Pribegi în țară răpită

PRIBEGI ÎN ȚARA RĂPITĂ

PARTEA I

CAPITOLUL I

Sosirea Pribegilor în Kișinău

In toiul ernei 1854—55, cam pe la ceasurile patru după amiază, o grea caretă trasă de opt cai voinici ai pestei Împărătești, se îndrepta spre vechia capitală a Basarabiei, venind dinspre Bouleni, Bălți și Orheiu, ticni drum al Iașilor, prevăzut cu poște bune la depărtări cam de 20 de verste rusești fiecare.

Zic noul drum, pentrucă înainte, de închiderea Prutului, de voiai să te duci dela Iași la Kișinău, nu luai drumul Boulenilor: treceai râul ceva mai la dreapta de actualul pod al drumului de fier, chiar pe locul unde se ailă și astăzi o frumoasă pădurice și nu mai gilsiai poșta decât tocmai în Vulpești: de acolo, după ce treceai cu boii înaltul deal al codrului dela Fundul Bâcului, schimbai caii la Temeliuți, Călărași și Strășeni, după care și intrai în Kișinău prin ulița lui Purcel, a Blagovișteniei, ca să dai în ulița Sf-lui Haralamb, cea mai de căpitenie uliță, pe care Rușii nu botezat-o Zolotaia, adică de aur. Era mai aproape, că nu aveai de bătut decât patru, cinci poște mari, pe când pe noul drum sunt vre-o douăsprezece, poate mai bune, dar tot așa de mari.

Care a fost pe atuncea interesul strategie sau ad- ministrativ, care i-a împins pe Ruși să bată drumul Iașilor tocmai ărin Orheiu, Bălți și Sculeni, nu pot spune. Fapt este însă că numai interes comercial n-a fost: căci atunci când veni vremea să facă drumul de fier între aceste două orașe, tot vechinul drum l-au luat de temelie, nedepărtiindu-se de dânsul decât foarte puțin pentru a înconjura unele pedici ale naturei.

Cu toată voinicia lor, bieții cai înhămați roșește (adică patru buziși la roate, mânați de către un iamșcic, iar celelalte două perechi mânate de către doi faleiteri abia puteau urni greaua, caretă când se înfunda în zapadii până la butucul roții, iar când scăpau la ghiață, abia puteau fi reținuți de către acei trei lipoveni bărboși, îmbracați la fel: cu câte un caftan unegru, un fel de pălărie tare cu mărginele lăsate pe frunte și pe ceafă, cu câte o placă lo alamă galbenă cusută de mâneca stângă a caftanului, iar alta pe partea de înainte a pălăriei. Caii, oamenii și careta păreau presarăți cu zahăr, din pricina fulgilor de ninsoare, care cădeau de sus, strălucitori sub în razele unui asfințit de soare iernatic, ce străbătea cu greu nourii trandafirii, albi, sau sur-gălbui care fugeau spre răsărit. Doar plăcile de alamă de mai rămăseseră neacoperite și strălucitoare, fie că zăpada luneca pe metal, fie că nici ea în țara rusească, nu îndrăznia să se atingă de lucru împărătesc! Căci pe fiecare placă, se vedea lucrată în zarfuri, pajura cu două capete!

După ce trecu cele două poduri de piatră de peste apa Bâcului, — care pe locul acela se desparte în două brațe, pentru a se împreuna iar într-unul singur ceva mai la vale,—careta intră în sfârșit în vechiul Kișinău moldovenesc, prin ulița de jos rebotezată Pavlovscaia Ulița, cu toate că împăratul Pavel a trăit și a domnit râvnind poate la cucerirea Basarabiei, dar fără nici macar habar să aibă că va da strălucitul sau nume celei mai mocirloase din străzile Kișinăuliu, numai pentru cuvântul că s-a mutat drumul poștei și că prin ca se intră în oraș.

Cred că nu va fi lipsit de interes pentru cititor, să-i dau o mică schiță despre vechiul Kișinău, ușa precum era la 1855, cum l-am văzut și eu încît cu mulți ani în urmă și așa precum le sigur o fi fost și în timpul Moldovei, afară bine înțeles de vreo câteva adausuri administrative.

Mai întâiu, de cum treceai apa Bâcului, în care se bălăceau în voie și găștile și rațele și porcii mahalalei, începeau case țărănești acoperite cu stuf, cu gospodării mai mari sau mai mici, după puterea omului, îngrădite cu nuiele și de pe ale căror garduri săriau potaie întregi de câni flămânzi, ori numai răi de colț. Întreg orașul fiind clădit pe un strat gros de nisip, acoperit numai de un strat subțire de pământ negru, acesta se măcina curând de roțile trăsurilor, făcâiidu-se una cu stratul cel de dedesubt. Apoi vântul și ploile ducând nisipul tot la vale, mijlocul uliței se tot cobora mereu, până la o adâncime de un metru, sau chiar doi pe unele locuri. Casele și împrejmuire le rămâneau sus așa că părțile lăturalnice ale bietei străzi, alcătuiau adevarate movilițe împodobite cu boz, iarba holerei și alte lucruri scumpo aruncate de peste garduri, sau lăsată de vreun trecător. Cui îi da mâna să se resfețe în droșcă îi mergea bine. Cei pe jos își croiau drumul cu piciorul, fură a se prea uita pe unde călcau și dând naștere la câte două trei cărărușe para-lele, după lărgimea locului și mulțimea nevoilor.

Ici colea, câte o casă de popă cu acoperământ de șindrilă, zaplaz înalt și poartă de scânduri răzemată pe stâlpi de stejar. Când te întâlnim cu,vre-o casă mai mare, în felul caselor boerești din orașele noastre de județ, știai de îndată că acea casă dă numele stăpânului ci și uliței, fură ca numele acesta să fie numai decât boieresc; iar ulița în care se afla vreo sfântă de biserică, lua numele bisericii sau chiar a ctitorului care o zidise. Și astăzi sunt încă ulițele Sf. Haralamb, Buna-Vestire, Sf. Ilie, Sf. Gheorghe, Cinflea (aceasta după numele ctitorului). După numele proprietarilor de casc avem: ulița lui Baloș, a lui Donici, Pruncu, Cațiki, sau a lui Constantin, Andrei, Mibaî, etc. Mai vin numiri de meserii sau de naționalități precum: ulița căsăpiilor, a cojocarilor, a morarilor, armenească, grecească, turcească, (cu toate nici în copilăria mea n-am apucat decât doi turci în Kișinău care au murit și aceia); în sfînșit jidovimea alcătuită din trei uliți a Caraibilor, Evreiască și a Fariseilor. Bine înțeles că acelor străzi, când prin minune nu și-au schimbat nu-mirele cu a vreunui cinovnic influent sau gubernator, ca Kiprianof, Astapof și alții, li s-au rusit numele de nu le mai recunoști. Ulița lui Baloș a devenit Balsovskai, a lui Donici, Doncièvskaia (parcă ar fi bulgar, saracul), a lui Pruncu, Prunkulskaia, Cațiki, Kațikskaia, a Cojocarilor, Kojuhârskaia, Kaaapskaia, și așa mai departe.

Jidovimea și cu ulițele armenească și turcească, și chiar ulița Sf. Haralamb, aveau altă înfățoșare de-cât cele de jos: era partea negustorească a orașului. Acolo întâlneai dughene cum mai erau nu tocmai de mult, la Iași pe ulița mare, alăturea de Mitropolia veche: cu niște stâlpi groși, alcătuind un fel de galerie acoperită înaintea lor, cu obloane de fier la ușe și ferestre. Mai dai pe acolo de câte o taraba pe care ședea grecește vreun negustor bătrân, cu antereu și ginbea, șapcă cu cozoroc și niște ochelari mari pe vârful nasului. Acela, dacă nu era nici grec, nici armean, apoi știai la sigur că-i moldovean curat!

Astăzi ulițele vecinului Kișinău sunt aproape drepte toate și oarecum lărguțe, cu toate că par strâmte fața cu acolo din Kișiănul modern. Pe atuneca însă, erau strâmte și încâlcite toate. In mijlocul unei răspîntii dădeai și de câte o clădire de piatră, rotundă, fără ferești, având două uși și un diametru de la șease și până la opt metri, înaltă și boltită ca feredeul cel turcesc. Era un post de poliție, unde vreo opt oameni, îmbrăcați în mantale soldățești și înarmați cu... halebarde așteptau liniștiți la căldură, să vii să-i chemi pentruca să te scoată din mâna hoților. Când li se ura șezând, mai făceau câte un șpațir prin cvartalul lor, dar tot câte doi, bine înarmați cu lungile lor halebarde, ca Doamne ferește, să nu dea prilej vreunor răi, să bată om împărătesc? Rar însă se întorceau cu cozile halebardelor întregi; căci hoții de vagabonzi sau de bețivi îi pâudiau pe bieții oamenii împăratului la vreo strâmtoare. Atunci ulița fiind strâmtă și halebardele lungi, cozile se rupeau tocmai pe șira spinării garadavoiului care sbiera în zadar: „Caraul! Caraul!”. După ce se săturau bine, unii de dat și alții de sbierat, fiindcă și hoții, vagabonzii și bețivii erau și ei lot oameni împărătești, adică unia numai vernopodannîie iar alții chiar ostași sau slujitori de ai țarului, cei învingători îi luau pe învinși la braț până la ceainăria cea mai apropiată unde se cinsteau cu ceai, cu votki (mai mult votki decât ceai), după care se despărțeau buni prieteni; dor cu halebardele în stare proastă. Așa se făcea paza de noapte, ba și acea de zi, în orașul Kișinău din anul mântuitei 1855-lea!

Dar să revenim la careta noastră, pe care am la-sat-o strecurându-se anevoie prin ulițele strâmte ale mahalalei, caii dela praștie siliți a se ridica pe vârful movilițelor de care am mai vorbit, pe când cei dela niște păreau că se cufundă în fundul pământului. Cu multă trudă și anevoință ajunse dela ulița Sf.-lui Haralambie, pe care o trecu de a curmezișul pentruca să dee în strada Gogol (un mare scriitor rusesc, dar care nu cred să fi avut nici el habar de sălbatica capitală a Basarabiei). Acolo altă lume, altă viață! Larga viață e rusească (Ruskaia șîrokaia jîzni: cu niște uliți drepte și largi de câte doisprezece stânjeni, dar cu bombajul tot pe dos, făcut de ploi și de trăsuri, iar marginele tot înalte și cn cărăușe făcute cu piciorul prin aceiași bogată vegetație; cu case mari de câte două caturi, dar din care ai putea scoate cu înlesnire și patru! Apoi cârmind la dreapta, tocmai la colțul unde se răsfață astărzi vestitul otel Șvaițarski, iar pe vremea ceia gimnaziul de băeți, trăsura intră pe Alesandrovskaia și lăsând în stânga grădina publică, iar la dreapta palatul gubernatorului, so opri în dreptul bisoricoi luterane, în fața unei porți mari boită verde, între doi stâlpi de piatră și la dreapta căreia apare o frumoasă casă, cu verandă rotundă spre uliță, susținută de coloane elegante. Era locuința lui Cc. Dumitrache Rusu, boier moldovan, ajuns și el vernopodan, odată eu pământul pe care se născuse.

Cu toate cu era ziua mare, porțile erau încuiate cu îngrijire. De altfel ar fi putut să fie dimineața sau peste zi, că tot încuiate le-ai fi găsit. Vedeți D-voastră că la Kișinău nu se intră în casa omului ca la moară: terestrele dinspre uliță sunt toate cu gratii și obloanele sănătoase: cheile dela poartă sunt încredințate ziua stotojului zis și dvornic, care le întrebuințează numai la chemarea clopotului, iar noaptea le dă baciului care le ascunde sub perina dela căpătâiul patului, pe când credinciosul dvornic cu o toacă într-o mână și un ciocănaș de lemn în alta, se plimbă până la ziuă tocâiul, ea să știe hoții anume unde se află dumnealui și să nu dea nici ei de dânsul și nici el de dânșii. Așa că e bună liniște noaptea la Kișinău și nu se întâmplă nici odată să se prindă din greșeală vreun potlogar! Lumea doarme liniștită.

Așa dar cum so opri trăsura, descăleca faleiterul de dinainte, trase de cogeamite clopot mure și dogit, veni agale storojul cu ochii umflați de somn, deschise poarta și careta, trase la scara unui lung pridvor, a-coperit și susținut de niște stâlpi groși de piatră.

Când ciocoiul din capră sărind jos deschise oblonul caretei, apăru te toată puterea vrâstei sale de 37 de ani un bărbat înalt, de o rară frumuseță. Era prințul Alexandru Mavrocosta, însoțit de nevasta sa coborâtoare a lui Ioniță Sturdza Voevod și de un mic copilaș de vreo patru cinci ani, care dormia dus, în brațele unei bătrâne guvernante franceze. Surghiunit din Moldova din ordinul lui Omer Pașa, generalisimul armatei turcești, care ocupa atunci Bucureștii, Mavrecosta venia să se oploșiascii acuma în țara undo ti domniseră strămoșii, punându-se sub scutul puternicului ocrotitor al tuturor creștinilor din răsărit.

Ca obârșie se zice cu familia Mavrocosta ar fi fost de le Trebizonda și că se așezase la Bizanța, înainte încă de năvălirea turcească. Domnise de mai multe ori și în Valahia și în Moldova, dar stabilirea ei în țară era mult mai veche decât aceste domnii trecătoare din timpurile domnilor fanarioți,—după cum arât ruinele unui palat din Ploești, vechiu de mai multe veacuri și care poartă și astăzi numele acestei Familii. Chiar acei dintru ei care fuseseră miruiți la Sf.-tul Neculai Domnesc din Iași sau la București (bunicul prințului Alexandru) de mult nu mai aveau pic de sânge fanariot în ei, fiind amândoi fii, nepoți și strănepoți de românce. Dor tatăl prințului Alexandru, de rupsese cu datina familiei căsătorindu-se cu fiica unui bogătaș grec dela Țarigrad; dar tot în țară sa întors, tocmai delaa 1821, în țară a trăit și a fost îngropat în țărina sfântă a Moldovei, în care se născuse și trăise înainte de a se însura.

Pecând urcau scara pridvorului cu toții, le eșiră întru întîmpinare stăpânii casei, adică: Cc. Dumitrache Rusu, un bărbat înalt și spătos, cam de vreo 50 de ani, cu părul cărunt, tuns scurt, barba și mustețile rase cu îngrijire, ceia ce-l făcea să semene mult vistiernicului Necului Râset Roznovanu, cu care de nu mă înșel se și cam înrudea; apoi venia soția D-sale, Cc Zamfirița Rusu, o băbușcă scundă și uscățivă, dar și căreia ochi mari și plini de bunătate, a căreia zîmbet dulce și îngeresc, aratau cu prisosință că fusese și D-nei frumoasă pe vremuri: iar în urmă de tot duduile Frosa și Maria. Cc. Zamferița luă de braț pe domnița Ruxandra pentruca s-o ducă în salonul cel mare, Cc. Dumitrache pe prințul Alexandru, pe când dudui-le amândouă luau sub a lor oblăduire pe copil și pe guvernantă.

După obișnuitele dulenți și cafele, „Beizedeo, zise „Cc. Dumitrache, de cum am primit scrisoarea Lumi-„nării Tale, am avut noroc să-ți găsesc îndată o casă, „de care cred că voi fi mulțumit. Sunt casele lui Vie-„tor Luzu. Case moldovenești, gospodăroase, cu sobe „bune eu stâlpi, nu ca cele pe care le fac ruși acuma; „odăi mari fi luminoase, salonul de primire încăpător, „așa că trag bună nădejde că domnița va putea trai „în ele ca precum a fost deprinsă. Aerul e mai cu-„rat decât aicea, căci în față este în medean de vreo „două fălci de loc, pe care rușii au de gând să așeze „noul bazar. S-au și clădit într-nn colț, departe însă „de casă, câteva dugheni pentru căsăpii, pitării, zar-„zavaturi și altele: dar până-l vor umplea tot, va mai „curge apă destulă pe albia Bâcului. Meteahna lor, „mă rog: să le croiască pe toate de zece ori mai mari „decât trebuie! Apoi mai este o curte împrejmuită cu „ziduri, cam de două ori cât a mea, în care sunt bu-„cătăriile, odăile de slugi, grajd și șopron pentru tră-„suri. In fața, despre uliță este un cerdac și două grădi-„nițe, așa că vara se poate și mânca acolo, la aer „curat. Atâta cusur au că sunt cam departe de noi și „că mobila e cam veche și puțină; dar de o cam da-„tă cred să vă ajungă și ce o mai lipsi, se va găsi „în târg, sau se va aduce dela Odesa, că tot fuge „lumea de acolo de frica războiului. Eu am pus să „grijască casele și să se facă foc prin sobe tocmai de „când le-am luat. Tot este gata și ați putea să vă „mutați oricând în ele. Numai de un lucra o să fie „foarte greu: nu am putut până acum să găsesc slugi! „Tot niște bețivi, care nu vorbesc decât rusește, foști „soldați sau unterofițeri în ostavcă. De unde să se „înțeleagă domnița cu dânșii? Și apoi îs și primejdioși. „Mai dăunăzi au strâns de gât pe un biet polcovnic, „nevasta lui și doi copii pentruca să-i prade și nici „acum nu i-a putut prinde polițmaistrul. Până vom găsi oameni de nădejde, vă rog să-mi faceți cinstea „să găzduiți la noi. Cam înghesuiți veți fi, nu-i vorbă, „dar veți primi și D-tră găzduirea săracului, că-i din „toată inima!”

„Eu, Cucoane Dumitrache, răspunse prințul Alex-„andru, nu găsesc cuvinte ca să-ți mulțumesc din toa-„tă inima pentru câte le-ai făcut și mai vrei să le faci „pentru noi; dar nu pot să-ți fac așa supărare, mai „ales că slugi mi-am adus, slava Domnului, destule. „Tot oameni credincioși, care nu nu vrut să se lese „de noi nici în pribegie. Am cămărășiță, camardiner, „bucatar, sufragiu, perdegiu, spălătoreasă și Ruxandra „are pe fata ei din casă, o leașcă cu care e deprinsă. „Ca ajutoare cred că se vor găsi mai lesne; iar când „mă voi hotăra să țin și cai. caiace nu cred s-o fac așa „de curând, apoi nu tot vizitei ruși, am avut și la Iași?”

Și în adevăr: nuși isprăvise beizadea Alecu vorba, că intrară în curtea boierului trei sănii de poștă ticsite cu cufere și o droaie de slugi, care mai balaie, care mai smolițele, după cum le era obârșia dela Romani sau dela Egipteni.

Și tot alaiul acela cu caretă, cu sănii cu tot, sub conducerea vătafului de ogradă a Cc. Dumitrache, porni prin ulițele Atcxandrovskaia și a Bendeiului, la noua locuință a prinților Mavrocosta, Iar odată ajunși, după vreo două ceasuri de despachetare și de muncă sârguitonre, dar spornică, ai fi putut jura că acolo trăiesc de când lumea stăpânii acestor vrednici slujitori

CAP. II

In casă de boier basarabean

Bine înțeles că ar fi fost o necuviință din partea noilor veniți, să nu primiască nici masa pe care o pregătise Cc. Zumfirița anume în cinstea lor. Și masa aceasta nu era întru nimic mai prejos sau deosebită de mesele cele mai bune din Moldova. Doar atât că mezelicurile se serviau înainte de ciorbă, dar pe masa de mâncare,—nu ca la ruși care obișnucsc a le mânca de a ’n picioare la altă măsuță. Apoi cu ciorba so serviau și niște prăjituri cu carne, foarte gustoase și care pe rusește se numesc pirojki. In colo aceleași feluri de măncări: cu sarmale, pilaf, chiftele, murături, plăcinte, cataif, poame de clădării și fructe, de parcă erau rupte acuma de pe tufă sau de pe pom. Vinurile de asemenea erau din podgorii basarabene și vechi de câte 5-6 ani.

După masa cucoanele și duduile trecură iar în salon, pe când boerii se așezară în cabinetul de lucru al lui Cc. Dumitrache, tolăniți amândoi pe câte un divan, la câte un ciubuc și o vișinată.

„Ia, spune-mi acum, beizadea, zise bătrânul, ce „te-a făcut pe luminarea ta, să-ți lași țara, averea și „toate legăturile de rudenie și să treci la noi cu dom-„niță și un copil mititel?”

„Ce să mă facă, spuse la rândul său beizadea „Aleea întuncându-se? Ia mânia, moșule, ura, disprețul și... nevoia. Că nu de voe bună le-am părăsit pe „toate, ci numai surghiunit de o turcală spurcată, care „nici un m-a văzut în ochi vre-odată:—dar pus și el „la cale de pâra minciuuoasă a celuia pe care-l cre-„deam cei mai bun dintre prietenii mei.

„Din scrisoarea D-tale, cam bănuisem așa ceva „beizadea, dar aș dori să cunosc lucrurile mai cu de-„amăruntul: nu din curiozitate, dar din bună dragoste „pentru luminarea ta. De ai destulă încredere în bă-„trânețele mele, povestește-mi totul, dela alga la omega. „Poate voi putea și eu să-ți dau un sfat bun”.

„Cu bucurie, moșule! Cine a trăit mai mult, a „văzut și îndurat mai multe. Poate dar judeca mai bine, „mai drept și mai rece, de cât unul de vrâsta mea; „vrâsta nălucirilor frumoase, nu zic ba, dar și n pati-„milor turburătoare”.

„Și-apoi, mai adăugă bătrânul, nici un doftor nu-și „poate vindeca singur boala, pentru cuvântul ca ni-„mic nu-și poate judeca și cumpăni suferințele sale „cu destulă liniște”.

„Ai toată dreptatea, moșule, răspunse beizadea. „Ascultă dar cu luare aminte și vei vedea cum din-„tr-o clipă de furie, de care-ți pare rău îndată, poți „nenoroci și pe tine și pe ai tăi:

„Știi și D-ta moșule, că scârbiți de jafurile și ne-„dreptățile ce se făptuiau sub domnia lui Mihai Vodă „Sturdza, noi, o mână de tineri cn dragoste de țară, „de lumină și de dreptate, ne-am pus în fruntea po-„porului, ea să scăpăm Moldova de pacostea unei a-„semenea domnii.

„Am fost bătuți, schingiuiți și surghiuiți atuncea; „iată și rănile ce le-am capatat la cap, fiiente de puș-„ca jandarmului care m-a prins în pădurea dela Bar-„boși în care mă adăpostisem. Învinși am fost, dar de „fapt am fost învingători, căci larma pe earc o făcusem „aduse mazilirea lui Sturdza și înălțarea pe tronul ță-„rei a lui Grigori Ghica, cel mai scump dintre toți prietenii mei, pe care noi îl ținusem cuminte la o „parte ca să nu-l compromitem; iar odată ajuns la scaun, „ca să ne poată îndeplini visurile ce le făurisem: de „libertate, de dreptate și de unire.

„Mihalache Studza știindu-mă unul din cei mai „primejdioși dușmani, ai lui, în trei rânduri a pus să „mă otrăvească: odată la Socola pe când mă aduceau „rănit de la Bărboși și de două ori la Criminalul din „Iași, pe când zăceam pe patul durerii. Prieteni de ai „mei și rude de ale nevestei mele, văzându-mi viața „în primejdie, izbutiră să mă facă scăpat și așa rănit cum eram, trecui Prutul înot calare, ajungând la Scu-„lenii rusești tocmai în zori. Nevasta mea cu primul ei „născut (numai de un an sărmanul) veniră a doua zi „să mă găsească și în căruța de poștă, pornirăm spre „Odesa. Ții minte Cc. Dumitrache că trecând prin..Kișinău. făcurăm atuncea cunoștință”.

„Vai de mine, făcu bătrânul, cum să nu țin min-„te, beizadea? Il cunoscusem pe părintele luminării „tale și mi se rupea inima văzâudu-te rănit, pe dom-„niță prăpădită de durere și pe bietul îngeraș bolnav! „Nu m-ați ascultat atuncea când vă rugam să rămâ-„neți la noi, până vă veți mai îndrepta! Copilul a ră-„cit mai rău și... l-ați pertlut.”

„Nu puteam face alt-fel. Îmi dădusem cuvântul să „mă înfățișez de a dreptul autorităților din Odesa, un „de-mi alesesem singur locuința. După lege ar fi tre-„buit chiar să mă ducă între spăngi. Apoi, mai adau-„se prințul zîmbind, fiinde ă îmi eșise numele de mare „reviluționar, ar fi putut crede rușii că am ven să-„răscol Basarabia.

„Ba de una ca asta, nici prin gând nu le-ar fi „trecut, beizadea! Știu ei bine că sîntem oameni cu-„minți pe aicea și nici nu prea duc lipsă de cazaci „destui pentru ca să ne astâmpere, de am eși cumva „din calea cea dreaptă. Zi mai bine ca așa a fost să „fie și că dat v-a fost să gustați și din acest paliar „de amărăciune!.... Mai ales biata Domnița!...”

„Eram s-o perd și pe dânsa, sărmana! Dar în „sfîrșit! zic și eu ca D-ta Cc. Dumitrache: așa a fost „să fie! Surghiunul meu nu ținu mult, precum știi. „Cum veni la scaunul domniei bunul meu prieten Grigori,„reintrai și eu în țară și mă reaflai între ai mei și „între ale mele; căci ori cât de dușman mi-a fost „Sturdza, n-a îndrăznit să mă lovească și în avere. „Pentru așa lucru trebuia un prieten, nu un dușman „de moarte! Cum sosii dar, mă grăbii să merg a-mi „vedea visul cu ochii, adică pe acela pentru care-mi „pusesem în joc și libertatea și viața.

„Știi prin ce cuvinte a răspuns urărilor pornite „din sufletul meu? De ar fi să mai trăesc un veac și „parcă tot nu le-aș uita! Iată-le:

„Îți mulțumesc Alecule pentru urările ce mi le faci. „Sunt cu atât mai mândru de slava la care am ajuns, „că nu o datorcsc de cât mie însumi! Înălțat pe tro-„nul Moldovei prin mila lui Dumnezeu, voi domni prin „voința mea pentru binele țărei, fără a mai cunoaște „de-acum nici rude, nici prieteni. Cu dreptate pentru „toți, voi fi fără de milă pentru acei ce ar căuta să „se folosească de dragostea ce le-aș fi purtat, pentru „uneitirele lor revoluționare!”

„Frumoase și mărețe cuvinte pentru un despot „luminat, care ar fi avut tăria și înțelepciunea unui „despotism luat în înțelesul cel bun al cuvântului! „adică o energie luminată, neavând alt scop decât „binele, lumina, dreptatea deplină și liniștea țării. In „grelele împrejurări de astăzi, nici că ne trebue altce-„va, pentruca să se poată vindeca rănile făcute de „Mihalache Sturdza, Dar vai! Departe era prietenul meu „Grigori de asemenea însușiri! Slab de înger, pe cît „era de îngâmfat, afemeiat și zuliar, pe cât era de les-„ne încrezător la orice clevetire, era întotdeauna gata „să jertfească pe cel mai bun al său prieten, la pâra „mincinoasă a unei mueri. Și nimene ca mine nu este „mai îndreptățit a-i judeca astfel, căci eu, cel întftiu, am „căzut jertfa patimilor sale josnice și slăbănoage.”

„Cum se poate, întrebă uimit Cc. Dumitrache?!”

„Ială cum, răspunse beizadea oftând:

„Mă mutasem în casele lui Alecu Roznovanu. „Fiind casele prea mari pentu noi, închiriasem jumătate „din ele, văduvei unuia dintre cei mai veliți boeri ai „țărei; femee foarte frumoasă de și cam trecută, și în „cele mai strânse legături cu noul domnitor.

„Aceste legături, ca, neîndestul de ascunse, o cam „stânjeneau pe nevasta mea, care nu odată mi-a cerut „să ne mutam aiurea. Fiind însă că mă încurcasem „cu poștele țării pe care te țineam pe toate de la Mi-„hăileni și până la Galați și Focșani și nu stăm în „Iași decât iarna, petrecănd vara la moșiile mele din „Covurlui și Putna, o înduplecai să mai rămânem o „iarnă pe loc, — iar până la iarna viitoare să căutăm „pe îndelete o altă locuință.

„Slugi aveam o droaie și noi și cucoana. Și tot „slugi de acelea de care nu to poți desface decât vân-„zându-le, căci erau țigan; de zestre. Mâncau bieții, „oamenii mei la bătăi zilnice pentru că nu era zi la-„sată de Dumnezeu, unde să nu vie cucoana să ni se „plângă, că vre-unul din ei se sfădise cu vre-un cioroi „de ai D-sae. In asemenea întocmiri nu mai aveam „liniște în casă și viața deveni atât de nesuferită, că „furăm siliți să curmăm ori-ce relații cu dânsa. Începu „atuncea, să-mi bată țiganii, ceia ce era pentru mine „o ocară. In vedere însă că era mătușa Ruxandrei, „suferiam și această umilire,—până într-o zi mă scoase „din răbdări:

„Aveam vre-o câți-va prieteni la masă. Sufrageria „noastră era alăturea cu toaleta cucoanei, ba ora și „o ușe între aceste două încăperi, dar care era închisă „întotdeauna, toaleta având și o altă ieșire. Pe când „mâncam mai cu poftă, de odată, ca nici odată, se „deschide acea ușe, și-mi apare în prag slujnica cucoanei, „cu cogeamite căldare de zoiuri în mână și cu năzu-„inâa de a o trece pe sub nasul oaspeților mei. Mă „repezii înfuriat la slujnică, o luai de ureche și o dusei „cu căldare cu tot în fața stăpânei sale, întrebând-o „pe aceasta, dacă din poronca ei se făcuse o asemenea „obrăznicie! Nu se mai fii a-mi răspunde că în casa ei „are dreptul să facă orice poftește! Și eu în casa mea „îi răspunsei și îadată împărții zoiurile din căldare..jumătate pe cucoană și jumătate pe slujnică, parte „dreaptă, fără părtenire, dar nu fără ură, că eram „furiat rău! După asta le lăsai pe amândouă să se „zbiciaacă în voie, încinsei ușa cu pricina luînd cheia „la mine și-mi cătuai înainte de masă și de musafiri.

„Nu zic că am făcut bine, că deh! Ori-cum, era „femee și mătușa mea prin Ruxandra: dar și obrăznicia „era prea mare! Apoi erau luni de când ne ferbea ca „în apă clocotită și pe mine și pe biata meu nevastă! „Nici vorbă că m-a spus lui Vodă. Acela o potoli, fă-„găduindu-i s-o răsbune. Și în adevăr, a iscodit o rîs-„bunare atât de ticăloasă, în cât nici cu n-am vrut s-o „cred, când o rudă de aproape a lui Vodă, scârbit de „cele ce aflase, veni să ne prcvcstiască la timp.

„După numele ce-l port și averea care era a mea „încă cu două luni în urmă, țineam casă deschisă „și Ruxandra se împrietenise cu nevasta consulului „rusesc, româncă și ea, de neam cantacuzinesc. Veniau „des la noi și des mergeam la dânșii. Politică, nu fă-„ceam, că eram prea ocupat cu poștele și moșiile mele. „Și nici n-aveam de ce să fac politică, odată ce prie-„tenii mei erau la putere. Măria Sa, însă, se folosi de „prilejul că intraseră Anstriacii în țară și Turcii în „Valahia, ca să mă pârască comandantului suprem al „oștirei otomane, Omer-Pașa; arătând că din pricina „simpatiilor mele pentru Roșia, unde mă oploșisem „chiar ca revoluționar urmărit de ocârmuirca locală „la 1848, prezența mea la Iași în împrejurările de față „ar putea fi primejdioasă întru câtva, siguranței ar-„matelor de ocupație.

„Răspunsul nu întârzie și fu cu totul pe placul „Măriei Sale. Mi se făcu cunoscut oficial, că în răstimp „de opt zile, să lichidez toată averea mea mișcătoare „și nemișcptoare și să părăsesc de îndată tara Moldo-„vei, înștiințându-mă, că odată acest termen trecut, a-„verea mi se va confisca și voi fi surghiunit cu sila!

„Poftim de vinde două moșii, una de douăspreze-„ce mii de fălci și alta numai de nouă sute, în opt zile!. „Poftim de-ți răfuește socotelile cu cei dela care ai de „luat și eu aceia în care ai de dat, vinde mobilă, tră-„suri, cai, dacă poți.! Ca antreprenorul poștelor aveam „bani de primit, garanția de patruzeci de mii de gal-„beni capital închis în cai, căruțe, hamuri, fân, grăun-„țe. Nu mi se plăti nici un ban, sub cuvânt că nu mi „se poate elibera nici garunțiu, nici materialul, care „este necesar serviciului public, până la expirarea „contractului. Mi se scoase moșia cea mare la mezat „pentru îndestularea creditorilor, cu toate că aceștia „declaraseră eu se mulțumesc a o lua în arendă pe doi „ani. Abia putui aduna câteva mii de galbeni din vân-„zarea mobilelor, a telegarilor și a giuvaeriealelor ne-„vestei... și iată-mă!”

„Bine, dar asta e hoție la drumul mure, strigă „Cc. Dumitrache, îngrozit! Și D-ta, beizadea, ce-ai fă-„cut?”

„Singurul lucru ce-l puteam face: Am redactat un „protest către guvern și către contele Coronini, capul „armatei austriace, făcându-i răspunzători de toate pa-„gubele ce mi se pricinuise: am înmînat câte o copie „din acel protest pe la toate consulatele generale din „Iași; am tocmit un avocățel de mâna a treia, (căci „celor mari le era frică) pentru ea să-mi reprezinte „interesele, mi-am luat nevasta și copilul, cu care am..trecut Prutul la Sculeni, unde Rușii D-tale ne mai „puseră să facem carantina de patruzeci de zile, casă „nu molipsim, Doamne ferește, împărăția, de holera „ce bântuie tocmai la Varna!

„Chiar după scrisoarea matale, zise Cc. Dumitra-„che, bănuiam că trebuie să fii jignit în suflet de vreo „mare nedreptate: mărturisesc însă că eram departe „de a-mi închipui așa ceva! Ai toată dreptatea să dis-„prețuești și chiar să urăști pe omul care-și răzbună „josnicele sale patimi, în așa chip mișelesc?

„Nu omul, moșule, făcu Mavrocosta, dar dacă aș „putea urâ, lucru ce nu-mi stă în ftre, aș urî rudele, „societatea și chiar țara întreagă, unde se pot făptui „asemenea mișelii! Pe când așa nu o pot decât disprețui”.

„Mergi prea departe, beizadea, zise bătrânul„întunecându-se.”

„Ba nici de cum! O zici pentruca nu le știi încă „pe toate! Știi că de când sa aflat vestea surghiunieri „mele toți căutau să mă ocolească? Ți-am mai spus „că din avocații cei mari care-mi erau rude și prieteni, „nimene n-a avut îndrăzniala să-mi apere interesele. „Știi că la plecarea noastră, numai două, trei rude mai „apropiate au îndrăznit să ne petreacă pună la bariera „Copoului? Știi cine s-a bucurat să-mi cumpere la mezat „și de chilipir moșia părintească, sub cuvânt de a nu la-„sa mormintele părintești să cadă pe mâni străine? Chiar „însuși fratele meu! Și aceștia sunt oameni Ce. Dumi-„trache? Asta e țară pentru care să te jertfești?”

„Rău, foarte rău au făcut.... dar și d-ta beizadea „judeci lucrurile prea cu patimă.”

„Nu, de o mie de ori nu! Mi-am scuturat tălpile „de praful Moldovei! Ea nu-i țară pentru unul ca mi-„ne! Apoi la urma urmei strămoșii mei au fost greci. „Zi că grecii din care mă trag sunt și astăzi numai „niște raiale turcești, dar nu tot raiale sunt și Moldo-„venii? Jurând credința țarului ortodox, cel puținlui „voi mai fi raia turcească, la cheremul unui Omer-Pașa, „nesigur nici de avere, nici de viață. Înainte de toate „sunt soț și părinte. Am doi copii; cel din prima mea „căsătorie e la Paris, aistalalt e mic și nu poate în că „pricepe nimica. Voi munci din răsputeri pentru Ru-„xandra și pentru dânșii. Cu mintea și înțelepciunea „mea, mă cred în stare să. câștig aicea o avere și mai „mare, decât aceia ce mi s‘a luat cu hapca. Pe urmă, „când voi închide ochii, voi ști încaltea că-mi las ne-„vasta și copii în țară mare, de sine stătătoare, cu „rânduiala bună și cu legi care nu se pot călca!”

Urmă un timp mai îndelungat de tăcere, în care Cc. Dumitrache, dus de gânduri, se învălui într-un a-devărat nour de fum albastru șt mirositor, după care reluă!

„D-ta beizadea, care-l învinuai adineoare pe Ghica „Vodă de patimă și nedreptate, pare-mi-se că judeci „țara în care-ți ai părinții îngropați, în care ai copi-„lărit ai trăit până la vârsta D-tale de astăzi și pentru „fericirea căreia n-ai pregetat a-ți varsa sângele, zic „că o judeci pe biata țara aceasta pe care ai iubit-o „atât de mult, cu patimă mai mare și mai mare ne-dreptate”.

„Cum? sări tânărul Mavrocosta: apoi liniștindu-se „și cu ochii umeziți: Deh, moșule, voi fi judecând-o „poate și cu patimă, că tare rău mă doare! Și dus și „el pe gânduri, reluă: De nu prin maică-mea care e-„ra greacă, dar prin tatăl, bunicul și străbunul meu, „am numai sânge de român în mine... Mi-am iubit Mol-„dova cum o dator tot omul să-și iubească țara... Dar „să zici că o judec pe nedreptul, însemnează că D-ta „găsești că bine și cu dreptate s-au făcut cele făptui-„te înpotriva mea. Eu mi-am dovedit iubirea pentru „țară, vărsându-mi sângele pentru dânsa, dar ea, în „ce chip m-a răsplătit?”

„Cred că nu pentru răsplată, ți-ai vărsat D-ta „sângele, beizadea, ci din dragoste curată, făcu bătră-„nnul cu măreție!”

„Bine înțeles că numai din dragoste curată, răs-„punse cu aprindere beizadea. Cine mi-ar putea spune „în față că am cerut, sau m-am așteptat la vreun folos? „Dar cel puțin să nu mă calicească aruncându-mă pri-„beag peste hotarele sale. Oare după ce primesc cea „mai îngrozitoare palmă pe un obraz, ai vra ca să-l „întorc și pe celălalt, ca să mă pălmuiască? Nu sunt „destul de bun creștin pentru așa smerenie! Nu înțelegi D-ta, moșule, că prin faptul surghiunitei mele „când două oștiri străine au pătruns în țară, gata a „se încăiera cu oștirea rusească, mi s-o aruncă în față „numele de suspect? Adică că eu, Mavrocosta, de neam „domnesc, moldovan de peste două veacuri, aș fi în „stare să mă înjosesc la scârboasă și murdara meserie „de spion?”

„Și cine astăzi, ar putea să bănuiască macar, așa „lucru?”

„Nimene astăzi și niciodată cât voi trăi, și cu nime-„ne nici leatul de oameni care m-a cunoscut. Pe urmă „însă... după noi... se va găsi un documeo oficial prin „care am fost alungat din țară ca suspect. Eși-voi oare „atuncea morții din groapă ca să mă desvinovățiască?”

„Da, răspunse solemn bătrânul, voi eși monții din „groapă ca să mărturisiască urmașilor că din tot ti-„nerelul care a luptat la 48 pentru libertate ui lumi-„nă, numai D-ta ai fost rănit. Iar morții aceștia care „se scol din groapă pentru mărturisirea adevărului se „chem Istoria, beizadea. Istoria care luminează întot-„deauna trecutul, fără greș și fără patimă și cumpă-„nește binele și răul, pentrucă atunci când ea vorbește „stânsusau de mult și patimile și vrajbele, ne mai „rămânând în cumpenele sale drepte decât faptele. „Atunci vor vedea urmașii, că un om eu un trecut cu „al luminării tale, n-a putut să se coboare până la „josnicia de suflet a unui spion.

„când voi fi putrezit între niște scânduri de brad,„iar urmașii mei vor fi ajuns peritori de foame? Nu„moșule! Mai bine să nu mă mai întorc acolo nicio-„data, mai bine să pribegesc în larga lume și să nu „mai aud nici de numele Moldovei, căci nu m-aș pu-„tea întoarce fără ca să mă răzbun: iar pentru răzbu-„nare trebuește ură și încă odată, ura nu este în fi-„rea mea. Sunt îngrozitor de iute: în mânie aș putea, „făptui și nu omor! Dar ura cea neclintită și înceată, „care pândește cu anii prilejul și clipa răzbunărei, nu „numai că nu o pot resimți, dar nici c-am putut-o pri-„cepe vreodată. Când judec și cumpănesc mai rece, „pot ajunge lesne la iertare; dar dacă ajung la dispreț, „atunci oricât aș fi iubit de tare, om, feroce, soție sau „țară nu mai ființează nici o clipă în ochii mei! „Sunt morți aceia pentru mine: mai curând s-ar întoar-„ce mortul dela groapa, decât dragostea de dânșii în „inima mea. Desprețuit am odată țara cât voi trăi „nu-mi voi mai putea întoarce disprețul”.

„Și ce o vinovată Moldova de fapta unui om fără suflet și fără dreptate? Că nu s-a găsit nimeni „care să îndrazniască ați întinde mână de ajutor? „Uiți poate că în patru sute de ani de robie s-au pu-„tut toci și inimele și caracterele. Ce-i vinovată îi săr-„mana, că a ajuns în așa hal? N-a luptat, n-a biruit „ea, o țară mică, o mână de viteji, apărând tu sân-„gele ei curat, creștinătatea întreagă? De a ajuns în „umilința de astăzi, nu uita, că nu prin biruința vrăj-„mașului a ajuns în așa stare, ci prin înșelăciunile tur-„cului păgân, a leahului, a ungurului și a neamțului „papistaș și a rusului pravoslavnic, dar nu ortodox, „care ne a răpit și pe noi basarabenii din sânul neamu-„lui nu prin luptă, nu prin spadă și glorie, ci numai „prin o bucată de hârtie, un condei și o căliniară”.

„Acum dacă-mi dai voie, ia să judecăm lucrurile „mai rece și liniștit?”

„Poftim, moșule, răspunse Mavrocosta.”

„Te plângi că nimeni nu s-a găsit în toată Mol-„dova, ea să-ți întindă mâna de ajutor în așa împre-„jurări grele; dar cum putea s-o facă și în ce chip? „Doar nu-i fi cerând ca țărănimea întreagă să se ridice „punându-și pieptul și luplându-se cu ciomagul împotriva a două armate străine și a soldați lor lui vodă?”

„Nu sunt așa de nebun Cc. Dumitrache; dar cei „de seama mea, cei cu care am copilărit și mă înru-„desc ar fi putut protesta înaintea puterilor și chiar „deadreptul la Țarigrad, măcar în potriva ocărei ce se „aruncă pe nedreptul asupra numelui de Mavrocosta „Ce ceream în protestul meu? Să fiu judecat și osândit „In cele mai mari pedepse de mi s-ar dovedi vinovă-„ția. Nu trebuiau să lese cu nici un preț și chiar în „interesul siguranței lor viitoare, să se înfiereze pe ne-„dreptul și să se nimicească unul de-ai lor. Mâine vor „putea să pățească și ei ca mine!”

„In timpuri liniștite aș judeca, și eu ca luminarea „ta, beizadea. In vremea însă când suveranul țărei „este în stare de război cu Roșia, protestul lor ar fi „părut o izbucnire fățișe de dragoste către dușman, a-„ducând după ea cele mai strașnice măsuri înpotriva „lor și a țărei. Ei bine, fii drept, beizadea: Oamenii „aceștia, înainte de ași apara ruda sau prietenul de „copilărie, aveau datoria să-și apere soțiile, copii și averile îi nu erau în drept pentru cel mai scump „din ai lor, să primejduiască Moldova. Tocmai văzând „ce pățești, în afară de orice lege și dreptate, trebu-„iau să se ferească de a păți și mai rău. Crede-mă „că nu sar fi sfiit turcalaua de Omer a ridica spân-„zuratori pe șesul Bahluiului, chiar sub ochii civilizați „ai lui Franț Iosef și ai Europei, astă-zi cucernica a-„liată a califilor păgâni?”

„Deh! făcu Mavrocosta rămas pe gânduri. Poate „să ai dreptate, moșule, că grele mai sunt astă-zi vre-„miirile și pentru biata Moldova?”

„Dacă o primești asta de bună, urmă Dumitrache „Rusu, vezi că și purtarea fratelui D-tale nu este așa „de neagră cum și s-a părut. Mai bine era un străin „la mormântul părintelui luminărei tale, decât nu frate „mai mare?”

„Cu dânsul m-oi împacă lesne, răspunse Mavro-„costa oftând. Am fost întotdeauna uniți între noi, „ne-am iubit sincer unul pe altul și nu hicnpe urii „între noi.”

„Și venim acuma la botărirca D-tale de a jura „credință împăratului nostru. Te-ai gândit oare că ai „doi bieți: unul de paisprezece și altul numai de pa-„tru ani și că neam din neamul lor nu au avut nici „o încrucișare eu rușii sau cu vreunul din celelalte „popoare slave? Jurând pentru D-ta, juri și pentru „dânșii, ba mai mult, după legile de aici. D-ta poți „întotdeauna să revii asupra jurământului D-tale cu „învoirea țarului, pe când ei vor fi priviți ca băștinași. „Sângele apă nu se face, de unde știi că nu te vor „învinui vreodată că i-ai aruncat în neam străin, pen-„tru care vor putea avea simpatii cât poftești, dar nici „când dragoste firească? Chiar Rușii plictisiți de mul-„țimea nemților și a veneticilor de tot soiul, care vin „să le ia slujbele cele mai mari și mai mănoase, îi vor „privi oare cu ochi buni?”

„Veneticii aceia, moșule, slujesc pe împărat cu a-„ceiași credință ca și rușii. Dacă ajung mai repede și „mai sus, dovedesc că fiind mai civilizați sunt mai „deștepți. Băiatul meu cel mai mere, trimis la Paris „la vrâsta de patru ani, tot atâta habar are de Moldova, cât are și de țara rusească. Când va isprăvi de învățat îl „voi baga în marină, pentru care pare a avea ceva „porniri, sau în diplomație din pricina limbei franceze, „care este singura pe care o cunoaște. Își va face sin-„gur cariera și nu duc pentru el nici o grijă. Aista, „care-l am cu mine, îl vezi cât e de mare! Când va „mai crește ceva, îl voi pune într-o școală din Petors-„burg și nu va mai ști să zică nici „buna dimineață” „în limba lui.”

„Deh! făcu bătrânul. Cu toate că nu prea cred ca „sângele să se prefacă în apă, poate să însă bine și „asta. Nu sunt atâtea pilde de oameni care se perd „în neam străin? Se vor însura și ei în neam rusesc „și copiilor lor nu le va mai rămânea decât numele, „care este grecesc. Vei fi tras cu buretele peste atâ-„tea spițe care au purtat, cu fală acest nume grecesc, „ca buni români de sânge și de suflet, pentruca să „fii în țara rusească privit ca grec cu sânge românesc „în D-ta, căci până se vor însura copii D-tale în neam „rusesc, vor avea copii și aceia alți copii, tot sânge „de român va avea neamul Mavrocosta. Bagă de șea-„mă beizadea, că și asta se va întîmpla numai cu „întocmirea ca fii și nepoții D-tale să mi se însoare cu „fete de venetici. Pare-mi-se cu toate acestea că din „necunoștința limhei și a neamului în care vrai să in-„tru, îți faci niște închipuiri, pe care mă socot dator „a și le spulbera, arătândiu-ți adevărul. Și asta o fac „pentruca te cinstesc mult și cunosc bine și limba și „legile acestei țări.”

„Și anume, întrebă Mavrocosta?

„Parcă-mi ziceai că jurând credința împăratului, „încetezi de a mai fi raia turcească și că închizând „D-ta ochii, îți vei lasa nevasta și copii în țară mare, „de sine stătătoare, bine orânduită și cu legi care nu „se pot calea.”

„Și poate nu-i așa?”

„Ba e așa..... pentru cine nu cunoaște Roșia.

„Cum? întrebă Mavrocosta uluit.”

„Netăgăduit, că de mare, Roșia-i mare, ba chiar „poate ceva prea mare, fiind alcătuită de o sumedenie „de popoare, domnește un împnrat cu un popor deo-„sebit, adică cel rusesc, precum și sultanul are eu el poporul cel turcesc, de o limbă cu dânsul. Deosebi-„rea este că aicea toate popoarele împreună cu cel „rusesc se zic vernapodanii adică supuse credincioa-„se ale împăratului, ecia ce pe turcește se zice raia numai pentru supușii creștini, iar poporul turcesc nu „se zice raia. Dincolo de Prut și de Dunăre vedem „popoare întregi de raiale, tivind ocîrmuirca lor, cre-„dințele, moravurile, limba și obiceiurile lor și chiar „legi făcute de dânsele și pe care le pot schimba du-„pă chibzuință lor: într-un cuvânt o adevărata mițo-„nomie la unele, iar chiar la cele linii supuse, legea „obiceiurile și limba sunt lăsate slobode. Dincoace „nici un popor nu se bucura de autonomie. La judecăto-„rii și în toate rumurile administrativo, pînă și în spi-„tale și chiar la poșta cu cai, limba este cea rusească „în toată împărăția. Legile sunt până acuma ale po-„poarelor, dar numai în parte. Iată, noi în Basarabia, „judecăm după trei legiuiri Arnienopol, Donici și „Ukazurile împărătești sau svod zaconov, după cum „se chiamă pe rusește. Așa că acela căruia i-nm dat „dreptate aicea, ar fi osândit în gubernia Cherson, iar „în tara leșească ferit de pedeapsă. De asemenea ne-„vrâsnîcul dela noi este vrâstnic de acum patru ani „peste Nistru. Legile acestea se întrebuințează de niș-„te judecători, străini în cea mai mare parte de locu-„rile și de neamul pentru care au fost alcătuite, iar „judecățile pe care le rostesc, se întăresc sau se schim-„bă, de către senatul ocârmuitor a căruia mădulari „sunt încă mai străine și necunăscătoare decât dânșii. „In sfârșit, mai presus de lege, este împăratul, care „răstoarnă hotărîrile chiar ale senatului ocârmuitor, „prin trei cuvinte: „bîti po semu”, adică pe româneș-„te: așa să fie. In asemenea întocmiri, jurând credință „împăratului din raiaua sultanului, te faci vernopo-„dan-ul țarului, sau dela cheremul lui Abdul Medjid, „treci la buna sau reaua voință a lui Alexandru Ni-„colaievici. Dacă le-ai pune amândouă la cântar, parcă „tot ar utîrna cumpăna din partea sultanului.”

„Ba de fel, Cc. Dumitrache. Tot mai bine verno-„podan de cît iraia. Puterea aceasta mai presus de lege, „se află în mîna unui domnitor creștin și luminat. „El este atît de sus așezat că e mai presus de pati-„mile supușilor săi. Poate dar judeca mai nepărtinitor „ca cei mai înalți judecători, care sunt tot așa de „supuși lui ca și împricinații. Așa cu atunci cînd se „încredințează de o nedreptate, o poate îndrepta fără „nici o pedică. Cu asemenea putere, el poate reabilita „un osândit, pe cînd casația franceză nu poate nici „astăzi reabilita pe curierul de Lyon.”

„Da, în criminal este reabilitarea osânditului pe „nedrept, pe când în civil, dărâmarea principiului de „statornicia lucrului judecat, una din temeliile dreptului”.

„Pentru ce?

„Să-ți dau o pildă: presupune că prin judecată „fie chiar nedreaptă, aș fi cîștigat dela beizadea Du-„niitrache, răposatul D-tale părinte, cusuța asta și, „biata moșinară care alcătuiește toată averea mea. Să „zicem, că ’n trecut sorocul de prescriere de 31 de ani. „nu odată, ci de mai multe ori, așa e că ani rămas „bun stăpân și pe casă și pe moșie, Fără ca nimene „să nu mă poată scoate din ele?”

„Negreșit. Iată, nevasta mea se află tocmai în așa „împrejurare: Ioniță Sturdza Vodă, bunicul ei, avea „vreo șapte mii de fălcii în județul Soroca și vreo „alte șase la Cahul. Erau date toate în posesie. Odată „cu închiderea Prutului, închiseră și posesorii lăzile „lor cu bani și se făcură buni stăpini pe cele patru „moși. Vodă precum știi, orbise și muri de o boală „grozavă, fură a mai fi în stare să-și caute dreptate. „Fiul său muri și el. lăsând după dânsul patru orfane „mici. Termenul de prescripție a trecut și nu le mai „putem face nimica despoitorilor.”

„Vra să zică, mai stărui bătrânul, în Moldova a-„ceia stăpânită de Turci și de bunul plac al domnito-„rilor, unde în vreme de război, un Omer-Pașa își „poate bate joc în bună voie de legi și de dreptate, „nimene nu i-ar mai putea supara pe hrăpiturii moși-„ilor domniței Ruxandre?

„Se înțelege de sine, făcu beizadea Alecu cu „nerăbdare. Ce se poate face împotriva faptului prescris?

„Ei iaca, la noi se poate! Dar să revenim la pil-„da ce ți-o dădeam adineoare: luminarea ta, fie pentru „slujbe aduse împăratului, fie priit înrâurirea unui „curtean tu vază, arăți drepturile ce le ai asupra „caselor și moșiei melc, mai dovedești că ai perdut „termenele de judecată din împrejurări neatârnâud de „voința D-tale și ceri dela mila și dreptatea împară-„tească, să desființeze prescripția. Impatatul având în „vedere că s-ar putea să ai și dreptate și că nu ceri „decât s-o dovedești în fața judecătorilor, dă ucaz de „redeschidere a dosarului, Atunci mergi la sigur! Iată, „sunt om bătrân și nu mi s-a întâmplat să fi văzut pe „acel ce se judecă în asemenea întocmiri, să ni cape-„te dreptate, chiar atunci când n-o are. Cine ar putea „bănui, că țarul ar fi dat un asemenea caz, fără ași „fi făcut o nestrămutată credință despre dreptatea „D-tale? Cine s-ar încumeta să fie de altă părere de cît „țarul? Așa că ori cât timp ar fi trecut dela judecata „pe care o câștigasem, vii D-ta și mă dai frumușel „afară Iată ce este proprietatea în Roșia. Gășești oa-„re mare deosebire cu țara turcească, unde tot apar-„ține de drept padișahului?”

„Cucoane Duniîtrache, sări Mavrocosta, vorbești „serios, ori în glumă?”.

„Ba cît se ponte de serios. Spun ceia ce știe tot „omul trăit în Roșia.”

„Dar bine, la 1848, am întrebat pe cei mai buni „legișți din Odesa și cu toții mi-au răspuns că pres-„cripția nu se poate atăca?”

„Și foarte bine ți-au răspuns. I-ai întrebat ce zise „legea, și ei ce spune legea ți-au aratat. Chiar de-i „întrebai de este pentru D-ta o cale mai presus de „lege, tot așa de adevărat ți-ar fi răspuns că „nu”.

„Ce erai, D-ta la 48 și chiar astăzi? Un străin. „Dar mâine, după ce vei fi depus jurămîntul la sobor, „lucrul va fi schimbat cu totul și în vederea nedrep-„țăței de care ar căzut jertfă, se poate întîmpla ca„împăratul să te miluiască cu un asemenea ucaz, mai „ales că în fond pricina D-tale este dreaptă. Martori „putem fi cu toții, că o cunoaștem și mai bine decât „luminarea ta. Numai de ai avea spete la Petersburg.”

„Trebue să mă mai gândesc la asta, zise Cc. Alecu „îngândurat. Poate să fie răsplata cerului pentru su-„ferințele îndurate de noi, pînă acum

Tot vorbind așa, venise miezul nopții și afară cădea zăpada în fulgi mari și deși, așa că nu mai era cu putință ca noii sosiți să se mai ducă la locuința lor. Copilul se și culcase de mult. Rămaseră dar până a doua zi în gazdă ta Cc. Dumitrache Rusu, pcetrecînd în tihnă noaptea în odăile ce le pregătise cu atîta drag Ce. Zamfirița pentru dânșii.

CAP. III

Miresme naționale rusești

A doua zi de dimineață copilul și guvernanta fură trimiși în careta lui Cc. Dumitrache Rusu la casele lui Victor Lazu din ulița Gostinnaia colț cu Benderskaiaulița. Beizadea Alecu însă și cu domnița Ruxnndra, dornici de a se bucura de frumoasa zăpadă care căzuse peste noapte din belșug, centră să li se aducă o sanie de birjă.

Așa că nici nu trecu nu ceas dela plecarea caretei, că intră în goană și trase la scara pridvorului o săniuță ceva mai mică decât cele de un cal obișnuite la Iași, dur la care erau înhamați doi cai zdraveni și grași. Unul mai mare era înhămat între hlube, mer-gând numai la trap, cu capul susținut în sus de niște curele legate de un cerc rotund în formă de coroană, iar altul mai mărunțel alerga în copei cu capul întors spre dreapta, privindu-și coastele cu ochii holbați, de parcă-l apucase dalacul. Pe capra mică ședea pe un șold și cu picioarele afară Izvoscicul (adică birjarul) îmbrăcat într-un caftan de postav albastru, încins cu o curălușe bătută în ținte și purtând pe cap o căciulă de oaie cu fund de catifea în floarea caftanului, cam ca acela ale soldaților bulgari, despre care nici nu se omenia încă pe atuneca. Izvoșcicul ținea în mînă trei haturi: două pentru calul dintre hulbe și unul cu care stăpânia pe prăștier. Tot meșteșugul lui era să nu-l lese pe accșta să tragă mai mult decât tovarășul său dintre hlube, căci prins cum era de laturea dreaptă a săniei, o singură smuncitură mai puternică, ar fi fost de ajuns ca s-o răstoarne.

