Fecioarele despletite

I

Zadarnic Mini, pe scaunul înalt, sculptat din nuc masiv, îmbrăcat cu gobelinuri vechi, — zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mânușile alături, dreaptă statue a mustrării.

Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela serios care îi curma trei dungi pe fruntea mică și îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctorița Lina, în alte privinți, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gâtul scurt și gras, bustul scurt și gras, pântecul rotunjior, fata urâtă, desigur: cu ochii mici și miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puțin la vârî și gura Iată pe dinți ce nu se arătau, deși țepeni la spart alune, acest tot, nu era de fel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” și nu-și aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor întoarce în seara aceia dela țară, de vreme.

„De vreme”, — nu se mai putea. După 6 în August și nu se vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întârziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, astfel și-ar fi spus: „E poate chiar caz de amânare! De înoptat acolo !... Brrrr

De aceea își adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau sgomotoase, pentrucă, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona.

„Ce noroc!” — își zicea în surdină: „Să nu poți suferi vizitele la țară și să fii nevoită să pleci la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri!“...

O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” — observă Mini —cu limba lată de bronz grav și sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă, demodată dar frumoasă și de calitate bună ca tot restul.

Dela pendulă unde minutele treceau. Încet, — firește din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale, — Mini își mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un „toute-queue” care, ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colțul Hallului vast, sta grav, ermetic, izolat sub șalul de Persia, în adevăr minunat ce-l acoperea.

Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cânte. Aveau ei alte cântece! Chiar îără de asta, condiția pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipii pentru ultima oară... și să nu-mi ceară nimeni să cânt, ca să nu refuz cu vehemență... nepoliticoasă”...

Nu fusese nevoe de parlamentări. Dela început situația se desemnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gospodărească așa de liniștită... și, mai mult încă, o dramă misterioasă.

Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, — stăpâna casei, — Lenora! Mâinele ei albe și- catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu nervozitate un ziar. Figura ei de păpușă blondă, de păpușă de Niiremberg, cu gura roșie și mică, cu obrajii de porțelan roz, era crispată și ochii mari albaștri, ochii de sticlă limpede, erau plânși; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o I perucă, erau deformate și corpul majestuos, plin, totdeauna conștient de statuara lui bogată, sta - lânced, obosit, învelit fără grijă în kimonoul de dimineață.

Din când în când apuca brusc mâna Linei fără -să spună nimic. Lina șopotia atunci cuvinte liniștitoare și îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de valeriană, dar: Lenora respingea paharul, din care cădeau picături pe plușul verde pictat cu „gouache” ce acoperia masa. Lina, gospodină neobosită, le ștergea cu un șervețel brodat.

Ochii Lenorei erau fixați pe fereastră, căutând poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată și privirea lui Mini. O strămuta numai câte puțin pe ceeace se petrecea împrejur.

Se uita acum la cele două fete, Elena și Nory„ rezemate de pervazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întârziere, sau „pointe” spirituale asupra „petrecerei la țară“. Lui Nory îi plăceau vizitele la Hallipa: Elena fata cea mare a casei era prietena ei de copilărie. O prietenă mai ve che, mai intimă decât Mini. Ținea de umeri pe amica ei, o Elenă, azi absentă dela tot ce nu era un gând ascuns, și din când în când se apleca spre ea pentru a-i culege cuvântul rar și încet, sau a-i spune unul la fel.

Deodată Lenora se sculă brusc; își frânse mâinile, dete capul pe spate, strânse dinții, își mușcă apoi pumnii și foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe când Lina îi udă fruntea cu eter.

— „Să te astâmperi, îți spui!, Ce e prostia asta !... Femee cu minte. Te lași în voia nervilor !... N-ai nici o voință...Ești un copil bătrân !... N-ai avut niciodată necazuri, și la întâia supărare îți dai drumul !... Nu vezi în ce stare ți-e inima... Parcă ai fi o cardiacă de celea!

O cicâlia prietenește, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua deîndată ce avea vre-o preocupare familiară, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulțumit. Se uita în ochii Lenorei, ca și cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant și o netezia mereu pe gât în stânga, unde vâna sta încordată subt carnea albă, grasă.

Elena, totuși, nu se mișcase. Zisese numai cu glasul ei grav ca și al bronzului pendulei; „Mamă” și cu oarecare nerăbdare poruncitoare, — dar nu-i venise în ajutor, ca și cum azi nu avea îndatoriri ci drepturi.

Dacă cel puțin Mini ar fi știut despre ce e vorba! Dela intrare, dimineața, se mirase văzând porțile mari ale curței isbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănțișorul în cele două pietre, așa cum observase ea altă dată, ca pe ceva foarte iscusit și care arăta un spirit minuțios de ordine.

Bătută dintr-o parte de vânt, poarta venise peste trăsură, lovise un cal la picior... Calul sărise și Lina țipase, agățându-se de „capa“ lui Mini cu ghiare desperate.

Vizitiul sărise și el jos — și curba, curba vestită, de care erau așa de mândri proprietarii, curba aleei largi, așa de tare bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, — curba nobilă a trăsurei care, dela poarta mare de fier lucrat, cotia în jurul boschetelor serioase de brazi și ce oprea cu un ropot al copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din fața scărei principale, curba aceea clasică, fusese compromisă.

Acel ropot de copite nobile, părea de obicei o muzică lui Tudor Hallipa, stăpânul moșiei, casei, trăsurii și cailor; scobora treptele cu pas elastic și jambiere înalte de căprioară, și după ce ajuta musafirilor să coboare, înainte de a-i conduce, desmierda prelung și respectuos cei doi cai jumătate sânge, care, grație unor îngrijiri deosebite, erau strălucitori ca un „satin laque !“ Musafirii se extaziau și ei cu sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat decât un om frumos, credea Mini!

Așa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori când Lina o târâse pe Mini la sacrificiul unei vizite la uerișoara; dar acum a cincea și ultima oară-jura Mini în gând —acum, caii speriați săltaseră trăsura dintr-o pornire până dincolo de scară și în lipsa oricărei porniri, cele. trei vizitatoare — Lina, Nory și Mini, urcaseră nedumerite, oprindu se în fața ușilor larg deschise ale verandei, clipind la soarele de pe terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hallului gol.

În interior, unde-va, se deschiseseră uși și apăruse mai grăbită decât îi erau,- de obiceiu pasul și portul Elena, fiica cea mare a casei, scuzându-se și dela primul cuvânt spunând Linei că Lenora e bolnavă că s-a supărat mult și că Doru — obicinuia să cheme pe nume pe părinți — că Doru lipsește cu afaceri. Toate spuse cu un fel de mister, de discreție silită, cu o turburare neobi cinuită acestei fete, în adevăr deosebită prin linia calmă a feței cași a trupului, sufletului și cugetării.

Elena semăna lui Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tâmple abia ondulate dela natură și care o asemănau așa de perfect cu mamajui Hallipa, încât portretul bunicei luat drept al Elenei, era una din distracțiile de căpetenie propuse vizitatorilor.

Deîndată Elena rugase pe Una să treacă un moment la mamă-sa, și conversase cu ele două cu o sforțare, în timp ce li-se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini ,care nu putea suferi situațiile falșe, le lăsase singure pe Nory și Elena, pentru a putea să-și facă mărturisirile amicale. Nory cea nemulțumită de toți și de toate, avea o slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărășiei de copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepție la regula nemiloasă a judecății batjocoritoare cu care „femenismul” ei maltrata pe bărbați și femei.

Dealtfel pentru toată lumea Elena era un fel de tip-model. Model de răbdare, de cumințenie, de toate virtuțile mijlocii,- necesare unei fete crescute lângă o mamă, aceea frumoasă Lenora, al cărei amor conjugal pasionat, egoist, sgomotos și capricios, făcea șituația copiilor foarte anevoioasă și pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire.

Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei care o adora, dar acele virtuți, tocmai aci se arătau. Nu cerea, ocolea chiar intervenția lui Hallipa, pentru a nu pricinui scene de gelozie, din partea soției îndrăgostite și pentru a nu turbura calmul, orânduiala, exactitatea perfectă a traiului,, care erau așa de plăcute tatălui ei.

În aceea ordonantare perfectă a vieții lui Hallipa amorul-pasiune al soției își avea locul lui determinat. Deci pentru acest tact al Elenei, dela prima vârstă a judecății copilărești, trecând prin matura și melancolica ei adolescență, plină de prevedere, și până acum la abnegația fetei de 22 de ani, Hallipa căpătase un fel de respect și o mare încredere; făcuse din Elena un camarad sobru și prețios. O consulta adesea în afacerile moșiei și satisfăcea în tovărășia ei nevoia unei afecțiuni serioase, lipsindu-i amiciții masculine, pe care viața de amor perpetuu la care se supusese, i le interzicea, iar ușurința de pasăre cu un singur viers în gâtlej, acel de mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva.

Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe care o lăsa altora, nu i-o precupețea azi nici ei nimeni. Stătuse singură tot restul zilei.

Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al porței de intrare, își recapitula în minte ziua aceea. Clopotul sunase din fericire tot la 12 punct pentru dejun; obiceiurile locului erau așa de statornice încât furtuna morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre sufragerie, făcând socoteala că o jumătate de zi era mistuită.

Dejunul fusese închinat cu totul mâncărei,. foarte aleasă ca totdeauna, Hallipa fiind un „gourmet”. Foamea care în excursiune e un ce de că^ petenie, fiind complept înlăturată de evenimente, rămăsese mâncarea în sine ca să ocupe locul preponderent.

Conversația era aproape cu neputință, nici cea de formă măcar, de oarece prezența Lenorei, hotărât bolnavă, preocuparea Elenei și îngrijorarea Linei, nu îngăduiau pofta de vorbă, Hallipa lipsea. În acest fel, succesiunea gravă și înceată a bucatelor, forma și savoarea lor, substanța și parfumul lor, ieșeau în evidență, în tăcerea absolută a sufrageriei mari și umbroase, cam scundă — fiind în corpul secundar al casei, — cu jumătate pereții și cu mobilele de stejar lustruit.

...Dacă nu erau lustruite — se gândea Mini — ce frumoase ar fi fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa și cu locuitorii ei... Pe când așa, totul era în armonie: Lenora și Hallipa, slugile, casa, moșia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor și sufrageria de stejar vernisat solid

... Un — „vernis” — reînoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă și de primăvară, căci nu se rosese ni» căeri, nici chiar în adânciturile minuțioase ale sculpturilor complicate ale bufetului.

...Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost cumpărat dela o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa ar fi fost de mare preț, dar fusese probabil comandat la cel mai bun tâmplar din Mizil... poate cel mult la Ploești și proporțiile lui uriașe, sculptura complicată, dar proastă, ară^ Iau stângăcia meșterului cât și dorința de lux a comenzei. Bufetul Hallipa era un parvenit...

Așa fel reflectase Mini... Apoi oftase: „Dece nu rămăsese Hallipa la Mizil! își amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei despre timpul petrecut de verișoară la Mizil, de mult.

Acele povestiri prin repețirea lor banală scoteau pe Mini din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui târgușor, pe care spera să nu-l vadă aevea niciodată. Cât mai lesne totuși desuferit erau acele povestiri decât vizitele la moșie, la două ore și jumătate numai de București, —din nefericire și fericire. Verișorii locuiau Prundenii încă de mult și Mizilul era o legendă.

Mini bombănea, înainte și după acele vizite, dar nu putea refuza pe buna Lina.

... Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verișoară și plimbările la moșie?... Afară de untul proaspăt pentru cafeaua cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soț! Mini fusese smulsă dela aceste considerații, de apariția mușchiului la frigare. Prezintat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în must, fremeta de sărutarea meșteșugită a mangalului de stejar.

Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta recentă dintre foc și fibre și rezista autopsiei cu totul jalnice a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită.

Totuși săvârșise singură masacrul parțial. Elena, nemișcată, cu profilul ei grec perfect, palidă și îngândurată, nu-și oferise serviciile, nici Lina care era operatoare desăvârșită. Iar glumele obicinuite ale lui Nory la friptură, nu se produseseră: „Tu Eleno! toată viata ta o împărți în felii egale, ca ale „gigoului” !... sau: Lino! e singurul moșit la care te pot întrebuința!... glume de fată știutoare și masculinizată prin vocațiune sau deprindere și care stânjeneau oarecât pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit.

Ceeace nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în genere, prefera ca mușchiul să nu palpite, deși recunoștea valoarea momentului acela „â point”, la care fusese servit. Prefera ca ultima culoare a vieții, deci a sângelui, să fi dispărut abia, și fraged încă dar împăci.uit, să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenți și rumeni... Niciodată încă Mini nu făcuse atâtea reflecții gastronomice... dar acel palpit o nemulțumea în profundele sensibilități ale stomahului. Azi, cu deosebire: toată făptura Lenorei se sbătea chinuită ca la un foc, părea un mușchiu svârcolit deasupra focului... și Mini ciuguli abia feliuța cu care se servise.

Nefiind la curent cu suferințele gazdei, părăsită de toți, fără putința de a se revolta împotriva unei vizite la țară și însă de felul acesta, Mini se despăgubia, având păreri despre fapte, lucruri și oameni.

Din „Parfait-ul glace” își tăiase o felie așa de mare, dată fiind înălțimea impunătoare a formei, xă rămăsese în urmă de ceilalți, deși luptase harnic cu lopățica fină de argint, la înghițirea cremei delicioase și răcoritoare.

Apăruseră fragi mărunți de tot, prin fereastra scundă cu obloane de stejar, căutase să ghicească, unde-va, păduricea odihnitoare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai frumoasă floare a pădurei. În filtrul așa de felurit prin care huma își purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum oare poate o esență așa de vaporizată avea existență și culoare și cum o sub stanță așa de fragilă poate reține un așa de perfect parfum!

Fiindcă Hallipa lipsise dela masă, o latitudine domnise despre fragii „cu sau fără zahăr”, „cu sau fără vin“. Fragii bogat acoperiți cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiți abundent cu șampanie nepusă la ghiață, iece numai deadreptul din beciurile profunde ale proprietăței, era formula, pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere și autoritate. Azi Mini îi ciugulise unul câte unul, fără nici un adaos.

În acest fel, tot serviciul se desfâșurase cu gesturi ce păreau sonore și se temeau ca nu cumva vre-o mișcare să sune falș și cina fusese în adevăr închinată celor în drept: bucătăreasa, feciorul, „menu-ul“, porțelanele și cristalele.

În liniștea aparentă, în care așteptau cafeaua, servită tot în sufrageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina acelei tulburări casnice și nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic alt nu o putea turbura decât cu privire la amorul ei conjugal și nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în afară oricărei bănuieli. Sclavia lui era așa de absolută și temperamentul lui așa de bine definit, încât nu îngăduia niciun fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, Elena, nici ea nu se ocupa, ca deobicei, azi de cei din jur; sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă.

Buna Una avea aierul ei de doctor, cel de zile mari. Bine observase Mini că verișoara și conacul ei, îi erau foarte deaproape Linei... De mirare! Nimfa asta trufașă, așternută nesățios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic comun în făptura și traiul ei, cu biata Lina, înghesuită grăsun în umerii ei și a cărei viață era o abnegație permanentă către păcatele altora: la spital, la dispensării, în clientela ei, iar traiul cu d-rul Rim, o unire cam ridicolă și searbădă, care isgonea, rușinate, orice idei de împerechere, fie ea consfințită de lege, timp și obiceiu.

Nu! Mini nu-și putea, deloc închipui mobilul dramei, — și, totuși, palpitul și mirosul de carne crudă, rămăsese în nările ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele adevărului.

În repaosul de după amiază,, Mini se bucurase de răcoarea odăiei cu divanuri pentru ea singură și, în adevăr, adormise ca o biată părăsită, visând frigări uriașe și brațele albe și musculoase ale Lenorei. frângându se în aer, desprinse de trupul svârcolit.

Ciudat! Visase și limbi de foc care ieșeau din întunericnl boschetelor de pini, și în ele capul de faun parcă, dar de o perfectă asemănare, a lui Mika-Lé!

...Atunci Mini se deșteptase; își descurcase cu anevoință capul de umbre; deosebise întunericul perdelelor ermetice, de noapte și ștersese depe ochii acum deschiși vedeniile.

Nu și pe aceea a lui Mika-Lé! Abia atunci se întrebase dece nu fusese la dejun și cum nimeni nu băgase de seamă lipsa ei, fără de voie, prin legături nedovedite, avusese convingerea că Mika-Lé era pricina necazurilor de azi. Cum și ce fel nu-și închipuia, dar Mika-Lé nu înlătura ca Hallipa presupunerile de rău. Le susținea pe foate fără preciziune. Era punctul negru al vieții pacinice- deacolo, limba de foc care ațâța mâniile mărunte pe locul domol! era făptura pădureață care diferea total de loc, lucruri și oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Cornițele răufăcătoare puteau apare din vâlvoiul sălbatec și creț ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă de cât fața mică, pală, cu trăsături șterse, o față care era numai pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudați prin fixitate și prin lipsa de expresie, dar galbeni de un galben mat ca chihlibarul vechiu, care surprindeau.

În ordonanțarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleelor, odăilor, deprinderilor și oamenilor și acum iată că un vis greu de amiază plictisitoare, făcea pe Mini să gândească că aceea Mika-Lé era și pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de migrenă, pe care-l avea după astfel de primire, de masă și de somn, așezată pe marginea divanului, Mini, nu închipuise nimic, stătuse amorțită subt impresia cuceritoare, pe când, undeva, înăuntru în creerul obosit, în afară de voința ei, se adâncise, crescuse fără de probe, convingerea că Mika-Lé cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era nucleul ocult al tragediei.

Se ridicase apoi silnic și privise afară, înlăturând puțin perdelele grele de brocart „grenat. Resemnată unei zile pierdute și neplăcute, hotărâse să exploreze domeniul. Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra cu nimic și fără să întâlnească pe nimeni, necum pe Mika-Lé. Era o moșie fermecată.

Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în cotețe mai curate ca o colivie și florile parcă artificiale prin disciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care poate îl cunoșteau. Sau poate că Mini, neștiutoare de ceeace

Omul care a trecut se petrecea, nimerise, prin instinctul unor armonii tainice locurile care erau la fel neștiutoare, așa cum, alteori, dimpotrivă, descoperia tocmai ceeace te poate îndruma.

Ieșise chiar pe poarta care da spre câmp, de mirare și ea deschisă și pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o admirase alteori dela depărtare. Aleea, stropită de curând, cu profilurile țepene ale plopilor egali, pe seninul câmpiei era mult mai puțin frumoasă deaproape.

Mini gândi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al turburării, erau acele porți deschise pretutindeni. Era gata să facă reflecția banală că acele porți deschise, arătau că a intrat acolo un oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea cu alta tot așa de banală dar mai exactă: necazul trăiește cu oamenii în pace și într-o zi numai vrea pacea și isbucnește; atunci începe răscoala înăuntru, până când numai încape și isbește ușile în lături ca să iasă la văzul și auzul tuturor, să se amestece și să se încurce cu svonul și răutatea lumei.

Se mai deschid porțile și pentru ca să între bieți oameni nevinovați ca Mini, și să se necăjească și ei degeaba.

Cu capul ceva mai ușurat de migrenă, Mini hotărâse că necazul atunci când îl scoatem la lumină, sluțește încă mai mult chipul lui urât, subt privirea sașie a oamenilor. De unde însă venea necazul? Cine era oare acolo de vină? Amica Nory, ar fi căutat de sigur un vinovat: bărbatul: Omul care a trecut pe acolo.

Mini credea și ea că în toate dramele vieței, e un om, un bărbaț care a trecut pe acolo. Om și bărbat îi păreau a fi una. Cu simplitate, cași Biblia, socotea că principiul d-întâi, e masculul; sau, ar fi trebuit să fie — sau fusese la origină unelta principală a vieței, deci a binelui și răului. De aceea când întâlnea binele și răul, credea că el e de vină. El, mai marele!

Feminista Nory se sburlea. Era între ele pe acest subiect, o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai marele. Asta nu!

Mini acum surâdea, cu ochi aiurea. Aiurea în spațiu și timp. Un spațiu și timp ce erau apropiate, de oarece simțiai că surâsul ei poate ajunge curând, nu era un surâs pentru depărtări preamări. Mai surâdea înăuntrul ei, în locuri din suflet unde îi sălășluiau credințele. Cele două surâsuri se suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuințe ale fiecărei ființe, casa de zid și casa de simțire, îi păreau deoporrivă de concrete.

Unde era însă, azi, omul cel vinovat? Părea că pe acolo trecuse o femee, acea fetiță: Mika-Lé.

Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care în loc să se hrănească ca de obicei din gândurile ei lăuntrice care îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul întrebărei în fiecare din ele, și le cerea să scoată din legătura inerției, puțină viață ce aveau; acel singur atom viu, în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească în somnul lor, în moartea lor sin copală pentru a-i spune secretul pe care îl știau. Dar nu le putea învia. Nu avea îndestulă putere. Sta sarbădă și singurul prieten de azi: timpul trecător, nu o șlujea cu nădejdea plecărei, de oarece sfârșitul blagoslovit al acelei corvade nu părea a se apropia...

La 5 găsise pe toată lumea în Hali și o cio colată la ghiață cu pesmeți fragezi care o aștepta. Nory și Elena, cari avuseseră timp pentru toate confidențele tăceau acum. Stau alături cașicum s-ar fi sprijinit una pe alta prin umerii legați, prin apropierea capetelor serioase și triste, rezemate cu fața spre odaie de pervazul vitrajului. La un căpătâi al mesei mari, Lina sta glumeață, aplecată cu grije spre Lenora care încerca să-și stăpânească nervozitatea, dar părea a aștepta un lucru de nimic pentru a se sbuciuma liber și desperat. Nu plângea, nu scâncea, dar Mini auzea perfect cum țipă, cum bocește. Își aminti legea fizică pe care credea că ea a descoperit-o: cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în universul sensorial al făpturei, e mai sgomotos decât cel perceptibil auzului, și transmis altor receptoare sensoriale, altor urechi ale sensibilităței. Glasul deslușit al limbii de bronz care bătea acum un alt sfert, onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pecând stridențele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi scrijeleau auzul interior; liniștea măreață a coardelor de bronz din pianul mare de abanos era și ea cuviincioasă. Lucrurile participau azi cu un tact și cu o inteligență nespusă la împrejurările sbuciumate ale oamenilor.

Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înțelegea că toate acele personagii așteptau ceva sau pe cineva care să le descleșteze poza. Două perechi de ochi, țintiți cu o statornicie neliniștită spre terestre, dau indicația acelei așteptări: ai Lenorei și ai lui Mini. Celelalte trei: Lina, Elena, Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, aveau o privire a ochilor dinăuntru, îndreptată tot într-acolo.

...Dar acea chemare puternică a tuturor voințelor spre poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să vie. acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea salvatorului și Mini își zicea cu necaz că Halii pa era omul în stare să nu dea un biciu mai mult cailor chiar în acele împrejurări, păstrându-și moderația lui, care îl lăsa egal între inegalitățile încunjurătoare.

Mini cuprinse cu mâinile vasul mic de porțelan alb, în care erau câți-va trandafiri. Dealungul acelei zile, o plictisise ceva uscat și fierbinte, care nu venea de la ziua de August plăcută la soare și la umbră, ci de la arsura sufletelor, dela asprimea faptelor necunoscute.

Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să-i explice; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra glorios schimbul dintre idei și lucruri, prin mijloace, desigur, necunoscute dar a căror evidentă era familiară lui Mini, cum ne sunt familiare atâtea fenomene naturale, mai nainte ca legile lor să fie probate.

Aceea uscăciune a sufletelor era azi un cematerial care molipsea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconștient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simțise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede și reci, porțe lane și cristale.

La masă o nemulțumise căldura mâncărilor și fermentația lor. Nu-i fusese foame, cașicum se temea chiar de combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să și-i răcorească și mâinile, pe cât era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pereților, ceeace era o dovadă puternică a funcției tactile a vederii. „Văd \“ înseamnă desigur „pipăi cu ochii’ dar de obiceiu alcătuiește un simț aparte care își pierde acest înțeles de atingere.

Mini azi nu uedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În Hali, în afară de simpatia ei pentru pendulă și pian,, îi plăcuse să se razime de pereții uleiați și albi, Geamurile o satisfăceau. În schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era țesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicație, dar mai ales forma multiplă a ființelor și conținutul lor turburător, o nemulțumea.

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-și dea seamă de ele, decât atunci când se închegaseră într-una prea evidentă; când la dejun, îmbrățișase cu două mâini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă și acest gest spontan și neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi asvârlise din ochi un: ce faci?

Mini se întrebase; ce fac? și deslușise acel proces de emanațiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum și acele efluvii dinăuntrul vieței în afară, încă imponderabile dar care vor forma cândva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc și ale celui de carne.

Se întrebase: ce fac? și răspunsese: mi-e înăsprit trupul de arsura întâmplărilor sufletești de aci, care usucă locul și caut să-mi răcoresc prin mâini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur.

Mini credea cu convingere că imensa fermentație a existenței își risipește în jurul ei substanța, o amestecă cu inerția relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu dimensiuni și proporții imobile, aparent petrecea azi în trupul său, totuși sensibil, drama vieții laolaltă cu ființele, pe care le încorpora.

Cu aceste ocupațiuni neprevăzute, trecerea zilei la țară fusese mai repede și mai înceată ca în alte împrejurări banale, din pricina impresiilor care, elastice, dela faptele și lucrurile imediate, se întindeau departe înaintea și înapoia lor.

Cea care tresări întâi, cea care zări întâi, fu Mini! Dog-cartul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mișcare așa de repede încât acum „stoppase’’ drept în lața ușei peronului. Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui, va deslega plecarea lor, se sculase și pentru a da un înțeles mișcării se apropiase de fereastră; Hallipa se uita la caii nădușiți... Așa dar strânsese azi frânele mai mult; le trecu unui băetan care atârna prostănac pe bancheta îngustă din spate. Stăpânul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admiră și ea picioare fine ale roibilor, încheeturile delicate care nu se frânseseră, când comanda bruscă îi oprise, și forța aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atât de sgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat.

Hallipa urcase scara cu capul întors pre dogcartul pe care, stângaci și încet, băiatul cerca săurnească.

Mini făcu observația defectivă că acel băetan nu atârna altădată la spatele dog-cartului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung, unde va, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar unde oare?

Ochii încruntați ai stăpânului casei, care se oprise un moment pe terasă, desmierdându-și barba scurtă, arătau nemulțumire. Era deci și el în acord cu tot domeniul: ieșit din moderația lui perfectă. Vădit, o agitație neobicinuită îl făcuse să svârle caii prea viu înainte, și tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga cen

- I trală a peronului.

Scuturându-și botforii în prag, Hallipa intrase îmbrățișând cu privirea îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lângă fereastră.

Stăpânul se opri întâi lângă Elena și-i spuse: „S-a aranjat... Cum ai vrut tu“... așteptând parcă un regret sau o reluare de cuvânt.

— Foarte bine! — zise Elena — cu o hotărâre rece, deplină.

Tatăl ci o privi un moment mirat. Cu toate că avea acelaș caracter, totuși, determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, și despre lucruri vădit, importante, părea că îl miră.

Își salută apoi musafirii și trecu repede lângă Lenora. li luă mâinile, dar ea le trase, se smuci, plânse, în fine, și în sughițuri mari îl luă de gât, dar, îndată ce o coprinse în brațe, îl respinseși leșină iar, provocând o mică panică.

Mini se apropie, și din vârful buzelor, din vârlul degetelor, aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit:

— „Numai plecăm odată?” — pe un ton de Reproș.

— Ba da... ba da... răspunse din treacăt biata Lina, cu o nouă grijă parcă, pentru Mini, pecari o și uitase.

Lenora se deșteptase și porni în surdină o dojană plângătoare împotriva întârzierei lui Hallipa i

— Să plece !... Vreau să plece !... Să nu mai stea un minut! — repeta că un leit motiv.

Mini auzi șoapte despre cai și trăsură :—„Orice ar îi! Nici un minut!

Totuși, nu de plecarea lor era vorba.

Și cum Lenora era gata să leșine dinnou Hallipa, speriat, vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de lângă Lenora, care îl reținea de braț de câte ori se depărta pentru a-l respinge imediat.

Depline, superbe, bătură opt note egale ale vocei curate, nobile, a bronzului pur.

Cu o recomandație către Lina, cu o privire de rugăminte spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în acelaș colț — ca într-o cetate a ei proprie, de durere și de drept la respectul durerii — Hallipa ieși, totuși.

Se auzi clopoțelul vibrând puternic, pași de servitori, ordine.

Elena, cu pas încet și cu o expresie de întuneric pe obrazul ei regulat și senin, se coborî și ea spre apartamentele tainice ale casei.

Câte-va silabe ascuțite ajunseră până în HalL Lenora avu o svâcnire a mușchilor apoi căzu iarăși moale — așa de ciudată, cu succesiunea aceea de leșinuri, care păreau a speria mult pe Lina. Iî, prepară o injecție cu o mână pe puls. Mini îi veni într-ajutor: „Ce se petrece, — îi șopti.

— Lucru urât!, cu păcătoasă ceea mică A dat o gata pe biata verișoara...

„Pocitania!” — și cu acest compliment, împinse acul în brațul care acum — așa de curios, de observat —era moale alt-fel, nu cum e carnea fragedă a femeei — o lâncezeală a aceleeași cărnii în care simțeai absenta vieței conștiente și care urmase după încleștarea primului moment.

Pe Mini, care nu leșinase niciodată, o mira și. interesa mult fenomenul. Lina scula din leșin pacientul într-un minut cu îndemânare, dar răspundea prostește când o întrebai despre cauze. Era hotărât, o practiciană. Drul Rim nu răspundea nici el satisfăcător, deși era un teoretician.

— „O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. Lenora e demult bolnavă de inimă și degeaba i-am spus.

...„O privire de dojană și de rugăminte o întrerupse.

Lenora deschisese ochii.

— S-a făcut! — spuse cu un glas calm Elena, care intra — dar, totuși, mai vibrant ca de obiceiu și cum vestea păru a liniști pe mamă-sa,„ fata se duse iar la Nory și îi vorbi încet și maL însuflețit.

Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini Da! Vinovată era Mika-Lé. Știa!... dar ce fel?... Erau acolo două victime — Lenora și Elena —și durerile lor nu erau deloc împreunate —nu erau una și aceeași. Atunci ?...

Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de satisfacție se turburase din nou. Ceva cenușiu i se așternuse pe față, ca și cum o sită i-ar îi cernut cenușă pe subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se așa de tare pe un braț cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi simțeai brațul parcă scârțâind.

Era în ea o voință de a nu-și pierde cunoștința și, totuși, o turburare, care ar fi trebuit din nou să o lase fără cunoștință. Fața asprită, sub ondulațiile oxigenate care încă durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă desvălui nimănui, și tocmai de aceea mai impresionantă. Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o aducea în așa stări.

Avea o svâcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din răsputeri s-o oprească.

Ce lucru minunat era substanța asta a cărnei -și sângelui, care acum strica așa de vădit culoarea feței Lenorei. Ce era tenul acela turbure, pătat, pe aceeași față albă-roză? Ce se petrecea în plastă vie, ce se petrecea fizic, care venea însă dela poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei și răscoalei, și transforma în așa fel ființa? Mini se uita la fața, gâtul, bustul și brațele alterate ale Lenorei.

Lina șoptise lui Mini cuvinte despre supărări,, mizerii, păcătoșenie. Aceste simțimânte erau procese ale sufletului, pe careîl cred material, și iată acele simțimânte acționau precis, simultan asupra materiei.

Alterarea asta, Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui până și Linei. Aștepta chinuită, cu priviri de tâlhar prididit de dușman, pe subt pleoapele livide. Ce aștepta?

Plecarea lui Mika-Lé? Sau atunci ce? Care erați lucrurile negre care clocoteau acolo în femeea blondă și făceau în carnea ei albă, sgură și cenușă? — Păcătoșia !- Dar care anume?

Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă, observa procesul inseparabil al durerei fiziceși morale. Își aduse aminte de d-rul Rim. Îi va prezintă mâine noile observațiuni cu protocolul obicinuit: vervă agresivă din partea ei. Tăcere de sfinx —din dispreț sau ignoranță — de cealaltă parte.. Prin coincidență, Lina care uitase pe bărbatul ei, exclamă: „Ce o fi zicând Rim?... Vom sosi înainte ca să se fi întors dela plimbarea de seară.... Numai de n-ar fi luat cheia I”.

Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot așa de simplu că gândul ei despre Run trecuse Linei, ca și cum i-ar fi trecut un obiect din mână în mână. Dar aluzia directă la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot rămâne acolo noaptea și că totul a fost așa de zăpăcit.

Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora. sări drept în picioare și strigă violent: Eleno! — Cu o mișcare de răsvrătire, fata ieși totuși. Nu e nimic! Zise, întorcându-se, dar Lenora nu păru mulțumită. Rămase în picioare. Prin mișcare și greutate părea o statue mare, cu fața aceea rea, care o schimba așa de mult, o făcea de nerecunoscut.

O viață întreagă figura ei de păpușă, rotundă, albă, roză, desenată, pictată, surâzătoare, nu avusese o astfel de expresie.

. Simțirile care nu sunt familiare lucrează treptat și transformă expresia feței, cu încetul, dar irup țiunea lor, sapă, taie, preface dintr-odată printr-un desemn brutal.

Însfârșit, Hallipa se întoarse. Mini gândi „însfâr șit“ pentru plecarea lor, dar parcă era și acel sfârșit așteptat cu atâta încordare de Lenora. Totuși, nu avu spre bărbatul ei acele mișcări, care o aplecau ca pe o plantă amoroasă spre umărul lui. Se uita fix la el.

— „Am dat instrucții vizitiului, zise —și altele ce trebuiau făcute”.

Firește, nu puteau vorbi comod în fața musafirilor, dar poate constrângerea asta îi slujea. Când dai drumul răului, revărsarea lui se lățește nemăsurat. Vorbele mici ale traiului convențional aveau micimile lor și plecarea misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea poate mai puțină urâciune. O mulțime de cuvinte nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine sau un rău? Existau! Asta era de căpetenie. Din materialul rușinei și durerei, care alcătuia păcătoșenia de azi, se formaseră bubele vorbelor. Poate, totuși, e mai bine când se sparg în afară. Lenora era plină de puroiul’ lor. Sau poate se resorbeau, și lipsa lor era mai bună !...

Mini, deodată, surâse delicios, surâsul acela, lângă vasul scund de porțelan, plin de roze proaspete, acel surâs fu singurul motiv luminos al Hallu-lui. Așa fel încât privirea întâmplătoare a lui Nory, întâlnind acea lumină neobinuită, sprâncenele ei subțiri desenară o mirare circumîlexă. Mini se scoborâse în ea însăși.

Distrată de vreun gând plăcut, Mini nu-și amintea acum de doctorul Rim, pentru a-l chema la socoteli, de care nu era în stare să dea gestiune. Nu-l întreba cum se formează din undele mute ale simțirei un sunet corespunzător și cum pe acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun semnele convenționale ale cuvintelor felurite.

Nu-l cerceta, care diferențe oare schimbă la națiile numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor!.,. Dacă există vreo octavă primitivă, cu care să se fi notat la oamenii primari simțirile esențiale?... Când oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, își va avea claviatura tot așa de bine cunoscută cum era aceea a pianului mare din Hali, atunci când desvelind capacul, anatomia lui îți apărea cu fibre și vine de oțel !.„ Ce coarde vocale anume sunt puse în mișcare de anume simțiri?... dar, mai ales când oare pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a tru-» pului sensibil! Va vedea coardele și tactele substanței sufletești acum impalpabile?

Aste lucruri să le fi știut doctorul Rim? Atunci ar fi putut să se dovedească o higiena preventivă sufletească care să cruțe de atâtea mizerii carnea noastră, în care simțirea își infiltrează răul !... Doctorul Rim să fi știut cum se fac din necazuri vorbele... și încă nu sunt destule vorbe... atâtea sensații, nu și-au coagulat încă sunetul!

La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat spre un cer catolic, dar lovit de și mai grave erezii, două brațe lungi, desperate !...

...Dar Mini distrată de fuga ei în undele surâsului, nu-și aminti azi de Rim și de înfățișarea co mică a acelor brațe scheletice, care păreau a ieși prin plafon...

...Așa de mult păreau a ieși prin plafon încât Mini ar fi vroit să fie în acelaș timp pe trotuarul din fața casei, pentru a vedea pe coperiș, acele ghiare apărând prin țigla roșie !... Dar Mini, acum era refugiată în lumi interioare și când, lâncedă încă de blândeța lor se desprinse de ele, loculși oamenii dimprejur o reluară în vârtejul acelei drame, în care azi se trezise prinsă.

Dai Unele vorbe fac bine. Sunt erupții higienice care curăță de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri sănătoase.

Dar aci părea că e vorba de o bubă rea.

Lenora nu-și schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. Doru Hallipa se așezase pe canapea lângă ea și îi vorbea, ținând o de mână.

Lina acum intra, ieșea ca la ea acasă, spre mulțumirea lui Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Lenora începu a și relua culorile; albul, rozul, albastrul, ieșeau de subt apa cenușie ce le alterase.

Soții se ridicară de pe canapea și trecură la masa mare. Lenora se sprijini de brațul lui HaL lipa, dar cu o mișcare ce nu avea părăsirea de sine, încrederea deplină... Hallipa se uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă și calmă, cu o mică dungă încăpățânată între sprâncenile negre, trase frumos.

— Ești bine, Eleno? Zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o datorie decât cu grijă maternă.

— Da, Lenoro, mulțumesc, bine! Ne îngrijeam de tine I răspunse fata ... în adevăr, mâhnirea lor, ce părea că are o cauză comună, nu era deloc aceeași.

Gazdele căutau acum să lege cu Mini și Nory conversația cuvenită. Se vorbi de secetă și de cai; dar Hallipa, socotind lucrurile mai liniștite decât erau, spuse că a pus caii cei răi la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. Pentru a-și întări tachineria, adăogă că, cei blegi, cei de noapte, au plecat cu Mika-Lé: — care ar

Omul care a trecut.

fi vroit să dea bună seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă.

Diplomația fusese împinsă prea departe. La pomenirea numelui funest, Lenora își rupse dantelele hainei de casă. Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, când gânduri anevoie de spus, ciocăneau timpul și spațiul, fără de vorbe.

Noroc că intră Lina cu canotierul în mână și cu geanta ei mare. Geanta de moașe! glumea Nory — cu toate că era de antilopă fină, cu „fermoir de argint” și cu o monogramă impunătoare.

— Moașă de lux! — râdea fata, cu oarecare dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără „troussa” ei, în sacul de mână, pentru nimic în lume, nici chiar la concert.

— Nu sunteți gata? A tras trăsura.

Fu o mișcare grăbită de ușurare... Salutări prescurtate... Lenora sta rezemată de ușă și fața ei de păpușă părea, în lumina slabă a serei, grozav de răvășită.

Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu.

— Caii mari și proști! constată cu mulțumire ’ Nory, — stau cu capul în jos, subt hățurile moi, pe care le ținea moșul.

’ 1— Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora.

— La grajd coniță! răspunse vizitiul bătrân.

— Gabrioleta a plecat cu mânjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească.

Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, și pe arcuri bune.

De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Noy; Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte; Lenora dispăruse în alcovul alb, roz, mauve, plin de dantele și panglici, cu îngeri pe plafoane și roze pe pereți.

Mini se cuibări în colțul ei bun, dispusă spre o legănare plăcută. O sdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. De undeva, dintr-un moșoroi nevăzut de cârtiță, alergă o babă mică să deschidă. Luna svârlea basme și vedenii, dar Mini încă nu se desprinsese de fapte și de locuri.

I — Ai văzut, ce ți-a făcut odorul? întrebă Lina pe bătrână. Își făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise, totuși: Spurcăciune mică! clătinând capul, care nu se mai putea opri odată pornit.

La cuvântul plastic, Mini strâmbă nasul, dar aerul era fin și parfumat cu iasomie, care-și ascundea corolele mici, undeva în boschete, spre ieșire.

— E dădaca lui Mika-Lé! zise Lina.

Pe capră bătrânul se întoarse pe jumătate, rupt de șale, cașicum Iar fi chemat pe el. Luându-și mers regulat și lin, trăsura apucă șoseaua.

După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini ifăcu o mișcare de desmorțire și suspină. Toate trei, în adevăr, după ziua ostenitoare, fuseseră în văluite plăcut de răcoarea și umbra serei,-și lunecatul lin al trăsurei le amorțfse prielnic și odih nitor.

Mini, despresurată din vraja rea a întâmplărilor petrecute, se uita acum galeș printre gene, la stelele care, sub lumina lunei, acolo undeva sus, departe — păreau nu spulber argintiu.

Clarul de lună în seara aceea era pat, delicat, difuz. Treptat, dela regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase ca o plaje scânteietoare, atmosfera se albăstrea,, până când albastrul se adâncea în tonuri calde și profunde, ce, singure, indicau pământul.

Era feerie pe lume în noaptea când Mika-Lé, ca un spirit malițios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini nu auzea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva înainte, aude și vede echipagiul diabolic al fetei: Mika-Lé în panerul vechiu al dogcartului de țară, tras de mânjii mărunți, ce duceau grăbit încărcătura lor ușoară: fata puțintică și valiza ei de școlăriță, în care erau, desigur, cele două rochii cu care o văzuse Mini de două ori și cele două albumuri cu schițe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare: pasări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe fonduri sărăcăcioase, pe vre-un cer albastru aquarelat pueril ca al pozelor” sau pe ape cu valuri mici din virgule crețe, moirate de un verde litografie; amestec de banalitate șco~ îărească și de excentricitate, ce da acelor schițe o împreunare descumpănitoare de sărăcie și de artificiu.

— Nu se simte gabrioleta! mormăi moșul pe capră. — Nu m-aș mira să fi cotit, dracu știe unde!

Atunci Lina începu să dea drumul „Tainelor Castelului”, cum zicea Nory.

— E în stare să fi mers la Palat, descreerata ceea! zise.

— Poate să meargă și să rămână! Elena nu mai vrea să știe, hotărât, nimic de Prinț. Are caracter fata asta! răspunse Nory. — Apoi pentru Mini, care nu înțelegea despre ce Palate e vorba, deși seara lunatecă părea potrivită cu orice basme.

— Știi ce a fost ?... Elena era logodită cu Prințul, cum e poreclit. Cu signor Maxențiu dela Plăesele.... O să-ț arăt eu „Palatul” în treacăt. Se zărește de pe șosea... Ținea mult la partida asta. Atât cât poate ea ține la ceva... De ce? Mister!... Ți-aduci aminte de el?...

Mini își cerceta alene memoria și regăsi un conmesean de altădată al Hallipilor.

