aceea isbitură interioară, acel moment de surprindere și emoție, pe care Aimée reușia a i-l da. Se socotise stângaciu și grosolan și îl cuprinsese laolaltă un sentiment de pudoare și ideia că a fost impudic.

Odinioară vițiul nu-i turbura luciditatea, ci dimpotrivă i-o ascuția. Practicase vițiul ca un hirurg care operează calm și conștient asupra sa; el singur prepara cuțitul și urmăria tăișul lamei; o anestezie totală îi oprea atunci toată vitalitatea; n-avea nici o urmă de beție sau desfătare, ceeace era scuza lui.

Dimpotrivă acum contactul cu virtutea îi da o neorânduială în simțiri, un amestec de plăcere și remușcare.

Aimée, ce e drept, nu era la curent cu chestia menopauzei, decisese însă să se informeze căci ținea să fie pusă la punct în orice privință. Discuția începută la Sport cu Cora Persu, devenise generală. Fetele tachinase pe Aimée pentru ignoranța ei, ea însă căuta cu gravitate a se instrui. Conchise că nu putea fi vorba de așa ceva pentru mama ei mică, dar ca e e bine încă să prevezi totul. În forul ei era convinsă că deacolo vin toate indispozițiile Lenorei și era bucuroasă că nu e vorba de nimic serios, tocmai când erau atâtea lucruri însemnate în curs. Se felicitase că a consimțit ca Lenora să reia raporturi cu Doctorița Rim și cu Nory Baldovin, ce-i puteau fi de folos. E drept că Doctorița nu se arăta de fel și nici Nory chiar, nu se grăbia prea mult, cum și-ar fi închipuit. Acum ele erau necesare, căci D-rul Walter îi mai atrăsese odată atenția asupra mamei ei. Negreșit, Walter o făcea din egoism pentru a o împiedeca dela distracțiile ei. Cum n-avea gând să se supună nici tiraniei lui, nici capriciilor Lenorei, frecuentarea rudelor ar fi fost binevenită. Cât despre neplăcerea de a le vedea, o putea lesne evita. Deplin satisfăcută Aimée gândise cu alintare:

Mămica mea!

Aimée era în adevăr mai mult ca oricând satisfăcută. Tot ce lucrase rodia; muncise mult, dar era o muncă care-i plăcea și care-i da beneficii. Casa Waiter devenise punctul de atracție al lumei chic și ea era stăpâna adevărată a casei Walter. Spiritul ei organizator era recunoscut și prețuit de toți. Aimée care era sincer uimită de palatul Walter ținuse ca asistența să nu fie prin nimic distrată dela admirația pentru tezaurele ce conținea și decisese curajos ca recepțiile să fie solemne și monotone, astfel ca lumea să fie nevoită a-și dedica atenția „templului”. Nu se va dânsa ca pretutindeni și nu vor fi deschise decât apartamentele de primire unde nu putea fi organizată intimitatea și izolarea. O bucată de muzică clasică cu executanți de primul rang, o prelegere cu subiect grav ținută de vre-o vedetă, slujiau de intermezzo obligației de a se plictisi respectuos și în toaletă de mare gală: „Se dansează peste tot și afară de asta, tatăl meu vitreg ar crede că e un sacrilegiu!” explica Aimée prietenelor. Îi plăcea în public să ridice prestigiul lui Walter și al întregului așezământ. În adevăr lumea se plictisia acolo dar cu convingerea măgulitoare că face un act de snobism.

Invitațiile în casa Walter erau socotite ca o favoare și ca un brevet de cinste. Cel însă care sîmția la cea mai mare măsură farmecul cinstei era Doctorul W altei-.

La început avea la acele recepții o teamă ascunsă sieși și ascunsă altora subt masca lui glacială. Pe prsgui saloanelor sta încordat, iar lumina și sgomotul îl isbiau în față ca o hulă; apoi în atmosfera prielnică a oaspeților măgulitori, se destindea. Se refugia în vre-un colț, mai totdeauna același și rezemat de un piedestal de marmoră roz pe care sta bustul cel mai reușit al lui Aimée, discuta cu vre-un confrate pe când în el curgea un șuvoiu de căldură la fei cu cele care răsbat printre banchize.

Pară a-și întrerupe convorbirea Walter vedea poligonul unei muchi de salon vecin cu tapete bronzate și grupuri ale invitaților care evoluau în hainele lor de mare aparat. Un aflux de sânge la creer ii impăienjenia vederea cu congestia voluptoasă a triumfului. Toată viață fusese pătimaș de armonie și cuviință ca de lucruri inaccesibile.

Adesea silueta fetei apărea și dispărea în pervazul acelei priveliști: gazda mică era la postul ei și întăria realitatea lucrurilor, alimentând totodată feeria existenței.

Croitoreasă lui Aimée hotărîse că silueta ei cam rigidă și cu mișcări măsurate trebuia seara la bal să poarte rochii de brocarturi, de fir, croite după forme de stil, lungi până în pământ și că părul ei de un blond cași artificial, cerea diademe de cinematograf. Astfel, unele modele greu de lansat găsise în ea manechin și cumpărătoare. În căutare de originalitate, Aimée purta curagios faldurile a zece metri de stofe scumpe.

La prima apariție rochia fetei alimentase discuțiile serei. Cu glasul ei de contralto Cora Persu explicase chelului Filodor, că misterul femenin nu rezidă nici nu dispare cu faldurile rochiilor,— acel mister se refugiază, oriunde, fie în valul transparent al lui Daphné, fie numai în cingătoarea metalică a baiaderei goale. Cora lăsa pe alții să gândească sau să simtă, că acel mister poate fi și în giletca masculină a unui costum prea sobru de femee. La acele baluri Cora purta o rochie strâmtă, neagră de catifea, mai mult lungă, decoltată larg, pe un bust perfect dar fără nici o viață.

Mai departe, ceva, Pangali, deputatul cu reputație de inteligență, demonstra ca misterul femenin nu e în funcție de modă și nici chiar de femee, de oarece el e numai una din fazele dorinții masculine. Orișicare port cași oricare femee pot satisface acei moment: fie rochiile lungi și largi care ascund femeia, deci oDiectul dorinții și care rătăcesc cercetarea dând astfel aspirației termen și nerăbdare, fie cele scurte, care înfățișând pericolul, provoacă un maximum de elan ascendent ai dorinței.

Pe astfel de subiecte neserioase, musafirii se exercitau cu seriozitate, pe când dealungul saloanelor cu pereți de moar și de oglinzi, rochia de stil a fetei circula în sus și în jos, alăturată mai totdeauna de fracul celui mai însemnat personagiu al adunării.

Deși Aimée făcea caz mare de artă și știință, avea o preferință pentru măririle oficiale. Cel mai asiduu ministru în casa Walter era Anestin, privilegiat printr-o înfloritoare caricatură și prin injuriile neobosite și desperate ale ziarelor.

Chipul lui de panoptic și hainele exagerat de ajustate pe trupul lemnos slujiau de minune caricatura, păreau însă a desminți prin acel ridicol, defăimările aduse cinstei lui. Părea astfel onest când îl confruntai cu reputația ce avea și părea frumos când îl opuneai caricaturii lui scabroase.

Răbdătoare, Aimée asculta pentru a nu știu câtă oară povestea circuitului mondial făcut în sleeping și vagoane de lux de Domnul Ministru pentru studii technice. Avea un glas nasal strâmtorat încă de dantura rău angrenată în maxilele fugare. Vorba lui îți da impresia de trotuar rulant care te aduce mereu înapoi la locul de unde ai plecat pentru a te proiecta din nou la distanță.

Devotată slujbei sacre de gazdă, Aimée repeta neobosit că adoră călătoriile lungi și Amedeu Anestin cu un vâjâit de suspin printre caninii agresivi, se declara gata să-f slujiască de respectuoasă călăuză.

La momentul acelei ipoteze o grijă separată și simultană îi făcea să se separe. Lui Amedeu care avea undeva, la moșii, o nevastă foarte vulgară, ideia de a fi însoțit de o rochie așa de somptuoasă îi da o panică, fie chiar pentru un voiaj imaginar. Atunci, timp de o secundă, fața și sunetul unei silabe arătau o urâțenie rea de bestie, care realiza asemănarea reputației și caricaturii totodată.

Aimée nu observa acea secundă, speriată dinainte de acele perspective călătoare, dintr-o repulsiune pentru dinții de porțelan, care culmina. Atunci de lângă Amedeu, Aimée pleca spre noi îndatoriri. Nu uita pe mama ci căutând să-i asigure tovărășia necesară pentru a nu fi izolată. Lenora dealtfel subt pretext de oboseală se retrăgea de vreme.

Aimée observa și pe Walter căruia atitudinea aceia rezervată îi asigura prestigiu și distincțiune. De obiceiu recepțiile nu durau mai târziu de ora 2. Mai mult ar fi fost plictisitor și mai puțin, blamabil pentru reușita serii. Toată lumea se felicita că s-a retras la ora cuviincioasă, fiecare zicând că la el acasă se petrece până la ziuă.

Nimeni nu tăgăduia însă un fel de superioritate recepțiilor din casa Barodin, din pricina cadrului unic cât și disciplinei arbitrare. Când ora două era ajunsă, Amedeu Anestin, somnoros, într-o supremă mișcare de galanterie, săltând cu un gest elegant manșetă fină, se apropia de Aimée și sărutându-i mâna îi oferia să o conducă în Congo. Obosită dar intactă, Aimée cu glasul vag își arăta regretul că viața e așa de strâmtă. Era semnalul plecării generale.

Aimée privia defileul cu satisfacție. Se gândia cu necaz că sora ei Elena nu era acolo ca să vadă cum și-a ajuns scopul fără de ajutorul ei.

După ce totul era sfârșit, Aimée sîmția o mulțumire nespusă cü rămâne pe Ioc; nu numai că nu pleacă cu Amedeu în Congo, dai nid chiar pe o altă stradă la o altă casă.

Osteneala i se risipia cu totul, înlocuită de satisfacția de a-și fi găsit locul și cu dorința să-l păs-✓ treze cât mai mult. Avea pentru acel palat o dragoste de proprietar egoist, cât și grijă, teamă, pentru vre-o împrejurare care i Iar putea înstrăina. Nu concepea că ar fi putut vreodată locui aiurea sau avea altă existență.

Îndepărta problema căsătoriei ca inoportună cu un fel de dispreț, de indignare chiar, pentru oamenii cari ar fi putut avea pretenția să-i schimbe numele și traiul; cași cum acei candidați temerari ar fi pretins la succesiunea unui tron. Aimée se identifica cu averea, cu faima, cu numele lui Walter, exagerând valoarea lor. În nevoia ei de dominație și comfort nu se amesteca nici un alt sentiment, afară de vanitatea ei imperativă, așa de bine satisfăcută. Căuta să se consolideze în aceea feudă; toate drumurile pe care ieșia din citadelă erau pentru ea numai drumuri pentru a se întoarce înapoi acolo, mai bine înărmată.

La început se distrase să înfrunte voința lui Walter pentru a-și cerca puterea; acum îi plăcea să respecte legile care guvernau, legi făcute de ea și care o cuprindeau în neștirbirea lor.

Firea ei încrezută și indiferentă o slujia pentru a nu fi geloasă de celelalte femei. Supraveghia însă cu grijă orice schimbare de infirmieră sau de intendent al Sanatorului, nu cumva să vie elemente primejdioase pentru influența ei exclusivă.

Avea aceeași aprehensiune pentru oaspeți; un timp după plecarea lor, sta încă de vigilă singură în marile saloane, cași cum astfel ar fi purificat locul de orice miasme care-i puteau primejdui liniștea. Abia apoi, în camera ei albă, adormia adânc, fără vise, un somn odihnitor, deplin, mecanic.

12

Drăgănescu credea ca va primi din Elveția un răspuns imediat de care era oarecât îngrijorat. După un timp începuse a se îngrijora de lipsa oricărui răspuns; își zicea totuși că cele scrise de el Elenei erau așa cum putea ea dori mai bine și că deci tăcerea ei însemna aprobare; urma însă a fi nedumerit de faptul că nu sosia măcar buletinul de sănătatea copilului pe care până atunci îl primise cu exactitate: — Să nu fi fost Elena bolnavă? își fixase ideia asta în minte și deriva toată neliniștea asupra ei.

Țața Tana care-l auzia spunând mereu: — Să nu fie cumva Elena bolnavă!, credea că fratele ei are cumva vre-o informație.

„Dac-ar fi ceva rău te-ar anunța!... Acolo sunt doctorii buni! opinia cu Timiditate.

Mika-Lé, care acum nu se mai ascundea, plictisia pe Drăgănescu repetând ca un papagal: — Ce face sora mea Elena?

II plictisia cu atât mai mult cu cât își amintise că Elena depărtase pe aceea soră pe care nu o suferia.

Decând cu deschiderea Camerii mai avea și alte neplăceri: întâlnia mereu cunoscuți care întrebau, cași Mika-Lé, cu persistență de Elena. Unii se arătau chiar indiscreți: — Unde?... Cum?... Dece?...

Întrebările lor erau pentru el motiv de enervare; față de ancheta acelora, lucrurile mai mult sau mai puțin statornicite cu el însuși redeveniau nesigure. Răspundea la întâmplare și felurit, după impresia momentului, contraziceri care apoi îl preocupau tot pe el.

Începuse a se teme de orice cunoscuți și trecea pe lângă oameni grăbit cu capul în jos și cu spaima de a fi oprit. Drept culme într-una din zile o doamnă oprise automobilul în dreptul lui pe Bulevard, făcându-i semne insistente cu mâna. La început nu o recunoscuse ceeace îl zăpăcise încă mai tare; când se apropiase de mașină, văzuse că era prințesa Ada și se turburase că n-a fost destui de grăbit cu o persoană atât de pretențioasă.

Cum se și temea, Ada îl oprise anume pentru acere noutăți de Elena. Îi vorbise franțuzește ceeace iar ii stânjenise, el îi dase pe românește răspunsuri evazive de bună petrecere a Elenei amestecate cu preocupări de sănătatea ei. Tot românește și cu lipsa ei de jenă Ada îl întrebase apoi dacă e adevărat că divorțează: Așa se vorbia pretatindeni, dar ea desmințea, de oarece ca rudă ar fi știut cea d-întâi.

Lovit în creștet de aceea versiune neașteptată, Drăgănescu se mai și chinuia întrebându-se cum și ce fel era rudă cu Ada. Deși apoi se arătase uimit de o presupunere așa de falșă, păruse Adei prea zăpăcit ca să fie sincer; socotise deci că svonul era exact și că-l tăgăduia pentrucă nu-i convenia.

După întâlnirea cu Ada, Drăgănescu rămăsese obsedat de acel svon: Cum, ce fel, dece, ieșise astfel de vorbă? De fapt versiunea născuse dela sine, din absența prelungită a Elenei, alimentată de cancanuri dealtfel motivate.

Drăgănescu însă era deprimat, el socotia svonul drept o calomnie; nedeprins cu calomnia, îi părea că se urzește împotriva lui un complot; în rețeaua lui imaginară se sbătea fără scăpare și cu respirația tot mai anevoioasă.

Nu găsise alt remediu decât să nu se mai arate nicăeri. Lipsise dela Cameră, dar telefonul chemându-l insistent pentru nevoia unei Comisii, sfârșise prin a se duce la data convocării. Din neșansă pe culoare se lovise de un domn cu veston strâmt și cu monoclu care-l întrebase: — Ce mai face frumoasa nepoțică? Gata să creadă că a fost o confuzie se lămurise abia când colegul Jipa îi spusese: — Ce secătură și Lică Petrescu ăsta. Nu s-a putut alege dar nu dă două aepc sălile Camerii! Se ține de samsarlâcuri!

Așa dar fusese Lică sau Basile Petrescu, bărbatul nou nouț căsătorit al prințesei Ada, unchiul Elenei și desigur întrebarea lui fusese întemeiată.

După întâlnirea cu Lică, Drăgănescu ceruse un con-- cediu parlamentar motivat de boală. Comunicând cu Sanatoriul pentru certificat, Walter opinase că concediul era foarte indicat. Preocupat numai de complotul ce se urzia contra căsniciei lui, Drăgănescu nu dase atenție acelui avertisment medical.

Cu toată izolarea nu putea să-și asigure liniște deplină; de trei ori Aimée cercetase despre Elena pe care doria s-o invite la unele serbări; scrisese chiar lui Drăgănescu pentru a întreba dacă întoarcerea sorei ei era apropiată. Aimée acum cerceta numai din vanitatea de a avea pe Elena la primirile pe oare le organizase fără de concursul ei. Drăgănescu însă suspectă insistența cumnatei în raport cu obsesia lui; răspunsese că Elena va mai lipsi un timp destul de lung, sperând astfel să curme demersurile. Abia însă acel răspuns trimis, se temuse să nu fie greșit înțeles de Aimée: — Dacă Aimée era la curent cu svonul divorțului va vedea în spusele lui o confirmare!... Sau Aimée va scrie cumva Elenei despre întârzierea de care el o informase arbitrar și atunci Elena ar putea socoti acea informație ca pe o acceptare a despărțirii lori...

O mare neînțelegere, o intrigă se putea isca deacolo de care el era de vină fiindcă nu știa să se comporte. Acum numai doria întârzierea Elenei ca până deunăzi: — Să se întoarcă pentru a spulbera svonurile! Cașicum nu și-ar mai fi dat seama de dorința de despărțenie precis exprimată, a Elenei. Călca mereu pe un teren care-i fugia parcă de subt picioare, iar pe pământ călca din ce în ce mai greoi. Îi vâjâiau urechile, un ceasornic îi bătea în piept dar nu lua în seamă. Zilnic pleca acum la Tana, cu graba cuiva care acolo ar găsi un sfat bun. Odată ajuns acolo, el tăcea și bătrâna n-avea nimic de spus. Mika-Lé sau întreba: — Vine curând sora mea Elena? sau afirma:

Sora mea Elena vine în curând!

Drăgănescu avea o tresărire interioară: Oare și asta bănuia ceva? Se calma zicându-și că poate el a lăsat să-i scape vre-o speranță de întoarcerea Elenei fată de Tana și de fată. Dar într-o zi cu glasul jumătate, Tana îi spusese că fata a auzit în oraș svon despre despărțenia lor: — Gura lumii proastă! cercase bătrâna, așteptând a fi lămurită; Drăgănescu însă tăcuse încă mai asuprit de ideia că un complot îl împresoară de pretutindeni; cum însă Tana nu mai pomenia nimic, el o iscodise:

— „Spuneai că s-aud prostii!1

— „Ba ce prostii!... Au și măritat-o cu altul! râdea bătrâna bucuroasă că-s toate minciuni.

Drăgănescu avea acum impresia căi e vorba de chiar reputafia Elenei, de care el era responsabil. Pe el avea să-l apuce Elena pentru acele ponoase! Avea să creadă că el le-a pricinuit prin vre-un cuvânt imprudent, că n-a știut să chibzuiască lucrurile.

Își amintia tonul, gesturile ei din momentele de nemulțumire, mândria ei necruțătoare și avea mâinile reci. Scobora atunci într-o tăcere până în temelii, căutând acolo înăuntru ceva care să fi putut întări dădirea clătinată a căsniciei și nu găsia și pentrucă nu găsia, avea un soiu de ghem în spate între omoplați, iar pentrucă avea acel ghem i se îngreuna suferința:

— 0,Vine! Vine înapoi curând!4’ răspundea acum lui Mika-Lé care-l privia fix fără a-l crede.

— „Ar trebui să astupăm gura nesocotiților44, spunea pe altă parte Drăgănescu Tanei, cu nădejdea absurdă a unui ajutor.

— „Firește că trebuie!” răspundea Tana strângând pe ea broboada din neputința de a-l ajuta. Avea să găsească Dumnealui ceva, un ac bun de cojocul lor! căci fratele ei putea tot ce vrea, el care numai să fi primit îl făceau Ministru... Numai că Dumnealui acum o întreba pe ea care nu era vrednică de nimic!

Bietei Tana i se sbârcia mintea cași obrazul, căutând leacul zadarnic, nu bănuia însă ce biet om necăjit stă în fața ei; credea mereu că fratele ei e un om tare, un om neînfrânt, la trup ca și la suflet. Vizita la D-iul Walter, de care dealtfel Drăgănescu îi spusese puțin lucru cât și schimbarea lui destul de vădită, nu-i clătise credința în puterile lui: — Muncește prea mult! spunea cu ceva mândrie. Deaceia înjghețase toată și nu fusese bună de nimic când într-o după amiază abia sosit, Drăgănescu avusese o criză de inimă, urmată de o mică sincopă. Alături de bătrâna înmărmurită, Miks-Le păruse infirmieră îndemânatecă.

— „Ce-i asta de la Dumnezeu?” se întrebase biata Tana. I se înfipsese acum ideia că fratele din multă trudă cu trebile politicii, căpătase un leșin cu năduf, din care putea muri dacă-l găsia singur în casă, și de care putea fi lecuit dacă era bine frecat cu oțet. Dar cum să facă să nu fie singur! Nu se gândia la Elena din respect pentru trebile casnice ale fratelui.

Drăgănescu părea a nu lua în seamă crizele acelea, în schimb pentru boala de care suferia căsnicia lui și pe care o făgăduia dealtfel altora și chiar sie-și, avea un fel de încâpăținare. Voința fermă și dară a Elenei nu isbutise să-l convingă: un cerc gol la mijloc, prin care mintea lui trecea dincolo, pecând bine înfiptă sta în cl convingerea că svonul divorțului e mincinos, că el și Elena sunt perfect uniți.

Când într-una din zile, Tana mestecându-și vorbele, cercase a-i spune că ar fi mai bine să nu stea singur și ar putea sau ea... sau fata ceia să se mute în Lascăr Catargiu, Drăgănescu se agățase de propunere ca de o salvare. — Tana? Nul Nu era bine? Să se mute cu sora lui, nu!... Dar fata, sora Elenei! Stând cu Mika-Lé, cumnata lui la un loc, cine se mai putea îndoi de pacea căminului!... Supărarea EIenei pe fată, lucru mic, lucru vechiul... pecând folosul prezenței ei!... Da! Să se mute cu el Mika-Lé... Nu-i era plăcută, dar ce avea deaface! Apoi, acum avea să scrie Elenei să se întoarcă cel puțin pe un timp scurt, pentru a îndeplini unele formalități judecătorești cu privire la noile instalații făcute pe proprietățile ei. Aceste două perspective din care una imediată îl liniștise oarecât.

Mika-Lé primise bucuros strămutarea. Baba o cam plictisia, casa era mui frumoasă dincolo și avea automobil. Elena care ar fi fost pata neagră, lipsia și doria să lipsiască cât mai mult. Drăgănescu era ce-i drept msuz dar era și îngăduitor.

Teama de Elena stăruia chiar dela distanță, de aceia se instalase cu precauțiune și subt protecția Taliei. Cum corpul principal al casei, în afară de camera și biroul lui Drăgănescu sta închis, Tana alesese pentru fata o cameră pe dependințe alături cu a secretarului. Mai departe ceva era a lui Pavel, feciorul. Pavel era fără bunăvoință pentru Mika-Lé încă decând locuise acolo rândul cellait. O considera ca pe o rudă de pripas a Doamnei, și disprețul conținut al Elenei pentru sora adulterină, avea ecou în purtarea lui Pavel. Era corect dar silnic.

Cu firea ei de gunoiu mic, care duce la tăvăleală, Mika-Lé. nu se turbura de atât și se aclimatisa. Pe Drăgănescu îl vedea rar, mereu posac și distrat... La dejun Mika-Lé se credea obligată a plasa o formulă nouă despre Elena:

— „Sora mea Elena, poate acum să lipsească cât de mult, fără grijă!“ Drăgănescu părea a nu auzi.

Când Mika-Lé vrea să facă escapade cu pseudologodnicul ei pretexta că se duce la Tana. Pretextul slujia mai mult pentru Pavel. Cu automobilul nu cutezase încă a se plimba nici a cere voie. Într-o zi spusese cumnatului când era gata de plecare:

— Vrei să mă duci și pe mine în oraș!“

Ur. moment Drăgănescu stase la îndoială, apoi ideia ii păruse luminoasă: îl putea vedea lumea cu sora Elenei! Deatunci mai adesea Mika-Lé traversa alături de cumnatul său străzile pline de lume, iar uneori se întâmpla să se întoarcă ea singură cu mașina.

Într-una din zile Mika-Lé cu timiditate spusese cumnatului că n-a fost la Cameră niciodată și ceruse două bilete: pentru ea și o prietenă! Prietena era amantul dela care pornise cererea.

Drăgănescu nu știa daca trebuie să o conducă; până la urmă o luase cu el, ceeace-i îngăduise să spună colegilor: — Am adus pe cumnata mea!, dar nu păruse a le face nici o impresie. Vâlva divorțului trecuse. Strecurat în public la un moment când opinia n-avea alt subiect de clevetire, balonul de spumă pe semne se înălțase și se spărsese. Drăgănescu însă lucra mereu pentru ceeace credea întărirea căsniciei lui.

De la Elena n-avea nici o veste deși trecuse timp. Uneori se mira în fata lui Mika-Lé, de lipsa acelor vești. Fata avea răspunsuri inofensive: Poate s-a pierdut scrisoarea!... Vine poate ceva azi!... Se întoarce poate chiar Dumneaei!... Din acest schimb de idei, Mika-Lé, trăsese însă concluzia că e bine să supravegheze corespondenta. Venise în conflict cu Pavel: — Lasafi, Domnișoară, că e treaba mea! Fata urmase pe ascuns a-și păstra interesul pentru ora factorului cu intenția de a ascunde scrisorile Elenei ca fiind mai bine pentru liniștea ei. Scrisori deacolo însă nu veniau.

După dejun Drăgănescu citia ziarele în biroul lui. Mika-Lé lua și ea un ziar și-l frunzărea; era mai frumos și mai cald în birou ca în camera ei de pcoridor. Crezând că fata se crede obligată a sta acolo, Drăgănescu îi spusese:

— „N-ai nevoie să rămâi!

— „Dacă nu te superi, stau și eu aici, n-am altă treabă”, răspunsese.

Cu câi trecea timpul fără vești cu atât Drăgănescu pierdea noțiunea clară a legăturii lui cu Elena, nici figura ei parcă n-o mai avea în minte deslușit. Uneori acum i se părea că nu s-a căsătorit niciodată, că Elena l-a refuzat până la urmă. Tresăria dintr-un fel de amorțeală, se scutura ca din vis și văzând pe Mika-Lé acolo pe un colț de canapea îi revenia realitatea lucrurilor.

Chiar gândurile lui aveau acum către Elena stânjenire mai multă: Să-i scrie!... Cum să-i scrie! Prezența lui Mika-Lé, dovadă a drepturilor lui de soț îl mai înviora.

Crize mari numai avusese, dar sîmția adesea amorțeala care le era premergătoare: o pânză cenușie îi sta un moment pe vedere, clipia atunci de mai multe ori până să vadă iar limpede; întâlnia ochii rotunzi mirați ai lui Mika-Lé și se silia să pară voios cașicum Elena însăși l-ar fi surprins astfel descalificat. Își zicea că fata ceia stă acolo cu el, numai pentru a-i veghia și că i se va fi urând; era gata să creadă că e o fată de treabă, uitând că el singur dovedise cândva contrariul.

Mika-Lé tot frunzărind ziare, găsise — reproduse după cele străine — unele ecouri despre concertele lui Marcian. Cum fără să fie inteligentă nu era de fel proastă pentru intrigi, făcuse un: A! — după care comunicase lui Drăgănescu că: — Prietenul Dumneavoastră, artistul cel mare, cântă acum în toate țările! Peste două minute insinuase fără fineță: — Poate sora mea Elena lipsește din Geneva în plimbare!

Argumentul făcuse efect asupra lui Drăgănescu: Dacă în adevăr Elena lipsia? Era un motiv care putea explica tăcerea ei! Acum era convins că nevasta lui e în adevăr dusă pentru acele concerte și se sîmția mai liniștit. Dar într-o dimineață la sculare, avusese o criză mare, abia putuse suna pe Pavel. Chemată în grabă Tana alergase; pe Doctor, Drăgănescu nu dase voie să-l cheme: avea doctorii și va sta în pat liniștit până se va face bine.

Mika-Lé se instalase de gardă cu o igliță și un ghem de coton perlé, pentru un eventual șal de gât lui Adolf al ei. Nemișcată pe colțul canapelei se gândia la soarta ei vitregă: cumnatul părea că nu vrea să se mai scoale din pat deși acum îi va fi trecut! NU putea să se ducă cu Adolf la plimbare!

Câțiva colegi deputați care prinsese de veste, venise să vadă pe Drăgănescu. Le deschisese ușa Mika-Lé. Aceste mici osteneli, îi devenise nesuferite: — Până când o să facă pe infirmieră?

Drăgănescu convins că Elena lipsia din Geneva și deaceia nu-i scria, nu mai scria acum nici el. Întreruperea de raporturi îl întuneca însă și era mereu mai ursuz. După o săptămână de pat se sculase și decisese să plece la țară. Mika-Lé în ajun se certase cu Adolf, pedealtă parte credea că merită dela cumnat o recompensă: — Ași merge și eu cu Dumneata! cerșise N-am fost de mică la Prundeni. Drăgănescu n-svea gust de tovărășie dar nu cutezase să refuze. Numai Pavel obiectase: — Domnișoara are să vă încurce la treburi. Tana însă pentru a nu fi fratele i :G ci singur la drum, luase partea fetei.

— „Merge de rândul ăsta și Dumneaei! — împăcase Drăgănescu. Pe drum nu scosese nici un cuvânt și la Prundeni oprise și coborîse fata, lăsând-o acolo, iar el trecuse la moșia dealături unde avea treburi.

— „Ursu! Ursu!“ bombănise Mika-Lé trecând-o lăcrimile la ideia că va rămâne câteva ceasuri singură cu îngrijitoarea. Ursu dracului!

Câteva zile mai nainte când se certase cu Adolf, îl făcuse atent asupra viitorului ce poate aștepta pe cumnățica unui milionar prost și părăsit de nevastă. Acel viitor îi părea acum periclitat. Ce! Sora ei n-avea de gând să vie odată înapoi să scape ea deacolo!

Peste câteva zile pe scara Ministerului de Finanțe, prințesa Ada, oprise pe Drăgănescu. II felicitase că arăta bine — ceeace era prima obrăznicie — apoi îl întrebase ce comision îi dă pentru Elena de oarece pleacă în Elveția cu bărbatul ei. Cum Drăgănescu luat prin surprindere tăcea, Ada râzând îl asigurase că va fi discretă în ce privește purtarea lui de văduv. Auzise că și-a găsit o consolatoare chiar în familie, ceeace era comod.

Cum Drăjgănescu sta înaintea ei mut, cu un cap stupid de uimire:

— „Ce? Credeai că nu se știe!“ și plecând Ada îl asigurase încă odată de discreția ei.

Scările Ministerului lunecau subt ochii lui Drăgănescu ca un tobogan. Acuzația cădea pe capul lui din cer, din cerul oamenilor fără de greșală și cădea mai greu încă pe inima prinsă rău în nituri, cu suspensie proastă, săltată la orice hop.

Fapt era că ultimul timp se strecurase în public firul subțire al glumei proaste că Drăgănescu trăeșțe cu cumnata lui. Ar fi putut fi aprobat și nu fusese; din acea vâlvă nu ieșise fanfaron cum ar fi ieșit alții; n-avea fizicul cerut de rol. Dimpotrivă acțiunile publice ale Elenei se ridicase: — Cu un astfel de bărbat! Capriciu al opiniei, platforma de cinstire a lui Drăgănescu cobora pecând aventura Elenei își găsia scuză. Înapoia cortinei nalte a lui Mont-Blanc, în ignorantă de tot ce se petrecea în țară, Elena își relua ascendentul fată de mahalaua Bucureșteană, acum însă în domeniul complezențelor și al abaterilor obicinuite.

La gândul că ar putea veni o scrisoare din străinătate, Drăgănescu acum se inegrea la față, cași cum aceea defăimare ajunsese la Elena. Își închipuia cu rușine ce trebuie să gândească ea de el. Avea cu privire la sfințenia rudeniei cele mai burgheze prejudecăți și svonul ticălos îl lovia nu numai în interesele lui casnice, ci și în cinstea lui de om. Deasupra a tot sta însă opinia Elenei. Își amintia acum cu spaimă cum Elena îndepărtase cu supărare pe sora ei și acum o adusese el înapoi în casă cași cum ar fi făcut-o anume pentru a o jicni. Își făuria singur acuzări cu care se pălmuia.

Cel cTintâiu lucru de făcut era să depărteze fata. Dar subt care pretext? El doar o ceruse Tanei! Ce explicație putea da Tanei, ce explicație fetei? O roșeață îi umfla parcă capul și gâtul la ideia ca Tan# și fata ar fi putut cumva afla ponosul. Pe Mika-Lé n-o mai putea suferi dar nu era în stare s-o gonească.

Lipsia acum mai în fiecare zi la țară, ceeace însă nu dregea nimic. Roțile uzinei celei noi, încă nestrunite în angrenaje nu se învârtiau mai strident ca mașinăria din pieptul lui. La el gândurile păreau a se^ frământa în piept; în spațiul strâmt dintre stern și coroana vertebrală încăpea un fel de moară cu aripi care fluierau, sgâriau acolo roti cu zimți și sirene subțiri filtrau usturos suflarea parcă deodată cu sufletul.

Cu acel mecanism defect ajunsese a se deprinde, cu necazurile morale însă nu se putea învăța. Despre boală își amintia că Waiter a vorbit de un defect organic: — Așa era el decând era! gândia când se sufoca ca un strangulat, și nu vrea să recunoască agravarea; îl despera însă ideia că Elena e nevasta unui bolnav și unui defăimat... Așa dar scrisoarea ei de despărțenie închisă în casa de fier, era justificată. Nu era vrednic să-i fie soț.... Totuși ceeace stă scris hi sciisoare nu trebuia să se întâmple!....

De câteori se întorcea în oraș de la moșie, Drăgănescu trecea pe la Tana, cași cum aștepta să-i ceară înapoi pe Mika-Lé. Fiind însănătoșit ar îi fost simplu să propună el, dar calomnia — deși cunoscută numai de el îl opria de la orice inițiativă.

Pavel fusese cel care găsise soluția. Sătul să tot facă comisioanele fetei pe care n-o înghitia, și socotind-o de prisos în casă, spuse bătrânei cu care își îngăduia oarecare familiaritate că: — Acum când domnul ședea mai mult la țară, era mai bine ca Domnișoara să se întoarcă la Dumneaei... Nu era nici o femeie în casă... Poate că Doamnei nici nu i-ar fi plăcut s-o știe acolo!...

Bătrânul fecior vorbise fără precugetare; astfel de cutezanța nici nu i-ar fi dat în minte. Ideia lui pornise mai mult de la o ceartă între Mika-Lé și secretar. Cearta degenerată în calificative pe care Pavel nu le credea în tonul casei. Să pârască nu-i plăcea și credea că Domnul e cu mult prea îngăduitor în toate și cu toți; cucoanei Tanei însă, îi spusese.

Tana zisese numai: — Ai dreptate Pavel! și încrucișind mâinile peste șal se pocăise: — Cum de nu s a gândit ea mai nainte că nu e locul fetei, acok), singură cu trei bărbați — cuprinzând într-o singură formulă simplistă pe Drăgănescu, pe secretar și pe Pavel — fără nici un gând rău, numai pentru cuviință.

Însemnat fusese pentru Tana și argumentul lui Pavel despre nemulțumirea probabilă a Elenei. Tana avea pentru cumnata ei, mare luare aminte.

A doua zi chiar, spusese lui Drăgănescu că dacă fata nu-i mefi e de folos, i-ar fi de folos ei. Respirația de satisfacție a lui Drăgănescu se scufundase în piept în haosul unui vid prielnic. N-avea totuși liniște deplină. Mișelia putuse ajunge la urechile Elenei; Ada și Lică Petrescu erau acum ajunși în Elveția și desigur vorbise. Înclina capul ca un vinovat. Elena va avea acum motiv de divorț. Din nou tăcerea ei nu-l mai nemulțumia; ar fi vrut să dureze la infinit; nici de întoarcerea ei nu mai avea interes. Deși starea actuală echivala cu divorțul, singurul lucru de care se temea și pe care nu-l vroia era divorțul.

Îi trecea timpul cu punerea la punct a uzinei noi, cu lupta răsuflării subt osul pieptului și cu grija veștilor ce nu veni au și mai ales a celor ce puteau dintr-o zi în alta veni. Vre-o patru invitații succesive: kermessă, ciai, serată artistică, toate dela casa Walter, în dase emoții. Nu se gândise firește să se ducă, nici nu se scuzase; ii părea numai că iscodesc liniștea lui și că pot ațâța ceva din ceeace el se silia să potoli ască.

Era invitat, ce-i drept, în calitate de cumnat. Așa dar il socotiau tot ca pe cumnatul lor? Dar acolo era lumea, lumea care vorbia mișelii! Mișelii pe care Elena acum poate le aflase! Ce avea să facă Elena?... În acel ceas chiar, poate că Walterii nu-l mai socotiau rudă lor!

Ca într-un ochiu de baltă, gândurile i se învârtiau, î se încrețiau, stagnante și paludice.

Partea a treia

13

Cu o carte în mâna în salonul Lenorei, Coca-Aiinée cercase în mai multe rânduri sa facă pe mamă-sa să-i vorbiască de unchiul Lică. Cincisprezece zile după balul la care-l cunoscuse curiozitatea ei încă vie. Dar Lenora nu-i răspundea, ci se frământa pe canapea când peoparte când pe alta.

Răsfoind distrat cartea Aimée își amintia surprinderea ei când aflase că acel domn ii este unchiu, apoi mulțumirea că unchiul e bărbatul prințesei Ada, căreia îi lăsa acum bucuros titlul uzurpat.

Conversația cu Lică luase imediat un ton amuzant pe care nu-l mai întâlnise la nimeni. Ea, așa de protocolară, suportase familiaritatea, ba chiar o căutase repețit în cursul serei. O impresiona contrastul dintre profilul cizelat, silueta corectă și vorba aceia nejenată. La stabilimentele balneare, după salutul revențios al personalului, mâinile nesfiite ale masseuru-lui îi dau o impresie la fel.

În seara balului ascultase dela oaspeți toate variantele de stil și de ton: fraze de politeță, complimente mai îndemânatece sau mai stângace, discuții, greoaie sau ușuratece, cancanuri, glume — unele chiar de mult spirit — cât și jargonul junilor — juni, amici

Debitul începuse a-i pare obositor. Singure cuvintele rare ale lui Walter își aveau încă prețul, un preț în aur și pus la dobândă; pe dânsele le supraveghia și le colecționa cu îngrijire pentru a nu fi cumva rătăcite dela destinația unică a profitului ei.

Lică cu limbagiul lui inedit, picase la timp. Ca sunet glasul unchiului era cam vulgar, dar așezat într-o octavă de falset simpatic, vorbele erau spontane și le puteai desprinde una de alta sau înșira după voie, nu simțiai că s-au legat ca o funie care ți se va împleti în auz în toată lungimea ei, dar nici nu te lăsau atârnat ca unele stacate, în așteptarea nedumerită, a ce va urma. Dacă cineva îl întrerupea, silabă se risipia ușor pe buzele lui Lică înlocuită de țigară și un alt cuvânt, care niciodată nu părea întâiul, ^„solemnul cel întâiiT, se scutura cu scrumul în momentul următor.

Ce spunea? Nimicuri, pe care nici el nu le lua în serios, ceeace ie aa o scuza și o calitate, dar care erau exprimate cât mai pitoresc. Aimée nu era familiarizată nici cu vorba dela mahala, nici cu stilul foițelor umoristice sau al cupletelor de vodevil, ca să-i poată identifica limbagiul.

Alternând printr-un joc abil cu țigara, vorbele fluturau înaintea ei depe buzele rase, ca batistele de mătasă colorată scoase din pălăria unui scamator; Ie complecta surâsul complice și privirea șireată a farsorului. Era ediția de prinț-consorte a vorbirei trubadurului Lică.

Dacă Aimée ar fi întâlnit unchișorul în alte împrejurări, ar fj ezitat poate să-i admită formula, și-ar fi înfrânat pornirea de simpatie, așa cum își refuza uneori gustul de a suge semințe sărate. Încadrat însă în familie, încorporat în convoiul balului, Lică fusese absorbit ca grăuntele de sare.

Lică era cam strâmtorat în saloane, numai prezența Adei slujia de parașută încercărilor periculoase ale sborului lui monden. Mulțimea totuși, în orice fel era elementul lui, îl excita, îi da un fel de beție colectivă, ușoară ca un fum mic de vin cu sifon, care îl prindea. Se deprinsese dealtfel cu boerii, numai tinerii snobi cu aroganța lor sinistră îl cam plictisiau, dai- îi socotia confrați de manopere felurite, ei însă nu-l recunoșteau.