Inhăinătura aceasta ciudată, are nevoie pentru a fi întreagă, de un alt prăștier in partea stângă. Atunci ea se numește troica și devine nu numai estetică, dar și patriotică, Rusului, care-și iubește țarul și neamul, îi saltă inima de mândrie când îl vede venindu-i în față, căci în cercul cel mare dela mijloc el zărește coroana împărătească, iar în capetele întoarse în afară și picioarele alergând pieziș ale prăștierilor, însuși vulturul cu două capete, zburând cu aripele întinse spre noi înfrângeri, dar și înspre noi izbânzi și cuceriri. Să nu credeți, iubiți retori, că este aicea vreo iscodire răutăcioasă din parte-mi: Nu se află poet rusesc, în toată literatura rusească, să nu fi cântat troica și tot în înțelesul ce vi-l dau mai sus. Noroc numai pentru omenire, că troicele se fac din ce în ce mai rare, răsfrățându-se mai mult pe tabacherele de argint și pe chibritelnițele de lac decât pe drumuri, așa că zgăndărese din ce în ce mai puțin coarda patriotică a rușilor. Cât despre inhamarea în doi a birjarilor, ea pare mai mult o prevestire a rău pentru viitor, căci deh! oricum s-ar putea privi lucrul, falnica pasere bice-fală rămasă numai cu un cap și ciuntită de o aripă, nu va mai putea sbură nici drept, nici departe!

Cu tot gerul dimineței, care făcea să scârție zapada sub copitele cailor, călătorii noștri, strâns înghesuiți în mica sanie, fura izbiți de un miros cu totul nou pentru niște nări moldovenești. Acest Ilang-Ilang sui generis, era alcătuit din dohoreala ce o răspândeau deopotrivă hamurile rusești unse cu îngrijire, caii bine hrăniți cu... păpușoi și izvoscicul bine adăpat cu votki. „Ia acum, zic și eu că-mi miroase a țară rusească, făcu beizadea ducându-și batista la nas. Nu mai dădusem de așa parfum frumos tocmai din anul 1849 la Odesa.”

Totuși plimbarea era plăcută pe ulița Alexandrovskaia largă și albă sub zapada care străluci a sub răsăritul de soare. Casele întroenite pună la ferești, păreau că gem sub greutatea mormanelor de zăpadă trandafirie, îngrămădite pe acopere mânuirile lor, de pe care abia se mai zărîau coșurile fumegânde. Cele două sentinele dela poarta gubernatorului, răzămându-și pustele de gherete, se loviau cu brațele de pope și băteau din picioare, privind cu grije de nu trece vreun nacilalnic ca să-i pedepsiscă și tot nu se puteau încălzi nici nșa în măntăluțele lor sur-gălbue și în șăpculele lor fura cozoroc. Trecea sania ca visul pe lângă grădina publică, mai poetica decât vara, cu copacii săi mari ce păreau de cristal, gemând și ei sub țurțurii de ghiață care îi învăliau și crengile și crenguțele, prefăcându-i sub razele tinere ale dimineței în atâtea podoabe de briliante, rubine și safire! Tot așa de poetic se arătau și bulevardul, gimnaziul, seminarul și palatul episcopal cu poarta sa zugrăvită numai în sfinți. Aveau și ele aceiași înfățișare proaspătă a clădi re lor văzute în strălucirea diminețele senine de iarnă.

Pe când erau să ajungă în dreptul unui soi de poartă triumfală clădită din piatră și cărămidă, dar tencuită și boită galben cu alb, pentru ca să fie la fel cu catedrala (pe rusește soborul) și cu clopotnița, deodată căii se opriră în loc, birjarul sări depe capră, își scoase repede căciula și, îngenunchind smerit în zăpadă, începu să croiască niște cruci mari și îndesate, cum numai Rușii pravoslavnici știu să le îndese. In a-celaș timp clopotele începură a suna ascuțit în clopot-niță, iar din poarta cea triumfală clopotul cel mare începu să mugiască și ceasornicul orașului să bată ceasul opt.

— Ce-i asta? întrebă Mavrocosta nedumerit.

— Trece prea sfântul arhiepiscop Antonie, răspun-se izvoscicul crucindu-se și mai tare.

Și în adevăr că eși de sub poarta, cea cu sființi mulți, o caretă bogată, trasă de patrii telegari negri, eu hamuri numai în argint, cu vizitiu pe capra de paradă și eu faleitcr la caii dinainte, plină înăuntru cu preoți bărboși și pictași înninta măreața această strălucită vedenie trecând ulița Alexandrovskaia de a curmezișul, străbătând sub bolta triumfală, ocolind clopotnița și venind să se oprească în fața peristilului catedralei, în cântecele preoților care ieșiseră întru întimpinarea stăpânului lor duhovnicesc, eu crucea și evanghelia.

Nici că se putea mai puțin de patru cai pentru ca să se ducă până peste drum, pe unul din urmașii a celor a-postoli care răsturnau tronuri, credinți și moravuri, cutrierând lumea cu picioarele goale și toiagul pribeagului în mână.

„—Zi ce vrei Alecule, făcu domnița Ruxandra, „după ce sania se puse din nou în mișcare. Nu zic că „bieții Ruși miroase plăcut pe lumea asta, dar vor fi „de sigur de bună miecazmă pe lumea cealaltă. Ai „bagat de seamă cum se închina de frumos birjarul „nostru? Și cu genunchii în zăpadă, sărmanul!

„—Ia vezi mai bine de-ți ascunde batista în bu-„zunarul blănii, răspunse Cc. Alecu pe franțuzește. Să „nu ți-o șterpelească pravoslavnicul de pe capră, cum „mi s a întâmplat la soborul din Odesa cu alt pravos„lavnic. Acela dragă, se închina și mai frumos, că „bătea niște metanii de crăpau lespezile bisericei, de „tare ce le lovea cu fruntea.”

Cum ajunseră la capătul bulevardului, o luară la stânga pe ulița lui Pușkin, așa numită pentrucă marele poet trăise câtăva vreme în surghiun la Kișinău dar cu totul într-altă parte. L-or fi așezat acolo ca să fie aproape de colegul său Gogol, care după cum ați mai văzut, a fost nașul uliței paralele pe laturea cealaltă a bulevardului. Apoi fiindcă Pușkin suferise multe ne-dreptăți în viața lui sbuciumată, s-a crezut mai nemerit să se așeze tribunalul civil sau grajdanskii sud, într-o casa mare cu cu doup caturi în colțul ulițelor Pușkin și Alexandrovskaia; așa ca să aibă și omul cui să să se jăluiască, macar după moarte și să aibă îndată de știre și răposatul împărat Alexandru I-iu, dacă vreun pârlit de judecător ar fi îndrăznit cumva să ia partea lui Pușkiu împotriva ocârmuirei.

Cam pe la jumătatea uliței lui Pușkin, sania câr-mi la dreapta de astă dată și dădu în sfârșit în ulița Goștiunaia, pe care se afla și casa lui Victor Lazu. Birjarul dădu drum cailor și ca gândul sbură săniuța prin acea uliță dreaptă, cu clădiri mari de peatră, dar tente numai cu un singur cât, împrejmuite cu ziduri înalte prevăzute eu câte o poartă mare bine închisă. Din când în când întâlniai câto o căsuță scundă, acoperită cu șindrilă: era băcăniacârciumă a unui ji-dan cu nelipsitele clondire colorate, ghemuri de sfoară și șirarguii de smochine la geam. Mai câte o prăvălioară de bogasierie cu perciunatul așteptând la ușă, cu cotul în mână, pe mușteriul pe care-l bagă cu de asila în dughiitnă. Apoi intra casă mare, în colț cu ulița negustorilor, sau Kupeceskaia —ulița, un Ciaini— Traklir, singurul care ființa pe atunci în Kișinău și unde pravoslavnicul negustor bărbos, venia să bea la ceai până ce asuda și la votki până ce cădea: dar tot în sunetul unei uriașe flașnete mecanico care mă-cina ceasuri întregi acelaș cazacioc, până o opreai cu s-o întorci și să-i schimbi cazaciocul cu altul tot la fel și iar pornia dela dânsa! De erai beat, te ameția băutura, de erai treaz, te ameția flașneta, așa că nimene nu-și putea da seama ce a luat și ce are de plată.

Pe toată strada aceia, o singurii casă era cu vre-o trei rânduri de ferești și cu o boltă mare la mijloc. Ea le întrecea pe toate în mărime, dar și în necurățenie. Trecând pe dinaintea ei, familia Mavracosta dădu acolo de alt parfum. Ieșea de sub bolta cea mare, precum și de la toate ferestrele, prevăzute cu niște ventilatoare de tinichea, care le chiorau de un ochiu și zbârnâiau nu moriștele de copii,—un abur cald de borș din sfecle, de pâne cazon și de cizme de toval unse cu dohot și cu său. Era cazarma de infanterie; căci celor de cavalerie li se mai adăoga după poloninie(sau regulament) mirosul de băligar de cal.

„Of Doamne, Ruxandro, oftă bietul Mavrocosta, „umplându-și plămânii cu aier proaspăt, după ce tre-„cură de cazarmă! Nu știu de vor fi rușii noștrii de „bună mireasmă pe lumea cealaltă, dar rău mai do-„horesc pe lumea asta!”

Cum ajunse la odihna lui, beizadea ceru halatul, papucii și cățuiele de afumat. Numai după ce trecu prin toate odăile, urmat de două slugi purtând cățuiele și afumă pretutindeni din belșug cu chilimbar și odogaciu, se hotărî a-și face cheful de dimineață cu dulceață, cafea turcească și ciubuc, întins a lene pe un divan și în miresmele lui iubite, ca în țara Moldovei; pe când domnița ținea sfat mare cu cămărișița Marghioala cum din lipsa de chifle pentru cafeua cu lapte, să le înlocuiască cu cozonaci proaspeți și cum să facă mai în grabă ceva dulceți de iarnă pentru baizadea și caifetul musafirilor.

In liniștea din prejur și în mireasma tutunului turcesc, cumpănia acum Mavrocosta spusele lui Cc. Dumitrache Rusu.

Cu toată ciuda lui, nu se putea opri de a-și iubi Moldova. După cum o mărturisise în ajun, nu știa să urască. Nu era în firea lui. Chiar acel Grigore Ghica, care l-a lovit până și în onoare, de i-ar striga la o primejdie: „iartă-mă Alecule și nu mă lăsa!” n-ar fi pregetat să și mai primejduiască odată viața pentru dân-sul, uitând că are nevastă și copii.

„Are dreptate, bătrînul, își spunea în gînd... Nici „ceilalți nu-s vinovați, căci în zadar s-ar fi primejduit „pentru mine și ar fi putut aduce cel mai mare rău „pentru țara... Și nici nu pot pretinde să facă pentru „mine, ceia ce aș fi făcut pentru fie-care din ei..: Eu „sunt eu totul o alta fire... Un alt-fel de om!... Un „soi de nebun, care niciodată n-am judecat cu crierul, „ci numai cu inima. Gânditu-m-am la 48 că am ne-„vastă și doi copii?

„Pe unul l-am îngropat!... Pe Ruxandra eram s-o „perd; și acum rătăcesc prin lume, pribeag și sărăcit, „neștiind de voi avea mâne cu ce să-mi hrănesc fami-„lia, Iată unde m-a adus păcătoasa mea de inimă!....„Destul Alecule!... De-acum trebuie să gândești nu-„mai cu capul și să judeci cum judecă o lame!... Șt „totuși... parcă e mai inimos cum am judecat până „acum!... Putea-voi oare să-mi-uit trecutul? Putea-voi „oare să-mi calc dragostele și să perd amintirele prie-„teniilor mele? Trebuie! Trebuie, pentrucă nu sunt sin-„gur... Trebuie, pentrucă sunt, răspunzător în fața lui „Dumnezeu de viața și viitorul a trei suflete nevtno-„vate: nevasta și doi copii!

„Ori tu ce chip ai privi lucrurile, sărmana Mol-„dova tot o pierdută.

„De vor izbuti Rușii să biruiască de rândul ista, „nu se mai opresc decât la Țarigrad. Atunci, un gu-„bernator la Iași ca la Kișinău, un altul, sau poate un „general gubernator la București, unde-i Muntenia mai „mare decât Moldova. Tot va fi mai bine decât sub „Omer Pașa și Coronini; unul musulman și cclait cato-„lic. Dacă însă vor fi cumva biruiți, înainte de douzeci „de ani vor fi de două ori mai tari de cât astăzi și „scopul tot și-l vor ajunge. Nu se oprește în calea lui „un popor de optzeci de milioane de suflete, care până „atuncea va întrece sute de milioane cu mult! Așa dar, „ori ce s-ar țintea întâmpla, copii mei și eu chiar, de-mi „va da Dumnezeu zile destule, suntem muniți a deveni „Ruși. Nu e mai bime să-mi pregătesc calea de pe acum? „Mai mult pentru copii mei decât pentru mine!

„Dincolo m-au sărăcit! Nu trebuie să-mi fac închi-„puiri zadarnice!..... Moșiile mele nu le voi putea re-„căpăta niciodată! Dincoace... de este adevarat ce-mi „spunea Dumitrache Rusu aseară, pot căpăta moșii mai „multe și mai întinse decât acelea ce mi s ’au luat cu „hapca și aceasta fără nici o mustrare de cuget, de- „oarece reiau averea Ruxandrei din mânile unor hră-„pitori. Împăratului chiar, îi cer dreptate după uzurile „țărei sale, iar nu pomană; încât nici lui nu-i datorez „nimic.... Dar pentru asta, trebue să mă lepăd de nea-„mul meu! Odată însă ce m-am încredințat că acest „neam, se va perde negreșit în neam rusesc, de ce nu „i-aș lua-o cu eu 20 de ani înainte, ca tm bun parin-„te în folosul copiilor săi?

„Este adevărat că numele meu este grecesc, dar „prin încrucișări, timp de mai multe spițe, neamul din „care mi se trag strămoșii, mi-a ajuns tot așa de străin „ca și cel rusesc. Așa îmi vor ajunge și urmașii: îi „voi crește în neam rusesc, tot în neam rusesc se vor „căsători, devenind după câteva spițe. Ruși ca toți Rușii. „Nu zic că mă voi duce cu dânșii să trăesc la Peters-„burg sau în alt oraș rusesc. Asta ar fi o jertfă peste „puterile mele!.... Nu,... nu,... prea miroase a gurt, „bată-i norocul să-i bată! Aicea tot mai scap de mires-„mele lor, că doar îi tot pământ negru moldovenesc „și ăsta, pe când peste Nistru eu cred că și florile și „iarba câmpului, tot a toval trebue să miroase!

„Ne vom așeza undeva la țară, în limba și obiceiu-„rile mele. Ruxandra se va duce din când în când peste „Prut să-și vadă rudele, iar copii înstrăinați de mici, nu vor „mai ști de Moldova, cum nu mai știu cu de țara grecească!

După ce se mai sfătui cu domnița, hotărârea fu luată, în chip cu atât mai nestrămutat că dumneaei făcea răspunzătoare Moldova că i se rănise soțul și i se perduse primul ei născut. Așa că peste puține zile prințul Alexandru Mavrocosta, nepot și strănepot de domni mirțuii, jură credință țarului pravoslavnic, în mijlocul soborului din Kișinău, pentru dânsul și urmașii lui.

In aeeiaș zi mai jurară credință împăratului și alte două beizadele: prinții Constantin și Panaiotti Mo-rari. Cel dintâi izgonit din țară, aproape în aceleași împrejurări ca Mavrocosta, celalt crescut în ideile grecești și care făcuse studii militare în Austria, își amanetase averea, își părăsise nevasta și trei copii și adunând pe cheltuiala lui vre-o patru mii de voluntari greci, venise în capul lor să se lupte pentru crucea ortodoxă și patria.... grecească!

Bineînțeles că odată hirotonisit vernopodannii, Kneazul Mavrocosta fu și mai bine primit în societatea militată rusească. Alteța Sa, prințul Gortciacof, comandantul neînvinsei armate, care după ce nu izbutise a lua Silistra, fusese silită să se retragă cam iutișor din principate, ca să apere Basarabia înpotriva armatelor lui Coronini și ale lui Omer Pașa, avea pentru Mavrocosta cea mai mare simpatie. El fusese acela care-l îndemnase mai mult a-și schimba naționalitatea și înrâurise mai mult asupra cugetărilor și felul de a gândi pe care le-am constatat mai sus. Gortciacof era o fire cavalerească, dreaptă, aparținând tnaltei aristocrații de pe acele vremuri. Cu toate că de obâișie curat rusească, împărtășia mentalitatea cam cosmopolită a nobilimei rusești. Limba în care cugeta, era mai mult limba franceză decât cea rusească, pe care însă o vorbea perfect din naștere și o întrebuința cu oștirea și slugile lui. Pentru dânsul ca pentru toți boiarii de pe atuncea, lumea se împărțîa în două specii deosebite: în gentilomi și în... negentilomi, ca să nu zic chiar bădărani. Naționalitatea între gentilomi se deosebia prin jurământul de credință care-l făceau de bunăvoie către suveranul legitim a vreunui stat. După cum se învrăjbiau suveranii între ei, se luptau și gentilomii între dânșii, gata ase întreucide, fără însă a se urî. Își luau viața, dar niciodată onoarea. Un cuvânt al suveranului era deajuns ca să-și dea gentilomii viața cu bucurie, să-și dea averea toată: nici o lege dată însă de suveranul său, nu putea Împiedeca pe gentilom să-și apere onoarea și s-o răsbune, de cumva o pătase albii. In asemenea întocmiri rusul Gortciacof nu putea face deosebire între un Obolenski coborâtor al lui Rurik, un Vittkenstein, Bremzcm, Nesselrod, Langeron sau Panlucci; cu atât mai mult că însăși familia împărătească nu mai avea sânge rusesc decât din parte femeiușcă, iar din partea bărbătească, sânge nemțesc de Holstein Gottorp.

Bun și milos emu era, fusese adânc mișcat de nenorocirea ce căzuse asupra familiei lui Mavrocosta pentru simpatiile sale rusești și despre îngrozitoarea învinuire ce i se aruncase în față, învinuire, pe care el ca comandantul oștirei rusești, era mai în stare ca toți s-o cunoască de falșă. Convingerea lui era că onoarea Rusiei era îndatorată a despăgubi pe nedreptățit de cele ce suferise din pricina numelui rusesc. Aflând despre afacerea cu moșiile sturzești, după ce făcu el însuși cercetări pe la toți proprietarii mari din Basarabia și se încredințase de dreptatea cauzei, interveni de a dreptul către împărat și obținu îndată ukazul de revizuire, pe când Mavrocosta nici nu se aștepta.

Se redeschise dar toate procesele și fură câștigate toate. Cele două moșii din ținutul Sorocii fură date după scurt timp lui Mavrocosta; iar adversarii neputâud dovedi titlurile lor de proprietate, se mulțumiră cu hotărârea tribunalului, fără a mai face apel. Cu celelalte două din ținutul Cahulului, deși le luase în stăpânire și pe acelea, în acelaș timp, Mavrocosta avu să se judece ceva mai multișor, adică vreo 25 de anișoii sau ceva mai mult și iată cam din ce împrejurări:

Abia fusese pus în stăpânirea lor, se întâmplă că prin tractatul din Paris, județul Cahul și cu alte județe basarabene, trecură iar sub ocârmuirca și legile Moldovei. Adversarii folosindu-se de această împrejurare redeschiseră procesul înaintea tribunalelor române, cu tot alaiul de opoziții, contestații, apeluri, casații, etc. așa că nici nu prididi procesul să treacă de vreo câteva ori în fața tuturor instanțelor judecătorești, că acele două moșii retrecură sub juridicțiuuea țarului, prin înțeleptul tratat din Berlin. Iar senatul ocârmuitor din Petesburg dădu definitiv câștig de cauză lui Mavrocosta, recunoscându-l dreptul asupra moșiilor Manta și Vadul lui Isac. De bucurie el le vându pe amândouă, ca să poată plăti cu prețul lor măcar parte din datoriile ce făcuse pentru a le câștiga!

Cu prilejul acestor judecăți, beizadea Alecu, acum Kneazul Alexandru Dimitrievici Mavrocosta, făcu de îndată și chiar de cum intră la grajdanskii sud, cunoștiința unui al treilea parfum rusesc, care împreuna cu cele două pe care le-am descris mai sus, alcătui izul caracteristic și național al marei împărății.

Pe atuncea judecățile nu erau orale, ci prin scris ce îngreuia poate întru câtva lucrările, dar înmulțea nespus numărul scriitorilor. Fiecare hârtie trebuind să poarte pe lângă iscălitură și sigiltul tribunalului, fiecare scriitor, afară de hârtie, cerneală nisipelniță și pachete de pene de gâscă, era înarmat de un băț de ceară roșie și cu o lumânare de seu, pe care o aprindea numai cât punea sigiliul și o stângea îndată, din spirit de economie, ca să aibă cu ce se lumina și acasă. Adăogați că tntr-o odaie mijlocie, scriau câte zece cinovnici, fiecare cu ceara șl lumânarea lui, mai adăogați pe împricinații cu avocații lor, mai bine sau mai rău îmbracați cu blăni sau cojoace mirositoare, încălțați cu toții în iuft rusesc și veți avea o idee de plăcuta mireasmă care domnia pe acolo.

De altfel nu ar fi fost neaparată nevoie să mergeți lu grajdanskii sud, pentruca să dați de dânsa. O puteai întâlni tot așa de bine la poșta cu scrisori, la poliție, la primărie, ca și în cancelaria mareșalului nobleței sau a gubenatorului Besarabskoi Oblasti De cum ai pus piciorul pe pământul mătușicăi Roșia

ea prinde a-ți gâdila nasul, începând de la vamă și ur-mându-te de câteori întâlnești vreun cinovnic în exercițiul funcțiunei, adică așezat la o masă și înegrind la hârtie prin mijlocul penei sale de gâscă.

Ba de mai ai a face cu vreo autoritate financiară, apoi te amețește țicăitul unui instrument, un fel de cadru de lemn cu vreo opt sârme pe care lunecă niște gogoloașe de lemn sau de os, înfățișând unitățile, zecimale, sutimele și fără de care rușii mi se pricep a aduna, mai ales în folosul statului, fiind chiar din fire mai predispuși la sustragere.

CAP. IV

Mentalitatea acelor vremuri

Puține ierne au fost mai îmbrăcate și mai făgădui-toare de bielșug, ca iarna anului 1855. S-ar fi părut după moimanele de zăpadă care acoperiau pământul scump al vechei noastre Basarabii, că avea să se reverse asupra ei, atâtea daruri de bielșug și fericite, în cât s-o facă sa uite până șl amintirea celor patruzeci și trei de ani de suferințe și de înstrăinate, pe care le îndurase până atuncea, Și aceste prevederi se îndepliniră chiar, dar numai în parte: dacă bielșugul se întinse peste tot cuprinsul ei, numai trei județe scapără de înstrăinare, iar acestea numai vremelnic.

Cât timp glavnaia cvartiră a prințului Gorteiacof (adică cartierul său general) stătu în Kișinău, deosebirea nu era tocmai mare între acest orășel și celelalte diu Moldova și Valahia, ca Focșani, Râmnic, Galați sau Brăila, care fuseseră și ele pe vremuri glavnîie cvartire. Poate ceva deosebiri în lățimea străzilor, în stilul catedralei și în monotonia caselor din noua parte a orașului, toate împrejmuite cu ziduri de piatra și toate cu porțile încinse ziua și noaptea, ridicând stradei orice închipuire de viață. Din când în când, câte o sanie de uliță sau particulară, aluneca ca umbra pe pârtia îngălbenită, dar văduve și acelea de veselii clopoței, bucuria ternelor dela noi. Câte un cinovnic învălit până peste ochi în gulerul blănii, își trase galoșii de acasă până la slujbă, ori dela slujbă până acasă. Încolo, aceleași patrule mergând să schimbe vreo gardă, lungi șire de sânii pline cu răniți, scoși din spitalele Crimeei, pentru a face loc atâtora: câte vreun regiment plecând falnic la rezbel în cântecele corului soldățesc, acompaniat de dairale, tobe și fluiere, pe când muzica militară urmează tăcută cu instrumentele de alamă legate de gât și cu her capeimaister (neamț întotdeauna) adormit în sanie, tocmai în coada coloanei.

Retragerea silită a armatei lui Gortciacof, datori-tă mai mult politicei dușmănoase a Austriei decât înfrângerilor dela Silistra, atrăsese după dânsa multe familii boierești din Moldova și chiar din Muntenia, așa că la mi bal sau vreo petrecere din Kișinău. te puteai socoti tot așa de bine la Iași, la București ca și la Ktșinău.

Aceiași generali și ofițeri eleganți, cu pepturile pline de decorații de parc-ar fi cucerit lumea, buni dănțuitori, nevorbind rusește decât la slujbă, iar în societate întrebuințând decât cea mai cutată franceză, împestrițată însă cu Ahh! sau cu Niu! național rusesc. Aceiași boeri cărunți sau cheli câte unii, plutind în niște fracuri largi, dar care tot li se păreau strâmte după urma giubelei; cu bumbi de diamant, rubin, sau safir pe plastronul cămășii și lăsăndu-și fetele și cucoanele pe scama ofițerilor, pentruca să se cufunde într-o partidă de giordum sau de stos, în fumul tutunului turcesc, sorbit... cu nesaț din niște țîgarete de chihlimbar, mai groase decât iniameaua ciubucului.

Aceleași coconițe moldoviance (după spusele surorilor lor de peste Milcov) gătite ca dă la Paris și și vorbind până și țiganilor limba dă pă malurile Seinei! Aceleași cuconițe smolițe și boite a la Cc. Chirița (după spusele surorilor de dincoace de Milcov vorbind limba de pe malul Dîmboviței cu țâță, târă ca la ușa cortului! Aceleași intrigi și clevetiri între surori de acelaș neam, nelăsând a se întrezări, nici pe departe, că peste vreo palm, cinci ani, Valahia și Moldova vor alcătui aceiaș și frumoasă țară, iar că D-nealor vor fi tonte mume și soții de Români! Bine-înțeles că nu pun la socotială pe cele iertate de Dumnezeu, rămase fără moștenitori, ori călugărite din lipsit de zestre; cu toate că nici aceasta din urmă stavilă pusă de biserică, nu era pe atuncea numai decât o piedică la înmulțirea neamului!

Doar boierimea băștinașă basarabeană, de arata aceiași dragoste frățească și colora de peste Prut și colora de peste Milcov, fiind din vremuri înrudită și cu unii și cu ceilalți. Ba aș putea zice chiar, că între cucoanele basarabene și muntence, relațiunile erau mai dese fiind mai obișnuite a-și grăi limba decât cucoanele din Moldova, mai franțuzite chiar de pe atunci Râdeau, nu-i vorbă, la câte vroiră cuvânt cu alt înțeles sau poforisială; dar se înțelegeau întotdeauna și în vorbă și în gândiri.

Cu toată vrajba dintre ele, nu era rar să întâlnești în aceiaș sanie sau faieton pe o Lenș-Slătianu cu o Sturdzoaie, pe o Filipească cu o Rosetoaie. pe o Bălăceancă cu o Căntuleasă, purtându-și cu mândrie falnicele lor nume: iar când purtau nume rusești, germane sau grecești, după bărbați, nu lipsiau niciodată pe curțile lor de vizită (totdeauna în franțuzește) următoarele mențiuni: M-me La generale de X. nèe princesse de Stourdza; ori: Madame la princesse de J. nèe, de Bataceano. Apoi nu duceai lipsă nici de Ritcoviță, Dabija și Cafengiu, tot Ruși neaoși după slujbă, dar bucureșteni de baștină.

Muntenia era reprezintată după cum vedem prin famiile Lenș-Slătineanu, Filipcscu, Bălăceanu, Dabija, Racoviță, Cafengiu și multe altele.

Moldova prin Knejii Cantacuzino de la Hangu, Moruzi Pekianu, Moruzi Izvoreștcanu de la vârful câmpului, Mavrocosta, Sturdza, Baloș Roseti și alții.

Boerimea băștinașă era sub conducerea mareșalului său, marele proprietar, prințul Mihail Cantacuzino, văr cu Cantacuzineștii dela Hangu. Apoi venea marele bogătaș și velit, boer Iorgu Baloș, Catargiu proprietarul domeniului șl orașului Bălți, Crupenski însurat cu domniță Moruzi, Ion Keșcu de la Bujor, Andronache Donici, fiul marelui legiuitor, Cazimir de la Milești, Dumitrache Rusu, văduva Roseti, Lazu, Razu, Cotruț, mocanu Șapte Sate, care și-a tălmăcit numele pe rusește în Semigradof prefăcând cele șapte sate în șapte orașe, Hâjdău tatăl marelui istoric, Bodescu, Mililiu, vestit prin hergheliile sale, Cușu, Crușovoanu, Casa, Leonard, Buznea Obrejeauu, Gustea, Cuțâlă, Bantoș, Calmuțki, așa poreclit pe rusește unde poate se trăgea din satul Călmățuiului, Ralea sau Rally, din neamul lui Arbore și câți alții ale căror nume îmi scapă.

Chiar în statul major al prințului Gortciacof, pe lângă un Stalipin, un Bezobrazof, un Ozerof, un Cotzebuc un Niepocoitinșki căsătoriți în neamul lor, întâlniai pe Șubin, Solohub și Saburof, tustrei ginerii marelui vistiernic Neculai Ruset Roznovanu, pe Kruzenstern, Mavros Bremzem, Gravais, a căror neveste aparțineau protipendadei muntenești. In asemenea întocmiri, se poate lesne vedea că rusoaicele, germanele și polonezele, erau în minoritate și copleșite de numărul covârșitor al româncelor. Ce s-or fi făcut copii lor?

Urmând pe părinți după întâmplările slujbei, prin uriașa împărăție rusească, s-or fi căsătorit și ei după pilda mamelor lor, iar urmașii nici mi vor mai fi știind, de sigur că port în ei macar o picătură de sânge românesc!

Dar și printre aghiotanții prințului erau câțiva ro-mâni: dintre băștinași era un Crupcnski. (Dumitru fratele lui Teodor, care astăzi își tâgăduește neamul) Petrache Keșecu, menit odată a dărui o regină Sârbilor: printre fii marilor boeri de peste Prut, era Iorgu, fiul lui Costache Sturdza și Dădu fiul lui Iordache Filipescu.

Vorbind despre acesta din urmă nu mă pot opri a povesti aicea o anecdotă care va învedera mai mult, mentalitatea marilor nobili din Roșia, depe acele vremuri:

Într-o dimineață, un cogeamite locotenent-colonel, ceru audiență prințului Gortciacof și i se plânse că a-aghiotantul Dădu Filipescu îl pălmuise în plină adunare la club.

— „Și D-ta ceai făcut, întreba prințul posomo-rându-se și ținându-l în picioare lângă ușe?

— „Nimic, Excelență: am venit să reclam după cum scrie la carte, de oarece duelul este oprit cu strășnicie.”

— „Bine! Așteaptă acolo, — și trăgând clopoțelul porunci să se cheme aghiotantul Filipescu.

— Cum sosi ofițerul, li zise cu dragoste: „Scumpul meu copil, adevărat că l-ai pălmuit pe D-lui?”

— „Da Excelență, răspunse dârj Filipescu: l-am pălmuit pentru că.....

— „Nu te întreb pentru ce, îl întrerupse bătrânul prinț, strângându-i mânele cu dragoste? Sunt încredințat că ai avut dreptate. Dar ce vrei?.. Nu pot face alt-fel de cum scrie la carte. Iartă-mă Dadule,... sunt silit să-ți dau trei zile de arest. Lasă, că vor trece iute, nu te supără.”

Apoi pornind de odată iute și furios cătră D-nul locotenent-colonel, care aștepta smirna și încordat, îi zbiera în față: „Și-acum că te-am satisfăcut după cum scrie la carte, eși afară nemernicule, care nu știi ce însemnează cinstea, de a purta o spada, la coapsă!” Câtă deosebire între eroii Crimeei și eroii Manciuriei! Învinși au fost și unii, învinși și ceilalți. Onoarea celor dintâi n-a putut fi nici bănuită și nici unul n-ar fi primit cu zile să meargă s-o apere înaintea legei. Câtă deosebire între un Gortciacof și un Kuropatkin!

După plecarea glavnei cvartirc, Kișinăul reluă înfățișarea sa obișnuită de mic orășel de provincie. In-tămplându-se moartea împăratului Neculai Pavlovici, se decretă obișnuitul doliu public de șase luni, în care orice petreceri erau oprite. Las că neîncetatele înfrângeri ale neînvinsei armii rusești, cu bombardarea Odesei și a Oceakovului, cu debarcarea aliaților în Crimeie, cu nenorocitele lupte de la Balaclava, Inckerman, Tractir și altele, nu erau făcute ca să înveselească lumea; dar nu mai întâlneai decât dame îmbrăcate în doliu și figuri de cinovnici și mai posomorâte cu de obiceiu. Moldovencele și muntencele își urmaseră bărbații, care peste Nistru, care peste Prut și care peste apa Milcovului.

Ramaseră doar familiile băștinașe de boeri, care se adunau serile să facă scamă și bandaje pentru răniți. Domnița Ruxandra se ducea mai mult la Catargiu, la mătușa-sa, bătrâna Crupenski, ori la Dumitrache Rusu. Mai primea și acasă, unde se făcea și ceva muzică. Iorgu Baloș îi poftea une-ori la masă în frumosul său palat, prefăcut astăzi într-o instituție de binefacere pentru fete sarace. Era de o grosime extraordinară și de aceia nu mânca nimic la masă, ci urma un regim foarte aspru. Ori unde se ducea, într-o droșcuță unde patru cai voinici aveau ce trage, feciorul avea pregătit sub capră mașina de spirt, ouă și un pahar mare; iar din două în două ceasari, ori unde s-ar fi întâmplat, feciorul îi prezinta să bea paharul plin cu ouă ferte moi. Aceasta ora singura lui mâncare și cănd avea musafiri la masă, fetele făceau onorurile. Ședea și el, dar nu se atingea de nici un fel de bucate.

Apoi nici petrecerile acestea nu ținură mult; căci odată cu desghețul se prefăcură și ulițele toate în niște puhoae, cărând la vale și sloiurile și nisipul uliței și câni sau pisici înecate și găini moarte și cîte necurățeni toate. Ba se spune că prin mahalalele de jos apa înecase cogemite vițel și vre-o doi porci. De te duceai undeva cu izvoșcicul, nu te udai decât atunci când se răsturna cu roatele în sus, lepădându-te în vre-o băltoacă. Alt-fel de intra apa în trăsură ia vre-o adâncătură mai mare, nu purtai nici o grijă, numai ridicai picioarele pe capră și o lăsai să curgă în voe pe sub D-ta, că tot uscat rămânem! De se înomolea izvoscicul D-tale chemai pe altul ca să te scoată și tot ajungeai acolo unde aveai treabă! De te uitai pe fereastră, mai vedeai și câte un belfer de la școala jidovească ducând la învățătură câți-va jidănași pe ca-re-i purta în poalele halatului ridicat, la subsioară. ori după gât. Și nu se uda nici odată belferul pe pantaloni, pe ciorapi suu pe pantofi, căci sub halat era gol goluț până la brâu. De scapa vre-un jidanaș tichia din cap sau covrigul din mână, numai ce-l vedeai pe belferul căutând binișor prin apă cu bățul până ce da de lucrul căzut. Atunci îl apuca frumos cu degetul cel mare al piciorului, îl ridica în sus pînă-l prindea și cu mîna și șterghîdu-l puțin de halatul său zoios, îl punea triumfător s-au pe capul s-au în gura păgubașului, care se punea din nou să-l ronțăească cu multă poftă. Câți din jidanașii aceia care călăreau cu atâta mândrie și nepăsarepe umerii belferului, n-or fi astăzi mari bancheri, sau evocați de seamă, numindu-se acuma Alexandr Ignatici (adică Avrum sin Ițic) sau Hanilampie Livovici (adică Hascal sin Leiba)! Ba or fi a-juns din ei și baroni în elita mondială, cu grajduri de curse prin orașul lumină; că doar prin curse multe și dibace au putut ajunge să se cațere așa de sus!

Dar trecu în sfârșit și desghețul. Copacii din grădina publică și de pe bulevardul soborului, începură a lasa muguri; apele care nu se revărsaseră în apa Bâcului se perduseră în stratul gros de nisip zbicit îndată de către un vântuleț cald de primăvară, care-ți aducea miresmele pieței și a căzărmei din vecinătate, nivelând gropile făcute de desgbeț și lăsându-te în voe să deschizi sau să închizi ferestrele, că tot una era intra colbul prin privazuri ca la el acasă, așternân-du-se în știut subțire și pe mobilă și prin bucate.

Atunci începu o viață nouă în Kișinău:

Pe laturea bulevardului din fața Episcopiei pe care am mai descris-o, tot ce orașul avea mai de soi se primbla ca la manej, din colțul străzii Pușkin, la colțul străzii Gogol și din colțul străzii Gogol la colțul străzii Pușkin, admirând echipagiile elegante care și ele treceau cu aceiaș încăpăținare de sus în jos și de jos în sus, în trapul telegarilor, timp de două cea-suri, fără încetare, dar și fără zgomot, cu roțile îngropate în nisip până la butuc. Această petrecere se cheamă pe rusește cotania, adică primblarea. Începând cu Ecc. Sa generalul Feodorof, gubernatorul Basarabiei, și până la cel de pe urmă ofițeraș, podriadcic sau cinovnic de la grajdanskisud, nimene nu s-ar fi lipsit de cătănie. Unia veneau cu cucoanele la braț și cu patru, cinci copii în avant gardă; alții numai cu cucoanele, sau numai cu copii, după cum erau însurați din proaspăt, sau văduvi. Cei care nu erau nici văduvi, nici însurați, veneau numai cu săbiile de erau militari, ori de erau civili numai eu vărguța sau bastonul. Numai generalul Feodorof avea dreptul la două bastoane, unde-și uitase un picior nu știu pe ce căniți de bătae. De aceia chiar îl și făcuseră gubenator, ne mai find bun de altceva.

Și toată lumea asta tristă, îndoliată, după Tata Țarul, umbla posomorâtă din colo până-n colo, fără să îndrăznească a râde sau a vorbi ceva mai tare. De altfel este știut că Rușii n-au mai râs de atunci, de cât după rezbelul de la 1877; da și aceasta numai o scurtă vreme; căci după izbânzile de la Port-Arthur, Ciusima și altele, iarăș li s-a întors bucuria în scârbă. Această stare de suflet, se rostește în limba diplomatică prin cunoscuta formulă: „La Russie se recueille!” adică că Roșia se reculege!

Fiindcă toți urmau aceiaș drum pe aceiaș alee, pentru a se reîntoarce iar la locul de unde porniseră,

se alcătuiau—două curente: unui mergând spre răsărit, altul spre apus, așa că vrând neviând trebuiau să se întâlnească față în față, prieteni sau cunoscuți. Atunci se încingeau între dânșii convorbiri foarte interesante despre care voi încerca să dau cetitorilor o mică idee, pentru ca să-și poată da mai bine seamă despre mentalitatea depe atuneca.

De pildă:

Intre două familii cu copii:

— „Ahh! Iogor Ignatici. cac pojivaitec? Șto vi podieluite? (adică: cum mai trăiți? ce mai faceți?) a-poi către soția lui Igor Ignatici: Agripina Nastasievna, țeluim vam ruciku! (adică vă sărut mâna”

— „Ahh! Olga Ivanovna, țeluim vam ruciku, exclama în acelaș timp Igor Ignatici; Afanasie Livovici, șto vi podieluite?”.

— „Apoi toți patru în cor: Slava Bogu, nicevo osobenno, adică nimic deosebit!).

— „Ați auzit mă rog ce-ați pățit cânii ceia de Franțuji la podul de la Traktir, întreba vajnic Iegor Ignatici? I-am zdrobit cu desăvârșire. S-a isprăvit dea-cum cu ei!”

— „Scojite poajaluste, exclamau ceilalți trei! Au părăsit Crimeea? E adevărat?”

— „Ba încă nu; dar au mâncat o bătae strașnică. Dădeau ai noștri în ei eu săbiile, cu puștile, ba și cu tunurile mă rog! Și dăi! și bate-i! și învârtite-i! Până s-au săturat! Dar și canaliile de Franțuji nici că se dădeau înapoi, de și îi omoram cu mîile! Păgâni încăpăținați și fără de rușine, mă rog! Fără de lege! Norod de răzvrătitori!

— „Și apoi întrebară cuconițele amândouă?!”

— „Și apoi ce să mai fie? I-am bătut până am ostenit și văzând că nu se retrag nici marți, ne-am retras noi. Ce să le faci, dacă nu vor să înțeleagă?”

Eu mă mir, zise cu ciudă Agripina Nastasievna, de ce nu-i aruncați în mare, dacă-i bateți așa de rău?”

— „Se vede cuconiță: răspunse Afanasie Livovici, că n-a venit încă prikaz de la Petersburg. De venea, sigur că i-am fi aruncat de mult!”

— „Dar împăratul ist nou, ce face la Petersburg întrebă cu mai mare pornire Agripina Nastasievna? De ce nu dă prikaz să se isprăvească odată cu dânșii?

— „Asta nu e treaba cucoanelor, răspunse roș de mânie soțul ei! Cucoanele să-și fiarbă borșul și cașa să-și spele și să-și calce bulendrele la tăvăluc, să-și vază de copii! Nu să judece pe împărați! Ați auzit mă rog Agripina Nastasievna? Priviți mai bine ce batjocură e în jurul D-tsră.! Colea,, nu baga degetele în nas, că-ți rup urechile! Nastia! Ah! Nastia! Nu-ți ridica rochița în sus, că e rușine drăguța mea! Lenușca!. Dute fuguța la mama să-ți șteargă năsușorul!”

Intre un general bătrân și un înalt funcționar civil, așezați amândoi pe o bancă:

— „Vașe pievoshoditelstvo Dimitri Agafonovici. ați putea oare să-mi deslușiți un lucru?”

— „Vă rog spuneți Cuzima Alexandrovici. Rosti-ți-vă și voi răspunde cu toată plăcerea,”

„Cum se face, îndrăznesc să vă întreb, că pe aliați îi batem de câte ori îi întâlnim și ei tot pe pământ rusesc se răsfață cu mânele în șolduri? La Balaclava, Inckerman și acum în urmă la Traktirul de pe malul apei Cernaia, i-am zdrobit; și totuși ei împresoară Sevastopolul?”

— Poate Cuzinia Alexandrovici, vă îndoiți de izbănzile neînvinsei noastre armii, ]ntrebă generalul cam suparat?„

— „Eu Vase Prevoslioditelstvo? Cum s-ar putea? N-am citit veștile acestea și în Gelos și în Ruskii Invalid? Și erau tipărite Dimitri Agafonovici, tipărite ca sfânta evanghelie și epistolele sfinților apostoli! S-ar putea să mintă, adaose Cuzima Aiexandroviei, crucin-du-se cu evlavie? Zic numai că nu înțeleg prea bine. Ei mor cu miile, dar gem spitalele și de ai noștri. De cât să ne slăbim așa de-a mărunțelul, n-ar fi mai nimerit să se facă colo o opinteală strașnică și să-i trimetem pe toți, ca să-i mănânce peștii din marca Neagră? Să mă citați, Vașe Prevashoditelstvo, că zic și cu o vorbă. Deh! nu sunt militar... o fi că nu se poate!”

— „Cine zice că nu se poate, sări generalul răstit? Vedeți?... Ia ușa judeci d-ta Cuzima Alexandrovici și cu toți țivilii d-tale! Dar numai o vorbă să spue țarul și sântem atât de mulți, că de am da în vrăjmași numai cu șapcele noastre, i-am acoperi și înăbuși sub ele! Șapcami zaehidaiem! cum zice proverbul soldățesc. Socoți d-ta Cuzima Alexandrovici, că până acuma ar mai fi rămas picior de vrăjmaș, să spurce pământul sfintei Roșii? Socoți că neînvinsul nostru Cernomorskii Flot nu i-ar fi înecat pe toți, chiar de cum au eșit din Bosfor, fără să mai poată da ochii nici cu Ociakovul, nici cu Odessa, dar mite cu Sevastopolul? Intrebatutca-i vre-odată pentru ce ne-am închis flota în port, am lăsat să se bombardeze Odessa și îi suferim pe păgâni să calce pe pământ împărătesc?”

— „De întrebat, te-am întrebat eu de multe ori. Dimitri Agafonovici; dar zău, de am putut să mă dumeresc!”

— „Pentrucă ești țivil Cuzima Alexandrovici! Pentrucă nu ești militar, răspunse Dimitri Agafonovici, cu disprețuitoare compătimire! D-ta nu poți pricepe ca unul ca mine, tainele strategiei. Am să ami încerc să-ți le tălmăcesc:

„De aveam nechibzuiuța să arătăm dușmanilor, zoată strășnicia puterei noastre de la început, ce se întâmpla? Ar fi încheiat pace de îndată, s-ar fi astâmpărat o scurtă bugată de vreme, s-ar fi întărit mai mult, ar fi tras cu dânșii și alte puteri și când le-ar fi venit socoteală, ne-ar fi atacat prin alții parte și pe neașteptate”.

— Așa e Dimitri Agafonoviei, așa e, întări Culima Aiexandrovici! Uite, Austria pe care am scapat-o de Unguri nu de mult, cum se poartă cu noi? Am umplut Moldova cu oștirile sale, și poate peste o lună se vor răsfăța, chiar aicea în Kișinău. Parcă n-am înțeles eu de ce au trecut ai noștri peste Nistru?”

— „Bravo Cuzima Alexandrovici! Pentru un ți-vil nu judeci tocmai prost. Ar fi putut să coboare un alt corp de armată prin Podolia și gubernia Chersn și să-l apuce pe Kneazul Gortieiacof între două focuri, adică pe Prut și pe Nistru. Dar de asta să nu ai grijă, căci au mirosit ei grozava putere a soldatului rusesc și nu vor îndrăzni așa ceva nici odată. Dar tot așa ar putea face și Prusacii, că tot nu și-ar ajunge scopul. Ar mai păți Napoleon al III-lea, ce a pățit Napoleon I-iu. De a ne ataca prin marea Baltică le-a perit pofta, de și se lăudau Englejii că vor dejuna la Kroustardt și vor prânzi la Petersbnrg!

„Dar așa e cu totul altă treabă: Austria nu se va mișca de frică, Prusia nici atât, căci are o pică în-potriva Franțujilor tocmai de la bătaia ce au primit o la Iena; granițele noatre dinspre nord și apus sunt dar asigurate. Ce-i pasă împăratului și chiar Rosiei, cît dușmanii se vor îtinde în câte-va gubernii de miază-zi, atîta de departe de capitală? Spuneai adineoare, Cuzima Alexandrovici, că ne slăbesc omorându-ne și rănindu-ne mulțime de lume. Ei bine, din potrivă! Noi îi alabim pe dânșii în asemenea chip!”

— „Ahh! Doamne miluește! Dimitri Agafonovici, ce bure voiți a rosti, zise bietul Cuzima uluit?”

— „Lucru foarte natural. Ascultă: De cade un om de-al lor, le trebue aproape trei luni ca să-l locuiască; apoi drumul și hrana lui costă tocmai atâția gologani, cât poate trage el la cântar cu pușcă, cu ranița cu lor cu tot. De este rănit, ori se îmbolnăvește, a-tunci trage îndoit mai greu. De eroic unul de-ai noștri, a doua zi sunt o sută în locul lui! De-ai căuta bine nu-i nici o pagubă! ori moare mujicul de tun, ori de biciul pomeșcicului (tot o moarte pentru dînsul! Iar rusoaicele noastre, nasc mai mulți vernopodaunîi într-o singură noapte, de cât ar putea să ne ucidă Europa toată într-un an!

— „Toate bune, Dimitri Agafonovici, făcu bietul Cuzima nedumerit! Toate bune și adevărate, dar nu pricep, cum o să se sfârșească toată trebușoara asta? O să țee resbelul în vecii, vecilor, îndrăznesc să vă întreb, Vașe Prevoshodistelstvo?

— „Ba spre rușinea noastră, îmi miroase că o să se isprăvească foarte curând. De trăia răposatul, ar fi ținut poate un an, doi mai mult: dar la ce slavă, u-ar fi ajuns numele rusesc!?

— „Adică binevoiți a pomeni de răposatul întru fericire Nicolai Pavlovici?”

— Da, chiar despre el! Acela era eu adevarat Ruskii țari! Voință de fer și planuri mărețe! El plănuise să-i atragă pe aliați cu Napoleon, Victoria și Sultan, cu tot, până în gubernia Poltava, tocmai pe locul unde țarul Petru a învins pe Carol al XII-lea. Acolo să i înăbușe sub mulțimea șăpcilor noastre și dând mâna cumnatului său din Berlin, să ia împreună drumul Parisului, a Londrei și al Turinulni; apoi plătind polița de recunoștință lui Franz Iosef pentru trădarea lui de astăzi, să treacă prin Viena la Țarigrad, făcând slujbă bisericească pravoslavnică în moscheia de la Sf. Sofia! Acesta era adevarat rus, adevarat Romanof, adevarat țar! Cu aista însă nu știu ce o să fie; căci tare-i bun și milos sărmanul copil! Mi-este să nu i se facă milă de bieții aliați!”

— „Te pomenești cn închee pace, Dimitri Agafonovici, sări bietul Cuzima, îngrozit!”

— „Ia de asta mă cam tem și cu,Cuzima Alexandrovici făcu bătrânul general, oftând!... și lumea ne-știutoare o să spue ea am fost bătuți.”

— „Parcă poți opri lumea să bârfească, Vașe Prevashoditeistvo? Destul că noi Ruși vom ști ce să credem, Dimitri Agafonovici!

Intre doi boieri basarabeni.

— „Slută treabă, vere Alecule! Cică o să ne vie zilele acestea oaste papistășească la Kișinău”

— „Ia taci, vere Mihalache! De aceia ca peste Prut?”

— „Chiar de aceia bată-i nacazul să-i bată! Cic-au făcut o grămadă de blăstămății prin Iași și pe unde au trecut. N-auzeai ce povesteau boerii de dincolo?”.

— „Dar nu mai crede, vere Mihalache! Nu vezi că Rușii îi znopesc pe aliați în toate zilele? Și să aibă mutră șoacățele nemțești să se puie de pricină cu Rusul, căruia nici Napoleon cel Mare n-a avut ce-i face?

Tocmai ei care au fost gazda bătăilor pe unde s-au aratat? Se poate?”.

— „Deh! vere Alecule; o fi și cum zici D-ta! Dar mie părcă-mi miroase că gazda bătăilor nu mai simt Austriecii, dar chiar Rușii noștri cu toată lauda lor. Apoi să ți-o spui curat: De-ar veni Nemții nu m-aș prăpădi cu firea de dorul Rușilor. Știi vorba lui Ioniță Sturdza Vodă! pe Ruși nu i-am chemat eu și nici n-oi plânge când s-or duce!”. „Așa și cu Nemții: de aș ști eu bine ei după ce și-or încheia socotelele cu Rușii, se vor duce de unde au venit le-aș zice „bun sosit.” Ce avem noi cu dânșii? Dar ca să rămâie de veci la noi pentru ca să ne nemțească, să ne pângărească bisericele și să ne strice legea, apoi foarte le-aș mulțumi pentru așa dragoste. Să știu că m-ar spânzura cu tot neamul meu și tot înainte de a muri, le-aș otrăvi ma-car fântânele și izvoarele să crăpe de otravă ca niște șoareci!„

— „Dar care din Basarabia n-ar face ca D-ta vere Mihalache?! Mi-s dragi Rușii ca și D-tale, adică atât cât trebuie ca să nu-i supărăm. Dar ca să ajung să mă împărtășească popa cel nemțesc cu buline de spițerie, asta nici măcar odată cu capul! Cel puțin cu Rușii suntem de o lege și de bine de rău am jurat credință împăratului lor.”

Intre intendentul militar Vatslav Cazimirovici pan Holopiiski și doctorul baron Vilhem Ferdinandovici von Eizenstern, unul polon altul filandez și vorbind amândoi stricat în limba rusească:

— „Pare-mi-se Vilhelm Ferdinandovici, că zilele noastre cele frumoase sunt pe drojdie! De vor merge lucrurile tot așa, o să se împlinească repede vorba lui Niculai Pavlovici că: Roșia se va lupta până la ultimul soldat și până la ultima rublâ. Soldați mai are împăratul destui, dar lada cu rublele e cam pe fund. Atunci neavând încotro, o să facă pace.”

— „Abeir ia! Eu mă mir Vatslav Cazimirovici, cum a putut ținea împăratul pănă acum! De unde scoate atăta bănet?”

— „Mă mir și eu Vilhelm Ferdinandovici! Atâta soldățime de hrănit, atâtea tunuri de întreținut, atâtea ghiulele de trimis la Sevastopol! Știi că fiecare ghiulea costă 100 de carboave argint numai de transportat!”

— „Asta n-ar fi nimica, pan Vastlav Cazimirovici, dar câte cancelarii, câte intendențe, câte podriaduri și podriacici. Ia acestea costă parale! Acestea sleesc haznaua!”

— „Aveți dreptate, her baron! Și câte ambulanțe spitale și doctori cu intendenții și podriacicii lor speciali! De s-o încheia cumva pacea, în halul unde sunt finanțele imperiului, nici peste două zeci de ani mi vom mai da de așa chilipir!”

— „Parcă cu sunt nebun să rămân doctor militar? Am clientelă frumoasă la Viborg și pot trăi, slava Domnului și fără clientelă! Destul am muncit și mi-am expus viața și sănătatea pentru patria rusească. E vreme să mă odihnesc în patria mea!”

— „Ba eu, fiindcă nu am patrie, mă voi duce-n Franța să fac puțină politică poloneză, doar și-a aduce aminte țarul Alexandru Nicolaevici, că am și eu o patrie care nu va rămânea deacuma mult timp rusense”. Și după aceste cuvinte, acești doi cinstiți vernopodunii se despărțiră după o prietenească strângere de mână...

Intre doi evrei

Unul stă amărât pe o bancă, având barba în doi peri, zulufi sub o pălărie moale, băiat de sărbătoare ciorapi albi și papuci culcați; pe când cellalt, tânăr, vesel, stă în picioare, îmbrăcat într-un complect cafeniu, cu pantalonii vârâți în cisme și purtând pe cap o șapcă de catifea neagră. In mână ține o vărguță de călărie:

— „Vus machter a alte moreni întrebă cel tânăr.”

— „Ghizind răspunse bătrânul-A vus muchter a țeine pureț? Oi, oi ce galant mai ești! Parchi ai fi cupehil de rabin, zou așa!”

— „Ba chiar cupchil di baron nimțesc, tată Moișe făcu tânărul glumind și învârtindu-se pe călcâie ea să-l poată vedea moșneagul din toate părțile! Nuu? Și ei ghișeft ai mai fucut astââzi?”

—„Ghișeft? Da parchi mai ești ghișeft acuma pentru noi butrunii? Așa di priost un butelie, să nu dai Dumnizou la nimene! Adivocat a a a a șvaitze Iuur! Puftim! Tocmai la Crîm! Cini poate ajunge acolo? Numai voi tineri cari sunteți nibuni, cum eram și iu la 1881, chind cu Polskaia vostnie. Atuncea era gheșeft, moi buiat, nu ca acum! Spuneai la muscali ci vor să facă vostancicii, la vostancicii ce plănuesc muscalii și aveai ghișeft de la amândoi! A-poi chind muscalii ucideau pe vostancichi și vostancichi pi muscali, aveai ghișeft și mai bun de la moorți! Și purale și ciasornice și inele și chiti chiti! Da și chind era butulie peste Dunăre, tot bini era! Dar acum? Graniță închis în toati părțile, marfa scumpă și nicio contrabandă nu poți face, la Prut stau cazacii di partea asta și îți fora marfa, dincolo stau Nemții cari dau cu pușchi! Șii? Să pățesc în ca biceu Beer Blindeschi de la Tilineești, tată a zeco cupchii sărăcii? L-o împușcat Nemții ca pi un chini! zou așu!”

— „Di ci nu ti faci podriacic, ca mini reb Moișâ? Iachii iu în trei suptumuni am chiștigat 30,000 di rublăs. Nu-i furumâs, zău?”

— „Podriadcic? Și cini și dai la mine podriad?”

— „Cini: cini! Intindentsvâ nuu! Iachiti richimand chiar iu”.

— „Și chit și dau pentri richimindație?

— „Nimichi, rob Moiși. Di la D-ta nimichi. Ai fost prietin cu tatâ... Facem numai tuvurușie.

—„Da dachi mă fură intendenstvă?”

—„Ci-ți pasă D-tale, reb Moișe? Parchi di la D-ta fură? Ei fură di undi o să furi și D-ta. Astă ești chiștigul lor cinstit. Dumita ci pagubă ai cu astă? Iachii, cu aci triizeci de mii di rubli cari am chiștigat.... Intendenstvă a chiștigat șaptizeci di mii și cei cari au dat marfă, un sută de mii. Numai pravitelistva a păgubit trii suti de mii, pintii di ci, chi marfă era proastă. Da iu? Iu ci am pugubit, mu roog?!”

—„Ba ai pugubit, moi priost! Pintri ci n-ai chiștigat tu șapti zeci și intendonstvă triizeci han?”

—„Pentri ci, rob Moișe, chi ei sunt mai mulți și farfurie mit an cugâlă se află în muna loor!”

Intre un muncitor rus și un țaran moldovau:

„Ei, moi maldavan! Vin a coș bem a vodocicu na zdravie ruskoi armii Iar bătut pi hiațuji!”

—„Iar i-o bătut? Măăi, măi, măi! Da căpăținoși oameni trebue să mai fie și Franțujii aiștia, de nu se mai satură de atâta bătae rusească! Eu zic cu trebue să dee și ei câteodată, nu numai de cât tot D-tră, că de ia o vreme ați face scurtă subsioară. Ai? Ce zici?”

—„A dracu știe! Nacialistva scrie noi bătut pi hranțuji; a saldatichi cari vin di la Crîm fără mâna sau fără picior, spun hranțuzii bătut a noștri! Ciort ih znait!”

—„Las măi Ivane, că nu-i nimica! Chiar așa să să fie, Doamne ferește! Tot voi mai voinici”

— „A... cum așa, întrebă Ivan uluit?”