— Femeile sunt toate neroade 1 afirmă Nory. Ce va fi găsit fata asta perfectă la acest om fără noimă! Un manechin banal. Nu e urât, nu e frumos... Nu e prost, nu e deștept., nu e viu, nu e mort nu are nici o profesie și nu are nici rente,.. E bine crescut, are nume italian și ținută englezească, i se zice Prinț și locuește un Palat ruinat, plin de guzgani și de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită și de o moșie necultivată.

— Cui să-i dea în gând! Auzi, țânțarul! — întrerupse Lina. Până la urmă Prințul a fost băiat cinstit! A venit singur sa spună că gângania li face propuneri și amenințări amoroase prin scrisori — și a rugat familia să intervie, ca totul să se aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele mai frumoase sentimente pentru Elena.

— Ți se pare corect, sări Nory !... O fi!... dar Elena e fără de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoiala. Pare a-și fi făcut toate socotelile și, cu toate „sentimentele” și „corectitudinea” lui de Lord, prințul e detronai, Elena îți taie scurt orice demostrație asupra inocenției lui și toate considerentele mele despre „mizeria ființei masculine” întâlnesc o indiferență mai cumplită ca orice discuție. Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora, pe care n-o poți sgâria necum șterge ... Bravo fată!... a rupt logodna cu o răcelă tot așa de încăpățânată cât de neclintită îi fusese voința de a-l lua — explică Nory, acum pornită spre considerări feministe...

— Bietul Hallipa s-a opus cât te poți opune unui copil cuminte și iubit ca Elena — bombăni Lina — Când a văzut că alegerea este la ea c voință adevărată, n-a mai avut decât o grijă: ca totul să se facă cât mai bine și mai frumos pentru „fata lui”... El și acuma ar vrea să se a ranjeze...

— A! poate crede că Elena sufere deși nu mărturisește! — se repezi Nory.

— Nu! De suferit, sufere în felul ei, dar — biata mea Lenora! oftă Lina astmatic subt vualul ei. În adevăr, Lenora...

— Mai ales Lenora !... zise slab Mini.

— Toate se grămădiseră azi: ultimatul dat Prințului, exodul lăcustei și nevricalele Lenorei — observă Nory - Eu nu înțeleg pe Elena, dar am în ea atâta încredere încât socotesc că are dreptate. Nu mă orbește altfel nimeni... Dacă n-ar fi vorba de ea m-aș revolta în potriva unui gust așa de nesărat și a importanței date unui nesăbuit și unei „broscuțe”... Dacă Elenei îi convine Prințul: bărbița sa distinsă suprem, â la Cezar Borgia, inânile lui aristocratice și incapabile, — ruinile palatului și paragina moșiei, dacă are pofta nesănătoasă dea-și uni ființa și averea ei, trainice amândouă, cu acest Maxențiu oare-care, nu-are decât să o facă, disprețuind micele aberațiuni de felul celei petrecute... Să-și plătească Romanța Velenă a signorului Florentin, dacă știu eu ce coardă stricată în instrumentul ei solid, cere ast fel de muzici — n-are decât să-l planteze „pe urmă”.. Dar să nu-i atribuie precepte de onoare și să nu-l încarce cu probleme de scrupule, de care e incapabil ca prinț catolic degenerat, ca imbecil și... ca bărbat mai ales, — conchise Nory declamatoriu ca la tribună.

Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte minunate, pe care Nory le rostise fără să știe.

— „O coardă stricată în instrumentul ei solid”...

Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele dezacordări parțiale ale sănătăței: reparabile, curabile tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei Hallipa.

Alte organisme sufletești, ca și făpturile fizice, prezintă, anemii, rachitisme, degenerări de ansamblu — și unele, ca al Lenorei, leziuni brusce. Gândul lui Mini, culcat subt lumina lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu; era prea somnoros.

...Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocați, treceau pe dinaintea lui Mini ca un film, ușor învăluit. Cu o secundă de oprire, trăsura coti șoseaua spre dreapta. Verva feministă a lui Nory se întrerupse. Fu iar tăcere și toate trei rămaseră atente drumului, căutând parcă la o busolă invizibilă a călătoriei, acul de călăuzire înjioapte.

— Am intrat pe Șoseaua Mogoșoaiei — zise Moșul. Luna acum era mai sus încă, și extaziată în propria ei lumină, nu-și proiecta conturul net de altădată; ca și a soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită și cerul părea mereu o clamoare argintie peste nisipuri stelare.

Acum reîncepură vorbele descusute:

— Ce viață i se pregătește Elenei, după dezamăgirea asta! I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femee de acțiune. Nici n-am nevoie 5 o convertesc. Munca mea o va interesa. Va găsi în ea o revanșă pentru omul rău-făcător care a trecut, — pentru pierderea seniorială a Florentinului sperjur, care a ofensat o — dacă așa crede ea.

— A!... A!... murmură aromit Mini la vorbele lui Nory.

— A !... A !... ai zis „Omul” Așa dar corsimți că până și anemicul mire al Elenei e „bărbatul”... „Omul“. Văd că te-ai convertit la Biblie...

— La pod! îngână moșu, și răspunsul violent al lui Nory se stinse. Se auzi un uruit încet și mici fantome simetrice trecură la distanță prin ceața luminoasă a nopței.

— Trenul de 10 — zise Lina. Târziu! și tot mai avem o bucată. ...Elena ca Elena L — Tuși îndesat, strângându-și pelerina de drum. Are să-i treacă, e tare, e tânără! Oare ce mă fac cu Lenora, acolo e greu!

— Da! Cu Lenora! repetă în gând Mini!

— Ai auzit ce teatru a făcut lăcustă? — râse Nory — Auzi Mini! Căuta să o scoale din ipnoza, în care o simțea învăluită.

— Când i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de corecție, unde, de altfel, avea să învețe — arte decorative practice — a fugit o noapte și o zi la Maxențiu, lăsând părinților un bilet. Mini, auzi î

— „Doamnă și Domnule! nu vă recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu singură știu ce merit/... Pentru a vă proba, mă duc să put între proiectele d-voastră și ale mele, imposibilul /

„Imposibilul!” Ce zici! Admirabil! Ce stil și ce intenții... Admirabil... pentru o fată care n-a învățat niciodată nimic și... Fină matale are aptitudini spre rău, dar le are !... Biletul e superb... Model de epistolie a „drepturilor fecioarelor”... a fost la călugărițe.., — Nory râse — era dușmana institutelor religioase...

— Lăcustă! gândi Mini. Îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face selecția spre finalitatea instinctelor ei! dar nu pronunță cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula sonor. În mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini, decât idei. Asupra percepției noaptea lucrează deosebit ca ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici luminoasă, nici obscură.

Gânduri care altă dată ar fi fost precise se estompau. Nu era totuși o stare de oboseală care cerea repaos, era o beatitudine ce înlătura sforțarea cugetărei ca prea dură.

Impresiile tari, pe care le ar fi avut despre cele auzite, se diluau. Ca printr-o oglindă aburită, trecu imaginea lui Mika-Lé, așa cum o văzuse ultima oară la un dejun. Cu capul ei de țânțar negru, cu ochii imobili, acele două ovale de lichid galben, cu corpul slăbănog de copil rachitic, îmbrăcată cu o rochie verde de eponge și reamintând, în adevăr, o lăcustă.

Sta între ceilalți cu totul nebăgată în seamă deaceea tocmai Mini crezuse nimerit să-i vorbească amabil. Avea o voce uniformă și care țâra silabile, despărțindu-le, ca acei copii care bucheresc.

Nu se ocupa de ea nimeni și ea părea a nu face nimic ca să atragă atenția. Lui Mini îi răs punsese fără plăcere. Era totuși prea lipsită de orice atitudine pentru a (fi sinceră. Dar Mini atunci nu-și dase seama.

...Așa dar, în aceea modestie aparentă, Mika-Lé medita fapte extravagante. Cam oropsită, dospea ura și ambițiile nemăsurate...... Avea în înfățișare ceva exotic, discordând cu mediul, dar și ceva vulgar. N-ar fi putut lămuri ce? Fizic și moral. Vocea era vulgară stinsă, mată,, dinții lați pe maxila lată... o lipsă totală de mobilitate, umeri pătrați, lemnoși. Ceva rudimentar. Aspectul unei păpuși de lemn dela țară... dar, desigur, din altă țară....... Din Egipt poate... o păpușă felahină... Mai ales nici o asemănare cu surorile și părinții... Mai era, atunci primăvară, încă o fată... mai mare sau numai mai înaltă ca Mika-Lé o fetiță frumoasă roză, cu funda neagră de școală în bucla părului blond. O păpușă de Nurembergca și Lenora..

— Mai e parcă o soră? întrebă încet Mini.

— Da! Aimee, fata măsei. E la Dresda și doi gemeni, la internat. De alt fel, cam târziu sosiți după buruiană asta, explică Lina.

— O mică buruiană otrăvită I...

Toate discuțiile astea, care ar fi pasionat pe Mini la lumina zilei, se topeau acum.

La acelaș dejun era și Prințul... Un om de talie mijlocie, slab, palid, cu ochii mari, verzi, spălăciți și o barbă mică blondă â la Henri IV foarte îngrijită. Un bărbat cu barbă nu exista pentru Mini decât cel mult când era domnul de gazdă, ca moșierul Hallipa.

Remarcase însă mânile și picioarele prințului, ea care nu observa mâini și picioare. Erau așa de înguste și lungi ca și cum ar fi avut falange mai puține decât ca normal. Îmbrăcat cu o îngrijire exagerată în haine de „dimineața la castel” și foarte tăcut, ceeace păruse lui Mini a fi oare care sărăcie cu duhul.

Nu era Prinț și era român dar nimic nu împiedica să fie Florentin, nici chiar să semene cu Cezar Borgia. Oamenii trecutului nu au extraordinar decât prestigiui depărtărei.

— N-are suflet! zise Lina, despre Mika-Lé. De, Mica n-avea suflet: „m-a bătut șopârla, nășică!” așa îmi spunea de mamă-sa, venetica!

— Venetica? se miră Mini.

— Iarbă rea! Mai bine o strângea de gât de atunci. Cum ar fi vrut Lenora! Acum o omoară ea!

— Dar adevăratul cap de operă... Tu, Mini! Ascultă! nu zău, dacă victima nu ar fi Elena mea, m-ar interesa exemplarul ăsta de femeiușcă rău făcătoare. Adevăratul cap de operă... Auzi Mini?

În tăcere, vocea liberă a lui Nory nu făcea totuși, lui Mini nici o neplăcere. Trecea și se muia prin aceea ceată nocturnă ca o notă sonoră prin pedală.

— Da! — zise parcă de pe un alt țărm —Da

— Un cap de operă, a fost atunci când Elena a spus că renunță la logodnă și crede nimerit ca Mika-Lé să-i ia locul. E chiar soluția unică ce-i pare cuviincioasă pentru neamul Hallipa.

Hallipa se opunea, sperând o împăcare, dar Mika-Lé a tranșat diferendul. Cu glasul ei de geer în păpușoi, a spus: că are alte planuri d& oiitor și nu înțelege s-o silească nimeni!.... Co losal! Nu?.... Un studiu!

Lino! zici că inventase în ultima instanță să fie tandră cu tată-său! E nostimă! Mini! Închipuiți-vă^ Ca să nu plece la Sibiu schimbase deodată raa^ nevra. Începuse să roage pe Hallipa, să-i șoptească, să-l ademenească. După scene profane — Hallipa s-a convins că la Sibiu va face scandal și îi va da de rușine și cum Lenora tipa să plece — i-au dat drumul în lume.

Mini ascultă cuvintele din urmă mai bine.

— Îți închipui chinul bietei Lenora. Ea deprinsă să se facă voia ei.... Ce să-i dea în cap. Să-l întortotochieze pe Doru. El care n-o suferia deloc, fiindcă e bolnăvicioasă. Nu prea mă laud cu stârpitura asta mică de fină a D-tale, îmi spunea.

— Are mania sănătăței! Om vechiu! — glțimi Nory. Boii, caii și femeile de soiu bun și cu forme depline!... La o masă, — mi-a spus Elena — Mika-Lé, din senin, s-a asvârlit de gâtul lui Hallipa cu reclamații de drepturi la dragostea filială. Vezi ce comedie !.. Hallipa, care avea pe conștiință că nu o prea iubise... ca să nu zicem deloc... și Lenora! La gelozia ei sălbatică, la alintarea ei, la ascedentul ei de o viață întreagă... uzurparea asta!....

— Bine că n-a murit biata verișoară, se închină Lina.

— Și tocmai cine?

— Dece tocmai cine? întrebă Mini, mai curioasă.

Nory explică: — Nu știi? Mika-Lé, cun copil al păcatului. E o greșeală a frumoasei Lenora... Spune tu, Lina? — odrasla Italianului !.. Pacoste dela început până la urmă! N-am mai avut deatunci liniște cu Lenora! A fost adevărat lucrul dracului! Nici nu se gândește cineva la consecințe.... Eu sunt de vină. Trebuia s-o scap cu orice preț. Îi era frică. Frică să nu moară I Să nu se ducă de lângă Doru. Frică să nu se mire Hallipa de ceva și să bănuiască.

Curiozitatea lui Mini se deștepiă mai viu. — Ce Italian? Lenora asta așa’ de pasionată în căsnicie încât o revoltă, o desgusta! Ca o fotografie aburită, fizionomia âșâ de caracterizată a ’Leno-. Tei îi fugea th noaptea- transparentă din conștiință, fără să-i poată suprapune alta.

— Cum se poate! exclamă Mini.

— Vezi bine că pe Hallipa îl iubește! Ba cHiar peste măsură! A fost un accident I se grăbi Lina.

— Vezi Paul Bourgetl —rânji Nory.

Trăsura încetini așa de tare, încât băgară de seamă. Le fu frică. Moșul uitase caii și, întors cu totul, asculta. Când prinseră de veste, dete un biciu. Tăcură, firește. Drama castelului, nelămurită încă, preocupa acum pe Mini cu misterul ei: Copilul de pripas, venetica Mika-Lé, pă-. pușa egipteană, fiica unui Italian; de gâtul tatălui care nu era tatăl.... De gâtul omului adorat exclusiv de Lenora... Păcatul mic, sculat împotriva mamei pasionate, exemplu bizar de adulter moral. O împrejurare specială în lumea sentimentelor și instinctelor clandestine ale vieței! Mini începea totuși să vadă, să audă ceva mai limpede. Dece oare? Era abia zece seara. Poate că luna își îndeplinise timpul ei de stăpânire și, treptat, viața mergea acum spre limpezirea zilei solare.

Atunci fizionomia amoroasă a Lenorei se recompuse și se desăvârși, cu sbuciufnul acela înfocat al cărnei chinuite de sucurile ei otrăvite.

Acum șoseaua era așa de netedă încât mersul egal al trăsurei părea o plutire. Împrejur, peisagiul invizibil, aburit, se schimbse. Toate acele adâncimi și reliefuri ale clar-Obscurului. dispăruseră; nu mai erau tufișuri, pădurici, țap^ane, iarbă înaltă care să populeze umbra cu iforme albastre întunecoase..

O apă subțire, argintie, le înconjura din toate părțile și lunecau pe ea. Era miriștea netedă care subt lumina difuză părea o lagună liniștită, oglinda unei inundații care ar fi acoperit tot cuprinsul subțire, străveziu.

Mini o auzi: Ce bine seamănă cu apa! — dar impresia predomina difuziunea lunară și înșela simțurile cu totul și o percepție amăgitoare făcea ca Mini să fie mai convinsă că e chiar o apă decât că pare. Legea atmosferică triumfa asupra oricărei alte realități.

...Așa dar Mika-Lé, fără să cunoască secretul, îl știa totuși prin instinct. Crescuse departe de tatăl indiferent, fără suferință, nici sentiment, și acum, cu mijloace de simulare și seducție, căutase în el un partizan.

De aceea azi atmosfera locului burghez era așa de ciudată; gesturile, vorbele oamenilor acestora mediocri, erau așa de stânjenite și tainice. Lucruri nepipăite prevesteau, deviau traiul lor banal. Cele mai dezordonate legi ale simțirei turburau așezarea statornică a familiei, pentru că un om trecuse peacolo, când-va: Italianul.

Mini se gândi la casa de moșie mici rustică, nici modernă, cu arhitectura solidă, regulată; cu confortul ei orășenesc și totodată gospodăresc; la mobilierul simetric, onest, la buduarul plin de horbote, panglici de culori amoroase și naive: Nimic, acolo, nu încadra aceea tragedie. Își reaminti, deodată, vestibulul cel nou, părăsit, în care se plimbase în rătăcirile ei singuratice. Acolo era decorul Shakespearian al tragediei.

În umbra gradată a coloanelor nude, rotunde, netede, rămase cu gipsul aparent, peste care nu se mai așterneau fardul culoarei sau artificiul marmorei, figura hieratică a lui Hallipa, chipul torturat de meduză pe trupul de zeiță al Lenorei, capul stilizat al Prințului și micul Puck, strania creatură rău făcătoare — Mika-Lé, se așezau bine.

În lumina care străbătea treptat rândurile aliniate ale stâlpilor, cenușiu palizi cu puțină strălucire a nisipului, vestibulul neisprăvit, lăsat abia din mistrie avea o înfățișare de fragment rătăcit dintr-un templu egiptean, și fot așa cenușiul mai adânc spre mijloc, apoi umbra nesigură a fundului, care-l prelungea exagerat spre aule inexistente.

Pe jos acelaș mozaic nisipos, abia pregătit, neșlefuit, netezit numai, semăna a un pustiu lespezit și în care îți puteai închipui că pasul s-ar muia fără sgomot. Apoi albul văros al pereților până la jumătate, și în sus picturile bufone; chenarele pompeiane și panourile cu nimfe și îngeri. Aceleași nimfe care semănau prost cu Lenora și aceeași îngeri bucălați.

Un plafon absurd ca un cer de vară, cu baloanele vătuite ale norilor albi pe ciarceaful albastru supărător; opera probabilă a Italianului, a omului care trecuse peacolo.

Omul care a trecut

În decorul acela, îi puteai vedea pe toți jucând o pantomină absurdă, cu gesturi frânte și în fund pitulându-se Ioghi, vizitiul octogenar, care sta acum pe capră și nevastă-sa, vrăjitoarea gheboasă, dădaca lui Mika-Lé, ținând o capră neagră de panglici.

Realitatea năștea astfel închipuiri, care i se suprapuneau ca un al doilea adevăr.

Mini își reaminti o după amiază, când Hallipa, cu glasul lui măsurat, le explicase cum nevastă-sa dorise mărirea locuinței deoarece copiii creșteau și o supăra sgomotul, și cum un arhitect, prietenul lui, îi dase ideea de a folosi terasa din spatele casei, unind-o cu una din odăile din fund. Consolidând cu stâlpi betonați acest vestibul care ar fi dat casei o a doua intrare mai impunătoare, propusese să așeze deasupra un etaj scund cu camere de locuit.

Hallipa adoptase planul și se pasionase de el. Desenurile lineare ale arhitectului măguliseră ambițiile lui de proprietar și casa, când veneai de pe moșie, despre șoseaua Ploieștului, avea un aspect cu totul renovat și frumos.

Începuse deîndată lucrul cu activitate. Într-o vară totul fusese aproape gata. Decorarea vestibulului, pe care nevastă-sa o dorise după gustul ei propriu, încetinise puțin lucrul. La jumătatea lucrărei artistice însă, pentru care chemase specialiști, o boală nervoasă, o sarcină mai anevoioasă a Lenorei, făcuse imposibilă continuarea. Oboseala, pe care o dă un astfel de deranj, sgomotul meșterilor, dezordinea, o nemulțumiseră într-atâta, încât nu mai fusese cu putință ani dearândul să o convingă să primească un dulgher, un meșter de orice fel.

Vestibulul neisprăvit rămăsese neîntrebuințat și camerile deasupra nemobilate slujeau numai ca depozit de unelte felurite ale curței.

— „Așa își făurește omul cel mai practic nevoi care nu sunt reale\a zicea Hallipa.

„Am încăput tot așa de bine mai departe în vechea locuință. Numai Mika-Lé, contimporană cu aripa cea nouă, are o predilecție pentru ea. Se juca aci când era mică, și chiar acum !.. și Hallipa arătase pereții albi, mânjiți ici colo cu ciudate desemnuri în cărbune, fără perspectivă, nici modelare, lipsite de viață, cțesenuri primitive și absurde de felurite închipuiri: oameni, draci, animale, flori, făcute de Mika-Lé.

Așa dar vestibulul era, în adevăr, pădurea acelui Puk, cu părul ca o iască neagră și ochii aurii, păli ca monedele fără efigie, cu luciul șters ca un abur... Mini își amintea conversația asta.

— Așa e când înădești casa! spuse Lina din senin. Mini se uită la ea uimit și dete din umeri.

Revăzu din ce în ce mai bine în minte pe Mica Le. Nu era frumoasă, nu era urâtă. Nu exista decât dacă ceva sau cineva ți o aducea dinaintea privirei, atunci, chipul cam veșted cu tenul sarbăd, se impunea atenției prin nemișcarea ochi-lor, înapoia cărora totuși veghea pe semne un gând dosnic tot așa de șters ca aurul efigiilor mate, și tot așa de perfid ca el.

Printre gene ce clipeau din lumina nesigură a clarului risipit de lună, imaginile astea se profilau transfigurate, și pe luciul apelor subțiri care inundau spațiul haotic din noaptea asta, tragedia Shakespeariană proiecta acum locuri memfite. Mini vedea statui colosale, de atâtea ori mai mari ca natura. Cariatide având chipul întunecos al Lenorei și susținând pe creștet lespezi, pe care se înălță nevăzută clădirea uriașă a unei dureri stranii, sau mici închipuiri bastarde și înfricoșetoare, lucrate în mic cum își lucra Mika-Lé desenurile și care semănau cu divinitățile informe și răutăcioase ale Egiptului.

Explicația gospodărească dată de Hallipa lua o formă legendară. Moșierul, casa și neamul lui, Italianul mâsgălici și venetic, cu traiul și legile lor, se alăturau cu icoane de locuri, chipuri și legi depe locuri străine ale unui traiu din veacuri săvârșite. Dece?

Mini nu se îndoi că au vre-o legătură între ele, pe care nu era destoinică să o deslușească, dar pe care era destoinică s-o perceapă. Nu presupunea că vreo dată vre-un fellah dăruise unei italiene germenul, din care purcede Mika-Lé. Socotea mai lesne că din aluatul lumei, atunci când se împărțiseră continentele în turte mici, ca să-și dospească deosebit pâinea, după albie și cuptor, rămăsese totuși urme de asemănare, de aceea întâlneai acele creaturi Europene zise exotice, existau negri cu suflete albe, oameni continentali dovediți aquatici și un rudiment fellah în fata Lenorei din Mizil.

Așa se ating locurile și vremurile unele cu altele!

— Ce o fi făcând Rim? — zise. Totodată stele mici, ascuțite, îi înțepară privirea nebuloasă. Se deșteptă din închipuiri și nimic nu o mai interesa decât cerul acela nou ivit acolo la orizont.

— Se vede! — zise răgușit moșul. În adevăr, era Cetatea Vie.

Mii de lumini mici punctau întunericul. Mini se scula, se așeza nerăbdătoare, .deranjând pe cele două, amorțite pe perinile trăsurei. Pâcla deasă, din care ieșeau acele scântei, era orașul. Mini fu deodată cuprinsă de aceeași desperare ca la plecare: dece lipsise o zi întreagă din Cetatea Vie?

Timpul cași spațiul îi păreau din potrivă mai lungi, pentrucă oameni și împrejurări, n-o distraseră de la gândul acela aspru de oameni și locuri.

În plimbarea asta urâtă se rătăcise e urmele presărate din meiu subțire a preocupărilor ei constante. Despre petrecerea zilei la moșie avea o impresie de haos și despre mersul plutit al trăsurei largi pe apele serei cu lună, o impresie de scufundare. Peoparte sgomotul faptelor, deacolo dela Prundeni, îi asurzise fină ascultare a inimei, acel ceasornic regulat, neobosit care lucra în detaliu timpul perpetuu; pe de altă parte, subt apele atmosferice, auzul vieții îi fusese învăluit și pulsul ei slăbit.

1 se părea că orașul nu mai e acela la locul cunoscut și că ele nu mai ajung. Totuși se deștepta treptat, și cu toate că orașul era numai un pâlc obscur cu mucuri gălbuie care afumau orizontul, el creștea mereu și legea omului, așezarea lui își reluau însemnătatea covârșitoare. Adiniaoră, natura domnea prin simpla atitudine a luminei. Luna stăpânea și transforma tot cuprinsul; acum, clădiri, ființe, fapte, dela cele mai mici la cele mai mari, preponderau.

Drepturile naturei își pierdeau însemnătatea când se ivea activitatea măruntă a traiului. Vecinătatea numai a omului trezea pământul la rosturile vieței mici omenești: omul singur sau cu puțini, scos din încinta orașului, simte legătura lui cu natura, redevine parcelă din ea, își reia față de ea dimensiunile miniaturale, i se estompează conturul, i se anesteziază sufletul. E atunci mult mai mic și mult mai mare totodată,. și se odihnește în natură cașicum ar fi redat matricei, pentru a germina forțe noi în adăpostul ei hrănitor și letargic.

În mijlocul oamenilor mulți, dimpotrivă, își pierde aproape ultima asemănare cu natura. Cu toate că orașele sunt numai niște moșoroaie de furnici, ele au o putere proprie care combate și învinge toate legile firei, afară de moarte, atâta și le însușește și atâta le preface. În orice om e un contrabalans al firei întregi. Natura singură a pus în el atâtea elemente minunate, încât îi poate face cumpănă și împotrivire.

Pe Mini apropierea orașului viu o smulsese (lela basmele stelelor. Cu gândul acum treaz, zorea spre dânsul. Într-o ultimă proecție de lună i se păru că vede casa ei înaltă odihnindu-se pe piața cu lespezi solitare. Peste somnul material al orașului, ipnoza acelei nopți lucra, totuși, tăcut, albastru, diafan. Dete Prundenilor un ultim gând: în conacul burghez al Halipillor stau fatalități seculare; vestibulul părăsit seamănă cu parodia unui Templu și Mika-Lé cu o păpușă de lemn, ca acele care se găsesc în bagagiul sarcoîagiilor sărace. Acelaș material înrudește la distanțe enorme, făpturile și aventura lor.

Dar toate veacurile astea care trăiesc în noi, probabil nu ne copleșesc. Rămânem elastici, mlădioși, proaspeți.

Mini, cu toate gândurile de felul acesta, neastâmpărată, nerăbdătoare, copilăroasă în dorința de a ajunge, se scula, se așeza iar, lovind când pe una, când pe alta, utându-se peste umărul moșului care atunci da cu biciul.

La primele case ale mahalalei fu supărată că nu le recunoaște. Tot săltându-se căzu peste Nory la o podișcă, unde Moșu oprise brusc și se încurca la vorbă cu un ștregar dela barieră, pe care Lina îl înghesuia cu explicații.

— N-ai să te astâinperi! — Țipă Nory, frecându-și genuchiul. Drept răspuns Mini întoarse spre ea fața, pe care cu mijloace necunoscute dar sigure, simțirea așternea expresia bucuriei.

Nory dete din umeri, cercetând-o cu ochii ei miopi, înfruntând-o cu nasul ei batjocoritor, prea achilin, sceptic.

Lina păru deodată stânjenită: —Mă rugase Hallipa să iau fata ceea, o zi două la mine... dar e greu cu Rim... Totuși i-am propus, dar m-a refuzat net: are unde găzdui.

— Bravo ei! — râse Nory. — A rezolvat și problema locuinței!.

Acum Mini, liniștită, sta frumos. Recunoștea străzile, casele, reîntoarsă în ciclul viu al Cetăței.

II

Când se coborî din trăsură la poarta casei Rim, Mini lunecă ușor. Era un poleiu grozav. Mișcarea chemă de undeva din legământul amintirei pe alta la fel: — o zi geroasă întocmai ziua când sosise în cea dintâi iarnă după răsboiu în Cetate...

Oprită lângă trăsură, Mini umbla distrată în poșetă, cu mâini deodată calde în mănușile subțiri, căutând fără s-o găsească, hârtia de douăzeci care era totuși la îndemână.

...Tot în aceași stagiune a vieței cunoscuse pe Rimii: pe prietena Lina — buna Lina — și pe lunganul, savantul Rim, soțul ei catolic și mai ales jezuit...

Surâzând în aerul care șfichiuia, surâzând luminos în promoroacă, Mini se uită la casa din față, pe care n-o vedea desigur, și la birjar care, frecându-și labele înmănușate cu colțuni de lână cafenie, privea hodinit la ea cașicum ar fi văzut străvezind ceva soare prin gerul afurisit... și Mini surâdea mereu mai destins, încălzind mai tareclipa rigidă.

...Da! tot atunci se împrietenise cu buna Lina ...și enigma ei, părea birjarului limpede deplin, a de oarece gura lui lată avea strâmbătura bucu. roasă a cuiva care privește un om fericit.

Mini apucase hârtia de douăzeci și liniștită o puse la loc, pornind încet spre scară, pe cimentul înghețat.

...Pe buna Lina, dealtfel, o cunoscuse Mini mai întâi la băi în treacăt, familiară ca de când lumea, serviabilă, robotitoare, aceeași Lină la care acuma venea cași la ea acasă.

Mini urcase treptele, pecând, gheboșat, birjarul aștepta cu voie bună. Se desmorțise puțin și numai plescăia...un...doi...trei... labele lânoase una de alta. Meseria lui îi făcuse o fire contemplativă, numai că pe pânza nemișcată a contemplației lui nu se proecta nimic.

Mini sună abia. după obiceiu. Răsunetul strident al chemărei o supăra. La casa Rim, ecoul soneriei nu ajungea până la ea și aștepta tot contemplativă, uitându-se la perdeluțele dela ușa de intrare: canari negri pe o pădure „ocre”. Era frumoasă muselina imprimată, pe care Lina o cumpărase deunăzi între două vizite medicale, grăbită foarte de registratorul taxiului, care la ușa clientelei renta dar le Djaburov scădea bilanțul unei munci fără răgaz pe aceeași brazdă; a vieței... și morței... cum o tachina prietena Nory despre riscurile speciaiităței ei de ginecolog.

Ușa se deschise. Era chiar Lina. — Bravo! zise Mini — Ești acasă!... Mă temeam să nu fie prea de vreme!

— E frig tare? — întrebă Lina, sărutând-o umed și incorigibil pe amândoi obrajii reci.

Tot așa de neturburat, Mini se șterse cu batista mică.

— Frig?... Nu!... adică da, ger mare! — și intră gata să salute pe Rim la biroul lui masiv^ Dar colaboratorul ei la științele viitoare ale „trupului sufletesc” lipsea.

— Rim? — întrebă, negăsind gestul imediat urmăior salutului lipsit.

— Dincolo! — arătă Lina misterios spre camera de culcare.

Această schimbare a obiceiurilor trecu azi aproape neobservată de Mini. Se așezase pe fotoliul scund care îi aparținea după articolul delege: „possession vaut titre” și își scotea mănușile. ...Ger !... zise distrat... și se plictisi că Lina nu se astâmpăra și ea pe un scaun. Potrivea minuțios la pervazul ușei un sul subțire capitonat, din stofă la fel cu draperiile, o „noutate” inaugurată chiar atunci.

— Frig! — zise iar Lina — Am văzut eu bine!..., pe aci vine vântul!.......Rim e culcat, e bolnav!.

— Ei ași! — spuse Mini drept orice consolare..

— A răcit!,.. prin dunga asta îi vine frigul drept în coastă la birou!.

— Dar pe el Lai vătuit?,., sau numai ușa?» âse Mini. Lina care uneori uita să-și ia paltonul când pleca la treabă, cocolea pe D-rul Rim.

— Fiindcă e capitonat e așa de nemernic la frig! zise Nory din ușa dormitorului. — N-are nimic!

Mini se saltă, socotind că poate e de cuviinjă să viziteze și ea pe Rim ca Nory, dar aceasta îi făcu semn să stea pe loc.

— Lasă-l să se potolească! Când am venit scosese sufletul Linei. M-am dus să i i scot și eu pe al lui. N-avea nici o scăpare! E pe canapea în halat și papuci! Un om nesuferit!... ca toți de altfel! — se corecta Nory.

Mini, bucuroasă că nu e nevoie să se strămute, se cuibări mai bine în fotoliu.

— E ger, Lino, întocmai ca acum cinci ani când am venit încoace. Ții minte?

— Da! — aprobă Lina, care era un tip afirmativ.

— Nu! —Zise Nory, negativă din principiu. Nu! Lina nu ține minte, dar poți spune înainte. Oameni când se întâlnesc nu vorbesc nimic care să corespundă. Vorbesc casă vorbească. Deaceea rezultatul conversațiilor e un mare balamuc social.

Ger, tocmai așa... și am lunecat la fel pe scara trăsurei...

— Moment istoric!... Să auzim în câte feluri lunecă Mini pe scara trăsurei și de câte feluri poate fi la barometrul sensibilităței D-nei un ger care arată aceiaș număr de grade. Te rog să crezi că eu nu i-am vorbit onorabilului pro-^ fesor de „trupul sensibilităței”. Avem alte subiecte! — și Nory se uită cu înțeles la Lina, care se salta anevoie suîlând greu.

— Te ascult, Mini! Te ascult! — zise afectuos, și împăciuitor.

-- Nory e fată bună dar te necăjește. Când nu ești de fată, repetă tot ce ai zis tu, ce ai făcut tu!.

Nory, indignată, se roși, — Eu!,.. Eu mă ocup de prostiile lui Mini! Cel mult ca să probez ce departe e această persoană — dealtfel inofensivă — de bunul simt comun.

Cu ochi care surâdeau mereu aiurea, Mini își scotea abia paltonul, când baba intră tiptil, cu ochii holbați sperios spre ușa lui Rim !.

— Birjarul, duduie! Birjarul! — șopti cu mâna făcută pâlnie la gură.

Ochii lui Mini se măreau din ce în ce! — Care birjar?...

— Al matale... Cică mai șade?...

— Ce? Vrei să pleci? — întrebă Lina.

— Mai stau! — declară Mini uimită — Darl-am uitat! — mărturisi încet, confuză cașicum era o vină de care se temea, nu o neglijentă care o costa. Cașicum avea o a doua conștiință care controla pe a ei, o conștiință superioară, către care nu vrea să dea greș. Rămase descumpănitâ.

Nory o privea. Viata asta interioară, pe care ’Mini o exprima înafară deslușit, era o dovadă, pe care nici ea nu o putea tăgădui a ideilor lui Mini despre „trupul sufletesc”.

— Aide, spune ce a fost cu ghiața în iarna memorabilă!.

— Așteaptă! Să găsesc drumul! — și Mini se reculese ca să parcurgă, în adevăr, drumul acela tainic căruia vroia când-va să-i tragă harta și care supăra pe Nory.

— Ca și cum n-ar fi destule dosuri în Cetatea ta Vie! Să mai căutăm altele în suflet!... Întreabă-mă pe mine prin ce huidiți cutreer cu îndeletnicirile mele pentru „Asistenta femei”. Să te duc odată peacolo, te-ai sătura!.

— Prin ochii lui Mini treceau atunci priviri care, desigur după ideile ei, ar fi proectat, la examenul unor instrumente viitoare, fășii de uliți, colțuri, alee, popasuri, un film de peisagii fragmentate, la lumini și anotimpuri felurite, dar toate învăluite în farmecul, ce da acelei priviri o lumină de fericire enigmatică.

— Sunt aceleași! — zise încet — Drumurile, pe care le cutreeri tu, sunt tăiate de celelalte, de ale sufletului.

— Voi oferi Primarului argumentul, pentru a-și scuza crimele edilitare. Nu cunoști periferia, draga mea! — cuvântul „periferie” rosti în largul ochilor lui Mini o întrebare, apoi umbre molcome și sclipiri. scurte, asemeni bulevardelor umbroase sau ulicioarelor blânde, în care rar pâlpâie felinare melancolice sau fulgeră ochiul orbitor al vreunui far de automobil răsle|. Clișeuri, rămase acolo pe retină, acum evocate, apăreau în transparența ochilor.

— Drumuri tăiate de suflet I Felicitări L. Noroioase, desfundate !... bombănea Nory.

— Da! Până când se vor îndruma căile lăuntrice, atunci

— Atunci vom avea un dublu exemplar suprapus de „tout â regout. Mare spor!... Eu mă uit la dosuri și deduc sufletele. Tu, vei consulta harta sufletului și vei deduce cartierul respectiv. Te asigur că va fi acelaș: Lipscanii la femei și...

— Taci! — zise Lina. — Parcă a spus ceva Rim!.

— Nimic! Absolut nimic! Rim nu are nimic de zis! Tușește!.

— Să vă fac ciaiul \t — se grăbi Lina, pe care curajul lui Nory față de caracterul neplăcut al D-rului Rim nu o putea liniști deplin.

— Dece nu vrei să cruți nimic, Nory!... Sunt oameni și locuri frumoase totuși! — o dojeni Mini.

— Mă rog! Părerile și gusturile sunt libere. Eu una cred că peste tot locul frumos, vine omul și curățește. Iluzia ta nu mă convinge. E naivă pe lângă a Lidiei... A ei era mare, puternică, bizuită, și s-a prăbușit totuși...

Numele Lidiei, a acelei surori — idol, a lui Nory, lăsa totdeauna în urma lui un spațiu tăcut și trist.

— Așez ciaiul în sufragerie, le strigă de dincolo Lina.

...După ce respectă tăcerea, solemnă ca lespedea unei cripte, în care ar fi fost închisă chiar sora ei Lidia, Nory arată spre ușa lui Rim:

— Gorila asta chinuește pe nenorocita de Lina, cu capriciile, maniile și pedeasupra mojiciile lui. Hamal afară din casă! Hamal în casă !... pe când Domnul Profesor deasupra tuturor grijilor pământești, subînțeles cheltuielile respective sub masca științei pure, practică parazitismul și tirania!... Am găsit pe Lina cu ochii roșii și năucă... Credeam că Rim e pe moarte! ...încă unul!... Mă bucuram !...

— Nory! — râse Mini. — Nory! dar când „eiM vor muri toți, ce te vei face? Vei muri și tu de urât. Nu vei mai avea pe cine distruge!

Pronunța „ei“ cu un fel de pudoare sacră, cașicum în desișul bărbătesc ar fi adăpostit pe Tristan sau pe Lohengrin.

— Să piară „ei” întâi, o îngână Nory și văd eu pe urmă ce am de făcut!... Sămânță rea! Crezi că se stârpește așa ușor!

— Elena are un băiat! — își aminti Mim. — Așa cum vroia ea!

— Da! Mai sunt încă astfel de femei!... și tocmai Elena!

— Și în ziua când te voi vedea la fel?

— ...În ziua aceea... E binesă-ți spui dinainte... ...Vei ști că sunt bolnavă, că nu am putut scăpa de experiența înjositoare... dar vei putea spera că mă voi lecui și liberă curând...

— Afară numai dacă nu vei găsi vreun tovarăș destul de îndemânatec ca să proclame supremația femeei și infamia colectivă a bărbaților.

— Nu e primejdiei Specimenul nu s-a născut !.„ Iacă pentru mine... dar tu ?... Da, da... Dom-. nia-ta ?...

Întrebarea surprinse pe Mini și uimirea întoarse pe căile acelea sufletești, sângele, din mersul lui lin. Se văzu pe subt piele fiorul ușor, pe care această dezordine îl fugărea încoace și încolo. Se văzu în fluidul ochilor panica ușoară a nedumerirei. Mini credea hotărât că oricine trebuie să știe despre ea adevărul și Mini socotea hotărât ca nimeni să nu.se apropie de acel adevăr numai al ei.

— Tul — își răspunse Nory singură, știind bine că nu are alta de așteptat dela Mini, înafară de aceea emoție.

— Finis-tu en queue de poisson peut âtre?... Tu ești pesemne Eva nedesăvârșită a lui Hans uys... van... D zeu știe van ce... Unde or fi stampele acelea să ne mai distrăm,— și se repezi la biroul lui Rim răvășind.

Mini palpită. Acolo erau și prețioasele planșe anatomice, pe care le studia Rim în legătură cu funcțiile fibrelor nervoase, aberațiile și deviațiile lor. Acele, dela care Mini spera realizarea întâmplătoare a credințelor ei într-un trup integrol al sensibililâfei.

Un sertar rezistă efracțiunei lui Nory. Acolo

Omul care a trecut vor fi fost închise tezaurele: stampele rare de artă și desenurile fidele ale realităților fiziologice: cele două pasiuni reci ale d-rului Rim.

Acea „Eve inachevee” era o bucată frumoasă printre multe, unele primitive și ascetice, altele ale Renașterei libertine, multe ale torturei mo-, derne de a „exprima”. Mai toate își vădeau valoarea în reproducerea de mare artă grafică și în numele necunoscut vulgului al artistului, totuși celebru în cercul restrâns al amatorilor de postume prețioase.

Subt forma asta de colecționar și diletant apăruse Doctorul întâi lui Mini, pecând nu-l cunoștea decât din refrenul „Rim” al bunei Lina. Peatunci nu-i mutase catedra la București. Își anunțase de o vacanță sosirea și o telegramă desperată prevenise pe Lina că a rămas în gara Brăila, fiindcă i s-au furat în tren mapă cu stampe.

Omul ast-fel amorezat de „imagini” îi păruse lui Mini a fi foarte interesant... și pe urmă sosise, cu mapă regăsită, Rim, — Rim cel care gemea dincolo! Acela !.

Dar stampele erau interesante și printre cele mai atrăgătoare prin factura, concepția și enigma lor, aceea Eua neisbâuită.

Hans Uys van... Un olandez fără glorie în viață, mort prematur și recent, urmărea neobosit un ideal de artă, pe care îl încercase în nenumărate forme de schițe, unele duse până la perfecție, dar cu obsesia permanentă a cărora, nu ajunsese niciodată la săvîrșirea unui tablou.

— Nu le găsesc! Le-a ascuns avarul!... Aide, spune tu cum e „neisbăvita” Evă a lui Hans Uys van...ceva. - Nory se așeză în scaunul cu spetează înaltă care servea de axă lunganului Rim. Mini, rezemată cu amîndoă coatele pe birou și capul rezemat pe mîini, o privi surîzînd:

— E schița, desăvîrșit lucrată în taina sepiei calde, a unui trup desemnat din față, de profil, din vre o 6 puncte ale privirei, estetic alese și fără o greșeală de armonie și adevăr... O femee neîndoios, după părul mătăsos cu toate că scurt până la umeri, după grația feței și viața bustului mic, după curba întreruptă a coapsei delicate și mlădierea pulpei subțiri....

— Și după realismul, însemnat cu măiestrie pe acel incornplect parcurs, al unor amănunte tot atât de deslușite cât de pur e aspectul general al efigiei, — râse Nory.