De femei era cu neputință ca Lică să se sperie, fie în orice saloane și subt orice model de rochii. Le desbrăca numaidecât. Nu era nici lubric, nici imaginativ; femeia nu însemna pentru al amănunte plastice, ci numai instinctul femenin elementar, trimis sau primit din treacăt printr-o privire, un cuvânt, un semn. În lumea aceia incomoda, tot cif femeile se acomoda mai bine. Deaceia când Coca-Aimée se apropiase măreață în faldurile de lamé ale rochiei de stil, cu bucle aurii ca de perucă, își zisese netulburat: — Frumoasă păpușă! Iar când Ada, — dolmetch fidel — intervenise spunându-i: — Cum? Nu cunoști pe D-ra Hallipa, nepoata Dumitale?, împrejurarea neprevăzută care-l înrudia cu păpușa de lux, îl înveselise nespus. — Așa dar Icoana asta bine poleită era fata soră-și Lenora! Care dracu din ele?... Aia mijlocie dela pension, — Coca!... Căreia când era mică, abia îi venia de hac purtând-o pe umăr, atâta era du mutroasă: — „Mă bucur” zisese fără complicație. Gândise tot necomplicat: — Cum se face din pui vrabie!... Asta nu seamănă cu soră-mea nici cu grecu, cu cine Dumnezeu seamănă?...

Îi lipsia simțul familial, nepoata i se păruse părea picată din cer, fără să simtă către această rudă strălucită, vre-o obligație alta decât aceea către o femee care îți surâde.

Era mulțumit numai, că rudenia il scutise de mofturile etichetei. La început palatul Walter, tablourile, ceremonialul serbării, — pe care-l chema „regularea circulației” îl cam intimidase. Îi venia deci numai bine faptul că grațiozitatea nepoatei îl făcea acolo „de gazdă”.

Aimée dimpotrivă, își confrunta mereu impresiile despre el cu noțiunea de rudenie," de aceia, fizicul, cași felul de a se purta, cași vorba lui, o surprindeau și se pervertiau în aprecierea ei. Nu parvenia de fel să-și închipuie cum acel bărbat nostim era fratele mamei ei; se ostenia zadarnic să-l încorporeze amintirilor trecutului, nu și-l amintia de fel, așa că rămânea mereu proaspăt.

Când Lică spusese Adei: — „Uite D-șoara asta, nu se purta bine decât dacă o luam călare pe după gât!” i se păruse că aude un cuplet îndrăzneț, autorizat de cenzură.

Clipirea din ochi de care Lică nu se putuse desvăța și care la fața lui rasă lua acum formă de „tic” — un fel de monoclare fără sticlă, apoi un freamăt al buzelor care înlocuia flueratul anevoie desbărat, trupul subțire care subtiliza ceeace aveau mișcările cam comune, un gest vag al mâinei substituit pocnetului din degete, glasul susurat cu nepăsare aproape de obraz suflând un vânt ușor peste gât, totul făcea pe Coca-Aimée să-i primiască, ba chiar să-i placă promiscuitatea lui.

În seara aceia de bal, Aimée făcuse cu un zel nou circuitul saloanelor, culegând din treacăt, frânturile de vorbe ce-i asvărlia Lică, interpelări simpliste ce-i păreau savuroase. Numai pentru el, urechile ei nu mai erau de porțelan și vechiul fante cu glumele lui calpe dar îndrăznețe, săvârșise un fel de viol al timpanului.

Când balul luase sfârșit Aimée purta în decoltagiul larg al rochiei de stil, amintirea unchiului ca pe un fir de busuioc ascuns, care sgârie puțin pielea și miroase iute. Tot ce neamul arhivarului Până din Mizil și al arendașului Halippa, distilase pentru a compune nobleță fetei își regăsia în acel gust, sucul indigen, pe care suc Lică îi păstrase intact.

La patru dimineața în rochia de bal încă, Aimée scrisese câte-va rânduri Hildei, din nevoia de a-și împărtăși și prelungi impresiile. De obiceiu îi scria franțuzește, ca exercițiu de stil și ortografie, — acum, plecată peste hârtie cu diadema perlată pe frunte, găsise în chiar starea ei de spirit, familiaritatea acelui Wianarisch, obicinuit între ele la pension.

...„Ein klëin Onkel! Mehr sag-ich din nicht! Echt Bruder meiner Mutter wenn es dir gefâllig ist?.... Aber wa-für a-Kerl!....“

14

Dela un timp Lenora devenise capricioasă. După plecarea Hildei, din alintare sau de urât se plângea mereu de migrene și cerca să opriască pe Aimée lângă ea. Aimée nevrând să se facă obiceiu rău nu-i ceda dar o sfătuia s-o însoțească sau să iasă singură, atunci, speriată că traiul ei sedentar e amenințat Lenora înceta a se mai plânge. Aimée totuși purta oarecare grijă Lenorei și la o întrunire de Comitet se apropiase de Nory Baldovin care era casiera Societății și-i spusese că mama ei ar fi fericită s-o vadă fără etichetă, ca între rude. În mintea fetei, Nory era un fel de nepoată a Lenorei, nu știu cum și ce fel.

— Am să viu! Am să viu să văd pe coana Lenora, răspunsese feminista, fără intenții serioase.

Într-una din zile însă, Aimée îi telefonase o invitare precisă care suna așa: — Mama și cu mine suntem singure și te așteptăm la ceai. Am trimis autoul! Nory nu putuse refuza și sosise cu gura mare ca de obiceiu: — Uite dragă, cum seamănă Aimée fără pălărie, cu bunicu-su Eriste!

Lui Aimée îi plăcea să aibă strămoși; pretinsese Lenorei să caute fotografia acelui bunic, care trebuie să fi fost un om admirabil. Se stabilise astfel intimitate; Nory Baldovin totdeauna plăcuse Lenorei, depe timpul când venia la Prundeni la moșie să treacă vacanta cu Elena. Pe atunci Lenora era în apogeu și Aimée era o păpușă frumoasă și micuță.

Aimée la aceea întrevedere se arătase drăguță, iar Lenora nu se mulțumise până când Nory nu-i fixase ziua când mai vine s-o vadă.

Dela plecarea Hildei îi era în adevăr urât Lenorei și cum nici nu se sîmția tocmai bine, doria să aiblă pe cineva lângă ea; uneori îi era chiar teamă să nu fie cumva rău bolnavă și ar fi vroit să aibă cu cine se consulta. Pe Aimée o cruța și n-avea de confidentă decât pe Maria servitoarea. Pentru nimic în lume n-ar fi spus lui Walter ceva și se bucura că regimul camerelor separate ii îngăduie să ascundă. Îndată însă ce Nory o cerceta mai deaproape tăgăduia cași față de Hilda.

Nory însă nu se da lesne învinsă: — Ce ai, femee? Arăți azi depe altă lume!... Mai ieși la aer! Stai aci închisă! M-ași lipsi de palat!

La ai ei deacasă, când o întrebau, Nory spunea:

Lenora acum? Parcă e inbălsămată!... Cu bărbat doctor mare și nu se caută. Aimée aia ori e proastă, ori e secătură!

Uneori plictisită, Nory refuza invitațiile Lenorei.

— Să mai vadă de alta! După un timp fl telefona însă chiar D-rul Walter și atunci n-avea încotro.

Walter simpatiza pe Nory Baldovin pentru firea ei deschisă, pentru francheta brutală, pentru contrastui cu propriul lui caracter și cu al celor două femei din casa lui.

Lipsa lui de mlădiere, rezerva rigidă, cuvântul calculat, acele calități sau defecte ce-i erau proprii, făceau pe Walter să găsească mulțumiri complimentare în libertatea de idei, de gesturi, de cuvânt a feministei. Nory era ca un „Hali’4 cu geamuri larg deschise, în a cărui lumină trecea oricine și chiar el Walter, fără stânjenire. A putea sta nestânjenit în plină lumină, era ceva mereu de mare preț pentru D-rul Walter.

Nory ii strângea mâna ferm, îl chema „Doctore mare” cu ton de convingere și de familiaritate, despre Sanatoriu zicea cu tărie: — Bravo!, și despre palat: Halal! fără nici un plan dinapoia gândului, căci credea pe fiecare liber să-și facă viata așa cum înțelege și în adevăr socotia Sanatoriul ca pe o operă mare.

Apoi Nory era inteligentă, calitate pe care Walter o prețuia cu deosebire de oarece era calitatea pe care el însuși o pusese în slujba binelui și a răului și de care era mândru ca de o avere pe care o putea opune celorlalte averi. Nory mai era și rudă — credea și el —, fixa deci odată mai mult pe Walter în noua lui existență, dincoace de perdeaua trasă, a unui trecut prescris, înlocuia și pe Hilda, deci suplinia lipsurile, ce nu trebuiau subliniate, ale lui Aimée.

Cași Hilda, Nory se slujia acum de Walter ca să sperie pe Lenora. cu. diferență numai de procedare: — Dacă nu-i spui că ți-e rău, îi spui eu îndată! Ler nora jura ca a doua zi va spune și la ziua viitoare asigura pe Nory că s-a restabilit complect.

Nory dealtfel nu venia prea des. După o pauză cam lungă, având de vizitat un bolnav recomandat de ea Sanatoriului, trecuse pe la Lenora. Cunoscută de personal, circula oarecum în voie pe coridoare; la ușa camerii Lenorei, întâlnise pe Maria care ieșia cu un teanc de rufe ghemuite. Nory se trăsese înapoi: duhneau!

— Ce e asta?

— Am premenit pe Conița! Nu e așa bine azil răspunse Maria cu ezitare, privind bănuitor pe Nory.

Culcată cu fața în jos pe un maldăr de perne ghemuite subt pântece, Lenora gemea și se crispa ca un holeric. Nu auzise pe Nory intrând; o simțise abia când îi pusese mâna pe frunte. Cercase sa se salte dar nu putuse.

— Ce ai?.. Ai crampe? anticipase Nory.

Da! Crampe mari! N-am mai avut până acum! avea o biată voce.

— Nu-i nimic! Un ciai, un thermofor și Davila! Ce face toanta de Maria de nu-ți dă ce-ți trebuie? ...Unde e Aimée?... Doctorul, știu că e la operație!

— Să nu cumva să-l chemi! gemuse Lenora.

Nory atribuise teama ei la respectul către ocupațiile ilustrului. — Biata Lenora arată cam speriată în noua ei căsătorie! gândise. Se apucase să îngrijească pe bolnavă; reușise să-i facă un culcuș confortabil pe sofa, căci Lenora se apăra de pat ca de moarte. O înconjurase cu sticle calde și o îndesase cu ciauri nu fără să bruftuie pe Maria care se uita la amândouă cu ochi holbați.

Lenora luase apărarea slujnicei: — Maria mă îngrijește bine!

Când venise rândul picăturilor, refuzase zicând că i-a trecut Se scuzase că poartă un capot de flanelă și ceruse o pyjama. Abia ajunsă acasă Nory își amintise de rufele duhnitoare: — Nu era bine femeia, și eu am îndesat-o cu călduri!

Peste vre-o zece zile Maria chemase la telefon pe Domnișoara Nory! invitând-o din partea Lenorei pentru după amiază negreșit.

Lenora cercuită cu vânătăi la ochi — care semănau eu doua pansele negre cu miez albastru, ședea pe divan culcată. Era coafată, fardată, dar cu buzele pârlite. În pyjama de satin negru brodat cu dhalii și cu blană de urs alb pe picioare, părea bine dispusă și reproșa lui Nory că n-a venit în ajun s-o felicite de ziua ei. Dealtfel ea singură ar fi uitat dar nu uitase mica ei Aimée: pyjamaua era darul fetei, ursul și un colier de perle, darul lui Walter. Nory admirase perlele, nu mari dar care totuși reprezintau o sumă destu! de frumoasă; văzuse însă un gât subțire pe care două dungi mari făceau colier. O isbise cu atât mai mult cu cât mai demult admira la Lenora o gușă albă și umflată.

Lenora povestise cum fusese sărbătorită: Pejan, care fusese singurul oaspe, trimisese un coș cu flori minunate, personalul sanatoriu! un lămâi înflorit care încânta pe Lenora ca o jucărie; seara jucase cărți în patru în biroul lui Walter, apoi Aimée manevrase un Master-Voice de acajou, ultim model, pe care Walter i-l lăsase tot ei în cameră.

- Sunt grozav de răsfățată! suspinase Lenora ca pe vremea lui Hallipa. Îi păruse rău că Nory a lipsit și o chemase să bea șampanie. Față de astfel de stare de spirit, Nory nu-i mai pusese nici o întrebare; cercetase numai despre Aimée, decisă să vorbiască de sănătate cu fată, care era de treabă altfel, dar tânără și amețită de noroc.

Nory băuse șampanie bucuros și învârtise cu Intermitență vre-o două ceasuri gramofonul, pentru a face Lenorei plăcere. Refuzase numai pe Caruso, spre decepția Lenorei care pronunța numele tenorului ca pe al unei catedrale. Nory motiva că: prea rage! Deși însăși cu clanță mare, avea auzul delicat. Pe Selma Kurz o admitea, — pentrucă nu mai auzise pe nimeni făcând astfel de gargare.

De șampanie, de liqueur, de mulțumire, Lenora prinsese ceva fața și probabil se încălzise svârlind ursul depe picioare. Nory care sta pe marginea aceluiași divan, la mișcarea Lenorei se trăsese fără voie înapoi, simțind că o taie peste față aceiași duhoare de deunăzi.

Zdruncinată depe loc, Lenora își mușcase buzele ca de un junghiu undeva înăuntru. Lăsase picioarele jos pe blana căzută, strânsese încordat genunchiu lângă genunchiu în faldul pantalonilor de satin negru. Cum Nory o fixa dela mijloc în jos, acolo unde era ascunsă buba, Lenora zisese cu o voce ce scârțâia de de durere reținută: — N-am vrut pantalonii pyjamalei să fie strâmți deși e moda.

La plecare Nory o felicitase, urându-i pentru la anul cadouri și mai frumoase: — Da să-mi faci și mie un cadou, cucoană Lenora! Lenora să arătase voioasă. — Uite ce e! Ești azi mai bine ca totdeauna, nostimă cu picățele, dai te doare undeva. Mie nu vrei să-mi spui, dar fă-mi plăcerea și spune boerului Walter, bărbățelul dumitale, și el o să te arate doctorului Walter, care are să te facă bine! și Nory râsese cu haz de spiritul ei ieftin.

— E drept că mă doare puțin înăuntru... da numai acum de o zi! Am să-i spui sigur Doctorului!

Lenora avea glasul cu care Nory își amintia că mințea pe vremuri. Deaceia la o nouă întrunire a Comitetului pentru orfani, Nory căutase pe Aimée și punându-i pe la spate mâna pe umăr o chemase pe nume. Aimée se întorsese să vadă cine a cutezat, dai luase o expresie agreabilă dând cu ochii de Nory.

Aimée! Mama ta are o infecție! Cum Dumnezeu n-ați băgat nimeni de seamă!, asvârlise Nory, apoi se depărtase ocupată aiurea, lăsând pe Aimée roșie de surprindere, de grijă și ofensă. Cuvântul ,.infecție" despre Lenora o jicnise. — Ce originală, gândise despre Nory, în sens nefavorabil. Plecase înainte de sfârșit, renunțând la ciaiul pe care trebuia să-l ia la fetele Persu. Pentru mama ei făcea orice sacrificiu! Avusese chiar o mică enervare. Dusese batista la ochii puțin umezi.

Acasă se repezise dela ușă spre Lenora, luând-o de gât, cu sughițuri mici în glasul de copil.

— „Ce ai Mâinile! Ce ai?“

Lenora surprinsă, speriată de propria ei stare, fără a ști cum și de unde vine alarma, avusese un junghiu mare, urmat de ceva ca o surpaie pe tampoanele de vată. Secată de durere se stăpânise totuși și mângâiase pe mica ei Aimée, pe frumoasa ei Aimée, pe care o adora și de care era adorată.

Lucrul rămăsese la atât, de oarece în aceiași seara era la Walterii mare dineu urmat de muzică. Lenora negreșit fusese cruțată. Aimée ocupată, abia avusese timp să spună lui Walter din treacăt: — Mama nu e așa bine, nu vine la masă. Nu era un caz excepțional și Walter nu se neliniștise. Mai gravă fusese problema unui tacâm rămas gol în ultimul moment. Aimée era foarte indispusă și se simțise o mică stânjenire înaintea aperitivului, — un vermouth cu savoare maladivă.

Eticheta obicinuită a meselor din casa Walter în seara aceia păruse mai monotonă. Aimée așezată lângă Amedeu An es țin era enervată de răsuflarea lui sforăitoare, probabil pricinuită de ceva polipi, avea impresia că acel sgomot predomină masa, deaceia dase ordin ca primul număr muzical al serei, un duo de negri, să cânte în timp ce se serveau fructele.

Fusese o diversiune, totul se destinsese. Walter încordai și el, desfăcuse cuta dintre sprincene, o dungă tăiată fin și oblic ca un accent grav în pielea netedă. Era micul semn, gravat acolo de bisturiul conștiinței; un semn de care un amor de femee s-ar fi putut agăța cu obstinare, dacă Doctorul Walter ar fi fost menit să cunoască amorul sufletesc al unei femei. Acea linie, asemeni tatuajului unei dfre chineze, o observase Hilda Gert. Efigia perfectă a Doctorului Walter ar fi fost monotonă dacă n-ar fi avut acel mic semn, bizar ca o dorință faustiană.

Înviorat de exordul exotic, concertul de după dineu, decursese bine. Se aplaudase, se comentase și se făcuse cerc în jurul artiștilor. Aimée își regăsise calmul și Walter satisfacția. Nory fusese printre invitații de după dineu; avusese tactul să nu spună nimic în timpul serei; abia la plecare în vestibul întrebase pe Walter: — Și Lenora?

- Bine! răspunsese mecanic Walter, pecând își amintia cu un fel de grijă că Lenora a lipsit indispusă.

— Mie nu-mi miroase a bine! adăogase Nory, dând fuga pe scara de marmoră după Doamna Caramfil care o lua cu mașina ei.

La aceea replică Walter rămăsese de bronz ca purtătorul de lampadar din Hali. Apoi sângele urcat la cap, păruse a-i da pumni și palme, împins de conștiința pe care cuvântul lui Nory o brutalizase.

Circula acum în el cu o repeziciune de invazie, evidența unei boale mai grave. Auzul fără greș al lui Walter izolase cuvântul „miroase dintre celelalte ca pe o diagnoză și ca pe un blam. Pumnul stâng pe care îl ținea închis ii tremura de enervare. O mare nerăbdare îl cuprindea făcută din curiozitate și alarmă; sîmția parcă vitesa unei armii de microbi care-i luase înainte. Era totuși prea târziu pentru a deștepta pe Lenora din somn. Walter nu era un impulsiv. N-ar fi sguduit fără de vre-un folos real ușa bolnavei, numai pentru a o inculpa sau a se disculpa pe sine. Walter dormise, ca de obiceiu, un somn scurt dar destul de liniștit. Conștiința lui care în totdeauna era

Fim activă, parcă exercitată la odihna reglementată a somnului.

A doua zi dimineață nu mai avusese timp a-și relua desbaterile conștiinței. Când se pregătea tocmai a surprinde pe Lenora în izul matinal al boalei, Pejan bătuse la ușă și cu un aer grav ceruse să-i comunice ceva urgent: — În ajun seara, la timpul prânzului Doamna Walter il chemase discret și grabnic. Lui Walter numele îi sunase străin și ciudat în acel moment. — Ori, Doamna Walter, după examenul ce-i făcuse avea — aproape fără îndoială — un adaenom uterin care cerea o intervenție imediată. Spera să nu fie tardivă, dar negreșit era întârziată.

Ceva ca o undă depărtată de ură pentru femeia care-i ascunsese răul, străbătuse pe Walter; apoi imediat o altă undă de milă pentru femeia care din sfială și cochetărie tăinuise astfel de suferință. Walter își scuturase repede impresiile, dase la o parte tot ce nu se făcuse din vreme și la vreme, își așezase conștiința ca acul ceasornicului la ora și minutul de atunci; deacolo înainte începea datoria, pe care era decis s-o îndeplinească riguros. Nu alergase spre nevastă-sa; trecuse cu Pejan în birou și-i pusese toate întrebările, îi ceruse toate amănuntele. II însărcinase apoi să pregătească o cameră pentru Lenora în Sanatoriu și tot ce era cerut de operația iminentă.

Înainte de a se duce la Lenora făcuse și ancheta celor două femei care o serveau: fata din casă și Maria care ea făcea parte dintre infirmiere. Maria fusese concediată: o complezanță și o ignoranță îngăduite unei servitoare obicinuite, nu puteau fi și unei infirmiere.

Întrevederea cu Lenora decursese destul de bine. Walter o cruțase de reproșuri și nu insistase i-o examineze din nou, ceeace ar fi turburat-O. Știa ca Pejan nu s-a putut înșela, că peste câte-va ore examenii! lui Corvin hirurgul avea s-o obosească și ce-i drept sîmția o aprehensiune a se ocupa el însuși de ea medical.

În fața acelei biete femei ce-l privia cu ochi sfâșiați de frică, Walter simțise nevoia peoparte să-i cruțe adevărul, pedealtă s-o convingă de necesitatea operației, ceeace numai el putea obține.

— Dacă te operezi imediat, ești vindecată! îi spusese ferm și blând. Lenora tremurând ca de friguri bâiguise consimțimântul. Spaima de cuțit luptă cu dorința vindecărei, predominate de autoritatea lui Walter. Fusese o criză jalnică de nervi, bietul trup cutreerat de curenții zădărnici ai emoției, pecând cuibarul fatal își dura în adâncimi opera harnică.

Prevenită de servitoare Aimée fusese cea care făcuse scena mare de reproșuri. Conștiința ei trecuse lesne vina întreagă asupra victimei. — IngratăL.. Răutăcioasă!... Să nu spună! Să ascundă de ea!...

Excesele nu prindeau bine pe Aimée. Gestul suna strident, plictisind pe D-rul Pejan. Deși linia suavă era alterată, Walter nu observase; intervenise numai în surdină pentru liniște. Aimée încetase ca prin farmec.

Fusese o suspensie așa de subită, că D-rul Walter simțise iarăși aceea emoție prin surprindere, al cărei traumatism i-l da Aimée. Walter stăruise ca Aimée să se retragă. Nu erau lucruri făcute pentru privirea ei.

Aimée nu știa de ce fel de boală e vorba, dar se speriase de cuvântul „operație”. Împotriva stăruință lui Walter se așezase lângă patul bolnavei cașicum nimeni și nimic n-ar mai fi putut-o depărta. Era o statornicire pe zece minute.

A doua zi la deșteptare Aimée era limpezită. Nu alergase la Lenora, își zisese că deatunci încolo avea destul timp și prilej să stea lângă ea. Calcula ce anume turburare de program aducea operația Lenorei. Erau amânări de dineuri fără mare însemnătate și pe care le ceda fără regret pentru mama ei. Gravitatea boalei n-o aprecia necunoscând-o, totuși se îndreptase către biroul lui Walter dintr-o nevoie de a ști.

Walter nu dormise de fel și din vreme sculat, sta de câteva ore la birou, asaltat de gânduri iscate de boala Lenorei. Ipotezele toate provocate de aceea împrejurare cât și toate consecințele acelor ipoteze duceau în gândul lui un duel aprig, își încrucișau fierul când agresiv și fățiș, când dosnic, pieziș. Cu fruntea crispată de ascuțișul unor aticipări turburătoare, Walter tresărise când intrase Aimée cașicum ar fi apărut acolo fantoma conștiința lui.

Se sculase și merse grăbit spre ușă, nu ca o întâmpinare ci parcă doritor s-o îndepărteze. Aimée care nu-și purtase încă închipuirea atâta de departe ca el și nu-și da seama clar de situație, neștiind ce atitudine să ia în fața turburării lui Walter, alesese pe aceea de a se simți intimidată și murmurase oarecum sfios: — Ești ocupat?

Acuzat de impolitetă Walter se crezuse dator să-i dovedească contrariul și apucând-o de mâini cu un elan neobicinuit o condusese lângă birou. Coca-Aimée nedumerită se lăsase așezată pe scaunul lui, pecând el ținându-i încă mâinile prelungia acum cu voință acel gest spontan. Erau împrejurări excepționale care îngăduiau dezordinea acelui moment. Aimée având aerul a nu băga de seamă, se întreba ce înseamnă aceea expansiune. Walter n-o preocupase prea mult timpul din urmă, interesele și Ic credea destul de bine așezate; n-ar fi vrut totuși să piardă o ocazie așa de bună. Era însă surprinsă nepregătit, ceeace o lăsa fără inițiativă, în schimb îi înlesnia un aer de naivitate firesc și oportun.

Intrarea fetei hotărîse soarta duelului de gânduri, pe care boala Lenorei i le provocase.

Pornită în chinuri ale conștiinței, chestiunea „succesiunei“ se rezolvase aproape fără precugetare: D-rul Walter se descoperise pe sine în chiar momentul acțiunei, deaceia era foarte turburat și Aimée îi sîmția cu satisfacție pulsul agitat, dar și cu necazul că nu știe ce are de făcut.

Walter ar fi dorit ca de rândul ăsta să fie mai puțin inocentă; era prilej unic de a se face între ei doi im pact; un pact pentru care trebuia tocmai atmosfera confuză deacum, dar trebuia și complicitate.

Odată pactul făcut în emoțiia propice a momentului, lucrurile ar fi urmat mai lesne cursul lor. Obstacolul inițiativei astfel înlăturat, drumul nepermis ar fi fost descurcat.

— Aimée! zisese Walter, cu glas aproape străin. Nu știu dacă-ți dai seama! Pierdem pe Lenora!

— A!, Aimée dase un țipăt mic cașicum ar fi înțepat-o o albină. Deși vestea era neașteptată, își consumase emoția în ajun și preocupată de scena dintre ea și Walter, cuvintele nu-și aveatf" înțelesul lor deplin.

Walter nu se asculta decât pe el, astfel că nota ascuțită dar falșă a exclamării nu-l isbise.

— O pierdem!, urmase, cașicum nu vrea să scape firul așa de greu prins. Făcuse apoi o pauză în care înoda ochiul de plasă în care trebuia să apuce pe Aimée.

— O pierdem!... Dar nu vei fi singură!... Vei rămâne aici pentru totdeauna dacă vei vroi... Așa cum, vei vroi!...

— A!, repetase Aimée cașicum ar fi stat pe un ac. Înțelegea că Walter profita de boala Lenorei și era plictisită fiindcă nu-și găsia atitudinea. Walter nu băga de seamă; vedea ca prin ceață; în creer i se făptuia cu violență cutezanța acelui proiect. Față de lupta lui eu sine, — victorioasă, capitularea lui Aimée era secundară.

Aimée se sculase zicând numai: — Îți mulțumesc, în lipsă de inspirație, dar bine inspirată. Rezultatul acela care sosia nepreparat de ea, nu-l putea destul aprecia. Cât despre boala gravă a Lenorei nu știa dacă nu e un pretext de care se slujește Walter.

Își trăsese mâinile din ale lui, cu un scâncet ușor de durere care era sincer, — ceeace Walter strângea așa de tare nu erau mâinile ei moi, ci vroința lui puternică care trebuia strunită.

— Pe când? întrebase Aimée.

Walter buimăcit nu știa ce vrCia să spună.

Pe când operația? repetase cu un tremolo. În glas.

Walter își revenise: — Mai stai un moment, zisese cu ton normal. Îi explicase că Lenora va fi preparată cât mai iute și apoi operată. Operație care va reuși fără a o vindeca. Cancerul se va reforma și o soluție fatală nu va putea fi înlăturată, — după un timp mai lung sau mai scurt. Nu se putea exact prevede ce prelungire vor da îngrijirile, nici ce surprinderi putea aduce boala... Cum putuse avea imprudența să ascundă atâta timpi

Aimée acum desluși a mai bine: Cancer! Primejdie! Impresia ei se concentra într-un fel de necaz pe Walter. Se uita lung la el cu ochii ei limpezi. Privire fără de expresie căreia îi puteai da deopotrivă sensul unei întrebări, unui reproș, unei curiozități sau pe care o puteai lăsa fără interpretare, numai cu enigma stânjenitoare à ochilor limpezi.

— Ea singură e vinovată! hotărîse Walter fără a se putea justifica cu argumente ce-ar fi fost scabroase pentru urechile lui Aimée. El se supuse pasiv rolului de soț; Lenora după voia ei limitase acel rol, totodată Lenora stânjenită, Lenora bolnavă, se ferise de Walter era exact. Exactă asemeni pasivitatea lui. Vina era a amândoura sau a niciunuia.

Rău! localizat aparținea însă numai bolnavei, care-l ascunsese cu șiretenie și încăpătinare: din pudoare, din ignoranță, din cochetărie, din rușine pentru acea anume infirmitate, de care se credea dezonorată. Din fosta ei șiretenie îi rămăsese atât cât să nu trădeze secretul discalificării ei de femee.

Mama dumitale! zisese Walter, înlocuind titlul de soție cu cellalt, ca pentru un divorț prematur sau postum: — Mama dumitale, poartă răspunderea nenorocirii... până la un punct... de oarece chiar îngrijită din timp, vindecarea era poate exclusă! S-ar fi câștigat numai timp!...

— Maria știa! adăogase Aimée cu rancună, căutând un vinovat.

— Ce putem cere și ce putem face Măriei! glasul lui Walter era scăzut dar aspru.

Mama e singură? — Aimée căuta o ieșire.

Va trece chiar acum în Sanatoriu, o poți pregăti!

Liberată, Aimée se dusese la Lenora care nu își luase în serios atât boala cât rolul de bolnavă. Ceruse așternuturi dantelate și cutiuțile umpleau patul încărcat ca un trofeu. Văzând pe Aimée se bucurase; nu-i făcuse nici o întrebare care s-o pună în încurcătură. Vorbise de camera ce va ocupa, — cea mai frumoasă; de serbările ce vor fi amânate din cauza ei; de voiajul la Viena pentru raze mai târziu, amintindu-și numele magazinelor unde târguise altădată. Chiar numele lui Hallipa, nemai pronunțat atâta timp, revenise cu aceiași indiferență ca cel al fumisorilor.

Auzind numele tatălui ei, Aimée se întrebase de cumva protocolul cerea să fie anunțat. Socotise mai prudent să nu amestece pe nimeni dinafară în destinete palatului Walter, mai ales, așa cum ele sg anunțau.

Lenora părea acum că adormise, doborâtă de osteneala boalei, îndelung ascunsă, sîmția nevoia patului. Din când în când deschidea ochii, din nevoia de a se supraveghia.

— Sunt aici, Mamile!

Mulțumită, Lenora adormia iarăși. Aimée se uita la ea cu grijă și cu frică. Numele boalei și gândul operației îi dau acum o teroare ce se substituia altor sentimente. Traiul cuteza să aducă turburări proiectelor ei. Se liniștia amintindu-și scena de adinioarea cu Walter. Cât ei-a de emoționat!... Și cu ce grabă profitase de prilej! Nu mai fusese necesară nici o manoperă!... Atâta facilitate aproape o decepționa... Dacă n-ar fi fost curiozitatea pentru Lică, n-ar mai fi avut acum nimic de lucru!... Cât de mult îi da de lucru acum mama ei!...

Gânduri care se succedau fără logică aparentă și fără convingere absolută.

Cum Lenora se uita la ea printre gene, vroise s-o întrebe iar de Lică ca de ceva urgent, dar bolnavă închisese iarăși ochii. Dealtfel nici n-ar fi aflat lucru mare. Surprinsă de întrebările fetei nu reuși a să-și adune amintirile asupra unui timp cu totul părăsit. Pentru a fi fetei pe plac, cerca să-și reabiliteze sentimentele frățești dar sărăcia inteligenței o înpodmolia.

Aimée nu putuse obține decât episodul incomplecț al pasiunei prințesei Ada, în versiune poetizată și amănuntul interesant că Lică îi era frate Lenorei numai de mamă.

— Numai de mamă! își zicea Aimée, reducând bucuros la neant rudenia pe care totodată o menținea prin obsesia. — E fratele mamei! Ce amuzant!

Pasiunea Adei pentru Lică o interesa. Imaginația ei nu se opria la nimic realistic în acel amor: pasiune, voluptate, toate erau din porțelan și din emaliuri. Afară totuși de vocea și vorbele lui Lică care o făceau să dea din umeri, cu o ușoară părăsire de sine, cu o mică deplasare a pozei, cu o alterare a liniei perfecte.

Se auzise o bătaie ușoară la ușă; intrase infirmiera șef. Lenora se săltase cu ochii speriați, care întâlnise o targă ultim model. Aimée își astupase cu mâna pe buze o exclamare. Pejan apăruse cordial: — Nici o oboseală în vederea operației! Atâția pași câți cruțați azi, îi câștigați după! Domnul Doctor așteaptă să vă instaleze el singur! Peurmă rămâneți musafiră mea!

Pejan avusese totdeauna către Lenora un ton de respect galant care-i câștigase simpatia. La început urmărise chiar un mic gând galant și nerespectuos, pe urmă o cultivase în vederea păpușei Aimée; renunțase apoi la amândouă aspirațiile și rămăsese numai cu simpatia pentru femeea care „și-a greșit domiciliu”, zicea el la început și acum pentru bolnavă „fără părinți”, cum o caracteriza. Lenora avea încredere instinctivă în el.

— Eu nu pot vedea! îmi face rău, șoptise Aimée și se strecurase în camera de toaletă. Uri minut două cât stase acolo, îi bătuse inima tare. Când sgomotuf ușor al convoiului păruse a se fi depărtat, deschisese ușa dar o închisese brusc la loc.

Penumbra perdelelor și patul gol o impresionase. Fugise apoi în camera ei și pentru a nu sê simți singură, luase telefonul. Glasul mat al lui Walter o liniștise: — Atât timp cât Walter veghia!... Ideia că boala slujia bine pe Walter îi adusese un surâs echivoc. Trecuse brusc la gândul că poate Walter dorise aceea boală, apoi mai departe la cel paradoxal că a provocat-o. Se întorsese la reproșul moderat că n-a observat-o la timp. Sunase iar cu o ardoare imperioasă: — Ce face mama? cașicum ar fi vorbit dela depărtâri. Walter ecou bun insistase să fie calmă, să n-aibă nici o grijă. Aimée se complăcuse în alarma ei: — Te rog! Te rog!... Tot ce se poate... Voiu fi rezonabilă! suspinase ca depe un alt continent.

— Nici o grijă! repetase Walter. Dialog absurd și consecuent totodată. Walter vrea să păstreze pe Aimée neatinsă, iar egoismul ei caută în el un ajutor zelos. Era felul lor de a se împerëchia.

Niciunul nu se gândise să prevină pe Elena. Înlăturau tăcit martorii supărători. Dealtfel Elena și mama ei aveau raporturi și sentimente împuținate.

CAP. Iv5.

În Elveția nu se cunoștea nimic din dramele fățișe unele, ascunse altele, care agitau pe cei din casa Walter. Elena n-avea legătură cu nimeni deacolo și nimeni nu se gândise s-o pună la curent. Preocupată de propriile desbateri conjugale, uitase aproape pe Lenora și Aimée. Nu putea fi acuzată. Mama ei n-o iubise niciodată și acum în urmă chiar, nu manifestase nici o dorință de apropiere. Elena nici ea n-o iubia. Își făcuse însă totdeauna datoria și ar fi făcut-o încă, dacă i s-ar fi cerut. Poate totuși că în momentele de acum s-ar fi dezinteresat și de acea datorie, atât era de turburată. Unui apel însă mai grav, nu i-ar fi putut rezista.

N-o chemase însă nimeni și nu se gândia de fel într-acolo. Drăgănescu și Marcian erau cele două poluri exclusive ale interesului ei.

Domol și surâzător Marcian intrase în camera luminoasă care slujia Elenei de birou și de salonaș. În picioare în fața mesei de scris ținând o foaie de hârtie în mână, Elena deși preocupată ii simțise pre zența și întorsese spre el o față descompusă, cercând totuși un surâs. Marcian înțelesese că se petrecea ceva neobicinuit; deși sensibil, aparențele lui însă nu trădau emoțiile interioare, păstra mereu înfățișarea cam placidă pe care o popularizase numeroase fotografii.

Înaintase tot cu pasul lui lat dar cu o strânsoare în gât care-i întârziase întrebarea; se uita cu grijă la Elena care avea o mișcare nervoasă a buzei ce o împiedica parcă de a vorbi, îi întinsese în tăcere foița ghemuită a unei scrisori. Plicul rămas pe birou arăta după timbre că scrisoarea venia țară. Marcian citise, recitise, lăsase foaia pe masă și se așezase pe fotoliu cașicum ceeace aflase Par fi obosit.

— Așa dar trebuie să plecil zisese după un timp.

Elena lăsase să-i curgă două trei lăcrămi, apoi trăsese un scaun alături de Marcian, n luase mâna și începuse a discuta împrejurarea care le schimba planurile. Scrisoarea era dela bătrâna Tana și în adevăr neașteptată. Atât stilul cât și caligrafia erau mărturie că bătrâna scrisese chiar cu mâna ei și neajutată; dacă o cunoșteai puteai lesne închipui câtă osteneală și câtă stânjenire o costa acea scrisoare. Cu bunul ei simț Tana niciodată nu încetase a se socoti inferioară Elenei, dar atitudinea ei modestă, rămânea respectabilă prin vârstă și demnitate. Elena o stima. Era lucru dela sine înțeles că niciodată Tana n-ar fi cutezat să se amestece cu ceva în căsnicia fratelui ei, trebuise deci o mare desperare pentru a o hotărî să scrie cele câteva fraze încâlcite de sfială și mâhnire. Bătrâna care avea judecata cași cuvântul simple dar lucide, reușise acum să fie obscură și cu atât mai îngrijorătoare.

Începea prin a cere iertare Elenei: — Ea era de vină că se svonise acele prostii despre fata Lenorei (cum chema ea pe Mika-Lé). Apoi, anunța pe Elena „cât mai era vreme” că starea bietului ei frate era rea la suflet și la trup. Doctorul spusese la fel, dar ei încă mai mult îi spunea inima. Aștepta dela Elena bunătatea și dreptatea ei de totdeauna.

Elena și Marcian reconstituiră înțelesul celor privitoare la Mika-Lé. Era vorba de un reportaj al prințesei Ada, căruia Elena nu-i dase nici o importanța. O nemulțumise numai că Drăgănescu primise iar în casă, pe M.ika-Lé pe care ea o depărtase, nemulțumire pe care o adăogase cu satisfacție la celelalte motive ce avea pentru divorț. Se agățase de prezența lui Mika-Lé în Lascăr Catargiu, ca de un bun pretext. Deunăzi, când era decisă a pleca în țară pentru a începe formalitățile divorțului, anunțase pe Drăgănescu că va descinde deadreptul la moșie, fără alte explicații. Călătoria ei având de scop unic despărțirea, devotamentul lui Drăgănescu ar fi fost plictisitor, pe când o greșeală a lui de cuviință către ea, slujia bine. Nici un altfel de resentiment sau de suspiciune n-o incomodase.

Bătrâna Tana însă și Drăgănescu își închipuise pesemne că în cele scrise de Elena, intra vre-o vexație conjugală; aveau amândoi încă iluzia că Drăgănescu mai ocupă vre-un loc în sentimentele ei.

În primul moment Elena avusese pornirea să se indigneze pe Tana, socotind scrisoarea ei ca o cercare de împăciuire; își amintise însă repede că bătrâna cumnată avea tot atâtea sbârcituri câte răbdări și că era cinstită la suflet și la vorbă. Numai o primejdie reală o putuse hotărî să trimită atât de departe un astfel de apel. Aci chiar sta marea însemnătate a acelei vești turburătoare.

Elena trecuse ușor asupra celor privitoare la starea morală a lui Drăgănescu, cruzime firească a sentimentelor ei deacum. Dacă desbaterile sufletești ale lui Drăgânescu n-o interesau cellalt capitol, — al sănătății - îi creea îndatoriri.

Din îndeplinirea datoriei Elena își făcuse un precept de viață, care venia acum în conflict cu idealul ei nou de fericire. Până la sosirea lui Marcian se frământase nehotărîtă, așteptând poate ca Marcian să găsească un argument care să le vie în favoare; când el constatase necesitatea plecării, simțise o decepție dar și o liniște, o împăcare cu sine.

Nu se îndoia că sfătuind-o să plece în împrejurarea deacum, Marcian făcea un sacrificiu. Avea încredere în sentimentele lui. Fără șovăire în dragoste cași în muzică Marcian da în adevăr o impresie prielnică de siguranță; un finit perfect al sunetului de suflet cași de vioară. Toate substraturile la el erau limpezite de armonie. Ca artist, poseda formula unei arte deplin stăpânite, ca om era o ecuație simplă. Sobru prin temperament și precept, singuratec prin gust și calcul, nu era nici excentric, nici capricios. Suprafața plană a caracterului îngăduia aterisări fără accidente. Elena pentru a doua oară își încredința mândria în mâini bune, acum însă deodată cu iubirea.

Marcian sta pe fotoliu așa de amărît, că Elena se ostenia să-l încurajeze; alăiuri de acel aliat sigur, tot atât de mâhnit cași ea, se sîmția mai îmbărbătată. Un elan de admirație pentru virtuțile prietenului, ii da o ușoară exaltare care-o făcea să privească împrejurările vitrige cu mai puțină descurajare. La mâhnirea ei se adăoga un soiu de bucurie; săria peste timp și obstacole pentru a se gândi la ceiace avea să fie „după”. Acel „după” nu era de fel lămurit, dar aspira spre el cu pasiune; nu se gândia precis că viitorul era condiționat de însănătoșirea sau de moartea lui Drăgănescu, sîmția numai nerăbdarea de a atinge un termen. Graba ei scurtă timpul și distanțele; era cuprinsă de o frenezie neobicinuită care precipita fapta destinului prin obsesie șl exaltare.