—„Ia „ghine! Vezi că la noi este o horbă, măi Rusule: că nu-i voinic cine dă, ci îi voinic cine rabdă. Apoi văzând că Ivan se uită cam nedumerit la dânsul: bai măi Ivane să bem câte o sângeapă, două, ori zece, cincisprezece de răchiaș, de cel bun! Fac cu cinste!”

La această propunere, lui Ivan îi trece ciuda și după ce se scărpină puțin în barbă, ca să știe de trebue să răzbune neînvinsa armie rusească, ori să primească cinstea bârfitorului: „Nu, haida Maldavan, răspunde el! Cap di bou, tot cap di bou, da daca tu plateștem atâta voducica, tac znacet, tu om bun. Adivarat Hristian și vernopadanii! Da zdrastvuiet naș țari Alexandr Nicolaievici vtoroi! Uraan!

—„Ia pentru dânsul strig și cu din băerile inimei! Dumnezeu să-i dea zile multe să vă tot trimată pe voi la căsăpit și pe noi să ne uite pe cuptor tihniți la răzășie Urra!

Cam aceasta era la Kișinău mentalitatea din anul 1855 în toate treptele sociale. Doar Cc. Dumitrache Rusu, un Cazimir și cu vre-o alți câți-va vulpoi ca dânșii, de mai puneau la vre-o îndoială izbânzile neînvinsei armii. Dar și aceasta, nici macar în șoapte; căci de vorbit, vorbiau ca toată lumea, când nu erau siguri de acei ce-i ascultau. Atâta numai, că le cam flutura câte un zîmbet pe buze și le sticleau oehii ca de drac, când se uitau unii la alții.

Cât despre vernopodanstva țăranului moldovan, știm pe ce temelii puternice se rezema: pe ruși la căsăpie, iar el pe cuptor, tihnit la Răzășie!

CAP. V

Po doroghi stolbovoi

Când frunzele copacilor prinseră a lasa umbră mai multă pe alcele bulevardului și a gradinei publice, când Kneazul Alexandr’ Dimitrievici Mavracosta (sau) beizadea Alecu, după cum veți bine voi să-l chemați-se sătură de a-și tot face cheful de dimineață, pe bal-conul cel atât de frumos descris de Cc. Dumitrache Rusu, visând, între două grădinițe fără flori, în fața viitorului bazar, la măreața priveliște a nisipurilor din Sahara, mai având ca fund de tablou ograda armenească în loc de piramide, când în sfârșit dulcele vânruleț de primăvară, se prefăcu fntr-un dogorâtor simun arăpesc, se hotărî, luminarea sa, să meargă să-și ia în stăpânire cele două moșii din ținutul Sorocei, doar va fi mai răcoare și mai de trăit pe acolo.

Va pleca mai întâi singur, luând cu dânsul numai pe camardinerul Ianacache și pe cămărășița Marghioala, pentru ca să vadă și să hotărcască, la care dintre aceste două moșii, își va putea așaza familia. Va lașa acolo pe cămăiășiță, casă pregătească huzurul boeresc și se va reîntoarce pentruca să-și ia domnița și copilul.

Zis și făcut.

A treia zi după Sf. Ghiorghe, în revărsat de zori și pe când soarele nici gând nu avea încă să răsară, Kneazul și trecuse podurile de piatră de pe Bâc și se avânta acum pe șleahul poștei, care duce la Bălți, în goana a patru cai înhămați buziș și mânați din capră de către un iamșcic bărbos, imbructit cum am mai arătat la începutul acestui roman.

Faetonul era cu patru locuri și tinbracut pe dinăuntru cu piele care fusese albă pe vremuri, dar ajunsese chiar galbenă, de multele ploi ce o udase și de umezeala diferitelor șoproane sub care se adăpostise: arcurile însă erau mai și roatele sănătoase. In dosul poclitului lasat în jos era atârnată o valiză de piele neagră; iar pe scaunul de dinainte sub blăni, paltoane și mantale, nelipsita boccea cu așternutul boarului. Sub capră erau de ale gurei și tacâmul de dulceți și de cafea turcească, iar pe din afară, legate de ferul caprei, chiseaua cu tutun și ciubucile: unul de iasomie și altul de cireș.

Lângă boer, care se răsfață la locul de cinste, era o pușcă cu două țăvi, încărcată cu halice groase pentru toată întâmplarea, iar peste fie-care capse, de sub cocoșurile lăsate, câte două bucăți de câlț. Doamne ferește, de o primejdie! Lângă pușcă ședea sfiioasă și oare cum înduioșată de mărea cinste de a se vedea alăturea de beizadea, chiar D-neii Cc. Marghioala cămărășița, îmbrobodită întrun bariz, strânsă într-o rochie de matasă, dăruită de domnița, precum și ceasornicul cu lanț gros și învălită întrun șal turcesc, dar de nuntă al răposatului D-lui!

Pe capră, la stânga iamșcicului, ședea smirna Cc. Ienacache Stamati, de neam bun dar ajuns acum camardinerul beizadelei. Purta după gât o gentuliță de piele cu încuetoare, în care se aflau podorojna și banii mărunți pentru bacșișurile iamșicilor, socotiți a douăzeci kapeici de om. Cum ajungea trăsura la vre-o poștă, Ienacache sărea din capră, arăta podorojna natziriatelului, care o viza și o trecea în condică până se

înhămau alți cai: iamșricul cu care sosise trăsură primea cele douăzeci de kapeici, Ienacache își relua locul și... cu Dumnezeu înainte!

Drumul poștei era larg de doisprezece stânjeni, iar în lungime la fie-rare cinci sute de stânjeni, (ceea ce alcătuește versta rusească. se ridica un stâlp patrat, boit în largi fâșii albe și negre, cu o dungă despărțitoare roșie. La oare-care înălțime purta o tablă albă pe care citeai numărul verstelor făcute și a celor ce-ți rămânea de făcut până la poștă. Stâlpul acela se numește stolb, una pentrucă așa ise zice stâlpului pe rusește, ilar și pentru ușurința poeților căutători de troică, ca să și poate începe imnurile prin armonioasele cuvinte: „po doroghi stolbovoi,” adică: „pe drumul cel cu stâlpi,” ceia ce sună mult mai melodios de cât „po doroghi postovoi”! Numai drumul poștei având după polujenie dreptul la stolb, înțelege toată lumea că nu-i rus să nu tămâc sub farmecul acestei cugetări adânci și melodioase. Tot așa erau boite și parmaclâcurile podețelor ce le întâiniai pe drum, chiar atunci când le lipsea vre-o scândură, două la dușumea. Din dreapta și din stânga, drumul era aparat de un șanț, atât de lat, că se năruia pe unele locuri și carele își făceau loc și treceau de-a binele peste dânsul: iar din rând în rând mai întâneai și câte un gărdișor rotund de nuele, întreținut cu mare îngrijire. De întrebai, a-flai că un gubernator iubitor de umbră și de estetică, poruncise să se sădească și copaci pe doraghi stolbovoi și pentru ca sa nu le strice vitele, să se silească satele moldovenești din vecinătate, să îngrădească fie care copac și să întreție acele gărdulețe până la nouă paruncă. Din nebăgare de seamă, ori din vre-o scapare de vedere ft canțelariei, se uitase a se mai arata cine și prin ce mijloace este orânduit să ude aceste răsaduri, macar vre-o doi, trei ani de zile; așa că copacii de aseară, mai făcură din ei și trecătorii vre-o coadă de biciu, san vre-un rasteu de jug și în scurt timp nu mai rămâne din această înțeleaptă măsură, decât o angara mai mult pe capul românului. Cară, bade Ioane, la juguri de nuele, împletește la găndulețe pe loc pustiu, să aibă unde re oploși aricii! Deh! Dară n-ai avut parte să te odihnești și tu la umbră de copac fusese, sădit pe pământul negru al Moldovei!! N’ aș jura că nu s-ar găsi și astăzi urmele acelor apărătoare ale copacilor dispăruți:

In tropotul cailor, în dăngănitul dogit al clopotu-lui de la oiște, în flueratul ascuțit al lipovanului bărbos de po capră, alerga faetonul prin răcoarea dimineței, îmbălsămată de florile câmpului, care zmălțuiau covorul verde al erbei tinere și udă de rouă. Cerul era senin, plin încă de stele, selbezând sub lumina tot mai puternică a faptului de zi; doar luceafărul de mai strălucea sub asfințitul de lună! Câte un cârd de cocori întârziat sau schimbându-și culcușurile, brăzda în lung triunghiu seninul cerului, — pe când o pereche de cocostârci călca rar și cuminte, scutind cît pliscul vreun verme de sub brazda neagră a vreunei arături. Din cuibul lor de pe căsuța românului, se avântaseră după hrană, pe acelaș pământ românesc, după datina neamului lor de cocostârci, așa precum o făcuseră înaintașii în vremea moldovei și înainte de dânsa, fără să aibă nici habar că alt neam de oameni venise acuma peste cel vechiu, cu dor de a preface și a ruși până și iarba câmpului, până și streșinul adăpostitor de cuib! Cârduri mari de oi depărtându-se încet de târlele ale căror focuri se zăreau îneă în depărtare, se îndreptau spre pârloage. Un tamazlâc de vite albe, mari, grase și somnoroase încă, pășteau a lene iarba, care le venea peste genunchi.... Și ziua tot creștea mereu, deslușind, din ce în ee mai lămurit și lucrurile din apropiere și zările depărtate, învăluindu-le pe toate în aceiaș lumină trandafirie, până ce aproape de poșta, prima rază de soare înflăcăra ca o scăntee, întreagă această câmpie basarabeană! Iar împăratul soare se ivi măreț de după deal ca s-o privească, întâmpinat de ciocârlia care îi cânta de bun sosit!

Și prima această poștă de lângă Kișinău, știți oare iubiți cititori, ce nume rusesc purta? Pașcanii!!! Ce amintire!.., Pașcanii de lângă Siret! Pașcanii, leagănul unei ramuri moldovenești a Cantacuzinilor! De ce nu i-au zis rușii Pașcanovca, după pilda Lipscanilor, pe care i-au schimbat în Bișnanovca, după numele proprietarului, care nici el nu era rus, ci chiar boerul Râșcanu?

De la Pașcani, după ce-și făcu Ienacache slujba cu podorujua și copeicele, porni trăsura în strălucirea soarelui de dimineață, ccare sorbea cu nesaț briliantele de rouă de pe frunze, flori și iarba verde, iar după ce lasă în dreapta Micleștii, ajunse la poșta din Peresecina, sat mare, locuit de răzeși și mazili, coborâtori și ei ai Lipcanilor lui Ștefan Vodă!

In sat îi apucă o bură de ploaie, care trecu repede, nefiind de cât aripa unui nour gros, care băntuise cu mare furie codrii Orheiului din vecinătate, dar care trecuse și el, pună să ajungă călătorii noștri la poalele dealului de unde începea pădurea. Era glod; șanțurile șleahului împărătesc păreau adevarate pârae, care se slobozeau zgomotoase și turbate la vale. Caii alunecau pe mâzgă și se încovoiau în hamuri, trăgând din greu trăsura în deal, sub razele strălucitoare și proaspete ale soarelui abia scăpat dintre nouri.

Dar ce farmec! Ce mândreață! Copacilor, spălați de ploaie, le sticleau tremurătoare toate frunzele și fruzișoarele, ca niște smaragde pe fund de catifea verdnîntunecat! Stejarii bătrâni, groși și înalți, care judecând după a lor vechime, umbriseră poate și pe Ștefan-Vodă al nostru, cel Mare și sfânt, aveau între ei desișuri de alune, de ederă, de viță sălbatică și de dracilă; iarbă și flori de codru, mintă sălbatică, lăcrimioare și steluțe albe de căpșune! Din drumul umed și strălucitor de raze, de ’ți afundai privirile în adâncimea codrului, dădeai de întunerecul de noapte, din care se desprindeau și mai întunecoși trunchii goi ai uriașilor stejari! La vre-un luminiș apăreau într-o rază de soare, cete întregi de căprioare, care speriate de dăngănitul clopotului dogit, dispăreau ca gândul, ca visul cel de fericire! Urechile-ți se umpleau de cântările mierlelor, a privighetorilor și cucului, care se răspundeau din depărtări. Era o adevărată beție de mirezme, de culori, de lumină și de armonie!

Fi-vor oare și astăzi codrii Orheilui așa de fru-moși?... Ori miresmele rusești, vor fi covârșit mirosul de toporași, lăcrămioare și mintă, alungând departe și cucul și privighitoarea? Doar vreun mierloi bătrân, de o fi rămas de pe acolo vremuri, încercând și ce a fluera a pagubă, vreun cazacioc rusesc, în cârâitul, zbenghiinule și învârtiturile nebune, ale negrelor, privighitori de miazănonpfe.

Dar nu se poate!

Trec domniile și stnpânirele! Trec năvălirele și năvălitorii!Trece și securea prin codrii de stejar! Trei lucruri nu trec niciodată: locurile, limba și vlaga unui neam! După stejarul abătut pornește lăstarul! De nu lăstarul, apoi ghinda încolțăște și răsare. In fie-care ceas moare câte-un român, dar se nasc trei în locul lui, iar limba nu numai că nu piere, ci se întinde! Chiar munții de s-ar răsturna, văile de s-ar umplea, de ar seca și izvoarele, tot nu s-ar schimba sfânta noastră țărână; pentru ca o plămădită din cenșe și sânge de moldovean! Apa curge, petrele rămân!

De pe ultima muchie de deal a codrului, zărești în vale orașul Orheiu, ocolit mai mult de cât spiiint, de către poeticul Răut basarabean, curgând în șoapte tainice pe fiind de petricele și înveștmântat în mantia sa de nuferi!

In mic, acelaș lucru la Orheiu, ca și la Kișinău: șleahul împărătesc trece larg prin mijlocul orașului, tixit din amândouă laturile cu dughene jidovești și case rusești de piatră, cu acoperemârit de tablă verde, adăpostind în ele cinovnicii împărătești și așezămintele publice. Pe șleahul acesta, care slujește de uliță principală, roesc în toate părțile stoluri de jidani, de ai crede că n-ar încăpea toți nici în trei orașe ca Orheiul! Rar printre ei o șapcă de cinovnic își face loc printre înjurătură, vreun pumn, sau vre-o lovitură de cnut. Și mai rar câte un car cu doi boi, duși de funie de către un țaran, cântând cu îngrijire să nu strivească vreun jidanaș, care se scaldă în pulberea

drumului, singura lui scăldătoare! Parc-ai intra în vreun oraș din Iudeia, de pe timpul stăpânirei romane!

Ast-fel părea Orheiul ori cărui călător grăbit și nici nu cred ca s-o fi schimbat mult de atuncea: dar ia poftim de vă depărtați puțin de doroga stolbavoi, ori din care parte ați voi: acolo nu te mai crezi în Palestina, ci în ori caie mahala a lașilor, Vasluiului sau Botoșanilor. Aceleași căsuțe scunde și acoperite cu stuf, cu livezi întinse și gospodarii în bătătură, aceleași case popești s-au boerești cu acoperământ de șindrilă în patru ape și mai larg de cât casa: cu pridvor sau cerdac și curți mai mari împrejmuite cu nude sau numai cu șanțuri: aceleași ulicioare srâmte și întortochiate, în care nu te poți avânta de cât înarmat eu un ciomag noduros pentru a te putea apăra de câinii gata întotdeauna a-ți preface cu dinții croiala pantalonilor; în sfârșit, pe ici, pe colea câte o biserică veche, în stil românesc, cu o singură turlă pentru clopote, nu ca cele rusești, care par mai mult niște tulpine de ciuperci, privite de jos de către un popor de furnici. De alt-fel Orheiul nostru a ajuns la cin mare și sinamdichie însemnată. El este uiezdnii gorod sau oraș reședință de județ, mă rog! Uua! Ca și Bălții, Soroca sau Hotinul, ca Benderul Ackemanul sau Belgradul! Cu ispravnicul și isprăvnicia lui: cu uiezdnii sud și toate bunătățile!

Cum se schimbară caii; călătorii porniră tot pe malul stâng al Băutului, până la poșta de la Sărățeni, unde trecură apa, intrând pe valeu Ciulucului (o altă apă care dă în Răut), tot prin câmpii îmbelșugate, împodobite cu sate mari și bogate cu Băneștii, Prepelița, Copăcenii, toate cu biscricele lor moldovenești; iar după ce schimbară de vre-o două ori caii, ajunseră cu bine la poșta de la Sângeroi cea din urmă poștă nainte de Bălți, unde trebuiau să poposească la noapte.

Pe drum mai întîlniseă cîte-va tabere de care încărcate cu grăne și a căror roți neunse scârțiau de-ți luau urechile de departe!

— „De ce nu vă ungeți carele, măi, le strigă „Kneazul, ținându-se cu mânele de urechi?”.

— „Damniata, de ce-ai pus clopot la trăsură, în-„trebară la rândul lor țăranii? Să știi de la noi, cu-„coane că numai tâlharii umblă la drum pe tăcutele, când nu sunt cinovici împărătești!”

Le mai ieșea în cale și câte un lung șir de căruțe lipovenești, cu roțile de dinainte mai mari de cât cele de dinapoi, ale căror osii unse din belșug lăsau o dâră de păcură după ele și trase toate de către trei cai voinici. Tot troica sireaca! Numai a-tît că prăștierii nu-și țineau capetele întoarse în a-fără, ca pajura cu două capete, ci le plecau spre pămînt încovoindu-se în ham, spre a urni la deal greaua povară de lucruri cazon sub care gemeau căruțele și a celor trei soldați bolnavi, care gemeau de asupra fie-cărei din ele. Vedeți, D-tră, iubiți cetitori, că pe acele vremnuri nu i trebuia soldatului rusesc numai de cît gloanțe și ghiulele pentru ca să-l scoată din sănătate! Pentru așa ceva destul era pentru dînsul cazarma, îngrijirea și hrana. Într-o odăiță de doi stînjeni pătrați, huzureau de bine cinsprozeco oameni; făceau bac de aburi iarna, odată pe săptămînă și după ce eșeau goi din odăița de aburi, tot goi îi tăvăleau în vreun troian de omăt, ca să se răcorească. Toți cinsprezece mîncau din cazanul de borș, cu aceiași poftă și cu aceiași lingură. De nu se săturau tocmai bine, cîntau în cor ca să le treacă de foame căci de se jăluiau, ofițerul îi sătura așa din belșug, că cu cel întâi convoiu erau trimiși la spitalul din Kișinău, unde hrana era mai puțină și mai ușoară, ca pentru niște bolnavi. Așa convoaie întîlni Kneazul cam vre-o patru de la Kișinău și pînă la Sîngerei.

Până acolo, călătorii noștri avuseră parte tot de iamșicici bărboși, pletoși, dar blonzi, bată-i cucul, pre-cum se și cuvine unui lipovan cinstit, fiu de mamă cinstită. De astă dată însă, se sui pe capră un iamșcic, îmbrăcat ca toți iamșcicii, dar cu barba neagră în doi peri, cu plete negre, buzele vinete și fața cam smolită. Kneazul nu băga de scamă; dar Cc. Marghioala întră în bănueli și-i spuse Luminărei sale, că tare i separe că Rusul cel de pe capră ar fi chiar țigan.

—„Așa! Nu se poate, răspunse beizadea! Apoi uitându-se la pletele iamșcicului! Iată ce trebuie să fie Marghioală: aicea ne apropiem de Nistru și peste apa aceia trăesc Rutenii, tot un fel de Ruși, dar printre care găsești și unia cu părul negru. O să vezi îndată!

Și adunând la un loc toate cunoștințele sale de limba rusească îl întrebă pe iamscic:

—„Ti braț, iz Podiliskoi gubernii ”

Ruteanul se întoarse cu fața spre boer, rânjind de bucurie că i se ghicise așa de lesne obârșia, dar nu scoase nici o vorbă, dând numai din cap că așa este. Apoi întorcându-se spre cai, începu a-i bate, a fluera șl a înjura pe rusește cât douăzeci și patru de cazaci! Bieții cai speriați, o tuliră la goană și drumul fiind cam la vale, unul din cei de la oiște începu a se poticni. Ruteanul se scoală în picioare pentru ca să-l menție mai bine din hățuri și uitând de Podoliskoi gubernie, strigă de frică cât îl ținu gura: „boo boală, mâncați-aș zilele!” In zadar însă: se rostogoli haramul peste oiște făcând o țănduri, trăsura se opri busta de odată și bietul rotean se așternu între cai, urlând: „Aouliu moarte o! că mi s ’au frânt toate oasele!

Sări Icnacache de pe capră, sări și boarul din trăsură, desfăcută caii, ridicară și pe țigan și pe gloaba căzută, legară oiștea cum se pricepură mai bine, reînhamară caii și în sfârșit se sui și bietul țigan pe Capră, stâlcit ca vai de el!

— „Ei vezi, balaure, îi spuse Kneazul ne mai putând de râs? Odată ai vrut și tu să-i faci pe ruteanul și iaca ce-ai pățit! Te-a luat tatăl tău cel încornorat te-a rostogolit între cai, de puteai să rămâi și mort, numai pentrucă ai vrut să i faci pe lipovanul!

— „Dar n-am vrut eu, pacatele mele, se tânguia acuma bietul țigan. Eu n-am tocmit potcovar la poșta din Sângerei; nu-i slujba mea să mân caii, săracul de mine! Abia o duceam pe roabia noastră de dârlog ca să-mi tărie lu căruți foile, dancii și țiganca, pe umblam pă la sate după lucru. Dracul o vrăjit să se îmbete rusul de la caii ăști vineți, tocmai când ai venit, mări ta, la poștă. Ce era de făcut? Cu rusul nu era de înțeles, căci sforăia ca moara. Pe cine să cadă năpastia, de cât pe țigan? Ia, m-a luat frumușel nadzireatelul, m-a îmbrăcat ca neoamenii, mi-a zis să șuer ca mierloii, să vorbesc cu caii numai rusește și iată eu din țigan potcovar cinstit, vezeteu de capră cu tinicheaua în frunte! Ce eram să fac? De șuerat, ai văzut și măria ta, că am șnerat destul. Cailor, iar, le-am slobozit câte sudalme am capotat și eu de la Ruși, timp de o viață de om! Dacă s-a poticnit haramul la vale e vinovat nadzireatelul, care m-a pus la mânat caii, în loc să mă ție la foaiele mele, după cum mi-a fost tocmeala. Of! Trăsui-l-ar ciuma șl holera cea mare! Dare-ar Dumnezeu să i se usuce gâtul și să nu poată înghiți nici apa! Crapa-i-ar rusoaica și rusnacii...”

—„Destul! strigă beizadea Alecu îngrozit de blestemele țiganului! Vezi-ți de cai, cioroiule, și nu mai blestema, că-ți rup ciolanele!”

Tăcu bietul țigan de frică; dar în gândul lui, cine știe ducă n-o fi blestemat și pe ăst boiar, care nu-l lnsa să-și facă obiceiul lui țigănesc, cu cureți răcorea sufletul plin de amărăciune și necaz!

Mai la pas, mai la trepegior, ajunseră în sfârșit și la Bălți, fără altă întâmplare. Kneazul fiind poftit încă de la Kișinău, trase de a dreptul la casele Catargiului, care tocmai se afla și el acolo, venit de vre-o câteva zile să-și strângă cAștiurile de Sf. Gheorghe.

Casele acelea, erau pe atuncea, cele mai frumoase din Bălți, lucru ce nu ar însemna tocmai mult. De nu s-or fi rusit și ele ca proprietarii lor, căci de mulți ani n ’am mai dat pe-acolo, apoi trebue să fie și astăzi la fel ca casele boerești de pe la moșiile mari din Moldova: ca la Pașcani, de pildă, Miclăușeni, Ruuginoasa, Cristești, Tupilați și altele. Aceleași clădiri de piatră, cu două caturi, aceleași heiuri tot de piatră, cu bucătăriile, odăile de slugi, grajdurile și șoproanele departe unele de altele, dar și mai departe de locuința boerească, Doamne ferește de un foc! Acel aș zid înconjurându-le pe toate, cu un singur deschis, adică o mare poartă boltită, pe ai cărei pereți se mai vedeau încă piroanele de care își atârnau puștile pușcașii de pază, Doamne ferește de niște hoți!

Dar chiar poziția lor dovedește că sunt mai vechi de cât orașul și că la început cran locuința de vară a boerilor Catargiești.

Iu adevăr: de cum eși de sub poarta boltită, dai de o piață mare, unde se ținea târgul, la stânga vezi o biserică mare și ea, apoi la față ai ulița cea mai de seamă și vre-o alte două la fel. Și piața și ulițele acestea sunt plănuite după estetica lege rusească: ruskava, șurucaia jizni, de care am mai pomenit. Împodobite cu clădiri de câte șaisprezece-douăzeci de caturi ea în America, ar fi putut părea și strâmte, dar înconjurate de casele în stil rusesc, cu un singur cât și cu acopereminte de tablă, boite verde sau alb, ele par și mai largi și casele mai joase, în aceste case locuesc ispravnicul și cu isprnvnicia, judecătorul și judecătoria, doftorii și spițeriile, polcovnicul și ofițerimea, în sfârșit toată breasla cinovnicească și de Hristos iubitoarea oaste. Câți-va proprietari de prin județe, câteva dughene lipovenești, mai multe dughene jidovești, iar în timp de iarmaroc, minata biruitoare a lui Iazuah, în stare și astăzi a opri soarele în loc, până să și isprăvească și ca gheșefturile! Dincolo de stiăzile acestea tot mahalale moldovenești ca la Orheiu. Ast-fel se înfățișa privirei orașul Bălți, uiezdni gorod, încă în anul 1877 când l-am văzut pentru ultima dată. Ba, am uitat să notez, că mai era pe ulița principală un otel (gortinița) ținut de un ovreu. Acolo se oploșeau vremelnic toți proprietarii din județ, care nu aveau casele lor în oraș. Pe vremea iarmarocului soseau în trăsuri frumoase, câte în patru telegari frumoși să-și vândă tumazlâcurile, ori să cumpere cai sau boi și plecau cu căruța fără o copeică, unde le dăduseră pe toate la cărți; dar tot între proprietari dvoreni, care trăgeau și ei acolo. Cine sosea cu echipaj frumos, pleca cu căruța, cine sosea cu căruța pleca cu echipaj frumos! După cum era și omul norocos ori hursuz.

Kueazid nostru nu zăhovi la Bălți, de cât ca să i se pue oiște nouă la trăsură și să-și scoată altă podorojna, apoi luă drumul Sorocii.

De cum eși din oraș, iar trecu apa Răutului (căci unde nu dai de dânsul?) Ca să-i dai de capăt ar trebui să te ridici până la Rojnița din ținutul Hotinului, ori să te cobori tocmai la Dubasari de lângă ținutul Kișinăului! Și unde-l întâlnești tot gingaș și frumos, tot îmbrăcat în haina lui de nufăr, tot visător șt tăcut, visând în dulce șoapte de vremelnic trecute!) Se mai schimbară caii la Putineiu și la Frumușica și cu mult înainte de asfințit, ajunse trăsurii la Soroca. Acolo, Mavracosta trase la prietenul său Cc. Costache Leondariu, ispravnicul județului, care în urmă se mută tot ca ispravnic la Bălți, unde ramase în această dregătorie, până ce încetă din viață, cu mulți ani în urmă.

A doua zi porniră împreună la Cosăuți, cea mai mică din cele două moșii pe care le câștigase beizadea. Nu cred să fie orășel basarabean, așezat pe un loc mai încântător și mai poetic ca bătrâna noastră Sorocă, nici drum mai frumos cu acel sapat de turei plin stâncile prăpăstioase de pe malul Nistrului, și care duce de la Soroca la Cosăuți.

De cum ai ieșit din oraș, dai de cele două maluri uriașe, între care curge Nistrul nostru cel bătrân. Drumul este sapat din partea noastră, cum la jumătatea înălțimei malului. De te uiți în sus, vezi numai stânci aplecate, gata să te strivească de s-ar prăbuși; iar

jos se deschide o prăpastie amețitoare, în fundul căreia clocotește râul hotar de neam: larg și măreț, adânc și verde, curat și limpede, de poți număra de sus stâncele șt petricelele care îi îmbracă fundul!

Prăpastie amețitoare și tu apă atât de adâncă și vijelioasă! De ce nu v-ați păstrat aceleași înălțimi și aceleași adâncuri de la izvorși până la mare? Poate că Prutul nu v-ar fi luat atuncea locul, hotărnicind nu două nea-muri precum o faceți voi și astăzi, ci numai două state! Dar nu! Acest zid grozav de aparare, abia ține în jos până la Bender, lăsând din vreme drum larg deschis și oardelor tatare e și oastelor năvălitoare; curgând Nistrul blajin până la mare, între două maluri nisipoase; iar în sus nu dăinuește zidul nici până dincolo de hotin! De nu ne-ai putut apara de vrăjmășii din partea ta deschisă, o Nistrule! malurile tale stăncoase au fost stavilă de nepătruns pentru oștiile polone, mult mai puternice de cât niște oarde de barburi; și astăzi stâncele tale lămuresc și luminează istoria. Și în adevăr: Leșii n-au îndrăznit să pătrundă în țară de cât prin Pocuția, iar Hotinul nu l-au stăpînit de cit în scurte răstimpuri, prin surprinderi sau trădări!

Și curge, curge, Nistrul Românilor, pe acele locuri, întunecat sub soare de stâncile uriașe, de frunzișurile copacilor, înluminate abia pe alocarea de vre o spărtură de mal. Dar atuncea! Ce sclipire în acea rază de soare căzând pe luciul apei! Pare lumina unui fulger închisă întru-n smaragd uriaș!

Apoi malul stâng (din partea leșească) dispare de odată. Nistrul liber apare ca de foc sub razele arză-toare de amiază și privirea-ți se întinde pe câmpiile cultivate ale Podoliri. Iar colo spre miază noapte vezi orășelul Iampoli cu acoperămintele sale de tablă strălucitoare, deasupra cărora se desprind turlele gotice ale bisericelor papistașe, pe când din partea noastră aceleași maluri sălbatice, aceleași stânci apărătoare!

Nici zece kilometri nu faci în asemenea întocmiri la o cotitură a malului drept, care se depărtează o clipă de râu, pentruca să alcătuiască un fel de se-micerc, apare satul Cosăuții, cu casele sale scunde, moldovenești, cu prispe și acoperământ de stuf, eu grădini tixite de pomi roditori și cu toatele cățărate pe dealul stâncos și răzlețite ca o turma de capre.

Cam la mijlocul satului și cam la jumătatea dealului, se vede o casă destul de încăpătoare, cu ziduri de piatră ca de cetate, însă cam joase, având la spatele ei o frumoasă livadă cu pomi roditori: iar în față o ogradă gospodăroasă cu heiuri, hambare, șoproane, grajduri, saivane și coșare pentru popușoi. Fusese zidită de Ioniță Sturdza după mazilire și acum ședea în ele posesorul, om foarte bun, dar cu o spuză de copii. Cum de o croise Vodă așa de mică, nu v-aș putea spune, căci numai o locuință de domn, fie și mazilit, nu aducea de loc. Judecând după grosimea zidurilor, s-ar fi putut crede că avusese gândul să-i mai clădească vre-un cât deasupra, dar țăranii bătrâni spuneau că tot pentru vechiii sau posesori fusese menită, pentrucă Măria Sa, răpit de frumoasa priveliște din deal, acolo își plănuise curțile. Încetase din viață însă, înainte chiar de a le începe. Și adevarat că de pe locul acela se vedea tot șesul podolean ca în farfurie, cu orașul Iampoli la fund și mai inul te castel uri de ale nobililor poloneji în împrejurimi. Se făcură chiar în ziua aceia formele da punere în stăpânire. Posesorul, mai având de stat încă trei ani pe moșie, nu se putu scoate din casele boerești, dar se ajunse cu dânsul la învoială, că până se vor clădi alte case, sau pe moșia cealaltă, sau chiar pe aceasta, noul proprietar să se poată folosi de două, trei odăi pe timpul căldurilor de vară.

Toate acestea, odată stabilite, după o noapte de odihnă, Kueazul și ispravnicul porniră în zori de zi la moșiea Ciripcău, mai mare cu 1500 defalci de cât Cosăuții.

O luară eu totul pe alt drum. Urcară, urmați de bătrânii satului, dealul din dosul curților boerești și rămaseră uimiți de frumosul loc ce-l alesese vodă pentru a-și clădi reședința. Pe vremuri fusese acolo lagăr turcesc; se vedeau încă urme de șanțuri și întărituri. Dar românul nostru tot glumeț, chiar atunci când din negre, pletele i se fac brumării! Dând ispravnicul de niște lespezi mari, sapate de ploi pesemne și de vre-muri în chip de piulețe, întrebă pe un moșneag vioi și roșcovan la față:

— „Dar petrele astea, ee-or fi ele, măi Toadere?”

— „Apoi ce șă hie, cucoane!... Acolo își pisau Turcii cafeaua, răspunse Toader, fără a se sinchisi. Iaca... se cunosc și acum urmele cafelei, cum înnegresc la fund! Parcă nu i-am văzut și cu când eram copil mititel de țâță?”

Că o fi văzut moș Toader pe turc făcându-și cheful cu cafea pisată în aceaste piulițe, n-ași jura în nici o biserică: dar a păcâli un boer moldovan, îmbracat, în mundir rusesc, ora pentru moș Toader un chef și mai mare de cât cheful turcului. Pe deplin pliroforisit și înjurând pe sub musteața se sui D-nul Ispravnic în trăsura lui Mavrocosta și luînd-o prin pădurea moșiei, eșiră de-a dreptul la Cristești, fără a mai da pe la Soroca. De acolo tot schimbând la cai țărănești de harem (că doar nu degeaba era el Cc. Costache Le-ondariu ispravnic) trecură prin Bouleni (astă-zi Volova Pârcanii, Stoicanii și ajunseră cu bine la Ciripeau în asfințit de soare.

Frumoasă moșie era și Ciripcăul: peste patru mii de fălci de pământ negru și mănos, care dacă-l zgâria odată la trei ani, îți da roadă multă de grâu mușcat. La anul puneai cu iapa ceva popușoiu, îl mai prășeai de două ori și-ți umpleai coșările. Mai aruncai sactiră în prașitură după cules și prin Iunie secerai. Numai la August trebuia să-l scormonești iar cu plugul de lemn, căci nu era chip! Când era sloată, prășeai și de trei ori, dar pe vreme de secetă numai odată. De apă iar n-aveai nevoe, căci pe lângă fântâni, mai curgeau vre-o două gârle, pe care de le o-priai prin vre-o ezetură aveai și raci și poște; căci până la Nistru nici două poște! Ca lemnele tot așa era; căci pădurea numără o mie cinci sute de fălci, numai stejari bătrâni: Cu ghinda lor, ai fi putut hrăni porci mai mulți de cât împăratul muscali.

Satul, ca toate satele de la noi era ascuns într-o văgăună; dar era mare, bogat, mai ales în vite și avea o biserică frumoasă zidită tot de Ioniță Sturdza Voevod, Dumnezeu să-l odihnească! Casa boercască însă, nu știu de era ceva mai mare de cât ori care din cele două ale sfinților părinți care slujeau la biserică și care amândouă aveau acoporeremitele bine șindrilite. Dar tot se deosebeau întru câtva. Așa de pildă, ograda boerească era cu mult mai mare și eu mai multe căsuțe pentru argați. Aveau hambare și grajduri mai mari; case de locuință mai veche și mai dărăpănată, acoperită cu stuf și pae frumoase, putrede. Când era secetă și cerul senin nu ploua intrânsu, Doamne păzește, când era doar sloată, de se prelingea ceva și pe dinăuntru, dar tot mai rășchirat de cât pe afară.

In asemenea întocmiri și odăile urni fiind goale, de n-ai fi avut nici pe ce să-ți așezi căciula, boerii trâseră la părintele Tureacă, cel mai bătrân și cel mai cuprins din sat. După ce se făcură și aicea formele de vod vo vladenie, ispravnicul se întoarse la Soroca în trăsura lui Mavrocosta, făgăduindu-i că, eu înapoerea trăsurei îi va trimete și un vechil: om priceput în ale gospodăriei, căci fusese proprietar cuprins în tinerețe și perzându-și averea se făcuse posesor, iar din posesor căuta acuma loc de vechil. N-avusese noroc bietul om, poate unde era prea cinstit.

Râmase dar singur, bietul Kncaz, cu Cc. Marghioala ca să-i gătească și carnardmeiul Ienacache ca să-l slujească. Luând brișcă părintelui Constantin și câțiva bătrâni și fruntași ai satului, porni sa-si vadă moșia din hotar în hotar, ca să-și poată da bună seamă și să și facă un plan de gospodărie. Găsi pe moșie vre-o două lanuri de grâu de toamnă, unul de sa-cară și unul de orz, pregătite de fostul stăpân, dar de care nu avusese parte. Toate să fi alcătuit vre-o cinci-șase sute de fălci, căci nu se ara pe atunci ea în zi-lele noastre, unde nu lași aproape nici drumurile nearate! Fiindcă prășitură ora berechet, tot în prășitură porunci să se pue ceva popușoiu, așa la un noroc, căci era cam târziu. Dar nici moșia nu se putea lasa fără păpușoiu de loc. Să cumpere pentru argați și secerători făină de la Soroca cu dimirlia? Tocmi vătăjei ditre fruntașii satului, ceva argați până va cumpără boi de plug, vaci de lapte și cai de herghelie pentru treer — la iarmarocul de la Bălți. Deocamdată nu prea avea nevoe de mare lucru, ci tocmai hăt încolo la cărat și la treer. Veni și vechilul cu faitonul și în vre-o două, trei zile își rîndui beizadea gospodărie. Tocmi lemnari și un ferar țigan ca să facă harabale, poronci vechilului să scoată câte femei va cere Cc. Marghioala pentru lipit și văruit casele, pentru facerea mindirilor, pernelor și saltelelor și să i aducă de la Bălți ori de la Soroca, cituri, pânză și ori ce va cere D-neii: iar el să acopere casele cu stuf nou și să schimbe din căpriori pe unde va fi nevoie. Plecă dar cu cai țărănești, însă cu plată, care-l duseră într-o goană pună în Căprești; iar de acolo cu alți cai la poșta din Sarățeni, de unde luând podorojnă, ajunse casă în Kișinău, la mezul nopții și pe o lună frumoasă!

CAP. VI

LA ȚARA

In lipsa Kueazului din Kișinău, nici domnița nu stătuse degeaba. Ajutată de madame Clotilde (dadaca copilului) își făcu toate pregătirele pentru o îndelungată ședere la țară. Cumpără cărți franțuzești câte putu găsi și pentru dînsa și pentru copil care trebuia să înceapă a învața carte, iar fiindcă D-neii, și Clotilda nu știau rusește, va începe mai întăiu cu franțuzeasca. Cât despre limba strămoșească nici ea nu prea știa bine s-o citească, de cât în cartea de rugăciune. Și nici n-or fi găsit pe atuncea ce să citească în moldovenește. Pentru copil era chiar mai bine să uite și ce știe. Cu limba franceză însă, era altceva. O limbă cultă, cu literatura cea mai înaltă din lumea întreagă, singur în stare să desvolte inteligența și sufletul unui gentilom. Cu toată dragostea și recunoștința ei pentru Ruși, care îi scăpase și bărbatul și averea, nici odată nu va încredința educația singurului ei copil școlilor rusești, atît de primitive, predând într-o limbă sălbatică și inferioară cu mult limbei poloneze, care cel puțin are o literatură mai veche.

„Zică Alccu, ce o zice, dar după ce copilul va învăța de la mine a citi și scrie fără greșeli de ortografie am să-i aduc un profesor din Paris ca să l pregătească pentru bacalaureat. Apoi voi merge cu dânsul să-și treacă examenul la Sorbona, voi sta acolo până își va da examenele de drept, apoi ne vom duce la Petersburg, el va intra deadreptul în diplomație și noi îi vom căuta la curtea împăratului, vre-o contesă sau kneaghină tânără, frumoasă, bogată și dintr-o familie cu vază la curte.”

Pe lângă cărțile copilului și ale D-sale, mai cumpără domnița canevale, lânuri și mătăsuri de cusut la gherghef și se amerindă cu tot ce nu se poate găsi la țară mai ales cu de-ale băcăniei.

Când sosi Mavracosta găsi tot gata de plecare și după ce se odihni puțin, mai isprăvi ce treburi mai avea prin Kișinău și încredință casele mici grecoaice bătrâne, care în schimbul locuinței și unei neînsemnate lefușoare, se însărcină să le îngrijească,—scoase podorojnă pentru două trăsuri și trei căniți de poștă numite pericladnaia, cu dreptul de a nu schimba căruțele până la destinație. Tot bagajul fu încărcat și pe caretă unde trebuiau să ia loc copilul, guvernanta și slujnica coniței și pe faeton unde luau loc boerii și cu Enacache pe capră și în sfârșit și pe celelalte trei căruțe în care se înghesuiau bucătarul, sufragiul și celalt mărunțiș. Porniră cu toții și cu Doamne-ajută, pe acelaș drum pe care îl mai făcuse Kneazul pănă la poșta de la Sărățeni. De-acolo slugile și bagajul fură pornite de a dreptul la Ciripcău în căruțe țărănești și ajunseră în aceiași noapte la moșie, pe când boerii o întinseră până la Bălți, poftiți de familia Catargiu oare venise să petreacă vara.

Întâmplându-se să fie și iarmaroc, knenzul cumpăra șase cai pentru caretă alți patru pentru faeton, hamuri rusești tocmi trei vezetei ruși și-i trimise să-l aștepte la poșta de la Frumușica. Mai avu norocul să dea peste o herghelioară mică, numai bine cât îi trebuia pentru ca să-și treere pânea și o cumpără chilipir, fiindcă se vindea de stat la mezat. Își mai făcu boi de jug și vaci de lapte cât îi trebuiau: porni tot alaiul acesta cu herghelegii și porni și el cu familia până la Frumușica. De acolo, cu caii lui plecă prin Răduleni de -adreptul la Ciripeău, unde ajunse pe inseratele pe o ploae năprasnică prevestitoare de belșug.

Atât noul vechil cât și coconița Marghioala săvârșiseră adevărate minuni în timpul celor două trei săptămâni ce se scurseră de la plecarea kneazului. Locuința boerească alcătuită dintr-o tindă și patru odăi, fusese acoperită de iznoavă cu stuf proaspăt; apoi lipite și pe dinafară și pe dinăuntru de la tavan și până jos: pereții toți și tavmmrilc date cu vro-o trei patru varuri, ferestrele și ușile boite cu lutișor galben și oloiu păreau noi-nouțe și îmbrăcate în perdele de cît, precum și mobilă alcătuită din divanuri joase cu mindire, macaturi, saltele de lână țigae de te cufundai în ele, perine de perete și cultuce. Pe jos ca să nu se simtă lipsa de podele, erau așternute peste tot cu două rânduri de scoarțe și lăicere frumoase, pănă și în tindă; dar nici ele nu erau așternute de-adreptul pe pământ, ei pe niște rogojini moi, aduse din Soroca. Mai adăugați ceva mesuțe rotunde sau pătrate, cioplite de un lemnar, dar îmbrăcate și ele cu cît la fel cu odăile, ceva oglinzi portrete de familie aduse în căruțile slugilor, masa așezată în tindă și gemând sub argintăria domnească a familiei și veți avea o idee de plăcerea ce o resimțită și kneazul și Domnița la sosirea lor.

Dupil masă copilul se duse să se culce, iar boerii văzând că a stat ploaea, eșiră pe cerdac fermecați de framuseța nopței.

Sub razele lunei pline și a stelelor sclipitoare, un întreit cureubău de noapte se ridica măreț pe cer, iar în dosul lui dispăreau ca goniți, nourii groși și fumurii, care îl întunecaseră până mai adinioare. Vântul care îi mâna atăt de aprig de sigur în sferele de sus se prefăcea pe pământ într-o boare dulce și abea simțită îmbălsămând aerul proaspăt cu miresmele erbori-lor încă umede.

Într-un desiș al copacilor de peste rîpă, o privighitoare singuratică își arunca trilurile sale nopții, pe când mai departe undeva, un fluer ciobănesc se lua în întrecere cu pasărea măeastră! In zare niște ciobani stau roată în jurul unui foc, care pâlpâind făcea să se joace la fiecare mișcare umbrele lor uriașe ce se întindeau nesfârșite, când pe iarba câmpului, când pe turma cufundată în somn! Dinspre sat o cumpănă de fântână scârțîa a jale, stârnind vre-un lătrat... Se stângea câte o lumină de la ferestrele scunde ale căsuților ca niște stele trecătoare în August, dispărând în haosul nesfârșit! Iar dincolo de sat numai stelo pe seninul ce-rului și numai întuneric pe dealurile mănoase, pe câmpiile pline de roade, de iarbă și de flori!

O noapte frumoasă de Mai, în poezia biblică a vremurilor de demult! Ce mic se vedea omul pe sine înaintea splendorilor nemărginite ale cerului înstelat și al întunericului adânc fără de fund! Dar ce proaspăt și curat se sîmția el atuncea! Plămânii i se ridicau puternic și puternic i se bătea inima! Uita de lume și de griji, ridicându-și sufletul până la lumina acelor stele, ca de acolo scăpat de întuneric să se avânte în razele lor, până la lumina cea maro, veșnică adevărata și a tot plăzmuitoare! O da! Priveliștele acele ne-mărginite, slobode din toate părțile și care nu mai sunt, erau dătătoare de credință și de suflet curățîtoare! Nu te mai putea cuprinde îndoiala, când îl priveai în față pe însuși Dumnezeu.

A doua zi de dimineață, fiind Sfinții Constantin și Elena boerii merseră la biserică. Mare și frumoasă bisericii moldovenească cu clopotniță înaltă făcând parte din trupul locașului sfânt. Vopsită pe dinăuntru cu și pe dinafară cu lapte de var, avea lespezi de piatră pe jos și afară de iconostas și tetrapod, nici o altă podoabă decât stranele bogat lucrate în stejar vechiu cu tronul episcopului și alte două strane ceva mai înalte decât celelalte pentru proprietari.

Slujba se făcea în limba și după tipicul țărei Moldovei, de către doi psalți, un diacon și doi preoți, care nu slujeau împreună de cât la zile mori, iar altmintrelea cu rândul. Vestmintele și toate odoarele erau foarte bogate, de și cam învechite. La liturghie se pomenea împăratul, împărăteasa, curtea și ostașii: apoi și pe proprietari, după vechiul obiceiu al satelor de la noi; iar la pomelnicul morților: „mai întâiu pe adormitul, robul lui Dumnezeu, Ion Sturdza Voevod, ctitorul acestei sfinte biserici, cu tot neamul său cel adormit, etc”. Într-un cuvânt, biserica era românească și prin înfățișarea ei, dar și prin sufletul ei, tixită cum era numai de moldoveni, de la preoți și până la cea de pe urmă babă, ducând în brațe vremi strănepot care zbiera, ori dormea în fașe: bătrânii în anteree de cutuie vărgată albastru și roș (culorile Moldovei), bărbații în mimetie de aceiaș materie, flăcăii în ilice albastre, cusute cu gâetane negre și înflorite cu câte o bentuliță de postav roșu, ceva mai jos de cât gulerul; fete în catrințe și pestelci cu cozile aduse pe cap în chip de cunună, impestrițate cu busuioc și crăițe, eu gâtul plin de mărgele; neveste îmbrobodite în tul-pane sau marame frumoase, purtând salbe la gât: babe în catrințe și ștergare. Doar preotesele amândouă și cucoana diaconeasă de purtau foi de mătase grea, căimăși scumpe de borangic pe sub cațaveică de blană de vulpe cu fața de mătase deschisă și asta cu toată căldura din luna lui Mai. Toți bărbații erau bărbieriți și îmbracațî de sărbătoare. Și cel mai sarac se lause și se primenise de cu seară.

După sfânta slujbă, tot mueretul și flăcăii se îndreptură spre mi tăpșan de iarbă verde, umbrit de niște nuci bătrâni, sub care era o biată cârciumă ținută de un armean, ceva poate mai tânăr de cât nu-cii și care se lăuda că fusese pe vremuri ciubucciul lui Vodă: dar nu se putea ști, cu era mult mai bătrân de cât Măria Sa. Fruntașii satului și toți gospodarii, se îndreptau însă spre curte, să facă cunoștință cu noul lor stăpân.

Aveau bucurie mare ca ’l aflase rudă de aproape cu Vodă Sturdza, pe care mulți din ei îl apucaseră: îl țineau bine minte și-l pomeniau din pricina dărniciei și bună țâței sale. Nu tot el le hărăzise, mă rog, acea sf. biserică? Chiteau oamenii, că de-acuma tot or să trăiască mai bine, de cât sub spurcăciunea ceia de leah păgân, care venise cu tot neamul și bejănia în căruță cu un cal, ca vechil pe moșie! Din vechil posesor și din posesor chiar stăpân. Ba își făcuse și case în Ktșinău!

După ce grăiră multe și de toate cu beizadea și despre Vodă Sturdza, Dumnezeu să-l erte și desspre jafurile și nedreptățile leahului, care de păgân ce era, nu închisese biserica numai de frica stăpânirei creștine, dar gonea lumea la muncă în zi de sărbătoare și sărise să bată pănă și pe popa cel bătrân. Se în-voiră și pentru locuri și pentru pășunat, adică încotro să are la anul și încotro să-și ducă vitele la pășune în vara asta pănă se vor ridica bucatele și se vor cosi fânețele. Asta era toată învoiala: treabă de chibzuiala după cum vedeți, iar nici de cum de parale ca în ziua de astăzi. Doar oile de se numărau, că trebuia dat dijmă de brânză și de lână pentru argați și pentru trebuințele curții; dar despre vitele cele mari nu se îngrijeau boerii, căci de păscut era loc berechet: doar de cosit pentru ernatec să se îngrijească Românul, ca nici de fân nu ducea lipsă. De asta chiar erau să se și apuce acum, căci după sfântul Constantin, nici popușoi cu sapa nu mai poți pune.

După ce le chibzuită pe toate cât mai bine și mai gospodărește, kneazul întrebă:

— „Oameni buni, dar cu Rușii curo o mai duceți?

— „Apoi cum s-o ducem Maria Ta? Că nici nu-i prea vedem pe aicea. Ia niște creștini ca noi, numai ceva mai harnici... Ia băut rachiul. Rar de tot de se abate vreunul la sat. Când trecem Nistrul cu vre-o chirie de grăim limba lor, pe care ne-a învațat-o dascălul nevoe; când vin la noi, nu le dăm nici apă până n-or cere-o în limba noastră și copii se strică de râs auzind cît de pocit grăesc! De altfel par oameni buni la suflet, dai’ cam linguți la mână. De găzduești vreunul, Doamne ferește, să-ți lipsească ceva din casă sau din bătătură! Rusu-i foarte cinstit cu gazda: nu pot să grăesc cu păcat. Doar după ce pleacă de se jălăucște vecinul, că i-a pocit vre-o țoală sau porcul din poiată. Dar nici atuncea nu-i totdeauna pagubă, căci de-i ajunge Românul din urmă, Rusul nu se pune de pricină; dă lucrul înapoi păgubașului și tot cinstit rămâne, căci zice că l a găsit pe drum!

— „Dar cu ocârmuirea, mai întreabă kneazul?

— „Adică cu stăpânirea împăratului? Și mai bine încă de cât cu Rușii. Abia de-i auzim numele, când îl pomenește popa la biserică, de nu ar fi asta n-am ști când moare și-i vine feciorul seu la scaun, cum s-a întâmplat mai anul trecut; căci pe aici n-a dat încă nici odată! Cu birul nu ne prea supără, că am auzit că peste Prut plătesc oamenii biruri mai mari!... Ei! la moscali, iar nu ne ia... Legile sunt tot acele de mai înainte!... Trăim și noi în legile noastre, în credința noastră sfântă, la limbii noastră și în obiceiurile noastre, fără să ne zică cineva ceva. Ba de o mie de ori mai bine de cum am aflat, cum era de la bătrâni, când năvăliau păgânii și fugeai prin codri ascunzân-du-te prin peșteri! Dumnezeu să-i dea zile multe împăratului, făcură țăranii crucindu-se cu evlavie, să-i dea Domnul putere nebiruită, ca să ne apere de cei păgâni!”

— „Ia, făcu un altul, de avem de dus ceva ponoase, apoi tot de la cei de neamul nostru, ni se trage pacostea, nu de la împărăție, căci legile tot acelea au ramas. Dar să te ferească sfinții de moldovan, când apucă, a îmbrăca șapcă... ori de rus după ce și-a tuns părul și și-a ras mustețile... ori de leah în mundir împărătesc! Ne jupuesc șapte piei de pe noi. Și din, toți, cel mai abraș, tot moldovannl nostru, sireacul!”

—„Cum moșule?”

— „Apoi cum să hie, Măria Ta? Ia rău! Ceilalți te sfănțuesc ei ca la capra podului, dar încaltea știi cu cine ai de furcă. De-l cheamă Petrov sau Mihailov, îl știi că-i Rus; de-i zice Levitzki, îl știi că-i leah, ușa că nu-ți pare rău când îți spune maldavan. Căci deh! Te știi și tu inoldovan, cum îl știi pe dânsul leah sau rus, adică de altă lege sau numai de altă limbă. Dar el?! Fereștene Doamne! Poartă șapca pe ureche eu Românul cel beat căciula și mai că ar și dormi cu dânsa, ca să nu-i scape rusitul din căpățină. Vorbește gros și stricat moldoveneștc, ca sa-l creadă lumea că știe rusește! Bea la ceai eu găleata și la rachiu cu vadra! Din „maldavan, cap di bou” nu te scoate, unde și-a tăiat barba, lăsând numai câte o tufă pe fiecare obraz, care-i lungește cinstita fată ca de magar! Și te pârjolește așa de frumos, ca ar trebui doi Ruși și trei leși, ca să-l întreacă numai pe dânsul singur! Adevărat rapăn de cei rău, care omoară vita! Și eu cît îi mai mie, cu atâta îi mai al dracului! Căci cei mari fură mai de sus și mise cunoaște așa tare. Sudue de toate cele pe rusește, apoi când nu-i ajunge.... și de cele sfinte pe moldovenește, ca să i îndrăgim și mai tare!„

—„Așa-i bădiță, Gheorghe, făcu un al treilea! Și se mai vâră și în toate: ne sfătuește să ne îmbrăcăm ca lipovenii, că-i mai cald și mai sănătos; să ne lepădăm de limba noastră care-i sălbatecă și urâtă, pe când cea rusească-i așa de frumoasă că o scriu oamenii nu numai în cărți, ci și la grajdanski sud din Kișinău și chiar la gobernator, când vor să-și capete dreptate! Că să ne aducem dăscăli și diacon rus la sfânta biserică: să tremure geamurile ca la buhaiu, de anul nou, de câte ori o deschide D-lui gura! Cum am pățit la soborul din Kișinău mai anțărț: că au-zîndu-l întâi cum huește mi-am scuipat în sân! zău! Ba că slujba noastră dacă nu-i făcută pe rusește, n-are nici-o trecere înaintea lui Dumnezeu. Da câte și de toate, de nu le mai poți ținea minte! Apoi hiind că nu-i prea ținem vorbele în seamă și i le și întoarcem une-ori, apoi ne spune că el vorbește în folosul nostru, căci de nu-l vom asculta, ceia ce nu voim să facem de bună voe, tot o s-o facem de nevoe: că împăratul o să afle de încăpăținarca noastră, o să se supere pe moldovenii lui credincioși și o să-i trimeată pe toți tocmai la Sibir. Parcă ar avea împarutul inimă ca a lui!

— „Da cine să se uite în gura lepădatului de neam și de lege, bre oameni buni, sări Gheorghe? De-ar avea împăratul așa gând, ne-ar schimba și preoții. Dar el nici cu spetele nu știe ce plănuiesc cinovnicii lui și cât le face pielea. El împărătește a-snpra atâtor limbi și credințe deosebite și toate limbele și credințele colea, sunt de o potrivă înaintea lui. Am auzit că în Kaveaz, simt niște păgâni, care se închină focului, la Krim, tararii an meceturi (Mecet: geamie pe rusește) de lege turcească: na! dincolo, peste Nistru, nu sunt atâtea costioluri (Costiol: biserică catolică pe leșește) leșești? Le supără împăratul? Ba o făcut leșii, nu de mult, sub ocârmuirea împăratului Niculai Pavlovici, cogeamite costiol în mijlocul Kișinăului, adică pe pământ moldovenesc. Toate popoarele împărăției grăesc nesuparate limbele lor și se închină așa cum au apucat dela părinți, și tocmai pe noi care suntem de o lege cu dânsul, să ne silească împăratul să ne schimbăm rânduiala bisericească, să ne lepădăm de limba și de obiceiurile noastre? Atunci oprească-ne și de mămăligă, pentru ca să ne hrănim cu hliban (Hliban: termen de dispreț, pe care-l dau românii pânei negre de secară; pe rusește hleb adică pâne)de cel negru din făină de sacară și cu zeamă de buruiană chinezească! Unde s-o mai auzit? Dreptate ar fi asta?”

—„Da lasați-i să latre, oameni bun, făcu bătrânul Sandu, cel care începuse vorba cu Kneazul! Își fac și ei nume bun în fața nacialnieilor, că le trebuie și lor slujbă ca să mănânce o pâne. Ori cât ar stărui ei de mult și chiar și împăratul, cât lumea n-or putea să facă din Moldovan, Rus. Mai degrabă din Rus, Moldovan. Ia, vedeți voi pe băeții cumătrului meu Terenti? Cel care a luat pe fata Hâncului din Stoicani și s-o așezat lemnar la noi în sat? Mai seamănă ei a rusnaci? Ori mai grăește cineva rusește pe la dânșii a-casă? Nici pe dânsul chiar nu-l mai de deosebiai dintre noi, până s-a sfârșit. Și parcă numai el? Cei de o seamă cu mine și chiar mai tineri, or fi țiind minte și acum, că după ce s-o închis Prutul și s-a deschis granița Nistrului, au trecut cu miile rusnacii la noi, așezându-se tot pe unde erau satele mai rare, din pricina păgânilor. Ei și ce s-o întâmplat cît dânșii? Abia câte unia mai îndrugă câte nu cuvânt de al lui, da limba noastră au deprinsă bine cu toții. Vorbesc rusește, cum vorbim și noi, când trecem peste Nistru; acasă însă o iau îndată pe moldovenește, vorbind stricat, de te prăpădești de râs. Apoi fiind în năravul neamului, ca ori cît de puțin, dar tot să șterpelească ceva de la alții, ne-am luat și portul și obiceiurile. Doar un lucru le-a mai rămas, dar și acela numai vara: niște pălării de paie țuguiate și largi cît roata carului!”