— Desenul incornplect nu are totuși nici un echivoc — urmă Mini — nici chiar pe acela al adolescenței. Pe „epreuvele“ în care i se văd ochii, sunt plini de ceața gândurilor întregi și gura cu desen candid poartă surâsul diafan al simțirei depline. Se împrăștie însă, din oricare înfățișare a ei, o neliniște nelămurită... O Evă, au zis de acord toți cercetătorii, dar pe care în atâtea pasionate încercări, pictorul o lăsa mereu neisprăvită, pierzând în nedeslușirea fondului, linia totuși așa de sigură și care numai pe una din stampe fuge ușor până tla genunchiul drept... O Femee, pe care printr-o culpabilă neglijență sau printr-o prea mare pasiune a perfecției...

— Dacă nu printr-un amor, care întârzia prea mult pe aceeași temă și a rămas păgubaș I.... ^ Totul e că Hans Uys... a lăsat-o neterminată, sugerând numai amatorilor de artă, — restul, pe care s-au încercat mulți — spune erudițiunea — să-l complecteze, dar zadarnic !... Dacă faci mereu pe misterioasă, am să te chem „coram populo“ Eva cea neisbăvitâ — complectă Nory,. fată obraznică, amestecând după obiceiul ei pedantismul, gluma și familiaritatea.

...— Hans Uys van Rey luase cu el închipuirea și secretul întruchipărei ei desăvârșite — sfârși liniștit Mini, surâzând.

Farfurioarele sunară alături și Lina, deschi-ând ușa cu o mână, intră purtând o tavă încărcată.

Nu! — strigă Nory — și ceaiul speriat se clătină în ceașcă. Nu I Să-l aducă baba! —

— Miroase a bucătărie, se rugă Lina și Doctorul...

— Doctorul miroase a cadavru... Nu!

— Se răcește! — se vâită Lina, căutând echilibrul tâvei.

— Dă mi 1. Îl duc eu! și la acest munte de biscuiți și sandwichiuri, pe care le voi suprima, voi adăoga o tartină de morală, pe lângă cele cei am mai servit adineaori! — și luând tava din mâinile Linei buimăcite, intră lovind ușa cu piciorul elegant. Nory avea o singură cochetărie: a încălțămintei.

D-ta! D-ră Nory! — scânci de dincolo bolnavul!

— Gata și pentru voi acum! — zise Lina încântată de rezultat și dispăru iar în sofragerie. Nory se și întorsese.

— Dacă pot ușura puțin pe Lina de ocări, tot e ceva !... Îi e frică de mine ilustrului!

— Vezi, ce gogoriță ești! — râse Mini. — Nory făcu o strâmbătură echivocă.

— Se teme oare de tine pentrucă frecuentezi lumea studențească? E poate galant pe acolo? glumi Mini. — II poți compromite.

— Adică crezi poate că nu el Fiindcă e urât ca o maimuță ?! Nu asta l-ar turbura. Dimpotrivă, s-ar îngâmfa și Lina când ar auzi nu și-ar crede urechilor și ar fi încântată de succesele Rimului, atâta e de proastă !... N-o cred însă capabilă de rușinea de a fi geloasă. S-a deprins rău să-l slugărească. Atâta tot!

Mini ridică sprâncenele. Motivul pentru care Nory putea teroriza peRim, îi lipsea. — Atunci? — zise

— Atunci!.... Drul Rim trebuie să fie neam de cismar neamț și eu port pantofi frumoși! — râse Nory, întinzând piciorul ei lung șl foarte subțire, încălțat perfect. — Bazată pe slăbiciunea, pe care o are pentru calapodul meu, mi-am permis, urmând o psicologie sumară dar garantată să-i asvârlceva lovituri de pantof — la figurat, firește! Sistemul n-a dat greș; noroc că s-a întâmplat să aibă Lina nevoie de mine tocmai acum. Dacă mai trecea și „pointura” mea nu-l mai interesa fiindcă, naivă creatură, nu-ți închip ii că D-rul Rim, va fi mereu subt pantoful meu Pinet veritabil.

Nory șterse cu grijă o umbră ce păta strălucirea lacului fin.

— Dar..,, zise Mini.... dar!...

— Dar atât!... Doctorul mi-a admirat des piciorul; am profitat casă 1 cale puțin în picioare. Află. cum se guvernează I... nimic nu se pierde în natură! — și râse cu triluri...

— Femenismul îngăduie? — obiectă Mini îndoielnică.

Cere!... „Lupta pe toate tărâmurile contra dușmanului... în mic cași în mare... neobosit!

— Dece nu veniți odată?

— Ne-ai chemat! n-am auzit! Spuneam lui Mini că Rim al tău, legat cu o basma la gât. e irezistibil și îmi face curte!

— Zău. — zice Lina mulțumită. Ce nostimă e fata asta și ce idei bune are.

— Simple, foarte simple I — întâmpină Nory cu modestie.

Sufrageria Rimilor nu era deloc elegantă dar foarte simpatică. Instalaseră mobilier nou numai în birou și dormitor. Aici, rămăseseră vestigii tecucene, din zestrea Linei: o canapea îmbrăcată cu creton, un dulap vechiu de nuc drept bufet, scaune desperechiate și o ladă „adorabilă41, declarau Mini și Nory. O ladă de acelea, zise brașovenești, legată în cercuri de fier, cu balamale mari și cu lemnul lustruit ca un emaliu, lucrat cu mozaic de flori galbene pe fond verde.

Pe masa de mâncare oblă, pătrată, Lina așternuse peste macatul obicinuit, o față de masă veselă cu bordură colorată, și cești optimiste cu boboci de trandafir, cu ciainicul la fel și zaharnița, cât și farfurioare multe pline cu prăjituri felurite.

Cu mâini grase și urâte, Lina servea cu o îndemânare neasemuită. Ciaiul, zahărul, untul, prăjiturile, toate deodată îți veneau la gură fără știre.

Meșteșugul ăsta uimea pe Mini și o mulțumea. Ca toate ființele, prea slabe sau prea avântate, avea nevoe de a fi ocrotită. Ceaiul bunei Lina era ocrotitor.

— Aprindem! — întrebă Lina. Mini se uită repede la ceasul de mînă și se liniști. — Abia patru! Nici chiar deplin! ...Pentru tine ne-am grăbit — se scuză.

O umbră învăluia fundut odâiei, dând farmec focului din sobă, pe când geamurile albăstreau lumina încă deslușită a înserărei geroase. Odaia asta era o desmoștenită, avea o sobă de zid și lampă cu petrol. Amintiri provinciale pâlpâiau astfel în jur Toată istoria gospodărească a Moldovei licărea subt poclitul abajurului de porțelan sau în tăciunile răsleț. Lampa Linei ardea orânduit în sufrageria tecuceană, cum ardeau la punct cu regulatoare precise sterilizatoarele din sala de spital, instalate după ultimele modele ale higienei occidentale.

Aci ca și acolo, Lina părea în cadrul ei, păsttrându-și apucătura, pe când numai instrumentele țși schimbau forma în mâinile ei tradiționale.

Tăceau sorbind rar. În dreptul ferestrei o trăsură scârțâi, apoi se opri. Mini crezu că e a ei, aceeași trăsură-fantomă, pe care nici acum nu a plătit-o și care vine să-i ceară socoteli de stafie. Părea acelaș birjar, ghemuit în pături și cu mănuși de lână. Bătea palmele la fel și parcă se auzea plescăitul moale al lânei... Plecă!... Era altul. Lăsase puțin hățurile ca să se desmorțească... Și era totuși acelaș: un om mânând cai, la 20 grade subt zero pe străzile Cetăței vii..

....Numai că atunci era dimineață. O dimineața vânătă de ger, pe la 5. Plecasem la 2 noaptea dârdâind de frig, un tremur, în care intra totuși hotărârea de a-l înfrunta cu orice preț. În așteptarea trenului întârziat, tremurasem în camera șefului de gară neîncălzită și apoi tremurasem în vagon, unde țevile de încălzit erau înghețate și geamurile aveau un strat gros de ghiață... Tremurasem, până când pledurile cu care mă învălisem, m-au adus dela tremur la un fel de înțepenire. În vagon cu mine erau tot oamsni înghețați. Acesta era singurul lor semn de identitate. Ca niște .manechine ne coborîsem în gara de Nord. Eu, totuși, aveam undeva în mine gândul cald că am ajuns în port, că am atins pământul făgăduinței și că vin de departe după atâția alții, să cuceresc viața, acolo unde pulsul ei bate mai bogat

N-aveam domiciliu asigurat dar dădusem telegramă la un hotel. Până acolo a fost un parcurs nesigur prin ceața polară.

Camera era oprită pare se și când am coborât grăbită, am lunecat pe scara trăsurei și pe trotuarul sticlos, întocmai ca adinioarea, lin ca pe patine-și Mini surâse misterios—... Fratele meu, posac de nesomn, discuta nu știu ce litigiu despre etaj cu portarul gras și adormit. Eram așa de obosită încât nu puteam înțelege ce spun, și ușoară căldură din vestibul începuse a mă desmorți, se vede: un fel de beție, specială desigur înghețaților și prin care încă deosebeam bucuria sosirei...

Portarul trecuse într-o gheretă mică. Eu și urcasem zece trepte spre locul unde patru pereți, asigurau expedițiunei mele un adăpost. Aplecată peste balustră, așteptam în acea amorțeală: un fel de simțire ciudată și care ar trebui cercetată, despre contactul frigului cu căldura.

Portarul ieșise din cușcă cu un altul, care îi da se pare ordine, de oarece apucă îndată bagajele numeroase, subt supravegherea fratelui meu... Văzui o închipuire de om, înalt, subțire ca un fir, galben la păr și la față, cu brațe lungi și subțiri ca firul și mâini galbene ca de mort, cu un gât așa de subțire și lung că nn puteam crede ochilor cețoși, cu proeminența mărului lui Adam exagerată și mobilă și cu o privire așa de ștearsă" din ochii decolorați că părea orb.

Un chip străin și ciudat, un fel de „âbauche”, sau, dimpotrivă, ultima stampă a unei încercări omenești. O caricatură istovită a tipului saxon î O dihanie în orice fel. care, ciocnind mut oase dislocate, ascunse subt o jachetă lungă, neagră, urca spre mine; un Oberkelner de noapte I

Încă plecată peste balustră ca pe un reazâm al beției care mă înfășură, îl lăsăm să urce, când simții ceva atingându-mi marginea rochiei. Mă uitai brusc în jos. Încovoiat ca un echer, ciudatul personagiu, grav, religios, îmi atingea piciorul cu fruntea, apoi sărută poalele hainei... de trei ori poate... Mă smucii, dar omul calm, urca acum scara tacticos cu pași frânți, porniți din unghiul unor oase a căror încheeturi sunau parcă scheletic.

Am așteptat să mă însoțească până la cameră, fratele meu. Fără energie, cu o pojghiță încă de ghiață pe voință, mă indignam și aș fi voit să reclam pe nebun, dar tocmai nebunia lui neîndoioasă, ritualul absurd al gestului, care corespundea cu ciudățenia făpturei, m-au oprit... Fratele meu. de altfel, nu era de fire cavalerească... deși eu totdeauna am visat pentru oricare ne ajupsuri un frate vendicator...

— Fratele tău era ca toți frații care nu sunt în vis I întrerupse Nory. Mini se uită la ea mirată de prezența el aevea.

....«Când am intrat în odaie, omul dispărusedar nu și vedenia lui. Nu m-am culcat. Îmi eret frică. .. o frică amorțită, o frică misterioasă, mai rea ca cea care fuge, strigă. .. o frică fără obiect pipăit, căci arătarea părea că se disolvă de câteori vroiam să mi-o precizez..... Frică, pe care mi-o da halucinația celuilalt sau a mea, nebunia celuilalt și mintea mea turburată de ea.....

Frica aceeanumă cuprindea totuși deplin. Aveam o conștință vagă că am sosit în porturi bune și că nu am de ce mă teme. Nu mă gândeam la nimic... fixam fereastra.

Înapoia ei era Orașul dar încă nu se arăta O lumină gălbuie umplea geamul... Așa se făcea ziuă în dimineața aceea I

....Lumina lividă părea a fi fost substanța dizolvată a gălbejitului deadinioarea, care așa cum-l trecuse prin ușă dispărând, tot așa desigur se descompusese în aceea licărire sinistră.... După desmorțire venise pesemne somnul cu care luptam. Pe scaun lângă masă, dormeam desigur pe jumătate cu semi visări turburi, pricinuite de impresia avută.... Când m-am desmeticit, geamul era cenușiu; nu mi-a mai fost frică. M-am uitat afară: încă îmbrobodită, apărea porțiunea din Cetatea viie.... asfaltul lucea ghețos și brâul Palatului Regal era mohorât.... Dar sus pe coperiș se desfășură seninul acelei dimineți 1.... Halucinația pierise. Mi-era acum frig puțin și puțină frică de realitatea mea și a orașului sacru...

Mini tăcu timp de o secundă sau cine știe cât 1ăcu, la altă măsură a timpului. Vorbise cu un glas somnambul ca și cum ar fi citit. Reluă tonul conversației.

... .N-am mai revăzut nici la serviciul de ziuă, nici la cel de seară, acel mistic exaltat, membru poate al vreunuia din acele congregații care călăuzesc spiritelele slabe către deviații religioase. Dece omul îmi sărutase ritual și grav poalele rochiei, ce liturghie slujea n-am putut ști, dar mi-am închipuit că e fiul grăbit al unei fecioare despletite și că tată i-ar fi fost absintul sau punch-ul. Mi se părea chiar că o cunoscusem cu vre-o trei ani înainte, pe aceea fecioară: Un „mannequin” dela Maison Lys, cu șolduri înguste de tot, fără basinul vieței, creeatâ nu pentru a purta prunci, ci ultimele modele ale lui Premet, vre-o fașă de mătase peste un trup inexistent.

Avea un cap mic, obraznic, fardat atât cât să nu se simtă viața pielei, pentru perfecția, profesională a manechinului, intermediar între păpușă și femee; cu cărbune gros pe gene și pleoape așa ca ochii să f.e două pete negre în obrazul de var, deși erau albaștri deaproape; cu părul tăiat scurt la spate, iar în față un vâlvoiu creț, oxigenat violent și așa de înalt încât întrecea fețișoara boțită.

Plimba rochii de bal de o goliciune fără nici o impudoare pe corpul ei absent și care ast-fel puteau amăgi clientela, și în vâlvoiul aprins al părului, aureola insolentă a unor aigrette imense... Sau dispărea în circumîerența rigidă a volanelor crinolinate, pe vre-un model de stil, cu fruntea legată strâns învre-o bandeletă lată care-i făcea un cap bolnav... Credeai că nu va putea purta pălărie niciodată și apărea înfășurată în vre-o imensă blană de tigru — moda sălbatecă —cu tot acel vâlvoi vaporos dispărut sub toca netedă a cărei dungă aspră de catifea se cobora pe sprâncene fără ca un fir răsleț să îndulcească obrazul bizar... Odată, ieșind târziu din magazin, am văzut-o plecând îmbrăcată cu un tailleur negru simplu și cam uzat, dar tot elegant pe manechinul ei perfect, cu o pălărioară deformată, dar sub jacheta cu o bluza brodată luxos și cu o blană frumoasă la gât. S-a urcat într-un automobil larg, al cărui chauffeur îi făcuse un semn masonic.

Mi s-a spus că e clienta de noapte a unor localuri frecuentate de străini, unde băutura, nu amorul, e un vițiu și reputată prin ținuta .ei corectă și insomnia ei neobosită... Fixa așa nopți după nopți lichidul galben în paharele mereu umplute 1... Cine știe ce capriciu al alcoolului sau ce trădare a somnului îi necinstise... odată, artificiul orgiilor sterpe...

Mi-o închipuisem mai pală încă, cu o cingătoare invizibilă, defilând sveltă până la urmă, modelele cele mai noi în fața clientelei grăsunei și vre-o lună lipsise dela post, bolnavă... Așa îmi închipuiam că s-a zămislit ciudatul idolatru...Apoi transpuneam: vedeam o nemțoicuță cu o cămașe de mătase galbenă sub halatul de spital, pe care o zărisem odată în trecere, aplecată peste un viermuș de copil galben pe care-l ținea în poală. Un pâr imens buclat și blond era răsturnat peste fața ei; printre șerpii aurii ai podoabei, zărisem abia un chip veșted și urât. Desigur, din părul acela uimitor, se născuse biata larvă gălbuie... Fata despletită sugea pastile dintr-o cutie pusă subt perină, fiindcă nu era voie sa fumeze.. Mamă pentru zece zile a acelui făt. În care se sfârșeau istoviți străbunii saxoni... Una sau cealaltă! Fecioarele despletitei

— Evocativ! „Je le vois naître”. În paharul abia turnat se fac niște firicele galbene. N-am să mai pot bea șampanie, «fără să nu mi se pară că înghit pe Oberkelnerul tău! Crescuse repede Oberul! Totuși venise pe lume, prea de vreme pentru a fi pensionarul meu. Nu eram încă pe atunci tutoarea viermușilor și a Fecioarelor despletite! - râse Nory. Dispensariul nostru nu are decât un an !... Ai haz, tu Mini, cu fecioarele tale despletite, mai ales ca nu depășești realitatea cu aiurările taler Mergi cu ea la pas... A! Bine că mi ai adus aminte !... Și Nory căuta din ochi pe^ Lina ca și cum pe ea o interesa ceeace avea de spus; dar Lina dispăruse fără ca ele să bage de seamă, probabil să ia pulsul capriciilor lui Rim.

— Ara văzut pe urmă în aceeași stagiune în Cetate, atâția nebuni feluriți dar înrudiți în exaltarea 4or, 4ncât rnii-am zis că erau toți copiii gazurilor asfixiante, ne mai obicinuiți să respire aerul oxigenat. Oameni pe care nuți aduceai aminte să i fi întâlnit înainte... Aveau o asemănare hotărâtă, erau flămânziți: de pâine, de carne, de oameni, de viață... flămânzi! Nebunia lor era aceea a foamei... Unul la un colț de stradă, voinic, întreg, muntean nu târgoveț, deși în strae de oraș rupte, se uită la fiece trecător cu ochi negri, mari, aprinși, lacomi.... Se apleca neaștep tat și te speria... Un lup de prin tranșee hămesit dar neistovit, venit de spaima pustiului spre miezul orașului la sgomot și lumină, strângând dinții v neputincioși, dar mâncând cu ochii prada frumoasă, proaspătă. Câte va zile în șir l-am văzut la același colț al „Fântânei” cu „Calea Victoriei. Ocoleam de câte ori treceam.

...Altul, purta o redingotă lungă fără altă haină, în toiul iernei, cu o pălărie tare, avea barbă neagră și ținea o mapă veche de piele în mână, cu aer grav, cuminte umbla liniștit, cu pași egali, după femei, pe acelaș parcurs între Alcalay și Socec, rostind un fel de rugăciune, care la sfârșit implora în termeni ecleziaști miluirea dragostei. Cerșetor flămând, de care te speriai cu o frică ciudată, din amestecul lui Dumnezeu în nebunia îumei...

...Câți alții mai primejdioși încă I Cei care nu mărturiseau înafară scrânteala lor și vorbeai cu ei neturbat, până când aflai, vre un gest excentric, neașteptat, și care era totuși logic către ceeace era smintit În mecanismul lor. Mai toți oamenii aveau ceva schimbat atunci... Unii pentru cfl în adevăr erau sdruncinati... Alții pentru că; rămași aceeași, aveau de aface cu ceilalți.

Părea că o poartă se deschisese și amestecase, nebăgat de seamă, ospiciul cu sănătatea publică și acel amestec făcea ca rațiunea publică să devieze...

— Rezultatele se pot vedea — râse Nory, fericită ori de câte ori se dovedea ceva împotriva societăței actuale.

— Rezultatele suntem „noi toți” 1

— ..iErau mulți de tot felul! Unii redați Căminului otrăveau acolo ca niște toxine I... Alții de pripăși... Cei casnici s-au încorporat cu încetul... dar ceilalți? Cei vagabonzi ?... Dintre ei va fi fost și paznicul meu de noapte, cu ochi șterși plini de vedenii mistice și cu buze albe care sărutau poala rochiei... unde vor fi acum ?... S-au orânduit...? S-au vindecat?... Au murit unii de turbarea foamei ?...

— Cei care au scăpat de hingherii dela Obreja sau dela Morgă trebue să fie prefecți în Ardeal! Nory se ocupă de politică militantă ca membră a „Partidului Nemulțumirei Universale”, cum o tachina Mini.

— Nu e chiar absurd, Nory, ce spui I Victoriile războinice creiază o serie de oameni capabili de a ieși din fruntariile vechi ale rațiunii și moralei pentru a fi coloni dacă nu chiar colonizatori. Religia, patria, amorul îi găsesc sceptici și pregătiți pentru adaptare... Femeile aveau și ele o beție. Erau amețite de zăbranicul purtat al durerei, al fricei, al strâmtorărei, al înstrăinărei... și acum Ie amețea bucuria și libertatea și în lumina nouă străluceau aiurite; nu-și aveau încă deplin discernământul ființei isbăvite...

— Ce mai e? — întrebă Lina intrând.

— Nimic! Aceeași vorbă despre o iarnă aidoma, întâia după războiu, cănd Mini a văzut stafii și lupi și i a fost frică, mititica !.. Pe mine nu mă mănâncă lupii!

—Nici pe mine! - spuse Mini. Cetatea era nobilă, mare, luminoasă! te chema și te sorbea în puterea ei cu o simțire de fericire sănătoasă și duioasă!

Nory trase delicat pe Mini de cârlionții, care sburau de subt pălărie.

— Noi eram toți la moșie la Hallipa peatunci. Acolo am stat tot timpul! N-am simțit nimic! — zise Lina.

— Care „toți”? întrebă Nory!

— Numai Rim era încă în Moldova, corectă Lina. Am dus-o bine și subt ocupație. O rechiziție pe ici pe colo, bine chibzuită de Doru și Lică...

— Care Lică?... Lică vărul! Lică Trubadurul ?. Ce căuta acolo? Pe cât știu oamenii valizi erau la răsboiu.. Lică Trubadurul organizator derechiziții?.. Lică dezertorul? ...Bine că știu Când mi-o mai face cu ochiul! Lina se roși și se înecă

ontul care a trecut.

În gușa ei îndesată, așa cum făcea când era nemulțumită. Dar încercă să râdă.

— Lasă-l în pace, Nory! Zău lăsă 1! Să nu-i spui! Mă amărăște tot pe mine pe urmă. Era în spital la evacuare, bolnav de tifos Când s-a vindecat l-au lăsat liber.

— Prea multă lume te amărăște!... Liber?... Pentru care treburi? ...Se vede că ticul lui la slujit. Or fi crezut Nemții că le« face cu ochiul stâng, cum credem noi femeile. Lică! Lică! Ești viteaz numai în mahalale !... Nici pentru armată nu mai sunt buni bărbații ăștia!

Lina se roși iar. Cum avea fața plină de vinișoare aparente, când se roșea o acoperea cu mici serpentine vinete, grozav de urâte.

Mini simți deodată o plictiseală. Trecem dincolo, propuse. Decorul sufrageriei care uneori o încânta prin pitoresc și simplicitate, acum îi strecura un fior umil de provincie și mizerie.

În birou Nory se trânti în fotoliu și aprinse o țigară. Când ne-am întors dela moșie, urmă Lina, totul era la rost.

— Fericită ființă care găsește că totul e la rosti... Despre rosturi!... Ce-ți fac finii? — și surâsul cel mai iscusit tivi buzele subțiri ale lui Nory.

— Care fini? — se încruntă Lina, strângând ochii miopi.

— Nepoții!.. Progeniturile Elenei și a lui... Mika-Le!

Triumfătoare, Nory privi pe Mini încremenită și după ce asvârli înapoi cu gestul obicinuit șuvițele părului scurt care lunecau pe frunte, cercetă efectul cuvintelor ei asupra Linei.

Electul era puternic, în adevăr, dar neplăcut, i Lina părea supărată, furioasă chiar. Se roșise acum apoplectic și credeai că se înăbușă.

— Ce fini?... Ce Mika-Le?

— O! Dacă te superi e altceva! Secret profesional! Căci nu cred să fie solidaritete familială !.., Mi se pare că spitalul e accesibil oricui și mai ales mie care viu să cercetez clientela „Asistenței”. Traversam „rezerva” când însuși Preda, șeful, mi-a arătat surâzător un grup. Am văzut un fel de copil subt plapomă. Prea mare pentru un nou născut! — am zis.

— E lăuza! Foarte tânără! Se pare că e fata unui oarecare moșier Hallipa, dar aci e subt pseudomin.

— Îți închipui că muream de curiozitate!... Hallipa ?... Ce pseudomin?

— Japonez! Din Loti! „MikaLe!... Dra Mika Le!

— Nu credeam urechilor! Nu se poate! și ce are? — am întrebat prostită.

— Cum ce are?... A! Un băiat sau o fată? Neisbutit! Un „mort-ne”, zău nu știu de ce sex. Eu aș fi zis că nici ea n-are sex. Dar amica d-tale, doctorița Rim, te poate informa mai bine. E subt îngrijirea ei.

— Căscasem gura! Mă înfipsesem pe lot șb nu știam dacă buna cuviință cere să merg să o vizitez sau nu...

Dar avea alte vizite. La capătul patului în. picioare era un tânăr grăsun și pe pat, la picioare, însuși Greg peisagîstul.

— Amantul și protectorul! — mi-a explicat Preda. Nu se succed ca de obiceiu, coincid.

— Am lăsat conversația să cadă, aducându-mi aminte de Elena... Eram nerăbdătoare să te văd și să-mi spui mai mult, și tu faci pe supărată?.. Știm doar cu toții că Mika-Le s-a emancipat... E numai un incident al epopeei ei la oraș... Probabil însă că avea galei. Așa o fi crezut și Greg. Vedeam pe pat cartoane. Bonboane și jucării pentru copii!

Mini deschise ochii mari și se uită pe rând la amândoui, dar Lina nu se descrunta. Sta botoasă cu ochii înghițiți de pleoapele strânse.

Lina avea un sentiment foarte susceptibil al familiei și, mai ales, acea slăbiciune către tot ce privește pe verișoara Lenora. Dacă Mini venea acolo Duminică la dejun, găsea doi liceeni slăbănogi, cu urechi prea late și gâturi prea lungi care păreau mai lesne băeții lui Rim decât gemenii lui Hallipa. Menuul era atunci compus din bucatele favorite lui Rim, adică nemțești, ceeace nemulțumea pe Mini, căreia îi plăceau mâncările moldovenești cu smântinică, ale Linei, bucătăreasă minunată.

Profesorul plin de condescendență punea chestiuni de fizică și chimie celor doi internați, care nu știau nimic.

Lina se roșea la fiecare întrebare, gata să le sufle și Rim îi privea prin ochelari, indulgent și disprețuitor: nimeni din neamul vostru nu a învățat carte, afară de tine! — declara.

Lina se roșea încă odată, cașicum conversația ar fi fost foarte spinoasă. Aceea femee simplă, buna Lina, avea enigmele ei; probabil manii inofensive dar temeinice.

Cum, după incidentul Mika-Le, tăcerea dura stânjenită, Mini se uită la ceas și deodată fu în picioare. Avea astfel cu timpul și cu locul ra-, porturi tainice dela care nimic nu se putea întoarce. Un ac la o busolă a sufletului ei singular le cârmuia.

Nory cunoștea obiceiul lui Mini. Știa că nimic și nimeni nu o mai putea interesa când îi abătea de ducă. Era atunci ca și plecată. Voința covârșea așa de mult energiile fizice, încât vocea, mersul, numai funcționau și cele câte-va minute cât mai întârzia era lovită de un fel de anestezie.

Nory profită de plecarea lui Mini, pentru a curma incidentul neplăcut, plecând și ea. Glasul profesorului se auzi alături. Lina se repezi.

— încet! Prea mult zel! — zise Nory, ironic

— Nu știu ce să mă fac cu el — se plânse Lina acum îngrijată că rămâne singură. E nesuferit la boală!

Nu vrea să cheme alt doctor. Se tratează prin imobilitate sub pretext că sciatica e boală nervoasă și el se enervează din ori și ce. Nu-i pot intra în voie. Mai veniți, fetelor!

— Lui Rim — declară Nory obraznică - nu-i trebuiesc moșelile tale. Când era cu mine, sciatical îi trecuse. Lui Rim, îi trebuie ca să se vindece, o fată! — cu răutatea asta glumeață, se despărțiră destul de cordial.

— Biata Lina! Când e vorba de Rim sau de Hallipii, e chiar ridicolă! — zise Nory, patinând pe ghiața din curtea asfaltată.

— Dece i-ai spus așa ?... În definitiv ce e cu ea și cu Rim? Pentru ce e așa de exagerată?

— În tot cazul amorul nu are nici un amestec în afacerea asta. A scăpat teafăr săracul!

Nory râse. Avea și ea la fel ideia romantică că amorul e făcut numai pentru oameni estetici.

— Deși — corectă pe loc Mini — deși, amorul, e mai ales strâmbătura desgustătoare cu care sluții umplu lumea!—

— O Nory! Ce nebună ești!

— Buna Lina, dragam ea! pare a fi căzut din ceasul cununiei în servitudinea ilustrului Profesor care a bine voit să-i acorde cinstea numelui său și să primească tot câștigul muncei ei profesionale și gospodărești. Regimul ăsta prosperând cu timpul, tirania lui crește, explică Nory.

— Da !... Dar e un fel de teamă curioasă în devotamentul Linei!... Dece să se teamă ?... Am băgat bine de seamă. Are anume momente când zelul ei pare silnic și iobag... De ce iobăgie?.. La Mehadia, când agi cunoscut-o, era veselă și odihnită. Era singură !... Ciudat!... Tramvaiul, strigă Mini, cu o voce mică dar desperată; 15 fugea după cotitură. Consultă ceasul și se liniști, gerul parcă mai slăbise, un vestmânt de ceață subțire ținea puțin de cald serei...

...Porniră pe străzi cotite, Mini nu le deslușea bine. Nu știa drumul la Lina decât pe un singur parcurs, dar Nory se agățase de brațul ei și o conducea. O-umbră trecu pe lângă ele aproape de tot. Mini se strânse temător.

— Ai văzut? Era Lică Trubadurul j Se duce la Kimi !... Mă tem că azi nu ajunge decât până la baba la bucătărie. „Vărul flușturatec” cum îl cheamă Rim fără simpatie. 11 „tapează” regulat, pierdevară!

Mini se opri puțin în loc. Înopta albastru, transparent, frumos-și răspântia îi era străină dar plăcută. Un Square mic, acoperit în zăpada neatinsă și în jur case scunde dar curate cu grilaj frumos de lemn și pomi în dreptul porților. Un plop înalt la una din porți și o bancă mică... În fund umbra mare, arămie, în albastrul indigo al înoptatului a unui edificiu public din cărămidă aparentă.

Mini refuză să înainteze, se lăsă acum târâtă, ea cea grăbită. Se întorcea după acel colțișor, adăpost tihnit și mărunt, în miilocul cetăței fermecătoare. Se întorcea ca după un om. Era acolo și un om: un om de bronz, cuminte în mijlocul squarului blajin. Nu l recunoscu dar îl iubi.

Cotiră. Mini deodată apucă pe Nory de mână, ca trezită de un gând interesant.

— Dar ce ai spus tu? Ce-ai spus?... Ce e povestea asta cu Mika-Le? Ce aveai azi cu Lina?

— Cu Mika-Le, e povestea adevărului!

— Cum ?... E adevărat! Nory confirmă.

— Nu vreau!... protestă Mini.

— Nu vrei!... E o idee. Trebuia ce e drept, să ne asculte! ...Nu vrei! Ce tip ești!... Nu zici ca oamenii: „Nu se poate”! zici: „Nu vreau !.., Și de ce mă rog, nu vrei? Ce nu-ți convine? Moașele astea de lux, când e vorba de spor în meseria lor nu se uită la clientelă, nici la pagubă. Copii să facă sau să desfacă! Cu toate că lucrăm solidar la opera de ocrotire a femeii, îmi sunt dușmane. Propagă cultul bărbatului. Ei! Buna Lina a moșit. Greg a blagoslovit și tu „nu vrei”! Putem afla motivele.

Mini căută. Altfel îmi închipuiam eu povestea lui Mika-Le în lumea largă. Alte rele, alte fapte alt destin....... Așa dar nu e Prințul?

— Prințul!... Ai rămas înapoi. Prințul, vara la țară, în lipsă de altă distracție; când n-ai la îndemână ca să-ți exersezi puterile, decât pe: mama, tata, sora și logodnicul ei... Mini, scumpa mea, dacă n-aș ști că moș de moșul tău n-a iubit moșiile de oarece le a dăruit mănăstirilor ca să scape de ele, și că „chicul“ vieței la țară ți-e complect necunoscut, aș zice că tu ești „dela țară”. Văd eu că povestea de anul trecut, cu Mika-Le în rolul „fiicei blestemate” îți era mai pe gust. N-ai instincte materne... Poate mai găsim la dosarul lui Mika-Le o poveste ca să ți se pară drumul mai scurt.

Mini, în adevăr, începuse a da semne de nerăbdare.

— Povestea mică și veche cu un popă catolic caterisit de Mika-Le. E o faptă, cum vezi, ortodoxă... Știi că a învățat un timp la Notre Dame. Monseniorul avea pare-se, dela unica lui soră, un nepot unic, scump sufletului său. Băiatul, atunci 1 de vre-o 15 ani, era atins de gigantism. Înalt, desvoltat, în consecință, anemic și stângaciu. Nu se putea învoi cu școala. Nu se potrivea nici cu băeții cei mari, nici cu cei mici. Nu-și găsea atitudinea și asta îi făcea viața nesuferită. N-a mai vrut să urmeze. S-a decis să între în Seminar la Viena. Sîmția vocațiunea.

Dar până la finele anului, cum doctorii preșcriau repaos fizic și moral, Monseniorul a avut buna idee să-l trimită excepțional să asiste la unele cursuri la Notre-Dame. Maica superioară era buna sa prietenă.

...Cu fetele, nepotul era ,tot așa de timid dar cel puțin nu mai era tachinat. Alesese dintre ele pe cea mai pipernicită, crezând că e cea mai inofensivă: Mika-Le a noastră !... Erau buni prieteni și fata, până atunci cam suspectată, începuse a fi bine văzută și căpătase chiar crucea de bună conduită. Totul mergea strună...

— Să așteptăm aci tramvaiul! zise Mini. Se plimbau în sus și în jos vorbind.

...Dar ce să vezi! După câte-va luni, confesorul, un biet bătrân, a venit aiurit să spuie Maicei Superioare că, de un timp, primește dela unele din „oile sale păstorești’’ mărturisiri ciudate... și, cu tot secretul confesiunei, nu știe dacă nu trebuie... Superioare care era o administratoare sdravănă, a silit pe bietul popă să fie cât mai precis. A cerut nume și amănunte complecte. Când a auzit că e vorba de chiar nepotul monseniorului, cu care umbla de ani pe calea pocăinței, ancheta ei a devenit și mai riguroasă.

Cât despre Mika-Le, nepăsătoare de secretul confesional, povestise tot colegelor și mai ales distracția enormă pe care i-o procura spaima bietului bătrân, la auzul celor mărturisite. Îi plăceau de pe atunci jocurile periculoase, Noi o știm numai mută, .dar probabil când vrea să vorbească se pricepe... A fost scandal. Pe bietui Popă l-au caterisit în Deltă. Sunt pe acolo sate întregi de nemți. E locul de exil al cuvioșilor. Pe Mika-Lé au trimis-o pachet cu bagajele ei la moșie, însoțită de o călugăriță și de o scrisoare, în care Maica Superioară povestea ce-ți spusei. Lăsase însă deoparte, stilul pios și era drastică și plastică în explicații și păreri.

Hallipa, jicnit în demnitatea lui, a fost foartesupărat și a cutremurat locul cu mânia lui. Lenora impulsivă a călcat-o cu picioarele... Bine zici tu că Mika-Le are de aface cu Egiptul. Are în ea suflet de pisică. O svârli, o tăvălești și se scoală. De uitat n-a uitat bătaia mâncată dela mamă-sa, cum s-a putut vedea mai târziu... Asta se petrecea înainte de o vacanță a Paștelor, pe care am trecut o cu Elena la moșie. Dela vea știu dar când i am cerut detalii, Elena, nu din discreție, din desgust, m-a trimis să consult Evangheliștii: pe Boccacio și Casanova. La rândul tău, dacă ești curioasă?... Ți-a plăcut!

Mini râse pe jumătate. — Se poate chema „Lesmoines defroques”!

— Da! Și cu stampe!... E o potecuță care a dus pe Mika-Le drept la Roma... Știi cum îl poreclesc eu pe Greg? „Papa Bonifaciu”.

Mini își aminti de Greg, așa cum îl văzuse o singură dată la o expoziție a lui. Cu ovalul feței delicate și suav, cu părul tuns mărunt de tot și așa de blond că firele albe nu se cunoșteau; înalt și nu prea slab dar încovoiat puțin, ceea ce-i făcea un gest permanent de înclinare care, combinat cu manierele lui blajine, avea, în adevăr,, ceva sacerdotal.

— Nu e rău poreclit, deși nu mai țiu minte pe Papa Bonifaciu.

— Seamănă! Mai ales în atelier cu o tocă mică, neagră și cu șorțul alb.

— Cunoști bine pe Greg?

— Da! Răspunse cu glas serios Nory! Lidia a luat un timp lecții cu el. Ce mi abătuse mie să-i împerechez. Ei, nici nu visau. Lidia avea alte gânduri și Greg era numai galant, cum e el cu toate femeile. Galant cu reticențe... Murise abia nevastă-sa. Da... a fost însurat. Avea o nevastă mică, urâtă, neagră și rea, cu care se purta foarte bine. Dar băeții, camarazii lui, ziceau că s-a făcut peisagist ca să nu facă portretul nevestei.

Mini râse. Fizionomia pictorului se desena în mintea ei cu elementele, pe care le avea la îndemână... Nu, nu din cauza nevestei celei urâte... Dacă Greg nu pictase nici odată figuri, era fiindcă figura e femeea și femeea e trupul, și Greg, pentru acele „reticențe” fugea de chipul femeei. Poate că în porecla nemerită a lui Nory era ceva mai mult ca o asemănare fizică; era aceea fire făcută din refuz și ispită, care compune vocațiunea monahică. Sentimente, parcă întrerupte, aduse până la buzele dorinței și apoi respinse de renunțare, tot odată castă și turbure. O inerție, îmboldită de nevoia acțiunei; o mișcare lovită mereu de inerție. Ceva nepipăit, care oprește a da scopurilor viață deplină. Ceva care trebue să fie dureros vieței vii — gândi Mini, ca și cum însăși vjața i s-ar fi plâns că ațâți oameni s-au sustras dela înfăptuirea ei și au creeat pe lume suferința lucrului neisbăvit.

— Dar nu e chiar popă, Nory! E numai Cardinal în Conclavă. Greg e încă tânăr!

— Nu atât cât pare! Mai deunăzi l-am întâlnit! Ce te uiți așa la mine, .mă turburi! Mi-a spus incorigibil.

— Caut să văd dacă nu ai cumva „vârsta critică”... Parcă ceva relaxare în colțul gurei. Am făcut un an la medicină, știi ?... Și l-am fixat mai mult ca să-l descumpănesc.

— D-ta faci tot ce poți ca să superi oamenii și nu reușești!

— Mă bătuse, hoțul! Nu-și pierduse cumpătul.

— Da! gândi Mini, căutând. Poate o linie relaxată lângă gură... Dar nu vine din vârsta lui ci din vârsta epocei lui.

E o deviere, o anemiere a energiilor voinței, care bântuie generația și care în unele făpturi se exprimă mai deslușit, și harta trupului sufletesc i se înfățișa iar lui Mini, cu misterioase semne, în două tabule comparative, așa cum fusese, așa cum se transformase. Pe aceea hartă, Mini căuta anume semnul mic pe circonvoluțiuni, care ar fi dat lui Grig, aceea simțire specială de caducitate și legătura prin care acel semn săvârșea în fibre munca fizică, vădit în relaxările abia vizibile ale liniilor feței.

— Parcă se aude! zise Mini, preocupată acum de Tramvai.

— Când s-o și vedea!.... ascultă, legătură de întâmplări!

...Nu! Mika-Le e splendidă!., când n-am dealace cu ea vezi bine! Ce logică perfectă !... ghici, unde a descins Mika-Le în faimoasa seară când -a plecat gonită dela Moșie?

— Nu-ți dă în minte și e, totuș, de o consecuență admirabilă!.... La Notre Dame!

— Aaa! - se miră Mini!

— Precum îți spui! Socoteală simplă. Nu o putea da afară și nici păstra. Tocmai ce vrea ea și tocmai ce s-a întâmplat. Cu o grabă firească. Maica Superioară, amintindu-și mâsgâlelile ei din clasă, a recomandat-o călduros lui Greg, iar în ce privește găzduirea, s-a scuzat și i-a dat ceva adrese de pensiuni onorabile, de care nu știu dacă s-a servit... Să te duci acolo de unde ai fost dată afară cu scandal! Să capeți recomandații solide, e o faptă divină tocmai pentru că e diabolică... Astfel a ajuns la Roma, unde a sedus pe Papa Bonifaciu. Admirabil! ...Fapte! Nu mai fapte!... și victime bărbătești! Bravo Scampolo! și râse iar.

Se opriră la potou fiindcă tramvaiul se zărea.

— „Scampolo“ nu e de mine — mărturisi cu modestie — decât în traducerea italiană. E de țața ‘Gramatula.

— Zici?

— Țața Gramatula! — și Nory făcu haz.

— Aud! Dar cel puțin separat, chiar împreună!

— N-o cunoști? Interesantă! Sora mai mare a ilui Hallipa. Domnișoară bătrână! Bărbăfoasă, harnică, cu biciul dreptăței în mână, ispravnicul pe moșia ei. Altfel, seamănă cu Hallipa și cu Elena, dar înăsprit.

— Și îi zice lui Mika-Le „mostră? E ca o mostră, nu e vorbă.

— Nu! Nu cunoști vocabularul Gramatulei. Îi zice „otreapă mică”. Nu o poate suferi. Un instinct nemai pomenit de antipatie pentru nepoata de pripas, mai ales la o fată mare! De altfel Gramatula e maniacă de curățenie și Mika-Le avea de mică groază de apă. Țața e voinică și cinstită și perfidia feței slăbănoage o scotea din fire.

Vezi, asta e foarte interesant! — declară Mini.

— Să auzim ce anume?

— Că Mika-Le nu poate suferi apa. E caracterisc! Da, sunt ființe care, întocmai ca și unele plante, mucegăiesc în apă, pe când altele, din apă, din rouă curată, cresc, se hrănesc. Ca și în erbariu se pot stabili norme. Se poate zice: „Acest fel anume de făpturi urăște unda clară și trăiește din...

— Din murdărie! nu te jena!...

— Și poți hotărî dinainte că cei care urăsc apa sunt anume „astfel” de făpturi... Ai băgat tu de seamă, Nory, ceva despre Mika-Le?

— Nu mă cruța, spune!

— Cum se desprinde de tulpina Hallipilor! Cum -se simte în tot ce face că e altoiu de aiurea!