— Totul avea să fie numai provizoriu. Amândoi consimțiră să satisfacă apelul Tanei, mai mult nu ii se putea cere! În loc să plece pentru a îngriji de divorț. pleca pentru a îngriji sănătatea bărbatului ei; era un sacrificiu care o scutia de orice alte obligații! Marcian era acum cel oropsit, cel părăsit, era firesc deci ca toată mila ei să fie pentru dânsul. Își făcea datoria, era destul!

Marcian judeca lucrurile mâi calm și mai îngrijorat. Prevedea o despărțire lungă pricinuită de o boală fără termen, boala de inimă.

Elena va fi confiscată și divorțul suspendat; ifavea nici o îndoială cu privire la statornicia hotărîrii ei de a divorța dar obstacolele dinafară se agravau. Doria însănătoșirea lui Drăgănescu pentru liberarea Elenei, iar ipoteza morții lui nu și-o punea înainte ca fiind prea satisfăcătoare. Închipuia acea posibilitate cu fatalism, fără cruzime. Drăgănescu nu-i păruse până aatunci un obstacol serios; respectase căsătoria Elenei fără’ a o crede servitute; i se părea firesc și nu făcea melodramă din desfacerea unui contract, obstacolele însă în viață cași în muzică ii dau o impresie dublă: îi erau asupritoare și trebuiau învinse.

Deocamdată era deprimat și nu-și regăsia timbrul normal al vocei, deaceia tăcea; Elena în schimb, vorbia cu o animație nefirească. Buna lor înțelegere micșora pentru ea fatalitățile și fericirea deși cu gust amar, punea în relief conștiința de a se iubi deodată cu conștiința obstacolului.

Comentând scrisoarea Tanei, la un moment Elena râsese chiar la ideia trudei ce va fi pus biata bătrână ca să scrie. După acel moment copilăros trecuse la severitate, dezaprobând consultarea medicală a lui Walter. — Întotdeauna Drăgănescu făcea greșeli. În ce privia pe Mika-Lé, nici vorbă, că nu va mai găsi acolo pc acea nesocotită. Totuși, prefera să meargă la țară, Afară dacă boala... Dar ce boală? Tana omisesc tocmai principalul. ...O boală de inimă! Acele indispoziții ale lui Drăgănescu?... Dar anume ce boală?... Boalele de inimă apăreau Elenei, mai ales foarte lungi.

— Am să stau atât cât va fi strictă nevoie, iar dacă se prelungește, atunci faci așa ca să vii tu?

— Desigurașa! răspunsese Marcian preocupat.

Amândoi doriau tot ce-i putea apropia, dar viitorul părea umbrit și îndoelnic.

Un concert la Bâte scurtase cu trei zile timpul ce aveau a mai sta împreună. Deși chemarea Tanei nu avea un caracter precis de urgență, plecarea Elenei nu putea fi prea mult întârziată. Odată decizia luată li se părea la amândoi că totul se va rezolva mai lesne dacă pleacă mai curând. În orice caz puteau fi informați mai exact asupra stării de lucruri. Elena avea să-și înceapă deîndată preparativele iar după întoarcerea lui Marcian dela Bâte va pleca. Desbătuse dacă apartamentul din Geneva trebuia liberat; găsise că e preferabil să-l păstreze.

Elena condusese acasă pe Marcian și-l ajutase să-și facă micul bagaj. Maman Baudin nu mai avea rol. Emoția lor se manifesta acum printr-o mare tandreță. Elena dorise să-l conducă la gară și pe parcurs se ocupase numai de amănuntele concertului, lăsând deoparte celelalte griji. Marcian răspundea printr-o strângere de mână, cu gândul dus mai departe ca împrejurările imediate.

Abia după ce trenul plecase, Elena își amintise că n-au stabilit nimic cu privire la copil. N-avea parcă răbdare să aștepte până se întoarce. — Ce face cu băiatul? II ia sau îl lasă? Cum oare cerea datoria? Ce așteptau cei deacolo?

Altădată cu inițiativa proprie, sta acum în dilemă, așteptând soluția dela Marcian. Greșia crezând că Drăgănescu are vre-o pretenție cu privire la copil. Obsesia lui era unilaterală și o privia exclusiv. Desigur însă că prezența copilului i-ar fi garantat mai mult pe a ei. Ea făcea însă socoteală că pentru copil ar fi fost mai bine să rămână pe Ioc. Boala nu putea fi chiar așa de gravă încât să ceară prezența copilului! Un copil așa de mic! Nu se opria să cerceteze deslușit în ce ar fi putut sta gravitatea și ce cauze puteau cere ca băețelul să fie acolo. Dorința ei intimă era să lase copilul la Geneva pentru a avea un motiv puternic de a se reîntoarce. ...Dacă totuși era mai firesc să-l ia! Plecarea ei ar fi fost astfel mai definitivă. Un vid i se făcea în trup, ca pe puntea unui vas la pornire. Ce oare avea să decidă Marcian.

Începuse a se prepara de plecare dar avea în ea mereu o frenezie asemuitor cu aceea a unei nunți, pe care ar fi melancolizat-o plecarea unuia din soți pentru a aduce de peste un râu preotul. Incidentul deacum scotea în evidență legătura ei cu Marcian în chip mai deosebit; până atunci ii părea c-a fost o taină a lor între străini, acum fără nici o schimbare către alții, avea impresia unui fel de strigare publică care o umplea de sgomotul și de rușinea fericirii.

Către cei care silnic o reluau £imția un refuz sufletesc violent și un gust violent al vinovăției către cei care ar fi vrut s-o acuze. Erau stări exaltate care contrastau cu gesturile ordonate ale împachetării. Chiar feluritele demersuri, cumpărăturile Ie făcea cu același ciudat avânt nepotrivit cu împrejurarea. Toată mișcarea ei lua forma unei fericiri dureroase sau a unei dureri încântătoare. Dela concertul din muzică de Bach, nu mai avusese astfel de stare.

Uneori se trezia din aceea beție cu un fel de superstiție.

— Sa nu fie cumva „cântecul lebedei”! Să nu fie a rău! A rău pentru ea și Marcian, firește.

Vizita la copil pusese pedală acelui brio absurd. Vorbise cu Directorul și cu superioară de lipsa ei probabilă și făcuse recomandările necesare unei absențe. Băețelul docil de obiceiu, începuse neașteptat a plânge — un plâns închis, temător, de copil care se silește a fi cuminte, un plâns jalnic și sfiicios care-l făcea urât și mișcător.

Elenei i se făcuse milă; căuta acum motive de a-l lua. — Poate cei deacolo aveau chiar pretenția! Poate tatăl lui era grav bolnav! Cașicum era vorba de lucruri poruncitoare dar de oameni străini. Febra ei scădea; totul îi părea obositor și anevoios; o greutate îi trăgea gândurile la pământ.

Dela șapte dimineața în ziua întoarcerei, așteptase pe Marcian care în adevăr sosise la ora ceea dar temându-se a nu fi prea matinal, nu venise la ea decât la zece. Elena îl primise ursuz ca pe cineva care a întârziat. Ar fi vrut să-l întrebe îndată despre copil dar nu-i veniau cuvintele. Își închipuia că va zice poate că trebuie să-l ia și asta o agasa. Declarase că are migrenă și vrea să dejuneze undeva în oraș.

Marcian constata cu drag și mâhnire cât de mult o turbură despărțirea lor. Turburarea ei altera și calmul lui și îi răscolea simțirile. II îngreuna o voluptate pe care nu vrea s-o recunoască.

Propusese să dejuneze la o grădină din marginea orașului: lacul, munții, decorul vechiu, le provoca o admirație proaspătă. Elena care încă se plângea de migrenă mâncase puțin și tăcuse mult, cu un fel de îndârjire care era și plăcere și tristeță amoroasă. Mai dan avea o bucurie în simțiri, care-l punea în încurcătură și pe care o agrava tăcerea Elenei. După ce lăsase un timp ca frumusețea peisajului, clevetirea onestă a chelneriții despre o kermessă, să umple vidul primejdios, Marcian pornise povestirea concertului dela Bâte. Elena tresărise ca cineva deșteptat din somn și plină de remușcare ceruse amănunte. Marcian cuibărit în fotoliul de trestie își savura beatitudinea. „Braubier“ sau emoția îi roșiau puțin fața de obiceiu sarbădă și dau ceva lumini turburi ochilor cu albăstrimi de obiceiu clare.

Pela patru Elena propusese o plimbare pe jos până la portul de vapoare și o vizită la copil. Marcian găsise pretexte pentru a se veseli copilărește. Cu băețelul se înțelegea de minune. Dimpotrivă de câteori avea în față copilul debil, Elena nu-și putea ascunde decepția; l-ar fi vrut mai robust și mai vioi; marea prietenie a lui Marcian cu micul Ghighi corecta însă vina inocentă a copilului. Când erau toți trei laolaltă, rolul Elenei era mai plăcut; privia pe cei doi cum se joacă înfocat; uitau aproape prezența ei și-și amintiau amândoi de ea cu același aer de șiretenie și de vinovăție că au lăsat-o singură. Prestigiul copilului astfel creștea.

Pe bancheta depe puntea vaporașului Elena și Marcian stase aromiți de aceeași lâncezime. Abia la câțiva metri de poarta Institutului, Elena întrebase brusc pe Marcian:

— Ce fac cu copilul?

— (Rămâne! strigase Marcian așa de vioi că un ecou de undeva reprodusese ultima silabă.

Cu brațele subțiri încărcate de mingi și de cercuri după o goană cu Ami Vie prin parcul pensionului, băețelul declarase autoritar Elenei din proprie inițiativă: — Tu te duci la papa de Bucarest. Eu rămân aci cu Ami Vie! Elena se uitase la amândoi cu mirare, crezuse în vre-o conivență; cei doi însă erau iar prinși într-o passa de box. Subt formă de joacă, Anii Vie căuta a împuternici mușchii firavi ai mititelului, urcându-i acțiunile față de Elena, iar ei dându-i iluzia unei maternități fără umilire.

Cele câteva zile din urmă, Elena și Marcian părură a fi resemnați la noua stare de lucruri. Nu mai discutau asupra împrejurării, Drăgănescu era acum acoperit de argumentul boalei și resentimentul lor se îmbunase în fața acelei forțe majore. Se abțineau de a-l mai disprețui și acuza. În reacția lor nouă era poate o nădejde nouă.

— Bietul om! gândia Marcian cu o compătimire iezuită. Ceva molcom îi învăluia pe amândoi; tristețea părea aromită, îmbălsămată ca subt înțepătura unor calmante. Erau prelucrați în adâncuri de tandreță și nervii până atunci dureroși erau amorțiți.

Se vedeau la toate orele și se plimbau mult, inodați de mână sau prinși de talie prin aleele bulevardelor mărginașe, ca doi amanți sau logodnici oarecari. Tăceau mult de oarece nu mai aveau un program al prezentului, iar viitorul rămânea suspendat. Tăceau și din acea lene blajină care-i cuprinsese laolaltă, făcându-Ie prin asemănare de sensații un trup parcă unic. Sîmțiau fără a-și fi spus-o, fără a o fi gândit chiar, că înaintea plecării își vor reînoi bucuria posesiei

noaptea unică dela Zürich.

Singura activitate fusese o scrisoare a Elenei către Drăgănescu prin care-și anunța ziua sosirii. Îi spunea că vine să-l îngrijească aflând că e serios bolnav, că nu ia copilul pentru a nu-l obosi cu călătoria, că dorește să stea la Prundeni. Adăoga că poate se vor reîntoarce curând împreună în Elveția, unde climatul și repaosul îi putea ajuta însănătoșirea.

Marcian care peste umăr citia pe măsură ce ea scria se roșise de mulțumire și surprindere la ideia bună a venirii în Elveția, care putea scurtă mult desdesparțirea. Cum nu Ie venise mai demult în minte, depe când se trudiau în nedumerire asupra devenirilor și putințelor? Faptul că Elena va locui la Prundeni, părea o delicateță către el.

În preziua plecării Marcian venise dela opt dimineața și rămăsese acolo toată ziua. Dejunase amândoi improvizat, printre ^geamantane.

— Diseară mergem unde-va în oraș! propusese Elena. Aleseră împreună o grădină-Varieteu. Spectacolul deși frivol, în atmosfera Genevei, lua aere tot oneste. Ei asistau totodată amuzați și neatenți.

Pentru Marcian un cuplet libertin sau un nud femenin erau aspecte auditive și vizuale fără alte reacții. Spectacolul acela excitant nici nu stimula, nici nu frustra cu nimic sentimentul lui pentru Elena. Alături de el, ea sta fără grijă. Când Marcian la un refren mai bătăios râdea în hohot, Elena îl privea surâzând și când aplauda voios vre-o fetișcană mai talentată, Elena aplauda și ea discret. Avea în el ceva salubru care se respira prielnic cași aerul Elveției. Pela unsprezece, Marcian începuse a da semne de nerăbdare scoțând din cinci în cinci minute ceasul printr-un gest instinctiv. Elena consulta și ea des programul încă lung. Amorul circula în ei după legi simple și acceptate.

— Să mergem î zisese Marcian când un cuc ieșise dintre frunzele de lemn ale unei pendule elvețiene pentru a bate douăsprezece. Pe trotuar amândoi au avut un moment de ezitare, apoi amândoi deodată chemară o brijâ ce trecea goală.

— La tine! spusese “Elena.

- Așa dar la el! gândise cu graba cu care se asimilează bucuria.

16

Walter luase parte activă la instalarea Lenorei. Mecanismul perfect al Sanatoriului, subt ochii stăpânului îi dase toată măsura. Trebuise un cancer și o operație iminentă pentru ca Lenora să fie alături de Walter „stăpâna”. O stăpână sperioasă, încă mai nimicită de parada ceia îngrijorătoare. Walter în neputința de a-i fi dat până atunci un loc în interesul lui, acum o compensa. Mai inofensivă încă decât înainte, i se puteau fără riscuri proclama drepturile de soție. Până atunci ceeace făcea pe Lenora inofensivă era înghețul pe care i-l da vecinătatea lui Walter; fără de acel baraj al lui, poate că firea ei s-ar fi vădit totuși. Acum însă zidul rece și lustruit al indiferenții lui Walter era înlocuit de boală, numai avea nevoie să se apere, se sîmția liber, destins, și își oferia solicitudinea de medic-soț.

Odată însă instalarea terminată, personalul se trăsese deoparte și Walter se găsise izolat la o distanță oarecare de patul Lenorei, iarăși fără atitudine către ea. Devenia din nou amenințătoare, cerându-i alte îndatoriri decât ale medicului. Walter se apropiase de pat, luase mâna bolnavei și-i spusese:

Acum ai să te simți mult mai bine!

Lenora neștiind ce să zică și să facă, închisese ochii cașicum ar fi dorit să doarmă. Walter ușurat, lăsase delicat mâna jos din a lui.

Își amintise deodată că Aimée lipsește, că a plecat bi usc deacolo, atunci anume când el printre celelalte dispoziții luate, decisese că Aimée va dormi acolo în Sanatoriu în camera alături de cea a Lenorei.

Măsura ii păruse firească și necesară; acum abia își zicea că Aimée putuse fi jicnită. Trebuia s-o fi lăsat să decidă singură; el n-avea dreptul să dispună de ea, fie chiar în aceea împrejurare.

Walter simțise iar nemulțumirea de sine, sentiment ce-i era intolerabil și pe care Aimée știa să-l provoace adesea: jenă, plăcere a expiației, nevoie de a «e absolvi. Desbătea acum în nesiguranță oare ce avea de făcut față de supărarea fetei. Spusese cu ton aspru doctorandului și infirmierei: — Eu sunt aici! ca o amenințare a oricărei indiscipline cum și ca un gest suprem de protecție conjugală, apoi urcase spre biroul lui de sus care îi era refugiul în orice împrejurări. În birou se plimbase cu pași regulați dealungul aceleiași poteci ruginii a covorului. Era un mers totodată asurzit și nichelat, cașicum tălpi metalice pierzându-și sunetul ar fi păstrat însă sonoritate. Se oprise apoi brusc, parvenit probabil la statornicirea soluției pe care astfel o urmărise.

Sta acum rezemat cu cotul de acel bahut Empire, sarcofagiu masiv încrustat de bronzuri și de sidefuri, una din bucățile cele mai însemnate ale colecției. Ridicase capul și întâlnise cu privirea portretul Salemei. Salema priveghia; prezența ei acolo ii era prielnică; avea impresia că-l poate ajuta să rezolve conflictul dintre el și Aimée. Acelei nedumeriri subtile a lui, în viață Salema i-ar fi adus fie o ignorare grosolană, fi o indulgență iscusită. Walter își mușca ușor buza de jos, ceeace da gurei desenul unei dungi bizar unduiate. — Nu! El n-avea cădere să intervină în sentimentele fetei către Lenora! Cele două, se iubiau pe un plan unde el era „străinul”. El n-avea rolul ide a lua măsuri părintești față de Aimée. Fata, pe bun drept se ofensase de amestecul lui în ceva așa de intim. Îi da acum dreptate cu o complezanță care o scotea față de el din rosturile familiale și chiar de aceea se acuza așa de bucuros. Drumul prieteniei lor îi părea întrerupt de micul incident enervant. Acordul lor bun din ajun se mâcina și ar fi vrut să-l consolideze. Îi va cere scuze. Imagina glacială și perfectă a fetei părea a luneca departe în fundul pupilei lui fosforescente. În punctele aurii ale ochilor doi licurici se aprindeau și se stingeau din inconștient pe ecranul conștiinței, ca două lanterne oarbe.

Se așezase la birou. Lenora avea deci un adaenom utérin înaintat cu aderențe, mai curând ori mai târziu funest.

Cu un creion trăsese pe o hârtie o bară fermă apoi un semn grafic oblic, care reproduceau ideia aproape pasionată a morții unei soții. — Lenoras Tod! pe sunete solemne cași Azes Tot. Punctase cu creionul cercuri mici perfect egale, cifre precise a socotelii fără greș asupra sfârșitului femeii deacolo din salonul 8, căruia i se luase tăbliță pentru a-l diferenția de celelalte camere; un punct și o linie fixase apoi soluția implacabilă. Aproape cenușii acum, ochii lui Walter aveau un poleiu de ghețar cețos.

Dincolo de acest traseu care ducea la moartea Lenorei, nu formulase nimic; nu depășise cu nici un gând evenimentul fatal.

Se auzise o bătaie timidă la ușă și chipul blajin al dactilografei apăruse: — D-ra Aimée întreba dacă i se poate aduce în camera de jos telefonul.

Walter o concediase fără de răspuns, cu un semn liniștitor al mâinei. Era un lux al lui acela de a nu avea cu femeile ce-l împresurau nici un fel de conivente galante. Nu se bagateliza. În atmosfera lui boreală putea astfel răsbate mai pur prin filonul de otravă și subt ghețari, zigzagul scânteii reci ale pasiunii, tăia drumuri, netede de hartă.

Un telefon alături de bolnavă nu era permis, totuși era vorba de Aimée și de mama ei. Nu va refuza. Coborîse iarăși la Lenora și găsise pe Aimée așezată pe un scaun, cu o carte în mână lângă patul bolnavei. Părea enigmatică.

Aimée în primul moment fusese furioasă că e obligată a-și părăsi camera și plânsese; pe măsură însă ce disperarea ei egoistă îmbrățișa cuibul de lux de care trebuia să se despartă i se desvolta ideia că interiorul prețios era strâns legat de voința lui Walter. Același plâns își deviase atunci mobilul și Aimée suspinase: — Maniile! Drept consecință a confundării egoismului cu sentimentele filiale, decisese că se va strămuta, devotându-se.

Când însă coborîse lângă Lenora elanul se încetinise. Somnul curmat de gemete al Lenorei o impresiona, îi fusese frig în aerul curat al camerii cu temperatura grăduită strict, iar în apropierea patului îi păruse a simți un halo impur răspândit de trupul canceros. Îi era silă și frică; trăsese totuși un scaun și sta acolo ca în drum.

Când intrase Walter, Aimée se sculase grăbit și luându-l deoparte cercetase despre boală și operație. — Era un cancer înaintat, totuși de natura cea mai mai lesne de operat...

Tonul grav, impresionase pe Aimée și umpluse cu apă limpede de lacrâmi, ochii ei largi. Nimic nu cursese însă pedelături. Înduioșarea estetică încântase pe Walter.

— N-ai nevoie să dormi aici. În primul moment crezusem... Fata protestase: — Nu! Nu va pleca de lângă mama ei... Walter insistase: — Era chiar mâi bine pentru bolnavă care nu trebuia să aibă nici un fel de emoție.

— Cancerul era contagios? întrebase neașteptat Aimée. Cum Walter rămăsese perplex, Aimée se corectase.

— Ereditar?, vroise să zică și cuvântul, schițase parcă drama acelei frumuseți intacte, pândite de o tragică moștenire.

— Ce idee!. Ce idee! Walter o mustrase aproape tandru, schițând un gest protector, împotriva unui dușman imaginar.

Subt forma amânării depe o zi pe alta, dela un ceas la altul, Aimée rămăsese deci încă în camera ei. Asista la consulturile medicale, era mereu ce-i drept în preajma Lenorei, își rezervase însă toate cursele în oraș. După amiază îmbrăca un tailleur simplu și pleca să caute consolare la fetele Persu sau să previe pe Nory Baldovin. Uneori fetele Persu o luau cu ele în treacăt la Club, sau intrau numai pentru un minut la vreun comitet.

Aimée pretutindeni vorbia de supărările ei filiale. Grație ei Lenora se bucura de o reclamă deosebită. Cancerul ei utérin devenise un eveniment monden. Sanatoriul Walter fusese nevoit să deschidă un registru de înscrieri și o rubrică de informații și limuzinele descriau în fața peronului curbe nenumărate. În camera ei ce da spre parc, Lenora era la adăpost de acel sgomot și se lăsa acum în voia boalei și a unei frici dezordonate. Lașitatea ei deslănțuită complica răul și Walter se văzuse nevoit să intervină. Totodată sever și generos, ii poruncise să se cumințească și îi promisese să o vindece. Trebuia să fie foarte liniștită în vederea apropiată a operației: un mic raclaj în urma căruia se va simți bine.

Asprimea și minciuna laolaltă își făcuse efectul și Lenora se domolise; numai din când în când din rădăcinile adânci ale trupului se ridică în ea iarăși spaima și rebeliunea. Avea acum un facies ca de absint, de o frumusețe specială pe care-l admira D-rul Pejan, care o îngrijia cu mult zel, atât pentru patron pe care-l judeca dar pe care-l stima, cât și anume pentru ea, pentru femeea rătăcită acolo, care-i păruse totdeauna ridicolă și mișcătoare. Acel facies pe Aimée o speria; clipia cu teamă și se uita împrejur căutând ajutor. Bucuroasă că nu e singură surâdea aproape grațios lui Pejan. Uneori când Aimée arăta ceva simplicitate și bun simț, Pejan își zicea că fără de vanitatea ei nesuferită, ar fi putut fi o fată bună. De obiceiu însă o desghioca de învelitoarea ei frumoasă, contemplând sâmburele prodigios al egoismului apoi o învăluia la loc cu îngrijire în formele ei armonioase, tratând-o cu un amestec bine dozat de respect și de ironie. Când Aimée rămânea singură cu Lenora, atitudinea ei avea ceva brusc și constrâns; respingea brațele ci i le întindea Lenora cu alintare, mustrând pe mama ei că face mișcări nepermise. Lenora se întrista; din regiuni obscure i se urca o intuiție sinistră asupra boalei; se întorcea spre perete, strângând pe lângă ea plapoma ca pe un giulgiu și închidea ochii privind în întunericul pleoapelor ceva spăimântător. Se sîmția descalificată față de Walter, de Pejan, de toți bărbații depe lume, pentru că nu mal era intactă ca femee.

Deîndată ce Lenora adormia sau părea adormită Aimée pleca în oraș. Dintre cursele ce avea de făcut, una singură avea mereu insucces: aceea la casa Drăgănescu. Aimée se enerva; găsia că defecțiunea era de neiertat. Pe când ei se sbuciumau, Elena și bărbătul ei nici nu binevoiau a fi puși la curent. — Fiecare ar fi vrut bucuros să se plimbe în străinătate în duo muzical, dar erau pe lume și alte datorii.

Aimée era bucuroasă să macine puțin din statuia mândră a Elenei, dar nu se grăbia de fel a o anunța.

După mai multe demersuri zadarnice, se hotărîse să cheme la telefon; răspunsese feciorul că Domnul lipsia. Aimée ar fi putut lăsa un răspuns, tăcuse însă, vroind să vadă până când acea fortăreață îi va rămâne închisă. Norg Baldovin lipsia în provincie; pe Doctorița Rim nu se putea pune mâna. Nu te puteai bizui pc nimeni dinafară. Palatul Walter apărea iarăși fetei ca o citadelă prielnică; atât numai că acum se juca în interiorul ei tragedia vieții și a morții. O scutura un fior; rămânea atunci în camera ei cea frumoasă și se odihnea — Lenora trebuia să trăiască! Aimée își repeta dezideratul cașicum n-ar fi fost cel mai firesc cu putință. Foșnetul îndemânatec al cameristei în juiul ei o mulțumia. — Familia Walter în palatul Walter! Lenora, Walter și ea! Atât! Ei trei! Ceașca de porțelan de China o încălzia mai mult ca ciaiul fierbinte; luxul circula în ea ca o sevă. — Lenora trebuia să trăiască! Se încăpățina într-o voință pe care nimeni nu i-o disputa. A doua zi era sa fie operată: — Lenora va scăpa! O știa totuși dinainte.

Când Aimée în dimineața aceia pela zece coborâse în Sanatoriu, totul era liniștit. Îi ieșise înainte Walter cu un aer tainic. Operația s-a făcut în condiții bune! Apoi grăbit se dusese spre patul Lenoreî și o desinierdase pe mâini și pe păr, ridicând peste piept cuvertura lunecată. Foarte palidă Lenora nu se deșteptase încă. Cum Aimée consternată nu spunea nimic, Walter o luase de umăr și o trăsese deoparte. Aimée se supusese; avea un singur și același gând: — Casa și familia Walter!

— Uite ce sunt eu de Dărere — spusese Walter. Ar fi bine ca pentru zilele ce rămân până la resta-i biiire, să vie la noi Domnișoara Hilda. Bolnavă noastră o iubește mult.

„Walter totdeauna evita să dea Lenorei în fața lui Aimée un nume definit. Înainte era: „mama dumita!e“, acum: „bolnavă noastră”.

— Numai să vrea să vie! răspunsese Aimée, căreia propunerea i se părea avantagioasă.

— Va vroi! D-ra Hilda se sperie mai lesne de petreceri decât de suferință.

Remarca lui Walter displăcuse fetei. Alesese din ea cuvântul suTerință. Avusese o destindere nervoasă care adusese lăcrămile. Ochii albaștri se acoperise cu o pânză subțire care acum însă lunecase pe obrazul de porțelan. Batista fină acoperise rictusul mic al gurei; glasul avea o disperare sinceră: — Am fost la cumnatul meu... Nu e vizibil! Sora mea lipsește și nici ini-i știu adresa... Nory Baldovin nu dă nici un semn... Sunt singură!... Starea mamei e rea și mi se ascunde!... Nu vreau pe nimeni! N-am nevoie de nimeni!....

— Dar nu e de fel așa! Lenora e acum mai bine de o sută de ori ca înainte!... Nu ești singură! Mă ai pe mine! Walter sublinia unul câte unul cuvintele, emoționat de acel strigăt orfan al fetei.

Aimée se calmase ca printr-un resort. La nesfârșita repetire a gândului: „Casa și familia Walter!” Walter dase acum un răspuns.

Partea a patra

17

Hilda primise dela Aimée o scrisoare prin care o punea la curent cu boala și operația Lenorei; fără altă aluzie, Aimée făcând socoteala serviciilor ce-i putea face Hilda și incomodității ce-i putea aduce ei personal, decisese să n-o cheme.

Venise însă drept răspuns o scrisoare prin care Hilda da curs sentimentelor ei bunej anunțând totodată că va veni lângă scumpa ei amică în momentele de supărare, ea care fusese invitată lor fericită, în timpuri de bucurie. În nemțește frazele se lungiau lirice și oarecât bombastice. Impresionată de nenorocirea ce se abătuse asupra prietenilor, Hilda uitase atmosfera cam neplăcută care încheiase petrecerea ei la Walter ii.

Bunele intenții ale Hildei erau prea evidente pentru ca Aimée să poată obiecta ceva. Se mulțumise să gândească ca „diese arme Hilda’ avea un stil cam exaltat.

Pc Hilda o primise la gară de rândul acesta Domnul Intendent și D-ra Secretară. Aimée fusese mulțumită că se poate dispensa, de oarece amiciția ei pentru Hilda era mereu mai micșorată, nemțoicuța Trecând pe un plan lateral și inferior al preocupărilor ei.

Hilda, care-și închipuise că va cădea acolo în plină dramă familială, fusese descumpănită de aspectul normal al lucrurilor. Lipsa de efuziune a lui Aimée către ea, o pusese totuși pe socoteala mâhnirii: — Sunt atâtea feluri de a reacționa la supărare.

Odată venită Aimée profitase de prezența Hildei pentru a-și ușura sarcina pe lângă Lenora care deocamdată era salvată; cât despre pericolul prevăzut pentru viitor îi părea acum ceva depărtat și poate chiar exagerat. Își zicea uneori că acel pericol putuse fi numai un pretext pentru Walter de a se declara.

Din neglijența lui Aimée și din neprevederea celorlalți, camera Hildei nu fusese din timp pregătită, de aci o mică indecizie asupra instalării ei. Hilda declarase că ar dori să fie cât mai aproape de Doamna Lenora de oarece a venit anume pentru dânsa. Aimée îi cedase deci locul ei în camera de lângă bolnavă, loc pe care nu-l ocupase nici un moment efectiv. Prin acel aranjament fetele se vedeau destul de rar și mai niciodată singure.

Înafară de Aimée, toți ceilalți arătase Hildei multă recunoștință pentru venirea ei. — Îți mulțumesc kleine Freundin! ii spusese la sosire Walter și urmase a o trata prietenește. Lenora firește o primise cu lăcrămi de emoție și bucurie. Pejan își arătase mulțumirea prin glume: — Acum am cu cine să mă cert! Personalul se învoia admirabil cu nemțoicuța. Uneori Aimée aga-- sată de acele demonstrații, cerea fără de rost ,,liniște“ pentru bolnavă. Circula atunci un vânt rece. Mai adesea însă Aimée arăta destulă bună dispoziție. Era mulțumită de însănătoșirea Lenorei, asupra căreia îi convenia să anticipeze. Sentimentele triste și grave cași stofele de culori închise, n-o prindeau. Dezorientată față de necazuri suportase iau boala Lenorei. Acum când boala era înlăturată, având pentru viitor în orice caz asigurările lui Walter, Aimée redevenise păpușa grațioasă de altădată.

Păstrase totuși obiceiuri mai matinale, era punctuală la ora dejunului Lenorei și aproape zilnic punctuală la ora patru, luând mai din vreme ciaiul, cu Hilda, Walter și Pejan, pentru a putea după aceia lipsi până seara, când asista la culcarea bolnavei. Lenora era fericită de atențiile fetei ei scumpe. Ceilalți deasemeni n-aveau a se plânge de ea. Regimul bunelor sentimente la ore fixe, convenia lui Aimée. Devotamentul ei ocupa cel mult trei patru ore din zi, restul timpului îi aparținea.

Cum pentru moment nu se puteau primi vizite, Aimée ieșia mult. Șoferul staționa mereu în așteptarea ei în fața peronului mare, acum nefrecuentat.

În rochiță de ziuă — negreșit elegantă, subt haina de kasha cu guler simplu de lutru cu pălăriuță neagră discretă, Aimée cobora cu precauțiune scara pustie de marmoră, cașicum vroia încă la acea distanță să respecte liniștea bolnavei. Împingea cu o sforțare ușa masivă a cărei cheie o luase la ea și cu o privire împrejur dintr-o impresie obscură de mister, alerga spre Buickul, discret în eleganță cași ea. Urmau felurite curse însemnate pe agenda și complectate zilnic aproape, cu o stație mai lungă sau mai scurtă la fetele Persu. Se sîmția acolo mai bine ca oriunde: Minette era atentă și inofensivă și amiciția admirativă dar rezervată a Corei, o măgulia din ce în ce mai mult. Omagiul acelei pretențioase estete îi părea mai de preț chiar, ca al lui Walter. Cu toată afecțiunea ce-i arăta, Cora nu-și lua privilegiul de familiaritate obicinuite între prietene, ci persevera într-un fel de cochetărie amicală. Aimée auzise adesea preceptul Coi ei: — Nu se pot complecta în frumusețea lor decât două ființe de același fel! dar nu se alarmase de el, căci nimic în atitudinea Corei nu îngăduia alai mă.

Inocent acceptată, prietenia ei era prielnică lui Aimée pe care avansurile bărbaților o ofensau în gustul ei de acurateță, insinuările și complimentele lor dându-i impresia a-i deflora rochia sau a-i mânji porțelanul. Deși ea însăși rece, Aimée poate că totuși ar fi dorit pe Cora mai drăgăstoasă. Totdeuna alături de ea, fumând o havană opiată, Cora spunea lui Aimée cu glas limpede și calm că ea e singurul ei idol. Aimée se sîmția stânjenită și ar fi preferat mici gingășii ca ale Hildei, pe care totodată le disprețuia. — Cette pauvre Hilda! se exprima Aimée în fața Coi ei, din grija ca nu cumva să fie îndoială asupra preferințelor ei. Teama neîntemeiată, căci Cora nu cunoștea competiție și Hilda îi era perfect indiferentă.

Singurul semn mai vizibil ai amiciției Corei Persu era dorința de a se găsi cât mai mult cu Aimée. Dela o cursă în oraș făcută împreună, trecuse la deprinderea de a le face pe toate ;deia coincidența unei vizite luau acum înțelegere pentru toate vizitele. Aimée nu accepta încă nici o invitație la petreceri, dar împieună cu Cora se ducea la unele reuniuni intime de Comitete a Societăților de Binefacere, dela care întruniri tineretul se abținea în genere. Cele două fete strânsese astfel raporturile cu persoane mature și importante. În camerele de locuit și în ținută de casă, acele doamne pierdeau din prestigiul lor; conversația se nivela, fetele se sîmțiau mai austere și doamnele patroane mai frivole; se vorbia de treburi dai- și de cancanuri. Doamna Caliga avea totdeauna băuturi excelente. Cora aprecia un liqueur sec autentic și Aimée bea bucuroasă două păhăruțe de malaga. D-na Caliga mărturisia că găsește în alcool un mare auxiliar activității ei neobosite. Împreună cu secretarul, un tânăr licențiat în drept foarte agreabil, stau în patru plăcut și intim, după plecarea celorlalți. Aimée nu eia de felul ei „flirt” și Cora era Cora, atmosfera nu era deci turburată, cei patru deacolo formau cași două perechi și Doamna Caliga aprecia mereu mai mult pe cele două prietene, chiar dacă despre prietenia lor avea de făcut vre-un comentariu.

Uneori cele două se duceau și la Clubul Sport, dar numai la orele când nu era lume multă. Erau acolo zece cincisprezece clubiști care cercau pași noi de dans sau imitau numere dela Music-Hall „â s-y méprendre”. Cora și Aimée stau deoparte. Când uneori tonul per hecerii era mai ridicat, Cora părea interesată de impiesiilc lui Aimée. S-ar fi zis că așteaptă să se producă un fenomen a cărui întârziere o desamăgia. Cum Aimée rămânea impasibilă dar își exprima mirarea pentru acele „nebunii” Cora propunea să plece și făcându-și drum printre „nebuni” ducea după ea pe Aimée docilă.

Întoarsă acasă Aimée se urca deadreptul în camera ci și recapitula întrebuințarea zilei totdeauna rezumată în tovărășia Corei. Prietenia Corei îi devenia tot mai necesară deși o preocupa uneori obstacolul întâlnit în caracterul amicei. Era îngrijorată că nu mulțumește îndestul pe Cora, fără urma vre-unui gând echivoc.

Lenora mergea repede spre bine. Dimineața la pansament și seara la culcare era încă bolnavă fricoasă și capricioasă, restul timpului mereu mai înviorată părea a renaște.

Sta acum câteva ore pe chaise-longue și aștepta cu nerăbdare permisia de a face primii pași. Grație tonicelor avea o mină bună și tenul îi era mai frumos ca oiicând. Își regăsise cochetăria. Walter se arăta acum soțul perfect al unei soții incurabil bolnave. Prezența aproape permanentă a lui Walter și cordialitatea lui nouă, redase oarecât Lenorei aplombul. Numai era fată de bărbatul ci atâta de încremenită și adesea la glumele lui Pejan, râdea cu râsul ei pe care Nory Baldovin îl chema „sexual”. Avea chiar o stare de nelimpezire, un gând latent, un tors în gâtlej, o nădejde sensuală, care-i strălucia în ochii verzi de pisică cu pleoape îngreunate de arsenicul tonicelor, mutilată cum era acum, imboldul ei devenia tragic, sau numai ironic.

Tratamentul era din ce în ce mai abreviat și progresele mai accentuate. Coaferul și manucura fusese admiși. Lenora se găndia acum la rochii. Printr-o manevră șireată ruga pe Aimée să treacă pe la casele de modă în fata lui Walter, știind că fata astfel n-o va putea refuza, iar de consimțimântul lui Walter fiind asigurată. Conspirase cu Hilda să se tundă pentru a face surpriză lui Walter și lui Aimée. Walter se arătase încântat, dar Aimée se supărase până la lacrămi.

— Dece te-ai masacrat așa Maniile, fără să mă întrebi! Nu mai ești Mamile a mea!

Nemulțumirea fetei se descărcase asupra Hildei; când rămăsese singure îi spusese tăios:

— Nu ți se pare că-ți depășești atribuțiile?

Era felul în care o putea mai mult jicni. Hilda rămăsese rău dispusă câte-va zile; glumele lui Pejan nu reușiau s-o înveselească; Lenora o îmbulzia zadarnic cu întrebările și Walter se arăta îngrijorat.

Treptat Hilda se înseninase, ceeace fusese subliniat de Pejan cu: — Așa da! Ești iar drăguță! Aimée cu glas melodios opinase că poate Hildei îi era dor de logodnic. Hilda protestase — Nu era logodită.

Pejan a doua zi o întrebase:

— Ce e cu logodna D-ra Hilda?

Hilda îi explicase că Aimée probabil făcuse o glumă despre un văr al ei seminarist cu care părinții în copilărie o logodiau ,tot în glumă.

Aceeași întrebare i-o pusese apoi și Walter:

— Așa dar ești logodită „Ideine Freundin?”

Un „Nein“ — accentuat atrăsese atenția tuturor. Se vorbise atunci de Viena și Walter declarase că deîndată ce lucrul va fi posibil va duce pe Lenora la Viena pentru un tratament cu radiu.

— D-ra Hilda va putea rămâne cu amica ei sau pleca cu ei la verișor, așa cum va dori,glumise Walter.

Hilda se grăbise să spună că a venit anume pentru Doamna Walter, deci va pleca cu ei, odată până la Viena, unde cu regret îi vă părăsi, — dar nu pentru logodnic.

Lenora se bucurase de voiaj ca de o petrecere. Avea acum unele aere misterioase din faptul că pregătiri lui Aimée ceeace ea credea a fi o mare surpiiză. O vor lua cu ei. Credea că o călătorie cu Hilda și vizitarea Vienei și a pensionului, o vor încânta. Într-o zi nemaiavând răbdare, mărturisise lui Aimée proiectul: — rămânea consimțipântul lui Walter care...

Aimée o pironise cu privirea: — Sunt obosită! Deaceia nu pot și nu vreau să merg. Cât despre consim-

::!: (în.ântul lui Walter...

Lenora nu putuse pricepe dece intenția ei frumoasă fusese primită de Aimée cu iritare și dispreț.

În aceeași zi Aimée spusese lui Walter în fața celorlalți:

— Trebuie să rămână cineva aci cu casa și țin să mă sacrific eu!

Walter se roșise fără a spune un cuvânt. EI nu se gândise că Aimée ar dori să meargă. Evita de fapt pe Aimée decând avusese cu ea aceea explicație care angaja viitorul. Dela capitalul pe care i-l oferise, dobânzile Ie înturna asupre Lenorei.

Când timpul plecării sosise, Walter orânduise totul cu privire la Sanatoriu, factor responsabil rămânând D-rul Pejan. Cu privire la casă nu orânduise nimic, Aimée fiind stăpâna. Walter își recapitulase și tot ce mai putea avea de făcut la Viena ca aprovizionarea medicală. Dela căsătorie nu mai trecuse frontiera. I sc părea mult de atunci și socotise cu mirare că în realitate nu erau nici trei ani deplini. Numai trei ani și era ajuns la acel epilog funebru! Constatase luciul cu un fel de cruzime, cum privești opera acelui valoros căpcăun ce e Natura. Își făcea totodată socoteala că la Viena va avea el singur toată grija Lenorei și cH-și va face toată datoria. Hilda îi părăsia; era o pierdere regretabilă dar de neînlăturat. Nu puteau sechestra fata.