— „Moș Sandule, făcu Gheorghe, de ce nu-i spui, Măriei Sale, pricina ceia cu hotarul dinspre Stoicani?”

— „Ce pricină de hotar cu Stoicanii, moș Sandule, întrebă Kneazul?”

— „Ia, făcu, moșneagul, ghinirarul Starov, cum îi zice, cel de la Stoicani și-a făcut obiceiul rusesc și-a hrăpit vre-o patru sute de fălci de pădure din Ciripcău. Tot stejari de cei groși și bătrâni!”

— „Cum se poate? Și-i demult de atuneca?”

— „Ba nu-i tocmai demult. Să tot hie vre-o doi, trei ani. Leahului îi și începuse a-i merge prost. Nici bucate nu se prea făceau, dar nici foițele nu-l prea mai ajutau, că mai juca și curțile, bată-l scârba. O vrut el să se pue de pricină cu Rusul, da n-o fost chip. O venit ghineraru cu oameni mulți și ziua-n amiază mare, o mutat toate petrele de hotar, de pe vârful Măgurei, tocmai la pârăul Broaștei și tot drept înainte până la Săhăstria surpată!”

— „Numai iaca vine și leahul în trăsura lui cu cinci cai înhamați leșește. Rusu ’l întreabă frumos de știe bine că hotarul nu era aicea în vechime? Leahul n-are treabă și începe a zbiera și la ghinerar că hotarul e la măgură nu aici. Că el a dat bani pe pământ și nu l-a luat hapca cum vor să facă alții! Vrea să zică, face rusul, D-ta Proșe-Panie, mă faci pe mine ruskii ghiniral, mașennic, adică talbar? Și hărții leahului o palmă. Când o simțit, Proșe-Panie, din cotro bale vântul, țuști în trăsură și goană pe telegari, de nu i-ar fi ajuns nici pasărea!

— „Deh, oameni buni, făcu kneazul îngândurat, să „nu aibă cumva Rusul dreptate. Pe leah îl știm ce viță „de om de treabă era; mai de grabă un hoț ca dânsul să fi mutat pe ascuns hotarul pe măgură, de cât cogeamite ghenereal împărătesc, să-l scoboare fără ru-șine de lume tocmai la pârău. Hotarele se mut după judecată, iar nu după pofta fiecăruia. Te pomenești că o fi găsit ceva documente vechi de hotărnicie și el ca soldat, neștiind poate bine pravilele și încredințat de dreptatea lui, o fi mutat de la dânsul petrele acolo unde trebuiau să fie”.

— „Nu se află, Măria Ta, strigă moș Toader! Noi cunoaștem hotarele moșiei toate, de când eram copii și acolo au remas pe unde sunt și astăzi în părțile celelalte, iar dinspre Stoicani, erau la Mugură pân-a-cum doi, trei ani. Apoi cum să nu știm noi, cu badea Gheorghe de lângă mine? Hotărnicia cea de pe urmă s-o făcut cu vre-o câți va ani înainte de închiderea Prutului. Pe mine m-au bătut pe hotarul celalt dinspre Temeliuți, la Dracilă, țiu minte și acu; iar pe Gheorghe, cu era numai de-o șchioapă, tocmai pe vârful dinspre Stoicani, la piatra cea de mijloc de la Măgură în sus.

Iacă întrebați-l că-i față. Nu l-au bătut pe dânsul acolo?”

— „Cum v-au bătut?... Cine și pentru ce? ”

— „In hotărnicii domnești, pentru ca să ținem noi minte! Așa era obiceiul pe atuncea: când pornea vreo hotărnicie, pe lângă cele două pluguri care trăgeau brazdele după arătarea hotarnicilor domnești și carele încărcate cu pietrele de hotar, pe lângă martori și megieși, se mai luau și atâția copii mititei, câte petre a-veau să se îngroape și la fiecare piatră se așternea pe jos câte un mucos de copil, i se da cu vărguța cât putea suferi și îndată i se dăruia câte un ban de argint zicându-i-se: Iaca vezi? Aicea-i hotarul: să nu-l uiți câte zile îi avea, că de asta ai mâncat bătae!”

După ce se încredință și din hrisoavele vechi și din planul ce-i fusese încredințat, odată cu vodul vo vlatlenie, că țăranii nu spuseseră decât adevărul, kneazul hotărî înainte de a începe vre-o judecată, să facă o vizită de bună vecinătate generalului Starov, ca să vadă de nu se va putea curma neînțelegerea prin bună înțelegere. De ce să se pue rău de la început cu un vecin de moșie?

Se îmbrăcă dar de vizită mare, ca la oraș, porunci să i se pue patru cai la faeton și în mai puțin de un ceas și jumătate mergând tot în răcoarea frumoaselor păduri de sțejar, se pomeni la Sloicani.

Nu voi descri curțile generalului Starov, iubiți cititori, pentruca le-ați mai întâlnit, descrise mai bine de cât aș putea-o face, de către marele Gogol, în vestitul său roman „Suflete moarte” Destul dar să vă spun ca era prototipul caselor de pomieșcic de țară, precum le întâlnești în toată Velico-Rusia; mari, dar cu un singur cât; scările de intrate de lespezi și cu pridvorul susținut de stâlpi, care susțin și ei un frontal triunghiular ca la templele antice; un mare zid bine vărut împrejmuește și casele și heiurile, acoperite toate cu table boite verde deschis, ca și poarta de intrare. Un vezeteu spala o droșcă cu un cal, cu hlubele răzemate de zid, pe când un altul ungea la soare niște hamuri. Încolo, cea mai mare curățenie: nici hambare, nici coșere, nici gunoi, nici găini, dar nici o floare sau vre-un pom!

Excelența Sa, prevestită din ajun prin un bilet, aștepta mosafirul în zala mare de primire, îmbrăcai în mare ținută, cu decorațiile pe piept și so primbla încet, rezemat pe un baston, al cărui mâner de sidef, era în formă de cârjă. La intrarea oaspelui, făcu generalul câți-va pași, cât putu mai grăbiți spre dânsul și cu mâna întinsă:

—„Am onoare a mă recomanda kneazul Alexan-dr-Dimitrievici Mavrocosta, vecinul de moșie al Excelenței Voastre, făcu noul sosit întinzând și el mâna!”

— „Ostavuoi gheneral Major, Nicanor Alexievici Starov, răspunse dărj bătrânul, scuturând energic mâna oaspetelui său și încercând a bate din pintenii săi absenți. Apoi ducându-l spre o canapea de paie, la fel cu restul mobilelor: „Sunt foarte bucuros că am de vecin pe o persoană de înaltă nobleță șl care de la început s-a învrednicit de o prea înaltă bună-voință. Ar fi fost de datoria mea să mă prezint în plină uniformă la d-tră Vașe Siatelistvo (, pentru ca să vă felicit de așa cinste mare; dar mi-ați luat-o înainte. Apoi mi-lostiviți-vă să ertați pe bietul bătrâlor, care nu se prea mișcă cu ușurință din pricina rănilor căpătate pentru Matușca Roseia Aș putea îndrăzni să vă fac primirea cu un pahar de ciai?”.

— „O nu! Vă mulțumesc, Vașe prevoshoditelistvo sări bietul Român, care nu mai putea de căldură! Pe vremea asta, mai bine un pahar de apă rece, de aș îndrăzni să cer”.

— „Silifan, mugi generalul! Degrabă două sticle de limonndă de zmeură și de caise de la ghiață și o butâlcă de rom jamaica! Da pașol scarei dubina! adică dar tulește-o mai iute bușteanule! Apoi cu mare gingășic către oaspe: d-tră Vașe Siatelistvo, sunteți de obârșie din Moldova?

— „Născut, crescut și trăit acolo, până, mai eri, Vașe prevoshoditelislvo”.

— „Frumoasă provincie și... bun vin, făcu bătrânul cu convingere! Ați fost, de sigur, la Iassah?”

— „Sunt chiar de acolo”.

— „Bun vin... și frumoase cuconițe! Dar la Vasluievo, ați fost?

— „Cum nu? Cunosc bine și Vasluiul”.

— „Ah! ce fete frumoase și ce vin bun! Dar în Focsanah, ați fost?”

— „Acolo am și o moșie, nu departe de oraș”

— „Poate la Odobieștâ? Acolo fete și mai fru-moase și vin și mai bun. (În lipsă de vin de Odobești Ecc. Sa, turna cu nemiluita romjamaica în limonada de zmeură, ca să-și limpezească amintirile). Dar la Buzef, Bucareșt și Brailov? Ia acolo fete frumoase și vin bun de la Dragașanoff! Ah vinavat Kniazi! Uitasem că dv. sunteți de obârșie moldovenească, iar nu rumunească, așa că nu puteți ști, pentrucă nu sunteți rumun, cum se numesc ei acolo!”

—„Ba, m-au dus împrejurările și în țara românească.”

—„Atunci ați observat desigur, că în aceste două provincii turcești, numele orașelor sunt mai toate rusești ca Dorogoi, Guș, Galațof, aproape ca și la noi în Basarabia. Numai trebue să știi să le rostești. Da! să nu te iei după băștinași care le zic stricat. Se vede cât colo că înainte de a fi locuite de moldoveni și de rumuni, toate localitățile acelea erau rusești! Puțină băgare de seamă și le dai îndată de capăt. Iacă de pildă moșia D-tră Kneazule- Cine poate să-i zică pe nu-me? Șî-rip-Ke-u! Este oare cu putință? Noi i-am zis între noi Cerephova, pentrucă sună mai frumos. Ei bine, mă credeți? Inchipuiți-vă că am găsit în părâul care ne hotărăște, cogiamite ceropaha (broasca țâstoa-să) cât bastonul acesta de mare! Dovadă că înaintea pripășirei Moldovenilor pe aicea, vechii locuitori Ruși, numeau moșia D-tră Cerephova, adică unde sunt broaște țâstoase și că Moldovenilor fiindu-le greu la rostit, ftu preschimbat-o în Șiripkeu, care e urât și nu are nici un înțeles. Adevărul isteric rămâe netăgăduit, că moșia D-tră se chiamă Cerephova și nu alt fel!

Folosindu-se de împrejurarea că venise vorba des-pre Cerephova, Kneazul îl întrebă pe bătrân, dacă are vre un document din care ar reeși că hotarul moșiilor lor, ar fi fost pârâul Broaștei, înainte de a fi test așezat pe măgura din deal ca acum vre-o trei ani în urmă?

— „Ba n-am nici un astfel de document și nu cred să aibă cineva vreunul, răspunse generalul, cu o sinceritate de adevărat militar”.

Atuncea Mavrocosta îi arătă documentele sale și planul oficial întărit de mejavaia pravlenia și de grajdanskii sud. Excelența sa întinse planul pe masa și-l cercetă de-amărunțelul cu compasul, ca o hartă de rezbel, tot dând din cap și sforăind ca caii răpciugoși. Apoi după ce se sătură de ales puncte strategice, că doar alta ce putea să priceapă, se așeză iar lîngă Mavrocosta și spuse deschis:

— „Eu Vașe siatelistvo, știu tot așa de bine ca d-ta că hotarul este la Măgura de sus și nici cum în vale la pârău. Când l-am mutat însă acolo unde se află astăzi, eram în toată deplinătatea dreptului meu pe pomieșcic rus și de general major rusesc. Cerephova era atunci a unui poliak mișel trădător ca toți poliacii. Pământul meu de pomieșcic rus, fiind alăturea de niște pământ leșesc, mi-am făcut datoria să-l încalc, mai dând leahului peste socoteală și o palmă zdravănă. El, de ce a fugit ca un păcătos? Acuma însă că acel pământ nu mai este leșesc, acum că a încăput pe mâni prea nobile, pe mânele unui kneaz care se bucură de prea înaltă bună-voință, treaba se schimbă, cu totul. Eu sunt general maior rusesc, un vrednic soldat care și-a vărsat sângele cu vadra pentru Prea Înaltul Nume! Eu nu sunt tâlhar încălcător de moșii! Privește colea lovitura de sabie ce mi-a dat-o un cerchez! Am în piept și astăzi două gloanțe; dar sburătura de schijă, care mi-a luat jumătate din palpa stângă, m-a scos și din rândurile oștirii! Un astfel de om nu fură din pământul unui dvorianin! O să vezi singur că nu sunt vinovat: Silifan! mai tună odată bătrânul, să vie pricascicu! Acu! Îndată!

—„Aice de față, Vașe prevohoditelistvo, răspunse chiar pricascicul, care aștepta după ușe cu o condică subsioară și auzind poruncesc și aratasc în prag!

„Ce ți-am poruncit cu șuiule și tontele, când cu mutatul petrelor dinspre Cerephova?”

—„Ați binevoit să-mi porunciți, ca să le mut de pe dealul Măgura, la izvorul Broaștei și am îndeplinit porunca, Vașe Provoshoditelistvo!”

— „Și care era pricina care mă făcea să-ți dau porunca asta? Adă-ți bine aminte, cap de vită, căci eu un general major împărătesc, m-am înjosit să ți-o spun ție, un biet pricașcic!”

— „Țiu minte, Vașe Prevoshoditelistvo. Ați bine-voit a-mi arăta că este de datoria ori-cărui Rus, să în-calce pământul poliacului, ca să răzbune pe bieții noștri frățiori, soldați omorâți de vostancic poliaci prin trădare.

„Bine băete! Cel puțin văd că tot ții minte dela mâna până la gură. Dar ia să-mi spui: Tot pământ de poliac avem acum la hotarul despre Cerephova?”

— „Nici de cum, Vașe Prevoshoditelistvo! Acum moșia Șiripkeief, cum îi zic moldovenii, aparține Kneazului Alexandr Dimitrievici, Mavrocosthin aici de față!”

— Poate că acuma ai aflat-o și tu, derbedeule, de la vizitiul kneazului?”

— „Ba mai de mult. M-am întâmplat la grajdanskii sud, tocmai în ziua când a perdut poliacul pricina cu Șiripkcief!”

„Atunci, cum ai îndrăznit tu sukin-Sin mașennic, tună deodată bătrânul general sculîmdu-se și amenințând cu bastonul pe bietul pricașcic, cum ai îndrăznit să nu pui îndată petrele la loc, de unde le-ai luat? Acum pun să gătească pentru nemernicia D-tale un kulibiac de douăzeci și cinci de rozje! Mută îndată pietrele tâlharule, că te ucid în bătăi îți rup coastele! Pașol von scatina!” Și bietul pricașcic zbură pe scări. Apoi în-torcîndu-se falnic către Mavrocosta, îi zise străngîndu-i mâna: „Iată Vașe Siatelitsvo, cine este ostavnoi gheneral major: Nicanor Alcxeievici Starov! Poate să și greșească, dar știe întotdeauna să-și îndrepte greșeală cea fără de voe. In urmă se așeză din nou, foarte liniștit și zîmbitor lângă musafir și-l întrebă:

— „Cred că ați și fost la Petersburg să mulțumiți noului țar, pentru Înaltă Milă?

—„N-am putut până acuma, dar mă pregătesc de plecare”.

—„Hm! Cam târziu; dar dacă n-ați putut, ce să faci?! Eu unul să știu ca v-aș lua între spăngi, dar nici mort nu v-aș lăsa să făptuiți o asemenea necuviință! Trebue să plecați îndată! Să-i spuneți numai că v-a trimis ostavnoi general major Nicanor Alexeievici Starov. că vă primește îndată”

—„Il cunoașteți personal?”

—„Ba pe aista foarte puțin, ca naslednic. Dar am cunoscut foarte de aproape pe răposatul său părinte, Nicolai Pavlovici. In afară de fronturi și de părăsi unde îi prezintam comanda încă, m-au învrednicit să fiu primit cam de vre-o șase ori în audiență particulară. Atunci, vorbeam cu dînsul ca și cu D-ta, Va-șe Siatelistvo, ca și cu D-ta!

—„Pot îndrăzni să vă întreb, făcu Mavrocosta, u-milindu-se și el înaintea unui om atât de bine văzut la curte, pot îndrăzni să vă întreb, cum se petrec a-ceste audiențe particulare?”

— „Cu cea mai mare plăcere! E bine chiar să le aflați și D-tră amănunțit, ca sp nu faceți acolo vre-o boroboață. Știți D-tră, omul nedeprins”...

— „Vă mulțumesc, Excelență Spuneți:

— „Eu mă prezintam în mare ținută de țeremonii ca toate decorațiile și cât mai noi, ca sa pară mai frumoase. Un țeremoniimeister ne primea pe toți în sala de audiență. De aveai să dai o jalba că-tre Înaltul Nume, o lua el și o dedea adghiotantului general de serviciu. Apoi ne așeza în front, după cin și după vechime.

— „Parcă spuneați că audiența era particulară?”

— „Bine înțeles că nu era publică; odată ce nu se primesc de cât acei ce au să fie prezintați. Ce? Socoteai că trecem unul câte unul ca oile la strungă? Așa se primesc numai nemții și străinii, dar e foarte rar și asta. Pe noi ne așează în front: cei mai mari în grad sau în vechime în flancul drept. Să vezi aliniere de generali! Când te uiți dintr-un flanc, parcă-i un singur om: tovarășul D-tale din dreapta dacă ești tocmai ultimul din flancul stâng! Și încordați cu toții de ne tremură umerii obrajilor!

— „De-odată se deschide largă ușa dinspre flancul drept și apare în prag, înaintând încet și falnic, Țarul! țarul a tuturor Rusiilor! Țarul unsul lui Dumnezeu! Țarul pravoslavnic, Nicolai Pavlovici învingătorul! Înalt, subțire și frumos, el nu mai pare a fi un om, ci însuș un Dumnezeu mai mic, sau cel puțin arhanghelul biruinței. Iată cum apărea Nicolai I-iu în ochii „ostașilor săi credincioși.

„—Și această ființă, mai presus de oameni, se cobora între noi și ne vorbea ca orice muritor! Nici unul nu rămânea neîntrebat de dânsul! Și ce memorie mai avea! Iaca, de plidă pe mine, pe care nu m-a primit de cât de șase ori în toată viața lui, mă întreba de diecare dată:

—„A stò Straròv, zdaròv?! Ori când era grăbit zdaròv, Straròv

—„Zdravie jelaiem, Vașe Impeiratorakoie Velicestva strigam eu din toată inima! Și îndată trecea la un altul. Numai odată, urmă bătrânul, cu ochii plini de lacrimi, numai odată... când m-o primit pentruca de pe ultima oară, văzându-mă rănit, șchiop și spriji-nindn-mă în două cârji, s-a uitat lung la mine, dar așa de blând și de trist că m-a pătruns privirea sa în suflet; apoi dând din cap, mi-a zis; Nu, nu Starov! Ti braț, niezdarov! Chiar a doua zi m-au și pus în ostavcă! De-atunci... nu l-am mai văzut și nici că l-oi mai vedea vre-o dată! Și începu bătrânul ostaș a plânge eu sughițuri.

După ce se mai liniști, Kneazul îl întrebă, dacă atâta numai vorbește împăratul în audiențele sale particulare?

—„Dar ce, sări generalul Starov, găsești că nu-i de ajuns? Ai fi voit poate să mă întrebe dacă spălătoreasă mi-a dat bine cămașele pe tăvălite? Ce are nevoe să-ți mai vorbească, odată că te pricepe numai dintr-o privire? Ai cerut vre-o înaintare în cin sau în decorație? Se uita la tine, apoi dnpă audiență și la cererea ce i-o înaintează adghiotantul dijurne, te-a și priceput! Ba dacă fu spete, poate chiar să te și înainteze!....

—„Acum ce o fi făcând aista noul, nu pot să știu, făcu bătrânul Starov, ducând pe oaspete sau până la trăsură. O fi poate acum nouă moda pe acolo. Nou Împărat, lume nouă și poate noi obiceiuri. Dar d-ta Kneazule, să asculți de un biet bătrân care te iubește, pentru ca ești de neam mare și bine crescut. Să te duci negreșit la Petersburg, să ceri audiența particulară lui Alexandr’ Nicolaievici și să-i spui mă rog, ca te-a trimis la el. chiar ostavnoi general maior Nicanor Alextevlci Staròv.

O ultimă strângere de mână și porni trăsura tot prin mândre păduri de stejar, până satul Ciripcău, zis ponte și Cerephova, dar desigur cu multe veacuri înainte de descălicătoarea lui Bogdan!

Nici nu trecuse o săptămâna de la vizita ce o făcuse Mavrocosta la Stoicani, că veni moș Sandu de la pădure. Kneazul îl așezase la Sihăstria surpată ca cheltui, adică mai maro asupra celorlalți pădurari. Carte nu știa moș Toader și nici socoteală: punea degetul pe semnul crucei de pe hârtie și bun iscălit era și pe moldovenește și pe rusește. Avea însă cuțit bun și nuielușe bune de răbuș, tinde nu găsești? Când încresta odată răbușul, apoi ținea minte bine și nu l-ar mai fi putut vinde nimene.

In zina aceia îi zîmbeau privirile și dând din cap îi spuse kiteazului: „Doamne, Măria Ta, că iute și-o mai mutat Rusul petroaele la locul de mai înainte! Hâhăi! Frica sireaca! Tot ea păzește bostanăria!”

—„Nu fi niutucios, Sandule, îi răspunse boerul! Ce frică poate avea generalul Starov de mine? El n-a făptuit nici cu un gând de hrăpire ci numai în ciuda leahului. Intre câne și motan, ori între rus și leah, tot o dragoste! El, saracul și-a varsat sângele o viață de om pentru țara lui și împărat. E un suflet de viteaz în trup de om cinstit și detreabă.”

—„Na! Apoi cu ce zic, făcu șiretul bătrân?Ca ru-sul cinstit și de treabă, nici nu cred să fie altă nație? Chiar de-l prinzi cu lucrul tău în buzunar, zice că la găsit și pace bună. Au chiar o vorbă în privința asta: „kole vașe, tac birite” dacă i-al tău, ia-ți-l! Ști-am eu de atunci cum o să se isprăvească trebușoara asta. Ia să fi fosr un altul, fără trecere la împăratul, ca Măria Ta, după cum se aude că ești, tot așa de-treabă ar fi fost Rusul?”

CAP. VII

Prin stepe și păduri

Na de frica generalului Starov, că l-ar fi putut duce la Petersburg între spăngi, dar totuși Mavrocosta se gândea cu tot dinadinsul să întreprindă această lungă călătorie, din simț de bună-cuviință. Cu toată dreptatea ce o avuse nevastă-sa în revindicarea celor patru moșii, nu era mai puțin adevarat, că împăratul îi făcuse lui, abia venit în Rusia, o favoare care o primeau foarte rar chiar Rușii de baștină și numai ea răsplata unor îndelungate slujbe. Când cineva te în-datorește întru ceva, buna cuviință cea mai de rând, te silește a-i spune măcar un: mulțumim D-tale! — Războiul se sfârșise în chip nemulțumitor pentru Ruși și două din cele patru moșii pe care le câștigase kneazul, trecuseră în țara Moldovei împreună cu colo trei județe: Cahulul, Bolgradul și Ismailul, — alcătuindu-se așa numita graniță uscată: Leova-Tatarbunar-Marea Neagră. Tânărul împărat se pregătea să meargă la Moscova spre miruire și pentru ca să-și pue pe cap coroana de Monomach. Se va duce dar și el la Moscova să privească sărbările, căci deh! nu în toate zilele se încoronează cîte un țar; iar în urmă va merge și la Petersburg, să se prezinte la curte.

Lesne de zis, dar mai greu de îndeplinit.

Din toată Rusia, afară de Basarabia, nu cunoștea până acum de cât Odesa și rusește putea abia să vorbească cu chelnerii și izvoșcicii. Chiar cu generalul Starov care nu știa altă limbă, întimpinase ceva greutăți. Acum că avea idee de audiențile particulare de la curtea rusească, își zicea cu groază: „Te pomenești că-mi vorbește țarul rusește! Așa o că m ’m făcut de râs în fața bontului? Apoi să pleci cu nevastă și copil mititel po doroghi stolbovoi, timp de opt zile și șapte nopț într-una, era lucru aproape peste putință. Să plece singur să să-i lese pe amândoi la Ciriăcău, un sat de parte cu patruzeci de ceste se Soro-ca și șaizeci de Bălți!? Ce se fac ei la vre-o întâmplare de boală? Apoi nici casele nu erau tocmai cum trebue: stuful era nou, bată-l să-l bată și nu avusese încă vreme să se așeze; așa că cu prilejul ploaei din noaptea trecută, bieții boeri făcuseră feredeu de apă rece chiar în pat la dânșii. Noroc că nu plouase în odaia copilului să mai și răcească! Până să se usuce la soare și să se prefăcă lâna din saltele, beizadea Alecu, propuse domniței, să ducă pe vre-o două, trei zile la moșia cealaltă, pe care D-nei nu a cunoștea încă.

Poposiră scara la Vlăsilcău, o moșie mănăstireas-că pe malul Nistrului, o bătae de pușca de Soroca. Ca arendaș era un grec bătrân care trăia acolo tot anul cu nevastii-sa și cu o cumnată văduvă, doua persoane foarte culte și amabile. Cu mare bucurie a cești oameni buni și primitori ospătară pe prinții Mavrocosta în încăpitoarea lor căsuță, a cărei grădiniță era udată de apele limpezi ale Nistrului. Prânziră chiar și statură de vorbă până târziu într-o sufragerie de vară, clădită pe tarași pe apa râului, ca un chioșc de pe Bosfor. Acolo aflată că grecul aștepta zilele acestea pe fiul lui, co își luase diplomele lui de doctor în medicină în Germania, fusese atașat vre-o doi ani la cel mai mare spital diu Berlin și că acum venea să se odihnească pănă la iarna în Vasilcău, înainte de ași lua libera practică pentru țara rusească. Atunci se va stabili la Kișinău, unde chiar de la început, era asigurat de clientela coloniei grecești.

Când a doua zi, domnișa dădu cu ochii de Casăuți, mai că nu-i venea să se mai întoarcă la Ciripcău și-i părea rău acum, că nu luase cu dânsa și copilul. Mă rpg: poziție încântătoare, casă în care nu ploua nici odată, doi doctori și o spițerie la Soroca. O plamă de loc; alți doctori și spițeri la Impoli și pentru azuri mai grave doctor din Berlin. Apoi o grădină frumoasă și răcoroasă la spatele casei, băi reco de Nistru la doi pași, — și ce băi! Pe un nisip auriu, ferit de petre și nămol, fără vuitoare primejdioasă și într-o apa cum e cleștarul! Femeia posesorului ci veselă și drăguța mamă de familie, o vrednică și bună gospodină. De și se ura cetind la romane franțuzești, dând lecții copilului, sau cosând la gherghef, puneai cai la trăsură și pe șoseaua ceea turcească erai la Vasilcău în mai puțin de un ceas—și acolo găsiai cu cine vorbi. Apoi domnița își făcuse studiile la Lemberg și știa leșește; putea dar să treacă apa și să viziteze Iampoli, unde iar ar fi putut face cunoștințe bune și găsi romane franțuzești sau cărți poloneze din belșug, cu toate că acum că se făcuse vernopodannaia înflăcărată, patriotismul ci rusesc și proaspăt nu-i mai îngăduia nici o simpatie pentru limba și ideile foarte-lor sale prietene de școală.

Se întoarseră dar boerii la Ciripcău. Domnița își trimise cu vre-o două harabașe la Cosăuți ce-i trebuia din lucruri și din mobile, precum și vre-o două slugi. Lasă pe celelalte și cu toată gospodăria casei sub stăpînirea autocratică a Cocoanei Marghioala și luând pe copil și guvernantă în faeton și pe bucătarul pe capră (după ce servise masa boerilor) apuca deadreptul drumul Nistrului, pe când beizadea, în careta cea mare și cu Ienăcache pe capră, luase din ajun drumul Kișinăului, ca de acolo să-și facă ultimele sale pregătiri pentru lunga sa călătorie.

Pe vremea aceea nu era lucru de nimic, să pleci de la Kișinău prin Kiev la Moscva, de acolo la Petersburg și să te întorci prin Vitebsc, Jitomir, Berdicev și Mohilev. Numai la dus, de plecai într-o luni tot luni ajungeai și la Moscva, de nimereai vreme bună și nu întâmpinai pe drum ceva întârzieri, numai atât că era lunea cealaltă! De dădeai însă de piedici și întâmplări, puteai să ajungi și într-o marți; dar câte marți mai puteai număra pe drum, aceasta, numai cel de sus, ar fi fost în stare s-o prevadă, începând de la gubernator, toți se interesau de îndrăznețul care înfrunta o asemenea, călătorie. Toți căutau să-l ajute și să-l lumineze cu sfaturișe lor: și Stan pățitul și cel care nu trecuse în viața lui rohatca Kișinăului.

De fapt, careta boerească era destuș de luxoasă și foarte încăpătoare. Puteai în voe bună să-ți faci vizitele de etichetă pe ulițele Iașului, să mergi șa bal și la teatru, fără să duci grijă că vei boți malacovurile cucoanei, dar să locuiești zi și noapte timp de o săptămână, fără nici o opreala, las, că te-ar fi a-pucat cârceii, dar ai fi întimpinat multe lipsuri. Deci Ec. Sa D-nul Vinograțki, viecgubernatorul Basarabiei avu bunătate să vândă foarte eftin kneazului Mavrocosta dormeza lui, adecă careta sa de călătorie. La vreme rea nici n-ar fi avut ce trage la dânsa șase bouleni voinici, fie noroiul și peste butucul roatei, dai la vreme bună, mergea repede și cu opt cai de cei voinici, din poștele împărătești bine înțeles, căci cu de ai noștri, nici cu zece! Dar adevărat că era tră-sură de drum.

Sus cât ținea podul caretei, erau două rânduri de valize mari și late, făcute din pele de vacă și în fiecare puteai să așterni albituri, așternuturi și haine, fără să le îndoești, oricât de lungi ar fi fost. Cu rânduiala asta, cu cât le-ai fi tixit mai tare, cu atâta e-șeau mai neboțite și mai bine călcate. Dinapoi o coada cât uu faeton cu poclet pentru ca și slugile să fie adăpostite de frig și de ploaie. Sub scaunul din coadă era pivnița cu cadre de sârmă pentru douăzeci și pa-trii de sticle: tot acolo era și cămara pentru rezervele de mâncăruri, cuprinsă într-o ladă de tinichea, ca sa le ferească de praf și de căldură.

Înăuntru, pe laturea dreaptă, ascunsă în capitonagiul îmbrăcăminței, biblioteca iar partea opusă, în acelaș loc spițeria. De trăgeai de doi nasturi de sidef, așezați chiar sub geamurile din față, eșea de sub partea de sus a caprei vizitiul, o masă pusă, cu farfurii, tacâmuri, pahare, încărcate ca la vapoare și cu două tingiri ermetic închise pentru bucate. Scaunul pe care ședeai era prevăzut cu două rânduri de perine.

De-ți venea somn, împingeai masa la loc, și trăgeai de alți doi nasturi, așezați ceva mai jos decât cei dintâi și-ți venea o parte din peretele de dinainte să se așeze pănă la scann, deschizând o gaură adâncă cât ținea capra trăsurei, care și ea era făcută destul de lungă, anume pentru ca să poată încăpea întrînsa picioarele omului celui mai lung. Atunci nu-ți mai rămânea de cât să așezi perinele de sus, la nivelul celor de sus, și se făcea așternutul ca acasă și puteai dormi și desbrăcat, dacă aveai poftă. Totul era așa de bine prevăzut, ea de ridicai cele două rânduri de perine, se deschidea în scaun și un... (cum să-i zic mai cu perdea?.., un tout à l-égout sau mai exact tout à la doroghi stolbovoi!

Dar nu erau numai acestea huzururile ce le găseai în această minunată caretă! Iluminatul era înfățișat cam astfel: In trăsură două reflectoare cu lumânări pentru ca să te puți distra noaptea cetind pe Paul de Kock, atunci la modă, dar mimai când hopurile întâmpinate pe drum îți dau pas la această petrecere; iar afară pe lângă cele două felinare obișnuite la ori-ce trăsură, cu altul sus de tot, deasupra capului viziteului cu un cogeamite reflector în care ar fi ars și două lumânări deodată, dacă iamșcicii nedreprinși încă cu lumina, nu le-ar fi stins, precum și cele din felinarele de pe laturi, preferând încă întunerecul. Nici soneria nu era neglijată: înăuntru un găetan de mătase verde cu canaf, trecea prin o găurice mica tocmai la coadă. Ienacache își lega de încheetura mânei capătul de afară, așa că de trăgea beizadea de canaf, își trezea camardinerul, oricât de adânc ar fi dormit.

Un singur lucru lipsea în acest belșug de huzurind: un spălător! De ce oare? Să fie poate o rămășiță atavică din frica și ne place retrase de poporul rusesc, când sfântul Vladimir Monomachul la vârît cu deasila în apele Dniprului, pentru ca să-l boteze? De ce această frică de apă la dânșii?

In așa huzur rusesc ajunse kneazul la Dubasarii de pe malul Nistrului, chiar alăturea de gura Răntului basarabean. Acolo dădu de o mică pedică: Nistrul se trece pe pod umblător; sute de care și de căruțe-și așteaptă rândul pe amândouă malurile lui: de o minerești tocmai când podul încărcat începe a se depărta de mal, oricât ai fi de kneaz, ești silit să să aștepți să treacă dincolo, să descarce și să ăncarce de iznoavă, apoi să treacă dincolo, să descarce și să încarce de iznovă, apoi să treacă în coace și iar să descarce pentru ca să-ți facă și ție loc! Se perdu deci un ceas cu trecerea și schimbarea cailor la poșta de peste apă și apoi drumul înainte prin stepele ukrainene.

Ukraino! Ukraino! pământ de libertate, în care sălășluește din vremuri cea mat tânără ramură din cele trei mari seminții slave. Ukraino, ea stepele tale verzi ca marea și nemărginite ca cerut, în care libeiul cazac își păștea și herghelia și ura împotriva păgânului și a leahului!. Ukraino poetică a lui Hmelnitzki și a lui Mazeppa, în ce hal ai ujuns!? Frații tăi de sânge, dar nu de lege, te-au asuprit o vreme, până ce frații tăi de lege și de sânge, v-au înjugat pe amândoi!... Și acum gemeți sub aceiaș robie, legală, sărmană Ukraino, cu aceiaș cordea de doroghi stolbovoi,care ne leagă și pe noi Moldovenii basarabeni, popor de alt neam și cu alte porniri, dar eu acelaș dor de libertate în suflet..! Netedă și sarbedă sub arșița de Iunie se întinde stepa ta pe amândouă laturile drumului și iamșcicul rus gonește, prinși în hamuri rău mirositoare, aprigii ai neînbânziții tăi sireapi! De pe drumul împărătesc, nouri de praf se înalță, așternându-se răsfirat pe galbena și plăpânda iarbă a țelinei tale fecioare, istovite înainte dea fi rodit! In larga stepă un plug sărăcăcios, tras de niște mârțoage corcite, zgârie o biată brazdă strâmbă, pe mământ nerodnic, ori un zmoc de mesteacăni ofiliți, încearcă în zare a da o închipuire de umbră și răcoare pe țarina aceasta mai ferbinte decât plumbul în topire!

Și merge și aleargă greaua caretă! Aleargă ziua aleargă noaptea întreagă și dimineața în acel nour de praf, însurită de nu-i se mai cunoaște nici văpseaua nici geamurile, abia oprindu-se ceva mai mult la două, trei poște odată, pentruca să i se ungă roțile, apoi pornește iarăș și iar aleargă fără răgaz nici astâmpăr parcă dusă de o putere nemiloasă înainte, înainte spre crivățul blestemat!

Într-o dimineață, coborîndu-se beizadea din caretă la o poștă, o luă pe jos înainte, ca până s-or schimba caii să-și mai dezmorțească picioarele. Pe drum întâlnește o tabără de care ea cele de la noi, iar oamenii de și îmbracați rusește, mânând boii cu „ța!” și „hăis!” „Uite se gândi el, boilor nici Rușii nu le pot grăi de cât moldovenește! De alt-fel nu pentru întâia dată văd așa lucru. Rusul îi bun numai la cai, la boi nu se pricepe’. Era să-și urmeze calea, când tu oprit în loc de un puternic: „Hăi,—ța—hărea, mâncate-ar boala!

— „Da dincotro, oameni buni, îi întrebă Kneazul uimit?”

—„Di la Kiu, cucoane, răspunse unul.

—„Și unde mergeți”

—„Iaca! Apoi unde să mergem? Ne ducem acasă, na.”

—„Da-i departe?”

—„Ba chiar aicea peste deal. Să tot hie vre-o cinci vrâste.

— „Și ce cătați voi în sat rusesc?

— „La noi în sat cucoane, nu-i nici picior de rus, să știi mneata! Numai români curați. Și suntem vre-o șapte, opt sate, tot așa!”

— „Cum de v-ați pripășit tocmai pe aicea?

— „Apoi noi de unde să știm? Ne-am trezit pe locurile acestea decând am deschis ochii! Auzim și noi din bătrâni, care și ei tot din bătrâni au auzit-o, că suntem veniți tocmai din zilele lui Petru cel Mare, aduși de un boer mare moldovan, care se numia Canntemir”.

— „Da portul vostru, de ce l-ați schimbat?

—„Unde n-au muerile când să țese și pentru noi. Apoi portul aista e ceva mai eften pe aicea și se cam uitau Rușii la noi ca la urși. Da nu i de mult nici cu asta, că de alde tata, umblau cu opinci și cu ițari. Dar muerele și fetele tot portul lor îl țin și astăzi. Chiar noi pe vreme de iarnă, purtăm căciula de oaie și cojocelul scurt.

—„Da biserică, aveți?”

— „Avem: cum sa nu avem? Numai atât cu popa hiind Rus, slujește pe rusește, de nu-l înțelege nici Dumnezeu tocmai bine, că Rușii, apoi nu-l mai înțeleg de loc, unde spun ei că-i Ruseasca veche, care nu se mai grăește acuma. Da, ia! ne mai botează copii, ne mai cunună flăcăii cu fetele; când murim ne mai prohodește, ca pe niște creștini ce suntem și noi! Nu-i tot o lege și la Rus?”

—„Oaie școală, aveți voi în sat?”

„Școală?! Da ce să facem eu dansa cucoane? Cine i-ar călca pragul? Limba noastră știu că un ne-or învăța-o Rușii, că nu o știu nici ei! Limba lor ne-o învață nevoia! Mai avem noi vreme de carte? Abie ne dovedim grijile și așa!” Apoi plictisit, de atâtea întrebări nesăbuite: ia mânați înainte, măi oameni buni, că vine daradaica boerului! Hăis porumbel, hăis plăvan, hăis!”.....

Se sui dar bietul boer în daradaica lui, cum i-o poreclise țaranii. „ Bre, bre, bre, făcea el în gând, dar încăpățînat neam mai este și al nostru! Dacă o mână de oameni, aruncată în mijlocul rusimei, tocmai din vremea lui Petru cel Mare și a lui Cantemir, nu și-a perdut nici limba, nici obiceiurile, ba cată că-și zid români, iar nu moldoveni ca ai noștri, apoi ori ce-o vrea să facă împăratul și cu toți cinovnicii lui nu-i vor putea rusi pe cei din Basarabia, nici peste, o mie de ani!”

Tot numărând la poște și schimbând la cai se ajunse, din mila Domnului și la Kiev. Cu toată dorința ce ar fi avut-o beizadea de a cerceta acest leagăn al Provoslavii, unde prin ukaz împărătesc tnsuși Dumnezeu este oprit aș mai alege sfinții dintre călugării ruși, fu silit din lipsa de vreme să-și urmeze calea după o singură noapte de odihnă. Trecu Dniprul, prima cristelniță a pravoslavnicului popor rusesc și apucă din nou po doroghi stolhovoi!

După vre-o poștă, două, înfățișările se schimbă: începe căte o pădure de mesteacăn, de molift, apoi și de brad; rare In început, apoi tot mai mari și mai dese. Boi aproape nici că mai întâlnești, nici în jug, nici la plug. Dar nici vreun lan de grâu. Tot lanuri de sacară rebegită, de orz în care abia de se mai putea ascunde cioara, hrișcă ceva mai multă, ovăz și ceva lanuri mai mici de cartofi.

De unde’ și răsuna până acum la ureche armonioasa limbă ruteană sau hoholă, cu șo, în loc de ștò și horoiu în loc de govoriu, se spune acum șto-s, găvarin-s, tac-s, niet-s, kak-s și tot animându-se câte un s în coadă, doar s ’ar mai îndulci cu ceva aspra armonie a limbei velicoruse, care lipsită de această îndulcire ar aduce mai mult a hârtii de râșniță. Casele țăranilor însă sunt mult mai mari și mai frumoase de cât ale țăranilor de la noi, atâta numai că nu vezi nici un acaret în bătătura lor.

Ele sunt toate de grinzi de brad sau de molift, care se incrcstează unele de altele, lăsăndu-se capetele eșite pe hi colțuri, ceia ce alcătuește o împodobire destul de estetică; ferestrele simt destul de măricele în patru ochiuri și prevăzute cu obloane; acoperemântul de șindrilă în patru sau mai multe ape, este împodobit lă streșin cu niște scânduri supțiri, dăltuite în fel de fel de chipuri, alcătuind deasupra ușei de intrare un fruntar ale căruia capete se încrucișează în aer, încercând a aminti vulturul cu două capete, cioplit cu barda. In deobște înfățișarea este chiar frumoasă și neasemănat mai drăgălașă de cât casele preoților noștri de țară. „Iată niște oameni care știu macar să „locuiască, făcu beizadea, cu mulțumire sufletească, „pentrucă găsise în sfârșit și ceva de laudă, în noua „sa patrie!” Apoi cu un avânt și mai curat de patriotism rusesc: „asta este chiar pricina că Ruții au cuce-„rit aproape de un sfert al pământului! Care din po-„poarele noastre din Orient, le-ar întrece într aceasta? „Și încăpător și trainic și estetic!”

La o poștă ce se afla chiar în mijlocul unui sat, avu boerul curiozitatea să cerceteze una din aceste minuni de muchelef rusesc, ce mai poartă și dulcele nume de izba ori hàta. Avu ce admira: Întrânsa să-lășluiau într-o plăcută amestecă turn: și rusul și iapa cu mânz; și rusoaica și’ vaca cu vițel: și fetele mai mari și scroafa; și băeții mici și purceii. De acolo numai mărunțiș: gâște, găini, rățe, cloște cu pui, păduchi de lemn..... și de ceilalți; apoi tot ce a mai strâns tata Noe în corabie. Iar în chip de odogaciu și de chihlimbar, o duhoare mai grea de cât acea de la grajdans kii sud! „Acum înțeleg și eu, făcu bietul Mavrocosta, desamăgit, pentru ce nu au nici un acaret în bătătură! Grămădesc tot ce au, binișor în casă, ca să nu poată, zice nimeni din vecini călcau găsit pe drum. Vorba lui moș Sanda de la Ciripcău.”

Apoi se perindară poște, după poște, orașe după orașe, fără ca nici pe acele să ai bă parte a le cerceta, de oare ce aflase că împăratul și sosise la vestita mănăstire Treitco-Serghievskaia larva, de la porțile Moscvei, unde trebuia să stea opt zile în post și rugăciune până în ziua încoronărei, când își va face intrarea solemnă în Kremlin.

In acest răstimp, adieri în ultima zi, se îndeplinea datina Romanovilor: de două ori i se oferea coroana și de doua ori o respingea; numai la a treia chemare o primea cu întocmirea ca: voința, lege va fi!

După cum vedeți nu era vreme de perdut de voiai sa ajungi la timp; așa că după opt zile și șapte nopți de la plecarea sa din Kișinău, kneazul Mavocosta își făcu și el întrarea în Moscva, chiar cu o zi înainte de țarul.

Orașul gemea de lume și locuințe nu se mai găseau nicăiere. După ce colindă mult prin toate părțile, avu norocul să găsiască o odăiță, tocmai la catul al treilea al unuia din cele mai bune oteluri, așezat pe una din străzile principale. Nu i se ceru decât 25 de ruble pe zi de odae; dar fiindcă ferestrele dau în strada pe unde era să treacă spre Kremlin alaiul împărătesc, i se puse în vedere ca otelul își rezervă dreptul, numai pentru timpul trecerei cortegiului, să închirieze fetești ele publicului, ori dacă Luminarea sa nu vrasă fie tulburată, sa bine voiască a plăti un supliment de o sută de carboave pentru fie care fereastră. Lumina-rea sa, cam înghițind în sec, se învoi să se închirieze numai una din ferestre, iar pe cealaltă să i se rezerveze pe socoteala. lui. Mai plăti trei ruble pe zi pentru ca să i se primească careta într-un șopron, împreună cu altele și se văzu așezat la Moscva, în întocmirele cele mai eftene, dat fiind împrejurările cu totul deosebite. Pentru Ienacache nu plăti nici o odae, căci avem odihnă bună în careta din șopron.

Chiar la otelul lui se întâlni cu mai mulți ofițeri și generali, pe care-i cunoscuse fie la Moldova, fie la Kișinău și avu prilejul să fie prezintat contelui Adlerberg, ministrul curții împărătești. Ofițerii îl poftiră să ia masa la clubul marilor comercianți, locul unde spuneau ei că se gătea mai bine de cât ori unde. Bucătăria era în adevăr perfectă, dar lumea de acolo i se păru cam ciudată pentru niște oameni, dintre care cel mai sărac, putea dispune dela zece milioane de ruble în sus. Începând de la D-nul președinte al clubului, tot niște Ruși bărboși, pleloși, cu cararea la mijloc îmbracați în haine naționale rusești și cu cizme mirosind a pele rusească. După masă președintele îl invita să viziteze saloanele de joc: „Merg cu plăcere D-le președinte, dar numai de curiozitate, căci nu joc cărțile niciodată” In saloane erau tot comercianți cuminți care jucau, cine un écarté, cine un lansă enet și nu se prea vedeau bani pe masă. „Să facem măcar un mic piquet, de zece carboave, zise președintele.” Ii fu rușine beizadelei să nu riște zece carboave. Jucă două partide și le câștigă pe amândouă. Rusul nu plăti nici pe un, dar îl întrebă cu smerenie de i va face marea cinste să-l primească la otel, la ceasul unsprezece, dimineață? Mavrocosta îl pofti să vadă trecerea alaiului împărătesc la fereastra odăei sale. La aceasta. D-nul mulțumi cu mare smerenie dar nu primi zicând că a poftit și el câțiva negustorași de a lui, să vădă trecând Prea Înaltele Fețe, pe dinaintea ne-însemnatei și sărăcăcioasei lui căsuțe.

A doua zi, punct le unsprezece, se înfățișă negustorul si-i numără kneazului uluit douăzeci de mii de ruble!

— „Vă înșelați, Ivan Iegorovici, făcu beizadea. Noi am jucat două partide de picheta zece ruble.”

—„Tocmai, Vașe Siatelistvo, răspunse negustorul. Două partide a zece ruble punctul. Două sute de puncte, fac tocmai douăzeci de mii de ruble. Noi negustorii știm să socotim mai bine decât nobleță; puteți avea toată încrederea!”

— „Măi, măi, măi, făcu bietul Mavrocosta, crucindu-se după ce plecă Rusul! Ce am făcut și ce eram și pățesc! Dar dacă perdeam, eu care m-am luat de acasă decât șapte mii de carboave din care am mai cheltuit și pe drum?! De unde scoteam douăzeci de mii de ruble. Se duse la fereastră, căci parcă începea a se auzi sunete de muzici și urâte. Aruncâm-du-și ochii, la mărețul palat de peste drum, își văzu la balconul de marmoră al palatului, înconjurat de ruși bărboși, tocmai pe Ivan Iogorovici al lui, căre i făcea închinăciunile cele mai smerite. „Na, făcu beizadea în gând, iaca și sărăcăcioasa și neînsemnata căsuță a lui Ivan Iegorovici și toți bărboșii iștia, prietenii lui, niște bieți negustorași, care de sărăci ce sunt, ponâdu-se la un loc ar putea cumpăra Moldova toată, plătind-o a câte două sute de carboave falcea!”

Dar iată că trece alaiul.

In capul coloanei trei batalioane de așa numiți milițieini, înființați în amintirea opolcenii adică a mi-lițiilor care s-au luptat la 1812 împotriva lui Napoleon I-iu. Înarmați ca restul infanteriei, dar îmbrăcați național, mai au și o bărdiță trecută în cingătoarea caftanului, o cruce albă cusută de mâneca dreaptă și încă una la pălărie. Ii urmează o întreagă divizie de patru regimente de grenadieri, pe jos, cu portul cam la fel cu granadierii gardei napoleoniene.

In capul diviziei a doua, vine regimentul Pavlosc care începând de la general și până la cel din urmă soldat, este alcătuit de niște adevărați uriași, toți blonzi toți ca roi,și purtând niște drivere în chip de căpățînă de zahar roșii și vărgate cu aur. Apoi vestitul Prcobrajenskii Polk, Izmailovskii și hi sfârșit Semeonovskii.

De acolo caretele aurite cu odoarele împărătești, adică coroanele, mantiile, sceptrul și globul, duse fie-care în carete deosebite de către un mare demnitar al imperiului și escortate de către un escadron de cava-leri-guarzi, îmbrăcați în platoșe și chivere de argint, cu pajura de aur cu aripele întinse atât pe platoșe cât și pe vârful chiverei, de parcă vrea să-și iee zborul!

După odoare începe nesfârșitul șir de trăsuri aurite, ducând după rang câte patru dame sau domnișoare de onoare, îmbrăcate în mantie de curte peste costumul rusesc și pe cap cu cacoșnicul(coafură națională rusească, în chip de diademă) și înpodobite cu petre scumpe după averea proprietarei. Cele mai mici în grad, poartă numai țifra împărătesei pe umărul stâng, iar altele chiar portretul. Sunt escortate de șambelani și gentilomi ai camerei, călări.

In urmă marele Ducese și principese străine, urmenză fie-care în careta ei de aur cu o damă și doua domnișoare de onoare. Sunt escortate de paji, șambelani, maeștri de ceremonie și comiși.

Împărăteasa-mama (soția răposatului Nicolai Pavlovici) purtând mantia și coroana pe cap, escortată de marii demnitari ai curței, adică Ministrul curței, marele comis, marele șambelan și marii maeștri.

În fine împărăteasa tânăra, neîncoronată încă și singură în careta ei de aur, abia încăpând în ea din pricina trenei. Ea nu este escortată decât de cei șase paji, pe jos, meniți a-i purta trena.

La distanță de vre-o treizeci de metri, apare singur noul împărat, în uniformă de general adghiotantul purtând eghiletele și țifra tatălui său în diamante pe epoleți, pentru a învedera că în tot timpul domniei lui se va privi ca adghiotantul părintelui său, îndeplinin-du-i dorințele, urmându-i gândurile și împărtășindu-i vederile.

După alți douăzeci de metri: marii Duci cu principii de coroană, trimiși de statele prietene, prinți străini, sau înrudiți, generali aghiotanți și restul suitei, după care urmează cele trei divizii de cavalerie în urmitoarea orânduire.

Cazacii roșii și cazacii albaștri, huzarii împuratu-lui cu spențerul roș și delmemul alb, huzurii de grodno cu spențerul verde și dolmenul alb, ulanii roși și ulanii albi, dragonii și grenadirii călări. Celelalte trei escadroane de cavaleriguarzi cu regimentul de gu-arzi-călări, care se deosebesc prin culoarea metalului platoșilor și a căștilor care sunt invers — și în sfârșit brigada de curațieri, sau pe românește de platoșieri.—

Artileria nu lua parte în alaiu, fiind înșirată afara de oraș și ocupată a trage salve, în tot timpul trece-rei alaiului.

Măvrocosta primise de dimineață din partea contelui Adlerberg o cartă de invitație, pentru aceia din-tre catedralele Kremlinului, unde avea să se facă încoronarea, precum și o brățară pentru vizitiu, ca să poată pătrunde până acolo nesupărat de poliție. Avu timp să lese să se scurgă toată oștirea asta, porni spre biserică, socotind că va ajunge prea târziu și totuși mai avu de așteptat cam multișor acolo.

Întăi sosi împărăteasa-mamă, care se duse de-a dreptul să se așeze pe unul din acele trei jețuri de pe tron (cel din stânga) pe când fiul ei dus de cler, intra în altar spre miruire, de unde eși cu mantia și se sui pe tron.

După ce încoronă pe tănăra sa soție, luă din mâna mitropolitului coroana de Monomach și rîdicând-o cu amândouă mânile până la înălțimea frunței sale, începu a rpsti cu voce crezul nostru ortodox, iar după ultimele cuvinte își puse corona pe cap, apucă globul în mâna stângă, sceptrul în mâna dreaptă și se așeză măreț pe tron. După săvârșirea slujbei, împăratul și împărătesele amândouă, înconjurară de trei ori biserrica, pentru a se arata poprului, purtând însemnele împărătești, pentru întăia și de pe urma dată până la moarte.

Ar fi prea lung sa vă descriu sărbările care au urmat încoronarea, cu masa slujită de către domnitarii palatului; cu banchetul ce-l oferă țarul poporului, dândui prilejul și învoirea de a-și urma datinele, fu-rând tacâmurile, farfuriile și paharele; cu balurile nobilimei și părăzile militare. Cavaleria aceasta, unde caii costau câte cinci mii de ruble și ale căror talie și părul se doosebiau pe regimente; unde fie-care om avea trei ținute, toate deosebite de la botfor, culoarea hainelor și până la dragona săbiei,(adică: de grajd, mică ținută și ținută mare) unde ofițerii mai aveau pe deasupra și cu totul deosebită în afară de celelalte 3, ținuta de bal: toate acestea erau covârșite în mintea lui Mavrocosta de ceremonia încoronarei.

Cu toate că fusese student german cu idei filosofice înaintate, cu tot fondul acel democratic, care mocnește une-ori pe neștiutele, în sunetul românului de ori-ce treaptă, Mavrocosta nu putea să rămâe ne-simțitor la o asemenea priveliște!

Cum să nu fie mișcat la vederea acestui monarch, singur stăpânitor asupra atâtor milioane de supuși, venind să se plece cu smerenie și să primească sfântul mir de la acea biserică pentru care atâția din neamuluri Mavrocosta își vărsaseră sângele și înduraseră martirul? Unsul acesta a lui Dumnezeu, care înainte de a se încununa cu coroana sfântului Vladimir, rostește solemn simbolul acela de credință pen-tru care muriseră strămoșii și pe care copil, îl rostise și el de atâtea ori pe brațele mamei, ori îngenunchiat pe pătișorul său, — putea să-i mai apară ca ființa pământească? Nu! In clipa aceia bunul și curatul moldovan, uita de Moldova și îi dorea din suflet acelui țar rusesc, pe care-l lua drept Monomach, apărător al credinței, îi dorea zic, izbândă întreagă, izbândă de-plină asupra păgânilor asupritori de neamuri, asupra Romei asupritoare de conștiințe! In clipa aceia nu mai erau pentru dânsul nici ruși, nici leși, nici ruteni, nici moldoveni sau munteni, nici greci, nici bulgari, nici sârbi, ci numai frați de lege mărturisând crezul neștirbit dat de apostolii bisoricei; iar biserica punându-i pe toți și pe dânsa, sub scutul monomachului, nu ca s-o stăpăneasecă, ci pentru ca s-o apere; nu pentru ca s-o asuprească, ci pentru ca să-i îndrumeze după duhul acelui simbol, spre lumină, adevăr și dreptate!

Și adevărat că covârșitor de mare putea fi menirea unui țar ortodox, apărător de limbi și de popoare, îndrumător spre lumina și dreptate, în numele luminei și dreptăței veșnice; luptător luminat împo-triva întunericului și al asuprirei. Istoria întregului Orient e martoră, că Dumnezeu nu i-a precupețit țarului rusesc nici mijloacele, nici împrejurările prielnice!

Da; dar unsul lui Dumnezeu nu este de cât un om pământean și greșitor și ca om el aparține numai unui singur neom! Atuncea din credință el face o u-neltă; coroana Sf. Vladimir dată spre apărarea lumei creștine, el o înjosește, coborăndu-i înalta ei menire, la înălțarea unui singur neam — neamul rusesc —; a unei singure limbi — limba rusă; — a unor năzuinți nedrepte și asupritoare — Panslavismul! — Și aceasta împotriva atâtor limbi mai dulci și mai frumoase, mai vechi și mai luminate, chiar atunci cînd apar-țin însuș neamului slavonesc. Și iată acea meni-re cerească de monomach, pe care i-o hărăzise lu-mina cea neprihănită, adevărul cel netăgăduit și dreptatea cea deplină, ajunsă în mânele sale de om muritor, simbolul întunericului, al fățărniciei și al asuprirei!

departe însă era încă beizadea Alecu, de asemenea gânduri! Și lumina adevărului nu-l pătrunse de cât încet, zi cu zi, an cu an, oleacă, iar pe deplin, abia numai în ultimele ceasuri ale vieței sale! Pe atuncia el plutea în deplină nălucire, cu toate că firea și sîngele care clocoteau în el, îl făceau une-ori să se lovească de unele fapte sau gândiri, care l-ar fi putut deștepta, de nu s-ar fi încăpățânat a închide ochii cum își ascunde struțul capul.

Serbătile se încheiară printr-un concert uriaș, unde pentru întâia dată se auzi vestitul imn împărătesc: „Boje Țaria Hrăni”, cântat de două mii de voci, toate muzicile militare, acompaniat cu cu salve de tunuri și dirijat de însuș compozitorul Livou! De n-o mai fi auzit nici atunci Dumnezeu ruga Rușilor de a feri pe țarul de buclucuri și nihiliști apoi se vede, oameni buni, că departe trabue să mai fie cerul de pământ!