— Seamănă cu tată-său pesemne!

— Nu numai decât! — Nu! Între ea și frații ei nu e un tată deosebire.

— O fi un neam!

— Nici!... Eu cred totuși în neamuri, cum cred în insule. Poate că prima hartă etnologică pe care am văzut-o, am confundat-o cu una fizică, și petele care însemnau popoarele, le-am crezut insule.

Din pământul întreg al omenirei s-au desprins așa insule. Dela unele la altele, tot ce e roadă a materiei ca și a spiritului, vine să facă schimb și împreunare, dar împrejur e apă care le desparte... Uneori atât au întins punți de legătură că pare a se fi unit uscatul... și de odată apare un fir subțire de apă prinprejur, care se lățește... Sunt națiile lumei, cele asemenea și, totuși, deosebite... Eu cred în nații; cred și în materialul omenesc unic, indivizibil. Dar Mika-Le nu aduce temperamentul unui străin, al unui om, nici al unui neam... E alt-ceva... Exprimă acel minut prim de stânjenire, a unei ființe sau unui neam laolaltă cu altul. E însu-și fructul acelei stânjeniri. Înțelegi tu?

— Ții tu mult să înțeleg?... Te pricepi la butași, grădinărițo, și eu care credeam că nu deosibești un bujor de o conopidă pe lujer!

— Nu deosibesc — râse Mini — dar pe aceeași tulpină dacă a crescut un ram altoit, simt numai decât că nu e de acolo, chiar dacă nu știu pentru ce... E un popor numeros acesta al altoiților care nu are nume și trăiește pieziș din sucul a două plante... Ceeace interesează la Mika-Le, nu e că face și ea parte din acest popor al altoiților ci că exprimă siluirea acelei infuziuni. Nu e fruct, nici floare dintr-un altoi: e buba mică care a crescut pe locul siluirei.

Mini, draga mea, abdic! --Trăgând pe Mini de mână, Nory se atârnă de tramvai. Un singur vagon ticsit.

Fură împinse de mulțime înăuntru și blocate. Mini, care nu era în stare să-și găsească echilibrul într-un tramvai, se apucă cu două mâini de curele. Nory, lângă urechea ei, vorbea mereu dar n-o mai asculta. Căuta să zărească afară. Urmărea parcă cu toate simțirile adunate parcursul legănat al tramvaiului... dar geamurile erau aburite.

Se reîntoarse la cele auzite. Fapte, numai fapte! În nemișcarea ei aparentă, Mika-Le făptuia. Așa dar inerția creează și, dimpotrivă, viața intensă, multiplă, palpitătoare, adesea disolvă fapta, ucide.

— Ne scoborâm? — întrebă după un timp.

— Am trecut parcă două stații! — strigă Nory...’ Nu-i nimic! Mini nervoasă consultă ceasul. — Nu e nimic! — repetă. Noroc că am plecat din timp. Credeam să mă pot odihni vre-un ceas înainte... Ne lasă departe. — Se coborâră. — Ieșim repede în Calea Victoriei, — o consolă Nory. — Era 16 și nouă ne trebuia 15... tot vorbind!...

— Tocmai la capătul celălalt al lumei! — se plânse Mini, care recunoștea cartierul. Porniră.

Onuil care a trecui Mini simțea totuși un fel de farmec de a străbate o parte necunoscută bine a orașului, abia ghicită prin vălul înghețului nocturn. Când treceau printr-un întuneric mai mare se temea într-un fel plăcut, cașicum se mințea pe ea singură că îi e frică. Îi era teamă, ca de ceva care nu poate să-ți facă rău și locul îi era necunoscut și totuși familiar, cașicum s-ar fi găsit cu ochii închiși în brațe pe care le știa.

— Dar de unde până unde are Greg relații așa bune cu Notre Dame? — întrebă.

— Văd eu că te interesează Greg?

— Pe mine! Pe mine? — se revoltă Mini ca de o imposibilitate. — ...Să vezi cum! Greg cândva s-a convertit la catolicism! În mod discret și nu știu din ce fantezie!

— Hiperdulie! — glumi Mini.

— Da!... Cultul Fecioarei! E o idee!... Consecințele s-au simțit favorabil în cariera lui. Nu știu ce congres artistic la Roma a cerut participarea distinsului pictor. Greg s-a dus, firește, pe socoteala ortodoxului nostru stat, culant din motive diplomatice. S-a întors cu o panglicuță verzuie și cu o medalie papală. Nu poți, firește, să mergi la Roma fără să vizitezi Vaticanul. La întoarcere, Ministerul s-a simțit obligat să nu facă mai puțin ca străinătatea pentru un artist român. I-a dat un Bene-Merenti, după care a venit o Coroană și o S/ea și când a fost vacanță prima catedră la Școala de Bele Arte, candidatura lui a fost necontestată.

Mini păru interesată. — Știam nenumărate feluri — zise — de a se împinge înainte în convoiul nostru social, dar pe ăsta nu. E mult mai original și mult mai simpatic ca alte nepotisme. Nepotul Papei!

— Să mai vezi! Geloasă, Mitropolia i a făcut curte, așa încât asistă la Te Deumuri și cu decorațiile obligatorii. Îi stă foarte bine!.. Văzându-l prezentabil, oficialitatea l-a ochit și nu e banchet dat în onoarea vre-unei misiuni străine, la care să nu ia parte. Prin felul lui conciliant» e un bun agent de legătură.

— Forma asta de figurant oficial e mai puțin sîni, patică, dar orice meserie bine îndeplinită!...

— Eu îl fac uneori renegat, în glumă. Mă trimite la Pinacotecă să văd „Pădurea noastră, brevet de iubirea solului natal.

— Da! brevet bun! — zise Mini. Greg al tău are spirit de conciliare și în pictură. Dacă cumva ai rămas la Courbet cu gustul peisagiului, te satisface prin liniștea limpede a naturei----- și este destul de modern ca factură pentru cei care vor modernism. O împăcăciune cinstită a celor două formule

— Pe Prinț, Tai mai văzut tu deatunci? — o întrebă Nory.

— Nu! — zise Mini. — E aici?

— Aici! Iarna stă la București. Dealtfel, e pe cale să se așeze bine. Se însoară cu Regina târnei. Fabrica Razu! Un număr frumos de milioane și una din fetele cele mai „snob” din dancingurile la modă. Au putut fi văzuți mereu împreună, plimbându-se într-un „panier” superb, condus de Maxențiu. Ea brună, expirândă, cu ochi turcești și rochii excentrice; el, acelaș galben Cesar Borgia. bolnav probabil de ficat. Pe ea o cunosc din școală. Eram într-o clasă cu ea și cu Elena... Coincidență!

I-am întâlnit deunăzi în ușa lui „Capșa“. Amândoi mă iau cu binele; știu că am dinți. „Un projet” mi-a spus Razița — cum îi ziceam noi la școală. — „Mă fee noire” a complectat Maxențiu!... — „Ou blanche î“ N-au să mai rămâe guzgani la Plăesele. Păcat! — Ea a râs: „au să se înmulțească la făină !“ Nu e proastă. Dar „projet-ul” a înghițit strâmb. Răsbunasem pe Elena Totuși fără voe l-am slujit bine. — Nu știi cum îi ziceam noi pe acolo la țară lui Maxențiu, Razițo? — „Prințul!”

— O idee! a spus făinăreasa, care e ambițioasă. Nu m-aș mira să citesc în compte-rendu-urile cele mai distinse: „Prince et Princesse Maxenjiu !” Tot atunci Maxențiul mi-a servit: — Știi, duduie Nory !... Mititica Hallipa... vine pe la mine cu solicitări. Îmi fac o plăcută datorie s-o servesc... „Vous savez, mă Fee ?“ — și au râs împreună. Eram furioasă pe lăcustă, din cauza Elenei... Dar ce vrei, scândurica și-a dat drumul pe apă și” plutește cum poate!

— Cum?... Mika-Le, se duce la Maxențiu?... dar...

— Dar ce, Mini scumpo! Mai are doi îngeri păzitori, unul la capul, altul la picioarele patului de spital.... Da, vezi bine, inocenta mea !... Uite colo ce scrie! — Arătă firma lată a unei dughene de scânduri. La geam se vedeau mere costelive, portocale mici și smochine vechi. Scria: Cooperatioa...

Mini se uită împrejur. Lumini mai dese acum scânteiau slăbite de aburul gerului. Prin dedalul străzilor ieșiseră însfârșit în Calea Victoriei sus spre Dobriceanu. Inima lui Mini bătea simțindu-se iar în inima Cetăței Vii.

Din exilul mahalalelor necunoscute, pe unde o purtase Mini, se regăsi.

— Ai citit?

— Da! — Cooperativa...

— Destul! Pretutindeni unde te întorci, vei vedea acelaș anunț. E formula vieței noi! Sdruncinată din așezările ei dinainte s-a recompus într-o nouă solidaritate materială și morală. Nevoia adună oameni fără nici o legătură între ei, pentru un scop comun: existența... înainte, pentru a ține o femee ajungea un bărbat, acum e nevoe de o coperativă. Mika-Lé știe asta mai bine decât tine — și Nory râse băețește și mulțumit. Economia socială și politică și bârfeala erau cele două ’ pasiuni ale ei.

Ușor, Mini își desfăcu brațul de al lui Nory. Îi plăcea să apară între oameni singură, desprinsă de oricine i-ar sta chiar alături, singură așa cum era în adevăr. Îi plăcea să fie totdeauna lângă ea un spațiu, un loc rezervat și orice încercare de a lua formele familiarităței o nemulțumea în programul ei tainic dar precis, care nu-i îngăduia Cooperări sociale, cum chema Mini raporturile felurite.

Nory puse mâna briisc pe o clanță și sperie pe Mini distrată.

— O prăjitură î — zise — La Nestor!

— Nu! Nu! — refuză categoric Mini, apoi speriat: Ai văzut?

— Ce să văd? și Nory se uită peste edificiul de ciocolată și torturi din geam, — Ei da!.. Ș-apoi!... E Mika-Le, în persoană, cu o prietenă Dece rotunjești ochii așa? Nu e stafie!

Era, în adevăr, Mika-Le, îmbracătă cu un pardesiu gris și cu un canotier pus cam pe ceafă, probabil respins de părul ei rebel. Mini o vedea întâia oară în București. Încet, deschise în minte și suflet, porțile Cetăjei ca să o lase să între, ca să o încorporeze noianului de oameni, pe care trebuia să-i primească, să-i iubească pe toți, penIru că iubea Cetatea Vie.

Inima îi bătea greu cașicum mânuise, în adevăr, lanțul și cheia uriașă a citadelei sacre.

— Dar ziceai ?...

— Ce vrei! Să rămâie în spital! E un pension pe unde se trece în grabă. Asta e poveste de mai bine de zece zile și de cât timp înainte o îi fost acolo! Era ajunsă la faza acadelelor și portocalelor. Bietul Bonifaciu își închipuia probabil că e la secția boalelor infantile. E foarte „gobeur“ sau foarte tolerant. Se mulțumește cu fărămiturile.

Încovoiat mai tare, așa cât să i se ascundă fața mică și suavă, Greg trebuie să fi străbătut sălile, împărțind cu gestul blagosloveniei bacșișuri personalului, în spitalul unde fecioarele despletite își descărcau păcatele — își închipuia Mini. — Conștiința lui trebuie să fi clipit, dar el îi- închidea pleoapele, o strunea spre toleranță, așa cum Papa Bonifaciu când-va împărțea „bule de iertare” pe schimb net.

Dar Lina, buna Lina, care se supărase^așa de tare dece va fi tolerat! Ce mult se supărase Lina pentru MikaLel

— Și cine zici, Nory, că e fericitul mire?

— Un bursuc dela monitorul oficial, actor de mâna zecea care nu joacă ci numai clevetește roluri. Având toate talentele urmează și la Greg... Mika-Le trebuie să fie acum întoarsă la pupitrul ei sau la Salonul debutanților unde Patronul i-a strecurat cu mare greutate câți-va „draci după o propagandă plină de convingere sentimentală dar lipsită de argumente. Singurul argument cu care se sbate e că ciracii lui Mika-Le, fac parte din „arta prismatică” și trebuie o viziune specială ca să le descoperi calitatea.

Băeții sunt împărțiți în două tabere: Unii, partizani ai lui Mika-Le, trag și ei beneficii și alții înjură pe Greg de „prismă”. Mini râse, învinsă de verva lui Nory.

— Eu care cunoșteam parolă, i-am făcut-o lui Bonifaciu, deși mi-e simpatic cu ochii lui cetești și peisagiile lui nobile. Dar când poți necăji un bărbat!... Elena auzise că Mika-Le a desenat-o și, cum tot ce face lăcustă e opera Diavolului, se speriase.

M-am dus deadreptul la curs. Pictorul era urcat pe masă și demonstra pe un panou mare principiile artei decorative. Mika-Le ținea „fusainele” și, junele echerul.

Când m-a văzut Greg, s-a coborât îndată sprinten și amabil.

Mika-Le, prefăcându-se a nu mă vedea cu ochii ei galbeni și orbi, a trecut la locul ei. Dar obrăzniciile lui Mika-Le pentru mine!... —Am venit, pictore mare, să văd în atelierul dumitale, schița pri-’ etenei mele Elena Hallipa înainte de a fi expusă. O iubesc până și în efigie!

— Desigur, domnișoară mare! E o bucată foarte bună și care...

Pornise micul discurs. — De prisos! — i-am spus. — Cunosc bine pe Mika-Le și am pentru arta ei prisma mea.

A râs de nevoie, pecând mititica se strâmba, deplasând linia eternei nemișcări, care e formula ei. Văzând că e vorba de un control asupra bunului dumisale plac, își otrăvise ochii și strângea mapă.

Dar fie că n-a observat, fie că n-a îngăduit, pictorul a întins mâna. Atunci „scampolo“, cu surâsul ei ofilit și pueril, a întins desenul. O comedie !... Ovalul frumos al Elenei era tras cu o linie neagră. II umpluse tot cu negru, culoarea ei favorită. Două alte linii negre desenau tâmplele regulate, rămase în alb; cerceii erau verzi. Cât venin o fi pus în verdele ăsta! E invidoasă pastelista! Drăcia de portret semăna totuși. Am aprobat și am dat deslegare.. Dar ce-o fi pățit Bonifaciu! A fost pus desigur la expiațiuni. Va fi mai făcut ceva mătănii, se va mai fl umilit și numărul dracilor prismatici la expoziția debutanților, va fi crescut.

— Cum poți tu fi așa de îndrăzneață, Nory?

— Da! I-am servit-o în plin studium! Mi se trece. Bonifaciu îmi îngăduie mult. Îi place nasul meu grecesc, gura rea și subțire și părul tăiat mic la ceafă. Zice că semăn cu nu știu ce corifee după un bas-relief celebru... unii te plac la cap alții la picioare... Ți-am spus! Formula cea nouă! — și râse iar râsul ei sonor dar fără veselie. Mini fu jignită.

— Nu s-a schimbat Mika-Le? — zise apoi.

— Nu! Drept concesie civilizației europene și-a mai domolit stuful cu un pieptene și dă cu Dudră Rachel de proastă calitate.

Mini își închipui peste tenul sarbăd al lui Mika-Le praful acelui ciment gălbui; linia pătrată a frunței, pe care pieptenele o desgolea din vâlvoiul negru al părului și ochii de chihlibar mat liberi ca locul suspect desvelit din adăpostul stuhului... Văzu apoi pe aceeași Mika-Le cu pălăria pe spate și pardesiul cenușiu dar șterse din minte aspectele variabile și o păstră, rigid înfășurată pe trupul muchios de copil, cu bandelete unse în bizare mixturi, având legată la coapsă o altă păpușă lemnoasă cu cap hibrid de îoetus... Așa cum privise pe o iconografie a Egiptului o mumie cu prunc.

Erau acum în dreptul Palatului. Mini se uită la pendula mare și la ceasul ei de mână. O captivă oră. Mika-Le și ceilalți se disolvară în timp. Erau acum cu toți miimi de secundă din pulsul care bătea orele desfășurate asupra orașului.

Pe când Mini locuia câmpiile largi, sufletul ei trebuia să taie drumurile care aveau să o aducă aci la Ierusalim. Atunci își dura existența numai în spațiu și acuma în timp. Rămase tăcută. Nory întrerupse și ea vorbăria ei neisprăvită.

Acum trecătorii erau numeroși și căutau a se strecura printre ei, pe canalul central al Cetăței, acel parcurs de confluență între Palat și Bulevard. Se opriră un moment la colțul Eliseului pentru a-și pregăti traversarea. Teatrul Național sta vechiu și încă cu ceva măreție pe piața lui măruntă; ca doi afluenți, unul luminos, altul obscur, străzile Câmpineanu și Matei Millo, lunecau de vale pedelăturea lui, punând puțină unduiere, pe șesul pășunei Bucurene.

— Ai văzui? — zise Nory, ocolind o birjă — ai văzut cum s-a urcat în grad lăcustă noastră. Dela Școala de corecție din Sibiu !........ Și-a găsit loc mai bun!

Mini era gata să aprobe, dar avu deslușit o sensație de povârnire, de mers în jos, drept răspuns întrebărei despre Mika-Le. Tăcu, sigură acum„ că fata italianului, împotriva aparențelor, pentru a-și găsi locul ei adevărat, s-a scoborât nu s-a urcat.

Se uimi atunci iarăși de acel aparat de prevedere, dela care luase printr-o sensație deslușită cași materială — această cunoaștere de scoborâre Ideea urcărei lui Mika-Le rămânea o noțiune stearpă primită dinafară... Rim! Sciasmaticul Rim Când oare va reuși să găsească acele proprietăți așa de subtile ale fibrelor identificate cu funcțiile spirituale respec-ive, pentru a le putea apoi în voie asocia și disocia. Atunci va ști Mini, unde se petrecea în fiiința ei cași a fiecăruia, aceea mișcare precisă de aplecare, care-i spusese că Mika-Le s-a scoborât și deacolo de jos, cași atâția alții, comanda vieței josnice. În suflet sunt văi și dealuri.

Se opriră la vitrinele de modă numeroase de lângă Terasă.

— Cine s-a schimbat în bine — zise Nory — e Elena !... Bine — era ea totdeauna dar mai rudimentară. Acum s-a modelat pe acelaș tipar. E foarte elegantă, fiindcă asta e pretenția absolută a lui Drăgănescu — și cum nu e o pretenție supărătoare!.. Ce noroc că Drăgănescu a venit după Prinț. Toată grija lui e să nu se poaite nevrednic de a fi succesorul unui așa personagiu. Nu e gelos ca să nu fie mitocan — Crede el! Nu e avar, ca să nu fie mitocan, nu e mojic — idem. Vinurile. — en gros — sunt acolo departe în Dealul Spirei x unde era Hanul lui Drăgan, acum Mare-Depozit, iar casa de locuit delicioasă pe Lascăr Catargiu. Drăgănescu, de alt-fel, e Vicepreședinte la Camera de Comerț, Censor la nu știu ce Bancă... — Are o calitate, mi-a spus Elena, — așa mare cum îl vezi, nu există! — Și Nory râse iar sgomotos.

— O minune, în adevăr! — râse și Mini.

— Elena a făcut sensație la o premieră cu un fourreau negru perlat foarte decoltat, cu tâmplele ei negre care sunt la modă și în urechii cu pendantivele sensaționale de smaragd ale babei Smoala.

— Baba Smoala?... Ce mai e și asta?

— Află că Baba Smoala e însăși mama lui Drăgănescu. Cu o oală, smolea vecinie butoaiele mucigăite — fiindcă butoaiele sunt la ei o tradiție. Toți Drăgăneștii în Dealu Spirii au fost crâșmari „de pere en Jils“ „Noblesse de baril!”

— O! Nory! Desigur pe vremea babei Smoala, trebuie să fi fost în mahala o fată rea de gură ca tine, care încă nu învăța dreptul și economia politică! — Mini reflectă asupra realităței unei nobleți mahalagești, o tradiție a unei aceleeași clase, ori care ar fi ea, și care din calitățile ei păstrate intact, din buna ei stare și purtare, aunge ași forma o educație, fie ea chiar la un nivel inferior. O mahala care are valoarea, demnitatea, sculele ei de preț și chiar strămoșii ei, ca acea Babă Smoală.

— A doua zi după premieră, revuiștii mondeni au tămâiat pe Elena. Nu știu dacă n-a acordat și nu interview. Mare succes bucureștean, Elena mea!... Mai are un portret serios la Salon de Ion Maria Longhin... Elena iscălește acum Hallipa Drăgănescu. Un reporter ingenios, a ino1 vat numele. Elena mi-a mărturisit că asta îi face mare plăcere. E un mare dor al ei, că nu a fost băiat și nu a purtat numele ca și firea neamului Hallipa... Și Drăgănescu e încântat!... Ai văzut-o? — Arătă un auto elegant care trecuse pe lângă ele și acum se oprise la Hotel Boulevard. Două plastroane albe, aparținând la două fracuri negre, scoborau.

— Da!... parcă!... zise Mini.

În adevăr silueta înaltă și încovoiată a unuia, semăna cu Qreg I

— E ziua stafiilor, Mini, cu adevărat !.. încă un banchet! Ce elegantă și cum îi plac petecuțele !.. Bărbații!... Bravo Mika-Le! E un prețios auxiliar al operei de distrugere!

. Mini se nemulțumi! — Îți respect convingerile feministe, dar nu și canibalismul!

Dar Nory asupra subiectului arzător nu se mlădia lesne.

— Te superi, Mini, dar nu-mi dai argumente.

Mini se uită în jur. — Vezi tu! E frig... și eu port în mine, se vede, amintirea decând tremuram firavă pe plaiurile înghețate ale lumei și Ei, au aprins întâiul foc din cremene...

Vezi! Cetatea vie în jurul nostru cum ne înbrățișează! Eu port în mine nevoia de a mă adăposti și sentimentul obscur că Ei au zidit Cetățile, cu mintea, cu voința, cu brațul...

Forța care mă uimește!... și viața, toată viața asta imensă care vibrează în Cetate.căreia îi simt acum pulsul aci la grumazul mâinei subt brățară, bătând la un Ioc cu al meu... eu port pe semne în ființa mea, conștiința timpului de când ei stăpânesc Viața, de oare-ce acest simț de robie sălășluește în mine cea eliberată!

- Da... da! Ei au zidit temnițele noastre și ne-au dat focul în păstrare... la bucătărie.

— Și acolo!... Eu nu zic numaidecât că sunt toți buni, dar că ei ocupă timpul și spațiul vieței mari: a cucerirei, a științei rodnice — cași .timpul și spațiul vieței noastre mărunte.

Eu nu zic că puterea lor nu e adesea brutală și viața lor vinovată sau stăpânirea lor crudă — zic numai că, răi sau buni, Ei le au, nu le avem noi... și dacă cumva, puterea, stăpânirea, viața, le cârmuesc vreodată bineî...

— -Asta da! Au toate privilegiile, le batjocuresc și le trebuiesc luate înapoi. Mie nu-mi face teorii, adu-mi unul bun, casă stau de vorbă cu D-lui... m-ai înțeles — isbucni Nory tăios.

Mini surâse domol-Dacă l-aș cunoaște, Nory, l aș iubi, și dacă l-aș iubi -nu ți l-aș aduce pentru că ți-ar face curte ca toți ceilalți și pentru că l-ai ocărî.

...Gingășie!... Nu l aș ocărî, l-aș spânzura, pentru că mi-a stricat, cu excepția dumnealui, socotelile bune despre ceilalți.

Mini căută în aer spânzurătorile. Întâlni, svelt și smăltat cu crini de porțelan, stâlpul telegrafului.

Firele diafane palpitau și muzica lor fină o auzeai ca pe o închipuire. Minunat instrument al inteligenței, pe care se cântă melodia poemului omenesc al civilizației, aventura extraordinară, pe care cosmul se miră el singur că o petrece.

Erau oprite la colțul Bulevardului cu Calea Victoriei. Mini se prefăcu îngrozită de furia lui Nory și gata să fugă. Era semnalul despărțirei. Își strânseră mâna. Aprinsa feministă porni curajos printre rețelele vechiculelor, care se încâlcesc la acea încrucișare.

Mini rămase un minut peloc, învăluind, cu o privire plăcută, edificiul Cercului Militar, care se proiecta armonios. Privirea nu se adresa clădirei, decât întrucât blocul ei dura un punct de călăuzire în insula Vie a Cetăței.

Depe trotuarul cellalt, Nory se întoarse să mai zărească pe amica ei singuratică. O absorbise Cetatea și timpul.

III

În dimineața aceea, scoțând nasul de vreme pc fereastră ca să dea drumul zilei să între în odaia ei adăpostită, Mini s<mți dintr-odată, dela întâia privire rotită în jurul cerului cât încăpea între coperișurile învecinate, simți dela prima răsuflare cu care gusta aerul, dela prima lui adulmecare, o asemănare și lesne își dădu seama, anume care, atât era de fățișă.

Dimineața aceea era la fel cu cea dinfr-un August trecut, când făcuse cu Lina și Nory o vizită la moșia Hallipa, o vizită în adevăr neobicinuită în pomelnicul călătoriilor nevoite ale lui Mini, dar, mai ales, o dată însemnată în viața acelei familii.

Ceeace mai întâi începu să-i dea de lucru lui Mini, pecând își pregătea frumos pe rând micile rituri ale tualetei de dimineață, era tocmai putința asta de asemănare a unei zile cu alta, în desfășurarea zilelor așa de uimitor deosebite una de alta. Cu aceleași elemente simple în liniile lor principale: cu cer, cu soare, — succesiunea neisprăvită a acelor felii de timp în spațiu, crea

Fecioarele despletite.

miracolul unei reînoiri perpetui și pe acel mai mare încă al asemănărei atmosferice perfecte.

Căci Mini, firește, nu îngăduia acei oameni care cred că toate zilele sunt la un fel, decât așa cum îngăduia orice alte forme opace ale vie tei.

Mai avea Mini și plăcută destoinicie să se știe bucura de darurile veacului în care trăia. Prețuia acea trecere de ani înapoia existenței ei și munca cugetului omenesc, care îi procurau putința să trăiască acum când atâtea progrese stau la îndemână fiecăruia și când presimțim pe toate cele care sunt în mers.

În aparatul ei multiplu de simțire, existau pesemne urme de recunoștință, pentru truda celor care urniseră anevoie nivelurile vieței spirituale și practice până la civilizația de acum.

Isvorul limpede al robinetului care o înfiora cu apa de munte la domiciliu, butonul care incendia firul delicat al becului electric, erau voluptăți, prin care constata cu mulțumire că-marile sforțări ale geniului erau supuse uzului ei comun.

Era mulțumită că acele cunoștințe elementare ale unei instrucții cuviincioase și obligatorii îi puneau în mâinele tentaculare ale inteligenței firele cu care să se poată lega ca de un loc plăcut de problemele mari. În aceea dimineață, înarmată cu un burete uriaș — de care era încântată că a crescut în adâncul mărei divine pentru a-i scălda confortabil umerii — se gândea comod și ușuratec la fenomenele astrale, geologice, chimice și algebrice, anevoios migălite de alții spre descoperire și studiu, care compuneau atâtea atitudini de umbre și lumini, de reflexe și forme mobile de transpuneri și disolvări, care hotărau culoarea cerului, savoarea și parfumul aerului și situarea locului mic către primejdioasele rotații, către amorurile planetare, combustiile interioare ale solului, violențele probabil masculine ale meteorilor și capriciile accidentale ale cometelor. Atâtea fenomene, pe care un spirit de armonie, demn de adorare, necunoscut și incomensurabil, le punea cu generozitate la dispoziția ei, disdedimineață.

Cum însă acel spirit suprem de armonie universală locuia în ținuturi, ale timpului în spațiu, care încă nu-i fuseseră cu bună voință puse la îndemână, Mini credea că în ținutul propriului tău suflet, poți adăposti o întruchipare fericită, în care să recunoști și să iubești marile calități de coordonare și armonie, care face ca universul să plutească sigur și fericit.

Cu un surâs, pe care îl ascundea se vede de conștiința bucuriei ei proprii, ca să nu și-o sperie — căci oglinda era departe, Mini își aminti cu farmec religiile ei scumpe.

Storcea cât mai tare, cu pumnii strânși, bu1 rețele încărcat cu apă. Fiind sigură că nu e o ființă crudă, îi convenea să admită că în fie care om, există un atom în germen din fie-ce simțire. Toate sentimentele esențiale sunt în noi„ în doze însă divers proporționale, care, calculate, dau ca rezultat ființe: rele, bune, crude, blânde... Numai anomaliile sunt unilaterale.

Era un lucru, pe care trebuia neapărat să-l amintească ucenicului Rim, ca să țină seama când scalpează fibrele de gruparea lor, și să poată deosebi pe cele care dau funcții generale, de cele care arată „particularități”. Dar cum să convingă pe opacul Rim, că aceasta e scopul adevărat al migălelilor lui anatomice! El era numai un instrument orb și surd de preciziune.

... Și de oarece Mini era blândă, constată că acel vestigiu de cruzime care o făcea să se slujească de cadavrul simpatic al bureților fără nici o mustrare, o înrudea dedeparte cu acei oameni, care odinioară întrebuințau sclavi drept instrumente, dar cu câtă superioritate de epocă și de sentiment asupra lor, — ea, care aproape, aproape, se sîmția miloasă față de o vietate așa de primitivă ca a buretelui.

În acelaș timp, gândul că taina și potecuțele acelor mări perfide și căpcăunc sunt la îndemână negoțului omenesc și că bureții, locuitori aderenți ai profunzimilor, se găsesc pe toate cărările o umplea de un fel de vanitate. Nu semăna de loc cu acele femei — cu cele mai multe, zice-se care vor la picioarele lor oameni și lucruri, dar nu i lipsea desăvârșit o ast fel de înfumurare femenină. Faptul că atâția învățați cu și fără ochelari, prin cercetiri mai aride ca stâncile pleșuve, îi puteau oferi când-va cunoașterea deosebirei și asemănărei zilelor trecătoare, îi da un amestec de milă și orgoliu.

Ceeace încununa orgoliul lui Mini era însă putința de a-și controla propria atitudine. Aceea censură, pe care un martor ironic o făcea gândurilor ei mărețe și care îi da virtutea aleasă a umilinții.

Dar măsura supremă, pe care o putea atinge, nu era mândria de a se identifica cu un strat superior al vieței, era starea aceia când, ea Mini nu mai era glorios înglobată în substanța ultimului strat luminos, ci era un atom plăpând, desprins din el, în preajma uneilumini noi care abia se întrevedea. Atunci, ușoară, plutitoare, uimită sta ca un fulg în pragul unei ferestre, privind spre un început al cunoașterei. Cu o desfătare leneșă, Mini își isprăvise baia. Lăsă din mâini buretele mare, privindu l cu un surâs. Nimic din substanța minunată a naturei nu e străin de făptura omenească. Nu numai ochii deschiși pretutindeni ai porilor absorb, dar inima acolo înăuntru spongioasă o putea strânge tare ca pe un burete subapa vie, pentru a stoarce apoi din ea, prin toate alveolele, isvoarele simțirei.

Bine așezată acum într-un fotoliu, își cobora gândurile din cer pe pământ. Aterisau cu o înlesnire și siguranță de mișcări, pe care încă nu o aveau aerostatele.

Așa dar se putea ca zilele să se asemene! Dar faimoasa vizită la Hallipa fusese într-un August și acuma era abia sfârșit de Aprilie. Cum și ce fel o ast fel de transpoziție!

Era un timp decând pierduse de urmă familiei Hallipa. Nu-i mai întâlnise nici în Cetatea vie, nici în conversațiile îLinei și a lui Nory. Ce va fi devenit aceea Lenoră îndurerată?

Cum avea după masă liberă, Mini se gândi să meargă de vreme la Rimi. Va întreba pe Lina ce cale luase deatunci până acum Drama Castelului și va căuta să prindă vre-o licărire de adevăr asupra luptei care se dă în trupul cărnos al Lenorei de către o conștiință obscură. Vidul mic al după amiezii va fi ast-fel împlinit și asemănarea zilei va aduce ast-fel cu ea pe Hallipii, dacă nu cumva Hallipii trimiseseră spre ea acel zvon matinal.

Lina nu era acasă și Rim fu mirat că Mini dela ușă, în loc de vre-o nouă descoperire, îl întrebă dacă a fost vreodată la Hallipii la moșie. Rim nu părăsea niciodată orașul și, ca un tramvaiu de parcurs unic între Facultate și locuința din Romulus, nu cunoștea alte schimbări de direcție decât plimbări pedestre spre Cotroceni sau spre Pache, după cine știe ce indicator fix al orânduirii.

Aventuri extraordinare îl duceau arare pe calea Victoriei unde părea exotic sau la Filantropie unde Lina avea serviciu până la 12.

Totuși, Drul Rim, în așteptarea Linei, care nu putea întârzia, intră în subiect cu oarecare spirit de mahalagism, care era în ziua aceia pe placul lui Mini.

Nesăbuită cum era Lina — asta era opinia concisă a lui Rim despre nevasta sa, - nu-o putea vindeca de „familie — D-rul Rim pronunța cuvântul „familie cu ironie. — Lina rămăsese „dela Tecuci — ceeace părea lui Rim, foarte meschin. Totuși nu avea nimic de zis împotriva Lenorei Hallipa. Era femeie foarte plăcută. Plină de voluptate și pasiune, frumoasă ca o Venus — D-rul Rim devenise mitologic — și pe care o primia cu plăcere fiindcă toată casa mirosea a parfum și se umplea de haine subțiri și femenine, de acele „deshabille-urri a căror întrebuințare Lina firește nu-o cunoștea. În oraș, dinpotrivă verișoara era totdeauna simplu îmbrăcată, ceeace, după gustul D-rului Rim, făcea un contrast savuros, cu cochetăria ei intimă, cum se exprima. Pe Lina nu o putuse desvăța de a se îmbrăca ridicol, cu fiori roșii la pălărie.

Doctorul Rim, cronicar de modă și expert femenin, era plin de noutate pentru Mini.

În adevăr, buna Lina cumpăra la întâmplare azi o rochie gata și neîncercată, verde sau albastră de obiceiu, mâine o manta de mătase sau de catifea, după sezon, și pălării care se nemereau, e drept, cu flori sau pene roșii. Aceea licărire da poate vre-o veselie ochilor ei fics$tți de obiceiu pe orizonturi așa de tenebroase în profesia moșitului perpetuu, sau poate deprinderea sângelui o atrăgea spre roșu ca pe un taur.

Într-o zi discuția între Rim și Lina pe subiectul unui trandafir roșu de cârpă la pălărie, avusese loc în fata lui Mini și Nory. Lina astfel înfruntată se supărase de tachinările Doctorului, se învinețise înăbușit cum îi era felul, ba chiar se înrăise, se vedea bine că are venin în ochi și pe buze, dar nu spunea un cuvânt, numai fum pe nas scotea cu răsuflarea ei astmatică. Biata Lina... Rim față de public căutase să fie cât mai ironic și îl prindea așa de rău încât Mini avusese o mișcare interioară, care îl asvârlea peste fereastra deschisă: o mișcare calmă, fără violență sufetească, așa cum ai goni un bondar supărător.

Nory închisese discuția cu un cuvânt nemerit. Declațgse că acel gust la Lina, era un „roșu puerperal”.

În ce privește echipamentul Linei, rochia ei verde sau albastră, purtată de dimineață până seara, la gospodărie, la spital, în oraș. lua așa de mult forma bunei Lina, o formă boțită și curată, încât părea una și aceiași rochie și una și aceeași cu ea. Iar „mantourile” de mătase, lux personal rămas din cine știe ce aspirație de fată săracă, pierdeau dela începui orice lustru și ostentație și se mototoleau în jurul stăpânei cu modestie și stângăcie.

Pentru a-și ilustra opiniile asupra Lenorei, D-rul Rim avu buna idee să-i arate o fotografie. Mini o cercetă cu atenție. Nu-și putea de Ioc închipui pe Lenora la oraș și în ținută de stradă, departe de un pateu polog de „talie” și panglici „mauve”, alt îel decât conturată plastic de un kimono în-.discret, pe care strângându-l printr-un gest permanent în jurul corpului, părea a se desbrăca ast-fel, la fie ce minut.

Pe bună dreptate Mini se mira ca de o anomalie de o Lenoră aiurea și alt-Fel decât în cadrul amorului și capotului conjugal.

În tailleur clasic de culoare închisă, cu o pălărie cu borduri mari, Lenora, în fotografie, părea o moșiereasă la oraș, și toată frumusețea ei era denaturată.

Așa dar Lenora, când venea la București, găzduia la ei?

— Da! Lina n-ar fi admis altfel, și lui Rim îi făcea plăcere, schimba monotonia cotidiană. Rim dormea atunci în birou, Lina în sufragerie și camera lor aparținea frumoasei Lenora.

Mini asculta cu interes. Rim, căruia îi plăceau turburările domestice, îi părea nou. L-ar fi crezut metodic, ordonat și meticulos. — Când pleca la Facultate, D-rul Rim saluta pe verișoara în pat, albă și pufoasă ca o lebădă.

Mini își confirmă în gând inaginea exactă.

— La unu, când se întorcea, îi bătea în ușă, pentru dejun și apărea proaspătă și „aperitivă” — sublinia spiritual Profesorul, — împrăștiind par 1um de baie, de pudră, de cochetărie femenină, ceeace schimba cele două mirosuri ale Linei: iodul și tutunul.

D-rul Rim nu fuma și nu practica medicina, având oroare de țigară și de medicamente. Grija Linei de a se purifica de urmele desinfectantelor diverse, pentru a nu-l supăra, nu reușea deplin să înșele mirosul lin al Ilustrului. Cât despre țigară, o prefera lui .bărbatu-su — se plângea patetic Doctorul.

În adevăr, Lina ar fi murit — mărturisea — fără țigărușă. Plăcerile ei erau așa de puține.

Frumoasa Lenoră fuma și ea dar o țigară delicată pe zi, la cafea; așa de „adorabil” în cât Rim încerca și el una ca să ție compania. Lenora nu trăgea ca o „șerpoaică” ci o mesteaca numai cu buze roze — „histoire d-etre plus tentante — emitea cu accent nemțesc Rim. — Era o femee cu adevărat încântătoare, plină de capriciu, dar care da în schimb. Și Rim părea pătruns de meritul acelui dar.

Hallipaera un om fericit și Lenora o femee cinstită de speja cea mai bună, pe ale cărei calități de interior le stima mult — explica uscatul Rim și cuvintele „cinste,, și „stimă sunau solemn.

Portretul Lenorei la oraș satisfăcea intuițiile lui Mini. Așa dar câte-va zile în fiecare sezon, alcovul unei văduvii provizorii era mutat la Lina, întrerupt de scurte campanii cu trăsura în Lipscani.

— Dar acum în urmă mai venise oare Lenora și cum de nu o întâlnise la ei?

— Nu! Lenora în ultimul timp plecase la Viena,. unde avea pe Coca-Aimée în pension și pentru un consult de medici. Ipocondrie de femee răsfățată. Corpul admirabil al frumoasei Lenora nu putea avea nici o suferință alta decât amorul! Un capriciu o dusese la Vienaîn loc de București. D-rul Rim regreta, schița chiar un suspin. În ziua aceea nu avea nici o teamă de ridicol. Suletul lui își uita învelitoarea trupească și rezultatul era un fel de maimuță lirică.

Mini aruncă asupra lui Rim o privire de ansamblu, începând dela fruntea enorm lărgită de părul, care fără chelie începea să o decorezedeparte pe tigvă, — blond închis cu fire lungi și grase, așa de periate că păreau lipite. Nasul cu două proeminențe, lung și subțire, mustața rară din fire mâncate parcă de molii, pe gură cu rânjet neplăcut. Ochii albaștri, miopi subt ochelari de baga, gâtul lung strâns în gulerul așa de bine scrobit, încât adeverea plictiseala Linei, care trebuea să cumpere aproape unul pe zi și nu găsea decât anevoie așa de înalte. Redingota era periată de prea multe ori pe cheviotul obosit și picioare scheletice pluteau în pantalonul cu dungulițe gris, ținută doctorală de congres, pe care Rim nu o părăsea niciodată. Gloria lui erau ghetele de dimensiuni foarte mici față de un corp așa de lung, și subțiri cașicum ar fi acoperit nu o labă ci un singur os.

În ziua aceea Rim se credea în concediu dela studii și în rol de gazdă amabilă era foarte vorbăreț: își expunea concepțiile cu multă bunăvoință. Descrierea suggestivă a meritelor casnice ale Lenorei și indiferența dacă nu chiar antipatia pentru Lina, păreau mărturisiri asupra gusturilor și aspirațiunilor neîndeplinite ale marelui doctor.

Era totuși greu să indentifici acele aspirațiuni cu Rim!

Nory povestea că d-rul îi declarase că toate femeile, chiar ea, care se pretinde practică, se ocupă de „lucruri secundare”. Nu explicase mai limpede, fiind scump la vorbă, dar Nory tălmăcise

Știa dela studente că la începutul de an al cursurilor profesorul adăoga pentru pedagogia fetelor anume, o perifrază care le îndruma spre „lucrurile principale ale vieței”.

— Anatomie aplicată! — glumea Nory — dar degeaba, el rămâne tot un teoretician de nevoie. Cine D-zeu ar putea aplica — cu Rim. Halal, bucată anatomică!

Nory era o nebunatecă, dar de fapt Rim rămâneapentru publicul spectator, în adevăr, mereu un om grav, onest, ascetic, caricatural și savant. Și poate el nu era nimic din toate astea!

Amintindu-și anecdota lui Nory, Mini hotărî după privirea de ansamblu, că d-rul Rim ca și atâția avea un trup sufletesc care contrazicea pe cellalt. Arareori cele două trupuri se suprapuneau desăvârșit, dar un așa de mare contrast era totuși ceva rar.

Cu un creion fin în degetele cugetărei, Mini acum făcea un desen, în care trupul sufletesc al lui Rim, plin de ispite, iubitor de alcov și parfu-’ muri, nevoit să-și exteriorizeze aptitudinile pasionale prin fizicul aceluiaș Rim, făcea contorsiuni desperate și comice. Acel fra-diavolo interior, cu pofte și voce grasă, făcea pe Mini să râdă înăuntrul ei cu hohot. Ideea că Rim are în el pe frate-su dracu o distra așa de mult că surâse de fapt. Rim, amabil, colaboră la acel surâs cu al lui,

Desenul progresa în linii sigure, deși mâinile de carne ale lui Mini ar fi fost incapabile să aștearnă pe hârtie nici chiar o efigie pe departe asemănată lui Rim, necum acel dublu. Așa dar talentele făpturei noastre sufletești pot fi altele ca cele pe care le putem vădi. Dar frica cea mare a lui Mini era ca sufletul ei să nu fi avut cumva altfel de mâini ca ale ei cele de carne. Le vroia identice. Trăia prin ele desăvârșit simțirea și dorea ca ele cel puțin să cunoască voluptatea iubirei depline și perfecte.