Lenora suportase bine drumul, încântată de fiece lucru în voiaj. Walter regăsise cu plăcere decorul familiar al călătorului pasionat ce fusese altădată. Despăițirea de Hilda se făcuse la o stație mică de bifurcare. Lenora era gata să facă o mică scena dar o oprise Walter ca fiind inoportun pentru sănătate. Arătase el o recunoștință mai expansivă decum îi era obiceiul, pentru a o compensa. Fata aceia era de treabă și în voiaj fusese chiar agreabilă, cașicum își regăsise personalitatea odată cu patria, sau poate era dintre femeile cărora le șade bine cu drumul.

Viena era unul din marile amoruri de tinerețe ale Doctorului Walter. Puțină lui sensibilitate fusese totdeauna rezervată locurilor și lucrurilor, nu oamenilor, își alcătuise un program ordonat al împărțirii timpului. Lenora era instalată într-un Sanatoriu pentru înlesnirea tratamentului dar în pauzele tratamentului circula în voie. La ore fixe deci Walter se ocupa de ea. Îi rămânea timp pentru vizitele la confrați, la felurite laboiatorii, la furnisori și chiar la anticari, unde proceda cu precauțiune ca unul care și-a făcut suma achi2ițiilor. Lenora nu se putea obosi și se plimba pietutindeni cu Autoul. El în schimb făcea curse lungi cu piciorul pe Ring sau la Prater, ca un simplu muritor fericit că e în concediu. În Prater. Walter se surpi insese fluierând. Își amintise zilele petrecute cândva demult acolo cu Salema și bancherul Efraim, care la Viena era Baronul Efraim.

Pe când Efraim urmăria Bursa, el avea cinstea să plimbe pe bancherița care avea o predilecție pentru Luna-Park. Timpul anulase mânia deatunci a tânărului Walter pus în solda și la capriciul femeii elefantiaze și lăsase intactă numai plăcerea studentului de a cunoaște frumosul oraș vienez. Walter fluiera acum un refren de vals, asemeni acelor finale de operetă în care cortină căzută a acoperit viziunea tenorului scund ce înlănțuie talia grasă a duegnei, lăsând numai melodia în surdină a viorilor.

În fiecare seară aproape, Walter conducea pe Lenora în vreunul din acele teatre a căror spectacol e sfârșit la ora zece. În pragul Sanatoriului o săruta pe frunte, — gest atunci inovat — apoi pleca la una dir. cafenelele mari unde rămânea până spre unu din noapte, înlocuind rar cafeneaua vieneză cu vre-un alt local mai dubios.

Din țară Walter primia buletine aproape zilnice dela Pejan și dela Administrator. Aimée trimisese o singură sciisoare cu tonalitate cam sarbădă, vorbind de misiunea ei acolo în țară și de petrecerea lor nevoită departe de cămin.

Rămasă singură, Aimée avea timpul întreg la disdispoziție. Se întorsese deci cu totul sprea viața dinafară Restabilirea Lenorei îi îngăduia să ia parte la petreceri; asistase chiar la o redută costumată a Sportivului, peste tot însoțită de Cora Persu.

Aimée era acum cași mutată în casa Persu. Ilustrul Persu era plecat la un congres în America șiD-na Persu mereu pe drumuri pentru agonisirea coșniței. Aimée avea desigur grijă să nu fie pricină de cheltueli pentru prietenele ei, aducea însă în dărnicia ei multă delicateță. Față de generozitatea prietenei, Cora avea atitudinea cuiva care nu bagă de seamă; Minette dinpotiivă arăta o recunoștință expansivă.

Când fetele rămâneau acasă, se puneau în discuție chestiile de familie și în deosebi neajunsurile pricinuite de amorul Minettei pentru acel escroc, acel Marcoff plin de toate vițiile, la care fără îndoială asocia pe biata Minette. Voința dârză a Corei nu putea nimic împotriva feminității depravate a celeilalte.

— Atunci să te ia de nevastă! poruncia cu glas vibrant Cora.

— Nu vrea să mă ia! se văieta Minette. o luptă cu atât mai dureroasă cu cât mariajul atât de dorit, era o unire degradatoare.

Alteori Minette declara că ea nu vrea să se mărite, pentrucă peurmă n-are s-o mai iubească.

— Trebuie!... Dacă nu, ți-l iau eu!

Cora evident nu vrea decât să amenințe. Aimée se îngiozia de situație, dar nu observa cinismul Corei. Dureroasă însă era robia aceia a simțurilor la fragila gospodină cu chip delicat și prematur veștejit, caie-i cerea lui Aimée ajutor.

Înafară de mondenități și de intimitatea amicală Cora era un prețios Cicerone intelectual pentru Aimée. O conducea la conferințe interesante trecându-i deagata opiniile ei. Cora iscodea încă și tot felul de plimbări noi și amuzante. Ieșiau adesea pe jos simplu îmbrăcate, ducând după ele dealungul vreunui bulevard sau pe străzi întortochiate vre-un domn matur și galant; urcau apoi brusc în vre-un taxi sau tramvai lăsând don Juanul perplex și furios. Aimée cu seriozitatea ei suavă și Cora cu gravitatea ei aroganță, nu ieșiau niciodată umilite din acele experiențe.

Nu repetau același număr; ar fi fost banal și compromițător. Mai interesant erau oamenii din popor: vreun bătrân libidinos cu haine sleioase în care cutezanța se aprindea corosivă și defăimată. Obsedat și excitat, stânjenit totodată cu un fel de ură, trăgându-și buzunarele rupte și basmaua de gât murdară și cu aceeași furie privind hainele luxoase ale fetelor, cașicum numai acele vestminte ar fi fost obstacolul, apoi copleșit și cu o indicibilă expresie de milogenie și servitute, fetele îl duceau în dâra parfumului lor ca pe un vânat duhnav, până unde la vre-o traversare încetineau și victima le venia aproape, încălzită. Aimée atunci se înfiora de desgust pecând Cora necruțătoare îl sfida.

— La o parte cerșetorule!

O serpentină electrică trecea prin bruta, pe care instincte ce n-au clasă socială, o făcuse un moment să niveleze distanțele. Era atunci o prăbușire dublă: bărbătească și socială, care delecta o secundă pe Cora. Lui Aimée un moment îi era încă frică, apoi amândouă râdeau.

În schimb haimanalele tinere răsbunau pe cele bătrâne. Fără să mărturisească, dar ghicită de amica ei, Aimée era oarecât impresionată când vre-un tânăr lucrător sau apaș, avea subt caschetă ochi frumoși, cămașă descheiată pe pieptul tânăr și mâneci suflecate pe brațe musculoase. Cora găsia și ea pe aceia mâi puțin ignobili ca pe restul bărbaților, erau însă experimentele care se arătau mai primejdioase. Odată asmuțiți, lupii tineri nu se lăsau lesne păcăliți, nici nu se intimidau ușor, ceeace da Corei lucru mai anevoios. Decisese că acele experimente trebuiau rezumate la un obiect definit și asupra căruia să existe o putere de coerciție. Alesese deci pe Paul șoferul, cu care știa că Aimée făcuse eseuri de cochetărie.

De vre-o câteva ori Paul Ie ieșise în cale și Cora decisese că Aimée va avea aerul că nu-l vede sau că nu-l recunoaște. Nedumerirea tipului, care nu știa dacă trebuie sau nu să se divulge, păruse Corei lucru savuros. Aimée nu înțelesese ce-a voit amica ei cu acel incognito. Într-o altă zi prin contrast, Cora spusese lui Aimée să-l strige pe nume și Paul surprins, frânase așa de brusc că autoul săltase. Fetele se urcase și se plimbase până la Băneasa fără alt semn de recunoaștere. Paul rămăsese cu banii în mână cu un aer stupid. La prima ocazie însă, fetele ii vorbise mult cu ton glumeț și familiar. Erau etapele uunui plan subtil, elaborat de Cora. Paul nu înțelegea dacă atitudinea lor era provocătoare sau firească, oscilând între cele două ipoteze, dar vădit prelucrat de ideia fixă.

Cum fetele într-una din plimbări nu-i dase indicație, Paul enervat întrebase: Unde?

Unde vrei! răspunse Aimée, stilată de Cora.

Fusese o cursă dezordonată pe Bulevarde până când Paul apucase prin mahalalele mărginașe, cotind mereu cu un fel de furie prin acele cartiere pe care Cora le găsia ,,interesante’4. Se înserase când autoul oprise brusc pe un fel de teren vag, care se înfunda în niște magazii vechi.

Abia după somații repetate și pipăind în poșetă revolverul mic ca o jucărie, Cora reușise să facă pe Paul să întoarcă spre casă, întoarcere care pentru Aimée fusese un calvar al fricei.

Ajunse, Cora concediase pe Paul fără de plată și cu amenințarea poliției. În camera fetelor, Aimée avusese un acces de lacră mi și Minette îi adusese apă zaharată. — N-a fost lesne! zisese Cora, ca un campion, crupă o victorie care a trecut foarte aproape de înfrângere, turnându-și un păhăruț de cognac.

— Și unde pui că nici nu era încărcat browningul! Deacum înainte, orice-ar zice Ticușor și oricât ar scânci Minette, îl încarc.

Ți-a fost frică? îngăimase Aimée care încă nu-și revenise.

— Mie frică? N-ai văzut c-am intervenit abia în ultimul moment!

Făcând acele escapade Aimée se credea tot ireproșabilă, socotind onoarea ca pe ceva material și având numai scrupulul făpturii ei de mătasă și de porțelan. Cora era amorală cu gravitate și convingere.

Ea dealtfel urmăria numai impresiile lui Aimée; o interesa mingia perversă astfel aruncată dela ea la acei bărbați și dela ei la Aimée: triunghiul acela subversiv al sensațiilor. Partenera însă se arăta insuficientă. Aimée după spaima cu Paul, reacționase, spunând Corei că-i e frică și e mai bine să renunje. Cora răspunse rece: — Negreșit!

Fusese între ele o nemulțumire. Aimée avusese impresia că deatunci Cora îi arată mai puțină admirație; ofensată nu venise câteva zile la casa Persu. După cele câteva zile revenise, nerăbdătoare să vadă care e starea de suflet a Corei. N-o găsise acasă și trebuise să asculte doleanțele de amor și de gospodărie ale Minettei. Plictisită de așteptare, cercetase unde e Cora. Cine știe! Așa e ea cu toane! râsese Minette. Deatunci întâlnise pe Cora tot cam grăbită, subt pretextul a felurite curse, asupra cărora nu-l da explicații. Aimée era dezamăgită. Profitase de acele viduri pentru a scrie misive lungi și tandre Lenorei pe care-și da seama abia acum că a neglijat-o. Cu aceeași ocazie împrospăta și admirația, — desigur neștirbită — a lui Walter.

În afară de efuziunile familiale, vroise a da și buletinul casei. Trebuia să-și ia în serios rolul de Custode, inspectând totul. Descoperise defectarea unui aparat în laboratoriu și un mic furt la provizia de lemne. Făcuse observații arogante care jicnise personalul.

Carcase a se amesteca și în domeniul medical, dar Pejan o înlăturase: — Nu te osteni Domnișoară! Vezi-ți de plimbări! Aci e răspunderea mea.

Îi păruse obraznic și decisese ca la întoarcerea lui Walter să se plângă. Întoarcerea o aștepta acum cu nerăbdare. Veștile primite dela Lenora vorbiau de târguielile făcute în vederea unei apropiate reveniri. — Walter e foarte drăguț! spunea Lenora. Calificativul deși nepotrivit era îndreptățit de supleța Doctorului Walter care-și însoția nevasta în magazine dându-și chiar și avizul. Erau fenomene pe care le producea în chip precis desexuarea Lenorei prin boală, și în chip vag și latent, perspectiva văduviei, cașicum Walter era recunoscător Lenorii că a venit oportun în existența lui pentru ca tot oportun să plece.

La întoarcerea dela Viena Lenora era de nerecunoscut: frumoasă, siluetată, vioaie, elegantă. Personalul nu-și creadea ochilor și Pejan își declarase amorul, cerând profesorului voie. Aimée se arata foarte voioasă. Lenora venise dealtfel încărcată de cadouri pentru toți și firește că Aimée fusese tratată princiar. Drept revanșă Coca-Aimée anunțase Lenorei o mulțime de serbări proiectate pentru întoarcerea ei. Fusese o nouă epocă de mondenități în casa Walter, la care Lenora luase parte activă: flirta, dânsa, era neobosită și avea mult succes. Fusese deajuns ca Aimée la curent cu dorința nouă a Lenorei, să spună unui dansator care se înclina în fața ei: — Invită pe mama! cu un ton de reproș, — pentru ca normalizarea Lenorei cu mediul să se facă. Doamnele recunoscură în ea o semenă și Lenora se încorporase acelui angrenaj, până atunci rămas străin de ea și care atâta timp o speriase, pentrucă nu știuse să observe că era vorba numai de ,,mode“ ale vorbirii și ținutei, că numai „rețetele4 îi erau neobicinuite dar că altfel era de a lor și erau de ai ei.

Lenora nu era de fel îngrijată acum de sănătatea ei; se credea vindecată. Avea .ideia naivă că nimic rău nu o poate amenința fiind soția lui Walter și având medicina la dispoziție. E drept că consemnul riguros respectat, făcuse să nu-i ajungă la auz cuvântul funest de cancer care i-ar fi risipit încrederea și iluziile. Îi plăcea deci să vorbiască de boala ei ca de un lux și se enerva când i se amintia să nu se obosească.

— Vedeți ce frumoasă s-a făcut măicuța mea! Dar ce spaimă ne-a dat! era noul refren al lui Aimée.

Grație acelor recepții Cora și Aimée se vedeau iarăși des. Pe tărâmul neutru al petrecerilor fusese o reluare de raporturi cu formă nouă de cochetărie arnicală. Cora trimitea lui Aimée dela distanță surâsul ei și Aimée o căuta mereu cu privirea. Din când în când se opriau pentru a schimba cuvinte fără importanță dar cu subînțelesul unei solicitudini reciproce.

Când după aceia Aimée se dusese la fetele Persu acasă, întâlnirea ei cu Cora avusese un caracter savuros de plăcere și constrângere. Minette era culcată ’ pe o canapea, biată peticu[ă palidă, învelită în pleduri roase. Cora pusese pe Aimée la curent: — Iarăși mica operație. Debilă cum e, o va omorî! Dintru întâi Aimée nu înțelesese, apoi se lămurise. Trecuse cu Cora alături în biroul ilustrului. Era un moment prielnic de intimități și confesiune; Cora tăcea așteptând, Aimée se sîmția însă stânjenită și nu găsia cuvintele cuvenite pentru împăcarea lor tandră. În k>c de tandreța ce aștepta, Cora întrerupse tăcerea cu aprecieri directe asupra sentimentelor, așa cum Ie concepea: — Cu cât era mai frumos amorul între două femei!

Deși înlr-o chestie ce socotia încă de principiu și care deci îi era indiferentă, Aimée nu găsise un răspuns, dezamăgită că prietena nu-i vorbia de neînțelegerea și de împăcarea lor două.

După un timp de tăcere Cora se sculase ca cineva care renunță definitiv și provocase plecarea cam grăbită a lui Aimée.

Acasă, Aimée nespus de agasată, mai găsise și un conflict familial; îl pricinuise Pejan atrăgând atenția lui Walter că Lenora se obosește prea mult. Walter făcuse reproșuri Lenorei, ceeâce dase drumul unei crize de nervi; Aimée luase partea Lenorei: — care după boală avea dreptul la compensații. Walter o privise i-ung, cașicum făcea o cercetare minuțioasă a conștiinți fetei; întâlnise numai inconștiența ei arbitrară. Căzură toți de acord ca Lenora să fie mai moderată.

În aceiași seară Aimée fusese foarte contrariată primind pe o carte de vizită și în termeni convenționali scuza Corei de a nu putea participa la recepție. Pe la unsprezece Walter adăogase la iritarea ei venind s-o roage să intervină ca Lenora să se retragă: — Nu pot da lumea afară! răspunsese cam arogant fata.

Din mijlocul unui grup vesel cineva o chemase pe Aimée. O mână îi astupase ochii și alta îi apucase ca un clește subțire pumnul. Se auzise un râs pe note de alto și vocea răgușită a prințesei Ada. — Noi! Unchiul și Mătușica!

Aimée revenise la lumină și la libertate cu un fel de plăcere sperioasă. Erau chiar Ada și Lică; rămăsese acolo la vorbă și la râs cu un fel de ardoare împotriva Corei și a lui Walter. Privind pe rând pe Ada și pe Lică se întreba cine-i astupase ochii. Ada învârtia în mâini un lorgnon; mâinile lui Lică libere, erau albe, — deși obrazul îi era oacheș, — cam scurte, agile și plebeiene: — Mâinile cu care îi astupase ochii.

18

Când Coca-Aimée pentru a treia oară în aceeași săptămână, cercetase la casa Drăgănescu despre sora ei, feciorul care nu avusese ordine precise, răspunsese că „boerii“ sunt la țară. În felul acesta el era acoperit; nici nu ascunsese nici nu denunțase sosirea Elenei.

Coca-Aimée nu băgase de seamă pluralul și plecase cu decepția că Elena tot nu s-a întors. Era nerăbdătoare s-o vadă, acum însă pentru alte motive ca cele dinainte. Scopul ei monden și-l ajunsese fără de Elena, dar ar fi vroit să implice pe sora ei în existența pe care și-o făcuse, iar dacă Elena ar fi avut ceva de de zis împotriva felului ei de a fi și de a face, ar fi vroit să poată preveni acele obiecții. Aimée nu mai avea acum siguranța absolută că tot ce face e bine și vroia să-și consolideze atitudinea. Riscurile nu-i plăceau și dacă trecuse dincolo de unele limite ale prudenții fusese din ambiție față de Cora care totuși o trata ca pe cineva care nu e de calitatea ei, indiferent că aceea calitate era blamabilă. Indiferența ușor disprețuitoare a Corei, durea pe Aimée.

Aimée mai avea necazuri și cu lumea de la Club care după ce-i făcuse avansuri mari își oprise acum parcă favoarea pe Ioc și n-o lăsa să pătrundă mai departe în intimitatea ei. Își da seama că așteptau dela ea o dovadă, un act de legământ și de garanție reciprocă. Fusese admisă acolo pentru reputația ei de virtute cu condiția subînțeleasă de a o pierde. Ca tuturor celorlalți i se cerea să rămână învestită cu îngâmfări exterioare, abdicând însă pe cele intime. Făcuse dovadă că știe să strălucească în saloane, să sfideze, să-și proclame bunul plac, să pretindă și sa umilească, mai trebuia acum să-și aibă ca fiecare „cazierul“, să achite dijma de compromisuri cerută de corporația celor o sută care reprezintau câteva mii, dar cari pentru Aimée, erau lumea.

Indiferent dacă temperamentul ei nu se potrivia cu astfel de compromisuri, era acolo vorba de un ritual, de o solidaritate. Dovada din urmă, Aimée întârzia s-o facă și sîmția că începe a fi suspectată, că i se închid nesimțit barierele mediului din care — deși unele obligații îi repugnau — vrea cu orice preț să facă parte.

Respingerea ei nu venia numaidecât din virtute, din absența totală a vițiului și mai ales din cochetărie, care cerea pentru riturile ei, toată persoana lui Aimée: tenul, talia, toată ființa ei avea nevoie pentru a-și menține formula de icoană, să fie neatinsă. La virginitate se gândia ca la un ermetism necesar frumuseții, pe care ar fi preferat să-l păstreze pentru a-l valorifica în mariaj; deaceea dintre toate probele cea care ar fi displăcut mai mult lui Aimée, era macularea, mai tare însă o speria primejdia de a rămâne pe frontierele vieții mondene și mai ales o durea disprețul glacial al Corei Persu, a cărei atitudine din urmă era vexatorie și enigmatică; un malaise care nu lua formă definită pentru a-i arăta deslușit ce avea de făcut.

La Club Aimée vedea cum se fac și se desfac împerecherile subt ochii ei și sîmția că i-a venit rândul; decisă să trișeze pe cât posibil, era decisă și la unele sacrificii, nu era însă de fel ajutată; deprinși să fie solicitați tinerii stau într-o rezervă care avea acum o nuanță ostilă. Cochetăria ei incestuoasă către Walter o slujise bine un timp, jocul însă nu se putea duce mai departe din atâtea pricini. Dealtfel Aimée sîmția că printr-o ciudățenie, lumea aceia cinică în ochii căreia incestul avea încă valoare excitantă, n-ar fi admis lucrul între ea și Walter.

În astfel de impasuri, Aimée căuta pe Elena pentru a o face să admită anticipat ceeace nu cutezase încă dai’ care trebuia cutezat. Mai avea și altă grijă: dacă capriciul ei pentru Lică ar fi fost știut de clubiști, putea fi compromisă. Un flirt cu „fratele mamei“ era în principiu socotit foarte chic de banda ei de prieteni, dar Lică personal era abia tolerat de hatârul prințesei Ada. Printr-un mister al adaptării Ada fusese deplin adoptată de lumea aceia; i se acorda scuza valabilă a amorului sensual. O delimitare arbitrară făcea ca vulgaritatea Adei să între în cadrul snobismumului și aceia a ’lui Lică, nu. Hainele dela croitorul mare și mustața rasa — care un moment îi dase aerul unui „domn bine” nu putuse acoperi apucăturile lui de fante de mahala maturit. Vorbind de el fiecare suspina și recurgea la Freudism pentru a scuza pe Ada. Ada însăși nu mai avea pentru el admirația care da lui Lică aplomb și personalitatea lui în acel mediu se decolora. Numai simțurile mai susțineau căsătoria, iar certurile mari și mici nu conteniau. Ada nu cruța lui Lică reproșurile usturătoare care pomiau de la gelozie și ajungeau la insulte asupra insuficiențelor lui sociale. Lică care nu era suferitor nu se da în lături dela argumentul ultim al unei palme sau unui picior:

Na, prințesă!

Rămânea însă jicnit și deaceia ocolia lumea sau era provocator. Singura lui reputație bună era cea de obrăznicie. Nu numai odată avusese „chestii”; se aplanase pentru: — L-on ne pouvait pas se risquer avec ce sabretache. Îl credeau spadasin.

Aimée nu cunoștea amănuntele acelui dispreț, sîmția însă că unchiul nu era la preț și că nici chiar ea n-ar fi avut destul prestigiu ca să-l reabiliteze. Pete de familie avea fiecare, dar erau cât mai bine ascunse. sau sgomotos renegate. În adevăr epoca deacum era rea pentru Aimée, cea mai rea pe care o trecuse. Epoca turbure din pricina lui Lică, a boalei Lenorei, din pricina răcirii de Cora, cât și din rezerva enervantă a clubiștilor.

N-avea nici confident, nici sfătuitor. Către Hilda nu mai avea nici aceiași libertate, nici aceleași sentimente dinainte. Între ele două sta Cora, — fără ca Hilda și Cora să-și fie dușmănoase. Răul sta mai ales în Aimée; nu mai era indiferentă la tot: obrăzniciile lui Lică o iritau, părăsirea Corei o mâhnia și u-: milia, rezerva clubiștilor o neliniștia, se adăoga boala Lenorii. Pe Walter aproape că-l lăsa deoparte, pe el îl avea cel mai bine asigurat, era succesul ei cel mai lămurit. Uneori i se părea că și Walter e mai puțin subjugat, atribuia lucrul egoismului lui care ar fi vrut s’ o vadă mereu acolo în Sanatoriu, s-o priveze de orice libertate.

Aimée avea acum o tendință de rebeliune; ii trebuiau distracții, muncise destul: captarea lui Walter era săvârșită, cucerirea Bucureștiuîui în suspensie, prietenia Corei în eclipsă — la gândul defectiei Corei Persu, o enervare, un mic spasm în gâtlej, asemeni unui plâns ce stă gata, turbura pe Aimée. Se socotia o victimă, n-ar fi putut bine spune a căror împrejurări.

Către Lenora își îndeplinia datoriile: intra de câteva ori pe zi în camera ei, îi punea întrebări cu glasul ei obicinuit de alintare, fără a auzi bine răspunsul. Cu Walter avea atitudinea obicinuită: surâs angelic, gest fragil, glas delicat, privire albastră transparentă, așa fel că dacă chiar ar fi pregătit Walter vre-un reproș, n-avea prilej să-l facă. Totuși purta grijă de părerea lui Walter: știa că nu aprobă pe Cora, iar pe Lică l-ar fi dezaprobat încă mai mult. Nu-și lămuria ce impresie exactă face Lică lui Walter, dar sîmția o strâmtoare, ceva de ordin inferior, diferit de cazul lui Paul grădinarul-șofer.

Înainte de a pleca la Hipodrom să vadă pe Lică, Aimée trecea pe la Lenora, deschidea încet ușa, rămânea im moment în expectativă, apoi tot încet se întorcea pe coridor și nu pleca definitiv decât un sfert de ceas mai târziu când se asigura că n-o rechiamă nimeni. Dc acele vizite nu spunea nici Lenorei nimic, căci credea că mama ei n-ar fi înțeles; dealtfel ea singură nu-și lămuria deslușit rostul lor. Se ducea poate tocmai pentrucă n-ar fi aprobat-o nimeni; mergea pentru a se răsbuna de afronturi nedeslușite prin afronturi vădite? — cu spaima totuși să nu afle nimeni. În mare parte desigur dintr-o impulsie care era misterul idolilor de porțelan.

19

Lenora culcată pe divan lângă geamul deschis deși timpul era rece, citia viața și aventurile lui Rudolf Valentino. La un moment se întrerupsese și zisese cu o jumătate de glas: — Coca.

Aimée ridicase capul de pe registrul unde studia cu gravitate cifrele diferitelor chelueli prilejuite de ultima serbare. Întreruptă, nu se enervase ca alteori, ci așteptase ceeace Lenora avea să-i spună. E drept că Lenora striga adesea: — Coca! pentru cine știe ce lucru de nimic, însă nu în felul deacum. Totuși nimic nu urmase.

Aimée se uitase la ea atent. De câteva zile observase iarăși o schimbare: fata trasă și tenul galben subt pudră și fard. Din nou arăta rău. Lenora își plimba cu oboseală lornionul pe carte; se aplecase și trăsese o banchetă mică pe care urcase picioarele cu precauțiune cașicum ar fi avut vre-o durere. Simțind privirea lui Aimée care o stânjenia ridicase cartea în dreptul ochilor.

— M-ai chemat Mamile?

— Nu!... Nimic... Am uitat... Despre Valentino!

Aimée urmărise mai departe coloana de cifre: Artificii Se uita din când în

Fluturi...’. Baloane!

când cu grijă la Lenora. Își amintise că timpul din urmă Walter o întreba mereu dacă nu se simte bine, ceeace părea a o ph-ctisi.

— Coca! auzi Aimée, cu aceeași ezitare în glasul Lenorei.

— Da, mamile! Ți-ai adus aminte?

— Uite ce-ași vrea! Sa aranjezi tu cu Pejan ca să mă examineze fără știrea lui Walter. Sunt nițel răcită.

Aimée se sculase și venise spre ea cu o grabă îngrijorată. Lenora îi surâdea fără însă să o privească.

— Dece nu întrebi pa Walter!

— Nu, nu vreau! Să nu faci cumva asta! Furioasă, aruncase cartea și la tot ce cercase Aimée a-i spune, repetase cu nervozitate: — Lasă-mă! Lasă-mă!

Atitudinea el neobicinuită impresionase pe Aimée. Ieșise ducându-se drept spre biroul lai Walter, care însă Iipsia în oraș la vizite medicale. Negăsindu-l își zisese că era poate mai bine să nu treacă peste voința Lenorei. Era poate numai o răceală, așa cum spunea, ceeace Pejan avea să dovedească. Cu rezerva Lenorii față de bărbatul ei era deprinsă, nu observa că acum în urmă era o pudoare a cochetăriei. Coborâse în sanatoriu cu dunga sprincenelor ridicată ca pentru o grijă mare. Pejan era ocupat cu pansamentele; cum accesul sălii era complect interzis, auzind ușa doctorul strigase: — Afară! Când dase cu ochii de Aimée rămăsese surprins: — Dece putea fi vorba! Aimée obicinuia a~și chema subalternii la telefon; aș8 dar caz excepțional. Cu o simplicitate neobicinuită Aimée îi făcuse semn și-l trase deoparte explicându-i ca Lenora are nevoie grabnică de el, dar în secret de Walter.

— Urgență mare?

— Zice că e răcită!

— Bun! Termin îndată și vini

Aimée găsise pe Lenora calmă dar așezată în pat cu tot decorul de dantele. Aproape imediat sosise șî Pejan. Pentru a nu stânjeni consultația Aimée trecuse în salon, dar foarte repede Pejan ieșise dela Lenora. Vrea să-l întrebe când auzise glasul alintat al mamei ei care o chema: — Pejan zice că trebuie iar un mic raclaj. Ași vrea să mi-l facă fără să $ție Walter.

Aimée vroise să obiecteze dar pentru a nu o contraria se dusese la Pejan:

— Te roagă mult să nu știe Walter!

Pejan se uitase la ea lung:

— Cu neputință! E recidiva care era de temut!

Alarmată, Aimée sunase pe rând servitorii, apoi neștiind dece i-a chemat, ceruse să vie Doamna Bidu, infirmieră șef. Trecuse apoi la secretariat întrebând unde poate fi găsit D-rul Walter. I se părea că fiecare moment ce trece e un moment pierdut.

Secretarul cercase a spune că Domnul Doctor va fi înapoi peste un ceas.

— Nu se poate aștepta un ceas! tăiase Aimée și îi ceruse să telefoneze la domiciliul pacienților.

Se supusese pe orice riscuri. A doua încercare reușise. Walter tocmai pleca dela un client de pe Calea Dorobanților: — Ce s-a întâmplat! întrebase aspru. Răspunsese Aimée: — Pejan crede că mama trebuie iarăși operată.

— A!... Se auzise. Apoi: — Vin îndată!

Mai liniștită Aimée se dusese lângă Lenora care începuse a discuta amorurile lui Rudi. Ea prefera pe Pola Negri. Aimée era atentă la orice sgomot dinafară auzind însfârșit pașii lui Walter, îi ieșise înainte. Walter se-și informase dela Pejan: — Cancerul! răspunsese întunecat întrebării mute a lui Aimée. Fusese minutul culminant de îngrijorare pe care amândoi îl dăruise Lenorei. Gata să între la bolnavă Walter cu un deget pe buze dase lui Aimée consemnul de discreție: Lenora nu trebuie să știe!

Fără preciziuni absolute, cuvântul „cancer” consternase pe Aimée, deși era acum o consecință ce se putea prevede, lui Aimée îi părea o a două nenorocire neașteptată, ivită în plină desfășurare a existenței. Cu o migrenă cumplită care o cruțase de orice alte gânduri, se retrăsese în camera ei ca îritr-un adăpost. Cu încetul începuse a se reculege: Făcea socoteala consecințelor. Petrecerile în curs aveau să fie întrerupte, tocmai când Lenora era așa dispusă să se amuze. Probabil că a doua zi Aimée nu se va putea duce nici la Hipodrom, cum avea de gând... L se păruse că Doctorul Walter adinioarea nu fusese destul de atent cu ea... Cerceta atitudinile recente ale lui Walter pentru a le compara dar nu-i veniau în minte cașicum ultimul timp nu se petrecuse nimic. În adevăr ce fusese oare timpul din urmă? Lipsa lui Walter cu Lenora la Viena! Ea rămăsese cu prietenele... cu Cora Persul.. Apoi întoarcerea și toana de petreceri a Lenorei... Între Cora și ea deodată o răcire fără de motive... Proiectul de a lua lecții de călărie cu Lică... proiect secret și asupra căruia trecea cu un fel de jenă... Așa dar cu Walter nimic! Liniște! Ceva indiferență a éi e drept, deaceia poate nu-și da seamă de atitudinea lui, tot bună, tot perfectă, neîndoios... Telefonul! La telefon Walter, cașicum erau peste lume. W-alter îi spunea că el nu era de părerea lui Pejan cu privire la operație. Căzuse de acord pentru plecarea din nou la Viena, cât mai curând. Vocea lui Walter păreaj a veni în auzul lui Aimée dintr-un loc depărtat și străin: — Viena! Viena!

— Daca Aimée vrea cumva să-i însoțească! Propunerea o găsia nepregătită la un răspuns: — Nu! Nu credea să meargă! Afară dacă era nevoie de ea!...

— Absolut nici o nevoie!

„Absolut!” Ce antipatic știa Walter uneori să se exprime!... Firește Walter ar fi ținut s-o ia cu ei la Viena! Egoismul lui obicinuit! Proiectul suferise însă schimbări: — Nici operație, nici transport la Viena. Periculoase amândouă. Îngrijire cât rnai bună cu putință, fără altă nădejde decât o prelungire a cărei durată nu se putea prevede. Dar într-o acalmie a răului și față de dorința stăruitoare a Lenorei fusese totuși condusă la Viena. Călătorie fără rezultate și prescurtată de voința Lenorei de a se întoarce acum curând acasă.

La Viena, nervoasă, mohorîtă de data asta, Lenora exprimase dorința să cheme lângă ea pe Hilda de la Sals am Thaïe. Walter ar fi fost bucuros dar lucrul era delicat- pe lângă deranj mai era cheltuiala pe care era greu s-o pretinzi, greu s-o suplinești. Totuși Walter scrisese câteva rânduri prin cari anunțase prezența lor la Viena, starea de indispoziție a Lenorei și plăcerea ce ar fi avut s-o vadă. În loc de răspuns, peste petru zile Hilda sosise la Viena și Walter simțise folosul prezenței ei poate mai mult ca Lenora, căreia nu se sîmția în stare să-i țină de urât.

Când femeile se învoiesc între ele au metoda lor de a se înțelege; Lenora reușise să convingă pe Hilda să-i însoțiască la București. Era să fie o mare surpriză pentru Aimée cu care în scurtul timp aproape nu corespondase.

20

Capriciul lui Aimée pentru unchiul Lică nu era din fericire cunoscut de nimeni și mai ales de Cora. În lume atențiile ei pentru el erau socotite ca o amabilitate pentru Ada sau o concesie pentru Lenora. Nimănui nu i-ar fi dat în minte că Aimée făcea unchișorului unele vizite matinale la Hipodrom — dealtfel inofensive. Totuși Aimée purta în ea o teamă.

Cu tot felul de griji personale, Aimée era nevoită să participe la boala Lenorii ce părea fără sfârșit și atmosfera de boală era fetei nesuferită. Pe lângă toate necazurile era și neocupata; așa cum ea înțelegea. Pentru recepții era sezon mort; raporturile cu fetele Persu erau rărite fără motive precise; singura ocupație era Lică și Lică era un capriciu anevoios, nu numai pentrucă nu era bine văzut, ci prin chiar apucăturile lui. Decând îl vedea mai des și aiurea decât în saloane, gesturile, vorbele lui o jicniau, nu atât din pudoare cât din estetism. Totuși Lică îi plăcea și îi căuta, cași cum în acel gust atavismele materne își cereau drepturile de cari fuseseră deposedate.

Lică n-o plăcea. O impresie ca a unui cărbunar care umblă cu o păpușă de ceară: — dacă n-ar atinge-o ar fi umilit, dacă o atinge și o murdărește, mai umilit încă Departe de a-și da vre-o osteneală, sîmția plăcere să sperie pe nepoțica cea râioasă. Din libertinaj și din necaz pe boerie îi plăcea să dea drumu în fața fetei la vorbe „tari”, sau la anecdote „iuți“ și să ciupească obrazul de porțelan neatins. Era momentul când indignată, Aimée pleca, era și momentul când prezența ei începea a-l plictisi. La fiecare dată Aimée jura că nu va mai veni, dar nu se ținea de cuvânt. Lică când o vedea plecând, zicea: — Las’ să se caret Se ’toarce ea!, iar când după o pauză revenia, Lică sîmția o satisfacție disprețuitoare. Pretextul călăriei Lică nu-l luase în serios; îi convenia mai bine ca vizitele să n-aibă alt motiv decât persoana lui. Îi reamintia conchistele din trecut și îl răsbuna de Ada. Că era vorba de nepoata lui de soră, nu se turbura. Pe vremuri Lenora era pentru el: Cucoana Hallipa; subt forma de D-na Walter încă mai înstrăinată.

Doctorul Walter însă îi inspira un mare respect; drept semn al acelui respect nu-l dăruia în intimă lui cugetare cu nici un adjectiv calificativ din repertoriul lui bogat. Persoana lui Walter, palatul Walter, erau pentru el un continent temut dar respectat; cârdășia nepoțicăi înfumurate îl compensa de intimidarea pe care i-o da Doctorul. Aimée nici ea nu mai avea impresia pe care i-o dase la început Lică, totuși era o contravenire necesară firii ei, dosajul unor toxine complimentar necesare puritanismului ei, așa cum puritatea ei fusese un aport turburător și necesar pentru Walter.

Vizitele la Lică ultimul timp erau stricate de prezența lui Mika-Lé. Cu instinctul ei de lene și de apărare, Mika-Lé primejduită în interesele ei: domiciliul și popota pe care le avea asigurate la Tana și Drăgănescu, — descoperise pe unchiul Lică care se trezise cu acea creatură pitică cu ochi ciudați și fixi, venind la el fără altă explicare decât: — Am venit nene la Dumneata! Lică se temea să provoace vre-o explicare, se temea asemeni de ce ar fi zis Ada despre solicitudinea nepoatelor. Mica-Lé îl amuza cu nemișcarea și tăcerea ei de animal primejdios. O prefera Domnișoarei Aimée, o sîmția mai rudimentară și perversă. Sta totuși în defensivă; își închipuia că poate cași Aimée, mititica il place, dar nu-i lipsia bănuiala că șireata i-ar putea cere ceva: N-avea bani de dat; abia îi era deajuns ceeace zgârcenia Adei îi îngăduia.

Oricât era de șiret nu bănuia că Mika-Lé tot așa de regulat și de tacticos făcea vizite Doamnei prințese și că aerele ei de cățeluș lingușitor plăcuse Adei care o tolera și care îi da ici colo o sută de lei bacșiș. Mika-Lé specula pretutindeni misterioasa și nociva putere inertă a tăcerii și nemișcării. Pe Aimée prezența ei o plictisia în multe feluri. Lenora, de când era D-na Walter mai ales, nu suferia să i se pomeniască de acea fată. Aimée avea aceiași indignare pentru „pata” aceia de familie. Apoi aci la Lică ce caută această mironosiță. Chiar ceeace ea Aimée căuta acolo devenia mai neexplicabil și jenant față de aaceastă martoră cu ochi largi și gura închisă.

Cași apa, viața are cercuri, odată inelele formate se repetă. Emoția plăcută dela prima ei întâlnire cu Lică devenise acum o emoție stânjenitoare: o emoție totuși — adică ceva care pentru o păpușă de porțelan era de oarecare preț. Acasă boala Lenorei o desgusta și o speria, la Lică obrăznicia lui plebeiană o irita. Părăsirea Corei o umilia, iar rezerva din ce în ce mai mare a elanului monden o neliniștia. Deși credea că lipsele ei dese sunt neobservate i se păria că Doctorul Walter e mai puțin slcav al frumuseții ei ca înainte. Totuși nu putea sta în mirosul medicamentelor de gustul lui. Romanul epistolar cu Hilda era „încheiat; o altă ocupație îi era necesară.

Avea grijă înainte de a pleca să coboare în fugă treptele spre camera Lenorei; deschidea ușa, se apropia cu pași plutitori, pleca cu mers catifelat, rămânea un moment în ușă cu meditație tristă, se țâra melancolic pe coridor și nu ieșia în oraș decât după un sfert de oră, dacă nu o chema nimeni. Mai mult nu putea face.

21

Câteva zile după ultima ei vizită la Lică, Aimée era încă aiurită și se învârtia locul cu ea. Mișca, vorbia, fără să vadă, fără să audă bine, subjugată de necaz, de rușine, de indignare. Nu putea cr,ede c-a fost astfel ofensată; ar fi vrut ca lucrurile să înceapă dela capăt pentru a se petrece altfel; ființele care-o jicnise le-ar fi vrut pedepsite, nu putea admite existența lor liniștită după afroniul ce-i făcuse.

Lică și Mika-Lé nu erau la fel de turburați nici de învrăjbiți. După ce gonise pe Aimée, Lică avusese oarecare remușcare: — Am fost cam prea, prea!... Apoi pentru a se scuti de plictiseală: — Ce-a fost a foștii... Las’ că vine ea iar! gândise fără multă convingere totuși — Dusă să fie! conchisese, nu fără grijă de Ada, de Lenora și mai ales de D-rul Walter pentru cazul când fata s-ar fi plâns cuiva de tentativele și de grosolănia lui.

Ca de obiceiu, încheiase cu o înjurătură. — Adică până la urmă ce se întâmplase: Aimée întâlnise acolo pe soră-sa a mică și făcuse mutre... ca s-o împace o luase pe genunchi și cercase s-o desmierde... Aimée smulgându-se ca o apucată, el luase în loc pe Mika-Lé care înțelegea de glumă. Boeroaica de nepoată-sa se făcuse foc și-i ceruse să gonească pe a din flori. Plictisit de ifose, îi spusese „vre-o două” și-i arătase ușa... Domnișoara plecase c-o falcă-n sus și una-n pământ!