După ce plecă curtea imperială din Moscova, Cc. Alecu îl trimise pe Ianacache să-l aștepte la Pscov cu daradaia (căci așa rămăsese porecla, dată de țăranii români de lângă Kiev). El însă plecă de-a dreptul la Petersburg, pe noua linie ferată, care ca ori și ce lucru bun făcut de țării rusești, are și ca legenda ei.

Se zice că împăratul Necului Pavlovici se trezi într-o bună dimineață, cu năstrușnica poftă de a avea și el un drum de fier în împărăția lui și hotărî să u-nească prin șine cele două capitale ale sale. Numi dar o comisiune technică, pentru a studia și plănui traseul pe hartă.

Ca ori ce comisiune conștientă de menirea ei, își constitui mai întâi regulamentul care s-o împedece de a lucra în mod pripit, apoi își stabili diurnele și lefile și odată ajunsă pe teren, căută să ocolească cele mai mici obstacole. De alt-fel obstacole găsiră, slava Domnului, destule și nu tocmai mici: căci erau o groază de mlaștini și de bălți, care nu erau de trecut. Să fu linia dreaptă între Petersburg și Moscova, las că ar fi trebuit s-o duci aproape tot timpul numai pe poduri, dar micșorai numărul verstelor și al terasamentelor aproape cu trei sferturi! In așa întocmire se micșora și cătimea materialului de furnizat. Ce sa cheltuești și ce să-ți mai rămăe?! Așa că atunci comisiunea technică fu silită să-și înainteze lucruile sub înalta amenințare de a fi disolvată, ca prezintă Majestății Sale Imperiale, un plan al cărui traseu, a-ducea mult cu urma boului!

Niculai Pavlovici, care cunoștea ingineria bine și pe inginerii săi, poate și mai bine, luă o linie de cele mari așeză pe plan un capăt a șinii pe Moscova, ce-lalt pe Petersburg, apucă un creion roșu și... hârști!... trase o frumoasă linie dreaptă între aceste două punc-te! Apoi uitându-se drept în ochii technicianilor: „dai așa nu se poate?” întrebă țarul?

— „Nu majestate, avu curajul sa înttimpine cel mai mare în grad dintre ei! Sunt bălți și mlaștini care ar trebui secate și răscolindu-se nămolul s-ar ivi niște molimi, care ar ucide zeci de mii de vieți.”

— „Numai atât, întrebă bunul țar? Pentru clădi-rea Petersburgului tot pe mlaștini, au perit și mai multe!” Apoi luând un creion albastru, de data asta, scrise pe linia roșie: Bîti po semu și iscăli Nicolai! Bălțile și mlaștinele au fost secate, zecile de mii de ruși au fost îngropați toți și până la unul creștinește, dar drumul a eșit drept ca lumânarea!

Cel dintâi luciu pe care-l făcu Mavrocosta ajun-gând la Petersburg, fu ca să se prezinte contelui Adlerberg, ministrul curții, pentruca să-i mulțumească de gentilețe cu care îi dăduse prilejul să asiste la încoronare. Apoi îi întrebă de nu s-ar putea învrednici să depue la picioarele Majestății Sale, omagiile lui de adâncă recunoștință pentru deosebita favoare pe care a primit-o?

— „Nu vă pot răspunde încă nimica, diagu prințule, răspunse contele. Trebuie mai întâi să cer ordinele suveranului. D-ta fă-mi chiar îndată aci, cererea oficială și-ți voi da răspunsul cum voi primi dezlegare”.

— „Excelență, răspunse Mavrocosta, cam încurcat, trebuie să vă mărturisesc că nu știu încă rusește. Cititorul a priceput desigur că toată audiența aceasta avuse loc în franțuzește, care era pe atunci limba sa-loanelor.

— „Ah! Dar asta nu face absolut nimica! Nici eu nu știu. Cine știe rusește la curte? E bun pentru cinovnicii de rând și pentru ofițeri ca să înțeleagă cu trupa!” Lovind apoi de două ori pe clopoțelul biroului său: Carl Vilhemici, zise pe nemțește funcționa-rului, care se ivi de îndată în prag, fă te rog degrabă o cerere de audiență privată pe numele prințului Alexandru Dimitrievici-Maviocosta.” Peste cinci minute cererea era făcută și iscălita. Atunci contele sculându-se zise „astăzi kneazule ești liber, dar de mâne dimineață sa nu mai eși din casă pănă nu-i primi răspunsul, meu.... Ah! eram să uit: Să știi că curtea este în doliu, deci cravata neagră și mănuși la fel!”

A doua zi dimineață pe când se bărbierea, primi prin un curier al palatului cartea de audiența privată chiar pentru acea zi. I se mai făcea cunoscut să se afle la debarcaderul vapoarelor din Petorhof, punct la 11 ½ de oare ce M. S. îl va primi la orele două. „Ce naiba, se întrebă uimit beizadea? Să iau vaporul care pleacă de nici la 9 jum., voi ajunge acolo la ll jum. Bun asta am înțeles-o. Dar ce să mă fac eu pe pontonul debarcaderului până la ora două?” Curierul îi tălmăci să și puie hainele de audiență într-un geamandanaș, căci acolo va fi găzduit la curte, unde va avea tot timpul să se îmbrace.

In adevăr. La debarcader îl aștepta o trăsură a curței care-l duse la palat. Acolo i se puse la dispoziție o cameră și un servitor. I se servi și un dejun și punct la două fără un sfert un aghiotant veni să-l con-ducă până în cabinetul țarului. M. S. îl primi cu mare bună-voință, îl făcu să șeadă pe un jeț lângă biroul împărătesc, îi puse câteva întrebări vorbindu-i numai franțuzește și-i spuse la urmă că M. S. împărăteasa aratase dorința să‘l cunoască.

La eșire acelaș aghiotant îl duse pănă la dama de onoare de serviciu, care-l introdu-se îndată în salonul împărătesei. Acolo se afla din întâmplare și împărăteasa mumă. „Am vrut să cunoaștem un boer moldovan, îi spuse împărăteasa tânără, cu un zâmbet amabil, și amândouă suveranele începură a face întrebări peste întrebări despre Basarabia și mai ales despre Moldova, dar niște întrebări atât de naive, încât mai mai să-l întrebe dacă moldovenii umblă toți oamenii în patru labe sau dacă nu se hrănesc și ei cu carne de cal ca cerkejii. Fură foarte mirate de răspunsurile lui Mavrocosta și cum aflară că fusese student la Heidelberg, nu-i vorbiră decât nemțește.

La Petersburg, primi după câteva zile numirea sa în demnitatea de gentilom al camerei Majestăței Sale Țarul! Uluit alergă într-un suflet le contele Adlerberg să-i spue că interesele sale nu-l iartă să se strămute la Petersburg spre a-și îndeplini slujba. Con-tele se porni pe râs. „Dar cine îți cere să faci vre-o slujbă la curte, dragă prințule? Este o demnitate absolut onorifică, fără nici o sarcină precum fără nici o plată. Ea te asimilează în rang cu locotenenții coloneli, și în țara asta, unde toată lumea slujește ori a slujit, îți hotărăște deocamdată un loc de cinste în e-rarhia noastră rusească, potrivit cu vrâsta dumitale și pe care no vom sili să-l creștem cu vremea și fără nici o grijă sau sarcină din partea dumitale până la rangul la care îți dă dreptul strălucitul nume pe care-l porți. Te vei încredința în curând, când ne vei cunoaște mai bine țara, că de această demnitate atât de neînsemnată la început, sunt legate niște drepturi și onoruri care nu simt de lepădat. Când zic că nu vei avea nici o sarcină zic poate prea mult. Deocamdată ești dator să-ți faci uniforma, sau mai bine zis uniformele căci sunt cam vre-o șase la număr și costă toate numai 2500 de carboave. Apoi trebue să ceri îndată audiențe de mulțumire împăratului și separat amânduror împărăteselor. Aceasta odată tăcut ca unul ce aparțineți curții, trebue să fiți cunoscut personal de cătră toți marii Duci și marele Ducese. Vei cere deci audiențe de prezentare la toți și la toate, fără a omite vre-u-nul și voi adresa cererile direct mareșalului curței sau marei maestre fiecărui făcându-le și lor după au-diență o vizită de mulțumire. Pentru ca să nn te încurci îți voi da o listă cu adresele tuturor. Bagă de seamă să nu otmți pe cineva. E foarte importantă seria aceasta de audiențe. Noi curtenii o numim: la touruée des grads Ducs. Acestea toate odată îndeplinite te poți duce tinde poftești și să nu dai pe la curte cu anii. Numai atunci când ne vei face plăcerea de a ne cerceta capitala să nu uiți ați aduce uniformele a cere din nou audiență și a reânoi la tournée des grands ducs!”

Facerea uniformelor, audiența (particulară de astă dată) la împăratul apoi cele private la amândouă împărătesele, în sfârșit faimosul turneu pe la marii duci și marele ducese îl ținură în loc pe bietul român, mai bine de o lună. I se îmbâcsise nasul de mirezme de tot soiul și de cele de salon și de cele de uliță sau de restaurante, care nici pe departe nu aduceau nici a odagaciu, nici a chihlimbar sau lăcrămioare de pădure! I se acrise sufletul de supe à la Reine, de asietrina mayonaise și de fripturi de riapcichi. Deci cum isprăvi, fuga la gară și cu cel dintâi tren la Pscov, unde re-găsi pe Ienacache și tihnita lui daradaică! Puse pe camardiner să-i gătească îndată niște scrob de ouă și pui cu smântână dar și puii și chiar și ouăle din scrob i se păreau cu tot ariapcichi ienuperați miroase.

Plecă a doua zi din Pscov, pe bogata șosea care duce familia împărătească de câte ori îi vine pofta să meargă peste graniță. Tot pe șoseaua aceasta intră în Roșia nenumăratele principese germane, menite din vremuri a da neamului Romanovilor spițe întregi de mari duci și chiar de împărați neaoși, ruși sadea! De asta poate șoseaua aceasta este o minune de frumusețe și de bogăție:

De douăzeci și patru de stânjeni, ca orice drum împărătesc, ea este împetrită și tăvălucită peste tot cu atâta îngrijire, că nu găsești pe toată întinderea ei cel mai mic fir de buruiană; nici o piatră desprinsă sau uitată, nici o scorbură care să dea prilej celui mai mic hop, celei mai neînsemnate zdurnănaturi: verstele sunt un adevărat mozaic alcătuit din petricele negre și albe, despărțite prin chenare de petricele roșii; poștale nu mai sunt poște, ci apevărate palate. Din trei în trei poște găsești restaurant și un apartement pentru familia împărătească. Trei telegari în loc de opt cai dunceau în nouri greaua caretă. Păduri frumoase de mesteacăn și molift întretăiate le frumoase poeni se resfirau umbroase din amândouă laturile șoselei, întinzându-se departe, cât poți cuprinde cn ochiul. Și astfel merse treaba strună pună la Vitebsc. Să trăiască familia imperială și principesele germane!

Șoseaua mergea ea chipurile și până la graniță; dar ce folos? Beizadea trebuie s-o părăsească pentru a lua drumul spre Jitomir, po doroghi stolbovoi! Și ce mai derogâ, maica ta Hristoase, Doamne! Pe drumul larg, croit într-o nesfârșită pădure de mesteacăni la început, apoi numai de brad, înnotai până în butucul roții în straturi de nisip atât de groase și nestatornice, încât înnecau și verstele mai sus de jumătatea lor. Ori câți cai ai fi adăugat podorojnei, din pas nu puteai eși. Nu auzim de cât un șâșâit prelung, întrerupt din când în când de zdruncinătura adusă de vre-un bolovan îngropat adânc în nisip: șșș zdup! șșș zdup, zdup! Aceasta ere toată muzica și petrecerea. Încolo nici un ciripit... nici măcar un cârâit de cioară! Inspăimântătoarea muțenie a nesfârșitului codru verde-întunecat, mai întunecat decât, verde din pricina așchiilor de brad! Și aceasta zile după zile, nopți după noți, pustiu mai fioros decât Sahara care-ți lasă macar seninul cerului să-ți mai scalzi în el privirile!

Într-o dimineață i se făcu poftă beizadelei de un pahar cu lapte și ajungând la o poștă în jurul căreia se resfira un sat ceru unui locuitor să-i vândă o cană.

— „Pe aicea Barin, doi nu știm ce-i aceia răspunse rusul. Doar când mergem la târg, de vede, așa lucru!

— „Cum? Nu aveți vaci în sat?”

— „Dar cu ce să le hrănim de le-am ai avea?” făcu țăranul zîmbind prostește.”

— „Bine, dar voi din ce trăiți?”

— „Iar facem și noi cofe, putini, opinci din coajă de brad, le ducem la oraș de le vindem și ne cumpărăm de ale gurei. Fetele mai duc în târg mure și zmeura, când se tace; mai găsim și noi vre-un peticel de pământ ca să punem ceva cartofi; de cosit, cât ai putea erna vre-o rablă de cal cu care să și poți duce marfa la târg, tot se găsește, de te afunzi mai departe în pădure; dar nu ca să mai ții și vacă. Fără lapte putem trăi, dar de nu ne-am duce cofele la târg cu ce ne-am hrăni? Nu-i om în sat, cât de bătrân, să-și amintească de alt lapte decât acel pe care la supt dela măsa!

De la Jitomir înainte, tot așa drum găsi până aproape de Berdieev, unde dădu de pământ sănătos și putu merge și în goană. Apoi intrând în oraș, parcă-i mai amirosi kneazului a Basarabie nu că dăduse de vre-un Român pe acolo; dar era belșug jidovesc mai mare și decât la iarmarocul dela Bălți!

Dela Berdicev nu mai era mult nici până la Mohilev, oraș pe malul stâng al Nistrului, drept în fața orășelului Otache, proprietatea kneazului Mihail Cantacuzino, mareșalul nobilimei Bessarabii.

Cu ce bucurie trecu Nistrul bietul Mavrocosta! Ce fericit calcă, după mai bine de trei luni de înstrăinare, pe negrul și mănosul pământ moldovenesc! Cum își umplea cu nesaț plămânii în timpul celor două poște din urmă, ce le mai avea de făcut până la Cosăuți, cu miresmele miriștelor proaspete, a brazdelor abia răsturnate din țarină, a girezilor de pâne albă, ce abia se clădeau.

Cum sări din trăsură și-și îmbrățișă nevasta și copilul: „gătiți-mi de grabă un borșișor și niște mă-măliguță, zise el, că mi-i foame. Încolo, îmi puteți da ori ce bucate, numai franțuzești și rusești, să nu fie!” Timp de două săptămâni, de câte ori domnița îl întreba ceva despre Petersburg sau Moscova: „Of! nu-mi aduce aminte dragă, îi răspundea el oftând! O să și le povestesc pe toate cu de-amănuțelul, numai să-mi treacă izul de riapeichi, de osietrina și de soupe à la reine!

CAP. VIII

Străini în țara lor!

Reîntors din lunga sa călătorie și regăsindu-se într-ale sale, mai apropiate de sufletul și firea lui, beizadea Alecu începu a se reculege și a reintra în sine.

In mica lui căsuță din Ciripcău, unde trebui să-și reașeze familia silit ce era să-și privigheze singur treeratul și arăturile de toamnă, se simțea tot așa de bine la el în țara lui, în obiceiurile sale între țaranii lui, ca în căsuța lui de pe malul Putnei sau în casele părintești de pe moșia din Covurlui! Cu toate ca era în Roșia dincoace și dincolo de Nistru, destul îi era să troacă râul, pentru a se simți acolo, mai străin decar fusese la Heidelberg, unde ’și isprăvise studiile. Chiar de pe atuncea i se iscă în suflet o luptă ce nu mai trebuia să se sfârșească de cât odată și cu zilele sale; luptă care i-a oprit ori ce avânt, fie într-o parte sau în alta și care i-a nimicit orice carieră sau viitor, i-a stins toate bucuriile, nenorocindu-l pe dânsul împreună cu toate dragostele sale.

Cunoaștem puternicele pricine care-l depărtaseră de țara lui: lovit pe nedreptul în tot ce are omul mai sfânt și mai curat, averea sa perdută fără nădejde de a o recăpăta vre-odată: nevasta și copii amenințați să rămâe peritori de foame.

Peste Prut, în țară străină, găsise adăpost, sprijin legături de credință, avere, viitor strălucit pentru copii și cinste mare pentru dânsul; dincoace de Prut surghiunul, părăsirea, sărăcirea și ocara!

Pentru o fire da rând, în Roșia și-ar fi găsit fericirea odată eu norocul; „ubi beni, ibi patria”. Cât era el de bine înzestrat. Să fi vrut numai și ar fi capatat la curtea țarului o poziție din cele mai înalte în sferele de sus; atuncea și copii și-ar fi uitat poate de neam!

dar nu în zadar i se înrudiseră strămoșii în sânge românesc! Nu în zadar gusese student german, pe o vreme când Bismarck, un Moltke și un Roon, îm-preună cu tot tineretul lumei germane visau de pe băncile școalei, unirea și reîntregirea patriei lor! In sfârșit, nu degeaba făcuse parte din acea spiță de oameni, nășeați, crescuți ca dânsul și adapați în gândul sfânt și curat de redeșteptarea patriei sale romăne! Să se lepede de supușenia rusească, după cum îl învoia și legea imperiului, mândria sa îl arată prea legat de recunoștință către împărat; să-și înăbușe cu desăvârșire ori ce dragoste pentru neamul lui, nu-l erta nici inima, nici firea! Nemulțumit cu Roșia reală, pe care o pricepuse, de cum trecuse Nistrul, el își făuri un ideal, după cum am văzut, dar care nu semăna întru nimic cu adevărată Roșie și-i trebui toată închipuirea bogată de care era înzestrat, pentru a o făuri după dorințele sale, învăliudu-i cusururile de care se izbea la tot pusul, cu mantia fiului celui bun al patria cehului Noe, pentruca să-i ascundă uriciunea! Apoi timpul și depărtarea îi slujiră mult întru aceasta! Pe cât trecea vremea i se slăbia în amintire și sunetele barbare de limbilor hoholă și velicorusă, miresmele izbelor țărănești, ale saloanelor aristocratice și ale tdiților Petersburgului sau ale Moscovei; până și gustul de ienuper al fripturilor de riapcichi îl perdusw cu desăvârșire. Ba într-o zi, mîncă cu poftă o soupe à la reine, gătită de domnița Ruxandra și o găsi minunată! Se credea dar mai sus decât toți rușii; dar rus de alt soi, înflăcărat pentru acea Roșie cu menirea de lumină și dreptate, apărătoare de libertate, de limbi, de popoare și credințe, simbolizate toate în coroana sfântului Vladimir Monomuchul!

Cât despre domnița Ruxandra, ea nu cunoștea din toată Roșia decât Odesa; o privea dar cu ochii bărbatului ei, neluând din cele spuse de dânsul de cât ce era frumos; iar pe celelalte socotindu-le drept toane de ale lui. In așa întocmiri își idealiza și-și iubea noua-sa patrie și mai mult de cât beizadea Alecu, — pentrucă vedea în ea strălucirea numelui de Mavrocosta și un viitor mare pentru copilul ei.

Să nu socotiți însă că patriotismul acesta, precumpăni vreodată dragostea sa de mamă, sau putu sa schimbe întru ceva, planul ce ți-l făcuse la educația copilului; din potrivă, el îl mai întări:

Odată ce contele Adlerberg, ajunsese ministrul curței numai cu limbele franceză și germană, odată ce limba franceză era recunoscută ca limba sa-loanelor, ce mai avea nevoe să mai ostenească creerii cu barbara limbă rusească, cu mult mai pre jos de cât limba poloneză, care și ea nu e tocmai soi? Mai bine chiar să n-o știe de loc: asta-l va feri deocamdată să stea de vorbă cu oamenii de rând, iar pe urmă îi va fi o pedică pentruca să intre in oștire, carieră atât de primejdioasă în timp de războiu.... dar și în timp de pace, mai adăoga ea în gând; Doamne ferește să cadă copilul mamei de pe un cal și să-și turtească năsușorul!

Cât stătu domnița Rnxandra la Cosăuți, având poștă la Saroca putu întreține mai des un schimb de scrisori cu mama ei, surorile, rude și multe din prietenele sale din Moldova, pe când la Ciripcău, mergea odată pe săptămână un vătaf la Soroca pentruca să aducă carnea și cu prilejul acesta, ducea și aducea scrisori de la poștă. Se mai întâmplau nu-i vorbă și alte prilejuri, dar mai rar.

In toate scrisorile ce le primea, o căinau, deplân-gându-i soarta că rămăsese pe drumuri, între streini și cu un copil în brațe. Nu îndrăzneau a-i învinovăți fățiș bărbatul, căci știau cât ține la dânsul, dar se simțea un fel de dezaprobare, mai ales că s-ar fi descurajat prea lesne și ca de rămâneau în țară, sau cel puțin de nu s-ar fi pus sub oblăduire străină, toți i-ar fi sărit în ajutor. „Se înțelege, își spunea domnița în gând: după război mulți viteji s-adună! Cum putea să ramăe Alecu în țară, când fusese amenințat oficial că va fi surghiunit cu sila? Cât despre ajutorul ce ni l-ar fi dat, l-am și văzut cât a fost de frumos! Le răspundea dar, că acum are patru moșii în loc de două, că împăratul a fost cu ei de o bunătate nemai auzită și că viitorul copilului va fi mai strălucit, de cât dacă rămânea în țară. O felicitau nu-i vorbă, se bucură așa precum se bucură niște părinți sau prieteni, văzându-te reușind împotriva părerilor lor și neîncredințați încă bine, că fericirea și norocul de astăzi vor dăinui și în viitor. De o felicitau pe dânsa, tot se simțea un fel de răceală în privința lui beizadea Alecu, pe care păreau a-l face răspunzător. Această schimbare în dragostea celora pe care îi lăsaseră ei dincolo, era cu atât mai bătătoare la ochi, că beizadea cu frumuseța lui, cu firea sa des-chisă, vie și glumeață, cu o înțelepciune mai presus de mijlocie, se bucurase până atunci de mai multă simpatie de cât domnița Ruxanda, tot atât de deșteaptă, dar mai serioasă și mai liniștită ea dânsul.

Fiindcă nu aveau secrete unul pentru altul, îți dădeau amândoi bună samă, de cele aratate mai sus, dar le puneau pe samă unei remușcări ascunse, ce o resimțiau acum aceste rude de aproape, acești prieteni de copilărie, care-i cam lăsaseră în voia întămplărei la ceasul de primejdie. Vodă Ghica, văzându-se desaprobat de societatea întreagă, s-ar fi mărginit cu un surghiun vremelnic, fără a îndrăzni să se atingă și de averea surghiunitului, îngăduindu-i mijloacele de a-parare.

— „Așa e firea omului, făcu beizadea oftând, când la reîntoarcere domnița îi citi scrisorile primite. Când te simți vinovat față de un om cauți să-ți speli pacatele, învinindu-l tot pe dânsul! Asta e de când lumea, draga mea. Li-i ciudă acuma că am izbutit așa de bine, fără ajutorul lor!

Ghica Vodă părăsise de mult scaunul Moldovei, retrăgându-se la Paris. Caimacanul Balș, om slab, dar bun și cinstit, nici gând n-avea să-i urmeze prigonitele și răzbunările sale. Costache Moruzi, care și el fusese surghiunit, se reîntorsese în țară ca supus rusesc și nu întâmpinase la asta nici o pedecă. Avocații și împuternicitul lui Mavrocosta, îi scriau scrisori peste scrisori, chemăndu-l cât mai grabnic, acum fiind vremea cea mai prielnică, pentru a redobândi macar parte din cele ce i se secvestraseră; apoi îl mai încunoștiința că foștii proprietari ai moșiilor din județul Cahul, porniseră judecata înaintea judecătoriilor moldovenești, întemeiadu-se pe sorocul de exoflisire de 30 de ani, zicând că mila împărătească nu are putere de cât în Rusia, dar nu și în țara Moldovei.

— „Știi ce Ruxandro dragă, zise într-o zi beizadea soției sale? După cum văd din scrisorile lui Costache Holban, fostul meu revizor de poște și acum împuternicitul meu de afaceri, în iarna asta, voi fi silit și merg cam des la Iași. Lucrul nu m-ar speria. Curtean fiind am dreptul la un pașaport deosebit pentru mine și pentru ai mei, în puterea căruia putem trece granița, fie împreună, fie deosebiți, de câte ori avem poftă și să-l preschimbăm numai odată pe an; cu drumurile, slava Domnului, sunt deprins, îmi iau daradaica și trăesc ca în casă la mine; doar la dealul dela Stâncă de voi fi nevoit să înham toată poșta, de la Sculeni! Mă îngrijesc însă ce-o să te faci tu, în frumosul Kișinău, singură cea mai mare parte din vreme? O să mori de urât! Apoi, ori cum, nici de mine n-ar fi tocmai bine: să trăim despărțiți și să nu fac viața pe drumul poștei, ori prin otelurile Iașului!

— „De ce prin oteluri, întrebă domnița? Te vei opri la maica mea, unde vei fi bine primit întotdeauna. Cât despre mine, să nu te îngrijești. Voi fi bine și la Kișinău și chiar aicea la țară. Odată când ți-o veni bine și ție, mă voi duce pe câteva zile să-mi văd mama și surorile, căci începe a mi se face dor de ele. Încolo n-am nici un zor să mă vâr de iznoavă în mijlocul societății ieșene, pe care soarta și împrejurările mi-au aratat-o cât cântărește. Bine c-am scapat!”

— „O judeci cu patimă, draga mea... Și cu am judecat-o ca tine; dar am revenit mult asupra ei. Dar tocmai, pentrucă-i găsești oarecare vină față de noi n-ar fi, nu zic o răzbunare, dar cel puțin o mare mulțumire sufletească, să ne arătăm ei în stare materială mai bună decât am fost și cu titlul de prinț recunoscut de o mare împărăție? Mai bine să te zulipsească lumea, decât să-ți plângă de milă.

— „Privind lucrurile din partea asta, răspunse domnița Ruxandra, după un moment de gândire, parc-ca-ș fi și eu de părerea ta. A fi singura răzbunare vrednică de noi! Știi că nu mă amestec în daraverile tale bănești; dar viața o să ne coste mult mai scump acolo decât la Kișinău. Pentruca să ne ajungem scopul va trebui să ținem casă de deschisă, să ne arătăm în lume, după rangul ce-l avem. Dispunem oare de mijloace destule pentru o astfel de viață?”

— „Despre asta, să nu duci nici o grijă dragă Ruxăndriță. Cu patru moșii, din care două mai mari decât Ciripcăul, are omul cu ce face față la orice chetueli. Iată cam în ce fel socot să ne așezăm noi în Iași în iarna asta:

— „Mi-ai spus ca Domnița Aglae, soția bunului meu prieten Lascar Roseti Răducanu, e hotărâtă să închidă casele sale din Podul-Roș pentru ca sa se așeze cu totul la moșia sa Cătiuții”.

— „Așa mi-a scris în mai multe rânduri și chiar în scrisoarea pe care am primit-o mai zilele trecute, îmi spune cu are bună nădejde să se afle așezată cu totul la țară, cu mult înainte de S-ta Maria mică, de oarece nu mai poate îndura căldurile Iașului și nu se poate suferi în casele din Podul-Roș”.

— „Atunci întreab-o degrabă, de n-ar voi să ne cedeze pe un an casele acelea, așa mobilate precum sunt; numai să-ți răspundă îndată. Eu în acelaș timp voi scrie lui Holban, că dacă se învoește Agiăița, să și facă contractul și să ia lucrurile în primire cu catagrafie. Aceste două scrisori, nici nu le trimit prin poșta, ci chiar prin Enacache, pentruca să avem răspunsul cât mai neîntârziat. El își are pașaportul său moldovenesc și voi scrie și la Seculeni ca să nu întâmpine omul ceva greutăți la graniță. Argintărie avem destulă și frumoasă; serviciuri de masă găsim la Iași câte om vrea; asemenea și slugi, de ne vor mai trebui. Bucătarul nostru de și-i țigan, știi că era vestit și la Iași. Trăsurile noastre sunt bune, îmbrâcându-le și dându-le un lustru, vor părea noua. Știi că am cumparat la Moscova trei cai albi, dintre care unul e troteur vestit, cere face versta rusească în trei minute și jumătate; hamuri de doi cai și de un cal, bătute numai în argint, haine de capră pentru cei doi vizitei ruși pe care i-am tocmit tot acolo și viu odată cu caii și tu sfârșit o droșcuță rusească pentru troteur. Când voi eși singur voi lua troteurul, iar caii cei doi vor fi pentru tine. Le cumpărasem toate acestea pentru Kișinău, ca să nu ne deosebim de lumea de acolo; dar acum se potrivește și mai bine pentru scopul pe care-l urmărim. Să vădă încaltea Ieșenii ce vra să zică o adevărată înhămătură rusească, nu ca a Roznovanului! De n-o vroi Aglăița să ne cedeze casele, cum îi vom ști hotărârea, te vei duce să-ți vezi mama ai cu acest prilej, vei căuta o casă cum ne face trebuința. Atâta numai că va trebui negreșit s-o și mobilăm; dar și atunci nu cruța banii și cumpără lucruri bune și trainice, căci ori unde ne vom așeza, tot or să ne fie de trebuință. Cum va fi tot gata și-mi voi fi isprăvit și eu trebile pe aicea, vin să te găsesc în noua noastră locuință”.

Chiar a doua zi, Ienacache plecă la Iași și după opt zile se înapoiă cu veste de bucurie. De întârzia macar cu o zi, o scapa pe Domnița Aglae, care era în ajunul plecărei.

De bucurie să-și lase casele în mâna prietenei sa-le, era gata să le dea și degeaba. Își păstră însă un apartament în catul de jos, pentru cazul unde ori D-nei, ori Cconu. Lascar, ar veni la Iași pentru câteva zile. Dar erau odăi prea multe sus, căci doar șezuse acolo și Măria Sa Vodă și domnițele amândouă pânn s-au măritat! Cconu Costaclic Holban, făcuse contactul pe un preț cuminte și isprăvise catagrafia așa că boerii puteau lua casele în stăpânire când pofteau.

In aceiaș zi cu Ienacache, sosiră caii de la Moscova, după aproape două luni de călătorie După ce fură lăsați vreo opt zile să se odihnească la Ciripcău, plecară înainte la Iași, unde ajunseră după o săptămână, de oarece nu făceau mai mult de două poște pe zi și cu slobodă.

Singură acum să-și revază mama și surorile, nici Domnița Ruxandra nu se mai zorea să plece, căci nu se ăndura să-și lese bărbatul singur. Deci, numai du-pă ce numai avu beizadea, nimic de orânduit la Ciripcău, plecară cu toții împreună.

Ca de obiceiu, bucătarul și parte din slugi, pre-cum și din lucrurile cele mai grele, plecară cu vreo trei zile mai înainte, însoțite de vechil până la Sculeni pentruca să le înlesnească trecerea peste graniță și să fie față la vamă când se vor deschide lăzile. Noroc de dânsul, căci bieții cai ajunși de mult în Sculeni, stau acolo degeaba, din pricina cinovnicilor ruși cure făceau tot soiul de greutăți vizitiilor, doar vor scoate de la Keazul vreun bacșiș.

Pe cucoana Marghioala, o lăsară boerii pe iarnă la Ciripcău cu ceva slugi de rând și sub oblăduirea lui Pavel Alexievici vechilul, om însurat și cu copii. Nu aveau nevoie boerii de Marghioala la Iași pentru că Răducăneștii aveau pe Cc. Olimpia, cămărășița caselor din Podu-Roș, pe care nu vroiau s-o dea afară și nici putea să vie peste aceia de la Căiuți, care era și ca femeie cu vază, care o ținuse pe duduița Aglăița în brațe și nu se putea depărta nici ea. Așa că, Cc. O-limpia se tocmi slugă la doi stăpâni, împotriva zicătoarei care spune că nu se poate.

Casele acelea, zise din Podul-Roș (înainte de a se fi chemat strada Palatului) și unde acum în urmă era gimnaziul Alexandru cel Bun, — până ce au ars mai anul trecut—fuseseră pe atuncea cele mai frumoase case ale Iașului. Vodă Ghica le dăduse fiicei sale celei mai mari, când o măritase după Luscar Ruset Răducanu, unul din cei mai mari boieri ai țărei și bonjurist cu și socrul său.

Ele erau cu fața la uliță și gangul de intrare nu era la mijloc, ci la stânga fațadei. Cura intrai sub gang dădeai în dreapta de camară și odaia Cc. Olimpia. La stânga se deschidea o sală mare, pe care dau mat multe uși (apartamentul pe care și-l oprise familia Răducanu). Din mijlocul salei, se ridica o scara mare largă și frumoasă, care ducea la catul de sus, locuit de familia Mavrocosta. Ca și la catul de jos, aproape toate odăile aveau eșire în sală, cu toate că comunicau între ele și prin alte uși. Prin ușa din mijloc intrai în-tr-un măreț salon cu cinci ferestre mari, ale căror lu-mini erau întunecate însă de un mare zid de cărămidă netencuit, aparținând căzărmei, care și avea deschisurile spre curtea domnească, dar și de grosimea și floarea închisă a perdelor bogate, care le acopereau. La dreapta era un salon mai mic, apoi în unghiu drept cu acela era ietacul, toaleta Domniței și o odae mare și luminoasă a căror ferestre dau în grădină și unde copilul și guvernanta își aveau paturile, o masă de lucru, iar în toată odaia cât era de mare, abia puteai să calci de multele jucării care o umpleau.

Din stingă salonului, întâmpinai acelaș număr de odăi, numai cu alte meniri; în locul salonașului, cabinetul beizadelei, sufragerie și bufet îu loc de iatac și toaletă și în loc de camera cea mare și luminoasă a copilului, camerdinăria!

Odaia aceasta din urmă și vecina ci (bufetul) fac să fie descrise mai amănunțit, de oarece desvăluc moravurile și obiceiurile de pe acele vremuri.

Pe lângă un mare dulap pentru haine, deasupra căruia st răsfață un mare lighian turcesc, cu ibricul lui, amândouă de argint (dovedind că boerul deși spilcuit, nu întrebuința lavaboul) pe lângă o masă mare de șters hainele și patul lui Ienacache, un întreg perete era cuprins de niște rafturi de brad neboit pe care stăteau tixite pănă-n tavan cam vre-o cinsprezcce boccele, de tutun de Țarigrad, în foi; la piciorul fie-cărui șir de boccele câte un chiup mare de pământ, având capac de alamă și lacăt. Aceste chiupuri erau pentru tutunul tăiat. Pe un rastel erau înșirate, cel puțin dpuăzeci de ciubuce de iasomie și cu imamele groase de chilimbar.

La bufet, un cuptoraș mic, făcut după moda turcească, era veșnic aprins pentru facerea cafelelor. Sufragiul și cu băiatul de la bufet aveau deci cu ce se îndeletnici și dimineața și după prânz, iar uneori și noaptea până târziu: unul cărăbănuid la dulceți și cafele pentru musafiri, celalt spălând ceste și linguriți ori punând ibricele la foc.

Când tutunul din chiupuri începea să se isprăvească, numai ce-l vedeai venind pe D-nul Inge tutungiul, însoțit de doi pui de armeni cu fesurile în cap și cu niște nasuri pe obraz cât furtumul tulumbei. Așterneau pe podele o pânză groasă, vărgată în dungi roșii, pe care o aduceau tot ei; domnul Inge da toate boccelele jos, le desfăcea, alegea foile după socotința lui, amestecând foaie cu foaie în mici pachete, pe care le da băieților. Aceștia le așezau într-un fel de ghilotină, a cărui nume turcesc îmi scapă și începea tăierea. Când judecau că este destul tutun tăiat și niciodată nu se înșelau macar cu un fir, domnul Inge poruncea calfelor să umple chiupurile, pe când D-lui cosea și pecetluia fiecare boccea cu îngrijire, ca nimeni de cât dânsul să nu umble la foi; le așeza la loc, iar când totul era gata, încuia chiupurile dând cheile lui Ienacache, băieții își lua pânza vărgată și nu-i mai vedeai decât luna viitoare; dar de se trecea cumva tutun mai mult, îi chemai și iar veneau. Nu era cu putință să prevezi cât tutun putea să se treacă într-o lună. Câte-odată veneau musafiri mai puțini câte odată mai mulți. Când veneau deodată douăzeci de musafiri, Ienacache aducea douăzeci da ciubuce din-tro-dată. De steteau unia mai mult și le mai veneau poftă de ciubuc, băteau din palme și-i spuneau lui Ienacache: mai adă-mi, te rog un ciubuc, pe când beizadea porunci mai scurt: „Ciubuc!” Atâta era deosebirea între gazdă și musafir; dar porunca tot poruncă era. Apoi mai veneau boierănași scăpătați, care de dragul beizadelei se înființau și la dejun și la masa, ceia ce nu-i împiedeca să dejuneze și să prînzească și pela alte beizadele, pe care le îndrăgiau tot atât de mult. Aceia încaltea numai cumpărau tutun niciodată. Intrau deadreptul în camardinărie și luau tutun cât voiau. Putea Ienacache să le zică ceva? Nu erau și ei boieri și musafiri? Ba le mai cumpără din leafa lui și hârtie de țigară, căci nu prea obișnuiau ciubuc pela casele lor. Era și Ienacache de viță boierească i se făcea milă de ai lui.

Curtea era ca toate curțile boierești: cu o grădinămare și frumoasă; cu grajdurile, heiurile și bucătpriile la o poștă depărtare, Doamne ferește de un foc și de mirosul urât. De se cam răceau bucatele până ajungeau sus, pagubă puțină, căci le mai încurcau la bufet și tot calde se serviau la masa.

Cu toată dragostea ei pentru ruși, Domniței un îi plăcea de loc să iasă la vizite cu înhămătura ruseas-că. In aceste împrejurări îi era neapărat să aibă și fecior pe capră, doar să-ntrebe dacă boierii sunt acasă, ori să lese niște cărți de vizită. Dar feciorul îmbracat în livrea și vizitiul în caftan, i se părea ceva cu total neestetic. Însemnarea aceasta o făcuse D-nei și la Odessa, unde sunt case mari care au livrele. Beizadea îi luă dar, anume pentru dânsa, o pere-che de căișori negri și un vizitiu, cam smolit, dar îmbrăcat la fel cu ciocoiul din capră. De atunci, Domnița Ruxandra, nu mai dădea drumul pe uliță avânturilor sale de patriotism rusesc, decât atunci când e-șea la Copou, cu iubitul ei soț kneazul Alexandr Dimitrievici Mavrocosta.

Cât despre Luminarea sa, speria Iașul cu troteurul lui cel alb, care nu făcea nici zece minute pline din Podul-Roș până la rohatca Copoului. Apoi de Paști, ori de ziua țarului, la vreun bal sau le vreo înmormântare mare, nu pierdea prilejul bogata lui uniformă de curtean.

Inchipuițivă: pe niște pantaluni de cazimir alb, o bandă lată de aur, tunica de postav albastru închis, aproape negru, cu gulerul și mânicile roșii, era cu-sută numai în fir de aur pe piepți, guler, mâneci și buzunări, de nu se mai vedea postavul; o spadă bogată la coapsă, iar pe cap bicornul cu fulgi albi, ca la mareșalii lui Napoleon. Ținuta de doliu avea aceiaș bandă de aur pe pantalonii negri, tunica avea alt soi de broderii mai rare, dar mai lente și bicornul era cu fulgi negri, ca la generalii de brigadă franțuzești. Consulii generali străini păreau niște calici pe lângă el și chiar cel rusesc care nefiind curtean, purta sărăcăcioasa uniformă diplomatică, la fel oarecum cu a sa dar numai cu ceva cusuturi de argint pe la guler și pe la mâneci.

Chiar diu ziua sosirei lui în Iași, fusese un nesfârșit alai de trăsuri, de nu mai încăpeau în curtea Răducanului! Socru, soacră, surori, frați, cumnate, cumnați, unchi și veri, rudele de mai depărtate și până chiar și dușmanii de altă dată, se înbulzeau, gră-bindu-se să-i sărute și să le întindă brațele din toată inima!

Ah! De și-ar fi uitat atuncea nedreptățile suferite, chinurile îndurate, umilirile ce avuseseră de răbdat, înlăturând trecutul, pentru a da drumul aventurilor celor frumoase și curate! De și-ar fi calcat mândria în picioare, uitînd de pîrdalnica coroană a Sf. Vladimir Monomachul, pentru a-și aminti numai că ori cât de vitreg s-ar purta o mamă, copilul n-are dreptul s-o judece, nici s-o iubească mai puțin. Ce ușor le-ar fi fost atuncea, să-și vândă moșiile lor din Basarabia, cumpărând altele în loc în țara lor! Nici rușii nu l-ar fi putut ținea de rău pe Mavacosta, căci după însuș legile lor, străinul devenit supus împărătesc, are cât trăiește dreptul a se reîntoarce în neam. Favoarea ce i se făcuse cu deslegarea termenului de prescripție, nu era nici excepțională, nici nedreaptă; iar titlul acela de curtean era onorific.

Da! Dar pentruca să dea drumul unei asemenea porniri, ar fi trebuit mai întăi să aibă încredere în viitorul Moldovei, pe când din împrejurările pe care le cunoaștem, această încredere ei nu o puteau avea.

Cum era atuncea țara în toiul frământărilor cu divanul adhoc, câți din prietenii săi cei mai buni nu-i ziceau: „Vino cu noi Alceule, să lucrezi pentru acei cu tine de un sânge, pentru țara ta! Cu înțelepciunea de care ești înzestrat ai putea înscri o pagină frumoasă în istoria ei!”

— „Și ce să fac eu între voi, le răspundea beizadea Alecu cu trufie. Sunteți niște copii care vă hrăniți cu năluciri! Nu vă dați seama ca țara-i pierdută? Ori ruși, ori nemți, iată viitorul vostru, căci de turci nu mai poate fi vorbă! Peste câțiva ani vor ti alungați din Europa! Dacă nemții vă vor lua țara, n-am gust să-mi vâr copiii sub oblăduire papistașă, nici să văd cum or să-mi catolicizeze neamul. Nu vedeți ce pitesc cei de peste munți care se fac uniți pe un capăt? Dă vă vor lua rușii, după cum sunt încredințat, ce vor zice ei că m-am lepădat de dânșii după sprijinul șt cinstea pe care mi le-au dat? Sunt atât de tare în credințat de ceia ce o să se se întâmple, că în procesele ce mi le-au pornit aicea pentru cele două moșii din Cahul, nu caut atât să am câștig de cauză, cât să le tărăgănez, pună ce Cahulul va fi iar sub oblăduire rusească. Căci, s-o știți de la mine, care am vorbit cu mulți ruși din sferele precumpănitoare în politică: Mai degrabă s-ar putea obține dela împărat, să vă dăruiască de bunăvoe Basarabia întreagă, decât să se le-pede, fie de un parmac, din pământul ei luat eu sila!”

Bine înțeles că în așa întocmiri, atât rudele cât și prietenii începură a se cam răci față de dânșii, tân-guindu-o oarecum pe Domnița Ruxandra; ceia ce era cu totul nedrept și o supăra mult, de oarece ea era mai pătimașe față de țară și mai recunoscătoare împăratului, de cât bărbatul ei. Nu pot spune că le-ar fi arătat cineva mai puțină dragoste, dar o dragoste amestecată și cu mila, lucra care-i îndârjea și mai rău.

Când intrau într-un salon unde se vorbea despre ruși nu tocmai bine, se făcea deodată tăcere. In fața lor nu se vorbi a decât bine de Roșia și de împăratul ei, de recunoștința ce o datora Moldova celor care o scăpaseră de cruzimele și barbariile din trecut, —pe când și beizadea și Domnița Ruxandra știau că toc-mai aceia care lăudau mai strașnic împărăția rusească nu o puteau suferi!

In anul acesta de fierbere, de ce să se vorbească pretutindeni decât de politică? Unioniștii și separatiștiii se cicneau cu înverșunare ori unde se întâlneau. Se trătau de bonjuriști sau de ișlicari, de pantalonari nebuni, ori de rugine de ale lui Mihalache Strudza! De pe atuncea erau ișlicari fără strămoși și pantalonari bonjuriști eșiți din protipendadă..., Bunăoară ca și astăzi! In saloane discuțiile erau poate ceva mai cuviincioase, dar nu mai puțin aprinse, căci luau parte și cucoanele, unele pomenind de Charlotte Corday, iar altele secolul cel mare al lui Ludovic al XIV-lea Toate însă erau antibonjuriste. Adeseori beizadea uitând de uniformă și de coroana Monomachului, se lăsa atras în discuții susținând cu înflăcărare ideile înaintate ale bonjuriștilor, mai liberal și mai democrat decât dânșii! Era ascultat cu multă plăcere pentrucă vorbea frumos; dar mulți îi prevestiau Siberia în scurt timp,—pe când alții mai bănuitori se întrebau, de nu era pus cumva de împăratul Alexandru al Il-lea, ca să le vorbească așa!

Prietenii lui, toți erau bonjuriști și ultraunioniști. Se adunau foarte des la masa lui. In asemenea zile, Domnița Ruxandra, care prin mama ei era separatistă, fără însă a merge până a susținea candidatura lui Mihalache Sturdza, care încercase să-l omoare pe bărbatul ei, își lua copilul și-i spunea beizadelei: „Alecule, eu astăzi mănânc la mama. După ce-ți vor pleca ne-bunit, să trimiți careta să mă iee!

La masa nebunilor, cum o poreclea Domnița Ruxandra, se aftau într-o seară: Lascar Răducanu, sosit dela Cătați pentru vre-o câteva zile, Costache Negri, venit și el dela Mănjina, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Moruzi Pekianu, Vasilo Alexandri, Mihalache Cogălniccanu, Nicu Catargi, Iancu Docan, Matache și Alexandru Beldiman și colonelul Alecu Cuza.

Vă puteți închipui, dragi cititori, ce se putea vorbi în sara aceia între niște astfel de oameui. Discuții nu puteau fi căci toți erau de o inimă și într-un gând. Li se desvăluia însă viitorul cu mult mai departe, de cât vedem noi prezentul de astăzi. Vedeau o țară mare de sine stătătoare, bogată, frumoasă, neavând alte ho-tare, decât acele ale limbei, unde toate treptele unite în aceiași dragoste, ar lucra în sferele lor, fără ură, fără vrajbă cinstindu-se între ele și cinstindu-și credința și obiceiurile pentru propășirea ei!

Fie sub înrâurirea șampaniei care curgea în valuri, fie sub aceia a atâtor spirite înalte și suflete mari, Mavrocosta iar își dădu în petec și vorbi mai frumos și mai aprins ca oricând. Iutrezărea printre negurile depărtatului viitor, un viteaz apărător de neam, reînălțătorul mărirelor trecute, ștergând cu spada lui, u-imirile veacurilor de durere și înălțâdu-se mai presus de toți în țara aceasta: român între români, deși străin de obâeșire și ferit de orice înrâurire de gașcă — mai un asemenea om, înrudit cu cele mai mari familii domnitoare din Europa, ar fi în stare să aducă țara la înălțarea la care are drept să râvnească!

— „Cam lungă calea până la el, fornăi Nicu Catargiu, după obiceiul său! Iasă băgăm bine de seamă, boierii d-tră, să nu readucă cumva domnii ișlicari, pe drăguțul și de cinstită amintire Mihail Sturdza Voevod! El ce-așteaptă la Paris?”

— „Ce strigă Cogălniceanu cu înflăcărare? Să se reîntoarcă tiranul pe care l-am alungat?”

— „Zi mai bine, care ne-a alungat, făcu Alecu Moruzi Pekianu. cu vocea lui de bas!”

— „Mă rog, reluă Cogălniceanu, spriji-nindu-și ochelarii cu mâna, după cum obișnuia când îl încerca cineva în vorbă, el ne-a surghiunit, dar noi l-am alungat cu rușine! Niciodată țara nu va îngădui o asemenea umilire!”

— „Decât Mihalache Sturdza, mai bine socrul meru Grogore Ghica, făcu Lascar Roseti Răducanu! Nu că l-aș alege, ori l-aș dori; dar tot mai bine decât Sturdza!”

— „Pe acela nu-l aduceți nici cu boii, zise Vasilică Alexandru! L-am văzut nu de mult la Paris. Nici nu vrea să audă. Cunoașteți zicătoarea: Cine s-a fript cu terciu suflă și în lapte acru!”

— „Ș-apoi, făcu Epureanu, amândoi aceștia ar lucra pentru ei, nu pentru idealul care ni-l arata adineaore Mavracosta. Adică; Sturdza cum a mai luvrat pentru lada lui cu bani și Ghica pentru a-și stabili dinastia lui de arnăut. După Grigore-Vodă, am avea pe beizadea Iancu Vodă. Bun b[tbat, dar nu ne trebue! Avem nevoe de de un om, care în tot ceasul să fie gata să se coboare de pe tron, când folosul țării o va cere, un om care să-și iubiască neamul mai mult de cât viața; într-un cuvânt omul jertfei și care să fi dovedit uitarea lui de sine!

— „Of! Aleculo, Alecule! Ce păcat ai făcut și tu eu fapta ta nesăbuită de la 54, zise Lascar Răducanu lui M-avrocosta! De nu aveai pacostea ceia cu supușenia ta străină, pe tine te alegeau domn. Nu-i așa domnilor? Cine s-a jertfit mai mult ca dânsul la 48?”

—„Și foarte rău ați fi făcut, dragii nici, răspun-se Mavrocosta, căci n-aș fi putut lucra cu folos nici cu, și nici unul de o seamă cu mine. Este adevărat că în halul în care ne găsim nici un prinț străin n-ar primi să ne domnească. Ne trebue deci un domn pământean, deocamdată, care să ne unească mai întui cu Muntenii și să lucreze apoi cu dragoste de neam și uitare de sine, pentru ca să aducă prințul străin, după cum ne spunea Manolache adineoare. Știu bine că nici unuia din D-stră care sunteți împrejurul acestei mese, nu i-ar lipsi dragostea de neam și uitarea de sine. Este însă altăceva, care m-ar împedeca ca pe mine dacă de mine ar putea, fi vorba, pe tine Lascare, pre-cum și pe toți fii boierilor din protipendadă. Prea sun-tem legați de neamurile și obiceiurile noastre și n-am putea, lovi cu destulă tărie, acolo unde trebuința va cete. Ne trebuie un om, care să fie nobil și de sânge și de caracter, fără să aibă legături prea strânse cu marea boerie. Cunosc pe unul, care pentrucă n-a vrut ca magistrat, să judece împotriva conștiinței sale, a fost dat afară de Mihalache Sturdza. La 48 a fost rănit și el. E un caracter, un patriot în adevăratul înțeles al cuvântului. Priviți-l în față căci se află în mijlociii nostru: colonelul Alceu Caza!

—„Ia fugi de acolo, măi rusule, sări bietul Cuza speriat! Vrei să mă pue protipendada ta la frigare?”

—„De-ai fi tu un altul, răspunse kneazul și mai ales de ai fi dintre ai ei, nici vorbă că te-ar pune; dar după cât te cunosc și știi că am copilărit înpreună, am bună nădejde că mai degrabă i-ai pune tu în țeapă!”.

Cine știe dacă din seara aceia n-a fost aruncată prima sămânță, care încolțind, a rodit la timp, punând două coroane pe fruntea lui Alexandru Ion I-iu! Pentru Alexandru Mavrocosta însă, silit să vorbească de țara sa pe care o iubise până la jertfă, cu prietenii lui de copilărie, ca de pe altă lume, ca mor-tul care ar eși groapă ca sa vorbească celor vii era o adâncă și nesposă durere! Mândria însă-i era’ și mai mare, încât îi învinovățea pe toți fărp a-și da seama, că primul vinovat era el! I se părea cu rămăsese tot aceiaș și țara i se părea aceiaș și se întreba acum că ce prăpastie se deschisese care între el și dânsa, care să-l facă străin în țara lui!?

Procesul cu moșiile Manta și Vadul lui Isac din județul Cahulului, avea să se tărăgăneze multă vreme, dar nu-i păsa, căci intrase în stăpânirea lor și de câștig nn avea nici o îndoială, pentrucă dreptatea era de partea lui. Nu o îndura să stăruiască prea mult nici pentru redobândirea averei sale confiscate din poruncă turcească și irosită din pricina unei răzbunătoare a unei temei! Își dădu dar cele două moșii în posesie tocmi de astădată un avocat cu renume, fără însă de a retrage vechilemeaua lui Holban și cum se dispirimăvara, plecă cu toată familia la Ciripcău.

Picături mari de lacrimi îi curseră din ochi, când trecu apa Prutului! Jelia locurile unde trăise cei mai frumoși ani ai vieței sale, norodul acela cu limbă dulce, atât de blând, de bun, de muncitor și de viteaz! Iar când i se întorceau gândurile către cei de îndată și sufletul i se umplea de milă și de părere de rău!

Ajuns acolo, în mica lui căsuță din Ciripcău, pe negrul și mănosul pământ al vechei Moldove, în mijlocul acelei mândre țărănimi moldovane, oblânduită pe atuncea de către o blajină ocârmuire străină, se găsia mai la el acasă, mai în țara lui, decât la Iași, în mijlocul surtucarilor de tot felul, care bonjuriști, sau ișlicari se tot depărtau din zi în zi tot mai mult, de această talpă a neamului, — molipsiși și mânați ca de către un vânt rău, de duhoare pângăritoare a înstrăinărei apuse!

PARTEA II

PARTE II

CAPITOLUL IX

O gospodărie potrivită, iar alta în miniatură

Încă din vara anului trecut și cu mult înainte de a pleca la Iași, Kneazul văzând că nu putea să îneapă cu toată familiea în casele vechi dela Ciripcău, hotărî să mai clădească un pavilion cu patru încăperi mari și înalte în tavan, unde să locuiască cu domnița, iar casele vechi să le meremetisească temeinic pcntiu copilul cel mic și guvernantă, deocamdată și să mai fie și două odăi pentru băiatul cel mare când se va întoarce din străinătate.

Trimetea dar hojma la Soroca harabalele sale după șindrilă scânduri și lemne de brad, pe care vechilul te cumpără dela plutele ce se cobor tocmai din munții Bucovinei pe apa Nistrului.

Tot de la Soroca îi veni o pereche de meșteri lemnari ruși: blonzi, bărboși și pletoși, cu carea la mijloc și legați la cap cu un fir de gumilastică, pentrnca să nu le cadă părul pe ochi. Îmbrăcați cu niște șalvari vargați, vârgâți în cizme, o cămașă de cit roșu, deschisă într-o parte, după forma rusească, niște caftane albastre de vară și având la cingătoare o secure sau bărdiță cu mânerul strâmb.

Aceștia se tocmiră, pe preț foarte ieften, a lucra toată lemnăria de brad, apoi a-și alege stejari din pădure, a-i tăia, și a-i cara la curte cu ajutorul argaților și a carelor boierești, a scoate din ei ușile și ferestrele trebuincioase nouie clădiri și a le așeza la loc, dăndu-li-se bine înțeles toată lăcătușeria gata. Pentru a duce la bun sfârșit aceste lucrări, aveau în sac întreg de unelte. Dar ce unelte, Doamne! Un ferestrău mare și altul obișnuit; un rând de sfedele ordinare de toate mărimele și vreo două rândele de geluit scândurile podelelor. In colo: nici compas, nici mă-sură, nici cumpână de apă, nici dreptar. Este de ne-închipuit iscusința poporului rusersc în ceia ce potrivește lucrarea lemnului și ce este în stare să facă numai, bărdița lui strâmbă! Cum face cum ochește cum se ia după apele lemnului, dar omul trântește cu ca o lovitură îl despică așa de drept că par că l-ar fi tăiat cu ferestrăul și mai îndreptat apoi cu răudeaua!

După ce-și alegeau copacul din pădure și-l vedeau adus la loc, îl cojiau, îl ciopârteau cu ferestrăul cel mare ori cu topoarele, scoțând bucățile de lucru, le uscau pe acestea, cum știau ci, la foc, apoi începeau să le lucreze mai mult cu bărdița, așa din ochi, sfre-delindu-le pe unde era trebuința De măsurat, măsurau cu palme sau cu degetele; așezau bărdița culcată pe lemn sau pe scândură, și, din strâmbăturile ei, scoteau toate unghiurile și curbele dorite; pentru o linie dreaptă ceva mai lungă și pe care nu o puteau obține dreaptă cu bărdița, băteau câte o țintă la fiecare capăt și legau de ele o sfoară nnsă cu praf de cărbune; de le trebuia un nivel absolut plan, se puneau cu burta la pământ și trăgeau cu ochiul, teșind cu rândeaua niște ridicături, pe care un meșter european le-ar fi scapat poate din vedere cu cumpăna de apă. Fiecare bucată odată isprăvită era trecută iar prin foc, și, astfel uscată cu desăvârșite. De clei nici vor-bă înțăles. Tocmai într-asta consta arta lor: toate bucățile se înjghebau una într-alta, prin niște jgheaburi adânci, întărindu-le cu ține, sau cuie de lemn. Apoi umblau cu lucrul lor, ca cu a dușmanului, lo-vindu-l din răsputeri și trântindu-l cât colo, fără nici o milă.

„Încet mă! le strigă Kneazul într-o zi, văzând cum luaseră doi inși cogemite ușă mare și o trânteau peste altele ce stau în clit.!” „Umblați mai încet că o să se spargă. Nu-i munca, voastră?”

— „ Nicevo barin, adică: nu-i nimica cucoane, făcu cel mai bătrân. Dacă s-o sparge înseamnă că nu o trainic lucrată! Mai bine sa se strice acuma cât sun-tem noi aicea. Lemne ai destule în pădure și facem alta: dar nu după ce vom pleca, să ne ajungă blestemul D-tale din urmă pentrucă ți-am furat banii!”