Rim azi nu bănuia că întrebările ei despre Lenora nu erau o ciripire plăcută, — cum zicea galant - și că ciaiul în „tete â tete” până vine Lina, era numai o prelugire de informație în folosul acelor socoteli despre existența definită a unui trup sufletesc care preocupa pe Mini. Aceea cărnoasă Lenora, de exemplu, căreia trupul unor simțiri prU mitive, necontrolate de puțină ei inteligență, îi svârcolea făptura așa de puternic. Ea singură nu se putea deprinde cu ideea căjacțiunea unor sentimente așa de neorganizate putea da așa efecte uimitoare în acel volum de carne pasivă.

Mini se uită încăodată la fotografia Lenorii. Își aminti că Lină îi spusese că verișoara la 17 ani, înaltă, subțire, cu un cap de înger era un tablou. Atunci o cunoscuse Lina întâi, fiindcă Lenora locuia la Mizil cu tatăl ei divorțat și venia numai rareori la Tecuci la mamă-sa, care sta cu băiatul, cu acel Lică Trubadurul.

Împărțirea asta benevolă a copiilor părea inversă dar corespundea cu sentimentele foarte acentuate ale acelor părinți: unul alintând fata, cealaltă băiatul, până la măsura unor certuri grave cu rezultate triste asupra educației mostrelor respective.

La Mizil, târgușor muntenesc cu ifos și culoare locală, Lenora pierduse accentul tecucean, pe care Lina îl păstra cu prisosință și cu oarecare farmec.

Mama Lenorei și a lui Lică era vară bună cu tatăl Linei, farmacist pe strada mare din Tecuci. Acestea erau legăturile de rudenie. Acolo, în fundul farmaciei. Lina hotărâse să învețe medicina, printr-una din acele dorințe de a urma și înălța în grad profesia părintească. Fusese în adevăr cea mai mare dintre cinci fete — băiatul familiei. Celelalte surori erau pierdute prin Hușii și Vaslui obscuri la gospodările lor modeste. Lina era „perlă”.

Rim punea în cuvântul, „perlă” tot disponibilul lui de ironie. Cu lașitate, Mini își lăsa prietena pradă unghiilor lungi și ascuțite cu adevărat ale Rimului. Cum oare putea desena așa de fin cu penița cu așa ghiare! Pe Mini o enervau ca un ferăstrău, când sgâriau sugativa în formă de game și arpegii, cu sunetul suplimentar de castagnete al falangelor, acompaniament muzical obicinuit al nesuferitului Rim. Căci avea pentru ilustrul doctor o aversiune strictă, pe care o încătușa deoparte afecția pentru Lina, de altă interesul pentru descoperirea posibilă, pentru vre-o schiță sau proiecție viitoare cu putință a „trupului sufletului”.

Mini puse la loc pe birou cartonul mic al fotografiei Lenorei. Rim o întrebă dacă știe că verișoara a mai fost măritată. Mini știa, vezi bine. Pentru Mini Lenora nici nu putuse fi vreodată altfel decât măritată. Nu contesta că va fi fost cândva o fată ceva mai slabă, cum povestea Lina. Nici nu avea ideia preconcepută a vreuni viol timpuriu sau credința că în strâmtoarea vieței Tecucene educația îi fusese așa de plițin ocrotită încât avusese o precoce cunoaștere-a tutulor asepectelor traiului. Mini credea mai puțin decât atât și mai mult. În Lenora acel instinct, aceea cunoaștere, trăia, și crescuse cu ea, într-o așteptare firească pentru care era gata de întotdeauna cu o copioasă naturaleță.

Firește că Mini nu ar fi spus părerile astea, tare, pentrucă opiniile și limbagiul sufletului nu sunt în curs, dar Rim atunci când lăuda calitățile maritale ale Lenorei, credea acelaș lucru, întocmai. Dealtfel în cutia cu secrete a bnnei Una, caseta aceea frumoasă din lemn de trandafir lucrat din bucățele ca un mozaic, Mini văzuse o altă fotografie, o Lenora travestită în văluri de mireasă, galeșă și promițătoare, la brațul unui locotenent oacheș și frumușel cu pinteni și brandeburguri. Evenimentul nu mirase pe uimeni în mica garnizonă Mizileană unde tatăl ei era șef de accize, post modest dar rentabil și onorabil, pe care strălucitoarea Lenora depe atunci, nelipsită dela baluri, pick-nickuri și cavalcade îl înălțase în rang.

Amănuntele astea erau date de Lina în zilele când, așezând cu Ievănțică și sulfină rufele în șifioner, desvâluia suvenirile de acasă oftând.jMiciodată în orele de repaos buna Lina nu trăia altfel decât m acele amintiri, care lui Mini îi plăceau ca niște povești foarte vechi, mai vechi dela o generație abia înapoi, decât de un veac înapoi. Le asculta cu plăcere dar fără sa le poată lega de existența actuală a Linei, a Lenorei. Era ca o carte cu poze naive/ca un album cu mode comice, ca un număr vechiu dintr-nn jurnal umoristic cu glume eșite din curs.

Tecuciul, Mizilul îi păreau simpatice suburbii mărunte. erau vestigii de moravuri, pe care le pipăia delicat cu mintea; erau fișe de caracterizări mărunte, pe care le strămuta pentru nevoie cu gândul.

Amica Nory nu putea suferi provincia mică :„Cui. buri de ploșnițe” Ia figurat cași la concret zicea. Nu simțea pitorescul orășelelor scunde, în care fiece om pitulat, reprezintând disproporția unei aspirajiuni prea mari pentru adăposturile lui, este deci o energie la pândă. Nu se gândea că acele puteri mărunte dar neîncăpâtoare se revărsau până aci, în Cetatea vie.

Nici satele nu-i plăceau. Nu era agrariană. Numai centrele comerciale și industriale0 o mulțumeau ca fiind favorabile femenismului. Centrele mari erau pentru ea: Bucureștiul, Galații, Oradia, Aradul, indiferent. Unificarea solului era pentru Nory un fapt împlinit. Decând pantofii de lux veneau dela Temișoara, decând „trappista” era brânză națională, decând parfumul în sticle bizare era industrie proprie, Nory luase cu simplicitate și confort posesiune teritorială. Erau numai câți-va înși de specialitate — politicianii — care încă nu se înțelegeau asupra unor amănunte — adică afaceri de partid. Așa credea Nory.

Acei mărunți locuitori provinciali, disprețuiți de Nory, luaseră și ei posesie teritorială din acel sentiment de expansiune, care există în omul ce are posibilități de expansiune. Mini’ însăși trăise în totdeuna după o hartă mai puțin exterioară ca cea geografică, dar foarte precisă: aceea a unor drepturi firești. Omul cași popoarele are în el simțul subdivizunii, dar și al multiplicărei. Simțul proporțional că face parte dintr-un numerar mai însemnat chiar de n-ar fi încă însu.

Fecioarele despletite mat. În totdeauna Mini crezuse că aparține unui popor mare.

Totuși, la gândul că Lina, Lenora, Lică, atâția alții, mulți, toți, veneau deacofo de prin cuiburi obscure în Cetatea ei vie, că ei îi compuneau existența iar Cetatea, cea făcută de ei, îi prefăcea, Mini rămânea mirată, cu fila neîntoarsă la cartea basmelor de ieri.

— Da! Lenora vine la noi cu precădere și fără să mă măgulesc socot că se înțelege mai bine cu mine decât cu Lina, care o slugărește — urmă Drul Rim.

Mini simți că răbdarea-i se obosește față de disprețul neobosit cu care azi Rim copleșea pe Lina. Ar fi plecat, de nu s-ar fi apropiat sosirea chiar a Linei, pe care vrea să o vadă, o dorea chiar, cașicum ocările lui Rim în lipsă o putuseră mâhni, cașicum ele erau o boală cronică, de care o va vedea după chip că sufere, casă o poată mângâia. Vroia să o și întrebe ce mai e pe la moșia Hallipa, dar la o parte, că se vedea bine că Rim nu e ținut la curent.

Se gândea acum la acel Rim și la ceeace știa din biografia lui. Depe scaunul, pe care ședea de partea opusă a biroului. Mini fugi pe divan. Atunci Rim începu să răsfoiască niște dicționare medicale voluminoase, lingând cu degetul fie care pagină întoarsă.

....Tot în cutia mare de lemn de trandafir era și o fotografie a lui Rim ca logodnic. Un vlăjgan blond și nesărat, care nu știa ce să facă cu mâinile mai lungi ca pulpanele redingotei. Pe alt cartonaș, Lina era o fată puțintică, negricioasă, urâțică și amărâtă depeatunci.

Cum Mini o întrebase dacă a cunoscut pe Rim ia Facultate, Lina îi povestise, dar fără prea multe amănunte, că era încă studentă bătrână, când Rim, depeatunci Doctor de plasă în județ, venea pe la farmacie să stea de vorbă cu ea. Când terminase și rămăsese internă la Maternitatea, Rim, într-o vacanță de Paște, își făcuse propunerea. El studia atunci mult și trimitea lucrări peste lucrări peoparte, pedealta petiții peste petiții, casă i se dea o docență.

După nuntă vorbise și ea Profesorului C. care o proteja și destul de repede Rim fusese numit asistent la Iași. Norocul lor fusese că marele mânios C. care era bun cu ea ca un tată, îmbolnăvindu-se tocmai când avea un caz excepțional la o casă Joarte nobilă, o recomandase în locul lui.

Era prilej de încredere și răspundere, Ieșise cu bine și rămăsese de casă. — De casă mare I — glumea Nory.

Cariera îi era făcută. Toată aristrocrația nu mai vroia să vie pe lume decât pe mâinile ei și parveniții la fel, firește. Repede după asta Rim fusese numit suplinitor, apoi prin concurs Profesor de anatomie la Iași, dar abia acum în urmă se putuse anevoie muta la București, fiind luptă aprigă și făcându-se politică multă, cu tot ordinul venit de sus.

Fată de o carieră așa de limpede, parcursă cu ajutorul exclusiv al femeei și față de conviețuirea așa de recentă a celor doi soți, care până atunci trăiseră la distanță, Profesorul Rim se arăta ingrat și răutăcios.

Mai bine rămânea la Iași, se gândi Mini — mai. ales că Lina povestea ce bine se simțea Rim acolo, cum frecuenta numai pictori și muzicanți, — cele două arte în care era așa de priceput. Dar ambiția nu-i putea îngădui să nu ia catedra de anatomie din Capitală, care i se cuvinea. Buna Lina era convinsă de meritele deosebite ale savantului Rim și cunoștințele lui artistice îi impuneau mare respect, ea fiind desăvârșit opacă pentru muzică și pictură.

Cum tăcerea se prelungea, Mini casă spună ceva întrebă:

— E inteligentă Doamna Hallipa?

— O femee frumoasă e totdeauna inteligentă....

Lina sosise și intră grămadă. Sărută pe Mini. Era congestionată cade obiceiu. Mini spunea adesea cu grijă că Lina e un tip apoplectic. O calma Nory: — Lasă femeea în pace! E scurtă în gât Atâta tot!

Încă sufocată de grabă cu care venise, întrebă pe Rim, dacă Far supăra vizita Elizei. - Cât protocol! — reflectă Mini.

Rim galant, se arătă încântat că vede pe „verișoara Eliza“. Mini rămase întrebătoare: încă o verișoară!

— N-o cunoști, Mini, pe Eliza? a lipsit cât-va 1imp la Călărași. Acum s-a stabilit-aici cu totul. E vara primară a lui Doru Hallipa. O văd rar. Eu cu ocupațile mele, ea cu ale ei! E foarte elegantă și iese mult. Eliza dictează moda în familie și făcea comisioanele Lenorei.

Așa dar grija bunei Lina pentru Eliza nu era străină de familia Hallipa nici acum.

Mini văzu că planurile și de informație sunt zădărnicite de acele vizite. Ar fi vrut să plece, dar se temu ca Lina să nu se nemulțumească, dacă o lasă singură cu musafira. Părea că pune oarecare nădejde în Mini, pentru vizita asta la care ținea să facă față și care o stânjenea parcă. Acea Lina, așa de autoritară și de stăpână pe ea în profesie, era în lume nespus de timidă. Rămase. De altfel subt o altă formă, familia Hallipa iarăși îi ieșea înainte.

Odihnită, Lina porni tot grămadă să așeze ciaiul cu baba. Când se întoarse avea o rochie verde cu găetane multe. Rim privi pe Mini cu aere de complicitate, dar fără de succes.

Mini era iritată împotriva lui pentru ostilitatea acea permanentă către Lina, ostilitate, de altfel cu forme flegmatice și politicoase,

Îi veni în minte că e poate din pricină că sunt de naționalitate diferită. Poate că asta era o pârghie nesimțită care desgrădina acordul lor bun. Cine poate ști l Astfel de căsătorii făcute fie din amor, fie din calcul, au numai o parte limitată de înțelegere. Sunt ca două circonferințe care se întretaie pe o porțiune comună și rămân cu totul despărțite celelalte două spații: ale educației, ale amintirilor...

Dacă cumva porțiunea de contact sufletesc sau de interese sufere pagube, cataclismul geometric al căsătoriei e deplin.

Pecând în căsătoriile connaționale sufletele sunt discuri metalice care se ciocnesc cu răsunet și cu tamponare variată dar adecuată.

Nory exprima aceeași părere despre Rim, dar mai lapidar;

— Slutul de neamț! — zicea când Lina era înfruntată de doctor. Felul de a se exprima supără pe Mini care o certă:

— Tocmai tu, fată cultă și fără de prejudecăți,, păstrezi un așa limbagiu față de un străin, parcă ai vorbi de păgâni? Tu femenistă, deci adepta unei mentalități mai largi, ai tonul ăsta de zeflemea și de poreclă așa de vulgar!

Dar acum, ea însăși zicea cu gândul, dacă nu chiar cu vorba:

— Slutul de neamț! — Pe semne năravul Ro« mânului are și el un rost: eleganța și cordialitatea către străin sunt în funcție de atitudinea lui respectivă. Azi, Rim era de vină. El se arăta arțăgos și străin.

Totuș problema căsniciilor de felul ăsta putea fi privită și în alt fel. Ciocnirile dintre educații deosebite ar fi putut,dimpotrivă, să fie mai netezite; vrajba să nu aibă atâta putere și ecou, să nu cioară așa cie tare loviturile și vorbele de ocară — dacă cumva s-ar fi dat tava — cum zicea Nory — să pară mai cuviincioase, ca și necuviințele spuse sau scrise în limbă străină

Evident că Rim nu înțelegea singurul farmec al Linei, farmecul ei indigen. Bunătatea ei ca azima caldă, trudnicia ei de gloabă credincioasă și hazul ei „dela Tecuci”.

Cu toate că era născut în țară, dintr-un tată vameș vechiu și de treabă, naturalizat de mult, Rimul mesteca printre dinții galbeni desgusturi de lege streină și — și oprea cu bună creștere strănuturi de dispreț către nevastă-sa tocmai pentru ceeace era în ea simpatic și inerent.

Altfel, dela depărtare, era mai sentimental și Lina îi arătase dela Iași scrisori lungi pline de stil și compoziție, cu o caligrafie admirabilă de unghiuri mici și egale, care amețeau pe Mini și îi aminteau pedepsele la școală în ora de germană. Erau acolo fraze metodice asupra sănătăței și petrecerei reciproce și „griisse prelung întortochiate și stimabile. Separația de corp ar ii trebuit prevăzută în contractul acestui menaj.

Se auzi la intrare un sgomot de voci amestecate și de râsete. — E și Lică! — zise Lina, uitându-se la Rim care nu clinti.

Pe Lică Trubadurul, Mini nud văzuse decât pe apucate pe după o ușă sau alta, totdeauna fugind în momentul când întrai, ca o rudă subalternă care ocolește musafirii. Își închipuise că acel pierde-veră — cum îi zicea uneori Rim, cu glasul lui placid, — le cere adesea servicii.

— Da! Cred că îi ciupe de parale bune! — confirmase Nory. Glasul lui Lică nu-l auzise Mini niciodată. Era afon, ceeace corespundea cu silueta lui discretă și fugară, dar nici nu l zărise altfel decât fluerând. Avea deci viers!

— Da! Fluieră ca un mierloiu a pungă goală și a muiere, — glumea Nory, liber cuvântătoare cași liber cugetătoare.

— Mierloii ăștia, reflecta tot Nory — sunt un fel di pasări, care fluieră mult și se înmulțesc puțin!

Mini, nefiind tare în ornitologie, nu o putea informa.

— Ce gură rea ai! — o mustra Lina, roșievânătă la fața numaidecât.

— În adevăr, Nory! Ce ai cu prăsitul mierlelor! — râdea Mini.

— Cum ce am! Nu țiu subt vigilența mea secția de copii părăsiți ai „Asistenței”. Destui pui de mierlă! Niște miorțăiți pe care te lupți să-i întreții „vii în viață 1 Ne ocupăm, mă rog, de repopulare.

— Se simte-vre-o lipsă? — întrebă Mini.

— Atunci de populare dacă vrei! Noi ne gândim la ziua de mâine. Dacă e vorba că trebuiesc mierloi, cel puțin să fie făcuți ca lumea.

— Nu văd raportul cu Lică!

— Cum nu-l vezi! Căutăm — ți-am spus — „souchă”. Când ne sosește proaspăt câte un Kinder, ne uităm cu interes la aducător, ca să știm ce ne așteaptă. Lică e un papugiu dar îl rcred reproductibil. Numai că nu e bun mușteriu. Nu ne aduce pui la cuibar. Fluieră și sare din cracă în cracă, mai mult decât se ocupă de opera noastră socială — Nory râdea atunci sgomotos, dar fără de veselie, despre un subiect pe caje de altfel îl lua în serios. Avea un dublu principiu și o dublă activitate: era dușmana bărbaților și amorului și protectoarea oficială și zeloasă a maternităților clandestine.

Linei, în timpul conversației, nu-i se limpezea de Ioc tenul. Are o „acnee” gândea Mini, sau în adevăr nu poate suferi nici o glumă despre familia ei.

Era crâmpeiul de conversație, care trecu prin mintea lui Mini când Lina anunțase pe Lică. Se auzea în antreu timbrul sonor, dar nemuzical al lui Nory și un alt gungurit de turturea, probabil Dna Eliza. Trubadurul era afon ca de obiceiu și totuși șuierase el peacolo și era pricina probabilă a trilurilor femenine.

Are să rămână tot după ușă? — se întreba Mini — și rămase mirată când îl văzu intrând Părea curios că e fratele Dnei Hallipa. Nici asemănare! — Mini nu băgase de seamă prezintarea. Lică?... și mai cum? Care fusese numele de fată al Lenorei Hallipa? Dinapoia birou-lui, Rim nu se clintise, salutând ca dela înălțimea, unei tribune. Făcu numai un semn lui Nory„. arătându-i un scaun apropiat.

— Viu pentru Mini! — declară Nory trân- tindu-se alături de ea pe divan.

Formau acum patru grupuri, distincte: Rim — Nory cu Mini — Eliza cu Trubadurul și Lina.

Rim pusese ochelarii și schimba dela distanță câteva vorbe cu eleganta Eliza, care părea că face o sforțare adresându-se unui așa de ilustru personagiu. Lică atunci rămânea în pauze respectuoase, lăsând să cadă cuvintele oracolului, dar schițând pe buze gestul fluieratului lui obicinuit.

Lina se apropie de Dna Eliza și începu cu ea o conversație cam monotonă la început, dar care se învioră treptat, apoi micșorară chiar diapozonul pentru a șopti cu familiaritate. Se auzea numai „dragă” la interval.

— Ce e cu Dna Eliza? — întrebă Mini. Nory înălță din umeri. „Beaute” pentru zile fixe cu joc de cărți: O gâscă! ... A fost logodită cu Hallipa înainte de Lenora bella.

Mini se uită curioasă la acea ex.-logodnică». Hallipa, omul statornic și chibziut, logodit și deslogodit îi contrazicea puțin ideile.

Ciaiul aduse grupurilor o mișcare.

— N-am avut timp să vă fac înghețată — se scuză Lina. Nory se oferi pentru serviciu ca fată a casei. Lică alăturând ghetele subțiri și ajustate le privea acum lustrul.

Probabil frate mult mai mic al Lenorei, acel Lică! Părea foarte tânăr. Un cap subțirel de sergent plutonier frumușel, cu mustață mijită neagră; părul ondulat, pomădat, cu cărare în lături și freză stufoasă în față. Haine de plutonier, îmbrăcat civil, cu o cravată roșie, post takistă, nu comunistă. Părea mai firesc să-l întâlnească în scenete de mahala decât în viața modernă sau în intimitatea familială a Profesorului Rim. Foarte puțin universitar, Lică! Desigur, patru clase primare la Tecuci.

Mini s" întreba acum cât timp să fi trecut de când societatea prenumăra în chip obicinuit exemplare de felul lui Lică! Cum erau pavate străzile pe atunci, și dacă aspectul scumpei Cetăți era primitiv și pitoresc cum i-l descria uneori bătrânul ei moș... Dacă cumva Lică actualul apucase pe Baba Smoala în Dealul Spirei, pe când era plutonier activ. Subțirel, sprinten, Mini parcă îl vedea cu o nuielușă tachinând peste garduri domnișoarele cartierului.

Lică Trubadurul șoptea din când în când ceva Elizei, ținând ceașca cu ciaiu pe genunchi și vorbele îl șuierau îndemânatice și dosnice pe buze.. Era felul lui de a vorbi. Eliza râdea delicat, ducând la gură dar fără să o apropie prea mult, a batistă brodată fin.

Ce fel de eleganță era cea a Dnei Eliza care nu putea sta departe de Capitală? Rochia de crepe marocain marron, culoarea la modă, era brodată în întregime cu un desen cam sgomotos dar părea „un model” pe care îl compromitea puțin manechinul. Eliza, care probabil își îngrijea mult silueta, rămăsese totuși o îemee de talie mijlocie grăsuță. Bustul cam prea bombat și ceva prea multă rotunzime subt eșarpa odaliscă ce-i strângea șoldurile prea precis. Desigur purta o cingătoare, ceeace o tăcea cam țeapănă. Eliza nu era croită după tiparul cel mai nou.

Pălăria de satin laque părea neatinsă. Lui Mini strălucirea și forma geometrică a acelui fel de pălării nu-i plăceau dar erau foarte scumpe. Amănunte multe ale tualetei: mănuși de piele foarte strânse pe mâna grăsuță, lanțul cu briliante al brățărei, poșeta de fir colorat, ondulațiile recente ale pieptănăturei, arătau o eleganță de rangul al doilea cel mult. Cu trei patru solitari pe degete — o avere — cercei lungi din perle albe și negre, Eliza era o expoziție în mic a ultimelor noutăți, combinate fără mult gust, dar cu oarecare discernământ. Obrazul rotund dar prea alb pentru o brună era plăcut și ochii căprii, cam prea în floriți, semănau poate cu ai lui Hallipa, dacă știai că se înrudesc. Sta foarte rezervată, probabil din dorința „de a nu se compromite”. Nory spunea că joacă bridge în case de miniștri și alți demnitari sau bogătași și, probabil, purta de grijă să-și ție rangul.

De altfel, neamul Hallipilor avusese la timp buna idee de a lua oarecare pretenții boerești, asupra cărora controlul era nefolositor și al căror exemplar cel mai bine reușit era Elena HallipaDrăgănescu.

Ideea că Doamna Eliza o ține la distanță, distra mult pe Mini. Privea pe cei care îți cer titluri ca pe niște specimene interesante și pe cei care au „fumuri” de orice fel cu o ironie, simpatică sau ostilă, după cum era exemplarul.

Și pe Nory, Dna Eliza o ținea în respect, displăcându-i, probabil prin contrast, felul feminist și intelectual al fetei.

Pe scară la intrare, Lică Trubadurul fusese elementul de legătură, care4făcuse din ei un trioallegretlo.

D-na Eliza avea în schimb un ce foarte plăcut, o mică urmă de debit peltic care mlădia numaidecât ținuta ei prea țeapănă și îi da o infirmitate simpatică. Gura neregulată cu buze cam mari pe dinți care se încălecau în față nu era corectă dar nu era urâtă.

— Are picior frumos! — declară Rim, aplecându-se spre Mini. Echerul trupului îi era așa de lung, încât reușea să devie confidențial pe distanța de la birou la divan. Mini se uită râzând, își aminti gluma lui Nory cu cismarul neamț. „Parecă pointura D-nei Eliza interesa și ea pe Herr Professor RimM. Era cumva înrcăutarea permanentă a pantofului Cenușăresei? Nu-și socotea oare cariera săvârșită? După epoca de ambiție după studiile istovitoare, după cercetări care ceruseră o muncă grea de memorie și de voință, prin care reușise să parvie, d-rul Rim cerea oare vieței să-i aducă acum jertfe pe altarul catedrei cucerite.

Buna Lina cu existența ei modestă și laborioasă îi părea pesemne o piedică, de aceea o sfredelea cu vorbe răutăcioase, așa domol și răspicat cum glăsuia. O ura, ai fi putut zice, după desgustul care sluțea sluțenia lui când vorbea de ea. Iar Linei îi era frică de el, pur și simplu.

Piciorul D-nei Eliza era, în adevăr, perfect în felul lui. Mai delicat de cât te puteai aștepta, cu glesnă fină, „cambrat” și cu pantofi de lac cu buclă mare de „acier”.

Mini fu desfătată descoperind acea buclă. Era ceeace aștepta ca să cunoască deplin caracterul d-nei Eliza. Adăogă o schiță nouă pe albumul vederilor interioare.

Mini consultă ceasul de mână. Se însera frumos. Prin geamul larg de lângă divan se scobora o seară fină, melodioasă. Era enorm de mult cer afară.

În acea plutire Mini își închipuia Cetatea ca pe o cingătoare, o simțea acolo în jur. O cingătoare așa de apropiată și de scumpă încât părea făcută din înseși acele fibre care susțin în făptura noastră substanța difuză, din însuși trupul propriu care cu tăria lui ne încinge dispesiunea fluidă a sângelui.

Ar fi plecat încet dealungul străzilor, dar nu vroi să dea semnalul; poate că Lina dorea să prelungească vizita D-nei Eliza. Discutau mereu afaceri probabil de familie, pe cînd Trubadurul căruia Rim nu i adresa nici un cuvânt, arunca lui Nory dedeparte ochiri repezi și surîsuri de bună înțelegere. La Tecuci în mahala sau în mahala la București ca și în biroul lui Rim, Lică își păstra apucăturile. Nu avea nici o îndoială asupra persoanei lui, era sigur că e băiat frumos și că asta e o monedă curgătoare, pretutindeni. Ca și Doamna Eliza nu bănuia că formula se schimbase. Că Chimmy-ul și Mon Homme înlocuiseră romanțele-e drept la aceeași lăutari; că trubandurii moderni aveau talie lungă, pantofi lungi, față spînă, păr rar fără de freză, mișcări silnice, mers rigid, desgust și lene, epuizare reală sau prefăcută, care să lase să se înțeleagă că temperamentul lor era lipsa de temperament.

Nu știau că partenerele trebuiau să aibă manechinul redus; pe busturi înguste, sîni a căror încercare neisbutită să puncteze mai scabros ca orice forme voluptoase, tenuri sarbede, ochi exagerați, mâini deșirate.

Modele create pentru dansurile noi sau din fermentul ultimelor idei a 1 e civilizației extreme. Modele care erau reprezentarea vie. Era modelul european cel a cărui factură era rezultată din fenomenul prefacerei lente în conflict cu accidentele brusce. Modelul care în apus rezultase din decadentismul secular al nababilor trecut prin vârtejul nebun al răsboiului; aci în țara asta proaspătă, cum oare se modelase la fel? Căci numai era vorba nici de hainele, nici de ideile care se imită. Era însăși croiala fizică a făpturilor. Procesul de inîuziune prin toți porii statului, prin toate receptoarele individului, care era legea de progres a țârei ei, era oare acum și o infuziune prin toți porii trupului creator, un nou agent de conformare a procreațiunei, se întrebă Mini. E drept că .alături de poporul primitiv, păstoresc sau care umbla agale pe drumurile civilizării, acesteia, era o pătură dictatoare, care permanent exprima acel ciudat procedeu de a se nivela prin salturi repezi de a-și însuși și identifica regimul de existență cu acel al popoarelor contimporane. Sistemul era dealtfel lesne de formulat: a adopta întîi, a se adapta îndată, a se pătrunde pe urmă. Era o metodă inversă. Așezau întâi etajul pe piloni și apoi lucrau dela el în jos tencuiala.

Rezultatul era o superficie ințială dar și o admirabilă elasticitate de susținere. Mai ciudat însă decît orice alt era pentru această identificare a tipului fizic. Ai Ii putut zice că cerebralitatea și vizualitatea au o parte enormă în concepere — și că mamele gravide impresinate de lecturi și cinematograf își formau copiii în raport cu eroii cărților și ai pînzei suverane. Paradoxul nu ar fi fost lipsit de adevăr. Poate îl complecta educarea precoce a ochiului și a timpanului în puericultura modernă — cînd copiii sunt implicați în traiul adulților. Dar poate că era numai pleiada numeroasă a intelectualilor răvășiți de isbucnirea violentă a răsboiului — și ciopliți în reducție de noul regim almentar ca și de cel moral; erau acei care nu compun o nație, dar o reprezentă în toate ocaziile care nu cer decît aspecte; acel prim rînd pus în față la toate spectacolele. Ceace făcea însă pe Mini să surîdă era că cei ce stau la spate formau tocmai numărul de rezervă cel de căpetenie, surpriza și resursele fabricației, punerea în c rculație a ultimei noutăți, morale și anatomice. Admirabil timp, totuși, în care circulau încă exemplare din toate generațiile, cînd puteai încă vedea rar femei care ar fi putut umbla lin și majestos purtînd un peplum, când existau atîtea forme tranzitorii spre o plastică viitoare.

În jocul simultan de prefaceri, nu știai dacă sunt născuți din literatură sau sunt înseși modelele din care literatura extremă se născuse. Baudelaire și Verlaine, acum clasici la lectură, circulau subt mii de forme umane și omul decadent era omul normal, cel de toate zilele pe care frații mai mari îl priveau încă cu mirare și care aștepta abia să devie clasic la rândul lui și să fie înlocuit

Fecioarele despletite

Subt aparențe întortochiate suflete simple se trudeau să ducă un traiu complicat și firi echivoce trăiau subt firme vechi și oneste. Un iarmaroc!

Fata de mahala dispăruse sau era exotică și profesiile noi plebeiene, dactilografa și manucura, schimbaseră forma mahalalei, Chauffeurul era quintesența băiatului de mahala trecut prin mecanică ca prin foc, pentru a lua forma asta selectă care ieri încă ducea la „orice”. Se înălțau însă acum pentru marconisme aeriane, niște antene subțiri și înalte, care dau perspective noi „băiatului dela electrică”.

Lică Trubadurul era un prețios eșantilion prin care nu se pierdea modelul de mai alaltâeri. Flexibil de mijloc, cu ochiade repezi pe subt gene negre, nepăsător, hotărât și grăbit, cânta și juca după romanțe demodate.

Curajos și încântat de el și de viață, lucra voios după formula veche.

— Te vădi — îi strigă Nory, care lua numaidecât tonul. Lică nu-și pierdu cumpătul.

— Viu acum! — și cu ceaiul în mână, nebunatecă, se așeză lângă el, îi oferi o tartină așa cum dai la grădina zoologică dulcețuri vreunui animal care adulmecă. Nory râdea așa de tare că se îneca.

Mini fu scuturată brusc de o plictiseală, de o indignare nespusă. Ce căuta acolo, între acei oameni urâți, banali, cu care nu avea nici o afininitate, ea care-și rupsese tote aderenjele? De ce pierduse azi atîta timp, în loc să rămână în beatitudinea ei singuratică, cu simțirea fericirei, ca o perlă în scoică, cași ea hrănită din cochilie, cași ea aderentă!

Cu toate astea, era acolo, fie bughez, fie intelectual, un mediu destul de .ridicat, dar chimia lui era azi descompusă de un singur element, de acel Lică. Acel trubandur de mahala, care, în mijlocul unui birou de intelectual, făcea cu ochiul unei directoare a femenismului, ca la horă; acel Rim momificat parcă și care prin ochelari părea a nu vedea decât ce vrea și anume glesnele femeilor; Lina cu boala ei de veri și verișoare și ea însăși, Mini, care pentru a-și cornplecta erbariul se vârâse în așa buruieni!

Se simți micșorată. Cercul de izolare, care o aureola obicinuit,apărea întunecat... Mini credea că în jurul fiecăruia, undele simțirei răspîndite nu se risipesc ci se condensează într-un nimb. Trăim, astfel, înconjurați ca de o pavăză de emanațiunea noastră spirituală în jurul formei materiale. Stăm alături unii de alții, despărțiți totuși de acele aureole care la unii sunt abia o dungă subțire, la alții o a doua formă. În acest bloc de materie și de imaterialitate, de substanță spirituală, a mulțimei omenești, se fac dela un nimb la altul schimburi și atingeri, dușmănii sau acorduri care preced și determină ciocnirile concrete.

În unele zile privilegiate, Mini printr-o sforțare, zărea în lumina mare în care plutim, desenându-se acele forme nimbate. Unele erau asemeni unori imagini pe jumătate suprapuse, cu o dublă aureolă de cercuri îngemănate în jurul capului oval; altele, un vălmășag de suprapuneri; cîte-va bine închegate și izolate statornic; multe din ele rătăcite de puterea coheziunei și rătăcind în materialul spiritual inform, lărgindu-și nemăsurat și diluat proporțiile aureolate și descompunându-și substanța sensibilă spre pericolul dizolvârei în spațiu.

Așa îi apăreau lui Mini, nimbați felurit: amanții, mulțimea în luptă, înțelepții, descumpăniții!

Cum oare niciodată instinctul unui pictor modern nu redase mai bine, decît subt forma unei lumini noi a carnațiunei sau unei renovări a proporțiilor, nu redase și mai convis și mai expresiv, această îmbinare de opacitate și de străvezire, pe care cei vechi o concepuseră rudimentar pe icoanele rigide, în vulgaritatea stemei de aur, în cercuirea luminoasă bizantină sau pre-rafaelică a Madonei nimbate. Eclipsele, incursia violentă a negrului în alb, sau invaziile luminei în tenebre, fuseseră destul de speculate în culoare cași în simțire, dar Mini acum se gîndea la sensația rară a fuzionărei acelor nimburi deopotrivă transparente, la voluptatea acelor conruperi armonioase de atome, impalpabile, la penetrațiunea luminei în lumină, la ceva fără de realizare în cuvânt și de o realizare sensorială deosebită. Îndeplinită, ea lăsa făpturei fizice capacități de bucurie neasemuită în gesturile simple ale vieței.

Mini se mira de atmosfera joasă de azi a interiorului Rim. Totuși avea convingerea lucrurilor relative. Știa ce târziu se aplicase la scenă platforma mobilă care era o lege curentă a vieței sociale. Nivelul așa zis fix al Rimilor avea urcări și coborâri firești, după ponderile și valorile în funcție.

— Dar pe Mika-Le o cunoști? — întrebă pe Rim.

Gâtul lui Rim păru a se lungi de mirare. Numele bizar îi era străin pe semne.

— Pe Mika-Le, fata cea mică a D-nei Lenora Hallipa... cea care... Mini se opri gândindu-se că povestea lui Mika-Le era prea lungă și că nu e nevoie să o afle Rim dacă Lina nu i-a spus-o. Lina, probabil, păstrase secretă aventura verișoare cu zugravul, pentru a ocoli aprecieri neplăcute asupra familiei.

Rimul era cât se poate de moralist și predica neobosit.

— Ce miop e omul, cu el! —gândea Mini.

Ea nu credea pe Rim virtuos, fără să fi putut spune dece. Nu ;numaidecât pentru că întrevăzuse ce formă avea trupul lui sufletesc. Nici pentru că D rul admira exagerat plastică Lenorei și avea slăbiciune de nuduri picturale. Nici pentru că îi plăceau glesnele și avea o introducere specială pentru fete la cursul de anatomie!

Nu-i cunoștea nici o altă păcătuință; dar acea puritate de moravuri nu o convingea. I-ar fi fost J desigur, cu neputință să creadă pe D rul Rim, vrednic de vre-o aventură sau destoinic de vre-o pasiune. Îi făcea impresia unui om de maculatură cenușie nu de carne și sânge, însă când îl auzea predicând virtuțile, Mini avea pe buzele gândului ascuns surâsul sau în trupul interior revolta.

Dece? Percepția lui Mini era oare un ogar bun care își mirosea vânatul? Acel iesuit nu era păcătos cumva dar nici moral. Era desigur îndoelnic.

Mini credea că D rul Rim va rămâne astfel pentru totdeauna, dar că în ziua discursurilor funerare asupra înaltelor sale virtuți, ea va râde pe dinăuntru. Nu doar că Mini se gândea la moartea bietului Rim — dimpotrivă lipsa lui de pe decor i-ar fi știrbit din obiceiuri și, mai ales ce ar fi devenit descoperirile, pe care le nădăjduia dela dânsul!

Nici nu avea Mini vre-o imaginație crudă și asasină; dar la ea, gândul își complecta îndată circuitul dela punctul inițial la consecință din urmă. Avea vitesă și permeabilitate spontană. Dela moartea lui Rim, trecu direct „dincolo” și închipuindmși un tribunal al spiritelor superioare în fața căruia ar fi apărut Rim și ea ar fi fost mărturie, întindea mâna solemn ca să răspundă: — Avusese Rim vre-o vină la activul lui? — Nu! — Era Rim un om necinstit? — Nu! — Era Rim un om moral? — Nu!

Mini luă depe birou albumul, în care Rim îi arătase .pe Lenora. Era un album mic plin cu fotografii felurite de familie. Căuta a le stabili identitatea și a le urmări transformările. Își făcea din asta un joc care o pasiona. Lenora era acolo la diferite epoci, în poze multe și felurite. Într-una cu fruntea goală, o rochie închisă^la gât, părul neted și ochii mari zănateci, nu o recunoscuse deloc. Trebui să o asigure Rim și Nory că e ea.

Acum cele două grupuri fuzionaseră și conversația părea a se apropia de sfârșit. Mini auzi că e vorba de o stradă care apucă pe colo și nu pe dincolo și fu înduioșată de reamintirea Cetății Vii, ca și cum cu vorbele lor atingeau .arteriola unui trup voluptuos și scump. Pentru a nu face pe Rim curios asupra lui Mika-Le, deoarece Lina nu vroia să se cunoască epizodul, îi spuse cu indiferență:

— Fata mai mică a Hallipilor, nu seamănă deloc cu mamă sa.

— Lenora e incomparabilă! — săvârși Rim discuția. Apoi:

E ora quartetului. Ieșim împreună! — zise îngrijat.

Mini ridică mâinile în semn de apărare. Sufletul ei pusese refuzul în mișcare, în chipul cel mai evident.

Rim râse, adică își arătă dinții galbeni. Era bine dispus și probabil ținea și el să-și facă preumblarea singur.

Mini și-l închipui, cu aere doctorale, cu gambe lungi și pași metodici, cu redingota largă și pălăria tare.

— O birjă, Rim? — zise Lina, care nu-l pierdea se vede clin ochi.

— Da! Sciaticul! — explică Rim cu melancolie.

Se sculară toți: Nory se repezi la cuier să-și ia „gamuiul”. Doamna Eliza invită pe Lina stăruitor să vie să o vadă înainte de o plecare oarecare. Lică se sucea pe călcâie. Salută de departe și în grabă pe Rim. Observând că birou! nu se deranjează, Mini uită și ea să i răspundă la salut, dar Trubadurul se întorsese pe călcâie și pocnind degetele, însoțea Doamnele, desigur fluierând mutește pe buzele nărăvite.

Mini se săltă spre doamna Eliza, care acum grațioasă de plecare, îi exprima încurcat și peltic sentimente de simpatie. Lina sau Nory trecuseră, desigur, pe acolo cu vre-o biografic amicală.

Ca să nu plece cu grupul. Mini rămase încă pe loc. Când ieși din birou peste un minut ca să-și ia ziua bună dela Lina, doamna Eliza și Nory erau plecate și Trubadurul cu mâna pe ușa întredeschisă vorbea cu Lina. Nu-i auzi nici glasul nici vorbele. Lina gâfâia tare.

Figura tânără și ștrengărească a lui Lică era asprită și contractată. Era aprins la față și cu bucla căzută peste ochi părea un cocoș necăjit cu creasta vânătă. Fu numai o clipă. Dete pe spate freza cu mâna subțire cu inel lat de aur cu rubin falș și cu buzele strânse pentru fluier, cu ochii pe subt gene, sări peste cele cinci trepte pe urma celor două.

— Ce,- și tu pleci? — zise Lina, ca și cum nu era firesc. Mini rămase cu pălăria în mână.

Stai la mine la masă. Rim ia cafeaua la Schmidlinii, pentru quartet. Abia scap de cafea cu lapte și singură nu am poftă de mâncare. Mini se gândi la plimbarea făcută în amurg pe străzile aproape goale. Afară lumina desfăcea museline de culori bionde. Dar cum ceasul ei de mână, nu arăta ora și locul care te cer, râmase.

Singură acum cu buna Lina, putea trăi în gândurile ei fără de nici o turburare. Intră în birou de unde Rim dispăruse și dete drumul geamului larg de lângă divan, ghemuindu-se într-un colț. Înăuntrul odăiei era umbră.

Vroi să spună Linei să-și vadă de treabă, dar îi fu lene. Lina era și plecată. Intră dintr-odată în amurgul simțirei.

Își trăia zilele pe mersul soarelui. Limpede și vioaie dimineața chiar dacă ceasurile se scurgeau deopotrivă, adăuga cu fiecare oră o povară, aceea a muncei de pe lume, aceea a intensifi cărei luminei, apoi scăpăta deodată cu soarele. Uneori îi simțea plecarea printr-o spaimă, o stingere interioară, o dosnicie sau o umbră în care sufletul dibuia îngrijorat drumul. Alteori era o melancolia ușoară sau covârșitoare.

În seara aceea era o disolvare totală în umbrele fine. Subt lumina palidă, trupul îi sta inert cași al obiectelor din odaie și gândurile, simțirile, încetându-și freamătul ațipeau, plecând capete gingașe pe umărul fericirei.

Dispăru în somnul ușor al conștiinței un timp incalculabil. Până când Lina îi puse mâna pe umăr și o chemă. Îi surâse. Nu ar fi putut spune de unde se întoarce, dar se odihnise în spațiul blând al unei vieți intermediare. Cu toate că trecuse singură acel ceas al amurgului, nu-i simțise singurătatea ci privegherea.

O aromise prielnic și acum putea nădăjdui ziua de mâine ale cărei ceasuri concentrice o vor duce iar în miezul viu âl traiului, o vor urca la merdian cași soarele iar seara va fi iarăși un prag trecut de mână.