Nu erau cine știe ce lucruri grozave. Pân-la urmă, ce lot cată la el acolo?... Ce cătase, găsise.

Cât despre Mika-Lé, ea nu se gândia la sora ei dela palatul Walter cu disprețul- ce-și închipuia Aimée și care-i da un fel de turbare. Mika-Lé era numai plictisită pentrucă după plecarea disperată a lui Aimée, nenea Lică o svârlise cât colo după genunchi și când venise ca o pisică să-i toarcă iar pe lângă picioare, luase un: „Cară-te! care ar fi dat satisfacție lui Aimée.

Aimée însă nu știa decât afrontul întâmpinat; era prima rușine, ruptura barierii de orgoliu pe care Cora cea întâi o clătinase cu disprețul ei politicos, cu o indiferență ce nu i-o putea nici măcar reproșa și care era pentru Aimée usturătoare.

Fără defecțiunea Corei poate că nu i se întâmpla lui Aimée, ce i se întâmplase cu Lică, iar dacă Cora ar fi cunoscut vizitele ei la Lică, ar fi disprețuit-o încă mai mult. Era un cerc vițios care o împresura cu gândurile rușinii și umilirei.

Nu putea nici sta în camera ei și nici lângă Lenora; nu putea suferi nici să fie singură, nici prezența celorlalți; tot și toți o agasau: Walter o crispa cu fața lui palidă de meditație și cu muțenia care conținea pesemne tristeță, reculegere, preocupare pentru Lenora, poate însă și reproșuri pentru ea, lucruri destul de însemnate de care însă nu se putea interesa. Totul pentru ea se opria acum în pragul acelui necaz rușinat, unit cu dorința neputincioasă a răsbunării. Preocupările ei n-aveau raport cu ceeace se petrecea în apropierea imediată, — vedea prin ceața ochii cu pleoape vinete și priviri cerșetoare a Lenorei; când bolnavă îi lua mâna și i-o strângea, aștepta un minut, două trăgându-și mâna. Lângă acea mamă care o alintase atât, ar fi vrut să dea drumul unei crize de nervi, așa cum făcea uneori în copilărie, pentrucă Lenora, punându-se în stări exaltate din pricina ei, prin țipete și desmierdări s-o consoleze acum cași atunci. Vedea firește că starea Lenorei cere cruțare și se credea persecutată de împrejurări. Nu putea face proporția lucrurilor: între suferința femeei care-și trăia ultimele zile și suferința ei de orgoliu nu era în stare să deosebească. — iViama e bolnavă rău! își repeta mașinal-fără a pipăi sensul exact al cuvintelor și sta în picioare lângă patul Lenorei un timp ce-i părea neisprăvit, apoi când ochii Lenorei încetau a o privi cu cerșetorie Aimée subt un pretext pe care nu i-l cerea nimeni se depărta. Prezența permanentă a Hildei acolo la bolnavă, o agasa nespus, abia oprindu-se să i-o manifeste.

Se îmbrăca și pleca în oraș fără scop precis, cu un fel de patimă de a face ,,ceva“; ceva rău ei sau altora, nu știa nici ea ce. Intra în magazine, se ducea de două trei ori pe zi la club, un minut numai cașicum căuta acolo pe cineva. Voise se întrebe de Cora, dar se oprise din mândrie și în grabă nimerise numele lui Bubi Panu. Când Bubi venise la Club, băeții îl asaltase cu noutatea: — Te caută prințesă Aimée! Era un nume pe care i-l dase ei de un timp, jumătate în derâdere.

Bubi rămăsese mirat: — Pe mine? Sunteți siguri? Nu știu să aibă ceva cu mine!

Aimée care se slujise de numele lui Bubi la întâmplare ar fi dorit de fapt să aibă o explicație cu Cora, explicație, care credea că-i va da sigur o satisfacție de amor propriu. Revenirea Corei la sentimentele bune dinainte, ar fi fost o revanșă de care avea nevoie. Cora însă ultimul timp nu mai venise la club, iar Aimée părea a nu-și da seamă că vizitele ei nemotivate acolo păreau suspecte.

De vre-o două trei ori, Aimée luase dela Atheneu Chryslerul lui Paul și ocolise Bucureștiul tot, fără rost, trecând pe la casa Persu și sfârșind cu o plimbare la șosea unde câțiva cunoscuți se mirase văzând-o singură într-o mașină de piață. Ea nu-i văzuse; se sîmția mai bine acolo la aer. Paul văzând că nu e amatoare de vorbă, conducea după ideia lui și văzând o pălărie moale ce se apleca ritmic și repetet, se oprise, își închipuise că era vorba de un rendez-vous, demult căutat, acuma isbutit.

Era Bubi Panu în a cărui minte tachineriile băeți-lor făcuse drum și care credea că Aimée „vrea ceva“ cu el.

— Coborîți? întrebase galant Bubi, și Aimée mașinal coborîse. Se plimbase cu Bubi fără să știe bine dece; se credea poate obligată de faptul că a întrebat de el la Club. Cu asta chiar începuse conversația lor.

— M-ai căutat Domnișoară Aimée și nenorocitul de mine nu eram acolo!

Aimée nu găsise pe loc nimic pentru a explica dece l-a căutat: — Da! zisese evaziv.

Bubi cu oarecare dreptate, socotise lipsa de motive ca pe un motiv de a se îngâmfa. Pentru a se arăta abil și delicat conversase despre altele cu verva lui obicinuită și cu atâta curtenire de câtă. era capabil. Se despărțise tot fără lămurire, nici asupra plimbării, nid asupra acelei „căutări”.

Câteva zile în șir Bubi venise la aceeași oră la șosea crezând că va întâlni pe Aimée. Fusese decepționat și îi (spusese în gând un: — Va te faire... când a patra zi de plimbare inutilă văzuse pe Aimée trecând și cu semne desperate oprise mașina. Grăbindu-se ca nu cumva șoferul să pornească și să-l lase mofluz, Bubi era într-o dispoziție „de chien” pentru păpușa care-l sucea de pomană - pe el tocmai. Îți arăt eu ție... peurmă! își zicea pipăindu-și gulerul puțin nădușit.

Aimée n-ar fi vrut să oprească, dar nici nu cutezase a porni fără să-l aștepte. Sta țeapănă așteptând. Bubi luase însă un ton de adorație exuberantă ce n-avea legătură cu nimic, dar care se potrivia cu răsuflarea lui scurtată și cu părul deranjat de vânt.

Luată prin surprindere Aimée nu știuse ce să zică și să facă: — Coboară-te sau mă urc, se ruga Bubi intrat în rolul de nebun din amor, pecând în forul lui era înrăit din ideia de a reuși, cașicum ar fi fost vorba de un pariu de pierdut sau de câștigat. Când însfârșit Aimée cobcrise, Bubi respirase adânc ca cineva care a trecut pe lângă o ofensă.

Paul dase mașina înapoi, oprindu-se la zece metri mai departe ca pentru o așteptare lungă.

Cum tonul de exaltare nu putea sluji mai departe, Bubi redevenise normal, adică începuse provocări și echivocuri care descumpăniau pe Aimée. Un Bubi obraznic era lucru obicinuit dar nu obraznic cu ea. Își amintise totuși de indiferența Corei ca de un cuțit care te taie și vroise să se pună la diapazonul celorlalte clubiste. Căutase a râde, a face spirit, la prostiile ce-i debita Bubi. Plimbarea în plin aer ușura situația și trecerea mașinelor acoperia oarecât cu sgomotul necuviințele.

Totuși insolențele „chic” păreau lui Aimée o revanșă asupra vulgarității lui Lică: Așa vorbiau tinerii snobi cu partenerele lor! idee care o ajuta să suporte măgăriile lui Bubi. — El sau altul! își zicea gândindu-se Ja tributul monden ce avea de plătit și gândindu-se cu necaz la Cora. Dealtfel faptul că era undeva cu cineva o distrăgea dela cancerul obsedant al Lenorei, dela prezența rigidă a lui Walter, dela aceia agasantă a Hildei, dela amintirea rușinată despre Lică și Mika-Lé. Avea o rupere de echilibru în care Lică și Cora aveau rolul cel mare. Cora va vedea că Aimée se poate lipsi de ea!... Că are un „copain” ca celelalte... Va vedea că Aimée nu e tot una cu fetele Persu!... Gânduri de resentiment, inegale, contradictorii. Și’ Lică!... La amintirea grosolăniei îndurate, o treceau lacrămi.

Bubi se plictisise înșirându-și repertoriul la urechia acelei neroade și ar fi vrut să scape; Aimée nu știa cum să se despartă mai iute de el fără însă ca „flirtul” să fie compromis. Amândoi căutau cu ochii mașina și pornise într-acolo. Aimée acum grăbia pasul; văzând-o mulțumită că pleacă, Bubi iarăși stimulat, îi sărutase mâinile cu meșteșuguri de cinematograf și se urcase neașteptat alături de ea: — Ia-mă! Ia-mă! făcea din nou pe nebunul. Aimée însă pălise cu un gest spre șofer; trecea lume. — Te conduc până acasă scumpă prințesă! zisese Bubi cu glas uscat. Cred că suntem destul de buni prieteni ca să nu mă lași pe jos la ora mesei! I se sîmția în voce un fel de amenințare amesticată cu ironie și rancună cât și o afirmare de drepturi.

Aimée s-ar fi răsvrătit dar făcea socoteala că asta era doar ceeace doria, că așa fel probabil se făceau legăturile pe care le invidia pentru a dobândi încrederea acelor mondeni; numai așa va putea da o lecție Corei Persul... Numai așa Lică!...

În drum Aimée nu schimbase un cuvânt cu Bubi. Ajunsă la Sanatoriu pusese grațios mâna în a lui Bubi care țâfnos o ajuta sa coboare. Bubi ridicase pălăria în silă și se pregătia să-i întoarcă spatele când auzise glasul melodios al lui Aimée: — Paul! Conduci pe D-l Panu până acasă!

Bubi se uitase la Aimée și văzuse un surâs frumos pe fața frumoasă. Aproape cu stângăcie se urcase înapoi în mașină. — Ei!... Ei! își zisese în nedumerire:

Ei! Ce-i cu ea!

Rafinat și cinic cum era se lăsase totuși un moment amăgit. Își revenise repede: — Nu cumva mă joacă păpușica asta! rămânea de văzut.

Când coborîse la Hotel Bulevard se uitase la Paul și-i întinsese o țigară drept bacșiș. Făcuse spre șofer cu ochiul: — De piață?

Da! răspunsese Paul cu un surâs complice.

— Cum, ce fel? cercetase Bubi, curios se afle ce raporturi erau între șofer și mândra Aimée. Paul stase cu capul plecat pe motor ca unul care n-avea nimic de adăugat.

— De unde o cunoști? insistase Panu. După o o pauză Paul spusese cu tot indiferent:

— Am fost grădinar șef la palatul Walter.

Bubi clipise ochiul semnificativ, dar Paul nu păpăruse a vedea. Tipul era un „mâcher44 și n-avea să vorbiască fără să fie „eclerat44. Bubi își pipăise de formă buzunarele. Ce, era prost să ,,casqueze“! Nu-l interesa peste măsură. Putea a priori hotărî că Aimée și șoferul....

Făcuse un semn vag spre mașină și intrase în Hali la Bulevard. — Cu atât mai bine dacă păpușa Aimée ,,marcha44.

Aimée, zilele următoare arătase zel mare pentru mama ei. Se instalase îndelung în camera bolnavei ceeace îngăduise Hildei puțină odihnă. Aimée ceruse tuturor nesfârșite lămuriri și ostenise pe Lenora cu întrebările.

Îi trebuia o platformă de consolidare față de terenul nesigur pe care umbla de câtva timp afară din casă. Sîmția nevoie să-și pună în evidentă virtuțile filiale ca pe o asigurare împotriva accidentelor posibile. Acolo lângă bolnavă putuse constata ceeace era bine știut de toți, adică starea gravă a Lenorei. Prezenta ei nu reușia să învioreze pe Lenora care sta mai mult cu ochii închiși și întoarsă spre perete.

— Te doare mamile? întreba Aimée cu alintare.

— Nul răspundea silnic.

Pentru câteva ceasuri grija cuprindea pe Aimée:

Ce se putea oare întâmpla? Se putea oare întâmpla o nenorocire? Se opria la întrebare fără a cuteza să tragă concluzii. O preocupa atunci situația ei de care demult nu se mai preocupase; se socotia e drept asigurată, fără preciziuni însă. I se părea că ar fi trebuit noi întăriri... Dar cum să le obțină? Să vorbiască lui Walter nu-i era la îndemână. Deși Walter n-avea de unde ști ceva de Lică și de Bubi, totuși se temea să nu-i pună vre-o întrebare neplăcută. Sîmția însă nevoie să vorbească cuiva de ea, de viitorul ei. Cu Hilda nu mai avea nici o confidentă amicală. I se părea stupid să fie prietena Hildei când nu mai era prietena Corei. Dela Hilda la Cora fusese un progres, ...și acum să se reîntoarcă! Un necaz aproape, pe nemțoicuță cașicum ea strica ceva.

Avea și o urcare a egoismului pe care o revărsa asupra Lenorei. — Mama ei mică era bolnavă și nu se ocupa de fel de ea! Lenora se uita fără să înțeleagă și fără să cerceteze.

Aimée o socotia egoistă. Lenora nu știa firește că Walter o asigurase în chestia viitorului; dece atunci nu se preocupa de fata ei pe care pretindea c-o adoră. Avea momente de necaz către ființa ceea mohorâtă.

Infirmiera explicase Jui Aimée că boala ar fi avut dureri mari dar doctorii combăteau durerile cu felurite injecții. Oprită astfel dela ravagii violente, distrugerea se făcea latent, chinurile erau suprimate dar le înlocuia o indispoziție morbidă care încarcera tot organismul.

Trupul acela condamnat, nu sîmția astfel nici energiile unor dureri care-l puteau ușura prin moarte și nici nădejdea unei vindecări. Peripețiile luptei dintre organism și flagel erau împiedicate, puterile de atac erau reduse la neputință, cele de rezistență însă, nu existau nici ele.

Aimée cerca mereu a vorbi Lenorei de viitorul ei.

— Fă-te iute bine Mamite ca să mă mărit!

Lenora tresărise. Niciodată încă Aimée nu-i vorbise de căsătorie. Cu anevoință se întorsese cu fața spre cameră.

— Vrei să te măriți cu cineva? întrebase îngrijorată.

— Nu! Dar vreau să te gândești la fetița ta!

Lenora păruse nemulțumită ca de o sarcină peste puterile și prevederile ei. Poate că frământase chestia în sufletul ei, căci vre-o două seri avusese febră, ceeace tratamentul nu îngăduia. Doctorii nedumeriți se consultase; local, totul părea a fi așa cum trebuie. Acel „așa cum trebuie”, însemna amorțirea virusului care în loc de a lucra aprig, dibuia ca în somn. Mai însemna o lună sau chiar mai mult de viață, adică tot ce se putea ambiționa.

Febra — dealtfel mică — încetase iarăși. Lenora într-o zi după pansament se săltase pe cele câteva perne și ca o mare ispravă întrebase pe Aimée dacă i-ar place să se mărite cu Pejan. Era tot ce putuse găsi în truda ei.

Aimée se roșise de contrarietate: — Atât credea mama ei bun pentru viitorul ei! Să treacă din palatul Walter în căsuța Doctorului Pejan! Noroc că ea avea de sine mai bună opinie și mai bună grijă. Răspunsese acru:

— Să nu te apuci să spui D-rului Walter astfel de lucruri!

Reîncepuse totuși în altă zi litania: — Se gândia Lenora la fetița ei?

Pela cinci Lenora era totdeauna cuprinsă de un „malaise” mai mare. Era ceasul când. durerile ar fi trebuit să fie mai active, poate chiar culminante și asuprirea medicală făcea atunci conflictul mai dârz. Bolnavă era agitată și doctorii împrejurul ei o supra veghiau. La un moment Lenora depărtase cu mâna pe Pejan și spusese lui Walter șopit și febril:

Aimée! Trebuie să porți grija lui Aimée.

Walter pălise. S-ar fi zis că acea îndatorire il lua prin surprindere. Aprobase din cap numai, întrebându-se ce însemna grija subită a Lenorei. Nu cumva împotriva prevederilor, faza ultima a boalei sosise.

— Nu te agita! Nu te gândi la nimic! răspunsese, cașicum în adevăr nimic nu-l interesa decât liniștea ei. Ce alt putea spunea Lenorei? Angajamentul ce-și luase către Aimée, păruse intolerabil în acel moment.

A doua zi dimineață după o noapte de duel al lui Pejan cu rebeliunea boalei, Lenora mai calmă, pusese mâna ei încă frumoasă pe a lui Walter:

Eu m-am gândit la Pejan, dar Aimée să știi, nu vrea cu nici un preț.

Walter se roșise și nu găsise nimic de răspuns, deși Lenora părea că așteaptă.

Seara deși termometrul nu se mai urcase Lenora fusese neliniștită. Hilda sta lângă ea. Walter și Pejan retrași alături discutau în șoaptă asupra unei comunicări medicate ce trebuia făcută. La un moment Pejan se întrerupse:

— Poate că ar trebui prevenită D-ra Aimée!

— Nu e încă urgență absolută! obiectase Waiter cam nervos. Știa că Pejan are dreptate, dar nu-i plăcea ca un străin să găsească pe Aimée în greșală.

Timpul din urmă prin dezordinea programului j>rin dezechilibrul atitudinilor, Aimée începuse a se clătina œ piedestalul ei în opinia lui Walter. Aceleași lucruri poate altădată, le-ar fi acoperit pentru a nu le vedea; acum era însă foarte lucid.

— Nu e încă sfârșitul! repetase după un timp Walter lui Pejan.

— iNu... Chestie de... zile!

Walter tresărise cașicum n-ar fi știut tot atât de bine. Starea aceia specială a medicului către un bolnav al familiei, exista și la el deși mai puțin accentuată. Morbul familial prinsese totuși prea puțin asupra lui, fiindcă n-avea în el greerul aceia din coșul sobei al cărui cuibar nevăzut stăruie însoțind cu țârâitul ei monoton toată simfonia vieții celor mai mulți; totuși se resimția oarecât. La Aimée se gândia cu severitate. Devotamentul Hildei, ce-l avea subt ochi, făcea contrast cu purtarea lui Aimée. Era un contrast care agasa pe Walter fără să știe bine împotriva căreia din două. Se feria totuși să atragă atenția lui Aimée cașicum dinadins ar fi vroit să prelungiască greșala ei dacă nu chiar s-o încurajeze. Nu lăuda niciodată pe Hilda în fața lui Aimée, bă împiedica și pe Lenora, nu știa însă deslușit ,dacă o face din dorința de a nu micșora pe Aimée în fața Hildei sau din aceia de a o lăsa în inferioritate mai departe. Dealtfel față de Aimée avea aceeași atenție ca mai nainte.

Aceeași curiozitate și aceeași enervare îl stăpânea și pentru devotamentul Hildei, dar nici ei nu-i da semnal, așteptând parcă s-o vadă pierzându-și răbdarea și egalitatea de caracter êupunând-o la un examen pentru a dovedi până unde poate duce perfecția conduitei. Se arăta cu ea prietenos totodată. Împrejurările suprimau distanțele și Walter era mult mai cordial ca înainte cu Hilda și cu Pejan, cei doi auxiliari.

Uneori când Lenora se sîmția mai bine, cerea să joace Room. Partenerii erau Hilda, Pejan și Doamna Bidu; Walter rămânea adesea și el ca privitor, era una din ocaziile bune de a lua atitudine de soț alături de nevasta bolnavă. Urmăria cu atenție îndemânările Hildei care așeza cât mai comod pe Lenora, apoi abilitatea de a-i da cărțile și fisele, așa ca să-i înlesniască jocul. Acele dexterități îl interesau și prin intenții și prin armonia mișcărilor; o bizarerie a firii lui concentrându-i adesea atenția asupra unor lucruri secundare.

Între Hilda și Pejan era o complicitate cu scop îîe a face pe Lenora să câștige partida, fără însă a observa că i se fac concesii. Walter studia perversitatea caritabilă a celor doi. Pentru scopul lor onest cei doi oameni onești știau totuși să mintă cu îndemânare. Ceiceta resorturile acelei perversități: un ceasornic fără defect pe care dinadins îl așezau să sune altă oră. Acele observat» îl ajutau să stea răbdător în spatele jucătorilor.

La un moment Hilda se scula — Walter nu știa pentru ce — trăgea un scaun și invita pe Doctor să ia loc cu un semn mic însoțit de un surâs; abia cu un moment înainte Lenora ridicase capul depe cărți uitându-se spre Walter cu grija, nu cumva sa se plictisească. Pentru el sau pentru ea se ostenia Hilda? Walter avea o sucitură a voinții: va mai sta acolo sau va pleca? dar Hilda îi arăta scaunul cu un semn mai autoritar și cu același surâs care-l corecta. Se așeza.

La un timp Pejan declara că: — E destul pentru azi! și Lenora se lăsa culcată ca cineva care în adevăr a ostenit; ațipia aproape îndată pentru puțin timp. o infirmiera lua Jocul celor trei, care treceau alături în odăița ocupată acum de Hilda și luau ciaul.’Pejan era co-proprietar al odăiei — zicea el — din pricina unui dulap cu cărți și registre; după ciai își mai găsia deci de luau, iar Walter îl aștepta să termine cașicum erau obligați a ieși „laolaltă. Walter se întreba dacă Pejan are în adevăr de lucru sau stă acolo pentru Hilda. O simpatie între cei doi nu s-ar fi putut dezaproba: era o fată admirabilă și Pejan un băiat excelent. Poate totuși că nici nu se gândiau; nu era obligatoriu, se înțelegeau bine și atâta tot. Cine nu se înțelegea bine cu Hilda! chiar Walter devenia mai kamerad, deși față de el Hilda avea o nuanță de deferență. Walter își amintia atunci că Aimée a refuzat net ideia unei căsătorii cu Pejan; Iar fi putut refuza și Hilda la fel.

—. Să lăsăm fata asta la treburile ei! hotăra Walter. Pejan strângea hârtiile și ieșia odată cu Patronul; adesea se reîntorcea, fie că în adevăr avea de lucru, fie numai pentru a mai vorbi cu Hilda. Decând Lenora era din nou bolnavă Pejan își trecea mai tot timpul în Sanatoriu, împărțit între serviciul obligatoriu și cel suplimentar la care se obligase singur. Nu era oare Lenora simpatia lui încă decând sosise acolo ca o oaie rătăcită de turmă! „Biata femeie!4’ zicea depe atunci de ea, deși înclinarea lui poate că nu era numai de compătimire. Încă acum în starea în care era, Lenora mai păstra atracția ei de femee a$a de accentuată altădată.

Seara discutarea boaleise făcea tot la Hilda, prelungită cu un sfert de oră de conversație. Hilda și Pejan de predilecție se certau pe chestia literaturii: Hilda susținea pe cea germană și Pejan iubia Rușii. Walter punea .ici colo o întrebare; pe el îl interesau numai cărțile științifice, dai întârzia bucuros cu ei fiindu-i urât decând viața apartamentului de familie fusese îut treruptă. Aimée sta în camera ei sau lipsia, apoi prefera să aibă pe Lenora cât mai mult siibt ochi; biroul, lui vast sus, îi părea rece și posomorit. Deîndată ce nu mai avea în jur atmosfera boalei, Lenora devenia pentru el ciudat absentă — nici vie nici moartă — o impresia neplăcută interpunerea unei stafii în conștiința unui sceptic.

Se întâmpla uneori seara ca Aimée să deschidă larg ușa camerei unde cei trei stau de vijilă; rămânea în prag înstrăinată, luând însă aerul unei persoane îndurerate față de altele ce nu sunt. Hilda îi făcea semnul tăcerii căci isonul lor acolo făcea parte din murmurul neschimbat ce însoția suferința bolnavei, pecând o ușă deschisă dinafară era un sgomot străin care strica odihna Lenorei.

Aimée întreba cu glas normal ce mai e nou luând Hildei uh interogatoriu care chiar adresat D-nei Bidu ar fi fost uscat. Pejan se sbârlia și lua asupră-și interogatoriul: — Dumneaei e numai „l-ange gardian4’. Aimée nu-l fulgera cu privirea pentru ca să nu cuprindă în disprețul ei planul unde se afla și Walter. Puțin iritat de sgomot Walter cu un fel de curiozitate aștepta ca Aimée să i se adreseze, dar fata, odată interogatoriul luat dela subalternii, cu mâna pe clanță se întorcea grațios cu un aer mâhnit spre Walter care o însoția atunci la patul Lenorei. Bolnavă deschidea puțin ochii foarte turburi ce păreau a-și trage anevoie vederea spre lumină din tenebrele confuze ale suferinții. Aimée o săruta ușor pe frunte, își mușca buza și pe vârful pantofilor ieșia condusă până la ușă sau până la marginea coridorului de Walter, cu care nu schimba decât un bună-seară, grațios și melancolic.

Ajunsă în camera ei se spăla pe mâini, se uda cu Colonie, își stropia rochia sau o schimba: — Cancer! Cancer! își repeta cu o frică ce creștea, scuturată de un tremur, persecutată de ideia eredității, a contagiunei. Spaima îi strica momentul culcării pe care îl credea astfel sacrificat durerii filiale. Spaima înlocuia acum celelalte griji ce avea, supărătoare: Cora, Lică... și umplea vidul ceasului de seară, așa de pustiu decând mondenitățile erau suspendate. — Mami a mea! Mami a mea! până adormia.

Raporturile fetei cu Hilda încetinite epistolar încă de mult timp, cu sentimentele împuținate de când Aimée contractase alte prietenii, acum erau foarte reci

Decum Walter și Lenora, se întorsese dela Viena împreună cu Hilda, Aimée rămăsese neplăcut surprinsă ceeace fusese observat de Hilda. Aimée nu concepea ca Hilda să fie oaspele casei Walter altfel decât după doiința ei. Ceilalți o cunoscuse prin ea, era prietena ei, în funcție exclusiv de inițiativa ei. Walter nu putea fi răspunzător căci nu putuse refuza Lenorei acel gust, Lenora iarăși, ca bolnavă nu putea fi învinuită de un capriciu mai mult; rămânea vinovată Hilda, care n-ar fi trebuit să primiască o invitație neconfirmatâ de ea. Tratase înainte pe Hilda cu oarecare condescendență, acum o trata aproape ca pe o inferioară cu intenția ca Hilda să-i simtă nemulțumirea.

Hilda nu putea admite o astfel de atitudine; nu cerea recunoștință deși ar fi fost poate cazul, dar răceala și indiferența vădite a lui Aimée o jicniau. Nu cătase să aibă nici o explicație deși nu ghicise motivul de vanitate; tot ce putea face pentru trecutul prieteniei, fusese să nu se indigneze, să nu aprofundeze. Situația ei era oarecum dificilă; nu putea pleca fără a mâhni pe Lenora și a provoca oarecare sensație. Rămânând, era iarăși anevoios, atitudinea lui Aimée fiind peoparte un blam indirect pentru Lenora, căreia Hilda i se devotase exclusiv, pe altă parte neglijența lui Aimée față de mama ei punând pe Hilda în situație delicată. Păstra deci cât mai muftă neutralitate evitând a pune în relief ciudățeniile de conduită ale lui Aimée. Hilda observase schimbarea ei dc fire și de apucături cu o îngrijorare pricinuită de vechia afecțiune. Ar fi fost gata să-i asculte confidențele și să o sfătuiască, dar Aimée nu-i da prilej.

Aimée sîmția dezaprobarea tăcută a Hildei și era încă mai nemulțumită. O plictisia un martor de prisos și pe nedrept o chema în gând: spioana.

În primele zile după sosire, mai mlădioasă, acum însă era din ce în ce mai ostilă și uneori chiar dușmănoasă.

În prezența altora, Aimée era însă oarecât cuviincioasă, când însă rămâneau uneori singure lângă bolnavă, lua brusc din mâna Hildei vre-un obiect sau îi da vre-o replică agresivă. Hilda era pe punctul de a reacționa dar mâna bolnavei se înfigea desperat în a ei. Era singura manifestare a Lenorei, care nu scuza pe Aimée față de Hilda, nici nu lua apărarea fetei. Dealtfel starea Lenorei era așa de rea că nu i se putea cere nimic, deaceea o plecare, — la care Hilda se gândia mereu, — ar fi părut un gest urât, oricât ar fi fost de motivată. În afară însă de Aimée toți acolo înconjurau pe Hilda cu mare simpatie și Walter se arăta din ce în ce mai prietenos. Sta deci răbdătoare, în defensivă față de Aimée, a cărei purtare meschină măcina admirația ce-i purtase altădată. Acum se sîmția superioară lui Aimée și excludea pe fosta ei prietenă dela orice apreciere pentru a nu fi silită slo aprecieze rău. Voioasă cu toți, în prezența lui Aimée era ceva mai trufașă ca înainte, singura reacție.

Împrejurările dealtfel erau favorabile Hildei; puneau în evidență calitățile ei și îi acoperiau lipsurile. Fizicul ci chiar, sc potrivia cu ținuta simplă de infirmieră; îi sta bine cu șorțul alb și cu coroana de coade împletite pe cap. Caracterul cași drăgălășia ei — căci nu era frumoasă — erau făcute pentru intimitate; ceeace în firea ei era prea serviabil și obedient căpăta prestigiu acum.

Aimée sîmția acele avantagii și le socotia nepermise. Le-ar fi spulberat, dar ar fi trebuit să ia locul Hildei lângă bolnavă acum tocmai când era implicată m conflicte anevoioase. La atâtea motive de iritație venite dinafară — dela Cora, dela Lică, dela acel joc suspect și neplăcut cu Bubi, — se adăuga și iritarea împotriva Hildei, sau poate că trecea asupra Hildei necazurile celelalte; avea oarecât conștiința serviciilor aduse, totuși ar fi fost bucuroasă ca Hilda să-și anunțe plecarea. Deaceea cercetase pe D-rul Pejan despre Lenora. Pejan avea pe Aimée un fel de pică din felurite motive: Un minut cândva se gândise poate la o căsătorie cu pupila Doctorului Walter; renunțase repede și deplin, dar îl șicana încă ideia că Aimée I-ar fi putut refuza; acum cu ocazia boalei Lenorei, blama atitudinea insuficientă a lui Aimée; apoi Pejan simpatiza pe Hilda cu care era foarte bun camarad și atitudinile disprețuitoare ale lui Aimée îl înfuriau: — Pe ce? își zicea cu ironie, de oarece avea unelê presupuneri asupra purtărilor — nu chiar așa de acurate — ale Domnișoarei Hallipa. Pejan avea defectul mahalagismului pe care-l vopsia drept „spirit de observație. Din curiozitate pândise pe Aimée de câteva ori, bucuros s-o prindă în greșală. Fusese oarecât slujit de împrejurării; de vre-o două ori o zărise stând de vorbă în oraș cu Paul șoferul-grădinar. — Ce putea avea de conversat nobila domnișoară cu un ex-servitor? Mai bine slujit încă fusese de curând, în drum spre un client la șosea, zărind pe »Aimée cu Bubi Panu în duo pe alee. Pejan căutase să afle mai mult dar nu reușise, nefiind din aceeași lume cu Bubi Panu. Își formase însă un cazier de suspiciuni, întărit de amiciția lui Aimée cu fetele Persu, compromise și compromițătoare.

Deaceea când Aimée îl înterogase cu tonul ei superior asupra Lenorei, îi dase o lungă explicație profesională, exactă dar în termeni technid, râzând în sine că nu-l înțelege și dovedind-o incultă cu plăcere.

Aimée revenise cu întrebarea: — dacă însfârșit boala va dura mult timp. Pejan se uimise. Întrebarea era sau prea cinică sau prea naivă.

Negreșit! răspunsese, cu un ton ce păruse fetei echivoc; nu putuse bănui că Pejan i-ar fi putut da un răspuns inexact sau batjocoritor. Împotriva evidenței deci, dar potrivit cu interesul ei, Aimée crezuse că Lenora va mai putea totuși dura.

Era dealtfel prinsă într-un cerc de obsesii ce-i stricau limpezimea. Până atunci unitară în scopul ei — și deaceea chiar reușind — acum nu mai aducea lucrurilor și oamenilor din casa Walter decât optimi de interes, dăruind restul unor scopuri desbinate. Se ocypa deci de Lenora și de Walter cu o parte numai din atenția ei deconcentrată. Cea d-intâiu consecință ce-i plăcuse să tragă din răspunsul lui Pejan, fusese putința ca Hilda sa plece; iar dacă n-ar fi plecat de voia ei, dreptul de a orândui ea însă-și aceea plecare. De fapt, — credea Aimée — fie că s-ar fi aflat în stare mai bună, fie că în stare mai gravă, era bine ca Lenora să fie lipsită de Hilda, ca de o deprindere rea, având în jurul ei destule infirmiere și pe ea Aimée. O contraria lipsa din București, tocmai atunci, a lui Nory Baldovin și o indigna detecția Drăgăneștilor, deși perserva a nu-i anunța și în adânc nu «ara de fel sigură că ar fi dorit prezența lor. Își înstrăinase interesul de casa Walter, fără însă ca pretenția asupra integrității acelui fief să fi scăzut

Deocamdată prezența Hildei îi era nesuferită; Decisă a o îndepărta avea totuși unele ezitări, fie din vre-un scrupul, fie numai din prudență.

Pentru a fi acoperită în ce privia cuviința, făcuse planul ipocrit de a insista ca Hilda să nu se sacrifice mai departe și ei să nu abuzeze mai mult de bunătatea ei. Mai găsise și ideia bună de a cere lui Walter ca el să, descarce pe Hilda de povara acelui rol. — Era un abuz!... Ce putea zice D-na Gert? se pregătia să insinueze, — sigură ca la ideia de abuz Walter va reacționa în sensul dorinței ei și totuși avea o aprehensiune nelămurită.

Cu astfel de intenții, într-o după amiază, la ora când știa că Walter e singur în biroul de sus, Aimée intrase cu pas ușor și cu fața cât mai grațioasă și se trezise în fața Hildei care așezată la un capăt al biroului scria, pecând în picioare lângă ea \Valter dicta.

Aimée n-avusese timp să-și explice lucrul în nici un fel: — Acolo în palatul ei, unde ea poruncia, prezența Hildei în sanctuarul unde ea însăși pătrundea cu grijă — lucrul o isbise ca o palmă. Rămăsese la doi metri de ușă, fără atitudine, pin surprindere uitase diplomația și prudența și necazul îi transformase brutal cuvintele.

— Venisem tocmai să-ți spui că de oarece D-ra Gert ne părăsește, trebuie că căutăm pentru mama, alta damă de companie! S-a întâmplat bine că e de față»

Înfuriată, Aimée regăsise tupeul, cu ajutorul căruia deatâtea ori riscase și câștigase. Deși în același cadru și față de același om, avea totuși acum o grijă nedeslușită pe care o înfrunta: — Orice-ar fi!

Surprins de intrarea ei Walter nu băgase de seamă insolența abia conținută a tonului și a cuvintelor. Se uita pc rând la cele doua fete, ca cineva care nu înțelegea, ceeace enerva pe Aimée.

Hilda se ridicase în picioare cu un gest de servitor concediat și fără a răspunde se uita și ea uimită când la Aimée, când la Walter. Văzând-o așa de turbubuiată Walter care-i reproșa în minte că a ținut secrete intențiile ei de plecare, cerca a-i căuta scuze; niciunul însă din ei trei nu vorbia.

Simțind că mânia îi alterează frumusețea Aimée ieșise brusc din birou îndată după ea ieșise și Hilda. Walter le credea împreună, pecând fiecare se dusese spre camera ei. Aimée n-ar fi putut suferi în fața ei pe acea ipocrită: — Așa dar se insinuase ca infirmieră, apoi ca secretară a lui Walter pentru a se pricopsi! Urmăria poate să se mărite cu Pejan! observase între ei mare înțelegere și negreșit, pentru asta avea nevoie de protecția lui Walter! Ea nu.putea permite; nu admitea ca Hilda să aibă vre-un rol în sanatoriu, să facă parte din aceeași societate cu ea. Pejar se putea însura cu oricine afară de Hilda! Prin bunele ei procedări, Hilda așa dar nu-și urmăria decât interesul!... Foarte la timp decisese să dea afară pe acea intrigantă! Avusese scrupule; nu le mai avea; o va goni!

Un curaj nou, energii noi îi veniau, care o făceau să spere că va realiza tot ce avea de realizat. Acel acces de violență părea c-a ușurat-o de alte poveri.

D-rul Walter fusese cel care exprimase în fă.ța Hildei dezideratul de a face unele comunicări Asociației medicale din Viena și Hilda se oferise bucuros ca traducătoare. Erau zece zile decând lucru cu Walter.

Viei un moment Walter nu bănuise exactitatea spuselor lui Aimée. Era convins că Hilda intenționa în adevăr să plece și că Aimée era confidenta ei. Dece totuși nu le spusese și lor: lui și Doctorului Pejan? Probabil se temuse să nu fie reținută. Totuși Hilda - așa cum o cunoștea - n-ar fi părăsit pe Lenora tocmai atunci, fără de motive serioase. Își lăsase atâta timp familia! O chema de sigur ceva important! Un logodnic poate? Ce știa el dc gândurile ei, deși ar fi crezut că nu Ie ascunde: O fată așa de bună și de frumușică era firesc să fie iubită. Ei toți deacolo o iubiau... Nu numai Lenora păgubia prin plecarea ei, ci și el. Acele comunicări și traduceri îi păreau foarte importante. Nu putea însă avea nici o pretenție. Hilda să purtase admirabil: colaborase cu el la îngrijirea Lenorei, îl ajutase în munca lui intelectuală... Nu-i putea cere mai mult și nu-i putea da nimic în schimb.

Tonul de agresiune și insolență al lui Aimée nu-l observase, îl isbise numai cuvântul „damă de companie“ în chip neplăcut. Cum de întrebuințase Aimée o expiesie așa de improprie și de vulgară. Cuvântul acela necugetat descalifica pe Aimée, dar Walter nu i-o va spune căci prefera să treacă lucru neobservat, ncdiscutal. Lăsă decepția lui, nedescărcată, să surpe numai în interior. Față de Hilda nu știa bine ce are de făcut: să-i reproșeze că nu le-a spus intenția sau să accepte tacit.

Pe Hilda ofensa lui Aimée, o lovise în plin. Nu se mai putea gândi la Lenora, la nimeni și la nimic. Căuta numai o retragere onorabilă; se mulțumia ca nimeni să nu știe adevărul. Scrisese îndată D-nei Gert s-o recheme telegrafic din România. Nu-i dase nici o explicare. Chiar față de mama ei îi venia greu. Walter, Lenora, Pejan, nu trebuiau cu nici un preț să bănuiască. Așa cum bine spusese Aimée: Ea era cea care vroia să plece și aveau a-și căuta acolo altă damă de companie. Copleșită de umilință nu sublinia batjocora cuvântului, ci îl primia. Aproape era recunoscătoare lui Aimée că n-a gonit-o fățiș; dar oamenii, casa, tot, îi da o înfiorare de desgust și de teamă.

Spera că în apatia ei deacum din urmă, Lenora nu va avea nici o reacție. Ar fi agasat-o nespus rugăminți sau reproșuri.

Walter, a doua zi când o revăzuse, nu-i vorbise nimic, dar accentuase atitudinea amicală și găsise formule de recunoștință, ce până atunci erau subînțelese. Hilda făcea o sforțare enormă ca să nu isbucnească în lucrămi. Pejan o întrebase: — Dar ce e? Ce ai? Așa dar nici Pejan nu știuse nimic, — gândise Walter cu un fel de satisfacție.

Pe Hilda, un fel de antipatie nouă, de înstrăinare o oprea dela orice comunicativitate, chiar dela vorbele strict necesare. Numai să aibă răbdare până la sosirea telegrameil Numai să scape deacolo cu fața curată! Fără să se îmbolnăviască de supărare! Fără să-și piardă stăpânirea de sine? Se silia să nu se gândiască la Aimée pentru a nu-și altera ideia de dreptate divină, preceptul ei de morală și credință protestantă, pe care cu atâta căldură cerca să-l facă admirat și admis de Walter și de Pejan, în convorbirile ce-aveau acolo alături de bolnavă pe care Hilda o iubia tot după acel precept. Se credea pusă la cercare de Providență și nu era destul de virtoasă pentru a primi cercarea fără durere dar nici cumva nu vroia să blesteme; deaceia închidea pe Aimée într-un cerc de izolare a gândului ca pe cineva contaminat de un rău fără nume. Cum pentru fapta lui Aimée nu putea exista judecată fără asprime, n-o judeca.

Pejan era singurul care-i creea dificultăți tot întrebând-o: — Ce el stăruind din răsputeri ca Hilda să rămână, decum aflase de plecarea ei. Abia dacă în zelul lui se abținea să facă apel la Lenora. În fața tăcerii ei neclintite și a lipsei de ecou la Walter și la Aimée, simțise că se petrece ceva și încetase a mai stărui. Regreta plecarea acelei fete simpatice cu care se desprinsese. — Ce ar fi să găsesc eu un mijloc a o face să rămână! gândise, ba chiar spusese.