Și cu asemenea mentalitate, cu asemenea unelte, lucrând sub arșița de Iulie și de August, adăpostind lucrul gata în vreun grajd ticălos, acești muncitori cinstiți și cu frica lui Dumnezeu, săvârșiau niște lucrări trainice, frumoase, cum nu le-ar fi putut săvârși cei mai iscusiți stoleri din zilele noastre, cu tot cleiul și compasurile lui! Ușile și ferestrele, lucrate de dânșii nu crăpau niciodată, nu se umflau, nu aveau găuri de cari și nu lasau vântul sau frigul să le răzbată pe nicăirca. Tot astfel or fi lucrat și meșterii noștri moldoveni frumoasele uși și struni pe care le mai găsim și astăzi prin vechile noastre biserici, ori ușile și ferestrele vreunii curți boierești, ca de pildă la Roznov sau la Pașcani! Uneltele și mat ales mentalitatea era aceiaș. Pe atunci se lucra încet, temeinic și bine; astăzi se lucrează iute, de mântuială și prost. Uneltele sau înbunătățit și înmulțit, mentalitatea însă s-a stricat. Nu se mai teme muncitorul că-l va ajunge din urmă blestemul mușteriului.

Pe când Rușii lucrau lemnăria, Kneazul plănuia faimosul pavilion depe marginea râpei, făcut din nuele și lipit cu lut și casele țărănești. Patru odăi mari și luminoase, bine poditepe jos; un iatac, un salon de primire, un cabinet de lucru și o sufragerie. Acoperomântul de șindrilă, era aproape de două ori mai mare decât casa și rezemat pe niște stâlpi groși de brad, alcătuind de jur împrejur o galerie largă unde puteai sta ziua întreagă și mânca la umbra plantelor agățătoare, care se înălțau până la ștreșină, împiedecând și ploaia de a răzbate până în păreți.

Din râpa cea sălbatecă, care se deschidea nu de-parte de pavilion, beizadea făcu o adevărata minune, lăsând poruncă vechilului ca în lipsa lui să sape de cu toamnă și până în Noembrie o mulțime de gropi, iar în luna aceia, să aducă copaci mari din pădure, cu pământul lor la rădăcină și să-i sădească în gropi, având grijă să-i așeze în aceiaș direcție, ce o avea și în pădure. Așa că în Aprilie când înapoie de la Iași, bucuria de a-i găsi pe toți prinși, parc-ar fi fost de treizeci de ani sădiți acolo; mai ales că pămâtul din râpă tot de pădure era și era și prielnic. Nu-i mai râmase dar decât a mai drumuri și ronduri de flori, a arunca niște podețe rustice pe gârla, care izvor, a chiar din râpă: și la izvor, a clădi o minunătă peșteră, unde puteai sta la răcoare în timpul căldurilor, legă-nându-ți visurile de șoaptele micului pârâiaș.

Vremea fiind cam uscată în fevruarie, vechilul se folosise de asta pentru a meremetisi curțile vechi, învă-lindu-le cu șindrilă, podindu-le pe jos, tencuindu-le și văruindu-le din nou, pe când Ccoana Marghioala, mai cu lâna din sat, mai cu lemnarii ruși rămași cu anul, mai cu cituri și mătăsuri rusești găsite pela Bălți și Soroca, mobilă pavilionul tot cum mobilase și casele cele vechi. Ba cu ajutorul lemnarilor, cu care se înțelegea de minune, dar numai prin semne, alcătui vreo două așezări rustice prin grădină și una mai mare în peșteră. Așa că la sosirea lor, boierii se găsiră instalați gata și când se coborără în fosta râpă, dădură de un adevarat rai.

La sosirea lui, kneazul se apucă de meremetisit și căsuțele celelate, învălindu-le cu șindrilă, nu numai pe dânsule, dar și grajdurile, hambarele și coșarele; apoi împrejmui totul cu un gard de nuiele cu cununa lui de spini, lui de stejar. Cu chipul acesta, curtea boierească din Ciripcău mai mult cu un sat deosebit, fără curte boierească.

In adevăr, în afară de cele două clădiri, pe care le cunoaște cititorul, o căsuță era pentru bucatar și bucătăria, alta pentru argați și tot așa pentru toate trebuințele casei și ale gospodărie, începând cu locuința vechiului și până și ale găinăreselor! Cum se ivea vreo trebuință nouă pentru gospodărie sau huzurul boieresc, degrabă harabale la pădure după furci, costoroave pari și nuiele. O haraba și o căruță la Soroca după șindrilă, uși și ferestre gata, ceva femei din sat la lipit și numai ce vedeai ca se ridică un nou palat! Și toate să fie departe una de alta și cât cu putință eu spatele la crivăț. Când nu mai încăpură în înprejmuire se făcură alte ocoale sau ogrăzi, dar toate având căsuțele lor pentru argații sau vătăjeii moșiei.

—„Doamne, Alecule, făcu într-o zi domnița! Decât toate cocioabele astea, departe de o poștă una de altă, mai bine clădeai și tu o casă cum se cade, să le avem toate la îndemână. Iată în pavilionul ist nou, avem ietacul nostru, destul de mare și frumos, nu-i vorbă, un salon menit a nu vedea musafiri niciodată (căci cine o să vie să ne cerceteze în pustietatea asta? Ispravnicul tău Leondari?) cabinetul tău de lucru, unde ne ținem doar când e vremea rea și o sufragerie unde nu intrăm niciodată, de oarece mâncăm pe galerie! Copilul stă în casele cele vechi și nu știi cât îmi este de greu să merg noaptea să-l văd, mai ales când plouă. Ca să-mi văd de gospodărie cum se cade, îmi este și mai greu, călcând prin iarba umedă, ba la bucătărie, ba la camară, ba la spălătorie;.... de păseri nici mai pomenesc. Fac găinăresele ce vor pentrucă sunt în altă ogradă, tocmai dincolo de poartă.”

—„Apoi de, dragă nevastă, făcu la rândul său beizadea Alecu! Reședința noastră princiară din Ciripcău, se află în armonie cu mediul ei înconjurător; și nu înțeleg că tocmai în o artistă în ale muzicei, tu cu simțul frumosului, să nu pricepi că o casă de piatra cu două etaje ar fi o disonanță, care în muzica te ar face sa scrâșnești din dinți. In această curte mare, nnde căsuțele par aruncate la întâmplare, văzduhul trece slobod, ca prin satul de alăturea, ca prin câmpia nemărginită de prinprejur. Nu ne supără nici mirosul dela bucătărie, nici a sepunului dela spălătorie, nici a gunoaielor dela grajduri. Apoi mai este ceva la care nu te-ai gândit: în frumosul palat, ce l-am putea clădi, din lipsa pojarnicilor, am putea arde ca șoarecii cu toții, sau în cel mai bun caz ne-ar trebui mai multe zecimi de mii de rable, pentruca să-l reclădim la loc. In întocmirile de astăzi însă închipuiți că se aprnide bucătăria; ce se întâmplă? Sare satul și argații cu topoarele și o dărâmă la pământ, aruncând cu lopețile țărână peste jaratec. Ce am perdut? Vreo sută de carboave lemnărie vechie, alte două sute de carboave oentru lemnărie nonă și lucru; iar peste doua săptămâni bucătăria o la loc nouă nouță! In asemenea întocmiri, pot să ardă și toate, în voie bună, căci tot nu ne-ar costa nici pe sfert cât o clădire mare. Ș’ apoi drept să-ți spun, că nici nu mă prea trage inima să mă așez cu totul și temeinic în pustietatea asta.”

—„Ar fi mai frumos la Cosăuți, făcu domnița.”

—„Ba nici acolo dragă! Să mă uit eu ochii cât e ziua de mare, tot în țara leșească!? Ah dragă Ruxandro! De ași găsi ceva tot în Basarabia, dar pe malul Prutului și nu departe de Iași, aș da cu bucurie și Ciripcăul și Casăuții D-tale!”

—„Cum Aleculo? După câte am suferit și tot nu te-ai săturat de scumpa ta Moldovă?

—„Ce vrei Ruxandro dragă, dacă așa mi-i firea!? Nu m-aș întoarce în țară pentru nimic în lume, căci prea am fost umilit și prea m-am simțit iarna trecută străin între ai mei! Dar macar s-o văd de departe, macar să respir aerul care vine dela dânsa! Nu pot trăi departe de ea! Să schimbăm însă vorba. Ai dreptate că este greu pentru tine, să ai copilul sub alt a-coperemânt. Vom desființa sufrageria, care este aproape de ietacul nostru și-i vom da lui Titi această odaie”.

—„Îți mulțumesc Alceule; dar iarna unde o să mâncăm?”

— „Parcă iarna o să stăm aicea? Mai încolo mă voi duce la Kișinău și voi găsi o casă mai în oraș decât ale lui Lazu. Pe urmă, văzând și făcând, cum zise românul, ori le voi lua pe acela numai cu chirie, ori le voi cumpăra de veci de vor fi bune.”

Se prefăcu dar sufrageria odaie pentru copil și guvernantă și se uniră toate căsuțele acelea răzlețe, prin un drum larg de dulapi groși și așezați căpătăi, așa că se putea trece dela una la alta pe orice vreme eu piciorul uscat.

Dar nu prea ședeau boierii la masă nici pe galerie, deși ar fi putut să șadă nesupărați și în vreme de furtună, din pricina ederei, a viței sălbatice și a stânjăniței, care făceau un zid de verdeață ce nu-l putea străbate nici ploia și nici vântul. De multe ori însă trimeteau îi căruță pe bucatar și pe sufragiu, să le gătească de-junul și masa, tocmai la Sihăstria surpată, în fundul pădurei, unde se clădise un palat și lui moș Sandu cel sfătos; iar baba lui Maranda îl învață pe d-l bucătar la niște alivenci pe care nu le prea nimerea D-lui, ori învăță dela dânsul vreo procletic franțuzească, de ce-lea care le plac boarilor!

Kncazul pleca de cu zori într-o căruță cu un cal să-și vadă plugurile, cosașii, sau vreo altă lucrare du-pă anotimp, șt ajungea la Săhăstrie numai bine pentru dejun. Era așteptat de domnița, de copil și de guvernanta, veniți cu faetonul, după ce luaseră cafeaua cu lapte acasă.

Acolo petreceau toată ziua în umbra și răcoarea pădurii, în mirosul toporașilor, a lăcrămioarelor, în strălucirea florilor de codru, în căutările cucului și a privighitorilor, toate după anotimp. Copilul sub privigherea guvernantei și însoțit de nepoțeii mamei Marandei, care cunoșteau pădurea, se afunda în codru, înapoin-du-se cu câte un cofoel de căpșunc sau de zmeură.

Domnița, culcată într-un hamac indian, legat de doi pomi și cumpărat dela Miculi din Iași, cetea câte vreun roman franțuzesc, ori asculta amintirile babei Marandei, care-i apucase și pe turci, pe când era abia de șapte anișori.— „De mult de atuncea, Domniță, Măria „Voastră! Ii tare de mult!! Și mie, mi se pare cu ar fi de ieri, de alaltăieri, spunea baba oftând!”.

Beizadea Alecu, tolănit mai la o parte pe un lăicer și niște perne, își fuma ciubucul, cu ochii pierduți în marea aceasta de verdeață, sau urmărind jocul unei raze de soare pe frunzulița străvede depe vârful unui măreț stejar. Sorbea prin toți porii lui a-ceastă poezie a codrului nostru românesc! Uita ce lume și de oameni, de nedreptățile Moldovei și de coroana de Monomach. Simțea că și el este o părticică din codrul acesta! Nu pentrucă era al lui, câștogat pe buna dreptate de la aceia care-l hrapiseră dela niște orfane; dar pentrucă această întindere de o mie de fălci de pădure; făcea parte din acel codru mare, care se întindea odată dela Nistru până în munți și că din el au ieșit cămpiile cele mănoase, care nu rodit pânea cu care s-au hrănit strămoșii care l-au zămislit! „Prin câte pădure germane, poloneze sau ru-„tene n-am trecut eu până acuma se gîndea Maviro-„costa. Și acolo ca și nici, tot copaci, tot umbră, tot „iarbă și tot flori; ciripit de paseri, și-acolo și aice, „De ce n-am simțit și acolo, ceia ce simțesc aicea? „De ce aicea parcă copacul face parte din trupul meu „și iarba fir din sufletul meu? Pentruca pământul a-„cesta e alcătuit din cenușa celor cu mine de un sân-„ge! Nici frunzulița cea străvezie de pe vârful ste-„jarului nu e străină mie și până și ciripitul păserilor „îmi aduce adieri de doină!” Cu încetul sufletul i se copleșea de jale, de dor, de dorul Moldovei de dincolo... de peste Prut! Până ce somnul îi închidea pleoapele umede de lacrimi!... Atunci, adierea îmbălsămată a codrului celui mare, îi usca umezeala obraji-lor ca un sărut da mamă!... Și dormea dus, legănat la sîn de codru, de codru românesc, — această mamă mângâietoare și răcoritoare din vremuri de de mult, a românului îndurerat!

Când se trezea, se simțea parcă un altul, atât îi împrospătase, vlaga dintrnsul, vlaga firei înconjurătoare! Și această înrturire a văzduhului proaspăt și a mirezmelor pădurei, nu o resimțea numai el: domnița cam palidă și anemică de fire, se întinse și se îmbujorase; apoi D-nei care abia gusta din bucate capatase o mare poftă de mâncare. De asemenea copilul creștea și se întărea văzând cu ochii. Până și guvernanta Clotilda, o bătrînă venerabilă în vărstă de cincizeci și patru de ani, pieptănată cu niște zulufi de argint care i se coborau pe obrajii, nu se mai putea sătura și spunea în glumă că se trezește în fiecare dimiueațî mai tânără ca în ajun, așa că a intrat în grijă să nu revie la vârsta copilărie.

Uneori se înapoiau dela pădure în asfințit de soare, mai cutreierînd pe răcoare frumoasele câmpii, îmbălsămate de cimbru și sulfină. Alteori întârziau mai mult, întorcându-se sub vraja razelor de lună, care dau un farmec și mai dulce înfățișărilor nedeslușite!

In vremea troierului, bucătarul își sapa cotloane în pământ, nu departe de arie și acolo își găsea bucatele, poposind și peste noapte cînd nu ploua. Cum se lumina de ziuă sosiau boierii și copilul, rămânând la arie până în scară, adăpostiți sub un umbrar, sau după vreo gireadă; în mirezmele paielor proaspete, în tropotele și necheziturile hergheliei, în pocnetele harapnicelor și strigătele herghelegiilor, copilașul se tăvălea prin vrafurile de grăunțe, sub ploia de boabe care curgea de sus, dela lopețile vănturătorilor.

Și astfel s-a scurs ca un vis vara aceasta la Ciripcău! Viața primitivă, sălbatecă poate pentru unii; dar viața dătătoare de sănătate și de suflet curat! Nu era ruskaia șîrokaia jizni, adică, viața largă rusească, despre care am mai pomenit, ci viața largă, curată și mândră românească, în strălucit de soare cald, sub umbră de stejar, frasin și tei, sub belșug de grâu ar-năut, sau de porumb galben ca aurul! Nu sub fir pipernicit de orz sau de sacară, sub umbră de mesteacăn, de plopi, sau de brad, sub soare rece, sau sub strălucirea argintie a zăpezilor iernatice, pe întinsul cărora își dau întâlnire în raza lunei, lupul flămând șt corbul prevestitor de moarte!!

Pela sfânta Maria Mare, Kucazul primi o scrisoare dela proprietarul caselor din Kișinău, prin cărei înștiința cu trei luni înainte, după cum se prevedea și în contract, că având a se muta cu familia în oraș, nu-i mai poate închiria casele din strada Goștinaia în iarna asta. Plecă dar îndată la Kișinău și la înapoiere îi spuse domniței:

— „Iar am scapat de angaraua de a mai cum-para mobile! „Anul trecut am închiriat casele Aglăi-„ței Răducanu cu mobilă cu tot; acum am dat peste „cea mai frumoasă și cea mai nouă casa din Kișinău, „având niște mobile foarte elegante, sobe do porțelan, „priavazurile ferestrelor sunt de marmoră, păreții di-„năuntru de stuc, tavanele sculptate. O adevărată mi-„nune petru Kișinău și pentru un preț de nimica:„cinci sute de carboave pe an!

— „Ce spui Alecule, întrebă domnița? Și unde asta?”

— „In colțul ulițelor Goștiaia și Jucovscaia, mai „bine canoscută sub numele de Gubernatovskaia, la „doi pași de palatul gubernatorului, deci aproape de „griidina publică”.

— „Casele doctorului Brodeschi, sări Cc. Ruxan-„dra?! Am auzit vorbindu-se de ele! Cum de și le-a „închiriat și mai cu seamă pe așa preț?”.

—„Nu mi le-a închiriat el, saracul, ci chiar statul. Închipuiește-ți nenorocire pe capul hu: Abia le clădise, cheltuind pe ele o avere întreagă, abia așezase întrănsele pe tânăra lui soție și patru îngerași de copii, când într-o zi pe când stăteau cu toții la masă, se opri o troică la ușa de intrare și din ea se coborî un ofițer de jandarmi, însoțit de vreo doi cinovnci. Pe bietul doctor îl și pofti ofițerul în sanie, dându-i pas doar să-și ieie blana și căciula și administrativnim poriadcom, a-dică pe cale administrativă, fără nicio judecată, porni cu dânsul drept la minele de argint din Siberia! Cei doi cinovoici rămași, făcură, o amănunțită cercetare prin hârtiile lui Bradeschi, luară pe cele compromițătoare, pe celelalte le închiseră într-o odaie de jos, pe care o pecetluiri, făcură catagrafia tuturor mobilelor și lucurelor care se aflau în casă, poftiră pe biata femeie să-și ia tot ce era al ei de zestre și lucrurile copilași lor, apoi o rugară respectuos să iasă pe ușă afară! Dela unsprezece dimineață când se oprise troica la poarta casei și până lacramici după amiază, totul era isprăvit, copiii și D-na Brodeschi la hotelul de Nord, unde, peste noapte, sărmana a și înebunit!”

— „E îngrozitor, zise domnița! Dar ce făcuse bietul om?”

—„ Se zice că în timpul războiului Crimeei, ca doctor militar, s-ar fi îmbogățit dând soldațilm medicamente falșe și ca prin asemenea mijloace ar fi ucis mai mulți soldați ruși, decât cele patru puteri aliate. Dar eu nu cred. Și de ce numai pe dânsul și nu pe toți doctorii și intendenții care au lucrat la fel? De era a-cesta adevăratul motiv l-ar fi judecat la lumina zilei și dovedindu-l vinovat, l-ar fi osândit în fața lumei. EuîInsă bănuiesc cu totul altceva: Napoleon al III-lea tot ne poartă sâmbetele. Agenții lui cutreieră țara, căutând să-i răscoale pe leși, făgăduindu-le ajutorul armatei franceze. Se vede că Brodeschi, ca leah, s-o fi dat în corespondență cu vreun agent de aceia, rușii l-or fi simțit și l-or fi trimis să lucreze la reînvierea Poloniei la minele de argint”

— „Atunci foarte bine i-au făcut rușii, spuse domnița cu patimă! Era doctor militar în armata rusească, jurase credință împăratului rusesc, mânca pâinea rușilor și nu trebuia să-i trădeze?”

—„Doamne, Ruxandro, de ce ești iar pătimașă? Pentru tine eroii indepedenței grecești sunt niște martiri, cu toate că mare parte din ei erau în slujba sultanului, deci îi mâncau și ei pâinea. Bieții poloneji însă, când încearcă a-și scapa țara de sub jugul străin, sunt numai niște nemernici trădători, vrednici de toate caznele și de toate cruzimele care-i lovesc până și în femeile și copilașii lor nevinovați!”

—„De ce nu și-a dat macar demisia, înainte de a lucra pentru poporul lui?”

—„Tot atâta era și poate și mai rău! In Roșia, draga mea, demisia nu te desleagă de jurământul de credință. Demisionând, ar fi atras asupra lui bănuielele guvernului, care, urmprindu-l, ar fi putut bănui și pe alții, așa că el tot n-ar fi scapat și ar fi putut compromite pe mulți.”

—„Atunci, de ți-era așa de milă de dânsul, de ce ai închiriat casa lui? Îți spun drept, cu toate că nu i pot aproba purtarea că o să-mi fie foarte greu sa locuiesc într-o casă unde s-a petrecut o asemenea dramă.”

—„Să-ți spun, dragă șt ce m-a făcut să trec asupra unor sentimente, pe care le-am resimțit ca și tine.”

—„Din întâmplare mă aflam în grajdanski sud, pe când se ținea mezatul. Foarte puțini concurenți printre care și doctorul Jidovertzki, fost bun prieten cu Brodeschii; iar ceilalți niște jidani, tot puși de dânsul îmi pare. Când m-am gândit că în casa unde trăise bietul leali în fericire, or să intre pistruieții lui Jidovetzki, gata s-o ieie cu 300 de earbuve, am dat 350, el 400 și ca sănu rămâie pe o lui, am mai aruncat o sută. Când m-am dus să văd casa, m-am încredințat, că aș fi putut da și o mie, căci tot nu rămâneam în pagubă.

—„Foarte bine ai făcut. Alecule draga! Jidovctzki și-ar fi bătut joc de sigur, de mobila bietului creștin, pe când cu voi îngriji de dânsa. Apoi, cine știe!..., Poate i se va recunoaște într-o zi dreptatea, ori îl va ierta împăratul. Cu ce bucurie i-aș da casa în primire.”

—„Se poate să-l ierte împăratul: dar numai bucuria asta no s-o ni niciodată, draga mea! Ce apucă haznaua rusească, nu mai lasă! De pe acum mi s-a pus în vedere că până la anul să mă pregătesc: sau să mă unit din ele, sau să le cumpăr de veci la mezat?”

—„Atunci cumpără-le, dacă zici că sunt așa de bune și frumoase?”

—„Ba numai asta n-o s-o fac. Una din pricina trecutului lor apoi nici nu-mi convin. Curtea-i mică, cu niște ziduri înalte, care parcă-ți apasă pieptul. Este chipurile și o grădiniță cât o batistă de mare, cu un singur rond de flori, iar la fiecare capăt câte o boltișuară de viță, cu câte o măsuță și două bănci, ca la unele restaurante de vară. Acolo își primea biata leaș-că musafirii vara, răcorindu-i cu ceai și cozonaci leșești! Căci vezi tu, dragă, ori rus, ori leah, tot un caifet la dânșii de a-și răcori vara musafirii. Să te ferească Dumnezeu de cinstea care ți-o mai fac! Odată am fost la bietul om în vizită și am ieșit de acolo leoarcă, ca dela feiedeul cel turcesc! De cumpărat tot o să trebuiască, să cumpărăm ceva!... Nu putem să ne tot mutăm în fiecare an, umblând ca țiganii cu șatra după noi în căruță!... Voi căuta pe îndelete o casă bună, în partea de sus, unde-i aerul mai curat. Cam în nouele cvartaluri, în dreapta grădinei publice, prin dosul caselor lui Dumitrache Rusu. Sunt pe acolo și case bune și locuri mari, unde am putea sădi ceva copaci și alcătui o grădină frumoasă. Deocamdată, bine că am găsit să vă adăpostesc în iarna asta. Cum se va disprimăvara, fuga la Ciripcăul nostru, să ne spălăm plămânii de mirezmele rusești; căci de aicea nu avem, slava Domnului, să urnim nici o mobilă!”

—„Dar bine, făcu domnița, cu casa asta ce facem? Cum o lăsăm singură toată iarna? Căci de Marghioala am nevoie la Kișinău”.

—„Casa de aicea o lăsăm pe seama nevestei lui Pavel Alexievici. E moldovancă nevasta vechilului, bună gospodină și va putea îngriji de atâta lucru.”

Toate bune și bine orânduite; venisă acum și Sf. Maria mică, începându-se pregătitele de plecare. Micul Titi (Constantin) acum de opt ani, auzise el că vor pleca de iarnă la oraș; dar i se păruse până acuma șagă. Spusese în câteva rânduri, că el rămâne pe iarnă în Ciripcău, că nu putea pleca, că are treabă la țară, că nu-și poate laaa gospodăria pe mâna altora: dar nimene nu-l baga în seamă. Când însă văzu că pleacă caii cei albi la Kișinău cu Pavel Alexievici, însârcioat să le cumpere acolo fânul și grăunțele trebuincioase pentru iarnă, se puse pe un plâns,... dar pe un plâns, că nu-l mai puteau astâmpara nici domnița, nici beizadea:

— „Cum o să lese el pe Lenuța, pe Săftica și pe Pavlică ai lui moș Sandu chehaia? Pe Niculai, pe Nică și pe Ghiță ai lui Eremia? Cum să-și lese moșia și gospodăria lui? Grâul de toamnă neplivit și popușoii neprășiți?!”

—„Ce gospodărie? Ce lanuri? Ce popușoi de prășit, făcu kneazul?! Acuma ai semănat tu popușoi? In Septembrie?

—„Sunt popușoi de toamnă, făcu Titi cu îngâmfare! Din nu ai așa popușoi. Am luat sămânța de la moș Sandu chehaia. Ii pui la Sf. Maria în parină, îi prășești când sunt în două frunze, îi acoperi cu baligă de vacă albă și cu paie multe, ca să nu degere peste iarnă și dacă e primăvară devreme și n-a fost iarna goală și prea rece, eu am să-mi umplu coșarele, pe când D-ta i-ai prăși pe ai D-tale de întăi! De nu mă crezi, vino și vezi!”

Și luând pe tatăl său de mână și pe mama sa de alta, îi târî pe amândoi prin parc, pana în fundul râpei trecând gardul prin deschizătura lasată pentru scurgerea pârăului și acolo boierii spre mai marea lor uimire uimirie o adevarată gospodărie în miniatură:

Pe un dâmbușor se afla o căsuță mare cât o cutie de pălărie, făcută toată de nuielușe și din lut galben, cu prispa ei de jur împrejur, acoperită cu stuf, având hojiaguri, uși de șindrilă, care stau toate deschise și ferești alcătuite din cioburi de sticlă vârâte în lutul zidului, așa că vântul nu putea străbate prin cercevelele uscate. Acoperemântul era așa făcut, că-l puteai ridica în sus și boierii văzură atuncea, că înăuntru erau trei odăi și o tindă, văruite cu îngrijire, având fiecare sobă și podea pe jos. Ce era mai nostim, că erau și mobilate cu mobile de păpușe, luate din jucăriile lui Titi. Iatac, salon și sufragerie, în toată regulă.

Alăturea cm altă căsuță cu cotlon, cuptor și plită pentru bucătărie și o odaie pentru cameră; iar altă căsuță mai lungă, cu cuptor și lavițe de lemn pentru argați. In curte fântână cu cumpănă, grajd și șopron cu cai și trăsuri, cumpărate la Iași. Totul era îngrădit cu un gard de nuielușe subțiri de lozie. Apoi dela poarta curților lui musiu Titi, se făceau două lanuri mari fiecare cât salonul lui Cc. Alecu, cu un drum drept prin mijloc, unul cu grâu de toamnă răsărit ca peria, iar altul cu păpușoi iernatici în doue frunze.

— „Și tu ai făcut toate astea, întrebă beizadea pe fiul său?

—„Ba nu, răspunse Titi. Lenuța și Săftica au făcut casele, sobele și cotloanele din lut, apoi le-au vă-ruit frumos. Todirică al Casandrei ajutat de Nică și de Niculai ai lui Irimia, au făcut acoperemântele podelele ușile, grajdul, șopronul, hambarul și coșarele Pavlică și Ghiță unde sunt mai mititei, an făcut fântâna cu cumpănă și gardul de împrejmuire.”

— „Nimene. Cine să ne învețe? Eu spuneam: hai să facem o casă. Fetele se duceau după lut galben din malul de sus, eu aduceam apă dela pârău, băieții și cu Todirică care li mai mare, ciopleau lemnele...și iaca că s-a făcut. Mai venea el dimineața și seara și moș Sandu chehaia ca să-și aducă ori să-și ieie nepoții acasă. Ne mai ajuta și el, dar mai mult cu sfatul, căci are niște mâni cu degete groase, de nu încap prin ușile noastre! Sămânța de popușoi iernatici el mi-a dat-o; dar cu tocmeală, că ori să-i dau o carboavă la prima-vară, ori să ia dijmă din zece, una la cules. Ei bine, vezi tătucă? Zi și mata: cum să le las cu aceste toate și să mă duc cu D-ta la oraș?”

—„Ei iaca Titi, să te învăț eu cum să faci. Zici că în vechilul meu n-ai încredere?”

—„Nu, nu, Doamne Ferește. Băieții spun că el te fură și pe D-ta, d-apoi încă pe mine!”

—„Ei bine, atunci ia-o pe Elenuța ca să îngrijească de case și de gospodăria din bătătura lor și pe fratele ei ca vecini, ca să vadă de moșia ta. Numai o să trebuiască să-i tocmești cu leafă pe amândoi, să le dai tain și tot ce le trebuie?”

— „Dar unde am eu parale, făcu Titi descurajat și aproape să plângă!”

— „Te împrumut eu; iar după ce vei strânge pâinea de pe lanurile tale și o vei vinde la negustori, îmi vei întoarce banii împrumutați. Nu-i bine așa?”

— „Apoi dacă nu se poate altfel, răspunse bietul Titi oftând, cată să fac așa cum spui d-za!... Dar tot n-o să-i fie ca dacă ași fi eu de față!” „Ochiul stăpânului îngrașă calul. Apoi, d-tră ați fi plecat fără mine și nu v-aș mai fi revăzut până la primăvară. De cât așa ceva, mai bine o dau dracului de moșie!.. Las că doar Elenuța, va îngriji ca bine de casă: îi fată bună, harnică și credincioasă; cât despre jupânul Pavlică, de nu va căuta bine de moșie, mi-o apune-o ca Elenuța, și apoi vai de steaua lui!”

— „Și să-ți mai spun și eu ceva, Titi, făcu domnița: la Kișiunău o să te joci cu copii bine crescuți și de seama ta, nu cu niște copii de țărani proști dela care n-ai ce învăța.

—„Da! făcu Titi trăgănat și bosumflat Că tare mai sunt deștepți băeții D-tale de ruși dela Kișinău! Chiar dau în gropi de deștepți ce sunt. N-ui știu eu? In băeții lui Vinogradski, de pildă, sunt ei în stare să sfătuiască un joc cum se cade? Ori se joacă de-a troica unul făcăudu-l pe iamșicul și ceilalți trei pe cai, ori cănd ostenesc, se joacă de-a vziatca făcând unii pe cinovnicul și alții pe împricinații și stricând la hârtie și la ceară roșie, deși nu știe nici unul carte macar cât mine!

— „Cum asta, întrebă kncazul mirat?”

— „Ia bine, răspunse Titi! Doi se pun la o masă și fac pe cinovnicii. Prefăcându-se că scriu, mânjesc hârtie, stric cerneală și pun la peceți de miroasă toată odaia a ceară roșie și a fum de lumânare de său! Alții cică vin să scoată vre o hârtie dela cancelarie. Cinovnicul răspunde gros că n-are când da hârtia; împricinatul îi dă o carboavă (adică o hârtiuță tăiată în chip de bumașcă) se roagă frumos și tot dă la carboave de acelea, până cade la învoială. De acolo începe cu adevărat jocul: tot meșteșugul este ca cel cari a dat banii, să-i fure înapoi, fură ca cinovnicul să simtă nimica! Apoi asta-i joc, mămiță? Ei sunt de o sute de ori mai proști de cât băieții de țarani. Apoi se bat și se înjură cum n-am mai auzit. Ar fi ei în stare să clădiască o căsuță ca niște, ori să pue măcar niște păpușoi iernatici? Pot ei să stârnească jocuri frumoase și să se joace cu un Mișu Stnrdza sau un Mavrocordat? Dă-i dracului tătucă, adăugă Titi eu dispreț! Sunt niște proști din născare, rușii d-tale!

—„Dai tu ce ești Titi, întrebă kneazul? Nu ești rus și tu?”

— „Eu?... Eu sunt copilul d-tale și al mamei”, răspunse Titi după un moment de gândire, cam ne-dumerit de această întrebare, căci niciodată nu-i venise în minte că ar fi de un neam cu băeții lui Vinogiadschi, sau cu vizitii de la caii cei albi.

— „Apoi tata și eu suntem ruși, Titi, adause domnița Ruxandra”.

— „Da! Ruși! Și d-ta nu știi nici un cuvânt rusește, iar tata vorbește stricat. Nn văd eu cum zîmbesc rușii când vorbește d-lui? D-tră sunteți niște ruși de aceia ca împăratul și cei mari dela Petersburg, care vorbesc între ei numai franțuzește și poruncesc rușilor ce să facă ca să nu dea în gropi, ca băeții lui Vinogradschi.

Cu tânărul Titi, nu era de scos la capăt! Avea D-lui vederile și judecățile d-sale, pe care le trîntea pe fața și fără sfială! Bucuroși că i-au potolit durerea de a-și lasa avutul în voia întâmplărei, kneazul și domnița îl trimiseră cu fuga înainte să spue sufragiului, să le dea la masă, pe când d-lor se urcau încet prin pare, la deal.„

— „Adevărat Alecule, că rău mai sunt crescuți copiii lui Vinogradshi, făcu domnița. Auzi: să se joace de a mitui pe cinovnici și pe urmă de a-i fura! Ce fac guvernantele? Ce fac părinții?”

—„Părinții s-or fi bucurînd, dragă, după cum e și logic. Mă rog, când or fi mari, copiii ăștia nu tot cinovnici vor fi ca și tatăl lor? E foarte cuminte dar să se învețe de mititei cu mită și să știe să o și apere”.

— „Dar bine, nu toți cinovnicii iau mită, Alecule dragă! Or fi din ei și cinstiți”.

— „Lucru ce se poate, Ruxandro dragă. Cănd voi întâlni vreunul, să știi că ți-l voiu arata îndată. Știu că de patru ani de când am cu dânșii daraveri, n-am întâlnit așa minune!”

CAP. X

O iarnă la Kișinău

Mai trecură câteva zile pe la sfârșitul lui Septembrie pe o framoasă dimineață de toamnă, pleca însfârșit alaiul boeresc spre capitala Basarabiei. Mai cu caii kneazului, mai cu cai țărănești, trecu prin miriști, prin câmpii îngălbinite și presărate cu stoguri de fân, girezi de paie trierate și lanuri de popușoi pe jumătate culeși, până la poșta de la Sârăteni. Iar de acolo cu cai de poștă, trecură prin Orhei și dădură de cedrul cel mare care-ți îmbrăcase vestmânt de toamnă, cu frunze galbene, printre frunze verzi, pregătindu-se ași îmbracă haina de iarnă, cu chiciură albă pe crengi și cu toate franzele la pământ!

Dela poșta din Peresecina, kneazul trimise cele două carâte șl slugile înainte la oraș, pentruca ele să poată ajunge acolo încă cu ziuă; pe când el, domnița, copilul și guvernanta Clotilda, într-un faieton cu patru locuri, se abătură din drum, până la moșia lui cc. Andronache Donici, care nu odată îi poftise, să so o-prească și pe la dânsul în treacăt.

La oraș, cc. Andronache, ținea caifet rusesc în casele sale din fața grădinei publice și te cinstea după datinile rusești, cu obicinuitul pahar de ceai. Dis de dimineață, îl găseai ras cu îngrijire, îmbrăcat după ultima modă, cu mustăcioara lui albă, bine pieptănată, cu fruntea desvălită plnă-n ceată, între două tufe de par mai mult alb decât blond. Rar să-l întâlnești pe uliță sau pe aiurea, fără crucea Sf-tei Annei la gât. Așa că la Kișinău era mai rus de cât toți rușii.

La țării însă era altfel de om: Il găseai veșnic în marele cerdac din fața casei sale, îmbrăcat după cum era și vremea afară; când în halat de vacă, când în haine de șâiac, când, și cu câte o cațaveică cu blana de vulpe. Acolo te cinstea cu dulceți și cafele în masa lui era curat moldovenească! Așa avusese înțelegere cu cucoana d-sale: la oraș să fie ruși ca toți rușii, iar la țară neaoși moldoveni!

Era om cumpătat și cu stare, astfel câ ar ti putut oricând să-și clădească o casă de piatră cu acoperământ de tablă verde, ca ori-care pomieșcic viernopodannii, ca de pildă vechiul nostru prietin Ecc. Sa generalul major Nieanor Alexievici Starov, cel care sta de vorbă și cu împăratul Nicutai Pavlovici. Mai viernopodanii de cât Cc. Andronache, nu cred să fi găsit altul în toată Basarabia: Vorbea rusește, mânca bucate rusești și bea la ceai rusesc toată iarna și veșnic era vârât la gubernator și pe la toți rușii cei mai simandiooși. Nu-i plăcea însă să-și arate dragostea pentru împărăție pună și la țară! Acolo venea să se odihnească și să se întremeze în huzurul și obiceiurile în care fusese născut; ușa că gospodăria și casele sale dela moșie, erau mai mult de răzeș chiabur de cât de boer mare și de neam, după cum șl era.

Destul de mari șl încăpătoare, cu acoperemântul lor țuguiat, șindrilit și streșinile mari, casele erau clădite pe o constă; așa că prispele care o înconjurau de jur împrejur, de erau înalte abia de o palmă, două din partea de dindos, întreceau stânjenul din fața. Pe cerdac te suiai pe vre-o opt trepte; iar sub dânsul se deschidea gura pivniței, rotundă cit ușa alcătuită din gratii de lemn de stejar. Ograda era potrivită: cam mare pentru un răzeș, dar mică pentru o curte boierească. Abia câteva căsuțe pentru bucătărie, slugi și argați; hambare, șoproane și grajd: apoi trântite prin mi-jocul ei după întâmplările disjugatului: pluguri, borcane, căruțe și care. Mai foiau în toate părțele, câte un lemnar tăind cu barda sau cu cuțitoaele niște spițe de cir; vre un țigan, doi cu foalele, ascuțind vreun fer de plug și sumedenie de curcani, rațe, gâște, găini, cloște cu pui, cotcodăcind, măcăind, găgăind sau bolborosind, pe când vre-un cocoș suit pe laitrarul sau proțapul unui car, răspundea vreunui alt cocoș coțarat depare, tocmai sus, pe vârful porței de intrare.!

Sus de pe cerdacul lui mare, Cc. Andronaclte le vedea pe toate aruncând vreo dojană sau vreo glu-mă, argaților și slugilor care umblau prin curte după trebile lor. Și se desfăta boerul în acest huzur moldovenesc, a cărei poezie știa s-o priceapă s-o guste poate mai bine ca altul, având în el sânge de poet și de mare fabulist român!

De cum treceai însă pragul tindei, te aflai în al-tă lume:

Casă răzășească avea tavanuri înalte, odăi mari și luminoase; salonul de primire avea mobilă capitnată, îmbrăcată cu un cît luminos și proaspăt, la fel cu perdelele ușilor și ale ferestrelor, dar la fel și cu păreții și tavanul. Apoi, pe fiecare scaun dormea rotocol, câte un cățeluș lățos, nlb ca zapada și mare cât pumnul. De cum intrai pe ușă, toată lumea asta mică, te zăpăcea prin lătrăturile sale ascuțite, dar dânsul din codițe, așa că nu știai la început de vrea să te prăpădească, ori numai să-ți facă cinste de bun sosit! Dar iată că buna doamnă Donici, totdeauna îmbrăcată în negr, le face un semn și se domolesc cu toții re-luându-și fiecare locul. Blânzi și prietenoși, au însă toți foarte dezvoltat simțul dreptății și al solidarităței câinești. Să nu te împingă păcătul să vrei să te atingi cumva de scaunul vreunuia! că-ți arata colții îndată și sar cu toții în aparmea obijduitului!

In salonul acesta, blânda și duioasa doamnă Do-nici, după ce și-a văzut de rugăciuni, de gospodărie și la urmă și de toaletă, își făcea mai mult viața, citind vrea carte, pe când Cc. Andronache își făcea viața, pe cerdacul cel mare după ce-și isprăvea de văzut gospodăria moșiei și de lucrul de pe câmp. Așa că, chiar după cum spunea d-na Donici: „unul trăia în occident și altul în orient, neintâlnindu-se decât în vremea mâncărilor totdeauna pe cerdac”. Acolo își împărtașiau gândurile și vederile, stând uneori până noaptea târziu în vraja lunei, a cântecului vreunei privi cititori sau în tăcerea adâncă a nopților fermecătoare de la țară!

Mult ti pliceau vânaturile lui Ce. Andronache și cum se găteau la dânsul... mai rar aiurea! Așa de pil

-dă, cina ce se servi în seara aceia familiei Mavrocosta era alcătuită dintr-un borș de epure, zis țigănesc, un pilaf de prepelițe, o dropie cu sos picant și o fripturii de căprioară. Vinul vechiu din podgoriile de la Milești și dulciurile erau de toată bunătatea!

După o noapte de odilină și o cafea cu lapte luată tot pe cerdac, cu niște cozonaci proaspeți, călătorii își luară rămas bun de la oaspeții lor, petrecuți până la poșta din Pașcani, de către fiul lui Cc. Andronacbe tânărul Nicu Donici, încă în uniformă de gimnazist și calm e pe un cal roib, plin de foc, cu coama lungă a-uri. Până la poștă drumul trecea cam costișat prin-tr-o vale, unde sute de oi pășteau otava mică din lu-na Septembrie, sau miriștele din care se ridicau stoluri de potărnichi. Pe lanurile târzii și nesamanate încă de toamnă, întâlneai de departe câte un cârd de cinci ori șapte dropii, care se ridicau greoaie și sperioase de cum te zăriau de departe. De treceai prea aproape de vreun cârd de oi, te izbia un miros nu tocmai plăcut și auziai pârâitul ce-l făceau rozănd iar ba mică, precum și behăitul frăget al mieilor și al mioarelor, în care răspundea behăitul mai gros și răgușit al oilor, sau al vreunui berbec bătrân. Ajungând la poștă, boierii își luară rămas bun dela Nicu Do-nici și cu obicnuitul alai de clopot de fluetături, tot po doroghi slolbovoi își făcură după o oră și jumătate intrarea lor în Kișinău.

De la pudurile cele două de pe apa Bâcului și până la locuința lor din ulița Jucovskaia, boerii fură izbiți de mirosul de harbuji (pepeni verzi) ce se răs-pândea pretutindene; iar ulițele erau împestrițate de coji de harbuji și de semințe de răsărita soarelui. La ficare colț de stradă, întâlniai câte o lipovancă murdară, stând pe vine, având lângă dânsa pe o basma, cogeamite vraf de semințe de răsărita soarelui, și un pahar murdar drept măsură. Trecătorii, dar mai cu seamă babele, fetele și copii și aruncau în poale câte o capeică și primeau în schimb câte un pahar de semințe, după care își urmau calea strivindu-le lăsând în urma lor o dâră de coji, pe care le scuipau pufnind ca mâțele. Alții se răcoreau cu câte o fe-lie de harbuz, pe care după ce o rodeau de-și umpleau obrajii până la urechi, o aruncau în mijlocul uliței.

Mai întâlniai câte un lipovan, pe atât de curat, cât era lipovanca cu semințele era de murdară: îmbracat în haine lipovenești de vara, foarte curate, purtând un șorț alb ca zapada, două cofe ce păreau noi, înpodobire cu alaiuri galbene și pline cu un fel de bragă rusească. El servea pe mușterii cu acelaș pahar, strigând cât îi lua gura: Kvas I! Kvas! Altul, îmbrăcat la fel și tot așa de curat, purta pe cap învelit în șervete curate, cogiamite ciubăr mare cu gheață, în care era înfipt un calup de înghețată. Acela își spărgea u-rechile strigând: Saharnîe marojni! Saharnîe marojni! Mai era în sfârșit și un altfel de negustor, purtând pe care o scândura pătrată, pe care se răsfăța în praful de pe uliță un morman întreg de covrigi. Acela striga mai melodios: si—vieegi bubliki Adică covrigi proaspeți, pe rusește svieji bubliki.

Pe toată întinderea bazarului nou, precum și la celelalte bazare, numai care cu harbuji și clituri de harbuji așezați în piramide ca ghiulele de tun.

Și să nu socotiți cumva, că numai poporul de jos se îndulcea cu aceste bunătăți ale piețelor sau uliței. Negustorii și cinovnicii își cumpărări și ei câte un harbuz pe tăiatele ți-l rodeau tot în acelaș fel, pe loc sau pe drum, aruncând cojile prin mijlocul ulițelor celor mai centrale. De aveau tulpane sau batiste, se mai ștergeau și pe obraz, dacă nu... răbdau până acasă, unde aveau ce spala, căci până ajungeau se mai prin-dea și o coajă din praful de pe uliță! Pot din acelaș pahar beau și ei răcoritorul kvas, iar de erau cu famiha, cucoana și copii se îndulceau cu saharni marojnă, în acel caș farfurioare și lingurițe de cosor cu oricare băiat de mujik sau de jidan. Cât despre se mințe, precum deputatul american simte negreșit trebuința să cioplească cu cuțitul vre-o bucățică de lemn în timpul congresului de la Washington, aaemenea ru-sul de ori-ce treapta, când vine toamna, simte trebuiuță să ronțăiască în dinți semințe de răsărita soarelui. Altfel l-ar mânca gingiile!

Am mai trecut nu de mult prin Kișinuu în vreme de toamnă:

Acelaș belșug de harbuji pe piețe, aceleași lipovence prin colțurile mai retrase, vânzând aceiaș somință cu paharul, aceleași bunătăți călătoare pe uliți. Numai cofele și șervetele de o curățenie mai mult cu-șer și strigătele mai asurzitoare poate, au alt accent mai puțin simpatic, dovedind că frumoșii și că ații lipoveni de altădată, nu avut aceiaș soartă și ei, ca măcelarii de la Iași!

Și astăzi cinovnicii își cumpăra harbuzul pe tăia-tele, dar îl ascund sub manta și-l mănâncă acasă sau la cancelarie, de frica gorodovoiului care nu l-ar însa să și arunce cojile pe Alexandrovskii Prospect. Națională semință însă, fiind foarte mică, scapă mai lesne neadormitelor priviri ale gorodovoiului, așa că și astăzi se poate întâmpla să-ți alunece piciorul pe ea, chiar pe frumosul asfalt din fața foișorului de foc. Și apoi și gorodovoiul nu-i tot rus și el? Ce mirare ca pe ascunsele să-și mângâie și el gingiile cu aceste cofeturi naționale și să cam închidă ochii, când zărește câte un firicel lungăreț, alb și negru, răsfățân-du-se pe o barbă de ciuovnic, sau pe mundirul lui verde, tocmai între cele două rânduri de nasturi galbeni?

Prin asemenea înfățișări și mirezme tomnatice, a-junscră boierii noștri în strada Jucovskaia, la casele Brodeschi unde îi aștepta dejunul. Pe dinafară casele acelea nu se dooscbiau întru nimic de cele mai multe case din Kișinău; cu un singur cât și cu obișnuitul a-coperământ de tablă, ele erau văpsite într-un albastru deschis, făcând să reiasă mai bine albul cornișelor dela uși, dela ferestre și de sub streșin. Cum treceai însă de peronul prevăzut cu o marchiză, vedeai în-dată că pereții erau toți dați cu stuc alb, imitând marmora. Dai mai întăi de un mare și larg geamlâc cu sticle colorate, având două uși: una care da în curte iar cealaltă în antretul cel mare, care da în salon. Acest salon, după mobila care sta înșirată cuminte pe lângă păreți, precu, și prin mărimea lui, arata că slujise de sală de dans. Din el. pe mana stângă, dai de nn salon mai mic ( goștinaia pe rusește, adică camera de primire) care era o adevărată minune: Un covor bogat ora așternut pe jos, otomane, jețuri, scaune, pufuri, toate îmbrăcate în matasă albastră, precum și perdelele dela uși și dela terestre. Un frumos policandru de porțelan, albastru, atârna de tavanul înalt și aurit. O pianină era între două ferestre, apoi mese frumoase înaintea otomanelor, iar prin colțuri ghiridonne și etajere de lemn de trandafir. Din partea cealaltă a sălci de dans era ietacul, maro cât și salonul de primire, apoi un antret inie care da în camera copiilor. Dar să ne întoarcem în sala de dans: La păretele din fund, simetrie cu ușa care da în antretul mare, mai ora o ușă care da în sufrageria luxos mobilată în lemn de stejar și piele verde, foarte încăpătoare, dar cam întunecoasă, din pricina ferestrelor care dau în geamlâc. In dreapta sufrageriei, era cabinetul de lucru, mare și luminos, dar pe care beizadea Alecu îl mobilase moldovenește, cu dicanuri, scoarțe, un frumos birou de stejar și o bibliotecă. Am mai apus aiurea că pereții și tavanurile erau de stuc alb și lucios ca marmora, sobele de porțelan și privazurile dela toate ferestrele, chiar de marmoră ndevarată. Ca să ajungi însă în cabinet, trebuia negreșit să treci prin sufragerie. Din dreapta antretuiui erau bufetul și odăile camardinerului și a fetei din casă, despărțite prin un coridor care da afară.

Apoi lipit de casă venea flughelul sau atenansele, tot așa de mare și de luxos ca și casele de locuința. Acolo găsim o bucătărie mare și luminoasă aproape cât de dans, cu plită ei de porțelan și având alăturea și o odaie rece, lângă odaia bucătarului; cu odaia spălătoria cu odaia spălătoreselor și alte odăi pentru sugfragiu și slugi; iar tocmai în fund, lângă poarta din dos, un apartament foarte frumos mobilat, alcătuit dintr-un antret, un salon și două ietacuri, unde bietul doctor găzduia rudele sale, când veneau să-l cerceteze la Kișinău.

Parcă nu știu cum îți venea să te vâri în cadrul acestor vieți, aruncate, într-o clipă, din fericirea cea mai deplină, în cea mai adîncă nenorocire: ca nebună, el în fundul ocnei și copii nevinovați ramași orfani, cu părinții încă în vieață, dar morți pentru dânșii! Când te gândeai cu câtă muncă și dragoste și-or fi clădit cuibușorul lor acești doi nenorociți, piatră cu piatră, mobilă cu mobilă, ce visuri de fericire și de viitor nu și-or fi făurit sărmanii, — te apuca jalea că nu erai decât un simplu chiriaș; trecător de o zi sau de un an, fără chip să răscumperi streșinul acesta, mobilele și amintirele acestea, pentru cu să le redai celora carele făcuseră și le iubeau! Iar tu?! Tu... în deplinătatea minței, a sănătăței și a libertăței tale, să muncești pentru a-ți făuri alt cuib, în altă parte!

Dar ce e averea? Ce e fericirea pe acest pâmint? O clipă trecătoare! Nn trebuie să-și lege omul inima de lucru neînsuflețit; căci nici de dragostele sufletești nu ești sigur? Zicătoarea arabului: „întorcându-te din cale lungă, de nu-ți vei găsi cămilele furate, turmele împrăștiate, casa arsă, femeia răpită și copii o-morâți, ori de nn și se va fi întâmplat decât parte din aceste toate, mulțumește lui Allah pentru cât ți-a mai ramas!. O singură clipă și dispar toate parcă nar mai fi fost! Dar și atunci, sărmane, biet arab, mulțumește lui Allah, de ți-a lăsat macar puterea, libertatea, sau cel puțin mintea întreagă ca să’ și râmâie amintirea zilelor frumoase pe care le-ai trăit!... Chiar a minți rele acelea, cât oare le vei mai păstra? O zi?... Un an?... zece... douăzeci?!... Până ce înghe-ța-vor și acelea... acoperite de capacul sicriului!

Dar trecură mirezmele de toamnă, înlocuite de cele de iarnă, cu care ne-am mai întâlnit la începutul acestui roman! Pe locul unde este o frumoasă grădina, iar în dosul ei clădirele tribunalului, era pe atuncea un mare loc viran numit, Piața Poliției, sau pe rusește Polițeskaia Ploșcedi. Pe piața aceasta mare, se ridicase un mare pătrat de prevala de scânduti, cu fața înlătura și patru întrări: era iarmarocul de St. Dumitru! Acolo te întălniai cu toată industria ruseasca, pe atunci la începutul ei:

Cizme îmblănite de piele rusească pentru bărbați, de postav sau de catifea pentru cucoane sau copii; fel de fel de cojoace și de bălni, dela cele mai ieftine până la cele mai scumpe; samovoare de aur, de argint sau numai de alamă galbenă. începând dela două pahare de ceai, până la cinczeci și mai mult; argintăria de masă și de ceai; cutia cu o jumătate sau o duzină de linguriți de argint zmulțuit de Caucazia, unele chiar poleite; brâie de sârmă aurită sau chiar de aur, cu cheutori de aur sau de argint zmălțuite și împodobite cu petre scumpe; tabacheri de aur, de argint, sau numai de lac rusesc, cu chipul lui Nicilai Pavlovici pe ele, sau o troică lucrată pe lac în colori, de o măiestrie și de o desăvârșire în amănunte, cum nu se mai găsesc astăzi. Apoi mobile de lac roș-aurii, sau verde aurii; jucării, cam rudimentare poate, dar luate toate din viața rusească și cu caracter național, ca de pildă: sania de uliță cu ralul ci de carton și cu izvoșcicul bărbos, cu haina presărată cu zăpadă, dreșca de uliță careta boi eretisca, țărance și țărani în port rusesc, cazaci și generali călări; în fine străchini de lemn și de lac boite roș și cu aur! Dar mai presus de toate un al șaselea miros rusesc alcătuit din pielcele, blăni, pește afumat și de cizmele de iuft și de dobot al on. p. t. public, ca toate că se îmbulzia în aer liber, între zece ai două zeci și cinci grade de frig!

Dar nici industria moldovenilor noștri din Basarabia, să nu socotiți că lipsea: Erau și câteva duohene de olari vânzând străchini de lut, oale negre, care pe jumătate zmălțuite cu verde, chiupuri și ca jucării câte un câine sau o aapră de lut, cu vârful cozii găurit, iar a lătrat sau a behăit nu sărmana! Mai erau și cofe de cele proaste cu cercuri de lemn, ceva fedeleșc și polobocele. Cu toată dragostea mea de neam, sunt silit Să recunosccă, chiar pe atuncea industria rusească o întrecea cu rănit pe a noastră.

Aceasta era înfățișarea adevărată a iarmarocului de Sf. Dumitru la Kișinău. Pe atunci i se spunea iarmaroc pe rusește ca și pe moldovenește; astăzi am numit-o de sigur expoziție industrială provincială și poate chiar binațională, pentru a nu jigni nici samovarul de alamă, nici strachina de lut!

Și această expoziție, ținea cincisprezece zile, după care fără partidă și discursuri de închidere, domnii expozanți nepreiuiați, își luau mărfurile cu prăvălii cu tot: piața și străzile de venia iarna mai de timpuriu își reluat! vestmântul lor au de iarnă, iar săniile își reluau și ele fulgerutoarea și tăcuta lor mișcare, întrerupând din când în când tăcerea mormântală a u-liței, cu câte un energie: „Paidi” aruncat de vreun izvoșcic, vreunui cinovnic încotoșmănat în blănuri, care-i răspundea prin o înjurătură zdravănă simțindu-se jignit în demnitatea sa de dvorianin!

Gubernator nu mai eru generalul Feodorov, care ieșise la pensie cu cârjă, cu tot. Venise în locul lui, un general cu toate mădularele sale întregi și fără nici o cârjă. Se numia Ecc. Sa D-nul general maior Fonton de Veraillon, un filoromân de origine franceză, căruia îi plăcea mult să reciteze românilor, care veniau de peste Prut, următoarea poezie, pe care o redau întocmai, cu accentul D-lui general:

Spùnie, spunie Màldavànî Undi driinnt na Facșànî Na căsuță mìtitìca I’ nievestea frumușica!

De-i cereai cumva s-o zică pe toată, nu mai știa, dar spunea c-a uitat.

Mic de trup, cam slăbuț, cu favorite scurte și că-runte roșcovan la față, cu bărbia întotdeauna rasă cu îngrijire, mai era și soțul unei lungi, venerabile și distinse doamne, care, de nu mă înșel era româncă, de nu chiar nievestca, frumușica odată, dela căsuța mititică depe drumu na Facșani, pe care nu odată trecuse d-nul general. Apoi mai avea și două demoazele cam mature; așa că atunci când își făceau intrarea solemnă într-un bal: demoazelele înainte și d-nul general dând brațul d-nei Fonton, care-l întrecea cu un cap de om, — cei în curent cu literatura franceză depe atuncea, își aminteau fără voie, Familia Balandar, din opereta contelui de Morny: Monsieur Choufleury restera chez lui,—care abia atunci se jucase la Compiègne înaintea lui Napoleon al III-lea. Duduia Mari Rusu însă, care avea o guriță atât de ascuțită pe cât de frumoasă, pretindea că țăranii moldoveni, găsind cam greu la proforiseală numele franțuzesc al Ecc. Sale, îl porecliseră: fântâna lui văru Ion.

Dar nu ora d-nul Fonton de Veraillon, singurul general din Kișinău. Mai erau doi: generalul Kișinski, comandatul diviziei și generalul Șlioțkin, care pare-mi-se comanda una din brigăzi.

Cel dintâi se distinsese mult în luptele împotriva cerkezilor lui Șamil, tocmai pe atunci în toiul lor. Era un frumos barbat, înalt, spătos, cu mustețe lungi, cărunte. Un singur lucru îl strica: pe obrazul drept avea o pată cât o piesă de doi lei, care de vânătă ce era da când la roș, când în verde, în bataia soarelui. Semnul acesta de neșters nu-l avea din năseare, după cum Ecc. Sa, încerca s-o spuie celora care nu-l cunoșteau, ci-i prevenise dintr-o mică neînțelegere ce o avusese cu fata unui Cerkez, care vâzându-se strânsă cam prea de aproape, de către șeful ghinurilor spurcați, socoti mai bine să descarce în obraz cogemite foc de pistol decât să și piardă cinstea în așa neam! Noroc că pistolul era încărcat numai cu praf, așa că bietul a-morez se alesese numai cu un frumos totuaj pe obrazul drept. Un altul cu idei mai creștinești, sau cu simțul estetic mai desvoltat, ar fi făcut de sigur o altă în cercare, întorcând de data asta obrazul stâng, pentruca să fie cel puțin tatuajul mai simetric; Excelenta Sa, se mulțumi însă numai cu atăt și îți ceru de îndată transferarea în Basarabia, unde sexul frumos are obiceiuri mai blajine.