Gândul lui Mini vedea acum imaginile naive ale serilor: zâne cu degete pe pleoape; zâne cu degete pe buze. Basmele și chipurile ingenue ale povestei se amestecă ast-fel printre aventurile și siluetele rafinate ale vieței prezente, în gândurile omenești, ca într-un Veglione tumultos, unde mofluzul Pierrot, Arlechinul cu clopoței» fracul sinistru, toga ridicolă, Clownii nenumărați, Hamletul nesăbuit, trag în dânsul lor vedenii albe învăluite în vălurile diafane ale Idealul’ și înconjură îngâmfările cu rochii perlate, cir mul în maillot de baie, pijamalele nerușinârei curente, ușoarele aeroplane ale dorințelor contimporane, scafandrii necuviincioși ai fundurilor de suflet.

— Cu mămâliguță, Lino! Cu mămăliguță, să-mi dai smântână.

Dejunul prepelițelor fu destul de monoton. Min găsi pe Rim în conciliabul cu Lică. Cu diapazonul jos al vocei așa cum îl aveau amîndoi, părea o discuție între muți. Rim opri din treacăt pe Mini care se strecura discret și, bine dispus, o invită în birou. Lică salută scurt. Totul era că în audiența asta Rim părea cel mulțumit. Făcându-și socoteala că Linei i-ar place ca vărul să aibă răgaz pentru jalba lui, nu vroi să rămână și declară că e mare amatoare de a supraveghea măiastră pregătire a prepelițelor.

Rim își frecă mâinile desnodate, ca semn de bucurie pentru dejunul „fain”. Era așa de-mulțumit încât Mini, care îl cunoștea,,fu nevoită să creadă că a făcut o mică, cât de minusculă răutate, Linei.

Rim declară cu un entuziasm grav — că Hallipa era un om distins, un vânător admirabil,, un muncitor demn de stimă. Păcat că era așa de necăjit!

Mini întinse urechea. Lăcomia nu explica îndestul ditirambul. Elogiul lui Hallipa în vorba lui iRim era ceva neobicinuit și admirația lui, strămutată deadreptul depe Leonora pe bărbatul ei, o surprindea și o îndruma spre noutăți mari.

— Să fi văzut ieri ciorchinele de păsări calde! Le-a adus bietul om, el singur. Hallipa în formă de „biet om era ceva peste fire.

Lina întrebă Tnai întâiu cu îngrijorare ce făceau Rim și Lică, și cum Mini, ca să nu o sperie, îi spuse că vorbesc liniștiți, ușurată dintr-o parte, începu a mărturisi grijile mari pe care i le da verișoara.

Mini află că de un an și jumătate, decând însoțise pe Lina la Prundeni, în ziua scenei celei mari, lucrurile nu mergeau bine. Lina nu încetase dc a se duce acolo aproape regulat de două ori pe săptămână. Nu de plimbare ca altădată, ci de mare nevoie și cu adaosul unei osteneli la toate celelalte.

Așa dar starea Lenorei nu se mărginise la scena cunoscută. Nu fusese cum s-ar fi putut crede, un apogeu al supărărei, ci numai primul semnal de alarmă al unei stări prelungite.

Lenora urmase să aibă mult timp aceleași crize de inimă și de nervi și aceleași leșinuri ciudate. Erau însoțite cași atunci, de alternative de dragoste și de mânie pentru Doru, care era subiectul și obiectul principal al stărilor ei.

Doru speriat chema mereu în ajutor pe Lina, care, în afară de valeriană și ether, nu putea lucru mare, de oarece predicele rămâneau fără de ecou. Un tratament de injecții neurotoniceadusese totuși încetinirea acelor manffestări. Atunci Doru se reîntorsese la ocupațiile moșiei, care nu cunoscuseră niciodată atâta părăsire și se răsbunau. Avusese cu atât mai mult de lucru cu cât o serie de complicații se iviseră. Lina crezuse că totul, însfârșit, merge bine. În adevăr, Lenora devenise chiar prea liniștită, prea tăcută asupra celor petrecute. În intervalul ăsta „bun“ se putuse strecura căsătoria Elenei cu Drăgăneascu fără de nicio scenă din partea Lenorei.

Mini se întrebă cum oare energiile de răsvrâtire ale Lenorei fuseseră complect stinse. Care era pricina? Medicamentația? — Nu! sau într-o măsură foarte mică. Era evoluția ei sufletească,

Totuși Lina povestise că deodată cu astă ciudată atonie, Lenora era o adevărată sensitivă. Pentru orice sgomot, pentru orice cuvânt pronunțat mai tare, se emoționa, avea palpitații, sta culcată, — dar fără să protesteze. În jurul ei era un complot al tăcerei dela cele mai mici lucruri la cele mai mari. Se umbla ușor, se vorbea abia. Ușile erau vătuite, nimic din treburile casei, din întâmplările traiului, nu ajungea până la ea. Pianul era închis fiindcă îi făcea rău. Tremura la orice sunet. Nu era un capriciu, era o stare de fapt. Ea însăși nu avea nici o sonoritate. Tot ce-i spuneai o lăsa rece și răspundea abia sau deloc. Primea fără nici un fel de comentariu îngrijirile Elenei, iar ca răspuns tandreței lui Hallipa avea gesturi mecanice fără de elan. El o trata ca pe un copil alintat, după o boală rea, cu o satisfacție recunoscătoare pentru faza asta prielnică care îi îngăduia să rostească, după voia lui, afaceri așa de importante.

Dealtfel, nu o mai considera ca pe o bolnavă!

În afară de casă, povestea pretutindeni cu mulțumire că sanatoriul vienez făcuse minuni și că Lenora era complect restabilită. Era chiar convingerea lui.

În timpul ăsta Hallipa stabilise aproape totul cu Drăgănescu, un candidat protejat de el și pe care îl stima ca om și ca situație.

...Cât era de curios, față de mersul deodinioară al lucrurilor în menajul Hallipa, faptul că Lenora nu știa în momentul acelor deciziuni încă nimic!

Într-o zi care păruse lui Doru mai potrivită, așezat cu ziare lângă dormeusa ei ca de obiceiu după masă, o întrebase ce crede despre rostirea Elenei, destul de mare pentru a fi la casa ei. Lenora aprobase fără nici o obiecție și tot planul, prescurtat de Doru, se strecurase fără greutate în auzul ei distrat.

Numai Elenei, Lenora îi spusese câte-va zile după vestea asta, cu oarecare neliniște: — Are să fie mult sgomot cu logodna și cu nunta? Elena atunci profitase pentru a-i face cunoscut tot aranjamentul: nici o logodnă alta decât cuvântul dat; ginerile foarte ocupat nu putea veni decât foarte rar la Prundeni, și nunta în casă... la moșie sau la București. Lenora păruse mulțumită și nu întrebase nimic mai mult. Adormise pe loc foarte adânc.

...Ce era oare nevoia aceea de liniște! Ce asculta oare Lenora înăuntrul ei, în acea tăcere ?...

Mini întrebă pe Lina dacă verișoara nu avea aită atitudine când rămânea singură cu ea.

— Nu! Asculta micile noutăți pe cari i le spunea de Rim, de Lică... Primea îngrijirile ei, cu docilitate. Atât!... Când Drăgănescu venise într-o zi la moșie, Lenora pe motive de cochetărie, dejunase la ea în odaie. Cafeaua o luaseră toți în buduarul ei și vizita se petrecuse ca oricare alta. Nu era nimeni care să turbure cu vre-o imprudență, complotul tacit cu care ai casei o înconjurau. Ascultând pe Lina care povestea cu mulțumire demersul lin al lucrurilor, Mini avu o impresie de spaimă, ca ceva premergător unui sinistru; momentul acela cenușiu și .imobil cu o lumină gălbuie stagnantă, care precede ciclonul.

Totuși furtuna nu isbucnise. — Cum nunta era hotărâtă repede înaintea Crăciunului, Elena se arătase nedecisă asupra locului upde ar fi mai bine să se facă cununia. Lenora se agitase, nu dormise vre-o două nopți și într-o dimineață întrebase pe Elena, în ce fel crede ea, că ar putea avea Ioc nunta — Ia București.

Așa dar Lenora nu cuteza aproape nici să întrebe. Și ei socoteau lucrurile normale sau mă-{ir.1:

car îmbunătățite? Lenora, după nopți de insomnie, punea Elenei o întrebare indirectă! Extraordinar.

— Elena îi explicase atunci ca pe un lucru hotărât că vor inaugura cu ceremonie, casa lor cea nouă, care era pusă la punct.

Astfel problema grea fusese rezolvată și cum rochia de mireasă a Elenei aștepta gata demult și în casa lui Drăgănescu, parchetul chiar fusese lustruit, nunta fusese fixată în prima Joi.

Cum Lenora nu vorbise nimic, nu luase nici o măsură pentru participarea ei, lucrul rămăsese nedumerit până în ultimul moment. Abia în ajun rugase pe Lina să vie a doua zi să stea cu ea ca să nu-i fie urât, când lipseau toți la nuntă; ea era bolnavă.

Nn asistase deci. La plecare, sărutase pe Elena fără nici un comentariu; trimisese însă în ajun după dodica grefiereasa și o expediase la casa noilor căsătoriți să depună pe masa de tualetă a Elenei, fără alt cuvânt de însoțire, rândul ei de perle unic, pe care îl avea dela Dorn.

Gestul produsese un moment de consternare, un mic desechilibru în conștiințele limpezi ale lui Doru și Elena. Urmase o mare mulțumire despre progresele ei sentimentale și de sănătate.

Buna Una povestind, avea gura încă mică de satisfacția unei astfel de generozități.

Mini întrebă cu insistență dacă darul nu li se păruse foarte ciudat; dacă dimpotrivă tocmai la aceea epocă, nu se alarmaseră de starea ei de sănătate. — Buna Lina credea hotărât că Lenora la timpul acela, printr-un noroc deosebit, fusese mult mai bine. Era convinsă că totul mersese de minune.

Nunta la care cu regret nu asistase, sechestrată de verișoara, decursese într-o ordine perfectă. Casa era orânduită ca un galantar; slujise episcopul cel frumos cu barbă neagră; bufetul fusese o adevărată expoziție de artă. Era opinia suverană a lui Rim. Asistența redusă, era compusă din familie, și din câte-va persoane politice și sportive, cunoscute mai deaproape. Cununase Președintele Consiliului general agricol cu nevasta. Ceremonia fusese la 4 și la 8, Drăgăneștii plecaseră la Varșovia. La Varșovia pentru că Drăgănescu avea acolo o afacere mare de export și cu oprire la Viena, pentru a da medicilor, care îngrijiseră pe Lenora, ultimul buletin.

Mini se interesă mult de ce au spus atunci medicii. Spuseseră că trebuia mereu îngrijită deaproape, permanent observată, tratată cu mari menajamente.

Nu părea tocmai un aviz de mare însănătoșire. Dar viața e prea mărunțită și prea grăbită pentru ca cei care o petrec să aibă priviri pedeasupra, așa cum le avea acum Mini. Cei care se ocupau cu afecțiune de Lenora dela scularea ei la culcare, se depărtau de adevăr cu cât se apropiau de amănunte.

Fecioarele despletite

Așa dar Lenora rămăsese cu o necurățenie, cu acel proces misterios care nu e chiar o boală, e o formă de transpoziție a conștiinfei.

Lenora reacționa logic, către sentimentele și gândurile pe care le avea despre cele petrecute, așa cum ea le socotea, așa cum nu le putea mărturisi.

Pentru ceilalți totul părea absurd.

După primele isbucniri neputincioase, în epoca aceea de liniște aparentă își reculegea probabil necazul, medita mijloacele de a schimba... Ce? Ceeace fusese. Adică ceeace era iremediabil.

Aci era punctul dureros și grav al tragedieiCînd omul dă cu fruntea de imposibil, lupta e grozavă, tocmai.pentru că e zadarnică.Gândurile se ciocnesc mereu de un fapt petrecut deci fără de leac; voința stă încordată spre ceeace s-a consumat și care e în afară de puterile voinței. Proces interior precis și oribil ca gestul unui om care s-ar lovi cu capul de un zid de piatră, pentru a sparge piatra zidului.

Lenora nu se putea deloc deprinde cu înfruntarea lui Mika-Le. Fiecare temperament, pentru a rezolvi aceeaș problemă, pune în mișcare alte resorturi. Totul la Lenora se reducea la un sensualism inițial, care lăsa pe Doru acum descoperit față de inimiciția ei pasională. Necazul ei încăpățânat vrea să găsească isbâvire pe o cale cn neputință: ca ceeace fusese — să nu fi fost.

În loc să-și reia autoritatea acelorași deprin--deri, lăsând incidentul deoparte, nimicindu-l prin neglijare, prin reconstruirea existenței, ea singură schimba toată așezarea și pe ea însăși.

Vai! Toate împrejurările bune deatunci, erau departe!

Lenora era iarăși rău. O scrisoare a lui Mika-Le, care îi căzuse în mână din nepriceperea sau mișelia babei, stricase tot. Nemernica mică o trimisese babei, prin Ioghi, pe care îl întâlnise la oraș, ca să o dea lui Doru. Era cam de felul ăsta:

„Iubitul meu părinte! Știu că tu ai face mult pentru copila ta cea mică, dacă nu ai fi împiedicat. Totuși în ascuns de cine mă ponegrește §i mă lasă în mizerie, te rog, a-mi mări pensiunea și a-mi trimite și o sumă mai mare cu care să-mi plătesc datoriile așa cum se cuvine fetei iubitoare și iubite a nobilului Hallipa.”

— Ce idioată! Ce păcătoasă I — se văeta Lina.

Lenora, liniștită în aparență, întinsese scrisoarea lui Doru, care deprins cu înțelepciunea ei din tot timpul din urmă, luase lucrul ușor și căutase să se sfătuiască cu Lenora dacă trebuie să-i trimeată bani, supărat de aluziile la datorii și la numele lui, dar fără să se gândească la tot ce conținea primejdios epistola funestă.

Mini admiră, pentru a doua oară. stilul perfect al lui Mika-Le. Lingușirea ei îndrăsneață, lipsa oricărei rușini și intriga fățișă, care toate exprimate direct își pierdeau aproape nemernicia, deveneau accesibile și sugestive. Remarcă încă și tonul popular la acea artistă prismatică. Mika-Lé era tot o felahină. Avu couvingerea că Mika-Lé nu premeditase cu perversitate scrisoarea; o scrisese deadreptul din perversitatea ei firească, ceeace era mult mai interesant. Era probabil convinsă că tatăl ei ar fi fost acum generos cu ea, dar era stânjenit de Lenora: credea desigur că era dator să-i dea bani și că are dreptul să amenințe.

Favorurile lui Greg îi păreau insuficiente și își șantaja familia fără de nici un scrupul. Mic animal cu instincte tot atât de simple, ca ale unor anume insecte sau anume plante periculoase.

Lina nici nu vroia să-și aducă aminte de ziua aceea. Fusese la Prundeni un Scandal, pe care eiocința redusă a bunei Lina nu era în stare să-l. reproducă. Doru o chemase desperat prin telefon. Pe când pornise cu un automobil de piață, două trăsuri dela moșie și un alt auto mobilizat de Doru o căutau. Înainte de sosirea ei se petrecuseră grozăvii. Ea găsise pe Lenora căzută într-un fel de sincopă apoplectică, cu gura încleștată, cu un ochiu vânăt, plină de contuziuni și arsuri. Jumătate cuvertura, perdeluțele, erau arse. Doru nu era de recunoscut: cu ochii bolboșați, cu părul vâlvoi, năuc.

Slugile fugiseră în toate părțile și baba o luase razna pentru totdeauna. Lina se speriase așa de tare că nu fusese bună de nimic, și trebuise neapărat să vie și doctorul de plasă, cu toată rușinea». Noroc că toate contracțiile fuseseră nervoase și și leziunile superficiale. Lenora se isbise cât putuse cu capul, cu trupul, de tot ce găsise la îndemână și dase foc cu spirt patului. Nemaipomenit!

Mini socoti că scena asta care buimăcea pe Lina, nu era chiar o abatere dela un drum parcurs destul de logic de exaltata Lenora, dela începuturile carierei ei tragice, până la acele culminări.

— Trecuse și asta! Se vindecase de arsuri de lovituri, dar adio liniștea și binele de mai înainte! — repeta cu naivitate Lina. Din orișice sau din nimic, Lenora se enerva. Era o stare de furie aproape permanentă. Lui Doru nu-i spunea nimic deadreptul, dar era destul să dorească el ceva pentru ca iritarea ei să isbucnească. Mâniile astea erau urmate de accese de melancolie. Doru vroise cu orice preț să ducă pe nevasta lui la Viena. li răspunse categoric: — Nu! Du-te Dumneata singur! — Auzi! să-i zică lui Doru „dumneata. Era nebună... Așa crezuse și Doru, că s-a smintit și nu avusese liniște până nu o vor vedea doctorii iarăși.

La Viena zece zile, se plimbase cu Coca-Aimée, târguise, conversase plină de grație cu doctorii. O găsiseră mai bine dar nu se putea garanta nimic. Boala avea surprize... Totuși nu era nevoie să rămână în sanatoriu.

Decând se întorsese nu mai era așa de rea, dar plină de capricii. Acum vrea una, acuma alta. Acum zicea ceva, acum schimba. Doru era admirabil. Capriciile ei i se păreau un semn că s-a întors la firea ei adevărată și căuta să-i fie pe plac. Nu reușea. Tot pe el avea toată pica. Încercase el să se supere, să se impuie. Mai rău! Hău de tot! Ce nebunie!

...Niciodată încă buna Lina nu cutezase să gândească așa liber și sever despre verișoara ei. Pentru Mini era totuși limpede că amorul pasionat al Lenorei, ofensat grav, după credința ei, reacționa prin aceea repulsiune. Era un rezultat matematic și absurd.

— Ce era încă mai rău, era că începuse să revizuiască toate cheltuelile făcute cu Elena: zestre, trusou... Să pretindă că ceeace i-a dat e disproporționat cu ce a rămas celorlalți. Cum venea Hallipa acasă, începeau socotelile. Nu se mulțumea cu discuția, îi cerea să revie, să facă tot felul de acte. Să asigure partea lui Aimee, partea ei, ca nevastă fără dotă. Niște nerozii... Parcă Doru ar fi fost pe moarte... Elena, mândră cum era, la prima vorbă pe care i-o spusese Doru, făcuse nu știu ce act de cesiune, dar rămăsese cam rece deatunci cu tatăl ei,

...Hallipa în forma asta de martir, de om sbătut era pentru Mini de nerecunoscut.

Dar Lenora în forma asta, — de compensațiuni sentimentale în valută, — păru lui Mini mult mai însănătoșită. Dar Lina conchidea:

— Dacă cel puțin nu ar avea crizele acelea cu melancolie intermitentă.

— Nu aude. — Nu vede împrejur. — Nu vorbește!.. Atâta mai știu și eu din neurologie. Melancolia nu e fază bună. —

— Vre-o simulare! — obiectă Mini cu timiditate.

Lina nu se supără ca altădată. — Nu!... Vai nu !... Arată rău.. Ar trebui să o vezi! —

— De felul acesta fuseseră noutățile ultime și foarte sensaționale despre familia Hallipa.

La dejun domni mare liniște. Fiecare preocupat nu băga de seamă că tace. Lina aproape nu mâncă. Mini apreciă suculența [prepelițelor înăbușite la abur, dar nu și hazul lor, așa cum se pregătise. Rim se servi de treiori și fuse gata să-și iasă din calm, când Lina îi observă că e prea lacom pentru un artritic! Despre Lică sau Hallipi nici un cuvânt. Toate lucrurile astea decosite, erau cași pondere materiale care apăsau asupra locului și ceasului.

După dejun Lina se grăbi să plece la o clientă. Mini nici nu ar fi vrut să o aștepte, atât se zorea; Rim declară că e foarte ocupat.

Dar chiar atunci un auto le tăiajdrumurile de scăpare. Întâlniră pe scară pe Hallipa însuși, cu haină largă de drum, cu ochelari și caschetă. Subt echipamentul acela așa de diferit de costumul lui de senior rural, Mini nici nu-l cunoscu.

— Automobilul vostru? întrebă Lina. Hallipa aprobă cu un gest desgustat. Marele proprietar de grajduri, pasionatul de cai, era acum chauffeur.

— Lenora s-a linut de capul lui! — explică Lina lui Mini, în legătură cu ceeace vorbiseră.

— Nu vezi pe Eliza? — atrase atenție Doru.

În fundul automobilului mare, capitonat cu piele de căprioară, ca și cum Hallipa și-ar fi jertfit toată prada vânătorească, sta o momâie acoperită de mantale, pleduri și vualuri.

— E atâta praf! — explică peltic, doamna Eliza însăși lui Mini care se apropia, pe când Doru vorbea animat Linei. Rim îi privea dela fereastra biroului dar fără să se miște. Lina aduse un pachet cu comisioane ale Lenorei și Hallipa după o inspecție a mașinei, o urni cu ritualul obicinuit al pompărei, pufuitului, trompei, lăsă un praf nesuferit și mirosul acela de benzină arsă așa de rânced. Mini se gândi la timpul trecut când probabil orașul, în ceața prafului ușor, ridicat de droști și cabriolete, va fi trimis în aer, o boare de grădini, parfum aspru de iarbă arsă și de pământ pârlit; miros leneș de micsandre ofilite de amiază.

Peste drum de Lina o căsuță bondoacă pusă pieziș, avea în grădiniță răzor cu busuioc; dar în colțul străzei o casă nouă sta spânzurată pe șase etaje; o felie înaltă și îngustă, cu o singură fațadă, la triunghiul ei, care arăta celelalte două laturi sgrunțuite de o tencuială oarbă, pesemne în vederea unor proiecte de aliniere viitoare. Din rămășițe și din inovări, cetatea își compunea prin aspecte mobile caracterul ei ca și pe al locuitorilor, îl schimba necontenit prin adaptări grabnice, prin irupția planurilor noi în vechiul pitoresc.

Locuitorii ei de acum erau o generație care copilărise sau apucase la bunici, căsuțele cu răcoare, care locuia încă jîn confortul clădirilor acelea răsfățate, egoiste, pe care fiecare le avea pentru familia lui proprie, așa cum nu erau în alte capitale: acele „rez-de chaussee cu arhitectura lor cochetă și variată; sau vile abia mansardate; altele mici oteluri de stil, care toate dau orașului un aspect de vilegiatură luxoasă, cu excesul unei grădini proprii, cu transplantarea brazilor și fantazia pergola-urilor, acoperite de plante urcătoare capricioase, de drăgălășenia amoroasă a trandafirilor mărunți sau de ciorchinii lâncezi, galbeni și violeți ai salcâmilor târâtort, sau de cine știe ce alte bizare roade ale „grimpantelor delicate. Viziuni de case după care te întorceai la colț de strade albe, ca după o femee elegantă și parfumată fin; balcoane suspendate în verdeață și flori, ca un decor, în fața cărora trecătorii pe care nu îi zorea goana traiului, se opreau visători o clipă, așezându-și acolo în cuiburile frumoase, odihna iluziei. Abia de curând bulevardele căpătaseră gravitatea edificiilor netede, înalte, impunătoare, aliniate, dar prezentând diversitatea fațadelor noi; iar pentru un viitor poate că iminent, — așa erau de repezi prefacerile, — apăreau imobilele mari de raport, se proiectau disproporționate și ponderoase pe armonia grațioasă a restului, asvârlite pe proiectul unor străpungeri, unor exproprieri și artere, totodată probabile și problematice.

Mini fu cuprinsă de fisionomia Cetăței.

— Ce fată de treabă, Elizo asta! Nici n-aș fi crezut? Zise Lina. — Da! răspunsese Mini distrat. Lina se despărți de ea pentru a se duce la o clientă în Isvor.

— Așa departe te duci, Lina, o întrebă mașinal? Lina strânse din umerii ei cam gheboși de iobagă modernă.

Mini o salută cu mâna și porni sprinten, croindu-și prin străzi tăiate pe muche, drum drept spre centru; lunecând sinuos, rochia ei albă ca o barcă unduioasă, pe care [o duce apa drept la debarcadere voioase; mereu mai vioaie spre miezul orașului viu, străbătu în pieziș Calea Victoriei, unde manevra ei grăbită și prudentă, cerea meșteșug ca să se strecoare. Răsbi totuși ocrotită, și imună.

V

În casa boerească de pe Moșia Prundeni, lu~ crurile aparent insensibile, aveau să vadă fapte neobicinuite. Însăși liniștea lor numai era respectată. Erau martori tăcuți și neputincioși ai unor perturbări neîncetate.

E păcat că nu se poate ști în ce fel obiectele, în acel vestigiu de viață, care e închis în inerția lor, sunt agitate de agitația oamenilor? Ce fel de impresii primesc prin moleculele lor și ce efect are către rațiunea lor geometrică, spirala incandescentă a nebuniei omenești.

Stările succesive ale Lenorei în diferitele faze ale boalei, călătoriile neobicinuite, aduseseră mare dezordine în fizionomia, timp îndelungat așa de statornică, a interiorului Hallipa. Însuși pianul inviolabil, fusese la cine știe ce sdruncin, împins deoparte, și dispoziția camerelor, a mobilierului, suferise fluctuațiile unor destine rele, care se legau strâns de ale oamenilor, pe care îi slujeau. Grădina se resimțea cea d-întâi de neglijența stăpânilor. Nu fusese complect nelucrată, planul și primele îngrijiri se vedeau, dar tocmai de acea se simțea mai tare neîngrijirea. În boschetele tunse pe jumătate, rămuri răslețele se înălțau ridicol. Florile aduse până la desvoltare, apoi părăginite în plină eflorescență, ceeace făcea mai vizibil necazul lor, amestecul de putregaiu al corolelor bolnave cu frăgezimea celor care înboboceau. Seceta îngălbenise gazonul; pe aleea căreia nu i se împrospătase nisipul era puțin noroi, dealungul moșiei întregi, o priveliște de incurie a holdelor, totuși bune.

Porțile închise ermetic și o stajie lungă până când vizitiul să se trudească singur ca să poată asigura intrarea, pecând tăcute și serioase, Mini și Lina țineau hățurile!

Mini nu refuzase să însoțească pe Lina, amica Nory fiind în ultimul moment reținută de afaceri ce nu se puteau amâna. — Singură nu mă duc! — suspinase Lina.

Situația ei era, înadevăr, cam anevoioasă. Hallipa făcuse la ea un apel suprem pentru a decide pe Lenora să plece dela Prundeni la București la doctori... Nimeni și nimic nu o putea îndupleca și Hallipa declara că lucrurile nu mai pot rămâne așa cum sunt. Avea convingerea că Lenora era dealbinelea nebună... O astfel de presupunere nu ar fi putut veni lesne în mintea lui sănătoasă; trebuiau motive puternice și dovezi sigure pentru ca el, care nu avea nici subtilitate, nici exagerare, să ajungă la așa concluzii precise și tragice.

În ultimele trei luni, Lenora căpătase un fel de mânie a persecuției. Privea pe toți bănuitor și în special pe Doru.

În loc de forma mânioasă cu care îl chinuîse până atunci, acum se socotea victimă.

Credea că Hallipa duce o întreagă campanie de înțelegeri ascunse cu Elena și Mika-le, cu disprețul voinței ei. Avea insomnii și deșteptă pe bărbatu său pentru a-l neferici cu plângeri fără de sfârșit, în-care revenea acelaș „leit-motiv”:

— Tofi în jurul ei petrec, complotează, se îmbogățesc și ea e lăsată pe drumuri. Elena acapara toată averea și Mika-Le ’consuma restul. Coca-Aimée, părăsită de tatăl ei, era o desmoștenită și ea soția o cerșetoare. — De băeți nu pomenea nimic. Erau duși în Germania pentru diplomă, de oarece nu fuseseră în stare să absolve liceul la București.

Jelaniile astea sinistre, durau nopți după nopți. Ziua, palidă, obosită, cădea în melancolie, mereu culcată, atinsă de o debilitare care făcea acum lenevirile necesare. Alteori se văita de urât, cerea să fie distrată și nu vrea să rămână singură.

Lina care venise,necontenit, neglijându-și chiar spitalul, întâmpinase un ultimatum din partea lui Rim: el, sau familia.

Firește, pretențiile legitime și argumentele sumare aduse de Doctor, erau fără tăgăduită

Lina de nevoie își rărise vizitele și Lenora atunci ceruse ea singură pe verișoara Eliza. Împrejurările ei erau favorabile. Tocmai divorța și avea putință să dispună de ea. Eliza venea aproape zilnic dusă și adusă cu mare pompă de Doru fiind-că era fricoasă, plină de mofturi. Uneori rămânea câte-va zile în șir la Prundeni după care, descoperea că are o mulțime de treburi acasă. De fapt era nostalgia Capitalei. După ce se sătura de Lipscani și de Calea Victoriei, se întorcea.

Caracterul ei convenea Lenorei; era vorbăreață și de bună dispoziție permanentă, lingușitoare din fire, tocmai pe placul bolnavei, În schimb, leneșă, cochetă, nu aducea nici un ajutor gospodăriei, dimpotrivă complica lucrurile, pretențioasă și cu nenumărate mici manii. Se iveau dificultăți permanente pentru spălatul, călcatul, plisatul lingeriei, rochiilor, cari nu sufereau o cută.

Hallipa în tăcere, dar plictisit, primea toate reclamațiile ei și ale personalului și având nevoie de toți căuta a stabili pace. Dealtfel prezența Elizei nu-l ușura prea mult. Lenora se arăta tot neliniștită când lipsea și de îndată ce venea tot nemulțumită de prezența lui. Motivul pentru care Doru socotea pe Lenora grav bolnavă, era tocmai respingerea din ce în ce mai mare pe care i-o arăta lui. Nimeni ca el nu putea ști ce absurdă era o astfel de antipatie pentru el, care îusese obiectai unei pasiuni neobosite, obositoare chiar. Starea de acum a Lenorei nu putea fi decât anormală.

Desigur că nici nu își da seama exact de mărimea dezastrului. Cuprins de întâmplări nu avea răgazul să vadă toată schimbarea făcută în așezarea lăsată de Doamna Calliope. Nu pricepea că era însăși disolvarea lui familială.

În afaceri, preocupate de cerințele zilnice, constrâns de socotelile urgente, de transacțiile nevoite, nu avea timp pentru o privire de ansamblu, casă poată judeca dezordinea în care îi era averea. Voiajele la Viena, cheltuielile fără nici o putință de prevedere, pricinuite de boala lungă a Lenorei, împiedicarea lui dela supravegherea moșiei, pe care altădată nu o părăsea din ochi și din mâni împrumuturile, sdruncinaseră bilanțul. Trăia acum permanent din aranjamente pe a căror gravitate nu o simțea, înlesnite fiind de Drăgănescu. Slăbirea autorităței în interiorul casei și desagregarea treburilor înafară, era situația actuală.

Ziua dealungul drumului stăruia în recapitularea acelor împrejurări. Nu se sătura făcând elogiul Elizei. Nici nu s-ar fi așteptat să fie așa de săritoare, să-și lase partidele de cărți și plimbările ei nelipsite.

Cu Lenora era de o răbdare și de o voioșie fără de seamăn. Ea însăși, Lina, nu i se putea compara. Lenora nu avea mai ales nevoie de îngrijiri medicale. Eliza îi citea jurnale, făcea pasiențe și îi lucra tot felul de haine de casă, fiind foarte pricepută în croitorie. Ajuta chiar pe Doru să-și ție registrele foarte complicate, nu știa deloc contabilitate, dar copia cu bunăvoință Doru la început se arătase plictisit de prezenta ei. Mereu nevoit să facă pe cavalerul, când era așa de supărat și ocupat. Mereu pe drumuri ducând-o și aducând-o. Nu putea însă ocoli nici o osteneală, de oarece Lenora o luase subt ocrotirea ei în așa fei că devenise persoană inviolabilă. În urmă Doru, fată de serviciile aduse de prezenta ei, începuse a o mai îngădui, totuși, simțea nevoia să pună capăt balamucului care era pe capul lui.

Nici nu se mai bărbierea ca lumea. Parcă era un moș: avea fire albe multe prin barbă, numai avea timp de nimic!

Îi murise un cal ,de curse și aproape nu băgase de seamă paguba. Neglija caii și se slujea mai mult de automobil, de oarce toate acum, cereau grabă.

Era tabloul pregătitor, pe care Lina îl făcuse lui Mini care gândea că în adevăr „felul” traiului lui Hallipa se schimbase mult.

Acum problema era să decidă pe Lenora să plece la București să se caute cu un mare neurolog la modă. Hallipa spera mult de la schimbarea asta. Lenora însă, decând era vorba de plecare, se îmbolnăvise de friguri și moralul îi era încă mai I scăzut. Plângea ca un copil, spunea că e gonită din casa, că se va prăpădi prin spitale, că plecarea e pentru ea deopotrivă cu moartea. Ast-fel, încât ai ei vedeau pedeoparte datoria de a o îngriji, pedealta căpătau un fel de milă, de superstiție.

Frigurile, credea Lina, erau paludice, ceeace necesita mai mult încă schimbarea localităței, dar anemia generală și starea inimii, mai ales, te opreau să necăjești o biată bolnavă, pe care ideea plecărei o ucidea.

— Se pierde moșia! Se pierde tot! Eu mor dacă plec! — Așa se văetă într-una. Cine ar fi crezut să ție Lenora așa de mult la moșie! Doru când o auzea, plângea și el. Își adora nevasta, și pe cât îl costa demult paraponul pe care i-l arata, pe atât îl mișca atașamentul ei de locul unde au fost așa de fericiți.

Cu materialul ăsta de informații, Mini însoțise pe Lina la Prundeni și cu promisiunea că ea nu va avea să facă, nici să zică nimic.

Pe Mini o interesase deadreptul aceea schimbare a aspectelor locului, așa de fățișă și care exprima așa de bine raporturile dintre lucruri și patimile oamenilor. Când vizitase Prundenii cu doi ani înainte, totul părea acolo statornic, dar probabil era ultima fază a formei deatunci, de oarece totul se modificase cu atâta repeziciune. Mini apucase atunci panorama supremă a unei așezări. Acum putea privi risipa lucrurilor și mersul ei grabnic de fărămițire.

Fecioarole despletite

O servitoare de oraș veni să le deschidă cu nepăsare și le conduse prin coridoare pe o terasă mică, care da pe o latură a grădinei și pe care Mini nu o cunoștea. Era un balcon mai larg, unde ieșeai deâdreptul din camera Leno rei. Acolo erau cele două doamne.

Eliza lăsă jurnalul din mână și le veni înainte cu pașii ei mărunți. Pe un pat de grădină sta instalată Lenora între perine și pleduri. Contrariu obiceiului, era acoperită până la gât cu un văl mare înfășurat pe trup. Avea pe frunte o compresă udă care părea o bandeletă lividă și figura îi era mult slăbită, cu două cearcăne negrui subt ochi, datorite febrei nu kholului.

Trăsăturile feței erau subțiate și tenul limpede, deși palid subt puținul roz al pudrei. Nu mai era f în carnea ei aceea revărsare de otrăvuri turburate. Se filtraseră și se așezaseră în cine știe ce fiolă internă, în formă de esență concentrată. Capul rămânea acum foarte mic pentru trupul ei încă robust.

Părea că doarme. Când deschise ochii, chemată de Lina, Mini fu mirată de expresia lor. Verzi, limpezi, erau stranii. Parcă aiuriți, parcă dimpotrivă țintuiți în spațiu, dar nu direct pe lucruri sau oameni.

Lina îi smulse compresă depe frunte. Rămase cu părul ud, neted, tras în sus, cu ochii de sticlă măriți de slăbiciune; ca în fotografia aceea i.ii iintr-un album al Rimilor, în care nu o putuse deloc recunoaște.

Lenora era, desigur, de necunoscut și totuși semăna isbitor cu ea însăși

Lina o certă pentru compresă. Nu-i servea la nimic; numai schimbarea de climă. Probabil era vre-o mlaștină pe unde-va, care îi dase frigurile.

— D-l Hallipa spune că e uscat tot pe moșie! zise nepotrivit Eliza care nu era inteligentă. Acel „Domnul Hallipa” despre vărul ei era stângaciu sau afectat. Altfel, Doamna Eliza era foarte frumușică, într-o rochie de foulard citron, plină de volane, elegantă și incomodă pentru funcția de „garde-malade, dar a cărui culoare se proiecta bine pe albastrul foarte pat al zilei de toamnă.

D-l Hallipa care prinsese de veste, sosea grăbit într-o pijama de casă de postav verde închis. Se scuză către Mini, pe care desigur nu o aștepta. Avea barba mai lungă și neregulată, cărunțită ușor și slăbise, deși el nu avea friguri.

La discuția despre mlaștine, confirmă salubritatea moșiei, dar erau peaproape, spre Plăesele, ceva iazuri, minunate pentru rațe, acum însă secate de secetă... Clima la Prundeni era excelentă...

Se vedea bine că pledează prin contrariu,.convins că Lenora nu ar asculta un sfat venit dela eL Lenora, căreia Lina îi lua temperatura și îi punea întrebări felurite, păru îngrijată și chemă mai aproape pe Mini. O întrebă de Nory, de București și cum Mini îi făcea un tablou plăcut și cum o asigură că] Cetatea era vivificătoare;. că dăduse adesea rezultate bune cu climatul ei. Lenora păru oarecum convinsă și, preocupată, ceru o oglindă, pe care Doamna Eliza se duse tipăit și grăbit să i-o aducă.

Lenora atunci mustră pe bărbatul ei. — Dece lași pe Eliza... să se ostenească. Fu începutul unei uimitoare scene, care cuprinse toată atenția lui Mini și o absorbi așa de mult că timpul îi păru scurt.

Jocul se repeta neobosit. Lenora, subt o formă sau alta, implica la orice moment pe Eliza cu Doru, cu fățișă intenție ca Doru să fie cât mai atent, cât mai plin de solicitudine pentru vara lui: — Ai lovit pe Eliza... Ajută Elizei... Dece nu spui Elizei.., Șezi mai bine de partea cealaltă lângă Eliza!...

Eliza, inocentă și grațioasă, se lăsa alintată fără a-și înceta serviciile. Cum Doru era nerăbdător să lase pe Lenora singură cu Lina, Mini îi făcu acest mare serviciu, manifestând dorința de a vedea vestibulul cel părăsit. Hallipa se sculă să o conducă. Lenora, emoționată ca de cine știe ce întâmplare, strigă: Dar cum lași pe Eliza !...

Cu un aer de plictiseală, cu un gest nervos al mâinilor abia oprit și mușcându-și buza, Doru așteptă ca pintenoaga Eliză să scoboare cele trei trepte de asfalt ale terasei și legănată pe tocurile albastre înalte ale pantofilor mici, să-i însoțească.-’

Mini nu mai găsi nici un interes vestibulului. Era desfigurat. O lumină mare și egală intra prin ușile scoase din rame și frânghii cu rufe la uscat erau întinse în curmeziș.

— Sus e acum locuit, explică Doru și arată pe orizont nu departe un coș înalt de cărămidă, Gramatula instalase o fabrică de alcool din cereale și câți-va funcționari deacolo locuiau la el, conacul ei fiind neîndestulător. Lenora, mai ales, dorise găzduirea, fiind fricoasă de un timp, și prezența acelei familii, liniștind-o.

Toate astea erau într-o astfel de contradicție cu moravurile din trecut ale Hallipilor, încât Mini se uită la moșier mai lung decât îngăduia cuviința. El oare nu simțea, nu vedea transformarea? Era desigur așa de preocupat într-o direcție, încât restul îi scăpa de subt control. Doru așa de sobru de obiceiu, întrebă pe Mini ce a zis nevastă-sa și dacă consimțea să meargă la București. Mini credea că o văzuse dispusă, dar nu putea afirma nimic sigur.

— Ce bine ar fi! — suspină Eliza. Mi-e dor de București. Pe Doru, speranța cât de slabă, păru a-l înviora. Fața lui bronzată se roși puțin.

Mini îi privi atunci pe amândoi. Atitudinea așa de ciudată și de bătătoare la ochi a Lenorei, o făcea curioasă. Eliza era cu totul ne turburată și cu obicinuitele ei cochetării de mers, i; de vorbă, părea o cănăriță grațioasă și nepăsătoare. Doru era absorbit de idei triste, dar nu aveau desigur între ei nici o complicitate.

Se reîntoarseră. Lina profitase bine de timp. Păreau a fi terminat o conversație foarte animată. Lenora se culcase complect pe perini și părea obosită cu pleoape ușor vinete, închise. Lina era înăbușită, ca de obiceiu cănd vorbea mai mult. Biata Lina intra în ebulțiune repede, ca o cratiță de acelea care dau în fiert numaidecât.

Începu dezordonat serviciul ciocolatei cu lapte Eliza se agită cu stângăcie și fără de spor. Servitorii erau apatici. Doru fu cel care primi toate manifestările de nemulțumire ale Lenorei. Când prinse de veste că Eliza se „obosise”, trebui ca Doru să o invite să ia locul lui.

— Prepară-tu Doru, ciocolata Elizei, cum știi că îi place! — Eliza, care până atunci se silise în toate părțile, se așeză bucuros și ceru naiv șase bucățele de zahăr.

— Ce dulce fată e Eliza! — declară Lenora, provocând opinia afirmativă a tuturor.

Mini deschidea ochii mari de mirare, însemna asta? Ce fel de nebunie nouă? I-o arunca de gât. Lucrul era vădit, deochiat aproape. Doru, plictisit și fără putința de a se apăra, sta subt focul deschis al acelei procedări nesocotite. Să fi fost Lenora geloasă? Ar fi putut arăta o persecuție ironică celor doi, dar nu era urmă de necaz sau de ironie în atitudinea ei... Să fi avut vre-o aberație care să o facă să invente o astfel de distracție. — Era destul să o vezi, casă îndepărtezi presupunerea. Cu chipul înfrigurat, cu exaltarea ei gravă, urmărindu-și pătimaș preocuparea într-un fel care nu îngăduia nici un surâs către acel spectacol comedios.

De căutai să raționezi te înămoleai în absurdități, dacă însă porneai dela absurditate ca dela o premisă logică, puteai conchide ceva destul de consecuent.

Egoismul, capriciul și favoarea ei pentru serviciile Elizei erau o explicație dar neîndestulătoare. Mai lesne, aversiunea ei neîndoioasă, haină, către Doru, care o făcea să caute a scăpa de el prin orice mijloc, găsise în ideea asta un agent de disolvare definitivă a căsniciei lor. Era desigur ideea ei fixă; opera nouă la care lucra cu aceeași pornire lacomă care o caracteriza, cu aceeași forță impulsivă. Mijloacele, ca de obiceiu, erau sumare și arbitrare. Dar era mai ales în aceea patimă nouă, cine știe ce tainică și sașie meșteșugire a inconștientului.

La un moment, vorbindu-se de sănătate, Lenora inventă o expertiză de carne tare și sănătoasă asupra Elizei. Fu apoteozai Doru trecu în casă -cu Lina pentru a pregăti plecarea.