Walter ridicase o sprinceană, căutând care puteau fi mijloacele așa de puternice ale lui Pejan. Hilda surâsese mașinal fără; a fi auzit bine, mereu subt efortul de a nu-și pierde cumpătul.

Mijlocul la care se gândia Pejan era simplu și radical: — S-o ia de nevastă. Adică dece nu? își zisese încă a doua zi dimineața îmbrăcând halatul și decis. Seara când desbrăcase halatul era mai sceptic: — Doctorul Pejan însurat. A treia zi părăsise ideia, nu însă fără de regret și Hilda nu avusese a se mai teme de stăruințele lui; devenise taciturn ca cineva care și-a refuzat o satisfacție și e înbufnat pe sine. Seara Pejan pretinsese Hildei să joace împreună table pentru că avea presimțire că va câștiga. Walter prinsese aluzia, decepția lui Pejan părea a-i face plăcere și se așezase ca privitor al partidei.

Pela mijlocul partidei sosise Aimée; deși nu era nimic neobicinuit cei trei avusese o mișcare de surprindere cașicum ’fusese deranjați; deaceea Walter crezuse bine să întrerupă tăcerea cu ceva de seamă: — Nu putem dovedi îndestul D-rei Hilda cât ținem cu toți la ea! — zisese, aruncând vorbele ca aurul pe talger, convins că repară astfel cu delicateță unele greșeli și că are asentimentul subînțeles al tuturor.

— E drept că dead înainte nu-i vom mai putea dovedi cât o iubim de oarece cu tot regretul nostru, pleacă chiar mâine dimineață. Și în tăcerea consternantă a celor trei, care aflau iarăși un lucru nou, întinsese Hildei carnetul complicat al unui bilet de drum cl. I cu vagon lits.

Hilda înmărmurise cu mâna pe zar și zisese în minte: Domine te!... ca și în ceasul când murise subit tatâl ei.

Un țipăt scurt se auzise dealâturi. Aimée, Walter, Pejan se grămădise spre Lenora.

— Seringa! poruncise Walter cu nervozitate, cașicum rebeliunea boalei îi era insuportabilă.

Lenora se svârcolia gemând: — Mă doare! Mă doare! Nu vreau să mă doară! Aimée o desmierda, Pejan îndemânatec pregătise injecția și luase brațul care svâcnie dureros. Walter sta încordat, cu ceva cald în tâmple și urechi. — Nu! Nu trebuia s-o doară! Așa vroia și el, așa îi promisese, atâta putea face pentru ea!

Rămasă singură, Hilda se desmeticise și cu un gest violent svârlise biletul de călătorie. Desbrăcase apoi șorțul, își luase haina pe-o mână, pălăria în altă și ieșise, trecând prin camera bolnavei fără a vedea nimic și neobservată de nimeni. Se întorsese peste vre-un ceas. Lângă Lenora aromită veghia Doamna Bidu care prea disciplinată pentru a se amesteca, n-o întrebase nimic.

Fără a se interesa de Lenora, Hilda trecuse alături unde încuind cu cheia cele două uși începuse a-și face bagajul cu grabă, cașicum ar fi plecat pe moment. Găsise un tren la cinci dimineața care o ducea până la Brașov unde după patru ore prindea coincidența acceleratului de Viena.

— Să plece oare fără nici un rămas bun dela Walter! Sta la îndoială. De ceilalți toți nici nu era vorba, dar pc Walter îl punea încă deoparte ca pe o ființă de excepție. Legenda necurată a averii și carierii lui, spuse demult de Aimée, nu prinsese în memoria ei. În opinia ei Walter era înzestrat după merit cu tot ce viața poate da mai bun și mai mult unui om.

Luase o cartă de corespondență și scrisese două trei rânduri de concediere corecte și cam solemne. Își schimbase apoi rochia cu cea de voiaj, nevroind să doarmă noaptea ceia altfel decât îmbrăcată pe canapea, cașicum astfel refuza ultima ospitalitate a acelei case.

Pela zece ieșise însă din cameră. Lenora dormia, o privise un moment; urcase coridoarele spre apartament și bătuse la ușa biroului lui Walter. Walter era acolo chiar la birou cu singura lumină a lămpei de masă și cu un volum dinainte pe care probabil îl consulta.

Rămăsese perplex la intrarea Hildei care și ea era acum jenată de acel demers. Înaintase totuși cu o carte în mână: — Vreau să-ți înapoez volumul împrumutat: Les grands Inities!...

— Ne mai vedem Domnișoara Hilda! răspunsese Walter, apoi se indispusese de acel răspuns care putea face pe Hilda să creadă că l-a importunât cumva. Nu se corectase însă, preocupat abia atunci unde dispăruse Hilda în timpul crizei Lenorei; dar n-o întrebase, nici nu-i spusese că acea carte el înțelesese să i-o ofere.

Hilda nu luase în rău cuvintele: „ne mai vedem“ de oarece vocea Doctorului vibrase asurzit și afectuos. Era din toți cei deacolo, acel pe care oroarea ei momentană de loc și oameni îl punea deoparte. Plecase din biroul lui, zicându-i un: Bună-seara Domnule Profesor! cam solemn. Walter îi strânsese afectuos amândouă mâinile. Hilda era mulțumită că n-a plecat fără cuviință din casa unui om așa de bun și distins. Era prima oară că cineva clasifica pe Walter „bun“. Walter se întreba iar dece Hilda nu le spusese mai dinainte decizia și nici data plecării. Ce o chema atât de imperios? Se temuse desigur că o vor reține. N-avea nici o altă bănuială. În fața celor două cărți, cea pe care o consulta și cea adusă de Hilda se mai întreba fără a înțelege și care fusese rostul vizitei ei târzii. Dece nu-i trimisese cartea!... sau dece nu așteptase să i-o dea a doua zi!... Plecarea ei în faptul zilei, fuga aceia înainte de ora isgonirii rușinoase fixată de Aimée, nu-i putea da în minte și era un lucru pe care n-avea să-l afle niciodată.

A doua zi dimineața Pejan culesese în camera Hildei depe jos carnetul de tren și după ce-l întorsese pe dos și pe față, bombănise ceva ce nu i-ar fi plăcut lui Aimée să audă; dar presupunerea lui nici el n-avea s-o spună nimănui. Fiecare din ei gândia, lucra pentru sine, moleculă ce se desagregase din conglomerat, păstrând subțiată și dureroasă un timp, partea cu care aderase...

Încă dela opt dimineața în ch^p excepțional, Aimée coborîse. Aflase dela intendent că Hilda a plecat la ora cinci dimineața în bună regulă. Fusese surprinsă dar nu arătase. Nu vroia să dea nici-o importanță lucrului nici față de alții, nici față de ea însăși. În orice fel, bine că plecase! Avea de rezolvat chestii mai de seamă și ar fi fost bucuroasă să Ie poată lichida la fel de bine.

„Se instalase lângă Lenora pentru a suplini pe Hilda și a curma orice presupuneri și comploturi. Sărutase pe. frunte eroic pe Lenora spunându-i că Hilda e cam bolnavă. Lenora nu obiectase și Aimée își zisese că putea să fi făcut lucrul mai demult. Mai peurmă abia, Lenora întrebase dacă Hilda era bolnavă rău.

— Nimic grav dar trebuia să stea în pat și pe urmă să plece acasă. Lenora care nu mai avea putere să reacționeze, își luase nădejdea. Poate că nici nu mai înțelegea prea bine lucrurile sau se dezinteresa de orice. Părea preocupată numai de criza avută în ajun. — Am avut și dureri! repeta. Cu toate că starea ei mo horită venia din oarecare conștiință a boalei, credea totuși că lipsa durerilor fusese un simptom bun și dimpotrivă criza din ajun o socotia ca pe un accident dé rău augur. Ținea mereu ochii închiși și nu mișca o fibră, pentru a nu mai avea dureri. Își amintia din când în când că Aimée e acolo și că o cinstește cu îngrijirile ei și atunci cerca a spune un cuvânt care să-i fie pe plac.

— Ce să fac eu pentru păpușa mea! Fie că era o grijă rămasă acolo în slabă circulație de viață ce se mai strecura prin stagnarea silnică a boalei. Era biata de ea pe jumătate putredă, pe jumătate bălsămită.

— Nimic mamile! sa stai liniștită ca să te faci iute bine!

Lenora avea o slabă mulțumire. Peste puțin Aimée însă adăoga:

— Ce mă fac eu, dacă tu nu ești bine? Lenora se întuneca. Așa dar credea că nu se mai poate vindeca.

În dimineața următoare Lenora decurn văzuse pe Aimée îi spusese:

tt — Vreau să mă ocup de tine! Avea glasul clar, nu așa îngroșat, încleiat, ca în ajun. Aimée se grăbise a crede că ii merge mai bine, acolo unde era numai un moment mai limpede și o sforțare.

Walter aflase și el dela Pejan despre plecarea matinală a Hildei și cercase să lege aceea plecare de vizita ci din ajun seară, fără a putea fi sigur că fusese un adio de oarece intendentul îi adusese și biletul ei de concediu.

Plecarea Hildei nu-i .părea destul de satisfăcătoare dar nu acuza pe nimeni de nimic. Deși curios nu întreba pe Aimée, din teama că răspunsul’ ei să nu micșoreze cu ceva serviciile aduse de Hilda.

Sosise și telegrama D-nei Gert pe care Aimée o întinsese lui Walter oarecum ostentativ, ca pentru o justificare. Walter făcu socoteala că Aimée e cea mai încercata de plecarea Hildei de lângă Lenora, căci bolnavă, în faza disperată în care se găsia, trebuia să aibă pe Aimée aproape de ea, deoarece murîa.

Walter găndia cuvântul „a muri” fără sonoritate crudă, cu glas sufletesc învăluit în milă, dar limpede și inexorabil, profesional.

Aimée se uita însă cu îngrijorare la seringele care se succedau și la flaconul pe care sta scris: ,,Ia nevoe“. Întrebase pe Doamna Bidu la ce servi a aceea doctorie: — Ca să nu sufere! îi răspunsese sumar. Lui Aimée îi dispăcea să vorbiască mult cu inferiorii în chestii ce nu erau avantagioase și în acest fel boala Lenorei mereu o umilise, rămăsese deci nelămurită și neliniștită, dar fără precizie și termen. Cum însă Lenora sta toată ziua aproape nemișcată, aim avea medicamente pentru cazul când ar suferi, Aimée se gândise că s-ar putea ocupa puțin și de cele începute afară din casă, căci altfel tot ce făcuse până atunci rămânea fără folos. Abia parvenise să înjghebe flirtul cu Bubi și dacă mai persevera puțin credea că va îi destul pentru a satisface clubul. Vrea asemeni să poată prinde odată pe Cora și s-o întrebe, s-o judece. Avea un rechizitoriu pregătit: — Ce făcuse și ce nu făcuse ea pentru Cofa! De fapt n-ar fi putut spune ce făcuse dar avea conștiința că a făcut mult. Acel mult era locul mare ce i-l dase și încă i-l da în prețuirea ei. Cora desigur nu aștepta poate decât ca Aimée să facă primul pas.

Mai era și Lică!... Dacă i-ar fi făcut favoarea să se ducă peacolo, trebuia ca cealaltă să fie gonită. Era singură condiție.

Aimée începuse deci o traiectorie obositoare între bolnavă și oraș. Cum sta destul de mult lângă Lenora nu se mai ascundea ca înainte când Iipsia, dar lipsa ei era acum mult mai vizibilă.

Walter observase acea nouă agitație fără a se osteni să înțeleagă; era cam distras dela interesul capital aJ faptelor lui Aimée. Îl obseda mult problema morții care se pregăti a acolo. Până atunci moartea clienților fusese un episod sau un incident care ocupase în preocuparea lui numai momentul medical al decesului. Acum problema morții îl preocupa dinainte cu o priveliște mai omenească. Salema nu murise. dispăruse, îi fusese recunoscător; Lenora îl silia la o obligație nouă, cum îl silise la căsătorie și iarăși căpăta un prestigiu în ochii lui.

Cortina cețoasă ce învăluia atmosfera deacolo din preajma muribundei da lui Walter o păienjenire pe care o sccotia drept emoție cu acel fast ce-l acorda impresiilor lui. Se stima într-o nouă formă a existenții. Deaceia privia vag la trepidațiile neorânduite ale Aimée-ei, ca la un sgomot inoportun. Pejan însă se uita curios după ea când pleca, venia, iar pleca și venia, zicându-și abia dacă nu tare: - Ce-o fi cu asta! Curat lucru nu e!

La Club lucrurile nu mergeau chiar așa lesne cum crezuse Aimée. Șiretenia ei nu era în stare să înșele rafinarea celorlalți.

— Ce e cu tine Bubi? Te plimbă păpușa „â oeil?”

— Sezon mort! răspundea Bubi râzând, dar tachinarea prindea. — Adică în adevăr ce era el?... Fantoșa domnișoarei?... O va lăsa odată paf! Păcat ca atunci când o să-i întoarcă spatele n-o să-i vadă mutra!...

— Va arăta el Icoanei, o proabă de Bubi!

Prietenii însă descoperise altceva nou și așteptau pe Bubi cu nuvela. Zossima văzuse săptămâna trecută pe Aimée ieșind la zece dimineața dela ipodrom. Nu putuse dovedi ce căta acolo dar era ceva.

Icoana avea deci un cazier! Bubi era „berné”. Bubi era manta de ploaie.:. Alibi!...

Bubi aflase acel fapt din zece guri și cu o sută de epitete măgulitoare. II mânca palma dar n-avea în cine da. Băeții îi deschideau doar ochii! — Bubi Panu chibiț!... Bubi Panu mofluz!... Avea să se vadă! Avea să se vadă! Atât răspunsese și toți tăcură, satisfăcuți în pretenție.

Bubi nu știa de fel cam ce avea să se vadă dar se sîmția obligat. Deocamdată nu mai putea fi vorba să planteze pe Domnișoara. Din contra! Oscila între două planuri: — Să afle care-i buba... și peurmă a se vedea! Sau mai expeditiv să se asigure el că nu e mofluz și peurmă: basta cu ea.

Aimée sîmția că se petrece ceva nou cu Bubi, dar nu-și închipuia ce să fie și se gândia că poate e amorezat deabinelea. La Club asemeni îi părea în jurul ei o mișcare dai nu putea ghici care și ce fel; timpul cași atenția îi erau așa de împărțite. Era foarte obosită; programul ei de igienă a frumuseții era sdruncinat. Abia dacă o restaurau cele opt ore de somn liniștit. Pe pantofii mici, deprinși cu pași lunecați și ușori, călca scâlciat și armonia ei exterioară cași interioară era scâlciată. Se uita la Lenora cu ochi aproape tot atât de paienjeniți și absenți ca ai bolnavei.

În ziua ceia Aimée ar fi vrut să se ducă la ipodrom pela trei. Lică venia și după amiază, dar ea nu fusese decât dimineața din prudență. Era curioasă să-l surprindă, mai ales că dimineața nici n-ar fi fost chip să lipsiască de lângă bolnavă. Lenora se deșteptase gemând, refuzase să se lase atinsă, nu primise doctoriile, abia cu mare greutate putuse fi pansată și după pansament se liniștise puțin. Armée o zorise cu alintări, cu stăruințe. Nu se controla însă și lăsa să-i scape cuvinte absurde, nedelicate: — Dece nu vrei tu să te scoli!... Dece vrei să fii mereu bolnavă! Scoală-te să ajuți fetița ta care nu poate nimic fără mama ei!... Nici nu știu măcar ce e al meu!

Lenora cu sforțări și scâncete se întorsese spre perete.

— ’Rea, mami a mea! Rea! Nu iubește pe fetița ei!

Distrată Aimée nu-și da seamă că exprima în chip crud travaliul secret, făcut în mintea ei și concluziile lui funebre. O irita tăcerea Lenorei, o irita starea rea a boalei și se sîmția încă mai zorită să termine cu Lică, cu Bubi, cu Cora.

Pela două și jumătate, văzând că e stagnare complectă la bolnavă, plecase decisă să se întoarcă peste o jumătate de oră. Îndată după plecarea ei Lenora avusese o criză. Pejan cu o răbdare admirabilă, ajutat de stăruința blândă dar imperativă totuși a lui Walter, o putuse ajuta puțin. Lenora deschisese ochii privind în jur ca întoarsă depe altă lume. Fixase lung pe Walter, întinzând spre el mâna, apoi din ochi, cu o schiță de surâs pe buzele decolorate mulțumise lui Pejan care cu un glas muiat cercase a glumi: — Eu sunt amorul dumitale. Nu se supără Domnul Profesor! și se trăsese deoparte. Lenora accentuase surâsul ei sărăcăcios și ofilit. Răvășirea grozavă, masca canceroasa, antidesenul mortuar, tot nu reușise a o urâți complect.

Walter se așezase pe marginea patului luându-i mâna pe care Lenora i-o strânsese prin crispații mici. Nu înțelegea dacă dinadins sau dacă era un reflex.

— Te mai doare ceva Lenora? Ai vre-o jenă? Sau poate dorești ceva? îi spusese cu dulceață neobicinuită. Mai mult din mișcarea buzelor înțelesese:

— Mai pe urmă... Vreau să-ți spun ceva!...

Walter vroise să zică: — Dece nu acum? Un scrupul îl oprise.

— Oricând vrei și orice vrei! Rămăsese așa câ-

DRUMUL ASCUNS teva minute până când Lenora obosită, scăpase mâna din a lui și încetase a-l privi închizând ochii.

Walter trecuse alături unde era Pcjan. Se abținea abia dela nevoia stupidă de a-J întreba, deși știa tot așa de bine: uremia, pulsațiile încetinite...

Pejan ocupat cu un dozaj în eprubetă se temea parcă să se uite spre Walter care întunecat îmbrăcase alt halat pentru a trece la vizite, făcând lui Pejan un semn spre patul Lenorei.

— iFără grijă! îl asigurase respectuos și aproape afectuos Pejan.

Dela vizite Walter se urcase sus în birou și ceruse acolo un bulion și o fructă. Sîmția un vid care era sufletesc dar pe care restaurarea trupească îl ajuta. Ezita să coboare cu o aprehensiune pentru patul acela de agonie. Rupând un moment continuitatea îi părea acum că are a înfrunta ceva nou și aprig. Cu mâini reci care tremurau puțin, netezise pe fruntea lui o mică sudoare. Se așezase la birou trecând pe registru unele fișe de observație ale bolnavilor și pe cea a Lenorei. Printr-o dedublare, acolo pe hârtie păstra toată luciditatea și răcăpăta aplombul.

’Pela cinci și jumătate Aimée apăruse deșteptând pe D-rul Pejan dintr-un simulacru de siestă pe un fotoliu, și-l întrebase șoptit ce mai e nou.

— ,Nimic nou! răspunsese Pejan sumar. Era tot rancunos cu Aimée.

După o mică ezitare Aimée se retrăsese în vârful picioarelor dar Lenora care o simțise o chemase prin semne făcute D-nei Bidu, care sta neclintită lângă pat. Aimée se apropiase cu grabă și o sărutase pe păr. Tot prin semne Lenora o oprise să vorbiască, apoi printr-o sforțare care-i da glas de ventriloc pronunțase: — Ce vrei tu! Spune! Ce vrei? cu ceva desperat și imperativ care nu suferia opunere.

Aimée emoționată începuse a tremura și spusese la întâmplare: — Am pe D-rul Walter! El poate-tôt! Mu te turbura!

Lenora închisese ochii.

Aimée rămăsese àcolo încă un moment, uitàndu-se când la D-na Bidù care sta placidă, când spre Pejan a cărui privire n-o întâlnia. Nu cutezase să mai întrebe nimic, nici pe unul nici pe altul. Ieșise încet mușcându-și buza cu gândul turbure că toate merg rău. Întrebase pe o infirmieră care trecea:

— Ce crezi?

— Nu te speria Domnișoară! o încurajase.

Așa dar poate că încă nu!.... N-ar mai fi vrut să iasă... își zicea însă că spaima ei e cobitoare... Hotărîse să dea o fugă până la Club și înapoi.

După ce terminase fișele, Walter coborîse grăbit acum, cașicum cineva îl mâna din spate. Intrase aproape fără răsuflare și fără a cuteza să se uite. — Dacă cumva!... Era imposibil firește, ar fi fost prevenit. Se uitase întâi la pendulă; era șase fără un. sfert. Abia apoi mutase ochii încet și văzuse pe D-na Bidu, pe Pejan la locul lor. Răsuflase. Abia apoi se uitase spre Lenora și fața i se crispase.

— Unde e Aimée! întrebase încet și răgușit.

— Pe aici pe undeva!... A fost adinioarea aici! informase Pejan.

Walter nu mai cercetase nimic, nici nu mai putuse mișca de lângă Lenora. Era acum de lucru cu ea. Se ocupase de respirația îngreunată și șuierătoare care Iovia sternul de cămașă, pecând mâinile căutau răsfirate sprijin. Walter șoptise: — Oxigen! Lenora refuzase cu o mișcare slabă a mâinei, cu un semn violent din cap. Walter care din obicinuință o îngrijia fără s-o mai vadă, o privise atunci cu ochi care văd și pentru că nu privia încă un cadavru i se păruse că a înviat-o și i se udase ochii brusc. Un fel de fluerat venia dinspre buzele Lenorei. Walter se concentrase pentru a înțelege ce spune. Pejan se trăsese la o parte.

Pentru Aimée!... Sa aibi grijă!... Numai Dumneata! Dumneata singur! Îi spunea iarăși ..Dumneata, acum când nu mai avea conștiința limpede pentru sforțarea de a-l tutui.

Walter nu răspunsese îndată fiindcă nu-l slujise glasul și buzele lui aveau o mică convulsie.

Aimée!... Numai Dumneata! — sonor, ca printr-o ruptoare a laringelui, deși vrea să fie confidențială. Între șoapta afonă însă și acel diapazon, Lenora nu mai avea registru de voce.

Walter se trezise ca din somn, tresărind și tot tare promisese, asigurase, abia putându-se opri dela cuvântul: ,,Jur!“

- Da! șoptise aproape normal Lenora... Apoi:

Nu vreau balon!

...La șapte, la șapte și jumătate, apoi pe fiecare minut care trecea Aimée era așteptată după ce fusese căutată... Din ce în ce mai așteptată, nu sosia însă...

La opt fără un sfert prinți-o embolie, cu un țipăt mare Lenora murise, accident care nu era nici prevăzut nici exclus. Scutise astfel o agonie care mai putea dura zece, douăsprezece ore.

Era opt și jumătate seara când, pe vânt și ploaie torențială, cu pantofi și ciorapi uzi, pentrucă umblase pe Dorobanților câțiva metri pe potop până la un auto care sta oprit, Aimée coborîse la Sanatoriu. Vroînd să plătească observase lipsa poșetei și prin viforniță ca prrntr-un vis ciudat, observase subt glugușul peleride ploaie pe Paul șoferul la volan. Prin ce bizară întâmplare tocmai el! Poate că dinadins chemat sau spionând pe cont propriu.

Paul cu ochii fixați pe geamul cutremurat de vârtejul ploaiei avea aerul că nu știe pe cine a condus nici unde a oprit. Aimée căuta poșeta febril, privmdu-și mereu mâinile cașicum vederea și pipăitul nu i-ar mai fi fost sigure. Poșeta nu era nicăieri; o lăsase deci aiurea... acolo... Sta în vânt și ploaie fără a ști ce să facă, deși ar fi fost simplu să se urce și să trimită pe cineva să achite taxiul.

Prin vârtejul ud, o umbră zoria spre taxi. Cu pardesiul săltat de vânt, subt o pălărie trasă pe ochi era D-rul Pejan. Ajuns lângă Aimée zisese cu glas răgușit și alterat: — Folosesc eu taxiul!

Răsbită de viforniță Aimée alergase spre peron cașicum astfel se rezolvase problema taxiului și poșetei. Din cauza timpului acela oribil, a frigului ce-o tremura și a capului ce-o durea cumplit, trecerea lui Pejan pe lângă ea fusese fantomatică. Ajunsă în Hali trecuse mâna rece pe frunte ca pentru a-și aduce aminte ceva. Intrase în camera ei și se schimbase în fugă; n-avea conștiință exact de oră, ci numai de o mare grabă. Deși se sîmția împovărată cașicum trupul i-ar fi fost umplut cu toată apa ploaiei, dar cu apă fierbinte parcă, tot în fugă alergase la Camera Tenorei.

Ce văzuse! Ce auzise! Ce se petrecuse!... Criza grozavă care o apucase acolo pe covorașul dela patul alb și monoton al moartei.... Toată răscoala conștientului și inconștientului în spasmul trupului!... Tragedia acelei morți, tragedia acelor ore de lipsă, pricinile vădite cum și cele secrete ale disperării, sfărâmate acolo în acel acces a cărui violență scuza ceeace ri-avea scuză, rezolva ceeace ar fi fost fără soluție!... împrejurul ei toți se străduiau acum îngrijorați în loc de ostili!....

Disperare a cărei putere de adevăr și de sbucium era la măsura împrejurărilor știute și celor neștiute... Criza gravă fusese urmată de o lungă și îngrijorătoare sincopă Toată spaima deacolo și deaiurea se refugiase în Aimée, liberând pe ceilalți de ambianța slsinistră a morții prin spectacolul viu ce-l da fata. Walter regăsise echilibru, o atitudine. Reglementul putea acum înconjura cu protocolul lui rece pe Lenora... Ca două cortegii, preocupări reci și mecanice orânduiau moartea, pe când într-o parte o trepidație purta un curent invers spre cama-a unde exasperarea nervilor, temperatura urcată, pulsul violent al lui Aimée, accelerau o vitalitate primejdioasă.

Când Aimée se gândia mai apoi la groaza din acea seară, spaima morții Lenorei lupta m ea cu spaima cealaltă și o ajuta să se împace cu sine.

Acolo în Dorobanți, în odaia care semăna cu a fetelor Persu, se dusese cu voia ei, o voie pentru care își înfrânase silnicia: — Trebuie! Datorie ciudată pe care n-o controlase nici n-o confirmase cu nimic pentru a o înlătura.

La îndeplinirea acelei obligații o ajutase mai mult ca toți și ca tot, Lică. Când la trei ziua, atunci dase fuga la ipodrom i se spusese lui Aimée că Lică nu e acolo, îl zărise trecând în fund și se dusese spre el. Un grăjdar îi tăiase drumul spunând că Domnul nu primește pe nimeni. Era ordinul lui Lică care nu mai vrea plictiseli. Aimée trecuse pe lângă grăjdar și intrase după Lică în hangar. Fără să se întoarcă măcar Lică îi spusese că n-are timp de ea... Zăpăcită Aimée nu știuse pe unde să mai iasă și Lică crezând că nu vrea să plece răcnise la un jockey s-o ducă la ieșire... Atunci Aimée se întorsese la Sanatoriu și văzuse pe Lenora încă în viață... O sărutase... Și-o amintia, ca pe un lucru satisfăcător pentru amorul ei filial, pentru datoriile filiale...

Ajutase mult și Cora, evenimentele de atunci. Pentru ea, Aimée dase apoi fuga la Club. Știa că la ora aceia trebuia să fie acolo. Cum Cora o evitase iarăși, Aimée i se pusese în cale. Cora se oprise cu aerul însă de a nu o vedea. Atunci Aimée cu un nod de lacrimi în gât îi spusese afectuos, confidențial: — Ai auzit versiunea?... Eu și Bubi Panul, vrea să vadă ce va zice Coral Ce impresie îi va face!

— N-am auzit!... Și dac-ași auzi, n-ași crede! și trecuse spre altcineva cu o mișcare pe care n-o puteai chema necuviincioasă dar al cărei dispreț îl simțise Aimée dureros. — N-ar crede! Dece!... Dece n-ar crede!... Va trebui totuși să creadă!... În momentul acela nimeni și nimic alt nu putea însemna ceva pentru Aimée decât Cora și revanșa. Era obsesie, era hotărîre. Dacă ar fi aflat atunci că a murit Lenora, ar fi cerut un răgaz absurd, pentru ceva mai însemnat de făcut.

O ajutase apoi Bubi Panu cu ambiția lui înrăita. O mai ajutase furtuna. Vântul mătura afară ploaia. Se dusese la Bubi și-i ceruse s-o conducă acasă... În drum îi spusese c-ar vrea să se plimbe puțin pe furtună... Bubi dase firește șoferului adresa lui din Dorobanți și puzderia care isbia în geamuri ajutase pe Aimée să nu obiecteze. Vrea să meargă pentru Lică și pentru Cora care-i erau odioși. Odios era și Bubi dar el era revanșa.

furtuna o ajutase să se întoarcă acasă și acasă o ajutase Lenora, o salvase... Atunci și mereu în urmă, de câteori își aducea aminte... De câteori îi revenia scena penibilă din Dorobanți, — pe care luptase s-o suporte până la capăt — mizerabila ei silință... silința mizerabilă a celuilalt... graba de a pleca deacolo după... grosolănia tipului ofensat și neînțelegând... și când înțelesese poate, aversiunea și ținta cuvintelor lui care o urmăriau, pe care o împingeau pe scară spre furtuna deafară.... Pe toate, le salvase Lenora, cu imagina ei oribilă de moartă. — Mama! striga și acum Aimée, și veniau lacrimi care spălau tot.

O ajutase apoi mult boala. Congestia pulmonară gravă care pusese chestia Superlativă a conservării.

Convalescența punea acum tampoanele de amortizare. Aimée frământa în minte cuvintele schimbate atunci în seara cumplită, cu’ Walter. Când se trezise din sincopă Walter îi spusese: — Am promis mamei dumitale! Atât!... Ținea bine minte că i-a spus asta... dar numai atât.

Pe pragul Hallului în ziua înmormântării — se sculase numai pentru a asista la pornire, deși îi era interzis — îi spusese atunci iarăși: — Am promis Lenoreil Tot numai atât!... Acele asigurări Aimée acum le lua, le combina cu cea ce-i dase ei mai demult, le unifica... Trebuia să aștepte realizarea lor. În ce formă?... Nu știa!... Nu putea provoca o explicare în plin doliu... Cât mai iute, mai bine!... Dar cum?

Abia restabilită spusese lui Walter:

— Eu acum ce rol am aici?

— Cași mai nainte! răspunsese. Răspuns poate că satisfăcător, poate că insuficient.

Se sculase acum, începuse a părăsi camera și umbla de ici colo, umbră mică, subțiată de boala și de rochia neagră, cu figura modelată mai prelung, mai palid. N-avea răbdare.

— Eu acum ce rol am în casa asta. Poate ar fi mai bine să mă mărit!

Cercare periculoasă. Walter tăcuse! Ce va fi gândit în tăcere?

Chiar a doua zi Walter făcuse lui Pejan propunerea. Aimée doria să se mărite și el se ocupa deci cu grabă de dorința ei. Pejan era acolo la îndemână candidat satisfăcător.

Pejan însă refuzase categoric:— Era o mare cinste, dar... Walter îl oprise cu im gest, dela orice explicație. Explicațiile le căuta totuși: Dece oare iefuzase Pejan, precis, fără termen de gândire, fără cel puțin să se arate încurcat de refuz! Ca cineva bine motivat, bine hotărît!

Pejan făcea încă vizite medicale lui Aimée deși era vindecată. II întrebase peste câteva zile: — Nu e complect restabilită Domnișoara Hallipa? Văd că încă o cercetezi! Mai are și altceva? fără a se gândi că întrebările veniau ciudat.

—Absolut nimic decât convaJescenta cu anemierea ei! — răspunsese precis dar cu tonul cuiva care refuză orice desvoltare a discuției.

Walter întrebase atunci pe Aimée fără alt preambul, dacă are pe cineva în vedere pentru mariaj, deoarece D-rul Pejan nu era dispus să se căsătoriască.

Aimée nu se ofensase dar răspunsese tot deslușit.

— Nu! Pe nimeni n-am în vedere... Cu D-rul Pejan nu m-ași fi măritat în nici un caz.

— A! Walter păruse a dospi o decepție. Așa dar sarcina lui față de ea rămânea întreagă... El trebuia să aibă grijă!... Așa promisese Lenorei.

Nu era curios și nici nu-l pasiona secretul vădit al lui Aimée, dar avea acum o certitudine... fără dovezi, pentru el însă deplină... Era sigur că Aimée... Amănuntele nu-l interesau.... Era numai sigur... Cine?... nu importa.

Constata indiferența lui. Privia aceea indiferență pe Aimée anume sau era un principiu, o dezinteresare de medic, pentru diferența infimă de ordin fizic dintre fecioară și femee? Nu-și răspundea. Lăsa nededs cu sine, acum cași altă dată, dacă acea dezinteresare ar fi avut-o cumva față de orice femee.

Își amintise între timp că lungă telegramă primită din Elveția dela soții Drăgănescu, cuprindea un discret reproș pentru întârzierea cu care fusese anunțați și care nu le îngăduise participarea. Atribuise acel reproș Elenei care era mai direct în cauză și pe care o știa pretențioasă și protocolară. Pretenție în cazul de față justificată.

Scuze erau de invocat. În tumultul deatunci, cine se putuse gândi la altceva decât la cele imediate. Ceeace nu avea scuză, era mediul de care Aimée se înconjurase, pecând neglijase pe sora ei care avea ținută și disciplină, și îndepărtase pe Hilda, ființă exemplară.

Starea de sănătate a lui Aimée, cerea încă menajamente; de Hilda, Walter nu-i vorbise, de Elena totuși da. Mustrase pe Aimée care primise observația fără nici o protestare. În forul ei protestase însă: Elena! Care nu-i dase nici un ajutor din cât£ ar fi vrut să-i ceară! Elena, căreia tot îi reușia așa de bine!

Partea a cincea

22

Aujnsă în țară și luând contact cu starea de lucruri deacolo, Elena constatase că boala lui Drăgănescu era o realitate. Acum ar fi preferat să fi fost un pretext. Față însă de acel obstacol serios nu găsise nici un mijloc altul de a așeza lucrurile prielnic, decât acel de a propune bărbatului ei ca după o lună petrecută la moșie să o însoțească în Elveția. El putea primi sau refuza, după voie; știa doar bine că în Elveția se află Marcian și că e cuprins în propunerea ei; mai erau acolo însă și climatul și conviețuirea lor --în locul divorțului, — avantagii pe care avea a Ie cumpăni. Târgul era loial.

Drăgănescu primise cu grabă și cu o mulțumire umilă, fără nici un fel de precizări. Deîndată Elena anunțase lui Marcian acel aranjament fericit, față de împrejurările nefericite.

La sosirea Elenei cu Drăgănescu la Geneva, Marcian lipsia la Zurich unde își avea în adevăr editorul și unde motivase că are de supraveghiat tipăritul ultimei lui simfonii. De fapt alesese dinadins acea epocă. Prima lui impresie când aflase de întoarcerea Elenei cu bărbatul ei fusese de bucurie, a doua însă și cea mai durabilă, de regret după libertatea lor dinainte.

Desigur era o fericire neașteptată s-o revadă după așa scurt timp și își da seama că acea întoarcere era operă săvârșită pentru el, totuși un alt egoism îl făcea să murmure împotriva nouei situații. Noutate! Era gelos pe Drăgănescu; deaceia dezertase. Mai înainte nu cunoscuse urma măcar a unui astfel de sentiment, ba chiar se mira de simpatia nelogică ce avea pentru soțul Elenei; nu era nici acum vorba de o gelozie pasională; știa pe Elena complect înstrăinată de Drăgănescu suflet cași trup; se deprinsese însă ca existența ei să-i aparțină exclusiv. Prezența, timpul, ocupațiile, plimbările, totul să le fie în comun. Cumpărase împreună abajurul cu umbre chinezești și perinele de divan, fiecare obiect avea acolo un istoric al lor doi la un loc. Ce căuta acum cellalt între ei?

Mai era gelos și din pricina băețelului. Duminicile ia copil aveau ceva conjugal care-l mulțumia. În apa limpede a caracterului lui erau acum unde tulburi: decepția însănătoșirii probabile a lui Drăgănescu, reluarea traiului comun, răpirea copilului și excluderea deplină — un moment sperată poate, prin moarte posibilă a lui Drăgănescu, — erau atâtea copci de apă în care i se îneca ici colo conștiința.

Deoparte, neamestecată în acea descumpănire, sta numai voluptatea cu suvenirile ei. Amorul lor consumat, cele două nopți, — constituia o aventură secretă despărțită de cealaltă iubire, cea care sta la dispoziția împrejurărilor.

În viața lui de până atunci Marțian se ferise de primejdia pasiunilor. Acum avea o pasiune: pe Elena în ascuns de Elena. În firea lui bizuită pe claritate, voluptatea era o ușă dosnică nou deschisă, de care se apropia cu desfătare și cu precauțiune ca un profanator.

În acel domeniu privilegiat, Drăgănescu n-avea nici un amestec, era totuși obstacolul inform care putea încurca mrejele unui nou ceas predestinat pentru cornpunerea și descompunerea fabuloasă a gesturilor sensuale.

Elena care nu bănuia uttimile complicații sentimentale ale amicului ei, fusese decepționată de absența lui la Zürich. Marțian îi scrisese e drept, a fi Hiat acea decizie înainte de a fi cunoscut vestea întoarcerii — ceeaoe era o minciună. O asigurase că deîndată ce o va ști sosită se va înapoia și el la Geneva, fie oficial, fie discret, după cum ea va crede bine.

Deprinsă cu un program mai precis și cu reacții mai simple, Elena era nedumerită oarecât. Ea orânduise întoarcerea în Elveția după o logică simplă, care avea a satisface toate interesele; nu putea ghici criza subită prin care trecea Marțian. În Geneva deocamdată pustie, își îndeplinea lângă bărbatul ei corvada, cu exactitate dar cu nemulțumire.

Drăgănescu care la început primise prezența Elenei ca pe o favoare nesigură, cu timiditate, începuse acum a se deprinde, și lipsa lui Marțian în primul moment al sosirii lor îl făcuse să spere că reluarea vieții comune fără de condiții era lucru posibii.

Când acceptase să însoțiasca pe Elena nu se gândise de fel la boala lui, ci numai la mijlocul de a se împăca. Acum se gândia la boală și însănătoșire, cu o urcare a egoismului: — Dece nu? își zicea. Călătoria decursese monoton, dar satisfăcător. Elena se ocupase de tot în chip mecanic ceeace îi păruse prielnic. Ea însă avea o stare de depresiune din pricina acelei brusce întorsături a lucrurilor; abia când ajunsese în gara Geneva se întrebase unde vor locui. Înlăturase firește, ideia de a descinde în micul ei apartament, își amintise de un Palace oarecare, pe care după două zile de repaos îl schimbase cu un altul situat în marginea orașului și care cu parcul său imens, realiza un fel de sanatoriu. Aci apartamentul de două camere, despărțite de un salonaș, era comod. Instalația astfel făcută, ocolia felurite neplăceri și îngăduia ca prezența apropiată a lui Marcian să rămână oarecât separată

dacă el ar fi dorit-o astfel, — căci Elena nu mac știa bine acum ce vrea Marcian.

Odată așezați, anunțase pe Marcian. Era enervată de a nu fi luat toate acele decizii cu ei împreună.

Primind la Zurich vestea, Marcian fusese ușurat de grijă, repede însă începuse a se trudi pe chestia felului cum aveau a se vedea și pe aceea a băețelului pe care Elena ii scria ca I-a luat cu ea, socotind că astfel lucrurile sunt rezolvate mai bine. Marcian crezuse întâi la fel, un nou talaz însă se urcase din funduri, la ideia că Drăgănescu orânduise astfel dinadins pentru a-l împiedica să vadă liber copilul. Avea mereu o tendință spre deformarea faptelor, ce nu-i era înainte obicinuită și acele exagerări se transformau în ostilitate pentru bărbatul intrus. Căuta apoi a se struni: — Absurdități! își zicea, dar reîncepea.

Întâlnirea lui cu Elena în oraș, se resimțise de acel „malaise4. O întrebase cu grabă: — E mai bine? despre sănătatea lui Drăgănescu.

Stânjenită ca de o veste rea ce avea a-’i da și cu un ton de scuză, ii confirmase decepția.

— Da! Mai bine mult.

Neomenia lui Marcian n‘o nemulțumia. Avea nevoie de confirmarea afecțiunii lui, iar boala celuilalt știa bine că are mersul ei neschimbat și că ea făcuse sacrificii din pricina acelei boale.

— Și fata ceia? fusese a doua întrebare nepotrivită a lui Marcian.

— Care fată? Elena se ostenise să priceapă.

— Sora dumitale! explicase, strâmtorat de a fi amintit Elenei acea calomnie care poate o jicnia.

— N-am văzut-o de fel!

Elena în adevăr se simțise jicnită, nu de caJomnia uitată, ci de faptul că Marcian nu găsise alt subiect decât pe Mika-Lé.

Nici unul, nici altul eu erau prea teferi la inimă. O vrajbă din dragoste, neobicinuită, pe care se siHau s-o împace, dar care totuși îi necăjia.