Generalul Șlioțkin, pentru gradul cel avea, era tânăr, cu toate că ora tată al unei fetițe de unsprezece ani și a trei băieței, dintre care cel mai mic era de șapte ani. Bun militar, bun soț și bun părinte, era foarte sărac, ceiace este o diplomă de cinste pentru orice general rusesc. Chiar din pricina sărăciei și ne-putând îndestula o familie așa de numeroasă numai cu leafa de general, ceruse transferarea la Kișinău locuind la socrul său, Trubaceief casierul general al provinciei. Acesta era un bătrân venerabil, vorbind o rusească perfectă, ceva nemțește și mai binișor franțuzește. De fel era din împrejurimele Moscovei, unde avea și o moșioară. Bâtrinul simțindu-se cam înaintat de uni, își aduse lângă dînsul și pe fiul său, locotenent în garda împărătească, la husarii de grodno. Ii făcuse un loc la casierie, zicînd că la vrîsta lui, e bine să-și adune cloșca, puii. Tânărul ofițer, hrănit și găzduit de latul său și cu leafa dela casierie, făcea parte din tineretul de elită, cum s-ar zice astăzi, sau din „jeunesse dorée” cum i se spunea pe atuncea și nu era cadril, mazurcă sau cotilion, care să nu fie condus cu cinste de tînărul Trubaceief.

Casa aceia era adevarat casă rusească și nu odată familia Mavrocosta era poftită acolo la masă. Din pricina copiilor, era poftit și Titi. Bătrînul era gustăreț și avea un bucătar dintre foștii săi robi, cum n-ai fi găsit altul, căutănd și în zece gubernii dimprejur. După cum am văzut, avea ceva avere personală, căci moșia de lîngă. Moscova îi aducea, bun venit, leafa lui era destul de însemnata și mai era și Oblastnoi Kazuacei, adică casierul provinciei, așa că-i da mîna să aibă în toate zilele casă deschisă și masă întinsă.

Mesuța cu mezeluri și rachiuri, fala meșelor rusești, trebuia să-l coste, numai ea, între 30 și 50 de carboave: icre tescuite, ori proaspete, icre de taigan; fel de fel de soiuri de pește afumat; iar câte odată poșta îi aducea vreun pește de mare, sau stridii din Odesa, venite și ele acolo cu vaporul din Constantinopol.

Puteai mânca un an de zile întreg la dânsul, fără ca pateurile, ce se servesc pe talere mini deosebite, o-dată cu supa, să fie de acelaș fel. Aceasta este chiar mândria unui bucătar rus, care se simte. Apoi bucatele sățioase, dar grele, erau toate numai rusești. Francezul și italianul când vor să laude o masă, zic că au petrecut bine; englezul că s-a trezit sub masă; numai rusul va spune că nu se mai putea urni din loc! Și aceasta nu e o născocire răutăcioasă a mea, iubiți cititori, o puteți constata chiar D-tră, fără a vă duce în Rusia; citiți oricare roman original rusesc: când e vorba de o masă mare și plăcută, găsiți îndată și fraza de mai sus. Judecați apoi singuri, cât de ușoară trebuie să fie bucătăria rusească! Mie unuia, așa cum sânt ele, poate unde om fost deprins din copilărie, dar mărturisesc că bucatele rusești îmi plac toate, afară de unul. Acela însă e îngrozitor! Vara, când rușii vor să se răcorească mai bine, văzând că supele și borșurile te fac să asuzi, îți servesc la masă akroșka sau batvinia: închipuiți-vă, dragi cititori, un borș în care se găsește carne, pește și cozi de raci, castraveți murați, tăiați felii rotun-de, smântână, pe cere o vâră în toate celea, cum fac grecii cu zeama de lămâie și... cogeamite bucăți mari de ghiață! Cum se răcorește unul numai cu două, trei farfurii de akroșka (și cu am văzut înghițindu-se și mai multe) zice a doua zi că la apucat holera; iar a treia zi numai ce-i trage în bătătură dricul cu patru cai, pentruca să-l ducă în sunetele clopotelor și ale muzicei militare, cu toată cinstea cuvenită gradului, tocmai la Mălina, unde nu mai sunt nici lacrimi, nici dureri și mci căldurile nesuferite firelor rușești! Se zice că la Petersburg holera este stare endemică. En pretind ca de s-ar lasa rușii de trei feluri de mâncări: akroșka, castraveți verzi cu smântână rece și fragii cu smântănă, luate prin umedele grădini ale daciilor lor, de prin ostroavele Nevei, ar scapa poate și de holeră!

Tânărul Trubaceief, nu era singurul care se pricepea în conducerea cotilioanelor; mai era tânărul Pa-tron, un filandez lung și subțire, frații Tomuleț, dintre care unul ofițer de huzuri, cu toate că era tânăr, cu mustețe și sprincene negre, ochii mari și cu fața roșcovană, avea părul argintiu ca lâna brumărie. Acest contrast făcea din el o frumuseță, amintind marchizii pudrați din veacul al XVIII-lea. Intre tinerii din elită erau Alexandru Rally, frații Leonard, Bodescu, Sinescu, Semigradof, Jirardo, de obârșie franceză, un Rosetti și alții.

Intre domnișoare, afară de fetele gubernatorului și d-rele Pisarjiesch, îmboboceau pe atuncea duduile lui Cc. Dumitrache Rusu. Cucoane frumoase erau multe dar tânăra doamne Bodescu și soția polcovnicului Gavril Catacazi, le întreceau pe toate.

Din înalta aristocrație, despre care am vorbit în alt capitol, figura cea mai simpatică era fără îndoeală a prințului Mihail Cantacuzino, mareșalul nobleței.

Văduv, cu un băețel ceva mai mare decât Titi și tot atât de simpatic ca părintele său, bătrânul Kneaz era și frumos și distins prin manierile sale de mare boier. Din nenorocire pentru dânsul și mai ales pentru fiul său, fu apucat la bătrânețe de un amor senil și făcu o căsătorie atftt de nepotrivită, încât cu toată bogăția sa, cu toată influența ce-i da posiția sa de mareșal, nu putu nici odată impune societăței basarabene, pe iubita inimei sale. El era primit oriunde cu cinste și cu dragoste. Ea găsea ușile incluse oriunde se ducea și cucoanele îi întorceau vizitele tot în orele când știau bine că nu era acasă. Încercase bietul Kneaz să dea prânzuri și soarele: invitații veniau cu toții, căci n-aveau încotro, invitatele însă, parcă dăduse o molimă peste ele, căci toate se îmbolnăveau la acea oră, adică cu puțin înainte de ora petrecerei. A doua zi, bi-ne înțeles, făceau o vizită de scuză, dar numai când o zăriau da departe pe tânăra kneaghină, că’ și face obișnuite primblare pe bulevard de ales, tot se alegerea prințul Mihail, mareșal, căci nu avea concuienți; așa că mulți ani a dăinuit această stare anormală. Apoi îmbătrânit de tot, se retrase la moșia sa Otaki depe malul Nistrului, unde se săvârși din viață, amărît și rău răsplătit de către aceia, pe care o luase dintre rândășoaicele curților sale, pentru a o ridica a-tât de sus!

Apoi veneau frații Catacazi: unul, Anton, șambelan împărătesc, tată a trei băeței drăguți, om foarte distins și cu oarecare avere; și fratele său polcovnicul Gavril, însurat cu o româncă. Ținea casă deschisă în Kișinăul cel vechiu și da câte uu bal pe an, de sfinții Mihail și Gavriil.

Mai este o familie despre care trebue să pomenesc aicea, cu toate că face parte mai mult din elita Odesei, dar pentru cuvântul că e cea mai mare proprietară funciară a Basarabiei și pentrucă nu odată o s-o întâlnim la cursul acestor povestiri. E vorba de familia Manukbei care purta pe stema ei capul de zimbru al Moldovei. Iată și ce se povestea despre obârșia princiară a a-cestei familii, fără ca să chezeșluesc adevărul acestei legende:

Se zice că puțin înainte ca marele vizir Kiuprulli Ali, să fie ars din ordinul sultanului Mahmud, cu toate cadânele sale, în frumosul palat, ce și-l clădise pe malurile Bosforului, acest vizir avea două slugi credincioase: pe turcul Aii și pe armeanul Manuk. In acești doi oameni își pusese toată încrederea și nu avea pentru ei nimic ascuns. Mimuk, foarte deștept și cu carte, era haznadarul particular al vizirului, Alteța Sa, mi-roșind a pagubă, porunci într-o seară lui Manuk, să-i ia haznaua cu galbeni și s-o ducă pe o corabie grecească gata de plecare spre Odesa, având a veni și el în urmă. Ii mai dădu ca ajutor pe Ali, poruncind și acestuia, ca, după ce o vedea haznaua la adăpost, să vie la palat ca să ducă și pe cadâne tot la corabie Manuk avu grijă să-și ia și armeanca eu dânsul, care era în stare binecuvântată. Din nenorocire stătu cam mult de vorbă cu Ali în cabina căpitanului, așa că bietul turc când voi să plece la datorie și se sui pe punte, văzu de acolo palatul înconjurat de oștire și arzând ca o făclie, pe când căpitanul se silea să ridice ancora, de teama să nu i se facă o percheziție pe bord și să dea de bocluc.

Ce să facă bietele slugi credincioase? Manuk nu putea să lase haznaua singură, pentruca să se ducă să-și scape stăpânul, ori să se pârjoliască vitejește alăturea cu dânsul! Il îndemna dar pe Aii, să dea mă-car el această mare dovadă de credință, căci tot avea poruncă să se întoarcă la palat. Turcul răspunse că jurase stăpânului pe coran să-i apere până la moarte averea și cadânele, iar fiindcă de ele nu mai putea fi acum vorba, datoria lui era să-i apere măcar haznaua. De o vrea Allah, o scapa și stăpânul și va fi mulțumit de credința lor; de nu... ar fi o nelegiuire să se împotrivească voinței lui Allah! Așa dar ajunseră cu bine la Odesa, unde a afară că voința lui Allah fusese de a preface un mare vizir într-o vulgara șunca!

De teamă să nu afle turcii de urmele haznalei, pe care ar fi putut o dobândi cu ajutorul ocârmuirei rusești, care nu înțelegea să ocrotească lucru furat de alții, luară podorojnă—și de acolo, tot pe doroghi stolbovoi, se pomeniră și în Kișinău!

După ce-și împărțiră haznaua, după merit și capacitate, Ali își cumpără cu partea lui o căsuță în Țurețcaia— ulița și îngropa toți banii rămași în grădină și în atîtea ulcele în cîte au putut sa încapă, scoțind câte un galben, doi în fiecare săptămână pentruca să-și cumpere carne de oaie, baclavale, rachiu-mas-tica și tutun turcesc. Fiindcă a trăit în acest belșug până la adânci bătrânețe, nimene n-a putut ști, de a desgropat toate ulcelele, ori de vor fi ramas și unele nedezgropate.

Manuk însă a căruia nevastă îi și hărăzise pe prințul Jean, văzând că se vindea po atuncea pământul cu câte un galben falcea, se puse pe cumpărat la fălci până își prefăcu toți galbenii în pământ negru și mă-nos devenind în ații chip, cel mai mare proprietar din toată Basarabia. Se mută atuncea tocmai la Moscova, unde dădu prințului Jean o creștere aleasa și-l însură cu fiica lui Lazaret, armean și el de obârșie, dar în-scris de mult în nobleță rusească. Pentruca să ajungă la așa cinste mare, traduse titlul de bey ce-l căpătase ca haznadarul vizirului, prin cuvântul rusesc de kneaz și se numi kneazul Manukbey, ceia ce cam mirosea a pleonasm; dar nici kneazul Manuk, nu se putea numi că suna prost. Fiind însă că cuscrul său Lazaref îi ceruse stema familiei ca s-o brodeze pe trusoul fetei și-i mai spusese că kneaz fără stemă nu se poate, își a-minți că marele vizir îi făgăduise înainte de pârjol, că dacă îi va fi credincios, îl va face domn în Bogdania (cum so chiamă Moldova pe turcește). Își puse dar îndată pe pecete o coronă princiară cu mantie, de mijlocul mantie, atârnă un scud, iar de scud un cap de zimbru și iată biata Moldovă cu o beizadea mai mult. După această ispravă și după ce sărută cununiile prințului Jean și a prințesei Elena, se duse pe ceia lume să-l regăsească pe Ali Kiupruli, marele său stăpân! Nu mult după aceasta i se urî singură și principesei nume a prințului Jean și se duse să-și regăsească soțul.

Prințul Jean, rămas orfan, își clădi la Odessa un frumos palat, portant trufaș zimbrul Moldovei pe fruntal, apoi o casă frumoasă la Hâncești. Dacă el era cam mic de statură, cam smolit la față și cu obrajii împodobiți pe ici, colea cu câte un neg, prințesa era înaltă, subțire, albă, cu ochii mari și gene lungi: în-tr-un cuvînt frumuseța orientală în toată deplinătatea ei. Aveau trei fete, care la talie samanau cu mama lor, iar la ten și la față semănau cu prințul Jean, celei de a doua nelipsindu-i chiar nici ceva negei. Băiatul, micul Grișa, semăna, leit cu tatăl său la talie, dar fiind foarte deștept din nascere, avu deșteptăciunea a semăna la față cu principesa. De altfel, atît părinții cât și copii toți, erau sufletele cele mai bune, mai îndatoritoare, și mai drepte, ce s-ar putea întâlni!

Prințul Jean era departe de a-și tăgădui neamul său armenesc; din potrivă se fălea cu dânsul. De și nu călcase poate niciodată pe pământ turcesc, vorbea turcește cu înlesnire. In toată administrația nenumăratelor sale moșii, dela vechiu și până la cel din urmă vătăjel, nu întâlnim decât armeni. Și să nu vie cumva să-i spue cineva că oamenii lui îl fură. „Aceasta o știu mai de demult, de cât d-ta, îți răspundea îndată, Eu mi-am taxat venitul fiecăreia din moșiile mele. Cât timp fiecare din vichili, îmi aduce venitul hotărât de mine, sunt mulțumit. De-mi aduce mai mult îl mulțumesc cu o gratificație, cănd îmi aduce mai puțin îl depărtez. Acuma dacă găsește mijlocul să câștige îndoit chiar, fără ca să perde nimica, asta este pentru mine cea mai bună dovadă de vrednicia lui și că fiind vrednic pentru dânsul, va fi vrednic și pentru mine. Mai bine să câștige umil de un sânge cu mine, decât cine știe ce străin, care m-ar jăfui mai fără milă, ne-având cu mine nici în clin, nici hi mânecă”. Cu rânduiala asta fiul haznadarului Manuk, care se boerise singur, a boierit multă lume și se poate spune că jumătate din bogătașii de obârșie armenească, înscriși în dvorinastva Basarabiei, datorase starea lor de astăzi bunului prinț Jean Manukbey.

In afară de această familie, care nu venea în Kișinău decât de două ori pe an, adică când venia dela Odesa vara, spre a merge la Hâncești și toamna de vreme când venin dela Hâncești spre a merge la O-desa, toată lumea descrisă până acum trăia în veselie. Baluri, serate, mese, în fiecare săptămână câte două, trei. Apoi primblările cu sania, cavalcade cu amazoane prin vecinătatea orașului, picnicuri pe iarbă verde la primăvară, așa încât nu te-ai fi crezut într-un oraș de provincie. Căci rușii simt oameni cărora le plac petrecerile și după ei se luau și boerii noștri moldoveni, mai iubitori de liniște.

Domnița și kneazul, ba chiar și micul Titi, erau poftiți foarte des prin saloane și primiau tot atât de des la dânșii. In salonul cel albastru, se făcea muzică în toate sâmbetele și muzică bună și aleasă; căci a-fată de oaspeți care amândoi erau buni muzicanți, și înzestrațicu voci frumoase, se găseau în societate polonezi și germani, care nu mai erau diletanți, ci adevărați artiști.

După îndemnul familiei Mavrocosta, reînviase obiceiul moldovenesc cu turtele de Crăciun care se trimeteau pela vlădici și pela preoții enoriilor și se schimbau între prieteni și cunoscuți. Asemenea și cu cozonacii și ouăle de Paști, la care rușii mai adăogau cîte un mielușel de zuliar culcat lângă un prapor de matasă roșie, cu o cruce de aur brodat pe el.

Într-un cuvânt în iarna aceasta, 1858—59 și rușii și românii, petrecută laolaltă de minune, fără intrigi, fără critică sau clevetiri, în adevărată veselie și dragoste frățească.

CAP XI

Cconașul Titi și Lenuța

Îndată după Paști, beizadea Alecu mai având ceva treburi de rânduit prin Kișinău, își trimise familia la țară, având a o ajunge ceva mai târziu din urmă.

Când după vreo două săptămâni sosi și d-lui acolo, ce se găsească? Două cazane mari ferbeau în clocote, în mijlocul curței, apoi țărani, țarance, babe și copii, veniau cu străchini să ia din ele zeamă de carne; copilul și guvernanta, stăteau închiși în pavilion, cu ordin să nu-și scoată nici nasul afară; iar domnița și Cc. Marghioala, nicăere.

Ce era?

Mă rog, dăduse molima în sat, și oamenii muriau de holeră ca muștele. Domnița luase măsurile de mai sus și însoțită de cămărășiță, vornicul satului și vre-o doi argați mai inimoși, pleca în sat de dimineață ai se întorcea noaptea târziu, să se culce în casele cele vechi nemâncată și obosită ca vai de ea! In sat mergea din casă în casă pela toți bolnavii, punea să-i ece cu traista de cal, îi învelea cu cenușă caldă și cărămizi ferbinți, le da de băut ceai fierbinte de româniță sau de izmă și la fiecare jumătate de ceas, câte o linguriță de spirt de camforă, amestecat cu mintă, așa că cine avea zile, se întâmpla să și scape!

Fuga în sat bietul Cc. Alecu, după domnița; dar nici acolo n-o mai găsi. Află că o tocmai la Săhăstria surpată, unde moș Sandu trage acum de moarte; că baba i-a murit de ieri pe la toacă, după ce îngropase doi din cei trei copii, care le rămăsese dela fecior și dela noră, morți și ei de o săptămână.

La Săhăstria îl găsi pe moș Sandu, lungit în mijlocul casei, învelit în cenușă și cu cărămizi în toate părțile; iar pe domnița în genunchi, aplecată spre bolnav și turnându-i cu lingurița dintr-un șir de doctorii, pe când biata Lenuța se bocea cât o lua gura, chemând pe măsa, pe bunica, pe Săftica și pe Pavlică.

— „Nu mai este nici o nădejde, Alecule, zise domnița pe franțuzește ca să nu o priceapă bolnavul. Am făcut tot ce am putnt, dar nu-i pot încălzi de loc. E race cum îi ghiața”, Moș Sandu îl recunoscu în-dată pe beizadea, vru să se ridice și arătând-o pe Elenuța ’i spuse: „Măria Ta! Fie-ți milă de această biată copilă, că doar atâta mai rămâne din ăntregul meu neam de răzeși moldoveni! De o trăi, să fie de acum a Măriei Tale, ca s-o crești și s-o măriți în teapa ei. Avem și noi o hlizâ de pământ și o căsuță în mahalaua Sorocei, de acuma a ei să fie de zestre! De o lua-o Dumnezeu și pe dânsa, îngroap-o Maria Ta lângă noi, vinde casa și pământul și banii să-i dai la vro-o sfântă de biserică, de sufletele noastre”.

— „Fii pe pace, moșule, răspunse Cc. Alecu cu lacrimile în ochi. Lenuța ta o să trăiască și-ți jur pe sfânta cruce, că de astăzi ea devine copilul nostru. Dar ai nădejde, Sandule, căci o să scapi și tu cu vieață!”

— „Ba numai asta n-o să fie, zise moșneagul. Eu simt ca mă duc după băbușca mea și după cei care au plecat înainte. Odată ca mi-ai luat grija Lenuței, ce să mai tac umbră degeaba pământului? Dumnezeu o să vă ajute pe amândoi să trăiți în slavă și fericire, că bune inimi mai aveți! De molima să nu vă temeți, că precum vă iubiți țăranii, așa o să va iubiască și Dumnezeu sfântul și o sa va apere de cele rele!” Mai trăi după asta ca vre-o două ceasuri și muri.

— „Ei acum, destul cu nebuniile, zise kneazul către domnița! In fata, du-te cu ca acasă, scald-o frumos, îmbrac-o cu albituri de ale lui Titi, uimite în sat să i se cumpere o rochiță dela o casă unde nu-au fost bolnavi, schimbă-te și tu până la piele și arde în mijlocul curței atât hainele tale, cât și alo fetei. Tri-mite-mi degrabă un popă și tot ce trebue pentruca să-l îngropăm pe bietul bătrân. Spune vichiullui să înconjure îndată satul din toate părțile cu vătăjei și argați, cu poruncă strașnică să nu lese pe nimene să între sau să iasă din Ciripcău; apoi pregătește-ne de drum, că chiar astăzi plecăm cu toții la Cosăuți”.

— „Cum Alecle? sări domnița supărată. Vrei să fugi înaintea primejdiei? Eu nu plec! Cum vrei să-mi las țaranii? Nu mi-au fost lăsați de bunicul meu, care îi moștenise și el din strămoși? Am către dânșii o sarcină morală. Ce vor păți ei, voi păți și eu! Mai mulți din ei au scăpat de moarte, numai prin slabul ajutor ce l-am adus. De acest ajutor nu vreau să-i lipsesc, orice ar fi să se întâmple! Nu plec!”

— „ Bine soro, asta îți este încrederea ce o ai în mine, răspunse Mavrocosta? Cum ți-ai putut închipui ca tocmai eu, să fug de primejnie ca un fricos? Îți dau cuvîntul meu de onoare, că în lipsa ta, țăranii tai vor fi cu mult mai bine îngrijiți ca până acuma! De nu l-am avea pe Titi, crede-mă că te-ați lasa să-ți îndeplinești frumoasa și viteaza faptă pe care o admir. Gândește-te ce s-ar face Titi, dacă te-ar lua Dumnezeu și ce m-aș face și eu? Datoria ta morală către să-teni, o iau eu asupră-mi, dar pricepi, că dacă eu mă pot expune, n-am dreptul să vă expun pe voi. Țara-nii au nevoe de îngrijirile științei, pe care tu nu poți să li le dai”. Domnița nu mai avu ce zice. Își sărută bărbatul și pleca în grabă să îndeplinească toate celea ce i se spusese.

Rămas singur cu argații și cu Ce. Marghioala, Cc. Alccu porunci să îmbrace mortul nescăldat și să-l așeze într-un frunziș în pădure, până o veni preotul. Apoi îngrămădi toate lucrurile ce aparțineau morților într-o odaie, până și căruța cu care se carase morți, la biserica satului și dădu însuși eu mâna lui foc case lăsând-o să ardă până în temelii.

Ori cât se frământa cu gândul, de uu lucru nu și putea da seama: în ce chip ajunsese molima tocmai la Ciripcău? Aflase el, încă depe când era la Kișinău, că o corabie venită din Caucazia, adusese holera la Odesa și că se răspândise eu mare furie prin oraș și împrejurimi; dar venise știri că se stinsese tot așa de repede cum isbucnise; La Cherson, în Podolia și în toată Bnsarabia, nu se ivise nici un caz.

Iată ce descoperi ănsă din spusele oamenilor:

Moș Sandu umblând prin pădure, dădu peste doi lucrători ruși, veniți dela Odesa în căutare de lucru, căzuți și svârcolindu-se în țarină. Unul era aproape gata, dar nici celuilalt nu-i lipsea mult.

Milos cum era bătrânul, îl ridică pe cel mai cu viață și-l duse în cârcă până la Săhăstria surpată, trimițând îndată pe fiul și pe nora sa, să-l aducă pe celalt din pădure cu targa. El își încalecă iapa și fuga la sat după popă. Când sosi prohodul, rușii muriseră amândoi. Un drac de cioclu se bucură la mantalele rușilor. Chiar a doua zi se îmbolnăvi, aducând molima în sat. La Săhăstrie muri după cum știm, nora lui moș Sandu, apoi feciorul său, apoi Săftica și Pavlică; la o săptămână îi veni rândul și babei Maranda, care îi îngrijise pe toți, apoi so duse după ei și moș Sandu ce sfătos și bun de gură!

Înainte de plecare, Cc. Alecu, cunoscând bine mentalitatea țăranului nostru și dându-și seama de înrâurirea mare ce o are frica în asemenea împrejurări, se hotărâ să recurgă și la o minciună, ca să îmbărbăteze pe oameni. Adună dar tot satul la curte și spuse: „Eu plec să-mi duc nevasta și copilul până la Cosăuți, dar cel târziu până poimâne dimineața sunt înapoi cu doctori și doctorii; cu toate că puteți fi liniștiți. Holera nu mai este, pentrucă ați avut noroc o îngropați. E aproape de mintea omului ca ea se întrupase în unul din cei doi ruși morți în pădure. Cu el ați bagat-o tu fundul pământului. Până peste șapte ani când se desgoapă morții, să nu mai duceți nici o grijă! Dar nici atuncea dacă ați avea prevederea să îngrădiți acele două morminte, ca să nu umble picior peste ele și să se înțelenenscă bine pământul. Așa câte unul, doi, tot or să mai moară din voi, dar molipsit de la alții, nu chiar de la holeră. Căutați dar de vă spălați cât mai des, de văruiți și îngrijiți de curățenia caselor; să nu beți apă clocită și să nu prea ieșiți din sat, să nu vă prăpădiască alta pe drum, sau pe câmp. Aceste vorbe și sfaturi făcură mai mult decât picăturile de camforă, mintă și izmă domniței.

Cc Marghioala, pe care domnița o întrebă de nu-i e frică să rămâie în Ciripcău, spuse că Doamne ferește, nu-și lasă bolnavii. Și apoi cine o să îngrijească de beizadea și de doctori, când or veni poimâne? Așa că pe la o toacă plecară boerii în două trăsuri, luând cu ei numai vre-o două slugi și pe biata Elenuță, care deși încetase cu bocitul, tot nu isprâvia de plâns

Cum își văzu familia la adăpost în Cosăuți, Cc. Alecu, în aceiași noapte se înapoie la Soroca, de unde luă cu dînsul pe ispravnic, doi doctori, din care unul de la lampoli, vre-o patru felceri, câțiva cazaci pentru izolarea satului și ne așeză cu tot dinadinsul la Ciripcău. Avu bucuria ca după două săptămâni de muncă să se stingă molima cu desăvâișire, fără ca să se fi putut întinde peste hotarul acestei moșii.

Doctorii hotărâtă însă, ca după ce s-or fi scos la margine și ars cu îngrijire toate gunoaiele din sat și de la curte, după ce se vor fi văruit toate casele fără deosebire, după ce se vor fi spălat cu leșie și afumat cu pucioasă toate țoalele, scoarțele și boarfele țarani-lor să se mai aștepte ca șase săptămâni, iar dacă în acest în restimp nu se va ivi nici un caz nou, numai a-tuncea să se întoarcă boerii în sat. Se striviră cu plugul toate grădinăriile și mai ales bostănăriile; fructele se culeșeră verzi depe pomii roditori și se îngropară adînc în pământ, turnându-se peste ele var. Bieții oameni, cu toată paguba ce li se pricinuia, primiră bucuroși toate măsurile acestea, atât li răzbise frica de molimă. Cu toate acestea, pentru mai bună încredințare că se vor îndeplini toate cu sfințenie, se lăsă în sat un felcer și câțiva cazaci, iar doctorii și beizadea Alecu, părăsiră în sfârșit Ciripcăul.

Ajnns la Cosăuți pentru ca să se odihnească de atâta trudă și sbucium, beizadea găsi un maldur întreg de scrisori, care-l așteptau; căci pentru a păzi izola-rea cu mai multă strășnicie, poruncise să nu se trimită după dânsul, decât dacă, Doamne ferește, s-ar îmbolnăvi domnița sau copilul. Scrisorile să le deschidă domnița, și să răspundă cum va judeca și socoti mai bine.

Din toate scrisorile acelea, patru erau mai vajnice: una dela un unchi al lui, care avea un mare proces la Petersburg, și-l conjura să se ducă să-l reprezinte la Senatul ocărmuitor (curtea de casație); alta de la contele Adlerberg, care-l încunoștiința că având a se face mari serbări la curte și prin urmare a se mări numărul curtenilor efectivi, concentrându-se parte din cei învoiți, îl trecusă și pe dînsul pe lista celor ce urmau a fi chemați. „Aceasta am făcut-o dragă prințule, mai adăoga nobilul conte, chiar în interesul viitorului D-tale, ca să nu te uităm și noi pe aicea, cum ne-ai uitat D-ta pe noi, de aproape trei ani de zile. Sub forma cea mai delicată, era totodată o dojana și un ordin, la care nu te puteai împotrivi. A treia scrisoare era dela foasta lui cumnată care trăia la Paris și care-i apunea că din împrejurări de familie cu totul neprevăzute, nu-i mai era cu putință nici să-l ție pe fiul lui în casă, nici să se mai oupe de dânsul, pentruca trebuia să se mute în sudul Franței. In sfârșit cea de a patra era chiar de la fiul său mai mare, Andrei, care împlinea acum vârsta de nouăspreze ani. Prin ea nu-i cerea nimic mai puțin de cât învoirea să se facă cetățean francez și să între în școala de marină dela Brest. „Eu, țara unde m-am născut nici nu o țiu minte, și limba ei nu o cunosc, spunea bietul băiat cu destulă dreptate; chiar pe mata tata nu te cunosc, decât din fotogrefiile matale ce le văd la mătușă. Aici în franța am deschis ochii, aicea am învățat a vorbi și a gândi și numai Franța îmi este patrie. Aicea dar veesc să rămîn și în orice caz, nu în noua D-tale patrie care nu de mult era în războu, cu Franța și despre care nu am auzit vorbindu-se pe aicea, decît ca de o țară selbatică, unde oamenii mănâncă lumânări de seu!”

Cînd o mai citi și pe asta, bietul Cc. Alecu nostru, se și pregăti de drum! Luă careta cea mică; nu-mai fu loc de a porni po doroghi stolbovoi, apucă drumul prin Sculeni, Iași, Vaslui, Tecuci și Galați, le unde trimise careta îndărâpt la Ciripcău; iar el prin Buda-Pesta, Viena, Munchen și Strasburg, ajunse cu bine la Paris, de unde își lua iubita lui odraslă și pe mare ajunse cu bine la Petersburg.

In lipsa lui Cc. Alecu, domnița Ruxanda și micul Titi, duceau la Cosăuți o viață din cele mai plăcute și din cele mai folositoare pentru educația micului băețel.

El dormea în acciaș odae cu guvernanta Clotilda și cu Elennța, care de acum era îmbracată ca o domnișoară: cu ciorapi, ghete, albituri fine, rochiță și pălărie de paie la fol. De albituri, rochiță și pălăie, se bucura mult fetița; cu ghetele însă și cu ciorapii, fu mai greu să se deprindă. Zicea că-s prea calde, c-o ard la picioare și n-avea altă grijă de cât sa se ascundă pe undeva, ca să le scoată măcar o clipa pentru a se mai răcori. Bătrâna Ciotilda îi dădu peste leac, frecându-o seara pe tălpi cu cooldcream ca sa le moaie. Se sculau tustrei de cum se lumina de ziuă și porniau la primblare; ori, când Clotilda avea trabă și nu putea sp-i însoțiască, se jucau în grădină cu copii posesorului. La opt, domnița era totdeauna îmbrăcată, îl chema pe Titi să-și facă rugăciunea înaintea icoanelor, apoi eșia cu dânsul în antret, unde-și beau cu toții cafeaua cu lapte; pe urmă intrau în salon unde Titi își făcea lecțiile cu mama, pe când Lennța sta cuminte într-un colț cosând rochițe pentru păpușă.

Domnița era lipsită de orice diplomă, habar nu avea de didactică. Nu știa nici latinește, nici chimia, nici fizica, nici geometria și câte le mai învață fetele în zilele noastre; dar stăpânea desăvârșit limbele franceză, germană și italiană, cu toată literatura lor; iar muzica o citea, cum citim noi gazetele. De geografie nici nu mai vorbesc; dar cât despre istorie ar fi putut discuta și cu un profesor universitar, căci pe lângă cărțile de istorie în care învățase, citise toate memoriile diferitelor veacuri, chiar în limbele în care fuseseră scrise; apoi era abonată la „Revue des deux mandes” și cum găsia ceva mai însemnat în cronică bibliografică, cumanda îndată cartea la Paris. Aceasta era singura ei cheltuială de lux. Într-un cuvânt învățase cum se învăță pe atunci, cu scop de a cunoaște și de a învăța mereu toată viața; nu ca astăzi în scop de a trece examenul, a scapa de carte, pentru a o arunca pn urmă în buruene, ascunzându-și ignoranța sub vreun titlu academic sau universitar!

Ca didactică, Cc. Ruxandra avea una care o întrecea cu mult și pe a lui Pestalozzi: didactică marnelor iubitoare și deștepte, care prin o rabdare îngerească, o dojana blândă, dar făcută la timp sau un dulce sărutat ca răsplată, în sfârșit prin povestiri sau citiri frumoase, bine alese și, mai cu scamă bine pricepute, desvoltă în copil și mintea și inima și drngostea de carte. Urmarea fu că la vrâsta lui de nouă ani trecuți micul Titi citea perfect franțuzește, știa ceva și din gramatică, așa că scria binișor; cunoștea adunarea, scăderea, tabla lui Pythagora până la 7 X 7 = 49. De acolo înainte se cam încurca, dar cu ajotorul adunărei și a degetelor tot ieșea la scop. Adeseori, domnița îl lua pe Titi după dejun și plecau amândoi cu trăsura la Vasilcău la familia doctorului Dalas: două ceasuri dusul și întorsul și un ceas două pe loc, așa că erau totdeauna înapoiați în ora mesei. Cu prilejul acestor plimblări, domnița pentruca să-l distreze pe Titi și să-l facă să se astâmpere în trăsură lua cu dânsa trageriile lui Cornelie, ale lei Racine sau comediile lui Moliére vreuna din ele Titi, care nu mai pu-tea de bucurie și se făcea foc când ajungea trăsură la destinație, tocmai în mijlocul unui act. Apoi aștepta cu nerăbdre ceasul plecărei, pentruca sa afle sfârșitul piesei. Mai ales Moliére, îl făcea să râdă cu lacrimi. Cu rânduiala asta, la vrâsta unde copiii abea încep să silabisească, D-lui cunoștea o bună parte din scrierile acestor maeștri ai teatrului Francez. Dar mai erau și alte cărți pe care Titi le citea singur, sau cu M-me Clotilda, ca de pildă: cartea pentru copii a d-nei Tasat, povestirile contesei Dasch, dar mai cu scamă aventurile lui Robinson Cruzoe. Întâmplările acestui nenorocit singuratec, părăsit pe o insulă sălbatecă, în mijlocul mărei, Titi, le povestea și Letiuței și copiilor posesorului!

Numai de biata Elenuța, nu se îngrijea nimeni să-i dosvolte inima și înțelepciunea, învâțându-o vreo buchie, două de carte. Adevărat că șezând la masă cu boerii, se depriusese a mânca curat, iar trăind veșnic sub supraveghierea Clotildei, începuse a pricepe binișor franțuzește, ba îndruga chiar câte o vorbă, două în această limbă. Apoi din observațiile ce le făcea bătrâna lui Titi, se folosea și ea. Atâta era totul; dur s-o învețe cineva a citi sau a scri, după cum ar fi dorit ea, nici gând n-avea domnița. Și mai tutui în ce limba? Moldovenaște, nu știu dacă domnița ar fi fost în stare s-o învețe, dar nu erau nici cărți! Rusește? Cărți s-ar fi găsit destule, dar nu știa domnița. Și la urma urmei ce să facă cu cartea pe care ar învața-o, ea o biată țătăncuță menită să se ducă după un țaran prost poate vreun fecior boeresc, vreun vătaf, sau, cel un vechiș de moșie? Carte o să ceară el dela dânsa ori să-i găteascămâncarea, să-i spele cămășile, să-i ție casa curată și să îngrijească de gospodăria din bătăturâ? Mai încolo, când vom fi la oraș, își zicea în gând domnița voi trimetr-o la popa enoriei noastre s-o învețe rugăciunile pe care trebuie să le știe și creștinuș, puțină carte moldovenească și ceva socoteală, cât trebuie ca să scrie și ea un izvod.

Bătrâna Clotilda însă, o îndrăgise mult pe Ilennța. Mirată de deșteptăcimiea acestei mici sălbatice care, în vre o câte-va luni ajunsese sa se înțeleagă binișor cu dansa în franțuzește, pe cînd dumneei, femee cultă și cu experiență, nu fusese în stare în cinci ani de zile să rostească nici un cuvânt din limbele ce se vorbiau pe aicea. Se apucase în ascuns să-i arâte literile și silabisirea într-un vechi abecedar de a lui Titi, apoi să citească în curtea d-sale de rugăciune. Ii vorbi de Dumnezeu și o puse să învețe pe dinafară și fără a pricepe bine ce spunea: Tatăl nostru, Ave Maria și crezul catolic.

Am mai spus îmi pare mai sus, că dimineața și sara, domnița îl chema pe Titi în etacul ei și acolo în fața icoanelor se închinau amândoi. Într-o seară cînd isprăviseră mai devreme, i se păru că citește cineva cu glas în odaia Clotildei, oare era alături. Deschise ușa și ce se vadă: Leituța și Cșotilda îngenunchiate înaintea patului bătrânei, la peretele căruia se resfața pe o frumoasă cruce de abanos, un Christ de sidef eu obicinuita scoică pentru aghiazmâ și nelipsita ramură de crinisor pentru stropit, iar pe nepoțica lui moș Sandu dela Sihăstria surpată, crucindu-se cu toacă palma și zicând foarte lămurit pe franțuzește, că crede în sfînta biserică catolicească și apostolicească romană, în reînvierea sfinților, în purgatoriu și în vieață veșnică, Amen!. Acestea sunt, de nu mă înșală amintirele, ultimele cuvinte ale micului crez catolic. Mica Lenuță cânta aproape ultimul cuvînt, zicând: „Aaamèn” cu intonația celui mai cuvios pater de la biserica St, Sul-pice dela Pari! Domnița rămase înlemnită pe pragul ușei, dar nu avu curajul s‘o ocărască prea tare pe bătrâna guvernantă, pentruca dela primele cuvinte de dojana, biata Clotilda îi răspunse cu nevinovăție: „Vă rog să mă iertați, dacă am greșit, doamnă principesă, dar cu socotimn că fac bine. La noi este mare păcat să lași pe un copil de vrâsta și înțelepciunea Ilenuței, să crească ca un mic animal, fără să bănuiască măcar că este un Dumnezeu în cer. Văzând că nimene nu se gândește s-o învețe legea ei, am învă-țat-o să se roage în legea mea, căci alta nu cunosc. Apoi cit poate acum ceti binișor franțuzește, iar nu cred să-i fie de rău: o învăța mai ușor sa citescă în limba ei, când a fi s-o învețe. Eram atât de departe de a crede că fac vre-o faptă rea, cu voiam chiar să vă fac o surpriză plăcută, punându-o sa vă citească ceva și așteptam numai să se deprindă mai bine.

Pentru o persoană de creșterea și evlavia domniței Ruxandra, lecția ce o primise dela bătrână guvernantă era usturătoare, arătându-i că greșise în fața lui Dumnezeu, îngrijindu-se numai de partea materială și uitând cu desăvârșire de sufletul acestei orfane. Răspunse dar Clotildei că departe de a o învinui că s-a ocupat s-o învețe carte pe biata Elenuța, îi admira fapta ei cea bună și o mulțumea din suflet; numai fetița fiind botezată în legea părinților ei și menită să trăiască în țara ortodoxă, o ruga cu stăruință a nu-i mai vorbi niciodată despre religie. Dacă binevoește, poate să urmeze a-i da lecții și mai departe. Poate s-o învețe chiar și sfânta scriptură, dar numai biblia, mai departe nu. „Religia ei mă însărcinez să i-o predau chiar eu și chiar de mâne dimineață să mi-o trimiți odată cu Titi în ietac, pentruca să se închine odată cu noi. Fetița era atât de deșteaptă, cit nu trecură două săptămâni și numai din auzite, învățase rugăciunile la limba ei așa de bine, că într-o zi le spunea Titi și într-o zi ea, fără a se încurca nici-odată.

Mai mică cu vre-o paisprezece luni decât Titi, care împlinise vârsta de zece ani tocmai la 2 Iulie, pe când ea intrase în al optulea an la 28 Martie, fetița aceasta de țăran era înzestrată cu o gingășie și o înnalținie în simțiri, pe care anevoe le-ai fi găsit la copii mai mari și din treptele de sus.

Nu mai era iubire ceiace resimțea pentru kneazul și domnița, ci o adevărată slăvire; și pentru Titi tot așa. El înlocuise în inimioara ei de copil dragostea ce o avusese peutra Săftiea și Pavlică. Cînd îi spunea Titi că o iubește pe domnița mai mult decât o putea iubi Elcnuța: „Ba eu, răspundea fetița! Ca mine nu-i altul pe pământ s-o iubiască pe domnița! Mata ești dator să-ți iubești părinții și ei sunt datori să te iubiscă, să te hrănească, să te îmbrace frumos și să te învețe. Pe mine mă hrănesc și mă îmbracă numai de buni ce sunt și eu îi iubesc așa de tare, nici pentru hrană, nici pentru haine, ci numai pentru bunătatea lor cea mare!” Titi, umilit că poate cineva să-i iubiescă mai mult pe mamița lui, se înfuria și o bă-tea măr pe biata copiliță. Lenuța însă cu toate că era mai iute și mai vânjoasă, deși mai mică de ani, se lăsa bătută, răbda în tăcere, nu se jăhluia niciodată și plângea în ascuns. Ba îi mai spunea băețelului răutăcios: „bate-mă ucide-mă, dar și pe mata te iubesc mult, mult, când nu mă bați, pentrucă ești copilul lor și ești hun și mata că mă primești lângă matale și te joci frumos cu mine, o fată de țaran!

Într-o zi când se duceau eu toții pe jos la scăldat, trecând prin mijlocul satului ca să ajungă la Nistru, Titi și Lenuța o apucară înainte alergând cât ce puteau. Câinii satului văzându-i fugând, se luară după dânșii, îi înconjurară și un dulău mare de stână de oi care i opresc în loc și pe lup, se repezi la Titi ca să-l muște. Copiii n-aveau nici cel mai mic bețișor ca să se apere. Lenuța noastră nici una, nici două, scoasă un țipet, se aruncă înaintea lui Titi, îl primi pe dulău în brațe, îl strînse la piept cât putu și căzu ca el în țarină! Dulăul, mai mult ca să scape de îmbrățișarea fetiței, o mușcă de obraz și fugi speriat, cu coada între vine și schelălăind de groază, sări peste un gard și dispăru!

Săriră oamenii, alergară și cei ramași în urmă, o luă domnița în brațe pe fetiță și o duse Ia curte, unde o spălă de sânge, îi puse o compresă de arnica, o bandajă cum putu mai bine, îi dădu să bee apă de flori ea s-o liniștească, apoi îi zise: „Bine nebunatico, ce ai avut tu să te arunci înaintea dulăului? Nu puteai să fugi?”

— „Apoi se aruncase asupra cuconașului Titi să-l muște! Puteam să-l las și să fug? Ce-ai fi zis mata domniță, să-l vezi pe cuconașul Titi mușcat și pe mine teafără? Decît să-l doară pe Titi și mata să plângi mai bine să mă muște pe mine toți cîinii din sat!”

Atâta uitare de sine, atâta mărinimie și asemenea vorbe la un copil care împlinise opt ani abia de cinci luni!

Altădată se îmbolnăvi Titi de gâlci. Domnița, temându-se strașnic de anghină, trimise în grabă după doctorul Dalas la Vasilcău și porunci s-o depărteze pe Lenuța, ca să nu se molipsească. Dar fu chip mă rog? Cum veni Dalas, se rugă atătde frumos de dânsul, în cât bunul doctor după ce-l examină pe bolnav și se încredința că-s numai niște gâlci, o învoi și pe dânsa în odae. Cât ținu boala, fetița nu se mișcă nici ziua nici noaptea de lângă pătișorul lui Titi, nici nu închise ochii o clipă și abia mânca ceva când o silea domnița sau Clotilda. Ea îi aducea ceaiuri peste ceaiuri, ea îi spunea poveștile frumoase, care le apucase dela moș Sandu, tot cu zmei, cai năzdrăvani și zinc! Și cu ce gingășie, înțelepciune și dragoste le făcea pe toate!

Cum sta cu ceasurile nemișcată când adormea bolnavul! Cum nu-l perdea din ochi decât ca să se uite în icoane și să îi spue: Doamne și Maica Domnului! Dați zile lui Titi ca să nu plângă kneazul și domnița, iar dacă vă trebue numai decât un copil, luați-o pe Lenuța, că tot n-are cine sb bociască!” Domnița și Clotilda se minunau la început, de nu-și credeau vederile; apoi, ajunseră amândouă s-o iubiască la nebunie!

După ce se îndreptă Titi, domnița o chemă pe Lenuța într-o dimineață și după ce o sărută și o mângâie, ceia ce mi făcuse niciodată înainte de boala lui Titi, îi dădu cinci hârtii a câte cinci carboave una și-i spuse că după dejun se va duce cu madame Clotilda în trăsura posesorului la Iampoli să-și cumpere pentru dânsa ce o găsi acolo mai frumos și-i va plăcea mai mult. Fetița sărută mâna domniței, puse banii în buzunarul rochiței și ieși din odaie sărind, jucând și bătând din palme! Bucuria asta șinu ca un ceas și mai bine. Apoe se făcu serioasă, gânditoare, își puse banii în cufărul ei și ceru voie domniței să nu mai meargă la Iampoli, căci ea mai bine strânge darul pe care i l-a făcut, decât să-l cheltuiască pe nimicuri. O să-și cumpere ceva la Ciripcău, nu la Iampoli.

— „Cum Lenuțo, o întrebă domnița mirată? Dar la Iampoli sunt bomboane dulci, jucării frumoase, păpuși mari care vorbesc singure! La Ciripcău nu găsești așa lucruri”.

— „Nu vreau nici bomboane, nici jucării frumoase, nici păpuși care vorbesc. Vrea să cheltuesc banii la Ciripcău, pentru ce știu eu”.

— „Ei bine, fă cum vrei; dar mie nu vrei să-mi spui ce vrei să cumperi la Ciripcău?

— „Ba eu, nu spun. Ai să vezi mata acolo după ce-oi cumpăra”,

Domnița o lăsă în voia ei și-i spuse Clotildei ca tot s-o ducă la Iampoli, dragă Doamne în primblare și odată acolo să-i cumpere o păpușă și niște bombone o ca din partea d-sale.

— „Ați văzut, mă, rog, prințeso, mica sgâvcită? Nu vrea să cheltuiască din banii ei! Cărpăuoasa de țărăncuță! Așa sunt și la noi cu toții, dela mic și pînă la bătrân. Se lipsesc de toate, le ghiorăie mațele de foame și li se scurg ochii de poftă, dar cum au un ban doi, îl vâră degrabă în ciorapul cel de lână!”

— „Nu, Clotildo dragă, cu cred că te înșeli. Țaranul nostru e cu totul de altă fire și din nenorocire pentru dânsul, numai strângător nu este. O să vezi că o să-și cumpere fetița vre-o vacă sau niște vițeluși la care râvnește poate de mai de mult!”

Ei bine, se înșelau amândouă și adevărul eși în curând la iveală, căci totul fiind gata și desinfectat, iar termenul prescris de doctori trecut, părăsiră cu toții Cosăuții pentru a se reîntoarce la Ciripcău.

Cu vre-o câteva zile după sosirea lor acolo, vechilul veni după obiceiul său la curte, să cerceteze dacă sunt ceva scrisori de dat la poștă sau ceva de cumpărat la târg, având să plece la Bălți. Lenuța îl luă la o parte, îi dădu nouăsprezece carboave și-l rugă să-i cumpere dela târg grâu frumos, zahăr, cofeturi și tot ce trebuie de găcut șase colive. De o carboavă să ieie lumânări, iar cu ce va rămânea, testemeluri de dat de pomană. Toate acestea sa le ducă nevestei pălimarului cu care se învoise ca să i facă colivele și să-i gătească pomana. Apoi într-o sâmbătă, dădu cele șase carboave, cei mai rămăsese bătrânului părinte Tureatcă ca să facă un parastas frumos pentru odihna sufletului bunicului, a bunicăi, a mamei, a tatei, a lui Păvlică și a Săfticăi înșirăndu-i după cum erau rânduiți în inimioara ei și precum îi iubise ea când erau în viață. Când erau află și pe asta, bătrâna franțuscă alergă într-un suflet să-i spue domniței. „Adevărat, prințesă, că țaranii de aicea sunt altfel ca la noi și uu copil ca Lenuța noastră nu s-ar găsi în toată Franța!”

Iubită și răsfățată de cătră cei de sus, toate slugile aveau mare necaz pe biata orfană. Știți d-tră veșnica ură a ciocoiului surtucărit și lingetalgere, îm-potriva mândrului nostru țăran.

Să slujească, mă rog, domnul sufragiu la masă, în haine negre și îmnănușat, plodul lui moș Sandu dela Săhăstria surpată, se putea mai mare batjocură? Să gătească Cc. Vasile bucatar vestit, bucate franțuzești pentru o gură deprinsă cu ceapă, usturoi șt blânzii lâncedă, nu era păcat? Dar domnul perdegiu se ia în brațe ca se puc în trăsură cu boerii, pe țarancă, cu scop s-o scoată când va fi mare, o cămărpșâță ceva mai cilibie decât D-neei, care nu știa nici scrie, nici franțuzește.

Fel de fel de uneltiri plîzmuiau cu toții, ca s-o scoată din inima boierilor! Ba o îndemnau la rele doar vor avea prilej s-o pârască; domnul sufragiu, dacă strica vre-un pahar sau vre-o ceașcă, în loc să dea vina, cum făcuse întotdeauna și în alte case, pe mâță sau pe motan, o învinuia și o pâra pe dânsa.

Biata fetiță suferea în tăcere nedreapta dojană, fără a-și a-para nevinovăția. Apoi de ocăra domnița pe o slugă vinovată, sigur că numai spurcăciunea de țărăncuță o pârâse, căci de unde era se afle așa lucru. tocmai domnița, care șade toată ziulica în salon, citind la cărți franțuzești.

Sâmbătă seara era silită să se ducă la spălătorie să-și facă feredeul și acolo era o adevărată martiră; Cc. spălătorese care o iubiau ca sarea-n ochi, sub cuvânt de lăutoare, îi smulgeau cu nemiluita din frumosul ei păr auriu; sub cuvânt c-o spală o frecau cu ciudă din toate puterile lor, o înjurau și o și băteau pe înfundatele, zicând că nu șade cum trebue și le face de necaz. Rabda fetița și tăcea. De o întreba Clotilda de ce e cu ochii roși, răspundea că-i intrase sopon în ochi și se frecase cu pumnii, pentrucă o usturau.

Cc. Marghioala încercase în mai multe rânduri sa-i zică domniței, că fetița asta nu face ca să se joace cu cuconașul Titi, căci poate să-l învețe cuvinte proaste, că fură dulceți și strafide din camară și câte alte minciuni. Văzând că toate clevetirele ei nu găseau ascultare, ba că-i aduseseră de căteva ori, dojane cam aspre, D-nei fu cuprinsă de odată de o nețermurită dragoste pentru scumpa și drăguța ei Elenuță, acoperind-o cu serutări falșe și încercând s-o îndoape cu fel de fel de bunătăți, ori ieșindu-i înainte cu niște dulceți și apă cu ghiață, când o vedea asudată leoarcă, doar o reci, ori își va strica stomahul, s-o îmbolnăvi și o lua-o dracul! Fetița însă nu era lacomă, se se-tura bine la masă și nu mai lua nimic în gură peste zi; căci așa îi deprinsese pe amândoi, buna M-me Clotilda, că de vor căpăta vre-un fruct sau vre-o bomboană peste zi, să le păstreze pentru a le mînca îndată după ce se vor scula dela masă; și oricât le-ar fi de sete să rabde până ce le va trece sudoarea și apoi să beie cât or pofti

După pilda Cc. Marghioalei, se luară toate slugile arătând Elenuței cea mai mare dragoste față cu dânsa; iar pe dindos blestemând-o, nescoțind-o din spurcăciune țărănească cu picioarele crăpate și căutând veșnic ărilejuri ca s-o pârască la stăpâni.

Cu mulți ani în urmă, când eșiră toate la ivealăă domnița o întrebă într-o zi: „Bine fetițo, mie de ce nu-mi spuneai nimica? Oare te îndoiai de dragostea mea către tine?” „Ba nu, Măria Voastră, tocmai pentruca nu mă îndoiam, de aceia și tăceam. Știam foarte bine că nu m-ați fi aruncat pe drumuri, orice ar fi spus ei, pe când dacă m-ași fi jeluit, știam de asemenea că i-ați fi dat afară, și în mintea mea de copil, credeam că nu vor găsi altă pâine și vor muri de foame. Atunci de ce să le fac așa rău mare? Mai bine răbdam și tăceam!”

Așa dar, fetița aceasta de țaran, la vârsta ei de opt anișori și jumătate ajunsese, de sigur în neșitire, să înfăptuiască cea mai înaltă închipuire a legei noastre creștine!

Pare uimitor, nu-i așa?

Dar ia să ne gândim de câte veacuri a primit neamul nostru creștinismul? Câte spițe de oameni au fost spălate în sfânta apă a botezului ortodox? Să ne mai mirăm oare că vlăstarul acesta al neamului nostru românesc—care a suferit toate chinurile toate durerile și toate umilirile, fără școli, fără lumină și rezemat numai pe sfânta lui credință — i-a ramas din atavism, aceasta credință, în sânge chiar de la naștere?!”

Lenuța n-a bănuit niciodată că de suferințele sale primii vinovați erau chiar binefăcătorii ei, caii erau datori să-și stăpânească slugile. Mica inconștientă dar adevărate creștină, iubia din toată inimioara ei de copil pe cei ce-i aratau dragoste făceau bine; îi er-ta pe cei ce-i făceau rău și o chinuiau, jertfindu-se chiar pentru dânșii, căci nu avea decât să-si deschidă gurița ca să fie dați afară. Dar unde să găsești ură și răzbunare în sufletul ei? Nu aveai de ce te mira căci asta-i era firea moștenită din moși strămoși!

Ceia ce trebue să uimească pe cugetător, este gândul că: unde și la ce înălțime s-ar fi putut ridica poporul acesta românesc, de ar fi trăit în alte în tocmiri și de ar fi avut pururea cine să-l ferească de vânturile ciumate, venite din afară!

CAP. XII

Dela Ciripcău la Petersburg, prin Viena și Paris

Cu beizadea Alecu n-am dat ochii, tocmai de când plecase dela Moșia lui să facă înconjurul Europei, pentruca să smulgă dintre franțuji pe fiul său mai mare Andrei și să-l readucă în noua sa patrie, la Petersburg, unde boerul nostru avea treabă destulă.

Plecat precum știm dela Cosăuți într-o caretă ușoară, luminarea sa, n-avu să schimbe caii la poștă decât de douăzeci de ori, ca în două zile și o noapte să-și ajungă la Galați: iar de acolo până în Viena nu avu să se urce decât în trei vapoare: unul care-l aduse dela Galați la Baziaș, altul dela Baziaș la Budapesta și al treilea care-l lăsă pe cheiurile frumoase ale Vienei. Și aceasta încă pentruca erau apele mari: altfel se mai suia și în al patrulea mai mic, ca să treacă porțile de fier, adică dela Turnu-Severin la Baziaș. Pe vapoarele acelea însă, noi, nouțe încă, era un mare lux, care părea cu atât mai mare, că lumea nu era deprinsă cu el ca astăzi. De luai o cabină de pe punte, plăteai, nu-i vorbă, între treizeci și patruzeci de galbeni: dar masa era delicioasă, căci compania având în vedere că pasagerii de clasa întâia, făceau parte din aristocrația bogată din Rusia, România, Serbia și Ungaria, nu țineau decât bucătari din cei mai buni. Tot din pricina aceasta, atât salonul cât și partea rezervată a covertei, era un adevărat salon de lume mare, unde ceasurile treceau plăcute într-o lume aleasă și distinsă, pe când vaporul luneca plăcut printre maluri cu mult mai selbatice decât cum le vedem în zilele noastre.

Ceasurile treceau nesimțite, zilele și chiar septămâna, și ajuns ta capitala Austriei, te despărțeai de vapor cu părere de rău.

După atâta huzur material și intelectual, când se văzu beizadea, înghesuit cu alți trei nemți și doua nemțoaice, într-una din acolo trei cuști care alcătuiau pe atunci un vagon cl. I-a, îi peri tot cheful. Cușca aceia zisă pe partea locului cupe avea șase jilțuri destul de largi și de tihnite, îmbrăcate în catifea roșie; pe unul din pereți o oglindă rotundă, iar pe celalt charta drumului ce aveai să-l faci în acelaș vagon cu stațiile toate, până la locul unde aveai să-l schimbi cu altul la fel. Apoi sus niște rețele unde se înghesuiau în ele, geamantane, panere cu mâncări și băuturi. Nu era rar să primești pe vârful capului câte un geamandan nemțesc, vre-o păreche de krenvirști, vre-o șuncă de Praga, sau conținutul unei sticle de Feslauer, care destupându-se dela sine sgomotos te boteza catolicește prelingându-se de pe ceafă până cine știe unde!