Mini nu mai simțea acum la Prundeni toată simfonia aceea de expresionisme și impresionisme petrecută în sensibilitatea ei de rândul trecut, la isbucnirea dramei conjugale, care avea un așa de ciudat sfârșit. Cași otrăvurile, acum etichetate în flacoane cu cap de mort, din trupul Lenorei, întreaga atmosferă a locului își lămurise aspectele; aburul care atunci învăluia tot se rupsese țl în fășii, așezate numai pe anumite locuri.

Mini rămânea în spații salubre, de unde privea, ca o spectatoare pe care nu a cuprins-o ebrietatea nesănătoasă a emanațiunilor. Ideile cași aspectele luau forme azi cumpătate, clare. Moșia, grădina, casa, vestibulul luminos cu petele de alb mat al rufelor, totul își despărțea luminile de umbre, totul era static, nu circula, nu se înfuza ca atunci.

Străbătând casa, Mini privi lucrurile dezordonate și le sfătui să nu fie triste, să primească legea acelei prefaceri, cape o lege vie, care din mumificarea lor dăinuitoare, le dăruia transformărei deci traiului și peirei. Se uită să admire încăodată, și cea din urmă, portretul Doamnei Calliope; când se întoarse dela ușă să-l vadă, nu-l găsi cu ochii. Poate îl strămutaseră.

Mini nici nu se așezase bine și profitând de sgomotul, pe care-l făcea automobilul cu care se întorceau — spuse Linei care picase ca un pietroi ii",.

pe resorturile perinilor; — E nebună! — Drept sp i - răspuns Lina cu o indignare care părea a nu avea margini, isbucni: — Eliza și iar Eliza!

Cu toată lipsa aparentă de legătură a exclamărilor, era între ele nu acord perfect.

Conducea un mecanic al Gramatulei. Pe Doru îl oprise Lenora de a pleca. — Cum o să rămână Eliza singură !.. Înopta firește. Probabil la lumina abat-jour-ului, comedia urma absurdă. Doru dormea în anticamera Lenorei și Eliza de partea cealaltă în fosta cameră a lui Coca-Aimée. Capriciul bolnavei îi mobiliza desigur noaptea la un loc. Doru, se vedea bine, refuza felul ăsta de compromisuri și familiarități cu tot ce-i mai rămăsese din rectitudinea Doamnei Calliope, apoi era deprins cu iubirea Lenorei, nu vroia altceva, pe altcineva. Era acum la el o încăpăținare pentru regimul care se nimicea. Era rezistența lui supremă pentru a salva patriarchatul. Lina mai deprinsă cu salturile mașinei pe hopurile șoselei, povesti cu satisfacție că, ce era ce nu era, în sfârșit, totul avea să se schimbe în bine de oarece Lenora primea să plece, cu mii de condiții, de mofturi, de jelanii, dar nu refuzase și Doru, cum apucase consimțămânul, luase toate măsnrile casă-l facă eficace.

— Doru mi-a mai spus, că desperat de ideile fără de Dumnezeu ale Lenorei, asupra lui Coca-Aimée, le asigurase partea amândoura, ca sa nu mai existe astfel de motive de lamentări. Ce om de treabă !... Lenora mi-a zis la plecare că odată cu ea se duc și PrundeniiVai de lume când se sdruncină creerul! — Buna Lina era foarte puțin indulgentă cu misterul nebuniei ei și cu verișoara. În orice ce caz, Lenora, în încinta nebuniei ei, avea o logică perfectă: aceea a distrugerei. Cine poate închipui durerea, convulziile, agonia trupului sufletesc până când omoară în făptura lui o ființă. Lenora ucisese în ea pe Doru și acum căuta să se ucidă în el. Durerea ei se strămutase însă pe locul unde fusese fericită, pe opera aceea care făcuse dintr-însa, prin pasiune, stăpână Prundenilor. O chinuia despărțirea, pierderea acelei așezări, pe care o socotea a ei proprie și dorea totuși nimicirea ei. Ea știia prin ce muncă statornică alcătuise domnia ei voluptuoasă pe ruinile Calliopei. Avea sentimentul unui drept al ei, pe care îl vedea oropsit de alte drepturi aparente. Își pierduse regalitatea amoroasă dar cerea înapoi munca ei din dragoste. Dezastrul din ființa ei vroia să fie dezastrul a tot ce creease în jurul ei prin amor și ambiție. Decând sfășiase, la plecarea lui Mika-Le, dantela hainei de casă, sentimentul distrugerei crescuse, cuprinsese în ea tot. Se distrugea pe ea, pe ceilalți, locul, timpul, simțirile.

Lina acum se văeta, că în primul entuziasm al succesului obținut, nu vorbise nimic de găzduire. Doru credea sigur că vor locui la ea. La Elena, cum era firesc, nu vrea Lenora. Și Rim... Mai ales că nu puteai ști cât durează....

În adevăr, Rim nu putea decât să renege o Lenoră bolnavă și care dușmănea amorul și alcovul.

Vitesa mare nu le îngăduia multă conversație Lina își rumega în tăcere grija și Mini era încă mirată de finalul paradoxal al unui roman născut cu modestie din romanța mizileană a unei văduve amoroase și din episodul simplu al unui vânător de prepelițe.

Orașul le și luase în miezul lui, fără să bage de seamă.

Dintr-un singur patinaj chauffeurul lunecase pe Str. General-Budișteanu, cotind pe Știrbei.

— Se chema altădată Manea Brutaru, zise Mini și bătrânul îmi arata o casă misterioasă, unde zicea el că a apucat demult o prințesă frumoasă și nebună. Nebunia e veche pe lume.

Acum Mini încetă de a se mai uimi de cele petrecute, fu nerăbdătoare să le împărtășească. Episodul devenea astfel prețios, era o sămânță care putea fructifica în gândul altuia. Mini tăcea chiar în mintea ei orișice gânduri. Le păstra, le învăluia cu grijă, cape un coș cu fructe de toamnă ca să le aducă întregi și proaspete. Nu mai purta grija și osteneala de a înțelege ci nădejdea de a dărui cugetarea și apoi de a o primi înapoi ca pe o bucurie.

Din cântecul timid al cuvintelor ei, melodia va trece în strunele de orgă. Din mișcarea unduioasă a gesturilor ei femenine, sforțarea de a exprima va răsbi prin căile luminoase ale ocrotirilor înțelepte. Atunci ea va rămâne copilăroasă și negativă, ostenită și fericită ca amanta care a dăruit și a primit.

Gândurile care s-au cununat sunt plăceri isbăvite, care pică și lasă o alveolă nouă.

Dar trupul sufletesc e încătușat în făptură, și ca să se împărtășească, străbate delicioasa ei învelitoare, de aceea acum Mini își simțea mâinile nerăbdătoare să tină alte mâini în ale ei ca să ajute astfel elocința gângavă și tandră a povestirei ei:

— Să fi văzut tu azi la Hallipi...

al? L--

VI

Toată noaptea pe sghiabul ferestrei unde florile se răcoreau în vase, picuratul, torentele alternate ale ploaiei, însoțiseră, somnul lui Mini în care sta trează nădejdea că timpul se va îndrepta a doua zi pentru a îngădui proiectele ei bune.

Dimineața, sgomotul timpuriu al tramvaielor, uruitul trăsurilor, acoperiseră melodia capricioasă a ploaiei.

Mini se aplecase peste sghiaburile ude, asfaltul era ud și ele și burlanele se scurgeau.

Orașul împiedica să vezi orizonturile amenințătoare, sau geana promițătoare a soarelui. Pedeasupra coperișurilor nalte și dese, norii roto- coleau. Mini nu vroi să se mânie, nici să se teamă. Vroi să se supună și de subt resemnarea ei dorința șoptea încet o rugăciune timidă spre înseninare.

Ploile de vară, nu întristau niciodată orașul, zâmbitor prin toate vitrinele lui gătite ca niște femei cochete, cu trecători sprinteni, mulțumiți ele belșugul irigației, pecând răsuflarea proaspătă a Cetăței, trecută peste grădini, îmbălsămată și aburită din căldura de sân a pământului copt, era delicioasă de respirat.

Totuși, azi ploaia, răsturna la fiecare zece minute o găleată nouă și nu puteai prevede dacă se va statornici sau se va risipi la timp, generoasă.

Cum ’Mini intrase la Feder, se simți trasă energic de mână, la ghișeul Simfonicelor. Era Nory, cu apucăturile ei.

— Mergem azi amândouă la Elena! — Mi-a spus cu parapon că n-ai fost încă niciodată.

Și cum Mini se codea:— Acum de vreme după dejun, până ’când e singură și liberă. Când începe programul, nu se mai poate sta liniștit de vorbă. Și Nory ceru telefonul și anunță vizita lor pentru ora trei.

— Nu te las, că pe urmă fugi! Dejunăm la un restaurant împreună.

După dejun la 2, era încă prea de vreme. Nory vroi să treacă pe la o vitrină, unde spuuea că a văzut niște pantofi verzi cu croiala dintr-una.

Deaproape, nu fu mulțumită. — Mini o reținu alături ca să admire bijuteriile vechi din galantarul unui argintar cunoscut Pe una din acele li i.

paftale late de aur masiv, un filigram delicat, desena forma unui medalion, pe care îl umplea un smaragd uriaș: o brățară de Domniță. Schimbul aurului, vânzarea sculelor vechi, era acum un mic trafic fățiș. Aproape era mai neîngădfiit să păstrezi nespeculate ast-fel de obiecte de preț, decât să te desfaci de ele, pe timpul unei așa de excentrice finanțări, a unui traiu așa de exagerat.

Smaradul era în adevăr uimitor, filigrama o horbotă diafană, iar brățara e cătușă de aur masiv. O desfătare pentru o privire lacomă după lucrul frumos și de preț.

Lui Mini aurul îi da mereu impresia vie a realităței lui suverane. II admira ca pe cel mai minunat filon al humei, îl stima pentru puterea pe care oamenii i-o dau asupra lor însăși.

Se uită la ceasul mic de mână. — Ar mai fi vre-o trei sferturi de oră — zise... Să știi că eu nu stau târziu.

Abia avu timp să deschidă umbrelele. O răpăială le inundă.

— La Capșa!— strigă Nory traversând. Mini avu o scurtă ezitare. Nu-i plăcea să între în localuri publice, dar trebuia să se adăpostească.

Când sosise atunci pe iarna geroasă în Cetate, dimpotrivă, era lacomă de sgomot, de mulțime. Abia pripășită, căuta locurile gălăgioase și aglomerate, pentru a-și ascunde și apăra în ele, timiditatea. Cunoștea orașul demult, îl mai locuise adesea, dar totdeauna mai ’nainte îl străbătuse cu indiferență, îl privea cu banalitate Dar atunci la sosirea aceea, totul o mira, totul îi părea nou. Asupra inteligenței ei, mulțimea făcea impresia jj’3 pe care o face lumina vie asupra ochilor deprinși cu umbra. Necunoscută, nebăgată în seamă, se amesteca în frământarea, în furnicarul ei, ca una din miile de fețe vii ale chipului multiplu al Cetăței.

Acum se reculese din prima emoție și orașul i se limpezise. Nu mai era străină, rătăcită, și mulțimea nu mai era chipul multiplu al unor necunoscuți. O pudoare a existenței ei precise o făcea să evite promiscuitatea localurilor publice. Era pentru ea o bucurie să stea ocrotită.

Dela adăpost, admira Metropola care propășea, ca pe o edificare de lux, în care oamenii puneau tot ce aveau în ei, urban ca instinct, inteligență și putere de muncă. Tot ce aveau în ei viu, și bun și rău.

Nory ceru un „schwartz”, pe care Mini îl refuză, apoi reîncepu vorbăria ei isteață.

Privind prin geamurile largi aburite de ploaie lumea care se perinda, Mini nu o putea vedea deslușit și atunci răsfrângea în afară chipurile vederei interioare. Indentifica, grupurile, perechile de trecători cu ființele pe care le privea în panorama minței, pe când Nory flecărea despre cunoscuții lor: Era pictorul Greg înalt, încovoiat cu Mika-Le lemnoasă și mică și disproporția lor se proiecta isbitoare...

...Apoi Prințul Maxențiu livid, cu făinăresa neagră ca o metisă, pereche fără de simțul culorilor care se îmbină...

...Monseniorul trecea spânatec, cu mâini drepte rezemate pe genunchi, într-un automobil mare, având alături pe nepotul lingav...

...Elena parcă scotea capul de sub poclitul unei trăsuri de casă; îi recunoștea bandorile negre, lângă ea se vedeau picioarele cu ghete boxe ale unui domn inexistent: Drăgănescu-Hallipa bărbatul ei...

Lică trubadurul trecea sfichiuind motorul unui aauto cu bastonașul-cravașă și desigur^fluierănd pe sub mustața lui sfidătoare către portul ras, obligatoriu...

Acolo la o casă peste drnm, unde ploaia isbea un geam, după brise-bise, Lina încerca să pună lui Rim comprese de în ca maică-sa dela Tecuci, în loc să-i aplice electricitate... Erau oameni în mers, oameni după ziduri, aceia sau alții.. Locuitori ai Cetății vii; sosiți de pretutindeni; încetățeniți acolo pentru un motiv sau altul... Necunoscuți cu povestea lor oarecare, cași cei cu poveste cunoscută... Ei, sau semeni ai lor, învăluiți acum în ploaia care despărțea pe Mini de limpezimea priveliștei deafară.

— Să nu deschizi Elenei vorba despre Mika-Le! — o rugă Nory.

— Ce mai face Mika-Lé?

— Ce să facă! Acelaș lucru... Nerozii!

Mini crezu că face aluzie la scena teribilă, provocată la Halippi de mica adulterină, prin ultima scrisoare.

Fecioarele despletite.

— Elena nu cunoaște secretul nașterii? întrebă.

— Nu... Nu! Nici nu bănuește. E singurul lucru pe care nu i l-aș spune niciodată. Ar pune în curent pe Doru, sunt sigură... Nu vreau să-mi iau așa răspunderi... Dacă știia, nu pățea ce a pățit. Numai năsbătii face mironosița asta! Ce să-i dea în minte după atâta timp!... Cum și ce fel s-a informat de adresa biroului lui Drăgănescu... Probabil prin „tipul” ei: D-l. Adolf Bunescu — actorașul.

Elena s-a trezit într-o bună zi cu Drăgănescu că intervenea pe lângă ea ca să se împace și să primească pe sora ei mai mică. E o datorie de familie să nu lase în părăsire pe biata fata nevinovată... Un discurs tâmpitl De unde putea ști săracu! Spunea cu bună credință vre-o poveste, pe care i-o debitase Scampolo...

Drăgănescu era convins de spusele ei și nu știa cum să procedeze ca să nu ofenseze pe socri, de aceea a cerut Elenei ca o favoare personală să facă cele necesare pentru restabilirea drepturilor naturale ale surorei ei... Foarte „naturale” ce e drept! Vezi de aci situația !... Fără ceartă, de altfel, amândoi fiind sobri în parte, și mai sobri încă la un loc.

Elena a refuzat net. Drăgănescu care are drept parte numai concesiile, respins la prima lui pretenție, a fost nespus de jicnit, mai ales că făgăduise... Unde mai pui partea otrăvită a paharului pe care îl înghițea. Știia că cearta cu Mika-Lé « i-w. a venit din cauza lui Maxențiu. Era ocazie ca Elena să arăte că a uitat, să fie „chic”.

A fost prima lor ciocnire. Drăgănescu, cavaler cum e, nu a insistat, dar a rămas ceva acreală și Elena e supărată că orologiul de preciziune al menajului ei a avut o scrânteală. Împlinirea corectă a datoriilor și liniștea perfectă, care să înlocuiască alte avantajii la care a renunțat, — ăsta e programul... Și lucrul nu se reduce la incidentul deatunci. Elena nu admite ca Drăgănescu să ajute cumva pe ascuns pe cumnățica persecutată și nu știe cum să pună chestia de reglement. Așteaptă întâia ocazie bună ca să taie scurt... Până atunci e o petrecere să vezi pe Drăgănescu, care nu știu de unde cunoaște pe Greg, ascultând pe la răspântii și foarte stânjenit, elogiul naiv al talentelor lăcustei! La Ministerul Artelor bietul Greg a devenit legendar cu intervențiile. Dacă n-ar fi așa de bine instalat în reputația lui artistică și în buna lui stare socială și-ar pierde tot prestigiul... La Monitor unde conțopisește Adolful, circulă epigrame pline de piper ale colegilor, alimentate de amănunte benevole ale amantului asupra „lor trei”. Iar la gineceul din Toamnei, unde stau câte trei beleartiste într-o cămăruță, în plus vizitatorii, petrecerea constă în numere de: imitații... Mika-Le, în persoană, mă strâmbă pe mine și fetele, după indicația perechei, îngână pe sentimentalul Greg, tour âK tour, violent și umil, ispitit și pocăit.

M-am indignat de batjocura asta nerușinată,., în sufletul unui om care îl îndoapă cu favoruri de tot felul. Cât despre mine, m-am înfuriat. L-am prins într-o zi pe Adolful la o redacție, strecurând cine știe ce notițe artistice, și i-am spus să-și pună botniță că altfel mă amestec și știe el ce vrea să zică !..

— De necrezut! — zise Mini. - Nu pot deloc să-mi închipui mimica asta de parodie la Mika-Lé. așa de inertă. — Și fu nemulțumită ca ori de câte ori o noțiune nu-și realiza îndată imaginea

— Aș! Ce inertă! Să vezi strâmbături și cum reproduce glasul mat și vorbele dulci ale pictorului — urmate de chițăituri și de aplauzele furtunoase ale asistenței distinse. Dacă n-aș fi auzit singură... Căutând pe una de acolo din așa zisa cancelarie a Directoarei acestui pension necontrolat de poliție, am putut asista. Noroc că nu era numărul meu, că nu știu ce se întâmpla! După producție urma dânsul! Să fi văzut prăfărie! Un vârtej de picioare în mijlocul căruia mi-am făcut intrarea... Au fugit ca șoarecii prin chiliuțe... Se deschid o mulțime de uși pe așa zisul refectoriu al onorabilei pensiuni. Două mese lungi cu mușama și vase cu flori de hârtie, trase la perete; un pian ruinat; o sobă mare de fier și viață veselă și ieftină. „Murim de foame și de urât“ — miorlăie leșinat Mika-Le IS! lui Greg emoționat, care numaidecât pune unt pe pâine. Se mănâncă prost ce e drept, dar vin. băeții cu suplimente. — Nu m-am trezit odată cu pictorul, că-mi spune să plimb uneori pe Domnișoare! — Zut! — i-am spus! — Drept cine mă iei! — S-a făcut rac. Totuși îl cruțasem; nu-i spusesem că nu i-a lipsit sărăcuței nici un bal mascat toată iarna, cât despre boschetele dela șoasea I Altfel îmi place că e fată de viață... Știi, Mini, patroana din Toamnei e divorțata lui A. maestrul baroului. A „rulat. E urâtă și „ră — cum ar zice Lina noastră. Patronează în capul mesei având la dreapta „peștele”. Chiliuțele din entresol și podul sunt pentru „junime”, mai pe credit mai în rate... La etaj, are camere bune pentru perechile în voiaj de răpire, sau fugă clandestină. E specialitatea casei... acelea sunt servite în cameră, deosebit... Și după masă patronii se retrag la pocker, organizat pe banditism. Au curățat și pe băiatul lui Vrana, milionar, minor și cam zevzec. Și Lică trece pe acolo și uneori se înfruptă și Adolful, dar Mika-Le plânge când o înșeală cu dama „de coeur.

Mini nu-și putu închipui pe Mika-Le plângând. Ochii ei era bălți care nu picurau. Hotărât azi nu avea proiecție bună a imaginației... Amănuntele asta o nemulțumeau. Părea că dela o cotitura a orașului s-a deschis loc unui curent de ^er rău, dar mai ales nu putea să coordoneze aspectele de afazie, de apatie subt care cunoscuse la Prundeni pe Mika-Le, cu acele sbănțueli. Formula egipteană suferea. Trebui să-și închipuie o dezarticulare ridicolă a geometriei rigide, în mijlocul acelui Sabat.

Cât despre Greg, i se părea că-l vede cu surâsul acela penibil care îi mânjea uneori buzele, provenit din conflicte morale care îl stânjeneau. Îi păru rău că trebuie să micșoreze în opinia ei pe un om care îi făcuse impresie bună. Mai mult însă o supăra jicnirea, pe care cazul Greg o aducea în genere sexului pe care îl scotea superior, Poza firavă a femeei în atitudinea admirației îi plăcea, cum și voluptatea acea delicată care creea în ființa ei necesitatea stăpânului. Greg umilea corporația stăpânitorilor... Poate că dacă nu ar fi ploat, lucrurile astea i-ar fi părut mai vesele, dar curgeau valuri repezi pe geamurile mari, cu sgomot de șuvoaie.

— Nu sunt în stare să servească o cafea ca lumea — protestă Nory.

Pentru a merge la Elena Drăgănescu luară ctrăsură. În drum Nory descria casa și programul de viață al Elenei, care își făcea din existență o robie adevărată către o mulțime de îndatoriri, așa cum le înțegea ea.

Mini se uita jur în jur la cartierul pe care îl răsbătea foarte rar. Dela un loc înainte parcursul îi era aproape străin. Bulevardul Lascăr-Catargiu se desfășura cu aleele lui, cu casele noi, încă rare, aliniate după un proiect definit.

Locul, căruia nu-i putea împrumuta nici o im-

Iii, presie, îi părea neexpresiv.j Ploaia contenise, clar aleele erau încă pătate de lacuri mici. I se părea că pe măsură ce înaintează e dusă undeva departe în exil și o ciudată emoție o rechema spre miezul viu al orașului. Cum reîncepuse să picure dintr-o fâșie de nor, birjarul ridică coșul trăsurei» atunci mersul i se păru lui Mini mai plăcut. La ora asta a siestei avu o sensație, de adăpost și legănare. Desigur prin vilele înalte, liniștite, cașicum erau nelocuite, locuitorii dormeau. Mini trecu în starea aceea de semi-somn, de semi-visare care uneori interceptează existența.

Amețită, i se părea acum că ar recunoaște locul, că ar umbla în sens invers pe un drum știut cumva. Oboseala și înoratul punea pe vederea ei ceva noapte și cine știe ce reminiscență insinua în ființă ei o voluptate, altcândva resimțită. Fu o clipă. Se uită mirată la Nory care îi ședea alături.

— Stă spre șosea! — zise. Apoi se uimi, de proporțiile uriașe ale sensibilităței. Dacă cineva ar fi vroit să le transforme în dimensiuni precise, ar fi clădit pentru fie-care ființă domuri colosale. Unde încăpea oare acolo în acel nedefinit al simțirei, nu numai mulțimea sensațiilor prezente, dar încă în depozite uriașe, amintirea vie a tutulor sensațiilor petrecute, care se puteau uneori reîntoarce cu impresia precisă de adineaori.

Mini privind cu melancolie averea imobiliară, care defila dea lungul Bulevardului pe două rânduri, subL-ochii ei de locatară instabilă, se consola la ideea palatului aceluia pe care îl purta în ea. Cum gândurile au densitate i se păru că e mai greoaie acum din pricina acelui conținut,. scoborând în fața locuinței, în adevăr impunătoare, a Drăgăneștilor.

Lăsă pe Nory să treacă înainte, până când o putere interioară să sufle peste acele zidiri, risipindu-le. Apoi sveltă, urcă înapoia lui Nory treptele primului vestibul. La ușa a doua, apăru un fecior corect, care, solemn, le introduse în al doilea vestibul unde o subretă cu șorț plisat ca hârtia, le invită într-o cameră imensă, luminată sarbăd prin ferestrele foarte înguste și înalte și cu mobilierul de culoare închisă.

Scaunele, tablourile, consolele, totul era în proporții mari cași odaia. Predomina nucul ars și pielea de Cordova ciselată.

Mică, în fundul unui imens fotoliu rotund, Mini se uita înprejur. Tot apartamentul de jos, fără uși despărțitoare, cuprindea abia patru camere vaste: Hallul, un birou tot atât de majestuos care se vedea alături, camera de primire unde se aflau și o alta, cuprinsă de întunericul total al obloanelor lăsate și al perdelelor grele.

Nory neastâmpărată răscolea ceva prin amvonul acela obscur, căci casa era în adevăr înnălță ca o biserică. Elena Drăgănescu scoborî cu grabă scara dela primul etaj, venind spre ele. Cași feciorul, era încă dela ora aceea în tualetă O rochie simplă de crepe de chine negru, cu guleraș, făcea mai serioasă frumusețea ei cu lini prea accentuate.

Avea ceva „pose“ în toată înfățișarea, în glas. Lui Mini care nu o văzuse de mult, îi păru mai elegantă, mai frumoasă chiar ca înainte, dar aerul acela profesional de „stăpâna casei“ luat prea în serios, o făcea mai puțin simpatică ca la Prundeni. Era, dealtfel, firea ei care se lămurise: cam rece, cam țeapănă, cu etichete.

Cum Mini o întreba despre copil, se animă puțin povestind progresele pe care le făcea băiatul, metodic după cel mai englezesc sistem de creștere. „Nursa” o londoneză autentică, avea plenipotență asupra acelei educații precoce, fizice și morale. Disciplina riguroasă, era după părerea Elenei cel mai salutar principiu. Neîndoios că era, dar lui Mini i se păru că vorbește de un „elevage” oarecare, pierdu noțiunea gingășiei copilărești și își închipui pe băețel cu o față simetrică și o cărare la mijlocul capului. Arătă dorința să-l vadă. Elena propuse să le conducă sus să viziteze și apartamenrul de locuit. Jos, era numai pentru recepție. Își expuse programul: credea că poți primi cât demult, fără nici o incomoditate dacă îți împărți bine timpul. Nimic inopinat. O zi anume pe săptămâaă pentru audiții muzicale. O seară pentru dineuri obligatorii. Una pentru mesele de familie și o. altă zi pentru a răspunde obligațiilor înafară. În felul ăsta rămâne destul timp pentru celelalte ocupațiuni. Pentru ele două însă, Elena, foarte amabilă, se declară acasă ori șicănd. Dar ce corvadă sistematică, un astfel de traiu!

Veni iarăși vorba de copil. Hrana, aerul, recrearea, erau distribuite cu porția. Proectele ei materne erau numeroase și foarte anticipate. Se plânse că apartamentul nu prevede camerele de studiu necesare mai târzîu băiatului. Avea idei precise asupra felului cum va decurge instrucția lui. Va face studii economice și industriale serioase. Drăgănescu pregătea depe acuma o mare desvoltare a stabilimentelor lui, pentru a le transforma mai târziu în uzine. Mini se gândi cu simpatie la baba Smoala și la ulcica ei cu păcură. Da. Era evident că Elena își adora în felul ei copilul. Un fel egoist, ca toate felurile dealtfel.

Elena își pregătea moștenitorul pentru ideile ei preconcepute, îl iubea pentru că i le putea satisface. Faptul că prin el își putea multiplica ambiția că îi putea adăoga drepturilor ei de proprietate, că se putea prin el reprezentd odată mai mult, era argumentul mare al afecțiunei ei.

E drept că instinctul familial redus la spontaneitatea lui, ar fi foarte slab fără adaosul acelui egoism.

În fața scaunului lui Mini, o pânză imensă în stil vechiu flamand, reprezintă o bucolică. Mini se gândi că ea ar fi pictat maternitatea ca pe o femee extaziată de a fi scăpat din sânul ei viu ȘjV o înfăptuire pornită să cucerească viața. Pe Elena însă ca tablou matern, o vedea ținând gravă în mâini o colivie de aur în care era închis un canar stilizat: băiatul ei.

Se urcară. Acolo sus dimpotrivă era o lumină mare și egală. Lacul alb și muarul verde deschis erau decorul general cu variante.

E singura casă din București unde funcționează toate robinetele, — se lăudă Elena.

Camera ei era în acelaș timp un birou. Declară că menajul era un adevărat minister. Dela 7 dim. la 11 seara, avea de lucru: ordine, socoteli, inspecții, verificări! nu se putea închipui ce grea era administrația unei case mari!

Totul era bogat, bine întreținut și rece. Copilul dormea. Era blond și cam decolorat, cu capul prelung și fără drăgălășenie. Semăna probabil cu Drăgănescu, pe care Mini nu-l cunoștea, ceea ce trebue să fi fost pentru Elena o decepție, fiindcă era destinat să fie un Hallipa. Elena îl însumase numelui și tradiției ei familiale. Mini băgă atunci de seamă că nu s-a vorbit încă nimic de Doru și Lenora.

Când se scoborâră, Elena, mișcând un resort, ridică obloanele camerei tainice. Apăru o sală de formă prelungă neplafonată, comunicând cu tavanul Hallului, pentru acustică. Era camera de muzică.

Elena, deși nu era decât o diletantă, practica snobismul onorabil al muzicei. Era felul în care se transformase duetele liniștite ale bunicului Eriste, acompaniat conștiincios de Doamna Calliope.

Instalate acum cu vinuri dulci și prăjituri variate, Elena deveni mai prietenoasă, mai confidențială. Așteptă să se retragă feciorul și anunță lui Nory că sunt lucruri noi și mari petrecute.

Se plânse apoi lui Mini, că omul poartă pentru toată viața povara grijilor de familie de care nu se poate cruța; era un noroc că funcția ei casnică îi dă atât de lucru, pentru a o distrage dela cela mai mari necazuri.

Mini crezu că e vorba de Mika-Le, dar Elena începu a recapitula cu mult parapon, sentimentele ei filiale pentru Doru, buna lor înțelegere de totdeauna și conchise că nu ar fi putut crede niciodată că ar putea exista între ei discordie că nu admitea o ceartă între tată și copil, cu atât mai puțin, între ea și Doru, dar că viața e așa de aspră, încât te aduce la cele mai crude extremități. Era mâhnită cum nu fusese niciodată.

— Te-ai certat cu tată-tău! — strigă Nory înghițind rău biscuitul. — Când? Dece?

Elena povesti că așa cum desigur știau Lenora și Doru era de un timp la București. Mai întâiu fusese nemulțumită că nu au găsduit la ea, fiindcă orice ar fi, așa era cuviința și nu admitea când le putea oferi o ospitalitate așa de largă, să o refuze... Dar Lenora bolnavă nu putea fi contrariată în capriciile ei... Se temea să nu o supere copilul...

Chiar în confidențele ei, Elena punea mult protocol, mult înconjur al adevărulului.

În sfârșit, descinseră la otel, dar fusese cu neputință ca Lenora să se deprindă cu strâmtoarea deacolo. Unchiul, bătrânul Hallipa, tatăl verișoarei Eliza, avusese atunci ideea să le pună la dispoziție căsuța acesteia. Cum unchiul avea oarecare ascendent asupra lui Doru și cum Lenora primise cu entuziasm, locuiseră acolo, ceeace părea a nemulțumi pe Elena, fără ca să spună un cuvânt mai mult.

Probabil, breviarul ei de raporturi familiale sacramentale era foarte sdruncinat de manoperele Lenorei în ce privea pe Eliza, dacă cumva le va fi băgat de seamă.

Lenora făcuse consult și rămăsese în tratamentul D-rului Walter, un neurolog lansat de curând și care avea sanatoriul lui.

Timisese pe Lenora la Predeal și îi recomandase izolare absolută. Ostracizase chiar pe Hallipa, care totuși se ducea Sâmbăta și Dumineca, Lenora mergea, pare-se, mult mai bine.

Tatăl ei, rămas singur, găzduise firește la ea. Până când, alaltăeri chiar, cum se mirase că își poate lăsa treburile moșiei atât timp singure, în plin sezon de munca câmpului și se oferise, dacă el e ocupat, să stea ea cât-va timp la Prundeni, — lucru de care îi era chiar dor — aflase cu o uimire care nu se poate spune, cu o revoltă fără seamăn, ceva de neînchipuit, care întrecea orice înțelegere: că tatăl ei înainte de a veni cu Lenora la București, tratase cu un vechi amator, vânzarea Prundenilor și primise chiar un acompt asupra actului, care era ca și făcut. Chiar recolta din anul acela trecuse în seama achizitorului. Restul condițiilor nici nu le mai știia...

Noutatea asta, — credea Elena o putea scuza că nu și-a putut conține indignarea și mâhnirea. Avusese cu Doru o explicație destul de violentă și penibilă. Firește când ești așa de iritat și de mâhnit, nu poți cântări fiecare cuvânt... Nu vroise să-l ofenseze, dar nu i ascunsese dezaprobarea ei absolută, cu cele mai bune intenții și sentimente. Dela el învățase dctară să iubească pământul cu pasiune și să înțeleagă însemnătatea lui... Dar vorbele au o asprime, pe care nu o au sentimentele... Se mâhniră reciproc... Era desigur stăpân pe averea lui, dar dacă vroise să vândă, dece nu se gândise la ei. Făcuse apel la Drăgănescu în atâtea împrejurări și, acum, opera o transacție așa de interesantă pentru toți, neglijând complect să-i pună la curent; lăsându-i în fața unui fapt împlinit!... Nu ar fi permis pentru nimic pe lume că Prundenii să se înstrăineze. Aveau și ei creanțe importante, care s-ar fi putut socoti în prețul moșiei. Pământul acela fusese sigură că va fi al băiatului ei. Așa s-ar fi cuvenit. Înafară de asta, el moșierul Hallipa, om în puterea vârstei, cum se desbrăca de munca și avutul lui? Să nu mai ai un petic de pământ al tău ?... Cine mai era, ce mai reprezintă, acum când lepădase pământul acela, care făcea toată-situația și toată noblețea lui...

Era mai mult decât putea pricepe și îngădui. Se despărțiseră asupra unui cuvânt de ruptură. Ea singură nu putea crede, nu cuteza să pronunțe, ceeace era totuși o realitate: nu mai vorbea cu tatăl ei! — De necrezut! Dar lucrul era prea grav, prea neașteptat. O lovitură de trăznet!

Elena, în revolta ei, avea accente când aspre până la neînduplecare, când în adevăr dureroase și unele cuvinte se înecau aproape în lacrămi, dar mai ales, era un judecător nemilos al unei crime neiertate. Părea însăși conștiința lui Hallipa desprinsă de el, și răsvrătită împotriva lui.

Micile amănunte ale egoismului, acele afaceri de bani dintre ei, dorința de a fi moștenitoare, amorul propriu, toate dispăreau față de durerea și iubirea asta reală de pământ și de tradiție. Pentru că Doru Hallipa fără de moșia lui era un om fără rost, fără adăpost... un vagabond.

În Elena iubirea pentru tatăl ei era așa de mult identificată cu situația și cu virtuțiile lui, încât în adevăr ea acum nu-l mai putea vedea decât micșorat și rătăcitor.

Mini se gândi la câte legături trebuiesc pentru a alcătui un sentiment. Din câte sferi se împletește nodul unei iubiri, pentru a o întări.

Se gândi apoi la o dragoste, care ar găsi numai în ea însăși toată rațiunea și toată tăria ei, fără de nici o confuzie, fără de nici o îndatorire; care și-ar desvolta din ea singură firile trăiniciei, împletindu-și din sucul ei propriu nodul inextricabil. Apoi se întoarse către Doru Hallipa. Avea către el datorii de împlinit. Ruralul Hallipa se strămută la oraș. Trebuia să-l primească în Cetatea ei V.ie, ca pe un senior rustic deposedat prin greșelele lui și care, prăfuit, hirsut, obosii intra pe barieră, cu pușca pe umăr, în costumul lui de vânătoare, cu cișmele înalte de căprioară scâlciate de lungimea de un veac, parcursă dela cucerirea primei sfori de pământ de către Doamna Calliope și până acum când rămăsese un biet burghez nomad care aducea cu el abia pânza unui cort, pe care să-l întindă în marginea orașului.

Un gentilom ruinat, încovoiat de greutatea răspunderii de a fi compromis nobleță unei generații: — „Cine mai e acum Doru Hallipa!”

Mini simți problemele astea mari iscate acolo: a materialităței, a iubirei de pământ, cape niște blocuri grele, așezate deoparte și de alta a fotoliului ei. Apropierea lor o nemulțumea dar nu putea să le ocolească. Gândul ei risca să se lovească de el vrând să le pătrundă. Atunci chemă în ajutor perceptibilitatea. E un instrument simplu, care slujește să străbați o idee ponderoasă, lesne cape un corp transparent.

Se gândi atunci, că s-ar putea când-va, grație unei metode de penetrațiune care ar disocia moleculele, străbate tot astfel și corpurile solide. Printr-un astfel de aparat care le-ar descompune densitatea, o rocă sau un proiectil ar putea fi răsbătute fără de nici un traumatism. Aviz tunelurilor și răsboaielor viitoare! Deducția asta dela facultățile sigure ale imaterialităței la materie, o bucură nespus, fu pentru ea o probă matematică a existenței organizate a trupului sufletesc.

Mini vroi. să spună Elenei, că lumea se primenește, că pământul după ce-și îndestulează oamenii, li trimite la oraș rănd pe rând, dar nu găsi curajul de a da glas unor astfel de opinii. 1 se păru că vor suna rău.

Nory schimbă aspectul tragic al lucrurilor și le dete o altă întorsătură, întrebând, cu ce preț s-a vândut moșia.

— Cinci milioane numai !.. Eu îi dedeam mai mult!..

Concluzia asta sarcastică, arăta prăpastia deschisă între Elena și tatăl ei. Dacă cumva astfel de cuvinte picaseră între ei, era firesc că se fi certat dealbinelea.

...Elena încă nu contenea plângerile: Ce mizerie... să vândă!.. Să fim certați... ce mizerie!

Era tradiționalismul ei sfâșiat în două: Unitatea averei — unitatea familiei — despărțite.

Un sgomot făcu pe Mini să ridice ochii spre geamurile prea înalte. Ploua din nou. Se sculă pentru plecare. Elena o invită să aștepte până încetează, sau până se pregătește autoul. Nory

Fecioarele despletite.

nici nu se gândea să plece. Bine că era la adăpost! Dar Mini cu cât picăturile isbeau mai tare, cu cât sgomotul acela de grăunțe răsturnate se întărea, cu atât era mai grăbită. Va lua tramvaiul chiar dinaintea casei.

Elena și cu Nory o conduseră pernă la scară. În al doilea vestibul Elena aprinse becul pentru a-i arăta pereții înșiruiți pe dreapta și stânga cu portrete. Era familia Drăgănescu reprodusă în uleiuri convenționale de vre-o casă vieneză, după fotografii: Tatăl, mama, Drăgănescu însuși, un frate mort tânăr și surorile când erau domnișoare. Galerie proaspătă de familie cu aere vechi din cauza mcdei așa cum era purtată de bravii mahalagii și a pozelor înfipte și smerite. Păreau de acum o sută de ani, cu atlazurile rochiilor cu lanțurile de ceasornic și brățările, cu pieptănăturile ticluite și cu aerul acela sperios.

Mâinile firește erau împreunate pe „ceintura” taliei scurte.

Drăgan. bătrânul, era roșcovan, sdravăn și mojicos. Mini recunoscu cu plăcere pe Baba Smoala. Impunătoare cu sute de cute pe obraz, necruțate de pictor, cu urechile ieșite din părul lins, adunat într-un rotocol de codițe la ceafă, cu cercei de smaragd — pe care Rolls giuvaergiul oferise acum 1.500.000 de mii — povestea Nory.

Mini regreta că nu a cerut să-i vadă, dar avea parte să nemerească la Hallipii, mereu când erau necăjiți.

Baba Smoala avea ochii mici vioi și gâtul gros. Mâinile harnice le ținea bine încrucișate pe pântece. Fetele mai sfioase le împleticeau stângaciu, urâțele și sperioase de a se vedea „închipuite pe pânză”; fratele defunct părea ofticos.

Mini ar fi vrut șă întrebe de portretul Doamnei Calliope și de pianul dela moșie, dar nu cuteză. Erau cele două obiecte, care credea ea că trebuiesc strămutate la oraș, drept chezășie îndestulătoare a trecutului. Cum exclamau din nou asupra plecărei pe ploaie, se concediă și fugi. Nici nu deschise umbrela prin curte. Abia când se văzu în afară de primejdia de a fi reținută, se adăposti subt en-cas-ul mic, care dintr-odată îngreunat de apă, îi apasă mâinile. Găsi adăpost bun, subt castani pe fâșia de alee centrală. Tramvaiul sosea. Puțină întârziere și l-ar fi pierdut. Se emoționa.

Era întuneric din cauza norilor groși care otrocoleau, dar nu era încă nici cinci. O primiră în tramvai cu solicitudine, ca pe o pasăre muiată. Era tocmai o mică întrerupere de circuit. Pe Mini întârzierea o neliniști. Își asemui sufletul cu soția Meșterului Manole, cu picioare mici, vajnice, care șovăiau dar nu se dau învinse, zorind fără preget, nerăbdător, curagios, prin torente, isbit, bătut de vânt, udat de șuvoaie, ca și ea neînvins în dorul de a ajunge, purtând în mâinile mici udate de lacrimile ploaiei, hrana stăpânului, ocrotită caldă,, de fierbințeala palmelor...

— La Regală! — anunjă în „falsetto” — conductorul.

— Eu! Eu! — strigă Mini aiurită de sosire. ’

— Domol! Domol! — zise un glas de treabă și o strecură cu bună voință prin înghesuială.

Nu mai ploua !.. Când oare se curățase cerul... Era încă lumină mare! În miezul viu al Cetății, sufletul îi poposi surâzător. Îl simți cu bucurie zidit în iubirea ei ocrotitoare. Fu sigură că înțelesul adorabil al legendei, închisese acolo în ziduri trainice odată cu trupul gingaș al femeei,. un simbol fericit.

VII

Pe piața Palatului, cum Mini căuta să se strecoare printre o încurcătură a tramvaiului cu trăsuri și automobile, pătrunsă puțin de răceala care se desprindea din ceața de toamnă a zilei de Noembrie, zări pe Nory și pe Pictorul Greg, opriți la colț și gesticulând. Păreau a se certa deabinelea. Mini ar fi vroit să i evite, dar nu se mai putea; deși o zăriseră, își urmau discuția cu aprindere.

Nu i-ar fi plăcut să se oprească cu Greg. Un timp îl socotise ca pe un figurant bun de decorul estetic al Cetăței, apoi trebuise să-l suprime. O decepționase. Impresia ei proastă data mai ales de mai deunăzi, când Nory o dusese la vernisajul intim al Salonului lui, în chiar atelierul locuinței pictorului.

Era un eveniment, o comemorare a zece ani de carieră. Adunase un număr mare din picturile lui dela început până acum, împreună cu cele mai noi, făcuse un fel de galerie complectă a operei lui artistice.