Marcian nu cutezase a-i mărturisi că în lipsa ei reîncepuse unele tratative pentru turneul American. Mai peurmă îi va vorbi ca de un proiect înlăturat și va vedea ce va zice. Își constata nesinceritatea și acuza de ea pe Drăgănescu. — Hotărît lucru, îi sta aceluia mai bine sănătos decât bolnav... și mai bine încă mort — complectau unele ecouri din adâncimi. Ca pe Mont-Cenis unde călăuza te învață să te apleci peste abis pentru a auzi cuvântul tău descomcompus de ecouri. Marcian asculta acele ecouri ale unei conștiințe de abis. Era indignat de cruzimea lui. — Sunt un imbecil! se prețuia, dar era crud mai departe.

Dealtfel raporturile comune se stabilise destul de lesne și comod. Dintr-un fel de curiozitate Drăgănescu întrebase de muzicant și Marcian venise oficial la Beau-Site. Găsise pe Drăgănescu mult schimbat la fizic și la moral; mai ursuz deși politicos, mai urât și îmbătrânit. Schimbări ce se puteau atribui boalei și de care Marcian profitase pentru a nu mai recunoaște în el pe omul simpatic și inofensiv de altădată.

La Geneva întâlnirile cu Elena aveau un caracter oarecât secret, care-l agasa cu o nevoie absurdă de a provoca confruntări supărătoare, nevoie isgonită acolo în adâncimile nevrozei. Elena fusese foarte mirată aflând că și-a concediat apartamentul din Geneva la plecarea lui spre Zürich. Stăruise să locuiască în apartamentul ei. Marcian ar fi refuzat dacă nu s-ar fi simțit vinovat și bănuit de dezertare. Acum în acel apartament amândoi erau la ei acasă și amândoi oaspeți, și deaceia descumpăniți în bucuria cași în deprinderile lor.

Micul Ghighi nu părea nici el mulțumit de acele schimbări și cerea cu energie să se plimbe cu „Ami Vie”. Marțian îl lua din când în când cu el, dar lipsa Elenei îi micșora buna dispoziție. Copilul era totuși mulțumit și-i ținea strâns de mână, fără a pretinde joc, cașicum în capul lui mic, înțelegea că nu măi e timpul de joacă.

Totul decurgea relativ satisfăcător, dar era destul o neînțelegere de oră, o întârziere, un refuz de invitație la Beau-Site, pentru a le da amândoura prilej de enervare.

Drăgănescu adesea pricinuia cu voință acele intemperii. Pornit deacasă cu hotărîrea de a fi cât mai puțin supărător pentru Elena și de a menaja pe muzicant, — căruia se credea îndatorat pentru revenirea ei, — treptat subt influența conrupătoare a binelui, începuse a nu mai da curs zelului pregătit, ba chiar avea unele capricii.

I se întâmplase pe când băețelul se juca cu Marțian să intervină nervos: — A,i să plictisești pe Domnul! ceeace ofensase pe Marțian, gata pe succeptibilități.

Dacă starea de lucruri s-ar fi prelungit mult, poate s-ar fi provocat vre-un conflict care n-ar fi fost soluționat în favoarea lui Drăgănescu.

Sosise însă oportună, o telegramă a administratorului, anunțând un început de incendiu la una din fabrici și cerând instrucțiuni numeroase.

Fie din interes pentru afacerile lui, fie din vre-o intuiție care-l îndruma, Drăgănescu decisese să se înîntoarcă în țară. Provizoriu însă și cu dorința de a

rscultatea fie Filolog

BIBLIOTECA

C lu ,’.. ja? o ’.; a reveni în Elveția, unde găsia că îi priește foarte bine și unde plănuia să se stabilească.

Elena nu opinase în nici un fel; propusese numai o vizită la doctor înainte de plecare. Risca firește ca Drăgănescu să fie oprit dela călătorie, dar își punea la adăpost conștiința.

Marțian avusese o reacție identică: — Nu e imprudent să plece? zisese, încântat de aceea plecare.

Numai băețelul bătuse din palme repetând:

— Papa de Bucarest s-en va!... Papa de Bucarest s-en va!

Elena enervată îl mustrase:

— E nerod copilul ăsta!

Ghighi avea logica lui, lipsită de aprofundări: Iubia pe papa, fiindcă așa trebuia; iubia mult pe maman Hélene, deși îl intimida; erau datoriile lui filiale pe care le îndeplinia. Dar el mică vietate spontană, iubia necondiționat pa „Grand ami Vie“.

Medicii consultați permiseră voiajul. Diagnosticul lor era același cu al lui Walter: Miocardită înaintată, supusă evoluției cași accidentelor inerente. Nimic însă iminent. Climatul, odihna, starea morală îmbunase starea generală pentru moment.

Drăgănescu părea acum a regreta decizia luată; gândia că poate plecarea lui nu era atât de necesară, ar fi dorit să rămână, dar în țară își anunțase sosirea și aci stăruințele pe care le aștepta din partea Elenei, nu-i venise în ajutor. Din pricina acelor oscilări de voință era indispus și avusese insomnii.

La plecare, soții se despărțise în gara Geneva ca cea mai burgheză pereche. Elena ridicase băețelul în brațe ca să fluture bereta după „papa“, ea fluturase puțin batista și trenul pornise.

Se întorsese cu băețelul la otel, căci nu putea fi vorba să părăsească Beau-Site, atât cât nu știa când se va reîntoarce Drăgănescu. Avea însă sentimentul că abia acum e cu adevărat în Geneva și abia acum revede pe Marțian.

Ghighi își luase pe Ami Vie în primire și nu finea seamă de mustrările Elenei, care-i interzicea să cheme pe tatăl lui: Papa de Bucarest.

În mintea copilului nu era totuși în acel nume o diferențiere echivocă între Marcian și Drăgăhescu. Găsise nuanța ceasta geografică pentru a se desluși la pension cu micii lui camarazi, nuanța care ar fi slujit bine gurile rele „de Bucarest”.

Pentru a desobicinui pe Ghighi, Elena căutase sprijin la Marcian,- povestindu-i cu indignare că băețelul a întrebat-o: — Acum pleci și tu „maman” și eu rămân cu „Ami Vie!”

Drept răspuns culesese dela Marcian un mic surâs viclean de satisfacție.

Pe drumuri crucișe acel surâs era semnul iubirii lui pentru ea, pe care îl primise surâzând.

23

În vagonul care-l ducea spre țară, Drăgănescu frământa planuri de viitor: — Acum când căsnicia lui se îndreptase atâta de bine, acel muzicant, acel prieten al nevestii lui, era de prisos. Numai ’din deprindere Elena nu-l îndepărta, dar era sigur că n-ar fi costat-o de fel să nu-l mai vadă. Observase, că atunci când Marcian lipsia, Elena era foarte calmă și se ocupa numai de el și de copil.

Drăgănescu avusese un pufuit de nemulțumire la amintirea atașamentului ce-l avea copilul pentru acel Marțian. Asta se făcuse numai din pricină că el „tatăl” lipsise. Nu-și aducea aminte, cât de reduse fusese totdeauna inițiativele lui paterne, cât de sărac în manifestări și de subordonat celui conjugal, sentimentul lui pentru copil.

Tot felul de revendicări, încurajate de atitudinea conciliantă a Elenei, ieșiau acum la iveală; părea a nu avea de fel conștiință de motivele care de un timp dictau Elenei aceea atitudine față de el. Își purta satisfacția ca pe o tiară ce i-ar fi fost pusă pe cap și din al cărui cerc de mândrie ieșiau vârfurile pretenției. Trecerea neașteptată dela temerile lui de a-și pierde nevasta — temeri ce-l găsiau până deunăzi gata a face orice concesii pentru a o păstra — trecerea ceia norocoasă la pacea conjugală de acum îl îngâmfase. Își începea acum planurile și privirea lucrurilor dela acea împăcăciune, ștergând din socoteală tot ce fusese până deunăzi și care încă era realitatea.

După aste noi socoteli, Drăgănescu în vagonul care-l legăna, își zicea că până acum a lăsat pe Elena să-și facă toate gusturile dar că de aci înainte era dator a o pune la adăpost de critica lumii.

Sforțarea acestor gânduri neobicinuite și dificultatea respirației, dau feței lui buhăite de tonice, o expresie comică de urâțenie, strâmbându-i puțin linia gurei și profilul. Semăna astfel mai mult a un bancher veros, care meditează o infamie, decât a „domnul cum se cade“ ce era de fapt.

Dealtfel în ultimul timp, subminat de boală, se schimbase mult în rău, schimbare care contribuise la purtarea conciliantă a Elenei cu el.

Drăgănescu se sîmția așa de nerăbdător încât se gândia să scrie chiar din drum Elenei, sfătuind-o să curme cum va ști ea mai bine, cu acel muzicant. Odinioară așa de respectuos cu Marcian, îl trata acum în minte cu ușurință și dispreț.

Respirația ieșia depe buzele lui întredeschise, cu un sgomot regulat ca al cuiva adormit.

Va face lesne pe Elena să înțeleagă că prietenia muzicantului era cam inbulzită și că alintările lui nepotrivite stricau creșterea copilului... Elena negreșit se va conforma. Iată unde o dusese pasiunea pentru muzică!...

Declamatoriu, discursul lui mintal fusese întărit cu un gest larg, lovind ușor pe doamna ce-i era vecină în vagon. Se scuzase abia.

La afacerile care-l rechemau se gândia ca la ceva plicticos. — Prea se ocupa de multe! Va începe a le lăsa pe seama altora și își va vedea de sănătate și de familie. Putea de aci înainte locui mai mult în Elveția, unde-i plăcea și unde-i priia așa de bine. Se sîmția mult restabilit... Numai osteneala drumului de nu Iar da înapoi!... Avea o greutate în spate jos în stânga, ca un fel de ghiulea, pe care nu-și amintia s-o mai fi simțit. Respira acum pe nas anevoie, cu gura în chisă și botoșită.

Doamna, observând că se congestionase la fată îl fixa. Privirea ei îl supăra. Ar fi vrut să fie singur.

Tot felul de lume voiajă. El, așa de modest, așa de democrat, avea acum o grandomanie, ca un actoraș chemat pe neașteptate să joace rolul Regelui și care începe a crede că e chiar Vodă. Nemulțumit ieșise pe culoar și dase drumul geamului.

Noaptea următoare, în cabina de vagon-lits nu putuse dormi tot din pricina acelui bulgăr care-i atâma greu în stânga. Trebuise să stea mai mult în Sus și dimineața îl găsise obosit și cu aceeași greutate care plutia în spațiul parcă acum golit, al coastelor. Ideile în dimineața ceia, îi erau oarecum schimbate: — Dacă cumva Elena va refuza să se despartă de Marcian?

Pe măsură ce trenul îl depărta de Elena, apropiindu-l de casă, firea de totdeaunq a nevestei lui, își relua consistență. Firea ei fermă și mândră.

Dacă Elena refuza, situația era nemulțumitoare. Sforăia mai tare din piept.

UrCàri 316

- Ii va scrie negreșit Elenei.... Poate să avizeze pe Marțian... m” mai cuminte

Astfel, Elena n-ar mai fi avut nimic de primit, nimic de refuzat

Subt ideia asta piezișă sta acum ca ouul,

subt „ o uona

boltă de beau, clipind ochii mici, în întunericul gânduXr

La Predeal ploua. Era rebegit și somnoros; îi cădeau parcă șalele în călcâie de oboseală, dar nu se culca pentru a nu dovedi iar, că nu poate nici respira,^ nici adormi. — Nu-i priia voiajul! Se va potoli după drumuri! Gândul ii mergea acum mai mult spre Prundeni, spre soră-sa Tana, adică spre haltele cele mai apropiate.

Cum la Predeal oprirea era mai lungă din cauza unei manevre, își amintise că Elena l-a rugat să-i scrie din drum. Se gândia acum la ea cu respectul lui cel vechiu. Figurantul depunea la vestiar coroana și țoalele domnești, împrumutate vremelnic.

Dorința de a elimina pe Mărci an subsista totuși dosnică. Cumpărase dela un ambulant o ilustrată și cu sprincenile ridicate cumpănia ce trebuie să scrie. — Va scrie că a ajuns bine la Predeal. Dealtfel chiar era bine — afară de oboseală!... Dacă însă cu acel prilej ar scăpa și de sfatul ce vroia să-l dea Elenei, strecuraridii-l acolo într-un cuvânt! O lașitate îl împingea și îl opria totodată. Adăugase în fugă: Ar fi bine

maestrul Marcian din pricina băiatului să rărești pe ’Æ.tlÜÏWi J mot-s, natilor" și ilustrată cu munți albi, reflecția pica d KdEl însă era bucuros ca a lichidat. Va vedea mai apoi ce are de făcut cu privire la vre-un demers rect către Marcian.

acum pe di-

’Gândul îi cobora iarăși m hrube, dai- abia

da zare buite, purtând o lumânărica veșteda, ce treptelor, pe care pasul poticnia.

După o a doua noapte nedormită, era ca o petică. La ducere spre Elveția nu se simțise așa obo-s-l‘

Elena îl îngrijise bine. II trecuse lăcrămi fără rost. — Lipsa de somn/ Asta era la el! Nu putuse de fel să doarmă!

Scosese ceasul pentru a socoti ora sosirii și a-și combina aterisarea. Sosirea la București era la douăzeci și patru și cinci... Cum oare nu observase EIena ora cea târzie, pentru ca să fi anunțat la timp acasă. Un minut se .îmbufnase: — Pavel era doar mereu acasă, și-i va deschide. Se liniștise.

...Ar fi preferat ca Pavel să fie deștept, să fie lumină.

...Avea o respingere parcă pentru sosirea ceia de noapte la ușa casei întunecoase, în .camerile până atund goale. S-ar fi zis că îi e frică... Vroise apoi să noteze ceva pe carnet cu privire la fabrica incendiată pentru care se întorcea. Dar curios luau, ideia focului îi da un fel de spaimă și închisese carnetul. ...Dealtfel avea tresăriri fără rost, abia ținea aeionu! în mâna care tremura, deși o înțepenia — dar atunci îi amorția. Să fi.avut friguri!... Nedormirea!

În cabină sus, un domn sforăia încă. El însă se feria să nu adoarmă cumva, chiar așa stând în sus. Doria somnul dar se temea totuși de el ca de o primejdie. Nu era conștient de teama asta; nu și-o mărturisia; își căuta pretexte: — Avea să se odihnească bine acasă. Gândul casei, iarăși ii era prielnic. Acasă Locurile străine de unde se întorcea, se îndepărtau ca într-un panoptic; obiceiul își relua stăpânirea. 0- mul vechiu se înapoia la cuibul și la nevoile vechi.

Totuși în apropiere de București aromise și conductorul trezindu-l îl făcuse să sară din somn ca dintr o capcană. Se deșteptase cu trupul greoi și se^ reculesese anevoie la viață. Nu pusese de fel mâna pe bagaje nici chiar pe sacul de voiai sau sirnțmd că i s-ar rupe parcă ceva teatru

cea mai mica sforțare. Pentru a urma pasul zorit al hă" mS îiUf US£SC înSă.Și,it oțerească, mersul f; J;

iara?1 pe nas’ Pentrucă strânqea diritu și vinele i se încordau în tâmple și în tfL de sümta pasului. Peronul i se legăna dmaintea ochijor.

Nesomnul! A treia noapte! După ce așezase baS?JU+: han?a ul 9răbțt să PIece, văzând că „Domnul stă pe loc, îl poftise să se urce de vre-o trei ori până să-l audă.

Diăgănescu își căutase câte-va minute punga prin toate buzunarele deși era la locul ei obicinuit. Dase însfârșit trei hârtii de douăzeci hamalului care acum aștepta să-i ceară restul. Șoferul aștepta și el adresa.

Urcat în automobilul, Drăgănescu n-avea habar de ei; își scosese carnetul și nota ceva pe o foiță; o rupea apoi și însemna pe alta; foițele le vâra în buzunar. Șoferul dase drumul mașinei drept înainte și hamalul rămăsese pe loc, privind uluit după automobil. Deși era ,,berechet“ pusese fără bucurie hârtiile în buzunarul bluzei și dase din cap, ca omul căruia nu-i place ceva — te miri ce!

În bulevard șoferul nemaiștiind încotro, se întorsese spre client. Drăgănescu sta drept, cu ochii spre el, dar nu-i da nici un semn. Ciocănise în geam dar tot nimic. — Era surd pesemne! oprise și deschizând ușa țipase: — Unde mergem Domnule? Domnul rmș’ coca buzele dar prin ele nu ieșise decât o sforaiala.

— Sunteți ’bolnav, Domnule?

Lui Drăgănescu d se spărsese o bășică s»

Scosese ceasul și se uitase: unu fără douăzeci și cinci.

Bolnav? Da! Nu era bine de fel! /Ir fi poate mai nimerit să meargă deadreptul la Sanatoriul Walter. Acolo era deschis la orice oră și putea fi imediat îngrijit. Spusese limpede adresa: Sanatoriul Walter — Șoseaua Kisseleff — Aleea 4~a la poarta laterală... Scosese din buzunarul hainei foițele scrise adinioari, se uitase la ele și le pusese la loc.

Fusese o insulă de lumină, după care iar i se împăienjenise:.....

...Când oare murise mama Hienei?.... Acum de curând... sau mai de mult?....

Pe urmă nimic. Horcăitul respirației se amesteca cu al motorului, dar uneori era auzibil și șoferul se întorcea pe jumătate, apoi da viteză.

La poarta laterală șoferul sărise jos și fără să mai întrebe, sunase violent și repetat. Îi deschisese destul de repede doctorandul de serviciu.

Drăgănescu nu-și dase seama că e coborît, cine-l conduce, nù văzuse pe unde trece și dacă i se vorbise nu auzise. Drept trup avea un balen imperpeabil de cauciuc, pe locul capului o vastă cameră cu aer comprimat.

..În făptura asta ciudată; locuia încă un singur gând: acela teafăr, proptit, omenos:

— Bine că Elena are lângă ea un prieten care iubește copilul!

24

Întoarsă la Beau-Site, Elena, în apartamentul liberat parcă prin plecarea lui Drăgănescu, se gândia că bărbatul ei se va întoarce în curând și pentru multă vreme. Atunci abia își da seama de teascul subt care stase prinsă voința ei timpul din urmă A menaja pe Drăgănescu, a menaja pe Marcian - subt acel dublu teasc voința ei se strivise. În ajun când se urnise trenul, .figura Jui Drăgănescu la feresatra vagonul ui îi apăruse surpată.

Ce bătrân e papa de Bucarest! spusese băețelul.

Atunci îl. ridicase Elena în brațe ca să mai salute pe tatăl lui. Da, boala era serioasă! Totuși doctorul spunea că e o fază normală și îi permisese să plece. Din boală devenise așa de ciudat; avea capricii, bosumflări, era iritabil, uneori aproape violent. Elena tolerase totul pentru a evita discuția, dar începuse a găsi că abuzează. Își aminti a cu rușine de numeroasele „pișcături ”adresate de Drăgănescu lui Marcian care Ie suportase destul de bine, afară de data când fusese vorba de băețel; atunci Marcian se roșise și plecase fără concediere, așa fel încât Elena nu mai știuse cum o să se rezolve lucrul. Marcian însă revenise fără nici o explicare, tocmai în ziua când venise telegrama care rechema pe Drăgănescu. Ce avea să fie însă în viitor?

Oricât ar fi vrut să evite discuția cu bărbaiul ei Elena va trebui să caute un moment în care să-i spună — cât mai blajin, firește — că ea, bucuros îi ține mai departe tovărășie, dar îl roagă să-i respecte prietenii cât și capitolul creșterii copilului.

Va înțelege!... Dar dacă cumva nu vrea sa inteleaqă?... Va fi atunci nevoită a-și sublimei dorința, li revenia în minte faciesul acela surpat și imbalramt Nu putea totuși suferi ca omul pe care-l cruța din

tîrs nescu, de Marcian, de copil!... Va fuqi în lumea toată!

A doua zi se sculase mai liniștită și decisă să profite de libertatea ei provizorie. Ca după un coșmar era dornică să respire larg, liber. Timpul din urmă o stupefiase promiscuitatea boalei ș-i voința nouă ce-i năzărise’ lui Drăgănescu, care șicana traiul zilnic. O voință, ca o fiară fără dinți ce se învârte mtr-o colivie.

Dase drumul la geamuri, la uși, la suflet. Fusese timp de două zile o sărbătoare permanentă în tov-frășia lui Marcian, cu băețelul prins la mijloc de mână, ca pentru o revanșă.

A treia zi sosise carta poștală bizară din Predeal!

„Sosit cu bine în Predeal. Ar fi bine să rărești pe maestrul Marcian care strică copilul...”

Era oare în firea lui? Mai sigur că nu. Cele scrise acolo erau totuși în concordanță cu unele atitudini. ...Dar nesocotința de a scrie astfel de lucruri pe o cartă poștală, a cărui fel de om era? O strângea în gât un fel de spasm din necazul de a nu putea califica cum merită, pe omul bolnav.

...Așa dar ea de două luni slujia de soră de cătate unui bădăran!... Și de opt ani, era nevasta lui... și cât avea să mai fie!...

Avea obrajii fierbinți și fața așa de alterată că băețelul țipase:

— N-am făcut nimic maman!

— Chut! șuerase Elena, bătând în masă. Ar fi vrut, să sfarme ceva. Nu putea să-i treacă! Nu putea pune lucrul la punct!... Omul se arătase e drept mai urâcios ca înainte... ca un bolnav... dar atât!... Pecând carta ceia! În gară, dăunăzi, tot de un bolnav își luase rămas bun aproape afectuos!... și douăzeci și patru de ore mai târziu, același scrise astfel de cartă!... Era 2G2

“a .altr °?1 dmă^tru pe care abia il descoperise de când Iipsia de acasă, pe care în urmă îlierfase Ï care se purtase admirabil și care ’drept mulțumire" . „Omul avea sa se întoarcă curând și va freff S șart sufere alături, să-l cruțe!... Nu cumva îșMnchrt piua cu adevărat că se va supune, că va rări” pe Maidan și ca va urma preceptele lui de educație!

~ Malade maman? se văieta băețelul.

— Chut; îl înlemnise Elena Mânia ei se întorcea asupra copilului. Nu mai era prietenul mic al lui Grand Arm Vie, era băiatul omului bolnav și nebun... Va fugi înainte de a se întoarce tiranul acela imunizat’ de boală. De oarece nu știa să trăiască cu oamenii» să-și caute unde și cum va ști de sănătate singur!... Nu mai vrea să fie soră de caritate! Pe copil avea să-l ducă într-un institut sever unde sa-i corecteze moștenirile rele! Iar Marcian avea să facă și el ce vrea!

Deocamdată va duce chiar atunci băiatul înapoi la Peupliers. Lui Marcian nu-i va spune nimic de acea inepție! La întoarcere dela pension îi săgetase prin minte nu cumva Drăgănescu ar putea.... scrie ceva... lui Marcian. Cu neputință!... Dar dacă?... Ce-ar face Marian!... Și ea ce-ar face?... Amândoi ce-ar putea face omului neînțelegător... bolnav și fără socoteală!.... Dacă ar scrie ea un cuvânt Țanei! Era oare bătrâna la curent cu năzbâtiile fratelui ei? Bol-, nav1... Îi plăcea să atribuie tot boalei; doria o scuza: pentru demnitatea ei, pentru soarta ei legata de a

Îl stimase, chiar daca nu-l ïSÆUa SYP!tădarBSuteaPS: ^

Scrisese Tanei fără a mai sta la gând.

3SS. T — W fi. » sfi-S

sănătatea mai rău ca mainte care nu e cu mult mai bine după părerea celor mai mari doctori.

Eu mă cred datoare să-ți spui că între mine și Jorj, atunci când mi-ai scris că e bolnav, era deschis un proces de divorț. Am socotit bine să nu-i dau urmare și să-mi fac mai departe datoria de soră, dacă nu de soție. Firește că nu i-am putut spune motivul pentru care am rămas, dar poate îl va fi înțeles, sau .atunci e bine ca Dumneata să-l faci să înțeleagă cum stau lucrurile între noi. Te îmbrățițișează Elena“.

I se luase o mare povară. N-ar fi vrut să fie nevoie de vre-o încordare cu bolnavul și totuși ar fi trebuit Era ora când trebuia să vie Marcian; totuși vrea să se ducă în grabă să expedieze ea singură scrisoarea recomandată.

Marcian venise chiar în urma ei. Servitoarea îi dase o telegramă atunci sosită. Când Elena grăbită se întorsese, Marcian ținea încă în mâini telegrama dela Doctorul Walter.

Amândoi simțise un gol subt# picioare, în jur, pretutindeni. Era balastul ce le umpluse existența care dispărea dintr-odată. Stau ca două baloane dezumflate în fața telegramei, plutind ca într-un haos:

„Domnul Drăgănescu decedat în Sanatoriu ora două noaptea, sincopă cardiacă. Condoleanțe. Walter”.

25

Coca-Aimée observase că D-rul Walter n a vorbit de loc tot timpul prânzului, prânz pe care el îl pretinsese și se sculase așa în halul în care era; indispusă, slăbită, abia ținându-se pe picioare își făcea slujba de gazdă fără cruțare, pe când Walter sta mut. II ura.

Acei patru oaspeți dacă-i scăpau din mână, dacă nu-i ținea legați la boxa respectivă a conversației convenționale, dacă nu-i dai la coardă în manejul comun al banalităților, puteau lesne deveni bestii răufăcătoare de a căror copită sau mușcătură să te vindeci anevoie, și Aimée nu se sîmția imună.

Rotundul și amabilul Cazanti arheologul, știa să fie feroce când nu-i întindeai bucățica de zahăr; Balota marele hirurg, era rău și mojic când nu-i déviai mojicia în exuberanță și răutatea în spirit mușcător; Pejan singur, era un fel de aliat dar ce aliat primejdios. Pejan urmăria cu privirea pe Aimée din grija profesională de a nu se‘ obosi dar cât pericol cuprindea solicitudinea lui! Cât despre ilustrul gramofon Orghidan, oratorul cunoscut la bară, la catedră și în saloane, el se acria și fermenta drojdii, atunci când nu-i întorceai manivela ca să-și cânte partitura. Aimée pentru a se putea odihni, îi dase drumul; se acoperea astfel tăcerea fără scuze a lui Walter, care niciodată nu vorbia prea mult dar nu tăcea necuviincios ca6acurn niciodată. Necuviincios și primejdios poate! Cu necaz și cu grijă Aimée își repeta că Walter n-a scos la masă un cuvânt; adică cel mult unul ca să blameze serviciul de băuturi, cașlcum n-ar fi fost el stăpânul acolo, responsabil de băuturile servite; cașicum ea ar fi fost.... ce?... intendență pivnițelor Walter?

La cafea Walter fumase țigară după țigară, tot mut; schimbase apoi trei locuri fără rost, și încremenise cu cotul stâng pe căminul de marmora, pecând de partea cealaltă rezemat cu cotul drept Orghidan debita cursiv paradoxe, cu legături și stacaturi savante.

Dacă n-ar fi fost decât necuviința către ceilalți și mai ales către ea, încă! Dar Coca-Aimée nu știa ce ascunde o astfel de atitudine; abia îi smulsese^ un consimțământ destul de vag, și acum, când atâtea lucruri nepuse încă în discuție puteau deveni periculoase dacă luau chip și nume, dec-e tăcea Walter?

În stare de slăbiciunea, ea sta acolo printr-o sforțare eroică, cu fata decolorată, subțiată, ieratică și frumoasă în rochia de taffetas alb volanată, rochie parcă de porțelan cași tenul ei, pecând emoragia îi macula tampoanele. Sângele nebănuit de nimeni, lipsind total înfățișării ei diafane și care se scurgea tainic, era odios lui Aimée... Și ce putea rumega în tăcerea lui revoltătoare și suspectă omul de care ea depindea? Adunându-și puterile Aimée reconstruise o frază asupra valorilor economice, auzită în timpul prânzului. Fără a înțelege dece e vorba dar fără o greșală o propusese lui Orghidan. Orghidan culesese mingea din sbor și luase atitudinea lui de șampion: piciorul drept întins, cel stâng puțin încovoiat- înapoi, trupul când arcuit și plecat înainte, când redresat, juca singur cu dexteritate de cele două părți a rețelei ideilor. Înregistra punctele, se prigoni a cu argumente adverse, revenia victorios cu altele precumpănitoare. Cuvântul îi era sau degajat ca gâtul unui jucător în cămașa moale, sau dur, elastic ca mingea de cauciuc. Perora cu verva lui cam uscată dar bine șlefuită, menținându-se totuși în tonul discursului de salon

de salon superior totuși și unde se afla o femee frumoasă. Strecura astfel în subiect cotituri galante.

Cu toată grija ei încordată Coca-Aimée resimția valoarea socială a oaspeților, performanță aleasă ce fusese orânduită de ea și gravita în jurul ei. Vanitatea lupta cu îngrijorarea. O undă scursă din ea lin dar abundent, îi învăluise un minut vederea și auzul; când își revenise, Orghidan lovia cuvintele în serie cu sacadări mici și dese, care totuși în saltul lor egal se îmbinau, prevestind apropierea finalului, dar Walter nu mai era acolo lângă cămin. Cu precauțiune, pentru a nu atrage atenția nici o distrage, Aimée se uitase în jur, — hu era nicăieri! își trecuse degetele peste pleoape cașicum nu vedea bine, întâlnise privirea fixă a lui Pejan, dar Walter în adevăr lipsia.

Încetinit dar fără oboseală, cuvântul lui Orghidan) după jocul elegant al partidei câștigate, se clătinase abil, apoi se imobilizase. Pejan își exprimase admirația, iar ceilalți aplaudase discret și măgulitor. Încântat în fond, Orghidan făcea protestări de falsă modestie, atribuind apoi inspirația și succesul lui frumoasei gazde, Domnița de zăpadă. Nu păreau niciunul a fi observat lipsa lui Walter.

Oportun, Pejan propusese o partidă de bridge! Coca-Aimée îi fusese sincer recunoscătoare; un moment cumpănise sacrificiul ce făcea lui Walter refuzând pe Pejan, cașicum în adevăr ea ar fi fost cea care refuză sau acceptă. Se gândise apoi cât era de singură, cum Lina Rim nu putuse fi găsită, cum trebuise a face din Pejan confidentul ei, și iarăși în gând suspinase: Mamile! fără lacrimi negreșit, acolo între oamenii ce vreau să se distreze.

Partida fusese repede înjghebată, în jurul mesei de joc din pitchpin încrustat din lamele divers nuanțate. Portretul ,,en pieds’ a lui Darvin ii priveghia. Era o bucată celebră a colecției Walter, prin istoricul ei mai mult decât prin valoare picturală. Portretul era celebru prin procesul de refuz intentat pictorului de către Municipiul din Edinburg care-l comandase. Municipiul câștigase cauza, făcând dovada lipsei de asemănare, și portretul cunoscuse diverse peripeții, până când Walter îl achiziționase tocmai pentru defăimarea lui: — La ce bună asemănarea? Cine se cunoaște, sau cine se recunoaște? Cine s-a realizat pe sine deplin, în dubla sa înfățișare fizică și morală? La distanță de atât timp cine mai putea logic face acum garanția sau contestarea unei asemănări? Amintirea exactă â chipului era ștearsă; pe chiar spectrul luminei solare ultimile imagini ce ie va fi proiectat făptura avusese timp a se disolva și a se descompune, fotografiile veștede refuzau și ele adevărul. Atunci!

Rămăsese dela Darvin drept portret adevărat, numai încercarea lui cutezătoare, de a pune pe om în fața grimasei ancestrale; deatunci fiecare om nu se mai sfiia în oglinda conștiinței de a fi bestie. Era una din pânzele care interesa mai mult pe Walter.

Neasemănător și impasibil Darvin priveghia deci partida de bridge venită la timp, căci Orghidan după ce perora rămânea ca o coajă de fruct stors, dar mirat încă de propria elocvență cerea celorlalți să păstreze și ei un timp de mirare și de reculegere, neadmițând conversații. Se întâmplase deci bine ca toți să fie absorbiți în fapta jocului.

Aimée sunase pentru liqueururi, trecând pe lângă o oglindă controlase silueta ei albă imaculată cu reflexe reci ale taffetausului și simțise că amețește. Deși foarte zorită, decisese că va mai aștepta totuși înainte de a pomi în căutarea lui Walter, a cărui absența lua acum în mintea ei gravitatea unei fugi Părea chiar mai lesne de închipuit că Walter a fugit de tot decât că a avut atâta uitare de sine încât să-și părăsească nemotivat oaspeții. Avusese răbdarea să nu întrebe pe fecior; servise singură maraschinul fin și maestrul elocinței luând păhăruțul pusese pe brățara ei buzele subțiri, omagiul familiarității lui măgulitoare și hâde. Cu un surâs, Aimée trăsese înapoia fotoliului lui Orghidan un scaun și chinuind în mâini batista mică se întreba unde va fi fugit Walter, își zicea în batjocoră că poate a fugit la Viena și gândul ridicol isca în ea o răutate care strivia pe Hilda ca pe o muscă.

În biroul cu capul plécat tare peste hârtie D-rul Walter scria. Nu-și da seama de fel de existența celor rămași dincolo, nici de timpul ce trecuse. Suportas? prânzul cu impaciența, ca pe un termen ce trebuia să treacă la ciasornic, după care termen decisese că se va duce să scrie Hildei Gert. Când și cum se făcuse în el infiltrarea acelei idei nu se întreba. Vrea să-i scrie, trebuia să-i scrie, și alesese ceasul acela.

În birou era aproape întuneric cu singurul bec de lângă buvard pe masă de scris, Walter însă vedea cu o claritate perfectă conturul gândului lui, o imagină de femee și foaia albă. Totuși părea că acele lucruri limpezi sunt foarte anevoie de însemnat pe hârtie, de oarece pe una din foile înlăturate erau numai două trei cuvinte șterse, tăiate și pe cealaltă abia câteva rânduri.

â ViXl 1. UVtUVfli u»«wMlllinU-CllUCl

Iar pe cea ce avea dinainte: — „Domnișoară Hilda. Sunt câteva săptămâni decând doresc să-ti scriu. Scrisoarea de azi nu e însă aceea...

Pe cealaltă poate n-o vei citi niciodată și nu voi ști răspunsul ce l-ai fi dat... poate totuși...”

Timpul trecea fără ca meditarea lui să înceteze. Dase deoparte și a doua foaie. De la plecare Hilda nu dase cel mai mic semn! Motivul plecării destul de enigmatice el nu-l cunoștea! Cine știe cât de deplasat, de ridicol va pica acolo scrisoarea lui! El omul serios și rezervat! Totuși ar fi vrut să știe... ea să știe.

Luase altă foaie și mâna pornise cursiv:

„Scumpă Domnișoara Gert!

Sănâtatea lui Coca-Aimée sdruncinată mult după moartea mamei ei, îmi creazâ unele îndatoriri de care ași dori ca Dumneata mai ales să nu te miri când le vei afla, ci să le cumpănești cu frumoasa dumitale judecată.

Ar fi trebuit puțin lucru pentru ca acele îndatoriri să ia alt curs.

Nădăjduesc ca vei păstra o bună amintire de țara și casa noastră, deși pari a ne ii uitat. De casa noastră în care am fi dorit să te păstrăm.

Regret că nu cunosc destul de bine limba germană pentru a-ți scrie în graiul dumitale. Dacă ași fi avut norocul să cred în ceva, m-ași fi convertit la religia de care-mi vorbiai cu atâta persuasiune. Îți trimitem salutul nostru cel mai scump.

D-r. M. Walter4’.

Walter recitia scrisoarea; examina cuvânt cu cuvânt textul pe care era hotărît să-l trimeată. Se întreba dacă Hilda va înțelege și va răspunde și ce va răspunde! Și dacă n-ar înțelege! Ce va zice când va afla mai târziu de el șl de Aimée! Va avea vre-o mâhnire? Ar fi fost grozav ca o neînțelegere!... Îi era cald; dunga mică între sprincene era adâncită — „casa noastră în care am fi vrut să te păstrăm44. Pluralul era firește o formă. — Cum va citi Hilda acele cuvinte? Calmă sau emoționată?... își ștersese iar fruntea umezită; îl înfiora și avea parcă și ceva intermi-’ tentă. Poate era bolnav! ...„Salutul nostru scump!” Cuvintele ardeau acolo hârtia, mari, roșii ca un incendiu. Uimit de pasiune, Walter sta în fața hârtiei aprinse. I se părea că acele cuvinte vor fi citite în’ flăcări așa cum le vedea el acum.

li era iar foarte cald. Nu se gândia nici un moment că scrisoarea er putea fi socotită banală sau diplomatică. Numai la ce va crede Hilda de seritimenfele și de faptele lui, desbinâte, se gândia. Dacă cumva Hilda îl va crede laș!... Către care legături și angajamente? Legături și angajamente, care numai pentru el sau și pentru ea existau? Le călca, silit de împrejurări, — dar Hilda cu trupul ei de lise, îi apărea ca o ființă perfectă care va ierta.

Ar fi vrut să știe că va suferi. Căuta sensuri subtile și scruta fapte inconsistente. — Dacă Hilda va suferii! își trecuse mâna iar rece pe frunte... Nu trebuia să sufere de oarece poseda sufletul Doctorului Walter!... Scrisese acolo că ar fi vrut să adopte limba, religia ei! Scrisese lucruri destul de limpezi. Simfia Jcă: i se strânge grumazul. II durea în gât. Vre-o anghină poate! Erau cazuri chiar în Sanatoriu. Novice față de puterea impresiilor, medicul se putea înșela âsupra naturii acelui spasm.

Tîezemase mâinile de marginea biroului masiv, biroului de potentat, pentru a se odihni. Scrisoarea îi stși dinainte. Era mai calm acum, ca cineva oare a săvârșit un act solemn. Pentru acele sentimente pure, pentru acele intenții nobile, se credea un om admirabil.

Simții parcă o prezență. De partea cealaltă a biroului sta Aimée care intrase fără s-o simtă. Aimée se uita fix la hârtiile ce stau în fața lui Walter. Ce erau acele hârtii?... Ce primejdie conțineau? ...Ce știa Walter și ce vrea?... O scrisoare! Pentru ea desigur! Ce era în scrisoare? Ce hotărîre! Ar fi vrut să afle atunci îndată și nu se putea. Walter îmbinase sprincenele și pusese mâna pe foile scrise cu un gest definitiv. Totuși Aimée trebuia să știe cu orice preț. Ce să facă? Să se prefacă a glumi și să le ia, la nevoie-să Ie smulgă. Atitudini nepotrivite și cu momentul și cu felul ei de a fi. Nici n-ar fi putut juca comedia./.. Atunci ce? Să ceară, să pretind! Era hazardat și dacă Walter o refuza se stabilea un precedent rău. Simțindu-și ochii aspri îi lăsase în jos și sta acolo imobilă, marmoreeană. În suflet însă rușinea de a fi ne^ putincioasă și temătoare, o făcea să urască pe Walter, ceeace era totuși un sentiment mai accentuat ca cel pe care îl va avea de obiceiu pentru el. Îi zise încet:

— Invitații noștri!

— Foarte bine! răspunsese Walter, excluzând orice deranj.

— Așa dar ea nu aflase nimic și el nu se reîntorcea lângă oaspeți! De necaz și de slăbiciune se clătinase, sprijinise mâna de birou, strânsese gura care se subția mai mult; ar fi înfipt unghiile în fruntea netedă a aceluia. Un sentiment de ofensă neiertător, se așeza în ea ca un program de viitor. Deocamdată, de abia se ținea pe ’picioare. Un diamant strălucise pe degetul ei mic, — lumină împăciuitoare.

Walter observase efortul fizic și faciesul hemoragie.- Crezuse că femeea sufere în trupul ei rănit, scurs. Disprețuise pe Aimée prin milă. — Ar trebui să te retragi Aimée!

Subt privirea pătrunzătoare, Aimée speriată crezuse că e un diagnostic, de două ori deci primejdie. Se decisese a-și concedia singură musafirii; eșind îngrijise însă retragerea: brațul se sprijinise de ușă apoi lunecase molcom dealungul și căzuse învins pe cutele faiului alb; cealaltă mână prinsese dolent ivărul, apoi prin spațiul îngust al ușei dispăruse ca un joc de lumină.

Walter prețuise mișcarea; obiectul acela de artă era deci nevoit a-l așeza definitiv în colecția lui. Privise scrisoarea; aceia, era sufletul Doctorului Walter! Doctorul Walter avea suflet! Scrisese adresa cu atenția cu care ar fi făcut o operație capitală. Pulsul îi era accelerat și mâna rigidă ca în fața unui corp deschis; condeiul părea un cuțit care nu trebuie să greșească nici o fibră. — „Frăulein Hilda Gert — Iohannes Strasse — Sals am Thale“.

Se sculase, stinsese becul unic dar nu plecase, se dusese numai în fundul camerei și se rezemase în ungherul unei draperii, lângă coloana de onix sveltă, fragilă, pe care sta un bust de copil orb. Lucrată în contururi libere, sculptura arăta un cap de băiat urât și vulgar, studiat după natură. Avea nasul turtit, pântecul proeminent, ochii era goi. Încercare modernistă de a vulgariza un simbol! În afară de orice intenții studiu! era însă perfect. Walter în întuneric și preocupat, nu-l vedea, plimba numai distrat și cu plăcere degetele calde pe Luciul rece al coloanei fine care susținea capul brut al Amorului. Nu mai avea gânduri, le scursese toate pe foaia de hârtie. Scosese o țigară și o aprinsese; o mică scânteie lumina acolo la doi centimetri de buzele lui. Ceva alb i se așezase atunci iar subt ploapele întredeschise care urmăria fumul subțire.