Atelierul mare, era plin de sus până jos de pânze bine distribuite și care formau un tot foarte plăcut. Pictura era negreșit valoroasă, omul însă văzut deaproape o nemulțumise. Dupăce sgomotul dela început se calmase, urmaseră discuții, glume, conversații cu liqueururi și alte băuturi fine. Cum în afară de vre-o două băncuțe, scaune erau puține, mai toată lumea sta în picioare.. Cât pentru Greg era poza lui favorită, nu se așeza niciodată. Într-un colț, rezemat de un chevalet, discuta chestii de pictură sau comenta ultimele anecdote ale confraților. Erau acolo un număr mare de pictori cunoscuți noi și vechi, câțiva gazetari tineri, și prietenii mondeni ai lui Greg; două categorii de monoele: — monoclul diplomatic — și monoclul snob; înafară de câțiva ochelari întregi: — colonia străină sau România Nouă. Erau și câte-va femei din lumea artelor, unele bătrâne, altele bătătoare la ochi, și mai erau și elevii lui.

Mini se nemerise pe o banchetă tăcând față lui Greg. Nu departe, pe un scăunel de atelier, fuma cu aere familiare Adolf Bunescu. În alt colț rezemată de o pânză sta Mika-Le în chip de icoană. Mini o putuse vedea modernizată. Cu părul ei negru mat tras în sus de piepteni, acoperind numai urechile cu două stufuri crețe, cu o rochie dreaptă de mătase gris, care era robechemise a modei curente, dar pe corpul lemnos putea fi și o hlamă rigidă; și în orice fel, era o îmbrăcăminte stângace. Pretenția la cochetărie, punea mai mult în evidență la Mika-Le ceva rudimentar și sărăcăcios. Avea ochii ei galbeni și cum vâlvoiul dealtădată numai prelungea capul, creștetul drept complecta aparența ei dreptunghiulară.

Mini o așezase definitiv în formula asta geometrică simplă. Resorturile morale erau simple și ele: în interiorul dreptunghiului, gândurile, instinctele, prin linii oblice încrucișate, formau trapeze felurite, cu intersecții precise. Mika-Le, mergea pieziș, dar știia ce vrea și reușea. Era limpede.

Dela locul ei, Mini nu putea să nu vadă privirile dulci Nory ar fi zis zaharisite — pe care Greg le trimetea spre Mika-Le și cărora ea le răspundea cu aceea fixitate inexpresivă care o caracteriza.

Dar privirile lui Greg, în drumul lor treceau peste Adolful, care le înregistra printr-nn surâs imperceptibil, totuși neîndoios. Urma o aruncătură repede de ochi a actorașului spre Mika-Le, care atunci avea și ea un surâs de conivență, mai nesimțit încă. Jocul era penibil, mai ales că Mini, în mediul acela neobicinuit, era stânjenită, rătăcită.

În discuție, spre mirarea lui Mini, Adolful pon tifia gușat, cu glas sigur, contrazicând sau întărind cu autoritatea obrăzniciei lui pe Greg, care îi da o atenție deosebită. Nory îi explicase că ipochimenul se dedase la cronică de artă și își’ luase aere de cunoscător. La un moment, Greg, cu voce plină interpelase pe portretistul P. — tot așa de rotund și gălăgios ca succesele lui, Greg îi arăta cu elogii mari, într-un colț al atelierului, o schemă stilizată după Wagner — în negru ca de obiceiu — a lui Mika-Le. Ceru încă altele și eleva ascultătoare, ridicând o draperie trecu alături să le aducă, familiarizată cu domiciliul.

Perdeaua aceea trasă asupra intimităței sufletești a unui artist mare și mânuită astfel desamăgise pe Mini asupra misterului sacru al artei.

Herculeanul P. care își făurise din firea lui cam mojică o originalitate bine cunoscută, pusese ochelarii un minut, apoi zisese râzând: — D-ra Mika-Le a noastră e foarte nostimă! — drept orice opinie critică. Apoi trecând lângă Greg, care păruse foarte contrariat, îl bătuse pe umăr cu complicitate, fără ca Gregul să-și poată găsi contenenta.

Mika-Le rămăsese nemișcată cașicum nu de ea fusese vorba, dar probabil trăgând dela un punct la altul o linie oblică în dreptunghiul ei a unei reacții sumare și bine calculate, își întorsese, ca pe doi ochelari dc baga, ochii mari și galbeni din raza privirilor lui Greg, drept manifestare a nemulțumirei ei pentru insuccesul lui.

— P. trebuia să stăruie pentru o bursă, Mika-Le dorea să meargă în Italia, — o lămuri Nory asupra scenei.

În schimb cu oarecare glas și mișcare, Mikav Le întreținuse apoi direct cu P. o conversație veselă probabil, nestânjenită de faptul că o înghesuia cam de aproape, nici de vocabularul lui, îndeobște cunoscut. Probabil corpurile muchioase, prezintă particularitatea de a nu da aceleași intercepții de contact cu cele pe care le ar da cele curbe, căci Mika-Le părea cu desăvârșire senină. Își făcea dealtfel singură afacerile, sub ochii incapabilului Greg, pedepsit peloc.

Toate astea, văzute deaproape, răspândeau în atmosfera locului un fel de mânjeală care acum se întindea parcă și pe tablouri. Oaspeții, rupți în grupuri sau perechi, șopteau prin toate colțurile, punând ochii la pândă casă nu fie surprinși, sau dimpotrivă emițând cu voce aproape normală tot felul de trăncăneli necuviincioase pe seama celor ce le stau chiar alături, feriți de reciprocitatea ocupației... După expresia dubioasă a tutulor fețelor, cunoșteai mahalagismul preocupărilor și bălăceala opiniilor. Unii te fixau, luându-te ca punct de refugiul al secretelor pe care și le comunicau despre altcineva. Cei care erau singuri căutau să ascundă cugetările de invidie sau defăimare pe care le aveau, și asta îi urâțea... Acolo unde grupul era mai numeros anecdota și ponosul, din curajul complicităței, aveau un diapazon mai liber... Jocul ăsta furios al fi ionomiilor, scenele interioare pe care le suprindeai după dosuri sufetești; tot acest fond de decor, combinat cu lumina proastă de seară carecădea searbăd pe pânze, cât și cu teatrul ieftin de gelozii, vendette și achturi, ale Trio-ului principal, dau gustului un desgust pe care Mini se silea să-l oprească. Știa că legea ei cerea să aibă suflet luminos, bun, fericit, că porunca era seninătatea și bucuria. Vroia să plece și încercă să interpeleze pe Nory, care se prefăcea a nu înțelege, implicată într-un flirt îndrăcit cu Viso caricaturistul, subt pretext că îi făcuse o „figurină de pretutindeni” foarte reușită. Pentru a se însenina, cum era lozinca, căută un obiect senin. Pantoful îi întâlni un reazăm moale și mătăsos. Un dog mare culcat aproape de ea. Con centră asupra lui toată voința ei simpatică. Avură astfel o prietenie fără vorbă cași fără idei, foarte odihnitoare. În principiu Mini îi declarase deadreptul că îi plac mai mult câinii ca pictorii, ziariștii și snobii, dar că preferă la tot muzica — iar dogul, mai sumar, se ridicase depe locul lui și se rezemase de ea cu tot trupul, lăsând capul mare și bun în jos pe genunchii ei, în semn de afinitate.

Mini observă cu plăcere, că animalul blajin nu era nici unghiular, nici sferic, că avea proporții arcuite armonios și decent. Tot lui, îi spusese că ea înțelegea de ce Mika-Le lucrează numai în negru. Avea în tot eul ei ceva decolorat. Dar odată cu prima mișcare spre ușa, plecase și ea cu dogul fidel, fără a mai preveni pe Nory, care o ajunsese pe scară. Tot acolo, venise și proprietarul câinelui, să și-l întoarcă din drumul simplu al instinctelor elective.

Din ziua aceea Mini trecuse pe Greg în rândul indiferenților antipatici. Cât despre Mika-Le conchisese că era din acele ființe care, deîndată ce se intrepun, îți dau termenul exact de apropriere sau deosebire dintre tine și un altul. Astfel, raporturi care păreau a concorda, se dovedesc nepotrivite.

În mic ca și în mare, era din acele creaturi, care servesc să facă proba eliminatorie. Ființe inferspafiale le ar fi zis Mini. — Asta era scena la care se gândea, văzând ce Greg.

Traversa și se opri totuși lângă ei. Deaproape, Nory, care de obiceiu țipa din principiu și era agresivă din atitudine, părea azi furioasă cu adevărat. Sgomotul uliței acoperea rău glasul ei, care răsbătea aerul ca bucăți de tinichia ruptă.

— Indecent!.. Indecent I.. O mamă bună, care-și plimbă copilul! Indecent.

Greg îi da replica cu o răutate, pe care Mini nu i-o cunoștea. Masca acelei răutăți, suprapusă fisionomiei lui dulcegi, îi da o expresie specială.

— O mamă vanitoasă nu o mamă bună I

— Fii martoră! — spuse lui Mini cu vorba lui muieroasă, dar ațâțată de maliție-Domnișoara nu-mi dă pas să mă explic... Am făcut un cuvânt de spirit despre echipagiul Doamnei Hallipa-Drăgănescu.

— Spirit! Auzi, spirit! — răcni Nory.

— Are trăsură și își plimbă copilul!.. Pe cine supără mă rog !.. Slăbește-mă cu spiritele !.. Copiii lui Mika-Le umblă pe jos.

Era o aluzie la trecerea lui Mika-Le pe la Maternitatea, iar pluralul venea probabil din faptul că furia făcea pe Nory să vadă multiplu. Greg, dintr-o elipsă îndemânatecâ|,prinse subiectul, așa cum îi venea mai bine.

— D-ra Mika-Le umblă pe jos, e drept ceace e o nedreptate. Diferența între surori e isbitoare! Dar Nory era pornită pe scandal:

— Nu cumva ai vre-o pretenție!.. Poate D-ta ești acela care i-ai dat sfatul inteligent să facă ce a făcut... o idee genială... și cu consecințe admirabile...

— Nu am văzut prea de curând pe eleva mea, care e ocupată deocamdată cu conservatorul.

— Conservatorul!.. S-a lăsat de mâsgăleală. A văzut singură ce poate... Talentul fetei era pentru Conservator, nu pentru pictură... Ingenuă! !... Se cere... și rentează. După ultima ei lovitură de teatru, era și timpul! A rămas pe spinarea tutorilor... Știi! Ai putea să o adopți cu forme. Tot n-ai familie și ai vocație!.. Unde pui că dintr-o dată te pomenești cu fată, ginere și nepoți.

Greg, acum ofensat deabinelea de necumpătarea lui Nory, tăcea veninos. Pe Mini, tonul vulgar și acru pe care îl luase încăerarea, o supăra, mai ales că, opriți la colț de stradă, erau o ’adevărată stridență în discreția zilei nebuloase, care înfășurată în broboada de ceață, nu da drumul în sus vibrațiilor să se risipească, ci grămădea toată discordanța lor subt tavanul umed și scund al aburilor de toamnă.

Neânțelegând nimic și plictisită, Mini se scuză că are timpul prins și vroi să plece, dar iSlory i se agăță de braț:

— Mergi la Elena? — zise Nory.

Nu! Nu! — se apără Mini. Nu am timp deloc. Atunci măcar până la Fundație să iau tramvaiul. Să-ți spun evenimentul cel mare. În adevăr Mini ar fi vrut să înțeleagă ceva din scena deadinioarea.

— Dar Doamna Hallipa ce mai face? — întrebă foarte oportun.

— Ei da! Doamna Hallipa acum e aici

— Cum! nu e la Predeal!

— La Predeal a stat patru, cinci luni pline. I-a mers admirabil. Avea o vilă cu vedere pe valea Temeșului, un raiu!.. Un doctor extraordinar! M-am gândit mereu la tine. O metodă de tratament! Inedit și foarte interesant !.. Când ia vorbit Lina întâi de friguri palustre: — „Apoi Doamna însăși e o adevărată lacustră, un teren paludic care trebuie asanat punct cu punct.” — Parcă ai fi fost tu, cu trupul tău sufletesc.......Să vezi asanarea I O artă întreagă! Cultivarea sistematică a „atenției” îngrijirea „bunei dispoziții”, exercitarea „voinței”, supravegherea și desvoltarea „aspirațiunilor” și reînvierea „cochetăriei”. Somnul, apetitul, gimnastică corporală — „cela va sans dire”.

Când a văzut întâi bolnavă, a luat Linei un interogatoriu de inchizitor. Ca la cărturăreasă, unde te duci decis să nu dai nici un indiciu și dela prima întrebare spui tot, așa și Lina s-a mărturisit pe contul Lenorei.

Doctorul a reținut, în deosebi, că Doamna Hallipa fusese foarte cochetă Tot aci s-a cam încruntat. Declarase dela început tutulor, în contrazicere cu ceilalți doctori, că-și ia răspunderea vindecărei. Proastă de Eliza nu spusese nimănui că în ultimul timp Lenora nu mai vrea să se pieptene, să se îmbrace, că lăsa cu greutate chiar pe ceilalți să o îngrijească.

Asta era un simptom nespus de grav, o direcție în-care trebuia muncit urgent. Pe urmă a cerut Linei să-i indice un loc fără „țară”. Înțelegi tu ce va să zică asta? Admirabil! Am ținut minte înadins pentru tine. Un loc fără „țară” înseamnă o persoană cu care Lenora să nu fi avut nici o nemulțumire. „Terrain vierge”. Altfel, Lina nu e proastă. A nemerit îndată pe Coca-Aimée. Walter a părut încântat. A scris lui Doru. — Interesul D-nei Hallipa, clienta mea, cere reîntoarcerea provizorie lângă mama sa, a D-rei Coca-Aimée. Luați măsurile necesare. — Scurt!... M-am întâmplat de două trei ori acolo în timpul când prepara pe Lenora pentru sosirea fetei. Interesant de tot! — Și cum obicinuiai, D-nă, să te piepteni pe când era acasă D-ra Coca-Aimée? La fel ca acum? De oarece fetița a manifestat cu atâta insistență dorință să te vadă, probabil că, alături de dragostea ei, păstrează în minte o icoană fidelă a celei mai delicioase dintre mame! În locul D-tale, aș relua cuafura de atunci. Meseria de idol cere sacrificiu !“

Ce zici! Mai puțin banal decât să prescrii bromură sau Limonada Roger... Are niște ochi cenușii dar tăioși și strălucitori ca oțelul!

— „Ah! Ce nostimă ești! Ce frumoasă ești!“ — era refrenul obicinuit cu care întâmpina pe Lenora. Într-o zi o fixa, o fixa. Nu înțelegea ce vrea. — „Dece te uiți așa la mine \u — „Nimic absolut! ...Poate nu te simți așa bine azi! Cam palidă! —Sau rochia... cine știe! Nu e așa, D-ră ?“ către mine. — Așa treptat îi ridica conștiința personalităței ei fizice și morale. — Atâta timp cât nu e cochetă, cel puțin cât înainte, nu e restabilită — ne spunea.

Mai tot timpul vizitei, o jumătate de oră, flirta cu Lenora și cu Sora de caritate, pentru emulație... Uneori însă Lenorei nu-i vorbea deloc. Inii vorbea numai mie, de exemplu. Eu veneam dela Brașov mai des, pentru Walter.

Lenora neglijată, se plictisea, se enerva. — „Nu știu ce să fie, dar azi, e aici ceva mononton, care te indispune. Mergem să ne plimbăm, D-ră ?. Poate că e culoarea rochiei D-nei Hallipa ?... Ții mult la rochia asta, Doamnă?” — Lenora a doua zi sdruncina telefonul comandând „modele”. Îți dai seama de cultivarea aspirațiunilor? .. — Ce să faci spunea râzând Doctorul. — Dacă îmi spuneați că în viața ei, Doamna s-a interesat de altceva, lucram în altă direcție. Așa că suntem ne voiți să fim frivoli!...

Dozarea emoțiilor !... Să vezi, Mini, dozarea e moțiilor! Se apropie sosirea lui Coca-Aimée. — Doamnă, ă sfătuesc să nu vă emoționați prea mult când o sosi fetița. Emoția strică tenul, dar nici să nu vă conțineți cu totul o turburare foarte firească. Nimic mai fermecător ca două femei frumoase cuprinse de o delicioasă emoțiune! Regret că nu sunt de față.”

Lenora tocmai în ajun se arătase foarte deprimată și apatică, după raportul Sorei... Să vezi efectul suggestiei! Scena dintre ele s-a petrecut tocmai după indicația Doctorului. Un regisor de teatru, nu alt-ceva !... În scurt timp Lenora oxigenată, ondulată, fardată, cu modele chic dela Regine, alese de doctor, se plimba cu Coca-Aimée prin Predeal, ca o viligiaturistă oare-care. Ca probă e, cât de bine a suportat buclucul din urmă! Tocmai asta vreau să-ți povestesc și m-am an|:

trenat cu Walter și minunile lui! E așa de amuzant, că te-ai îmbolnăvi înadins casă-ți aplice „terapeutica lui morală — cum zice el. Mofturile pe care le spui și tu, leit poleit, dar cu skepsis!

— Firește! dacă e Walter! — zise Mini jumătate în glumă, jumătate cu invidie.

— Să vezi! Am ajuns la marele eveniment! Pe când totul mergea bine, veneau din când în când și vizite, cu voia doctorului...

Într-o zi! — eu nu eram de față. Mi-a spus Lina — într-o zi erau adunați la Lenora, — Doru, Lina, — Eliza și Sora, Coca-Aimée plecase cu autorul la noi la Brașov. Eliza a întrebat pe Lenora, dacă ar vrea să vadă pe tatăl ei. Moșu Hallipa se și anunță, faimosul unchiu, și intră... Ghicește! Ghicește cu cine intră de mână. Imposibil !... cu Mika-Le! Cu Mika-Le, înțelegi! la Lenora convalescentă... Să o apuce furii... să moară!... Nimic din toate astea!... Cred că norocul — casă zic așa a fost că tocmai atunci s a auzit semnalul dela automobilul lui Walter. Sora s-a dus la fereastră și a anunțat că Doctorul s-a oprit întâi la alt client: așa că scena s-a desfășurat sub presiunea vizitei lui iminente.

Mika-Le s-a aruncat la picioarele Lenorei, cerând iertare și... parale. Aflase se vede de desfacerea averei Hallipa.

Doru, vânăt și neștiind ce să iacă, spăimântat de ce se poate întâmpla, s-a repezit spre lăcustă. Lenora l-a oprit:

— Foarte bine face că mi se adresează mie a spus — fiindcă eu singură, sunt în drept să mă ocup de ea... Și a făcut mărturisirea secretului

Fecioarele Despletite nașterei lui Mika-Le... Cu ce termeni ...nu știu .. foarte calm și foarte clar — spune Lina, — care nu-și vine în fire. Și cum toți împrejur erau înlemniți și își pierduseră piuitul, Lenora, cea mai cu sânge rece, a sfătuit pe Mika-Le, cum era fiica unei mame fără avere, să muncească mai mult încă decât până atunci, ca să se susție singură.

...Știi că Lenora când spune câte o enormitate, nu face dinadins: „să muncească mai mult ca până acum...’ Cum Doru nu ar fi știut o mie de ani, după ieșirea perplexă a lui Mika-Le cu unchiul, — Lenora i-a ușurat lui bărbatu-su situația, indicându-i ce are de făcut.

— Regret că a venit împrejurarea să trebuiască să ne despărțim, i-a spus. — Și declarându-se ostenită s-a retras cu Sora dincolo.

Doru a plecat buimăcit și deatunci nu s-a mai întors. Stă nedumerit — spune Lina. — A rămas și fără nevastă și fără fată. A auzit și i se pare că n-a auzit bine... L-a dat tot pe el afară, și parcă n-a înțeles bine.

Eu nu l-am mai văzut de mult... A ajuns — cum zicea bine Eleno — să se mire el singur: — Cine sunt? — Ce fac? — Unde mă duc? — Și Nory râse cu poftă, ca de ceva foarte vesel.

— Și D-na Hallipa — acum e aici... acasă? — întrebă Mini.

— Bine faci tu că eziți! N-are casă!... Dartf-a rămas ea pe drumuri. Femeea asta, cum zice Lina, merge progresând. Tot ea a dat-o gata pe Mika-Le, dar ce naște din pisică... Acum, e aici la Sanatoriul lui Walter. O rezidență — princiară! ..Un parc î... Ce era grădina dela Prundeni!... E nostimă, și a făcut siluetă, a luat fason de București! Eu mă duc uneori s-o văd! Pentru doctor, înjelegi!... Coca-Aimée e o păpușă adevărată... Fusese și Lina peacolo chiar înaintea mea... ca medic. Lenora era culcată cu o ușoară indispoziție.

— Sanatoriile au de obiceiu medicii lor!...

— Cum zici! Dar era o vizită specială. Cred că îi luase sânge... O cunosc eu pe Lina. E ca lipitoarea. Când bea sânge se umflă. — Și Nory trecu peste incident, povestind că acum Mika-Le umblă cu alte șantaje. Drăgănescu s-a trezit cu Adolful în chip de advocat ca să-l previe că legat Mika-Le e fiică legitimă și deci are drepturi... Advocați destui! Ai văzut ce i-am făcut lui Greg!...

Mini rămase amețită de vorbăria stacată, sgomotoasă, încâlcită a lui Nory. Atâta era precis, că Lenora desvăluise taina Castelului — nu într-un acces de mânie, ci în plină conștiință. Spontan, e drept, dar cu o logică calculată parcă. Pentru asta avusese fără îndoială un motiv! Care ?... Era ultima ei legătură cu trecutul, pe care o rupsese. Prin scena asta liminară lichidase romanul căsniciei ei. Cu care scop? O ajutaseră e drept și împrejurările. Destinul își avea partea lui de fatalitate.

Acum vindecarea Lenorei părea lui Mini ceva tot atât de tiresc cât de imposibilă îi părea mar deunăzi. Aceea ce o uimea era câtă anevoință, câtă trudă, cât sbucium pune o ființă ca să se poată rupe din rădăcinile pe care le-a prins, ca să poată liberă existența ei din țarcul unde și-a îngrădit-o, ca să treacă dela un strat de viață la altul.

Lenora din Mizil făcea în tărâmul existenței salturi mariț împrejurările trecând peste trupul ei - sensual și simplist nu o doborau. Era totuși cât: pe aci să fie învinsă, crezuse că înstărirea ei moșierească e stadiul suprem și își cheltuise pentru ea toată seva; dar suflase vânt străin, și timpul nou, cinic, o sfidase cu ochii perverși pe care ea îi zugrăvise cu italianul, lui Mika-Lé. Simțind primejdia, asvârlise pe Mika-Lé, pe Doru, se descurcase din robia Prundenilor, dar rămăsese părăginită, era pe un punct mort. Și iată că aproape să dispară, se refăcuse. Vitalitatea ei enormă găsise noi resurse. Cât drum parcurs numai acum în urmă dela starea aceea de părăsire de sine, desuetudinea ei, până la „reeducarea aspirațiunilor” în Sanatoriul Walter!

Despre întorsătura neprevăzută a boalei, despre metodele vindecărei, îi veni în minte lui Mini un proverb românesc care se potrivea foarte bine faptelor, dar pe care nu și-l spunea ei singure, fiindcă suna echivoc. În cazul Lenorei se putea zice: „Mari sunt minunile tale Natură, spre sfârșiturile tale! — O aptitudine așa de pronunțată pentru eternul omenesc se știuse adapta încă odată noilor modele. — Bravo Lenora î — cum zicea Nory.

Așa dar soții Hallipa divorțau! Primim foarte Jesne faptul împlinit! Era totuși o veste care putea uimi. Căsnicia lor părea indisolubilă. Ipoteza acelei despărțiri simple,’legale, nu ți-ar fi venit în minte, nici chiar acum în urmă când Lenora, pentru crime imponderabile, repudiase pe bărbatul ei și îl dăruise altcuiva! Chinul lor părea etern, așa cum altădată amorul lor etern și acum privind un abat-jour orange uriaș. Într-o vitrină, Mini își nota în minte, cu simplicitate, acest fapt divers proaspăt pe care Orașul îl absorbea în uzina lui de descompunere: Hallipii divorțează!

Mini intră la Ateneu. Era o stație de odihnă. Sala cea mare de intrare, cu clar-obscurul ei perpetuu, cu aceea răcoare de galerie subterană parcă, îi plăcea, Hallul pustiu da o impresie de vastitate și aula strejuită circular de statui mari adăpostea un parc sacru de marmore și bronzuri. Mini nu se oprea, îi plăcea să treacă printre ele, ea printr-un locaș familiar.

Scările se desfășurau majestuose, cu autenticitatea marmorei și se opreau în marginea coridoarelor banale care deserveau sălile lăturalnice de expoziție. Săli burgheze cu vederea deschisă spre oraș. Pinacoteca se ascundea ermetică după pilaștri, dosnică ca un mizantrop.

Mini intră la întâmplare. Tocmai constata, cu jale prezența unei aceleeași aquarele litografice,, reprodusă în sute de variante, când fu salutată de îusuși Doctorul Rim, plin de grație.

Ce căutau acolo — se întrebară reciproc.

Căutau, ceeace lipsea deocamdată: pictură bună.

Rim își reaminti că nu a văzut pe Mini de mult, și că în timpul acesta a intrat în posesia unor tezaure: desenuri ale Măriei Bașkirtscheff. Fără voie Mini se uită la ceas. Știa că Rim pe subiectul Măriei Bașkirtscheff era foarte loquace. Era marele lui amor ideal, — cum spunea — lăsând loc deschis altor categorii. Îi respecta pasiunea nu o împărtășea însă. Dar Rim vroia să o convingă ceeace era mai greu.

Maria lăsase înapoia ei energiile ei încă active. Acele unde ale voinței trimise în spațiu iî supraviețuiau. Mini întrebase pe Rim, dacă nu crede că pe filele manuscrise ale Măriei, vor fi stat baccili ai tuberculozei care ar fi putut contamina lectorul.

Rim nu tăgăduia ipoteza, plauzibilă medical... Atunci Mini căutase frumos să-i spună că funcțiile simțirei, superioare tuturor, au și ele emana{iuniy că voința puternică a Măriei era un organ, care trebuie să fi cheltuit enorm din aceea substanță și să fi depus mult din acele emanațiuni. ^—.

mai ales pe acele Iile unde sta viața ei sufletească intimă... că acele file deci erau pline de exfolierile voinței, ambiției ei... exfolieri microbiene și contagioase.

Maria propagase direct prin contaminare materială, sufletească, orgoliul ei... Și invers, de oarece aceea contaminare era dovedită, existența substanfei spirituale — materiale era sigură.

— Îți închipuiești doctore, — îi spunea — când va fi odată o societate de profilaxie a orgoliului.. îi voi da numele Măriei și dacă mă vei ajuta frumos în cercetările mele, te voi decora cu o floare violetă de butonieră, când voi strânge fonduri...

— Numele d-tale! Numele d-tale îl punem! — replica Rim, pe care floarea de butonieră îl captiva cu totul.

Totuși conștiința savantului îl stăvilea oarecât. Nu o contrazicea dar ofta amabil. Materializarea sufletului! Admirabil! Colosal, dar problematic! Se despărțeau astfel, fără de progrese mari Jn convingerile lor reciproce.

Mini își punea atunci ei însăși întrebarea, pentru a se clarifica. Nici ea nu despărțea sufletul de trup, cum nu despărțea pânza aceea de paienjen a aparatului nervos de carne și de mușchi. Credea totuși într-un alt trup separat sufletesc. Ce fel ?... În jurul acelor fire tentaculare ale nervilor funcția lor crea o substanță, încă impalpabilă, dar care se va dovedi. Aceea substanță emanată de sen-- sibilitate, lua forme felurite la feluritele ființe și compunea ast-fel un organism.

Mini promise lui Rim că va veni să vadă faimoasele desene și se informă de Lina.

— Cu ale ei! răspunse. Îl lăsă să viziteze metodic sălile în șir. Mini fugi spre Maison d-Art. Acolo întreaga dispoziție a apartamentului, încadra artistic expozițiile și toată atmosfera era estetică.

Prefera anume una din săli, pentru condițiile ei de spațiu și lumină și pentru canapeaua circulară care permitea o mișcare de rotație leneșe în jurul orizontului tapetat de tablouri. O prefera, mai ales pentru că avea un număr oarecare de tablouri vechi, achiziții proprii care locuiau pereții permanent, ca niște gazde statornice, oferind ospitalitate indulgentă carnavalului mobil al expozițiilor noi.

Când expoziția nouă era valoroasă, ele intrau în umbră, se stingeau în fața vieței vii a celorlalte; dar când era inferioară, ieșeau în evidență, consolatoare. Nu cunoșteau farmecul spontan al opiniei critice, nici lupta, nici victoria, în schimb orice veleitate de revoltă, orice amărăciune, era ucisă în ele. Răspundeau la tot, cu acel’: nimic nu mă mai doare al postumului. Pocăindu-și defectele prin desuetudine, calitățile lor desprinse de patimi se ofereau senine.

...Era acolo un reflex de foc pe uliți strâmte italiene, cu o lumină roșie umbroasă peste casele brune și pe pavelele ce păreau umblate.

... O familie de burghezi flămânzi, rigidă și cinstită, în haine de atlazuri scumpe, cu horbote de muzeu... Mai dincolo, fructe clasicizate, cu pielița transparentă, din culori netede, străvezie, care alături de pasta cărnoasă a noutăților, păreau îmbălsămate în ceară... Era, în fine, o pânză mare pe care Mini o avea dragă. O femee cu rochie de satin albă și cu o până fabuloasă la pălăria neagră având alături o ciută sfrânsă grațios și sperios în faldurile adânci ale fustei mătăsoase.

...Și mai erau azi, într-un colț, un domn și o doamnă drept orice vizitatori... O pereche după toate aparențele... și când Mini se uită mai bine... O pereche deloc banală: Doru Hallipa și Doamna Eliza.

Cu fața spre unul din pereți, nu se ocupau de pictură. Halllipa tăcea cu un aer absent dar absorbit de o lucrare interioară care-i concentra toate energiile și din care se evidenția un fel de violență concentrată a atitudinei.

D-na Eliza, alături, ciripea pe un ton minor ascultând vocile interioare ale tovarășului ei, mai mult decât răspunsurile lui rare și nervoase.

Mini era contrariată. Nu-i plăcea să fie cea dea treia. Prețuia pe cel deal treilea în genere; recunoștea că cifra celui de al treilea ocupă un loc important în componentele numeroase ale amorului, dar credea că e un rol pentru care trebuie să fii născut. Sunt oameni întradevăr delicioși în acest număr fatidic și complimentar, al căror glas îmbină pe al celor doi într-un ison prielnic, oameni cari pot trăi lângă alții fără a-i stânjeni cu existența lor, accentuând plăcut la ceilalți, sentimentul existenței.

Lui Mini talentul ăsta îi lipsea. Și pe urmă, amorul altora e totdeauna plictisitor. Dacă cel puțin ar fi fost anonimi!...

...Dar erau prea cunoscuți. Totuși, văzuți aici, înafară decorului dealtădată, aveau ceva reînoit, schimbat, ceva admisibil.

Situația lor de pereche era neîndoioasă. Veniseră acolo așa cum te duci ori și unde, în aceleași împrejurări. Ca să câștigi timp, ca să grăbești timpul. Iar momentul acelei situații era scabros, ar îi zis Nory. Era preziua unor fapte decizive.

Cum nu se puteau ocoli, se recunoscură. D-na Eliza crezu de cuviință să vie spre Mini. Începu a-i vorbi cu volubilitate pentru a face diversiune, dar gingășiile ei aveau un gest de voluptăți premergătoare, care făcu pe Mini să simtă aceea ușoară revulsie pe care ți-o dau expuse la lumina nevoile fizice ale altora: foamea sau amorul.

Hallipa era monosilabic dar nu din vre-o stânjenire, din preocupările lui, care nu se legau cu cele trecute, pe care Miui le ar fi putut răscoli. Erau altele. Prezența lui Mini nu-l turbura, cel mult îl deranja. D-na Eliza se extazia în fața Doamnei cu ciuta, privind întrebător rând pe rând pe Mini și Hallipa, cu ochi lâncezi, punând rând pe rând mâna desmerdătoare pe brațul lor.

Alintările d-nei Eliza adânceau pe Hallipa și meii mult în tăcerile lui subterane.

— Ce frumos! Ce frumoase sunt lucrurile astea vechi... care nu înseamnă nimic... cum e femeea asta în tualetă de satin decoltată, într-o pădure, cu o ciută lângă ea și în spatele ei o perdea de catifea.

Hallipa cu aceea brutalitate a bărbatului în curs de posesie, abia deghizată sub tonul convenienței, o contrazicea:

— înseamnă mult!... Mult mai mult ca toate fleacurile de acum.

Și cu un gest nervos peste măsură, făcu circuitul expoziției moderne alăturată cadrelor vechi. Buza îi tremura ușor subt fluturarea unui surâs disprețuitor.

Doamna cu Ciuta nu avea desigur nici o vină în iritabilitatea lui Hallipa; dar Eliza, ofensată în aprecierile ei artistice, se dezinteresă de Doru, și își păstra toată curiozitatea pentru porretul doamnei în alb.

Mini se văzu nevoită să comenteze tabloul: cei vechi, zise, lucrau portretul în două feluri — de caracter sau de simbol. Subt chipul cât mai asemănat al modelului căutau a evidenția cât mai bine caracterul sufletului lui. Sau, sub trăsurile lui convenționale, încercau să exprime o idee. un sens.

— Dece o fi având doamna asta o ciută lângă ca și dece o fi căzând o draperie de catifea peste o vedere de pădure?se mira Elizaneobosit.

Hallipa își număra unghiile bine lustruite. D-na Eliza ji șopti ceva într-o franțuzească aproximativă. Răspunse încet că-l doare capul.

Eliza avea probabil oarecare preocupare de conveniențe dar Hallipa părea a nu-și aminti deloc de ele, cu o privire vualată în care hotărât prezența lui Mini nu desvolta nici o placă a conștiinței.

Mini se uită curios la el. II vedea pentra întâia oară în haine de oraș. Purta un costum bleumarine după modă și ținea pe mână un pardesiu care părea că-l încurcă. Barba îi era tăiată mult mai scurt și foarte îngrijită.

Alături de îmbrăcămintea lui corectă și chiar de o eleganță meticuloasă, d na Eliza contrasta prin neglijența neobicinuită a tualetei: un tailleur negru, cam vechiu și cam boțit pe trupul ei cam grăscior, care în ziua aceea probabil fără de „soutien” îmboldea ștofa; pe cap avea o pălărie de feutre închis, cu forme indecise. Totul aruncat pe ea în grabă și fără îngrijire. Părul descrețit de umezeală atârna în jos.

Aceleași cauze |le produceau efecte contrarii. Era multă expresie în aceste aspecte.

Dar doamna Eliza ținea mult la misterul Damei 1 1 cir ciuta. Îngăduitoare, Mini afirmă că e un tablou {fi care are și simbol și caracter.

Mini se uită spre Hallipa care fixa panoul» Nu auzise ce spuneau dar se vede că buna lui creștere îl îndemna să se amestece în vorbă.

— Ce frumos lucrau culoarea peatuncj! zise. Reflexele felurite prinse în lumina lor adevărată compun „albul” un alb fără de alb. Prin acel argintiu sau opalin, sau pealocurea un verde irizat reprezintă așa de bine o rochie albă, subt lumina frunzișului și la umbra perdelei.

Observația lui Hallipa era bună. Avea un glas mai conciliant, probabil casă readucă în vizuini pe tovarășa lui mânioasă.

Cu Mini vorbea tot indiferent, liber, ca și cum nimic din raporturile lor trecute nu-l stânjenea. Ea deduse, că în felul lui, moderat, fără agitații, Hallipa făcea acum o călătorie mare. Aceea, de la acel trecut cunoscut la un prezent care șe putea întrevede.

— Mergem I — zise. — Ellza se despărți de Mini, cu ceva pretexte peltice. Ieșiră pe ușă amândoi deodată, ceea ce-i făcu să se lovească. Eliza râse, un râs boțit cași tailleurul. Probabil nu-și mai făceau multe politețe și azi echilibrul lor era oarecum instabil. Erau obosiți de un drum parcurs prin glodurile simțirilor ascunse și șovăielnici aveau nevoe să-și lase simțirile în voie.

Mini așteptă puțin casă-i lase să se depărteze, apoi ieși. Pica acum din promoroacă un abur ud. În dreptul Ateneului, cei doi mergeau înaintea ei. Hallipa cu pasul vânătorului ostenit de goană care duGe la culcuș prada. Eliza agățată de brațul lui Doru, târând pantofii strâmți, părea prin igrasie, o rață de baltă, un vânat gâfâind, cald 41 bleg.

Amândoi ar fi vroit să ajungă. Ea stând aproape peloc, refuzând să mai înainteze, cuprinsă de nevoia poposirei, el domolindu-și graba.

Mini se aștepta să-i vadă dispărând la stânga pe prima stradă. Știia că într-acolo e locuința Elizei. Nu cotiră, dar se uitau jur în jur, parcă nedumeriți. Își aminti atunci că în palavrele ei, Nory spusese că Eliza a fost evacuată de proprietar și caută casă.

Așa dar nu aveau domiciliul stabil. Mini îi petrecu în căutarea lor, cu un gând bun, pereche totodată gata pentru cuib și nomadă. Nici ea nu îi mai confunda acum cu trecutul, li păreau acum doi oameni oarecari în Cetate, la un moment al vieței, care cerea adăpost, și umblând rătăcitori pe străzile orașului cu pasul nesigur al acelei lecții anume, pecând turburarea lor lăuntrică și-o petreceau în mersul lor pribeag.

Cuprinse cu privirea orașul, profilat în transparența negurii. II iubi. Se gândi la ceea ce se cheamă sufletul orașelor! Era emanarea sufletului colectiv al citadinilor. În aerul acela cuprins între clădiri, trupul sufletesc al fiecăruia își depune spuma vie a tutulor simțurilor. Acolo în atmosfera Cetății, erau și canalele tuturor dre

1 najelor dar și plutirea tuturor emanațiilor sentimentale, care îi dau respirația aceea încărcată adesea, alteori plină de ebritate, sau volatilă ca un lirism.

Acum nu-i mai putea recunoaște. Se depărtaseră. Păreau laolaltă o pată diformă de umbră, mobilă prin umbra orașului. În blocul acela nedeslușit, era cuprins vânătorul amețit de praf de pușcă și prada cu mirosul cald al cărnei răscolite de alice. Un câine hoinăr își trecu pe lângă ei umbra aceea scundă.

Icniți în asudarea lor trudnică de dușmănie și apropiere, desigur răspândeau în jur acel duh anume pe care, pentru instinctul olfactiv al celorlalte animale, îl va fi-având alaiul vânătoarei omenești.

Pieriră. Mini se gândea acum la devenirea Hallipilor, la complecta lor desmembrare, la dărâmarea casei lor familiale.

Erau risipiți în Cetatea Vie, subt formă de indivizi separați, piese despărțite dintr-un tot descompus pentru a deveni fiecare un resort inițial de activitate nouă:

Lenora în sanatoriul ei! Mika-Le prin dedalurile traiului ei. — Elena Drăgănescu în locuința ei somptuoasă dar prea nouă — Hallipa, cel care lucrase pământul și purtase cisme trainice de lut, acum cernut prin sita orașului, cutreeră cu picioare de argilă în căutarea casei de închiriat.

Tradiția era nimicită și poate totuși Dorn Haliipa, cel ca o epavă, încă mai păstra tradiția le R gându-se cu Mătușica Eliza, logodnica de odi nioară. Se rupsese de pământ dar aducea cu clin oraș pe Calliopa și pe Eriste, de oarece nu se înstrăinase de trecut unindu-se cu fata moșului Hallipa. Pentru a doua oară, părinții strămutați erau nemulțumiți și pentru a doua oară își dau cu desamăgire consimțământul. Dar nu se poate hotărî felul în care se perpetuă asemănările. Totul e că Doru Hallipa era încă un purtător de sevă sănătoasă, un agent al tradiției patriarhale, prefăcut acum de oraș și de actualitate dar în care sâlășluia o rezistență a formulelor care dispăreau. Era un component chiar în descompunere.

Mini își închipui locul viran înainte ca oamenii să îi clădit orașul; își închipui apoi orașul golit de oameni! Erau inseparabili.

Căută orașul, cu o privire mângâioasă, prin vualul ceței. Își reaminti atunci același oraș, întreg, în plină funcție a Uzinei lui omenești și pe care totuși nu-l vezi din pricina unei anumite cețe care nu s-a rupt; ale cărui aspecte nu prind pe plăcile sensibile, ci dau clișee vualate, atunci când nu privești printr-un interes viu. Pentru acel care e un locuitor indiferent, care nu și-a pus acolo mobilul existenței, realitarea orașului are încă o membrană învăluitoare și defensivă; pe când desvelită, dă acelui, care își converge spre ea tot sufletul, o atingere vie.

Mini se opri un minut, întrebându-se dacă vroia să cotească pe aci sau pe dincolo. Nu Cetatea ei Vie nu o clădise un Păstor!... Un călător odată vroind să caute tovarășei lui adăpost, făcuse primul cuib. Era popasul iubirei.

Se gândi la oameni aceia care cutreeră pământul, răsbat printre atâtea locuri și nații! Ei n-au ajuns să-și clădească în ei cetatea statornică a sufletului și cu cât se risipesc mai mult cu atât cuprind mai puțin din spațiu, din timp, din viață! Și Mini, clătină capul, plină de milă pentru acești exploratori care nu au găsit punctul fix de miră, de unde să îmbrățișeze totul. Numai depe un loc pe lume, poți lărgi nemăsurat cucerirea simțirei și cunoașterei tale. Ca și acel punct mic pe pânza filmului, acel centru de lumină, care treptat crește, se mărește, se apropie, se desfășoară, lărgește orizontul, cuprinde tot, și pe tine deodată.

Ochii lui Mini în ceață își deschideau parcă miezul pentru a reflecta și ocroti în ei aceea minune și buzele le ținea deschise ca pentru un cuvânt și le umezea bura ca un suc.

Trebuia să treacă prin grădini. Acolo se petrecea o feerie a negurei. Era miragiul fabulos al grădinei în pânza ceței, apoi răsfrângerea imaginei străvezii furată de ceață în apă. Cerul, lim pezit deasupra pâclei joase, se aplecă și el să se privească răsturnat în valul magic. Realitat ea era travestită ochilor de iluzie, și iluzia îți amăgea ochii. Un raiu. aiurit în care cei doi care se zăreau acolo, o altă pereche, singurii locuitori ai pământului, ai Paradisului, umblau somnambuli, ținându-se de mână, uimiți de idealitatea locului și simțirilor lor, neștiind dacă amețeala lor aiurește În jur grădinile, sau în adevăr raiul a primit pașii lor de creaturi înamorate. Mirați de sufletele lor dumnezeești, pecând sufletele lor turburate își descopereau cu mirare făptura trupească.

Jocul transparențelor îi arăta lui Mini ca peniște proiecții când mai apropiate, când mai șterse Privind în jur ea gândi ceeace desigur aceia doi simțeau:

— Că e cea mai frumoasă noapte de pe lume!

Dincolo de grădini orașul începea să se deslușească la lumina nopței depe care pâcla se desprindea în fășii leneșe. Mini ajunse în prag. Mai privi odată înapoi Orașul, așa cum te întorci după o ființă scumpă!