Coca-Aimée ușor, dar fără a se tupila, intrase. Credea că nu mai e acolo nimeni. Doctorul lăsase în jos mâna care ținea țigara și așteptase. Fata se dusese drept la birou și cu un gest decis aprinsese becul. Fără a se uita împrejur, luase întâi foile, apoi scrisoarea și ținându-le subt lampă le citise. Din impresie nu i se reflecta nimic pe față, numai fruntea ridicată schimba oarecât expresia obicinuită. În acea situație echivocă, ținuta ei încă era bună. Deodată mâna care ținea hârtia avusese un gest brusc în vid. Ochii lui Walter se golise cași ai capului de marmoră; se aplecase puțin înainte: — Dacă rupe scrisoarea o ucid! — pronunțase clar în gând, cu o exaltare rece.

Mișcase brațul care ținea țigara printr-un spasm muscular. Cașicum gestul ar fi făcut sgomot Aimée se întorsese într-acolo, ținând în mână scrisoarea intactă Walter acum doria cu furie ca Aimée să facă gestul nechibzuit care să-l libereze de ea. Ochii lui Aimée care îl descoperise acolo în fundul biroului, stau fixați pe fața lui dăltuită fin care avea o expresie crudă. Fetei îi fusese frică și iarăși îl urâse dar nu clipise, nu fugise, nu mișcase măcar. Numai mâna care ținea scrisoarea se clătinase puțin subt bătaia de vânt a ezitării. — O va rupe sau nu! Socoteala asta îi ridica iarăși fruntea neobicinuit. — N-avea nimic de câștigat rupând-o. Walter va scrie alta care va fi mai puțin stupidă. Lăsase din mână scrisoarea pe birou, ca pe o foiță neînsemnată. Fața îi era tot placidă și 5n gesturi nici o panică. Stinsese becul și pornise spre ușă, unde fără voie se întorsese spre coiful unde era Walter. Ochii ei albaștri de faianță, pe care expresia nu prindea, larg deschiși din emoție, întâlnise în întuneric ochii aurii ai lui Walter, mai metalici ca oricând.

Trecuse în fumoar și comunicase celor patru jucători că D-rul Walter se scuză fiind chemat în Sanatoriu la un caz grav. Fusese deslegarea. Toți exclamau asupra orei târzii și asupra exigentelor proprofesionale. Balota hirurgul suspinase: — Aista e partea noastră! Cazanti era bucuros să suspende jocul fiindcă câștiga și era meschin în chestii de bani. Orghidan se gândia la seara bine petrecută și la ocara care-l aștepta acasă de la nevastă. Manechinul elocuent și rigid în public, își regăsia între culise făptura sa de cârpă. Pejan singur, nu crezuse improvizația lui Aimée și se uita la ea cercetător, dar fata îi dase bună seara cu naturaleță.

Aimée se dusese în camera ei și cu grabă se culcase. Întinsă, nemișcată, cu spaima unei hemofilice, închisese ochii pentru mâi deplină odihnă; ovalul feței alb, curat sta desenat pe perină ca al unei păpuși. Nu dormia însă și se gândia: Pe Hilda o ura necruțător, ucigaș; scrisoarea lui Walter era o înfrângere pentru ea de care însă nu va ține seama. Va ține seama numai de victoria ei statornicită acolo în aceeași scrisoare. Captația era săvârșită; omul care încetase de-a o idolatra n-avea nici o importanță; uită fața lui contractată și ochii metalici, pentru a și-l închipui ca pe un erou ridicol de romanțe nemțești adresate unei guvernante. — Ce stupid! Răsese și râsul îi provocase o mică pierdere de sânge; se imobilizase încă mai mult. Gândul ei se întorsese spre Lenora. Lenora, mama ei scumpă și admirabilă, îi hotărâse acel loc! Loc bun și care va fi bine ocupat. N-o turbura nici un scrupul; legătura Lenorei cu Walter fusese un contract bun, care trecea asupra e-i ca moștenitoare. Sentimentele ei erau calme și limpezi, analiza lor chimică n-ar fi dovedit nimic dubios; numai etichetele lipite pe flacoanele convențiilor sociale erau acolo supărătoare și cereau precauțiuni. Socotise că. era timpul să adoarmă.

În birou Walter rămăsese pe loc decepționat, nedumerit. Se întreba în nesiguranța care era acum atitudinea ce va lua față de Aimée: II văzuse?... O văzuse?... Ieșirea ei așa de naiv însăilată încurca totuși firele. Ce avea de zis și de făcut a doua zi.

Până a doua zi i se părea timpul lung deși era târziu și nu știa ce măsuri va trebui să ia. Trecuse la birou, aprinsese, luase scrisoarea și o pusese îri portofoliu apoi iar o pusese pe birou. - Ca s-o găsească acolo neclintită. Cu nădejdea că n-o va găsi șî va reacționa. Dar poate că scrisoarea convenise lui Aimée! Era chiar în svantagiul ei!... Atunci!...

Se auzise soneria sanatoriului prelung. Luase telefonul silnic. Ce putea fi?... Aimée?... gândise cu răceală. Că Aimée poate... o ipoteză însă absurdă. Dase din umeri. Își cunoștea doar bine acum idolul! Nu va renunța. Se auzise glasul alarmat al doctorandului Cociu:

— Sun demult la camera D-voastră de culcare!... Apoi ceva ce nu auzise sau nu înțelesese și ceruse să-i repete. Cociu bâlbâia, dar deslușise: — Adinioara... A sosit Domnul Drăgănescu bolnav... I-am dat ajutor... dar a... sucombat într-o sincopă....

Walter își zisese că Geniul răului, pe care-l socotia istovit de orice noutate, avea încă resurse noi. Cellalt bătea nerăbdător aparatul. — Iată un om însfârșit liberat! zisese Walter. Cociu crezuse că n-a auzit bine: — Vă rog?... Ce-ați zis?... — Vin! tăiase Doctorul.

Pe coridoarele slab luminate la intervale, Walter mergea în penumbră, privind prin geamuri o turtă de lună albă și grădina care sticlea ca de poleiu. Avea un moment de confuzie a timpului, a spațiului și un fel de gânduri primordiale, informe.

În dreptul ușei deschise în lături a anticameră de farmacie, se oprise. — Acolo era! își trecuse mâna între guler și grumaz cașicum l-ar fi strâns. Ușa cameră de farmacie era crăpată; se oprise și își trecuse mâna pe obraz, mâna era umezită. — Apă! murmurase tot absurd, apoi scosese cu grijă batista fină și se ștersese încet pe față. Cociu apăruse în ușă, răvășit, cu părul în dezordine: În grabă Walter rezorbise aceea umezeală și când Cociu trudit de responsabilități cutezase a se uita la patron, îi văzuse fața uscată, numai ochii plutind într-o ceață. Obrazul grăsuț al lui Cociu luase expresia unei mirări naive și respectuoase. — Patronul era mișcat de moartea tragica a rudei sale? Așa dar avea suflet? întrebare pusă tocmai în momentul fugar când Walter lăcrăma după sufletul lui imolat. Cociu se lipise de ușă pentru a face loc lui Walter să treacă.

Cald încă, lăsat în poza în care sucombase pentru a înlesni constatările, numai haina desfăcută, cu gulerul smuls și cu mâneca sumeasă pentru injecția în brațul păros, Drăgănescu părea un om pe care beția l-a toropit într-un colț.

Walter se aplecase și îl privise. Cociu aștepta examenul, dar Walter încheiase haina și trăsese mâneca cu gestul simplu și afectuos al cuiva care se teme ca un prieten adormit în frig, să nu răcească.

26

Urmase o activitate ferbilă în Sanatoriu. Sălile pierduse aspectul lor nocturn; cu precauțiuni pentru a nu supăra bolnavii agitația cuprinsese tot personalul. Walter luase personal toate măsurile și grație ordini-lor lui netezi totul se desfășurase bine și repede. La patru dimineața corpul lui Drăgănescu primise toate îngrijirile și sta întins în sala mortuară a Sanatoriului acoperit cu un ciarciaf imaculat, în decorul alb al pereților goi, un bec îi lumina la căpătâi, nimic nu altera corectitudinea rece și simplă pe care știința o dedică fenomenului simplu al morții.

După ce inspectase acel protocol, Walter trecuse în birou și el singur lucrase la telefon, deși secretarul deșteptat în grabă era la post.

Walter începuse prin a chema la aparat Depozitul din Apolodor, anunțând acolo nenorocirea. Surprinderea îndurerată a personalului îi dovedise cât era de iubit Drăgănescu de inferiorii lui. Ceruse apoi să vorbiască cu bătrâna soră a lui Drăgănescu, al cărei devotament pentru fratele ei îi era cunoscut. I se răspunsese că locuiește provizoriu în Lascăr Catargiu. așa dar în casa chiar a lui Drăgănescu. Răspunsese deacolo bătrânul Pavel. Waiter cu răbdare căutase să se lămuriască cu acel biet servitor al cărui glas tremurat îl impresiona. Vedea parcă pe sărmanul om atacat în plină noapte de dușmanul vestei rele, aiurit, ofilit, sburlit la păr, cu emoția lui umilă și căuta să-l ajute. Treptat glasul sughițat se mâi limpezise. Walter aflase că bătrâna dormia într-o aripă laterală a locuinții și se scula obicinuit la cinci dimineața. Consultând ceasul văzuse că e patru și un sfert. Un reflex fad alburiu, se amesteca cu lumina becului electric; erau zorile undeva departe încă. Spusese lui Pavel sa comunice la deșteptare vestea bătrânei doamne. La ideia acelei misiuni glasul lui Pavel iarăși se muiase, se fărămițise; atunci Walter propusese ca ’la ora cinci când bătrâna se scula Pavel să-i anunțe că e cerută la telefon pentru a-i face el însuși comunicarea. În cuvintele tipicare: — Prea bine Domnule Doctor! simțise în ureche răsuflarea de ușurare a servitorului. Un fel de frenezie a umanitarismului stăpânia pe Walter.

Se gândise apoi la Elena Drăgănescu, soția râmasă la Geneva după o împăcare oficială a bărbatului ei.

Chiar loviturile brusce ale destinului slujiau armonios pe acea Elenă. Totul pentru ea în orice împrejurări era totodată corect și favorabil. Profitul neted și auster al văduvei i se desinase în minte avantagios. Scruta cuvânt cu cuvânt telegrama ce avea să-i trimită și care trebuia să aibă ținută protocolară cât și tact familial. Calcula meticulos timpul necesar telegramei ca să parvie la Geneva, cât și data sosirii probabile a Elenei, în vederea cărei date corpul urma a fi preparat să aștepte. Avea o grijă deosebită ca totul să fie bine în aceea împrejurare, cașicum ar fi fost vorba să dea o revanșă armoniei ce văzuse acolo la Elena cu prilejul Concertului din Bach. Pregătise apoi cu prevedere comunicatul pentru ziare: „Marele Industriaș G. Drăgănescu, deputat, fost vice-președinte al Camerii, a cărui boală cronică de inimă, păruse a fi ameliorată în cursul șederii sale în Elveția, a sucombat brusc Miercuri noaptea la ora unu, în Sanatoriul Doctorului Walter.

Mai dictase un comunicat al Sanatoriului către Par-- chetul General și altul către birourile Camerii. Procedări care răspundeau unor necesități, dar și a diletantismului de care era cuprins.

Mai limpezite acum, mai puțin leșioase, zorile invadase camera. Walter, stinsese becurile controlând dacă lumina de zi e suficientă; reaprinsese, stinsese iar. constatase combinația rea a luminei solare cu verdele abajurului dela birou, închisese becul acela, menținuse unul în plafon, aducând acelei operații minime un interes minuțios.

La lovitura seacă a pendulei Walter constatase că e cinci și un sfert; bătrânul Pavel deci aștepta; se complăcea închipuind pe bietul servitor purtându-și ca un criminal secretul în jurul bătrânei. Căutase a-și aminti cumva figura lui Pavel. Acum Walter se pregàtia să comită asupra altuia fapta durerii; pe fața lui imobilă ochii erau puțin pieziși subt ploape netezi și umeri fugari, — complex al compătimirii, al cruțării, al cruzimii. Apăsase cu preciziune ramura telefonului; i se păruse că aude trilul clar care trebuie să fi sunat dincolo în biroul lui Drăgănescu. Așteptase.

Nu mai era acum vorba ca adinioarea de a răspândi panica în lumina leșuită a nopții destrămate, nici de a dizolva conștiința slabă a unui servitor. Pe bătrâna Tana, Walter o văzuse odată la patul lui Drăgănescu. Ca sâmburele uscat sta în ea miezul durerii ce avea acum a fi stors de ultima lui zeamă. Sufletul acela era vrednic a fi pipăit în vârful lăncii:

— Aci Doctorul Walter!

În secunda de tăcere, Walter avusese conștiința imperativului pe care numele lui îi reprezintă. O rază de soare săgetase oblic prin geam.

— Ce poftiți? răspunsese simplu, aspru, stângadu, femeia. Walter înțelesese că Pavel, laș, n-o pregătise nici chiar cu o bănuială. Își calcula lovitura. Vroia să arăte măestrie; alegea cuvintele așa cum îți ascuți lama cuțitului cu care vei tăia. Era ambițios față de țața Tana și îi era nespus de milă. Deaceea chiar nu putuse tăia decât adânc, fără sânge, dintr-odată.

Fusese o pauză desigur grozavă; un țârâit firav al aparatului mărturisise durerea umilă. Acum Walter pus iarăși în fața omenescului se silia să ajute sufletului care se clătina în marginea de prăpastie a telefonului.

— întăriți-vă Doamnă! N-a suferit de fel și se odihnește de toate suferințele!

’Aparatul tremurase, ecou al tremurului pe care îl da receptorului mâna sbârcită.

— Vă aștept aci în orice moment. Mai sta încă cu capul plecat pe aparat cași peste acea durere. — Tăcere! Apoi un semn scurt al aparatului și glasul bătrânei acum firfiriu, istovit: — Vă mulțumesc!

Walter scăpase receptorul; isbit de masa masivă lemnul fragil plesnise. Doctorul strânsese peste gura strânsă, pumnul. Milă!

Sunase șl dase ordin ca un automobil să meargă îndată să aducă pe Doamna Drăgănescu sora mortului, nu fusese mulțumit cu atât și dispusese ca D-ra Soiu, infirmiera, să se ducă s-o ia. Fusese momentul culminant al milei. Se reculesese; auzise bătând ora șase și avusese sentimentul că a trecut cu succes printr-o noapte anevoioasă. Își destinsese gândul, așa cum descinzi trupul după o încordare, pentru a-i constata elascitatea și a-l repune în formă. Era mulțumit de sine ca după o ispravă de care s-ar fi îndoit că e capabil. Înduioșarea deadinioarea îl satisfăcea; se adresa în gând unor adversari fictivi și sfidători: — Am putut ceeace voi credeți mai de seamă și am putut ceeace voi nu sunteți în stare. Am putut binele și răul și voi trece mai departe pe un drum asemuitor cu șoselele care șerpuiesc pe suișuri, întoarnă unghiuri, taie peste prăpăstii pentru a sparge în tenebrele vreunei stânci un tunel dăltuit.

Walter auzi sunând acum telefonul interior al casei. Circulația matinală deșteptase pe Aimée care întreba ce s-a întâmplat. Se uimise auzind că acel care-î răspunde e chiar Walter: — Dumneata!

Walter o pusese în câteva cuvinte la curent. Nu se temea că va fi impresionată. Aimée totuși arătase o turburare sinceră, care veni a din marea ei anemiere.

— Nu purta nici o grijă. Am luat toate măsurile; sper că sora Dumitale va fi mulțumită.

Aimée ar mai fi vroit detalii dar aparatul se închisese. Încă dela moartea Lenorei, avea impresia că ocupă un loc de al doilea plan în casa ceia. Rămăsese între perine, pe gânduri. Nevoia repaosului învingea totuși preocupările: patul, camera ei, palatul, parcul totul o împresura cu garanția liniștei dacă nu și cu a dominațiunei. Se gândia la destinul altor fete: — Mama! murmurase eu un élan de recunoștință pentru Lenora, care îi pregătise acel destin. Sentimentul că existența ei e asigurat o emoționa și profita pentru a se crede mișcată de amintirea Lenorei, de doliul Elenei.

La Elena se gândia cu ceva necaz: Liberă și bogată! Un moment ura iarăși pe Walter, îl ucise în minte, apoi îl reînvia. Sîmția nevoie să vorbiască cuiva de planurile ei, de viitor deși premature. Avu un mibold nou de ură către Hilda, apoi se gândi că ar putea anunța lui Nory Baldovin evenimentul trist și cu acel prilej strecura ceva despre perspectivele ei viitoare. E drept că deocamdată după decizia lui Walter, Aimée se pregătia să plece în Italia pentru a se întrema însoțită de o guvernantă engleză și de D-ra Soiu, - doi spioni. Totuș voiaj princiar de convalescență și de tranziție. Iar la întoarcere... sau poate Walter avea să vie după ea!... Era un lucru decis, era testamentul matern... Ar fi vroit însă ca Nory să afle cât de curând; era mijlocul să afle cât mai multă lume. În vâlva morții iui Drăgănescu, scandalul acelei căsătorii se putea mai lesne risipi, apoi îneca în vidul absenței ei din țară. Durata absenței, data celuilalt eveniment, Walter singur Ie știa. Avu. o nouă urcare de răutate împotriva lui... Așa dar va anunța pe Nory... Cum oare va primi noutățile! Ideia că sora ei va trebui și ea cândva să afle că ea și Walter... o stânjenia. Norocoasă Elena! Moarte subită!... și cât se chinuise Lenora! cașicum avea vre-un raport. La zece chemase pe Nory. Căutase tonul emoționat,. poate chiar lacramat ce .se cuvenia.

—- Dragă Nory, am o veste grozava!... Bietul joij. (îi zisese oare vreodată pe nume cumnatului?) —- a S-a sfârșit! Cumplit... Sărmana Elena!... O rudă atât de bună!... Walter și cu mine... Walter și cu mine am fi dorit (Ce-ar fi dorit?) .. „să-l avem de sfătuite pentru proiectele noastre pe care Ie aproba (ce minciună?) ...pentru acel proiect care era scump și mToÎu”’răspunsese în monosilabe. Aimée era totuși mulțumită. Cum def i se păruse greu! Se sjoboz^e im pe perine. Se gândia acum la Salema Efraim. Delicată Aimée stima pe diforma divinitate de aur și de sensualitate. Prețuire din recunoștință sau poate nurnai piatră spongioasă prin care se filtrau unele depozite sufletești.

După vizita de dimineață, în Sanatoriu, Walter se reîntorsese în biroul de sus. Acolo îi era adăpostul în ceasurile grave. Se încruntase privind într-un colț a! peretelui. Nu era cumva acolo firul unei pânze de paienjen pe cadrul portretului Salemei? II zguduise o scurtă indignare. Gazda casei era bolnavă, avea deci o scuză. Aprinsese o țigară. În fumul ei și puțin obosit de insomnie avea o ușoară legănare a gândurilor: — Ce frumos instinct pur îl înclinase spre Hilda! O intuiție bună îl cârmuise în alegerea Lenorei cu Aimée indivizibile, iar Patroana — Salema era Patroana, — admirabilă femee! Prin ochii jumătate închiși dimensiunile îi apăreau solide, mari, așa cum și trebuia, pentru a-i fi deschis lui drum peste orice obstacole. O secundă pirotise, apoi punând mucul de țigară cu precauțiune în cupa mică de Argy-Rousseau, se apucase de lucru.

27

Când la 8 și jumătate dimineața, abia sosită, deci cu cea mai corectă grabă, Elena coborâse la Sanatoriu învăluită în doliul de rigoare pe care dealtfel îl păstra dela moartea Lenorei, fusese primită la ușa de jos a palatului de însuși Doctorul Walter, care cu o deosebită îngrijire îmbrăcase un complect-cenușiu închis, aproape negru și purta cravată neagră pe cămașa fin dungată cu negru.

Ținuta admirabilă a Elenei, gravitatea simplă a expresiei, desenul neted al siluetei sumbre, linia pură a profilului, măsura gesturilor, încântase cu deosebire în această împrejurare pe Wlater.

— Iată exemplarul cel mai reușit al familiei! gândise.

Ceva invidie se amesteca admirației pentru un destin așa de bine proporționat. Aci natura și viața își luase asupra lor atât realizarea armoniilor estetice, cât și comiterea crimelor necesare.

Walter condusese în tăcere pe Elena până în Hallul mare unde ii dase explicațiile triste, spunându-i că după dorința bătrânei surori și în lipsă de alte indicații, corpul se afla încă depus în capela din parc Era capela boerească a proprietății mult timp desafectată și pe care Walter o pusese acum iarăși în stare a sluji.

— Ați făcut foarte bine ascultând dorința cumnatei mele. Elena se roșise puțin și păruse apoi mai palidă. Câteva lacrimi fusese șterse discret cu degetele fin mănușate cu căprioară neagră.

— Vom respecta mai departe programul dorit de cumna-ta Tana, adăogase cu o melancolie nespus de bine venită.

Walter își da seama cu un fel de necaz binevoitor că aranjamentul dorit de Tana evita doliul în casa Lascăr Catargiu; dela capela Sanatoriului, corpul avea a fi deadreptul transportat la cimitirul Sf. Vineri, unde familia Drăgănescu își avea cavoul. Se săvârșia astfel mai departe și fără de ostentație despărțenia soților.

Trecuse apoi dealungul coridoarelor din Sanatoriu, printre personalul care circula după nevoi. Fusese calvarul văduvei pe care o priviau toți cu atâta curiozitate câtă îngăduia prezența lui Walter.

Elena înainta fără șovăire, fără grabă, cu un pas ușor și automat și cu ochii în dunga preșurilor, aplecând ușor capul drept răspuns înclinărilor respectuoase. În parc nisipul era umed și Waiter care rămânea cu un pas înapoi pentru a evita conversația în clipele acelea oarecum solemne, se distra privind urmele mici și ferme lăsate de pantofii Elenei.

Ușa capelei era întredeschisă și se zărea reflexul trist al lumânărilor. Elena se oprise un moment, apoi cu un mic gest eroic urcase treptele. Pe prag se oprise iarăși: Mumia neagră, mică, grebănată, a cucoanei Tana sta nemișcată într-o strană.

Bătrâna era de un ceas acolo lângă trupul fratelui, cu ochii uscați neclintiți depe chipul mortului, care inbălsămat sta galben subt geamul de cosciug. Plânsul bătea neîntrerupt în pieptul slab aî Tanei care cu mâini sbârcite și harnice ajutase la îndeplinirea tuturor riturilor creștine. Î se pusese la dispoziție personalul Sanatoriuiui pentru orice nevoi. Bătrâna părea istovită de durere.

Elena nu se uitase spre Tana, pironise ochii pe lespezile capelei apoi îi ridicase drept pe catafalcul tapetat cu flori. După momentul lung de reculegere Walter înapoia ei șoptise: — Coca-Aimée vă așteaptă oricând, — și se retrăsese încet ca un om care deși diletant știe să renunțe oportun la unele spectacole. Întorcând totuși capul, văzuse pe Elena coborând treptele catafalcului și trecând în strană alături de bătrână.

— Fără de greșală.

Așa dar cele două pete negre alăturate acolo reprezentau pentru Drăgănescu, în chip invers: dragostea și datoria. Destul pentru un om.

Walter grăbise puțin pasul pentru a preveni pe Aimée să fie gata a primi pe sora ei. Se distra privind acum urmele lui pe nisip. Fișa antropometrică îi părea satisfăcătoare: picior lung, îngust, încălțat elegant.

...Așa dar după confruntarea soților astfel săvârșită în strictă intimitate, va urma parada oficială, apoi retragerea probabilă a văduvei pe timpul protocolar al doliului, mai apoi reîntoarcerea firească în Elvelia lângă copil, și mai apoi, tot în limitele conveniențelor orice alte planuri de viitor. Mereu armonios și prielnic... El Walter va trebui iarăși sa siluiască împrejurările; acea sfidare permanentă a destinului careul purta i se înfățișa însă ca o formulă superioară și pe măsura lui; tot așa de frumoasă în felul ei cași armonia destinului Elenei. Pe un fel de scară a gradației Walter socotia că ei doi sunt două exemplare culminante ale vieții.

Coca-Aimée, sculată în pripă, răvășise șifonierele fără a găsi cu ce să se îmbrace potrivit. Se decisese pentru un kimono lung alb de mătasă brodat cu păsări negre, nu însă fără a purta de grijă ce va crede Walter despre aceea ținută poate că nu destul de cernită. O plictisea perspectiva condoleanțelor. Elena o intimida; trecuse în salonaș neștiind dacă sora ei e la curent cu convalescența ei prelungită. Când Walter introdusese pe Elena cu un: — Coca-Aimée!, imperativ, fata tresărise. Elena o îmbrățișase cu simplicitate și stabilise atmosfera de intimitate cerând un ciai, pecând rugă pe Walter să aibă disponibil pentru ea un automobil. Gesturile ei decurgeau logic și exact ca cifrele unei probleme bine așezate.

Aimée — după ce sunase cu grabă pentru ciai pusese amândouă mâinile — cu aspecte de aripi albe. din cauza mânecilor — pe umerii Elenei cu o mișcare de tandreță. Ridicase ochii la Walter care o încurajase cu un mic surâs. Albul acela fluid al hainei, spăla din privirea lui petele negre deadinioarea. Surorile alăturate astfel, compuneau o nouă frescă funebră, sculptând pe stela un contrast fericit. Îi părea că un baso-relief de artă se adaogă colecției lui ca recompensă pentru ostenelile rafinate ale nopții în care murise Drăgănescu.

Sentimentul cu care Elena se depărta de Sanatoriul Walter era al unei gravități mereu mai mare. Cu acel sentiment pornise din Geneva, cu el descinsese, și acum o stăpânia drept orice durere.

În adevăr tot ce ar fi putut fi pricină de Înduioșare ii fusese cruțat; nu asistase la moartea sărmanului ei soț, sosise dintr-un loc străin și găsise un sicriu de me-tat într-o capelă necunoscută, cașicum ar fi vizitat cu pietate un mausoleu tot străin.

Prin geamul sicriului nu se uitase. O oprise o îndoita pudoare: nu vroia cumva chipul legat de amintirea unei vieți de antipatie să turbure efigia corectă pe care simțul ei de măsură o compunea acum acelui care devenise „soțul ei defunct” o persoană respectabilă pentru toți și pentru totdeauna; nu vroia ca priveliștea mizeriei fizice închise acolo, să altereze cu un fior de respingere, reculegerea care era omagiul ei pentru cel dus.

În lunecarea mașinei dealungu! Bulevardului, Elena zări fosta ei casă, casa ei totuși. Își aminti că n-a spus șoferului unde s-o conducă. Descinsese la Athénée Palace. Divorțul ei de Drăgănescu ce nu avea nevoie de lege pentru a fi fapt, o oprise să coboare în Lascăr Catargiu; un alt scrupul o reținuse a trage la cumnata Tana.

Descinderea la otel era cu totul provizorie; după vizita la Sanatoriu, decisese că va pleca la Prundeni. Moșia era în marginea Bucureștiului și comunicarea prin telefon permanentă. Avu un gând de dragoste pentru adăpostul Prundenilor; se va simți acolo mai mult ca oricând la ea acasă.

Coborând în fața otelului se gândi că ar trebui totuși să lase lui Walter adresa ei. Totul pentru înmormântare era hotărît grație măsurilor luate de Walter și avea a decurge cu o precizie oe-i era pe plac; dai pentru unele aparențe care fusese păstrate, nu putea rămâne numai o musafiră la ore fixe. Scrisese pe o cartă de vizită, câteva cuvinte pentru D-rul Walter, pentru orice nevoie s-ar ivi. Știa că nu se va ivi nimic; mecanismul Sanatoriului îi păruse solid, fără confuzii, nid acddente.

În așteptarea plecării la moșie vroi să scrie lui Mardan căruia îi trimisese numai o telegramă din gară. Nu se sfii de acest gând. Amintirea lui Drăgănescu, rămășițele lui, nu-i separa, nu erau ostile. Legitimarea legăturilor ei cu Mardan care până atund o preocupase, acum îi apărea ca o soluție căreia nimic nu se opunea nu numai dinafară dar nici din conștiință. Elena nu cunoștea încă cele câte-va cuvinte scrise de bărbatul ei, dai- avea un sentiment de securitate venit din înlăturarea subită a obstacolelor cașicum Drăgănescu de bună voie Ie îngăduia să între în legalitate.

Pe canapeluța camerii de otel, pecând se odihnia de ostenelile drumului dai mai ales de încordarea morală a ultimelor ceasuri, îi povestia mintal lui Mardan cele petrecute și mai ales impresia ei despre Sanatoriul Walter. Impresie care risipise deîndată îndoelile cu care sosise.

La Geneva vestea că corpul lui Drăgănescu se afla depus în Sanatoriul Walter o contrariase. Socotise căsătoria mamei ei ca pe o nebunie, pe Walter ii cunoscuse puțin și îl disprețuise mult pentru origina necurată a averii lui, refuzase orice legătură cu ei, nici chiar interesul pentru Coca-Aimée n-o clintise. Nu regretase că n-a fost chemată la moartea Lenoreî deși imputa lui Walter această lipsă de cuviință și era nespus de plictisită de a fi acum obligată față de Walter, căd spiritul ei drept nu ocolia acele obligații.

În astfel de dispoziții coborîse la Sanatoriu și Sanatoriul o cuprinsese deîndată în atmosfera lui de calm, de ordine, de forță, iar omul care dela intrare o primise se arătase a fi creatorul acelei atmosfere prielnice.

Elena înțelesese ce adăpost avusese acolo nenorocitul care ar fi murit în drum. Ideia că popasul casei Walter ar fi putut lipsi lui Drăgănescu îi da pentru întâia oară o slăbiciune, o desnodare a simțirii care era milă dai- și afecțiune.

Tactul perfect al lui Walter către ea nu se desmințise o secundă. Unde, în ce profunzimi se ascundea cellalt Walter, profitorul netăgăduit al unei situații infame. Din acel fund nimic nu se ridica la suprafață.

Acum n-o mai supărau obligațiile contractate. Pe când în parc Walter admira ținuta Elenei și urma piciorului fin, ea se simțise grație acestui om, liberată de toate neplăcerile și o lucrare se săvârșia care măcina disprețul și se opria la un loc de unde ar fi putut începe stima.

În apartamentul particular al casei Walter impresia fusese mai primejdioasă: acolo locul și luxul amintiau fără nici o altă scuză origina lor. Mai era și Coca-Aimée. Care era acum situația ei în casa aceea? Elena nu-și pusese deslușit o întrebare care-i putea isca obligații de soră protectoare ce ar fi încurcat-o. Îi fusese dela sine cruțat orice neajuns: Aimée instalată trainic ca gazdă părea că nu are de fel nevoie de ea. Observase ce grijă purta surioara pentru stăpânul casei. Ochiului ei înstrăinat îi apăruse dintr-odată ceeace era încă ascuns: că acei doi erau o pereche. Deși Aimée arăta mai copilăroasă ca oricând, Elena observase că sora ei era acum femee.

Necunoscând isprava lui Aimée atribuise acelei prefaceri și aerelor de gazdă, o aceiași origină. Nu putea bănui accidentul cu Bubi Panu. Pusă în în fața unei probleme de cinste mai imediate, care înlătura pe cea de imoralitate, gândise: O va lua poate de nevastă! Ca un apel către Walter nu ca o revoltă față de amintirea Lenorei. Elena se dism»n.n pe balema, pe mama și pe sora ei, rămăsese tot atât ac corect,^ de desprins de faptele care-l acuzau.

Coborând scara Halluiui somptuos, condusă de Walter, Elena împotriva situației echivoce ce dovedise, reflecta că locul era bun pentru Coca-Aimée, impresie ce trecea peste orice argumente contrarii. Fără a cunoaște comanda imperioasă care punea stăpânire pe Walter îa momentele decisive, grație cărei comande acceptase pe Salema, se slujise de Lenora și acum păstra pe Aimée, sîmția că pe acel om îl purta înainte biruitor, o vocațiune. Treptele casei somptuoase erau treptele unui drum ascuns, mai puternic ca orice rațiune.

Elena căuta în minte cuvintele prin care va explica lui Marcian cum căsătoria sensațională a lui Aimée ce se întrevedea, putea totuși să nu fie odioasă. Nu numai pentru că era o necesitate, dar într-un fel ciudat ce nu se putea înțelege decât când te aflai în prezența lor. Știa că Marcian socotește pe Walter „un cinic foarte ornamentat” și adăugă el: asemenea „subiecte” se pot întâlni adesea și în partitura muzicală, ce se chiamă o falșă partitură.

Își da seama că noul proiect al lui Walter nu era de fel de natură a corecta calificarea aplicată de^ ar cian și îi repeta: ...„Vei înțelege când vei vedea ... Timpu’ întoareceri lui Marcian era însă departe.

În graba și turburarea plecări. Marcian întreb P Elena ce crede de turneul lui în America. Cuo^ tristă și o strângere de mana expresi El^ ^ va bașe exiiul provizoriu. Înainte de acolo duce în Elveția să-l vadă; il va aștepta copilul. Nu grăbia în ea nimic. Timpul îi părea egal, ielnic, definitiv.

Câteva zile după înmormântare Aimée sta întinsă un scaun de odihnă cu o blană de urs pe picioare, alter în picioare lângă ușa terasei îi vorbia cu uze, privind spre aleea parcului.

— Te-am scuzat față de Elena... A înțeles că ii putut asista la ceremonie fiind încă prea slabă... o femee care înțelege tot... Mi-a spus câteva cuite numai de mulțumire, dar cuvinte de preț... Acum cauți ca în cinci-șase zile să fii destul de restabilită itru a putea lua expresul spre Italia... La Triest vei și pe Miss Clayr, o persoană superioară pecât surit gurat și vei căuta să profiți de societatea ei... Cred nu e nevoie să te sfătuiesc să fii extrem de pru-. iță dead înainte... Păcat.că nu poți fi cu sora dutale la un loc.

Aimée asculta în tăcere cu un aer de atenție și suaere. Aștepta ce avea să urmeze, dar Walter ansese o țigară apoi plecase fără vreun alt cuvânt. Aimée ar măi fi vrut să-l întrebe ceva, dar nu :ezase. După vre-o zece minute pierduse răbdarea și dusese după el în birou.

— Mi s-a părut că aud sgomot și vorbă!

— Da! Ghicește cine a fost?... Numai uri minut numai ca să vadă portretul lui Darvin!

Aimée nu ghicia și era agasată de enigmă.

— D-ra Cora Persu, foarte nostimă, cu logodnicul un băiat șarmant! Se scuza că fiind foarte grăbiți 1 te poate vedea... Spera că vei fi primit la timp ndoleanțele ei... Păreau foarte amorezați,... cu disîcție firește și... modern...

Vizita Corei agasase pe Aimée, cât și logodna ei i un băiat tânăr și drăguț... Venise la Muzeul Walr și pentru ea n-avusese timp. Nu găsise însă nimic i răspundă lui Walter, căuta numai să vadă dacă în cuvintele lui fusese ironie: sta nedumerită, siluetă tină, neagră, cu fața desenată mai delicat după boală, cu aer de copil fragil îndoliat.

“Walter prețuise înfățișarea juvenilă. Ai fi zis că e mai copilă ca înainte... Avusese un mic fior de repulsiune la ideia virginității... Niciodată până atunci nu se gândise la acel obstacol; acum însă când era înlăturat, îi apărea ca o sforțare vulgară de care el oportun fusese cruțat.

Tăcerea prelungită a lui Walter, nemulțumia și îngrijora pe Aimée. Căuta un subiect de vorbă.

— Unde o să așezăm portretul mamei? zisese văzând cadrul mare încă acoperit cu o pânză, rezemat de perete.

— Asta o voi decide după avizul Elenei... încă demult ar fi trebuit să avem raporturi mai strânse...

— ...Mama era care!...,

— Lenora n-avea nici o vină. Dumneata ar fi trebuit să le împaci... N-aveai decât de câștigat!

Aimée simțise că îi vin lăcrimi de necaz și ieșise grăbit. Walter nu păruse a fi observat și măsura din ochi pereții. — Elena va găsi desigur o idee bună. Era o atenție pe care Walter i-o rezerva

În zarva deatunci, cu boala lui Aimée, Elena nu fusese avizată la timp și nu luase parte la înmormântarea Lenorei..... Păcat!... Fusese o lipsă de neiertat pe care însă o va repara. Privirile lui Walter se oprise asupra portretului Salemei. Aceluia nu i se va schimba locul,, era prea anevoie de strămutat. Salema sta acolo plină de carne și de bijuterii încă stăpânitoare. Avusese în viață un precept pe care-l dăruise lui Walter și care slujia multora:

— Nimic nu se poate face fără compromisuri când vrei să ajungi unele scopuri.

— însăși Aimée trebuise să-și piardă tăria și puritatea de porțelan, pentru a putea sluji vieții... Walter trebuise să treacă prin Salema, prin Lenora, prin Aimée încă, ca prin terenuri insalubre, spre regiunile superioare... acele care-i aparțineau acum — credea el. Erau gânduri aci vagi însoțite de un surâs precis... aci un surâs vag pentru gânduri precise.

Înăuntrul lui unele planuri lunecau din cadrul lor și ceva se lichefia parcă în el în forma înduioșării. Un soiu de invocare trimisă în sus: Nu crease el Walter o mare operă, nu era el un binefăcător? Invocarea chema ca pe un martor capital pe Drăgănescu, a cărui moarte acolo era o consacrare. În acea impresie înmuiată, Salema sta pe tronul divinității, Lenora era o înduioșetoare martiră. ...Da! va lua pe Aimée! S-ar fi zis că în adevăr face o concesie Lenorei.

Un moment deplasate, planurile reintrau în cadrul rigid și moliciunea se congela. O va lua pe Aimée pentru a o pune în serviciul cauzei, zidită cași celelalte două, în mănăstirea ambiției lui. Nu-i trebuia oameni dinafară, îi trebuia tovarăși, complici. Implicate acum și pe Drăgănescu și pe Elena Fără ascendenți, fără descendenți, acelui om îi trebuia nu numai o fațadă, ci chiar un așezământ. — Va lua pe Aimée! Dar ce va zice lumea? Gândul obstacolului stârnia în el îndârjirea care la orice rezistență se scula aprigă și biruitoare. Lumea va accepta cum mai acceptase.

Walter ocolia amintirea Hildei cu o impresie de rușine, de îngenunchiere. Știa că singura Hilda nu va accepta. Ea era critica care-i precumpănia succesul și totodată i-l întăria....... Mai sus!... Tot mai sus!.., Doria parcă o stimă mereu mai anevoioasă ce nu i se mai putea oferi.

În camera ei, pe marginea unei canapeluțe, Aimée se frământa: Deși sigură a-și fi atins scopul, nu aavea răbdare. Lunile de doliu o importunau, se Întor- cea spre Lenora ca spre un sprijin pentru a-i cere s-o scutească de doliu... Oricare femee: Cora, Elena, Nory chiar, putea fi o rivală de oarece putea distrage ceva din puterea ei asupra lui Walter. O preocupa autoritatea ei depeacum sdruncinată. Hilda fusese — credea — un capriciu, dar capricii puteau veni și deaci nainte și chiar în intervalul primejdios al lipsei ei. Fără legătură sufletească cu el n-avea nici o conivență... Și după ce își va fi asigurat numele și stăpânirea dorite, va fi lupta pentru a le păstra, o luptă permanentă cu omul ciudat lângă care avea a-și trece viața. II ura din pricina acelei perspective umilitoare, dar nici un moment nu întrevedea altă posibilitate de viață. Ideia că s-ar putea despărți de palatul Barodin nu i se isca. Cu simțirea ei superficială se sîmția nenorocită, dar iremediabil, cum iremediabilă era ambiția ce-o lega de scopul ce nu înceta a-l crede însemnat.

Cerca să înlăture pe Walter din aspirația ei obsedantă spre avere, îl ucidea o secundă pentru a-l învia cu grabă. Stăpânirea din care-și făcea idol, nu se putea concepe fără de el. Îl urà mai mult pentrucă era indispensabil ură fără adâncime, care aducea un fel de echilibru iubirii absente... Ea îl va înșela... cu prudență firește, cu precauțiuni... Perspectiva de a trăda tiranul o înviora, apoi o asvârlia în zona de frig și de umbră a fricii. Îi era frică de el, frică mai ales să nu piardă fieful debândit anevoie. Nu putea trăi în zona de frig și de umbră și renunțând la dorința răsbunării se întorcea la gânul de a grăbi timpül care o despărția de contract... și iarăși întâlnia programul ferm ce-i prescrisese Walter... Așa dai acolo porunciau acuma toți?... și ea trebuia să se supună... Mai subjugată, mai puțin mulțumită ca oricând!... Și mereu vă fi așa de aci nainte. ...Iată traiul ei. Orfană! Era orfană!... Sughițase un scâncet mic de plâns: — Mamile!... Mamile a mea!

SFÂRȘIT