Proprietarul sticlei îți zicea un pardon pe limba internațională franceză, pentru cazul când n-ar fi știut nemțește și erai liber să te usuci la soare sau să-ți oblojești cucuiul cu colonie. Trebuia să-ți stăpânești picioarele ținându-le șgribulite sub jilț, ca să nu dai peste genunchii ascuțiți sau peste bătăturile vecinului din față: cât despre vecinul de alăturea, de ’l prindea cumva somnul, apoi după ce moțăia cât moțăia înainte și înapoi, numai ce te pomeneai cu căpușorul lui chel rezemat dulce și amoros pe umărul tău, ca în momentele cele mai fericite ale lunei de miere! Unde erau ca astăzi coridoare unde să-ți poți dezmorți picioarele! Her conductor își încuia cu îngrijire pasagerii în cușcă deschizând oblonul numai după oprirea trenului în stație: iar pentru trebuințele tale intime, trebuia să-l previn la timp și atunci venia de te lua când livenia și lui și te ducea până la capătul trenului, unde te suia în așa zisul abortwagon, unde te încuia într-o cabina și huzureai de bine până la stația viitoare dacă și aducea aminte neamțul de tine, iar de nu te coborâi la stație a doua sau a treia. Mai adăogațo vă rog, cu trenul cel mai iute nu făcea decât douăzeci sau mult douăzeci și cinci de kilometri pe oră și se oprea câte un minut la fiecare static, fie și cea mai neînsemnată! Adevărat că într-o stație de acelea se întâmpla foarte des să aștepți și un ceas întreg treimi întârziat, cu care erai să te încrucișezi tocmai acolo. Trebuiai musai să recâștigi timpul pierdut: trenul pleca ceva mai repede, dar tot nu putea ajunge la ora reglementară la stația cu restaurant, uude știai că ai 25 de minute pentru dejun. Atunci, în loc de 25, trenul se oprea numai cinci minute în stație, așa că numai bine aveai vreme să te uiți la bucate plă-tindu-le însă dinainte.

Poftim Cc. Aleculc de trăește patru zile și patru nopți în asemenea întocmiri. Să nu-ți poți întinde picioarele nici noaptea, să nu-ți poți îmbracă halatul și papucii, să fii lipsit de dulceața și cafeaua turcească, de hatârul cărora plătise și biletul de drum clasa II-a pentru Ienacachi dela Galați la Paris!

Poftim de te hrănește atâta vreme numai cu sandviciurile și Feslauerul ce le puteai comanda dela fereastra vagonului și le mâncai pe loc, bând deadreptul din sticlă! Ori de se întâmplă să ajungă trenul fără intarzieie la vre-o gară cu restaurant, să plătești trei gulden table d-hôte ca să sufli tot timpul în zupper mit knedel (supă cu găluște) și să fugi la vagon cu pâinea, șnițelul și sticla de Bordeau în brațe, pentru ca să nu pierzi trenul, care nu vrea să știe că ți-ai petrecut vremea sutlând în zupper mit knedel, care a-burea mai dihai decât locomotiva!

Așa dar, bietul boer, fu silit să se oprească la München, unde ’și regăsi amintirile lui de student, la Strassburg, unde era pe atuncea granița franceză și în sfârșit la Paris unde ajunse în faptul zilei a cincia mult mai trudit de cât fusese în cele opt zile ce le făcuse în vestita lui daradaică, pe când se dusese în-tăi la Moscva!

Din pricina deselor opriri pe care nu le socotise la plecare, beizadea Alecu, nu mai avu vreme să cerceteze Parisul. Stătu numai cât îi trebui ca se scoată pașaportul fiului său, să-i mai cumpere ceva haine și albituri gata și porniră amândoi la Hâvre, unde se îmbarcară foarte veseli, cât stătu vaporul legat cu parâma de mal; unul socotind că va huzuri de bine pe Dunăre cetalt, care deși un navigase niciodată de cît pe Seina la Asniéres și nu văzuse marea decât în tablouri și la teatru, o iubia așa de mult cu voia cu hotărâre să-i închine viitorul făcîndu-se marinar.

Dela primele valuri însă, kneazul simțindu-se indispus, se duse după îndemnul doctorului de bord să se culce în spațioasa cabină cu două paturi, începând ai părea răii c# nu luase mai bine drumul pe uscat, dar mângâindu-se cu gândul că-și va putea întinde picioarele în voe și îmbrace halatul.

Andrei sta vitejește la prora bastimentului privind cu o nespusă bucurie la valurile spumoase care se izbeau de botul vaporului, umplându-l și pe dânsul de stropi. Acum se simțea ridicat în înălțimi, acum cufundat ca într-o prăpastie! Văzduhul sărat și proaspăt îi umplea plămânii, înviorându-i și sufletul și firea. Ah! ce frumos! Cu ce milă și dispreț nu-și amintea de apa, tulbure și liniștită a Seinei! „Asta-i apă, asta-i viață, strigă el beat de fericire!” „De nu‘mi e-ste dat să intru în marina franceză, hotărât voi intra în cea rusească; numai la uscat să nu rămân! Ce-mi pasă mie de Franța ori de Rusia! Adevărata patrie a marinarului câte marea cu furtunile și primejdiile ei,... nu uscatul cu văzduhul lui întinat! Da, voi intra în flota rusească, iar când voi ajunge la vârsta legiuită o vrea, n-o vrea papa, demisionez și intru în flota franceză! Cât sunt de fericit!”

Dar cunoașteți d-tră o fericire care să ție mult pe acest pământ.... și chiar pe mare? Cum frumoasele valuri ale Mânicei se tot întețeau și malurile Franței disperaseră cu totul, tânărul nostru fu cuprins de o nespusa și neînțeleasă melancolie și părere de rău pentru acea țară în care își petrecuse copilăria. Își aminti de buna lui mătușă care-l crescuse dela vrâsta de patru până la nouăsprezece ani; de camarazii lui pe care nu-i va mai întâlni, împrăștiați și ei de valurile vieței!

Într-un cuvânt, din vesel și fericit ce fusese, ajunsese acum întunecat ca totul. Apoi i se puse parcă un cerc de fier împrejurul capului, simți o greutate mure la stomah care se urca mereu în sus, până ce trimise peste bord deliciosul dejun ce-l făcuse la Hâvre. Bunul doctor de bord care tocmai trecea pe acolo, îl luă de braț și-l duse aproape în nesimțire în cabina părintească uude-și regăsi pe făuritorul zilelor sale cu capul în lighian și despărțindu-se și el cu jale de gustosul său dejun. Mai ușurați amândoi și după ce viteazul marinar se culcase pe patul celait, beizadea rugă pe chelnărița să-i spue lui Ianacache să le gătească câte o cafea turcească fără zuliar căci e bună de mahmureală!

Se întoarse femeia chiar îndată cu o coală de hârtie scrisă cu slova veche și zicând că Ienacache nu poate face nici o cafea, de oarece este ocupat ca și d-lor; zbiară cât îl ia gura că-și așteaptă moartea din clipă în clipă și că să-i ducem îndată la uscat. Iată și ce putu citi cu greu beizadea Alecu, pe coala de hârtie scrisă cu litere de un cot:

„Sărut mâna, Măria Voastră,

„Eu cu nici un chip nu vrau să merg mai de-parte. Vă sărut picioarele dar nu vă îndurați de viața mea! Porunciți blestematului de căpitan să-și oprească coraghia că mor! De mine nici nu vra să știe, dar de Măria Voastră, o să asculte cum este datoare toată lumea. Eu vă mulțumesc pentru pâine și sare. Mă lepăd și de slujbă și de leafă, numai opriți coraghiaa în loc că nu mai pot! Pe jos mă duc să mor în țara mea, de este ca se mi se sfârșească zilele. Măria Voastră, va rog în genunchi să nu vă suparăți. Nu mă lăsați eu mor în saramură! Sărut mânile și picioarele. Slugă plecată: Ienacache Stamate”.

In loc de Ianacache se înfățișă doctorul de bord aducându-le câte o sticlă de cloral, în loc de orice cafea și poruncind chelnăriței să le dea câte o lingură la jumătate de ceas, și tot mai rar până se vor liniști. Atunci să-i silească să mănânce biftec cu piper și muștar iar ca băuturp numai maderă. Cu asemenea regim o duseră tot drumul bieții noștri cplători într-o toropeală vecină cu leșinul: cînd culcați pe spate; când cu fața la perete încercând să doarmă; când cu capul în lighian, de cum luau ceva în gură; iar îu clipele de liniște, mai vorbiau unul cu altul.

— „Frumoasă carieră, îți aleseseși, băiete, îi spunea kneazul lui Andrei într-o asemenea clipă!”

— „Asta e pentru că nu suntem depriși cu marea, papa. Cu timpul se deprinde stomahul și nu mai suferi”.

— „Așa e! Ai dreptate. Dovadă vestitul amiral Nelson, acel care a biruit flota ta cea franțuzească! a trăit o viață de om, a ajuns mai mare peste toată flota engleză, dar de răul de mare n-a scăpat de cât odată cu viața. Cel puțin așa arată istoria”.

„Adevărat, bine zice papa! Apoi știi ce? Decât o viață întreagă să fiu amenințat să stau cu nasul în lighean, mai bine lipsă!

—„Lasă Andrei, că-ți găsesc eu o carieră mai plăcută decât aceia de marinar. Te înscriu la ministerul afacerilor străine, intri în școala limbilor orientale, treci un esamen destul de ușor și poți ajunge și Ministru plenipotențiar sau chiar ambasador”.

— „Adică de ce numai decât carieră, întrebă tânărul auzind de școală și de examen? N-avem ce mânca acasă? Să mai rătăcesc pribeag în lumea toată? N-am fost destul de înstrăinat până acuma? Mai bine ține-mă lângă D-ta, să mă bucur și eu de casa părintească, de a doua mea mamă și de frățior, pe care nici nu-l cunosc. Mă vei învăța agricultura, mă voia preumbla calare, voiu merge la vânat, într-un cuvânt voiu duce viața de gentilhomme campagnard mai folositoare și mai neatârnată decât orice carieră”

— „Bine, dragul meu Andrei, răspunse kneazul să-rutându-l cu dragoste. Dacă este dorința ta, așa să fie că și dorința mea ascunsă era aceiaș. Ca părinte însă eram dator să-ți propnn o carieră și să te susțin cu toate mijloacele mele, că să o poți face câz de strălucită”.

Ajunseră ănsfârșit la Cronstadt pe o mare liniștită și pe o frumoasa zi de vara. Intrară pe o mare ca o-glinda în golful Petersburgului, din care se desvălue privirilor o priveliște cu adevarat măreață și pecare patriot îi ruși nu se sfiesc a o asemăna cu intrarea Bosforului. Bastimentul plutește mai întâi dealungul coastelor ostroavelor, pline cu vile și grădini mari și frumoase ale bogătașilor capitalei. Apoi intră în mărețul rău al Novei și în față și se arată mărețul pod Niculai, din dosul căruia se desfășură în toată mărimea lor impunătoare vestita cetate Petru Pavlovski și amiralitatea, ale căror turle îți apăruseră de mai bine de un ceas, răsărind încet din apele golfului.

Pe cer soarele dogorea ca la noi pela ceasurile patru. Ia vezi la ceasornic cât este ceasul, îi spuse kneazul lui Andrei. Tânărul își scoase ceasornicul, îl privi nedumerit, îl puse la ureche să vadă de nu cumva uitase să-l întoarcă, apoi zise: „Se vede că merge înainte, căci îmi arată nouă trecute.

— „Ba merge bine, așa arată și al meu și înadins ți-am făcut întrebarea. Așa e pe aicea băete. In lunile Iunie, Iulie și jumntate din August nu este noapte de loc. Doar abia simți un fel de amur-g pela miezul nopții, înlocuit îndată prin zorii dimineții și răsăritul de soare. Totul so încheie între 11 și 1, fără ca se te împiedece a-ți citi jurnalul în mijlocul uliței! In schimb ploile încep pe la sfârșitul lui August și țin într-una până se preschimb în ninsoare și ajungi să nu mai vezi lumina decât două ceasuri pe zi”.

— „Și la noi în Basarabia, tot așa să fie, întrebă Andrei îngrijorat? Căci și Basarabia, doar tot în Roșia so află”.

— „Ba nu copile! La noi e zona temperată, pe când aicea ne aflăm în plină zonă boreală. Vezi tu Andrei, că Roșia e mare,... foarte mare! In cuprinsul ei găsești aliciul și rena laponului, dar și asinul și cămila arabului; ai pinul și mesteacănul, dar și măslinul lămâia și portocala în Crimeia și Caucaz”.

— „Bine că nu-i la noi aș»a. Te papa isprăvește cât mai degrabă ce ai mata de făcut pe aicea și să fugim înainte de a ne apuca noaptea veșnică Auzi? Două ceasuri de zi și douăzeci și două de noapte! Aș vrea să fiu și pornit”.

Kneazul Alexandr’ Dimitrievici Mavrocosta, era foarte ocupat la Petersburg: dimineața cu procesul lui unchiu-seu, iar pe urmă cu audiența la împărat și împărătese și cu neînlăturata tournée des grands ducs, despre care am vorbit. La acestea se mai adăugau vizitele de făcut și primit, prânzuri oficiale, sau pe la prietini în vilele cele frumoase de prin ostroavele Nevei; serate, teatre și căte altele. Cât despre slujba ce avea de făcut la curte, ea se mărginea a lua parte la cortegii și alte ceremonii imperiale. Pentru așa lucru greu îl adusese contele Adlerberg tocmai de la Ciripcău.

Neputănd țărî după dânsul cogeamite băiețoi le nouăsprezece ani și pentru a nu-l lasa singur într-un oraș străin, în care na-r fi fost în stare, de a-ar fi rătăcit, să întrebe drumul pe rusește, îl înprieteni cu un tânăr, atașat dela legațiunea rusească din Lisabona, trimis în grabă la minister ca să ceară niște instrucțiuni urgente și pe care le aștepta în liniște de vre-o doua săptămâni. Tânărul acesta, foarte distins, vorbind franțuzește ca un francez, se însărcina cu plăcere să-i arate lui Andrei Petersburgul sub toate înfățișările lui. Cc. Alecu îi tocmi dar lui Andrei o droșcă ținea hangul tovarășului său, contele Alexie Mihailovici Narișkiu, dintr-o familie cu care țării rusești din vechime, nu pregetaseră a se încuscri. Aceasta însă, moștenitorul unei mari averi și care arunca banii cu nemiluita nu-l lasa pe Andrei să chletuiască aproape nimic, sub cuvânt că dacă se folosește de droșcă, ce-lelalte cheltueli îl privesc.

Așa dar, tânărul pricepe Andrei Alexandrovici Mavrocosta și cu prietenul său mai mare contele A-lexi Narișkin se puseră cu osârdie a cerceta capitala imperiului rusesc și luară la rând mai întâi toate reședințele împărătești.

La palatul de iarnă, intrară ăn cămărășia împă-rătească, unde după ce trecură prin mai multe sale, (unde stau ticsite până în tavan în jurul pereților serviciile de masă ale diferițiior țari începând cu ale țarinei Ecaterina II-a. și până la Alexandru II-lea, toate de aur masiv și care nu se întrebuințează decât odată la încoronare), intrară într-o sală ceva mai mică mobilată de jur împrejur ca la bijutierii cei mari cu dulapuri și rafturi închise eu geamuri, capitonate pe dinăuntru cu matasă albastră și pline cu fel de fel de giuvaeruri, ticsite cu briliante, diamante, rubinuri, smaragde, mărgăritare, lunetiste și toate soiurile de pietre scumpe, lucrate în fel de fel de stiluri, după vremurile în care au fost întrebuințate pe urmă. Apoi mai în lumina ferestrelor, pe niște coloane de catifea roșie acoperite de globuri uriașe de sticlă, odoarele împărătești, adică: coroana împăratului Alexandru, ale celor două împărătese, globul, paloșul și în sfârșit sceptrul, vestitul sceptru întretăiat la mijloc de strălucitul diamant luat din India, după obiceiul neamului, de către un mare patriot, care ca să-l naționalizeze mai bine, îl ascunse chiar în carnea lui; fapt măreț, dar caracteristic de dragostea rușilor cătră țarul lor și care-l costase chiar viața! Ieșind din sălile acestea, unde din pricina mulțimei de nestimate, te uiți la ele ca la niște pietriș de pârău, trecură în sălile de serbări, dintre care cea mai mare este sala Sf. Gheorghe, în care un batalion întreg din gardă, schimbă în fiecare Duminică garda cu alt batalion, așa că două mii de oameni au unde se înșira pe două rânduri și a se învârti în voie. Familia împărătească nefiind în capitală putură vedea apartamentele particulare precum și grădinii de iarnă a împărătesei Maria. Acolo printre plantele cele mai exotice erau câteva tufe de vie și câteva gârnețe de păpușoi.

Isprăvind cu palatul de iarnă, se duseră la Țarskoie Selo unde pe lacul din fața palatului, sta ancorată maiestos o întreagă flotă de război în mic, începând de la goeleta și până la bastimentul cu trei rânduri de tunuri care pe atunea nu fuseseră încă înlocuite toate prin bastimentele cuirasate ci li se adaptaseră numai aburul pentru timp de luptă și când nu era vânt prielnic. Însemnați vă rog, că am zis în mic iar în miniatură, căci pe aceste jucării învățau copiii împăraților rusești arta marinarului, să comande echipagii-lor luate din școala de marină și manevrarea pânzelor sub ochii îngrijați ai împărăteselor și marilor ducese care-i priviau dela ferestrele palatului.

Apoi cercetam Gatcina, Peterhoful, unde li se a-lătară papucii de bal ai marei Ecaterine, care spre veșnica mirare a neamului rusesc, avea piciorul foarte mic. De aceia chiar mi se uită niciodată a se arata streinilor că și ruștilor pot avea piciorul mic, mai ales dacă sunt de alt neam. Isprăviră eu reședința postumă a familiei împărătești, adică vestita biserică din cetatea Petro Pavlovsk, undo așteaptă în mormintele lor de aur, ceasul dreptei judecăți, tu liniștea mormântului, acei care, fiind în viață, au trimes prin o singură vorbă, atâtea suflete în mormânt...!

Nemai având reședințe împărătești de cercetat și sfiindu-se a le mai cerceta și pe acelea ce și te-or fi clădit, de sigur, țării și pe ceia lume, de teamă a nu-și pierde iluziile și trenul la întoarcere, se apucară să cerceteze Petersburgul științific, adică: universitatea, biblioteca, și în sfârșit și școala de mine. Acolo avură prilejul să se coboare într-o mină de aur, argint și malachită, atât de bine imitată, încât nu i lipsea de cât deținuții politici ca s-o lucreze. Aceștia așteptau între apa și... pământ, în cetatea Petro-Pavlovsk convoiul care trebuia să-i ducă să le lucreze... pe acele adevarate. Însă cu toate insistențele lui Andrei Mavrocosta și ale contelui Narișkin, nu le fu îngăduit să-i vadă, când cercetaseră biserica cetății.

Veni acum rândul Petersburgului artistic.

Teatrele erau închise vara, iar la artițtii care jucau prin grădini, Andrei bagă de seamă două lucruri,poate unde neînțelegând ce spun, toată luarea aminte îi era îndreptată asupra jocului de scena: Primul lucru ce-l izbi, fu că actorii ruși, împotriva regulelor stabilite în lumea toată, nu se sfiau de a întoarce spatele onorabilului P. T. public, timp de monologuri și scene întregi. Contele Narișkin însă, susținea că e mult mai natural așa; căci în viața reală cărui vorbește cineva, nu se întoarce către acei care ar putea să-l audă. Actorul trebue să vorbească cu interlocutorul său și nu-mai pentru dânsul, fără a se gândi la publicul ce-l ascultă.

— „Atunci, răspunse Andrei și publicul ar trebui să-i lese să se înțeleagă între dânșii, fără sa facă ne-cuviința de a asculta la broasca cheei, niște convorbiri intime și în care el nu joacă nici un rol”-

In al doilea rând se încredință că arta dramatică pentru a pătrunde în mintea și inimile publicului rusesc, nu întrebuințează ca celelalte popoare, numai văzul și auzul, ci și mirosul! De pildă în piesele istorice, când apare țarul Ioan Groaznicul pe scenă, nu numai că veștmintele sale și ale boerilor săi sunt redate în tot adevărul lor și în cele mai mici amănunte, nu numai că clopotele bisericilor, care sună din răsputeri acopere glasul actorilor, dar spre culmea realismului. poporul care-l aclamă pe țar, este luat chiar atuncea de pe stradă, răspândind sub bolta cerului și în mijlocul florilor grădinei, un iz de cojoace, de dohot și de toval de ciubote rusești, care, mărește iluzia, dar te cam vătămă la nas. Nu poate fi ceva mai sugestiv, mai realist, decât dramele acelea istorice, mai ales pentru aceia care nu nu mirosul prea delicat.

Bine înțeles că nu uitară să cerceteze muzeul național de pictura, cu scara lui măreață de marmură, cu sălile sale impunătoare și luminoase, cam goale pe atuncea, dar pe păreții cărora, se răsfățau cu atât mai în voie, marinele neîntrecute alo marelui pictor rus Aivazofski (cetitorii armeni sunt rugați a pronunța Aîvazian) toate cu aceleași raze luminoase de soare, sau de lună, dezmierdând cu aceiași dulceață valurile adormite sau înfuriate. De atâția ani încoace, s-au fi umplut de sigur și sălile acestea. Vreun pictor genial, tot atât de rus ca marele Aivazofski, va fi găsit și el de atuncea efecte admirabile de lumină asupra colbul-lui ce-l ridică o troică națională po doroghi stolbovoi! Cine știe? Arta fiind una și împrumutându-și efectele dela natură, poate că genialul artist o fi găsit vreun amestec de culori, care să redea pe pânza și glasul imașcicului și miresmele cailor asudați și plini de spume.

Fapt însă, pe care-l pot mărturisi chiar eu, căci l-am întâlnit nu odată pe marele Aivțizowski la Odesa, în saloanele compatrioatei sale, prințesa Manukbey, este căi era atât de frică să nu-și uite meșteșugul eu efectul de lumină, în cât venia și acolo înarmat cu o coală mare de hârtie albastră, se așeza la o mesuță și luând parte la convorbirea generală, zgâiia coala albastră, cu un ac și o prefăcea în adevărate capo-do-pore. De obicei, ele înfățișau o stâncă ridicându-se trufașă pe un mal nisipos de mare, unde veniau încet să moară sub dulcele raze ale lunei, valurile liniștite, încrețind abia suprafața apei; iar la fund depărtare, o corabie de pescari cu pânzele lăsate în jos, nemișcate nici de cea mai mică abureală de vânt. Câte o-dată corabia de pescar, era înlocuită prin una de război, sau printr-un vapor de pasageri al societăței de navigație pe marea Neagră și Dunăre; dar asta numai pentru a varia tema. Efectul de lumină pe mare rămânea acelaș. De se ’ntâmpla ca marele pictor să se ia cu vorba și din aceasta pricină, vaporul să iasă cam strâmb era boală cu leac. Acul fermecat o lua pe biata mare la gâdilit, până ce o scotea din dulcea-i adormire: valurile înfuriate se ridicau spumoase și veniau să loviască stânca, acoperindu-o cu stropi; ba la nevoie acoperiau și țărmul nisipos. Se înțelege, mă rog, că pe o asemenea mare, nici o corabie, fie chiar a companiei rusești de navigație pe marea Neagră și Dunăre, nu poate sta decât strâmb, chiar sub razele luminoase ale lunei, care acum mai aveau prilejul să lumineze și nourii alungați de furtună. Era atâta lumină, atâta poezie și mai ales realism în tablourile acelea mici și aruncate în grabă, că mai să-ți vie să-i ceri prințesei o ochiană marină pentruca să-i vezi și pe pasagerii vaporului cum sufăr de răul de mare, cu capul în lighian!

După ce admirară îndestul toate efectele de lună și de soare, depe diferite mări liniștite sau înfuriate, depe pânzele marelui pictor rus, contele Alexei Mihailovici Narișkin, îl duse pe Andrei la Oranien Baum, unde cânta capela imperială alcătuită din cei mai reuminți instrumentiști al Europei. Căci și muzica, nu-i tot artă? Era admirabilă aceasta orchestră, dar nu se înjosia să cânte altă muzică decât cea mai clasică. Nici pe Rossini nu-l admiteau decât cu greu în repertoriul lor. De Straus ori de Lanner, nici putea fi vorbă: iar ca muzică rusească, aveau numai imnul național, pentru cazul când vreun membru al familiei imperiale, s-ar fi ivit în grădină.

După concert, contele îi spuse lui Andrei: „Acuma prințule să te duc să auzi și muzica noastră națională”.

Merseră dar la un așa numit restaurant de noapte, cu toate că era ziua mare, tot pentru acelaș cuvânt, pentru care iarna, restaurantele de zi nu-și mai stâng lămpile. Acolo o numeroasă bandă de țigance și țigani rusești, îmbrăcăți în bogate haine naționale, se acompaniau cu scripci, ghitare și balalaice cântând niște coruri mixte, soluri de femei sau de barbați, de toată frumuseția dar mai mult melancolice și în tonurile minore. Câteodată muzica o lua mai iute, se ridica o pereche și punându-se în fața publicului începea a juca bărbatul se punea pe vine, aruncând cu furie când piciorul drept, când pe cel stâng înainte, în timp ce tovarășa lui de joc se învârtia. în jurul lui cu mânele în șolduri, făcând pași mititei, în tactul muzicei; iar corul cânta melodia jocului, plesnind din palme și chiuind pe alocarea.

Din partea lui, beizadea Alecu, găsia acum o mare schimbare în societatea înalta cu care se afla în legătură. Prin saloane aproape nu mai auziai limba străină.La curte, chiar tânăra împărăteasă se silea a vorbi rusește și când nu mai putea, o lua pe franțuzește ca limbă diplomatică. Țarul re-luase obiceiul străvechi a nu vorbi decât rusește cu supușii, tutuindu-i pe toți, iar franțuzește numai cu diplomații, făcând o singură excepție pentru Mavrocosta și supușii săi rusiți prea de curând ca să poată susține o convorbire în limba națională. Dar și pe aceștia îi îndemna, zicându-le adesea: „Nădăjduiesc că în curând vom putea convorbi împreună ca niște adevărați ruși”. La care un îndrăzneț îi răspunse: „Ca rus din inimă și sentimente, am și acum fericirea să vorbesc cu Maiestatea Voastră, dar ruși adevărați și de baștină, oricât de bine vom stăpâni limba rusească, nu vom fi nici eu, nici chiar Maiestatea Voastră!” îndrăznețul acela era de obârșie germană, chiar din Holstein și rangul ce-l ocupa prea înalt ca să i se fi luat în nume de rău. împăratul zâmbi cam acru și trecu înainte.

In saloanele familiilor băștinașe se vorbea cu mândrie numai rusește chiar în fața străinilor și mai ales a străinilor de obârșie, deveniți supușii țarului. Se sileau și ei a vorbi în limba țării, dar împestrițând-o cu cuvinte străine și cu accentul limbii lor de obârșie. De altfel, erau cu toții prea bine crescuți, ca adevărații ruși să râdă de cei care nu vorbeau bine limba lor. Dimpotrivă, păreau că le erau recunoscători de truda pe care și-o dădeau pentru a se rosti cât mai curat pe rusește.

Invrăjbirea între aceste două elemente era cu totul de alt soi: lupta pentru influență. De se numea vreun străin în vreun post înalt, băștinașii nu se sfiau a învinovăți pe biata împărăteasa Maria, cum că iar a reușit să puie în pâine rusească vreo șoacăță de pieritor de foame din țara ei.

Unde se mai pomenea acuma de străvechea menire a Monomahului, apărătorul ortodoxiei întregi, care tindea spre Sfânta Sofia, nu pentru a o cuceri, ci pentru a înlocui de pe vârful ei semiluna, prin strălucitoarea cruce cu raze a bisericii de răsărit, liberând toate popoarele drept-credincioase, de sub sclavia barbarilor musulmani?!

In locul vechiului ideal al monomahului creștin, venise rândul idealului cu țarul alb, mai potrivit cu pajura cu două capete, privind totodată răsăritul și apusul, stăpânind în ghearele sale întregul glob pământesc! Cuvântul acesta de țarul alb, fusese dat ca o poreclă țarilor rusești de către popoarele supuse de altă culoare, pentru a-l deosebi de suveranii galbeni, care și ei le fuseseră stăpâni. Poeții cei mari, romancierii și literații se grăbiră a se agăța de această poreclă, cântând-o și tălmăcind-o, că din toți suveranii rasei albe, numai unul poartă numele de țar, deci numai el trebuie să fie țarul albilor, pentru ca să domnească nu numai asupra rasei albe, ci și asupra celorlalte rase colorate, care în mare parte îi sunt supuse și-l recunosc ca atare, dându-i chiar de la dânsele numele său adevărat. Deci, țarul alb, care odată cu coroana de Monomah obținuse de la biserica de răsărit înființarea anticanonică a unui tron patriarhal la Moscova, după ce chiar împotriva dogmei desființase cu de la sine putere acest patriarhat, se declarase, el, laic și părinte de familie, președinte al sinodului rusesc, își luă acum menirea de a înfăptui în folosul lui și al neamului slav, proorocirea bisericii creștine cu „o turmă și un păstor!”

Doi oameni de geniu izbutind a căpăta încrederea lui Alexandru al II-lea: Katkof și Pobiedonosțef, unul prin ziaristică, celălalt și prin înrâurirea sa în sinod, știură să îndrumeze întreaga gândire a rușilor băștinași. Cu ajutorul contelui Șuvalov (poreclit Petru al III-lea din pricina influenței sale asupra împăratului), precum și al marelui cancelar, prințul Alexandru Gorceakov, putură să îndrumeze în sensul acelor idei politica imperiului.

Din partea ei, marea noblețe de obârșie străină, prin contele Adlerberg, baroneasa Friederics și amândouă împărătesele îl îndrumau pe țar spre ideile apusului, spre milă, blândeță și libertate, cu totul necunoscute, ori urgisite cu asprime sub domnia lui Nicu-lai Pavlovici.

Din aceste două curente care păreau opuse, reieși eliberarea a 23 milioane de robi. Bineînțeles că pentru această reformă fu nobleță acelor provincii în care țăranii nu fuseseră niciodată robi, ca Finlanda, provinciile baltice, donul și mica și neînsemnata noastră Basarabia; iar contra, toată nobilimea velicorusă, malorusiană și poloneză, care prin reforma aceasta își pierdeau cea mai mare parte din averile lor.

In aceste întocmiri, se părea că ideile lui Katkof erau menite să piară din gândirea băștinașilor. Ei bine dimpotrivă, căci dragostea de neam a slavului, oricât de înstrăinat și de luminat ar fi, covârșește toate celelalte simțiri.

De aceasta avu prilej să se încredințeze beizadea Alecu chiar atuncea, adică la 1859, cu doi ani înaintea ucazului de dezrobire, care nu apăru decât în anul 1861. De pe atunci însă lumea era în fierbere și nu se mai vorbea de altceva prin popor, prin saloane și prin cluburi; unia crucindu-se cu evlavie și rugându-se pentru înzilirea împăratului, alții mulțumiți că ei nu pierdeau nimica și puteau juca fără pagubă rolul de oameni civilizați, cu idei înaintate, mărinimoși pe spinarea altora; în sfârșit hoții de păgubași blestemau civilizația și zicând că veneticii au înșelat pe scumpul lor împărat, numai cu scopul de a sărăci pe nobilii băștinași și a-i înlocui în treburile statului, unde chiar acum mișună prin toate slujbele ca gângăniile.

Într-o seară, iată că se întâlnește cneazul nostru la anglițki club, cu Katkof și Pobiedonosțef. După ce prânziră câteșitrei la aceeași masă, bineînțeles că veni vorba despre acea lege, care era în gura și în inimile tuturora. Vechiul student german, fostul bonjurist moldovean, care în viața lui nu mai avusese alți robi decât țigani, dezrobiți și aceia de acum patru ani, tot prin înrâurirea lui și a lor săi asupra lui Grigore Ghica-Vodă, își dădu drumul inimii felicitând pe Katkof că insuflase țarului o idee atât de mare, de dreaptă și de liberală, pe care numai o inimă mare și un cugetător adânc ca împăratul Alexandru, putea fi în stare s-o pătrundă și s-o aducă la îndeplinire.

— „Da! făcu Katkof cu un zâmbet pe buze. Adevărat că împăratul nostru este o inimă mare și un adânc cugetător... Dar permite-mi să-ți spun, cneazule, că mă alăturez și eu la părerea tuturor acelora ce te cunosc, cum că și d-ta ești o mare inteligență. însă iartă-mă, dragă cneazule, dacă te găsesc astăzi tot atât de naiv, precât ești de inteligent”.

— „Cum, făcu Mavrocosta uluit”.

— „Crezi oare cu bună seamă că am muncit și am luptat cu atâta energie, înfruntând zilnic Siberia (căci la cea dintâi izbândă a potrivnicilor mei, acolo îmi voi sfârși zilele), crezi că jertfele acestea le-am făcut numai din dragostea țăranului rus?”

—?

— „El este deprins din veacuri cu robia și întunericul. Ar mai fi așteptat bucuros un veac, înainte de a râvni să mai stăpânească altceva decât oasele și pielea. Cine știe chiar dacă nu se va răzvrăti împotriva celor care vor să-l scoată din obiceiurile sale străvechi? Nouă, prințule, ne arde cu totul de altceva: rusificarea rutenilor și a polonezilor. Prietenul nostru Pobiedonosțef, ce șade alături cu d-ta la masă, a lucrat destul de frumos încă sub Nicolai Pavlovici, readucând la dreapta credință sute de mii de suflete, zmulse odinioară bisericii, prin uneltirile și siluirile csionzilor catolici și ale panilor polonezi, care în mare parte stăpânesc moșiile prin părțile acelea. Peste doi ani cel mult, mulțumită silințelor lui Pobiedonosțef, nu vei mai găsi picior de uniat în toată Ucraina și Polonia, să-l cauți cu lumânarea. De bisericile catolice însă e mai greu să te legi, din pricina statelor catolice din Europa. E dar timpul ca legea insuflată de mine, să vie să ia panilor moșiile, vârând prin acest mijloc vrajba între ei și țăranii lor. Se mai poate că mai curând decât gândești, să-l vezi pe hlopul malorus și pe cel polonez, alungând pe pânii lui cu coasa, furca și topoarele, pentru a le lua pământurile.

— „Este îngrozitor! făcu Mavrocosta speriat. Dar nu vă temeți oare că ce se va întâmpla cu voia D-voastră în părțile acelea, s-ar putea întinde asupra întregii împărății? Când aprinzi pojarul nu poți prevedea până unde îi vor sări scânteile!”

— „De asta nu duc nicio grijă. In Velicorusia pomeșcicii sunt băștinași cu toții, iar de s-ar afla vreunul care să nu jertfească bucuros o părticică din pământul său, pe care tot nu-l dovedește cu lucrul nici astăzi, acesta ar fi un vrăjmaș și n-are decât să moară. Cât despre ceilalți, ce ne pasă? Pomieșcicii înfățișează oriunde pătura cea mai cultă. Lipsind păturile neruse de acea pătură, care este totodată și cea avută, le tăiem de la rădăcină orice încercări și orice mijloace de răzvrătiri etnice”.

— „Cum? Atunci ce faceți cu visurile voastre mărețe asupra răsăritului? Vă lepădați oare de a vă mai deschide drum spre marea liberă? Nu mai ridicați crucea sfântă a ortodoxiei biruitoare pe vârful sfintei Sofia, pângărită de păgâni, zise kneazul cu însuflețire”.

— „Află kneazule, sări Pobiedonosof, că rusul nu se leapădă nici mort, de visurile sale de mărire, ci dimpotrivă le întinde, pe măsură ce le hifăptuește!”

— „Atunci nu mai înțeleg, zise Mavrocosta din ce în ce mai aiurit!”

— „Și totuși e foarte lesne, reluă Katkof: șarpele Boa mistuie mai întâi prada ce a înghițit-o și apoi caută a înghiți vreo alta. Din nenorocire noi n-am făcut așa, de unde slăbiciunea noastră și porecla ce ni s-a dat cu drept cuvânt de cătră Napoleon: le colosse aux pieds d-argile. Este neapărat să mistuim mai întâi ceea ce am înghițit până acuma, adică să rusificăm popoarele din cuprinsul imperiului. Bine înțeles că nu vorbesc de cele sălbatice, ca tătarii, cerchezii, kirgizii și celelalte, care nu ne pot vătăma și ne aduc numai în timp de război o cavalerie numeroasă, în stare, tocmai prin sălbătăcia ei, să sperie pe dușman. Odată aceasta făcut, ceea ce după credința mea nu ne va cere nici zece ani, vom înghiți țărișoara voastră de obârșie, care n-are ce căuta printre popoarele slave. Tot va fi mai bine sub noi decât sub turci, mai ales că e cu noi de o credință. Apoi va veni rândul Bulgariei, Serbiei libere și celeilalte a sangiacului Novi-Bazar, al Bosniei, Herțegovinei și într-un cuvânt al tuturor creștinilor slavi și neslavi din Turcia, lăsându-se o oarecare autonomie Greciei din cauza legăturilor sale cu familia împărătească. Veni-va îndată ori laolaltă și alipirea slavilor din Austria cu Galiția și Cracovia, a Boemiei, a Croației, Dalmației și celelalte, dându-se Germaniei provinciile germane... Căci bine spunea Mencicof împăratului Nikolai Pavlovici: „Drumul spre Bizanți, Sire, trece prin Viena!”

— „Bine, dle Katkof, întrerupe beizadea Alecu — Românii pretind că sunt latini..., apoi ce faceți cu un-gurii și sașii?”

— „Ii vom slaviza, de voie de nevoie! De nu vor voi, Sașii n-an decât să emigreze în Germania, un-gurii pe podina munților Alțâi de unde au venit, iar Românii D-tale la Roma unde după un veac vor da iarăși ochi cu noi.

— „ Cum! Și acolo făcu beizadeaua îngrozit!!

— „Se înțelege că și acolo, răspunse Katkof liniștit. Ba chiar mult mai departe! Oare crezi d-ta că odată ce vom fi întrunit toată lumea slavă într-un singur mănunchi, slavizând și micile popoare care trăiesc în mijlocul oceanului slav ca niște insule neînsemnate, odată ce vom stăpâni afară de oceanul Arctic, Baltica, Marea Albă și cea neagră, pe care le stăpânim și astăzi, odată ce vom mai avea Marmara, Achipelagul Mediterana de răsărit și Adriatica ne vom opri în drum!? Care vor fi rasele Europei (căci de popoare nici nu poate fi vorba), care vor fi rasele care ni s-ar mai putea împotrivi?! Vom începe cu cea latină punând Roma, Parisul, Madridul sub sceptrul țarului alb, re-întorcându-ne apoi spre Viena și Berlin; cât despre popoarele scandinave ele vor fi demult unificate cu Finlanda. Înainte de două veacuri, Europa toată va fi ori slavă, ori chineză! Numai o Europă omogenă, alcătuită dintr-’ singură rasă albă într-o singură putere militară se va putea împotrivi lumii galbene, înfibgând steagul Sfântului Gheorghe pe zidurile Pekingului și pe acele de la Tokyo. Europenii pentru a călca pe pământul Americii au de străbătut un ocean! Noi a-vem de trecut o strâmtoare ale cărei maluri sunt a-mândouă ale noastre. Angloamericanii s-ar putea oare măsura cu noi pe uscat? Dar americanii de sud? Lumea galbenă și America odată ale noastre, cucerirea întregii Asii cu Indiile și stăpânirea întregului continent negru nu ar mai fi pentru noi decât un joc”.

— „Atunci, făcu Mavrocosta cu parapon, nu va mai rămânea de cucerit decât Oceania, iar odată căzută și ea în mimle voastre, nu vă va rămânea a vă bate dăcât eu muștele sau cu gândurile.

— „Atunci kneazule, sări Pobiedonoscf, a inspirat de sus și cu privirea înflăcărată, atunci neamul nostru mare va copleși întregul glob pământesc și puternicul nostru grai va răsuna singur în cele patru părți ale lumii. Țarul alb își va fi îndeplinit adevărata lui menire, prorocită de biserică. în cele sfinte o turmă și un păstor, în cele lumești un singur neam și un singur împărat: țarul alb!

— „O! făcu Mavrocosta, entuziasmat și el. Mi-ați copleșit mintea cu măreția planurilor voastre! Care este poporul care a râvnit vreodată la așa putere? Pe lângă voi, planurile lui Alexandru Macedon, Cesar și Napoleon cel Mare sunt meschine și sărăcăcioase jucării de copil. M-ați îngrozit! O mărturisesc!

— „Vezi D ta kneazule, făcu Pobiedonosef. Planurile acestea, menite cu adevărat a se îndeplini prin veacuri, pas cu pas și orice piedică li s-ar pune, te înspăimântă pe d-ta, pentru cuvântul că nu ai nicio picătură din sângele marelui nostru neam! De asta nu vei putea niciodată simți, nici pricepe, cât de dulce răsună în urechile și inimile velicorușilor aceste cuvinte care te-au înspăimântat atât de rău. Pentru îndeplinirea menirii neamului slav, pentru precumpănirea rușilor asupra celorlalți slavi și a slavilor asupra tuturor neamurilor pământului niciunul din noi nu este care să nu-și jertfească avutul, dragostele și sângele! Intru aceasta ne stă și puterea!

— „Fie D-le Pobiedonosef, dar faceți-mă să mai înțeleg un lucru: domnul Katkof îmi spunea adinioarea că, mulțumită muncii și stăruințelor d-voastră, s-a impus limba slavă în bisericile uniate rutene, readucându-le la ortodoxie. Cum atunci ne-ați lăsat în pace pe noi, basarabenii? Pentru care cuvânt?”

— „Pentru trei, răspunse Pobiedonosef: mai întâi pentru că nu sunteți nici catolici, nici protestanți, nici uniați, ci ortodocși ca și noi... în al doilea rând, pentru că ridicând limba moldovenească din biserici, am putea să îndepărtăm poporul de jos de biserică. Decât să nu se roage deloc, mai bine să se roage moldovenește. Să audă însă limba lui numai din gura preotului, fără a putea învăța nici s-o citească, nici s-o scrie. Astfel îl ferim și de necredință și de propaganda ce i s-ar putea face de peste graniță... în sfârșit, pe cât timp Principatele Unite vor avea un domnitor ortodox, nu vom încerca nimic în această privință, ca să nu înstrăinăm dragostea și recunoștința locuitorilor acestor principate... Vă vom rusifica noi, pe toți, dar mai pe urmă. Cu toptanul... nu cu bucata. Ori dacă această nădejde ne va părea prea îndepărtată, numai atunci ne vom gândi la rusificarea bisericilor din Basarabia.”

— „De altfel, adaugă Katkof, după un momet de gândire, pare-mi-se, kncazule, că nu vei avea mult de așteptat ea s-o vezi și pe asta. Apucăturile prințului Cuzza (sic) nu ne cam plac. Sufere de franțuzomanie, sărmanul, iar să zice că nevasta lui are cam prea multă simpatie pentru Vatican. Consulii noștri de pe acolo raportează că ar vrea să aducă, prin școale și spitale, călugărițe catolice...”

CAP. XIII

Stări de sufle

Pe la sfârșitul lui iulie Cc. Alecu își isprăvise treburile, audiențele, faimoasa tournée des grands ducs și vizitele de concediu; iar punga i se ușurase cam peste măsură. Deci era numai bună vremea de plecare, de nu voia să rămâie amanet la otel până să-i vie alți bani de la Cosăuți. Până să scrie și să primească răspunsul, te pomeneai că începeau și ploile. Hotărâ dar să plece cât mai curând.

Lesne de zis, dar greu de făcut. N-avea trăsură. Să mai cumpere o daradaică? Știm că avea până acum două cupele și un faieton. Era prea destul! Să plece cu perekladnaia (căruța de poștă rusească, pe care o voi descri cu alt prilej), ar fi ajuns amândoi spetiți, poate și bolnavi, după opt zile de hurducătură. Trebuie ca cineva să fie rus din moșstrămoș ca să poată îndura teafar un asemenea chin. Contele Narișkin îl sfătui să cumpere un tarantas, pe care-l poate avea cineva cu o sută, mult o sută cincizeci de carboave și se găsește de vânzare în orice oraș rusesc.„

Il luară dar și pe Andrei și câteși trei merseră într-o mahala a capitalei la un meșter rotar ras și iată ce văzură:

Într-o curte mare, în care intrai pe sub o boltă umedă a unor case cu trei caturi, tot atât de umede ca și bolta, tocmai în fund erau înșirate vreo trei tarantasuri pe care meșterul bărbos, pletos și cu nelipsita gumilastică în jurul capului, se silea să le boiască în un verde ca buratecul.

Acele trăsuri se alcătuiau din patru roți cu obezile largi ca de car; ele se învârteau pe două osii de lemn tot ca de car. Osiile acestea erau depărtate între ele de către vreo cinci prăjini sănătoase dar subțiri și mlădioase, de o lungime de peste trei metri. Deosebirea între osia de dinainte și cea de dinapoi era numai că sub această din urmă mai atârna și o pocorniță, căci roțile se ungeau cu păcură. Pe prăjinile cele mlădioase era legată cu zbanțuri de fier și se legăna alene, cogeamite covată ca de frământat cozonaci, însă ca de vreo doi metri lungime pe 1 ½ lățime, a-vând la mijloc câte o scară din fiecare parte, întocmai ca la căruțele bulgărești. Covata aceasta fiind așezată drept la mijlocul prăjinilor, rămânea dinapoi ca o jumătate de metru, pe care îți puteai așeza bagajul. Pe jumătatea de metru rămasă goală între coș și roțile de dinainte se înălța pe patru drugi de fier cogeamite capră pentru vizitiu și slugă, având în partea ei stângă o rezemătoare de piele, umplută cu lână; așa că ciocoiul de capră, care nu se schimba la toate poștele ca surugiul, să se poată măcar rezema și ațipi puțin în timpul călătoriei. Jumătate de covată era ferită de ploi, de soare și de colbul de pe drum, prin un coviltir de mușama neagră, având și perdele de piele, cu bucățele de geam prin mijlocul lor; cealaltă jumătate deschisă și la aer curat. Mai adăugați, vă rog, două hlube și două urcice pentru nelipsita troică și veți avea adevăratul tarantas rusesc.

In el, cinovnicii transferați de la o margine la cealaltă a împărăției, își înghesuiesc părinții, nevasta, toți copiii și bejănia toată. în el pleacă cu toții la datorie, șezând ziua pe moale, pe fân și pe saltelele strânse, iar noaptea desfacându-le și dormind pe ele grămadă, legănați ca în vis pe drugii cei mlădioși și ciocnindu-și capurile la vreun hop, ca ouăle la Paști!

Tânărul Andrei fu încântat de acest nou mijloc de călătorie și ca un neaoș parizian îi găsi „un cachet étranger, tout à fait couleur locale”. Beizadea Alecu însă, mai practic, se bucura mai întâi de ieftinătatea prețului și apoi că nu zdruncina ca pericladnaia, că nu te bătea nici ploaia, nici soarele, dar mai cu seamă că-ți puteai întinde picioarele mai în voie însă decât în vagoanele drumurilor de fier. Așa că nu stătu mult la tocmeală; cumpără ta-rantasul cu 150 de ruble, înlocui fânul prin o saltea mare și groasă de păr de cal, care stătea ziua și noaptea întinsă la picioare și alte două saltele de lână care se întindeau numai noaptea peste aceea, iar ziua se strângeau rotogol la fund, alcătuind un divan cât se poate de moale. Mai adăugă perine și ceva pături de învelit noaptea și încărcând în tarantas tot bagajul, îl trimise cu lenacache la poșta de la Pskov să aștepte acolo; D-lor având a sosi a doua zi cu trenul.

După un prânz ce-l dădură la Danon în onoarea contelui Narișkin, care aștepta tot cu aceeași liniște, grabnicele instrucțiuni ce avea să le ducă la Lisabona, plecară la Pskov cu trenul și după o noapte de odihnă, porniră în zori de zi pe frumoasa șosea pe care am mai descris-o într-un alt capitol.

Fu o adevărată plăcere călătoria aceasta:

Telegarii dela troică, duceau ca în zbor tarantasul pe șoseaua netedă și bine îngrijită, prevăzută cu restaurante bune la fiecare trei poște; iar d-lor legănați pe prăjinele de sub coș și așezați cum erau pe cele trei saltele, huzureau mai în tihnă, decât în cea mai frumoasă caretă cu opt arcuri, șezând pe moale, rezemați pe perinele de puf, umbriți de coviltirul care-i ferea și el de colb.

Când părăsiră șoseaua le fu și mai moale, căci moale era și sub roți; din pricina lărgimii obezilor, ele nu se puteau îngropa prea tare în nisip, încât mai adăugând un faleiter cu doi cai sau pe unele locuri și doi la podorojnă, puteau merge și la trap, iar uneori și în fuga mare. Această împrejurare îi făcu să câștige vreo zi și jumătate de drum, așa că a șasea zi după plecarea lor din Pskov, trecură Nistrul la Moghilev, dejunară la prințul Mihail Cantacuzino, ce se afla la Otaci, iar pe la toacă se văzură în sfârșit și la Ciripcău.

Când domnița, dar mai ales Titi îi văzură ieșind de sub coviltir, nu-și putură stăpâni râsul. Râdeau și slugile, râdeau și țăranii cari alergaseră la curte, să privească la minunăția asta rusească, pe care nu o mai întâlniseră niciodată!

— „Ce-i asta, Alecule întrebă domnița? Ai plecat cu careta și mi te întorci cu harabagii?”

— Apoi careta, nu ți-am trimis-o înapoi de la Galați? Asta nu-i brașoveancă de harabagii, ci tarantas național rusesc, draga mea. Ai să vezi și tu îndată ce bine este într-însul. Și ridicând-o în brațe o așeză pe saltelele de sub coviltir, pe când Andrei îl așeză pe micul Titi lângă mămița lui. Apoi porunci iamșcikului să-i ducă până la pădure și înapoi!

Cu toate că-i erau caii osteniți, lipovanul atins că proștii de maldavani râdeau de tarantasul rusesc și că chiar cneaghinea binevoise a-l lua drept harabagiu jidovesc, o porni de la scară într-o năstrușnică goană, strigând cailor celebra poezie a iamșcicilor ruși:

Eh vi: gorcu na gorcu Dast barin na vodku!”

și șuerând ca șarpele!

La întoarcere domnița își regăsi soțul spălat, dezbrăcat și huzurind pe galerie în halat de vară, cu papuci căleați în picioare, și după ce se răcorise cu dulceți și apă rece de izvor, sorbindu-și cafeaua parfumată dintr-o ceșcuță de porțelan de Saxa cu zarful ei de filigran de argint.

Tânărul Andrei, se simți de îndată la el acasă. Cc. Ruxandra îi arăta cea mai mure și mai sinceră dragoste de mama, silindu-se a lua în inima orfanului locul celei dispărute.

In zadar îi fură însă toate silințele, căci dragostea de mamă prin nimic nu se poate înlocui și de către nimeni. Dimpotrivă, la o fire egoistă și interesată ca a tânărului acestuia, care nu cunoscuse niciodată dragostea de mamă și era deprins de la vrâsta de trei ani a se lipsi de dânsa, această dragoste ce i-o arăta mama lui vitrigă i se părea o fățărnicie, o lingușire către tatăl său, menită a-și menține înrâurirea covârșitoare ce o avea asupra bătrânului. Bătrân nu era Cc. Alecu, căci nici nu împlinise 42 de ani; dar în ochii tânărului Andrei, precum și ai întregului tineret francez de pe atunci, ceva mai idealist poate decât acel de astăzi, datoria unui tată era să fie cât de bătrân, să-ți dea bani cât de mulți, să-ți plătească datoriile și să fie destul de bine-crescut ca să se ducă la vreme să-și regăsească strămoșii, lăsându-ți o moștenire cât de mare și cât se poate mai neîntârziat.

I se dăduse ca locuință casele cele vecin, alcătuite precum știm din patru odăi și o tindă. Sculat de dimineață, lua vre-o una din puștile tatălui său și pornea la vânat. Rar de se întorcea fără vre-o ciocârlie, sau vre-o cioară moartă de bătrâneță. Ori încăleca pe vre-o rablă de cal a vre-unui vătaf și cutriera toată moșia, bine încredințat că în va ții astfel agricultura și făcându-și planuri de în bunătăți rele ce le va face, după moartea bătrânului.

Când va suna ceasul acela mult dorit, va fi el stăpân pe acele patru moșii, adică peste 19 000 de falei! Adevărat că mai era și micul Titi care trebuia pus la socoteală și baba bătrânului. Până atuncea însă câte crupuri, anghine, tifosuri și accidente, nu trebuiau puse și ele la socoteală? Apoi câștigând inima bătrânului, spera să-l convingă să urmeze pilda lui Râșcanu, care obținuse de la împărat să i se declare averea majorat. Dacă se stabilise aceasta pentru un Râșcanu, familie fără niciun titlu și nicio însemnătate istorică, cum de nu s-ar face pentru prinții Mavrocosta?! Atunci ca fiu mai mare, va moșteni întregul majorat, făcându-le o pensie atât babei, cât și micului Titi, cât vor trăi.

Copilul însă îl îndrăgi de îndată pe frățiorul său mai mare, care-i adusese o grămadă de jucării frumoase și se juca și el cu dânsul ca un adevărat copil. între altele îi adusese și un frumos vapor mecanic pe care-l făceau amândoi să plutească împotriva curentului pe pârâul din fundul râpii, încărcându-l cu recolta de pe moșia lui Titi, treierată, vânturată și pusă în saci, cusuți de către isteața Ilenuță. Toate jocurile lui Andrei nu erau însă tot atât de nevinovate; dinaintea galeriei se făcea un fel de pavilion de scânduri, drept deasupra grotei din fundul râpii, deschizându-se astfel o prăpastie cam de vreo cinci-șase metri. Din această platformă îngrădită dinspre prăpastie cu parmaclâcuri, marinarul Andrei își alcătuise un bastiment cu pânze, ridicând două catarge, cu frânghiile lor foarte bine imitate și pânze din cerșafuri. Apoi când era vânt prielnic, manevra pânzele, comandând Ilenuței să se cațere pe catarg ca să le desfacă sau să le strângă.

— „Dar cu ce se fac, întrebă Titi? Vrau să fac și cu pe marinarul.

— „Tu ești prea bnunduc și neîndemânatic, răspundea Andrei. O să cazi în nas. o să începi a urla și o să mă ocărască măta”.

— „ Ba vreau să fac și eu ceva. Ce numai Elenuța să se joace cu tine? Eu nu?

— „Ei bine, tu o să faci ancora. Și legând pe bietul copil de mijloc îi dădu drumul încetișor peste parmaclâc cu gândul de a-l scoborî până-n grotă, ca pe urmă să ridice ancora în sus și să plece cu bastimentul spre Calcuta, după cum era itinerarul. Titi neînțelegând primejdia și încântat că o face pe ancora, nu urlă deloc, dar urlă Elenuța când își văzu cuconașul plutind pe deasupra prăpastiei. Ba urlă așa de tare că într-o clipă săriră și slugile, și Clotilda, și cneazul, și domnița! Ancora fu îndată ridicată la bord, catargurile tăiate, armătura confiscată și marele amiral degradat la moment și dojenit cum i se și cuvenea de către bătrânul.

— „Bine, nebunule, îi spunea cneazul, nu înțelegi că puteai să-ți omori fratele, de se rupea cumva frânghia ori o scăpai din mâini?!

— „Doamne ferește, papa, asta nu se putea întâmpla. Frânghia era în stare să ție zece inși ca Titi și doar mă socotiți atât de becisnic ca să nu pot ținea un copil de zece ani?

— „Dar dacă se rupea parmaclâcul?! făcu cneazul, dând cu ciudă în el cu piciorul și făcându-l la moment să se prăbușească în prăpastie?!

La aceasta nu mai avu bietul Andrei ce să spuie.

Tăcu din gură, dar în gândul lui: „Ei și? De se prăbușea parmaclâcul, cu mormoloc cu tot? Mare pagubă! Doar era cine să-l moștenească și scăpăm și eu de belea. Bine ar fi, Doamne, și fără dânsul! Poate s-ar fi dus după el și baba, și moșneagul de scârbă!”

Se reîncepu dar în toată poezia ei la Ciripcău viața de mai înainte; cu prânzurile din pădure, cu zilele petrecute la arie, cu plugurile răsturnând brazda neagră prin miriști sau țelini, cu toate belșugurile și duioasele frumuseți de un început de toamnă. Kneazului îi plăcea să-și păcălească pe naivul său parizian, trimițându-l să strângă fragi din pădure pentru dus la biserică de Sf. Maria mică, ori arătându-i două farfurii pline cu grăunțe și întrebându-l care e cu grâu și care cu sacară, și fel de fel de cabazlâcuri la fel.

In sfârșit veni vremea să se reîntoarcă cu toții la Kișinău tot în casele lui Brodeschi, pentru care guvernul nu găsise încă mușteriu și le mai închiriase pe șase luni. Totuși nu era de stat cu mâinile în sân, de nu voiai să te expui a sta la Ciripcău iarna viitoare.

I se dădu lui Andrei apartamentul cel din fundul curței, având intrare deosebită așa că-și putea primi prietenii în voie și să iasă ori să între la ori ce oră fură să supere pe nimene. I se cumpărase lui Tili, un pooney foarte cuminte și foarte drăguț, iar lui Andrei un frumos cal sur, din hergheliele lui Meleli. Era un fugar de mâna întuia și săria obstacolele dela dânsul purtând eu vrednicie numele de Iepuraș, ce i-l dăduseră herghelegii. Cuconașul Andrei văzându-se propriproprietarul unui asemenea cal, nu avu astâmpăr până nu-și porunci un rând de haine cum văzuse la Paris pe directorii de circ când fac înalta școală înaintea publicului, adică pălărie înaltă, frac albastru, încheiat cu două rânduri de nasturi, pantaloni albi de piele de căprioară și botfori de glanț nemțesc. Tinerii de bonton între cari cneazul Andrei se număra printre cei dintâi, încredințați că aceasta este ultima modă a Parisului, se îmbrăcară cu toții la fel și îndemnară și pe doamnele și domnișoarele călărețe să-și facă amazoanele tot la fel, adică pălăria, fracul cu două rânduri de nasturi peste amazoana albă. Așa că atunci când plecau împreună prin vecinătățile orașului, la reîntoarcerea lor puteai crede că vreun circ vestit își face intrarea solemnă în Kișinău. Iluzia o întărea și mai bine micul Titi, călare pe frumosul său ponney Malcik

Cu accentul lui parizian, cu glumele hd franțuzești tânărul prinț Andrei era iubit și răsfățat de toată societatea înaltă și o duse iarna asta într-o petrecere, rămânând să învețe agricultura la primăvara vii-toare.

Într-o dimineață pe când domnița era încă în pat, beizadea Aleea, intră la dânsa în halat și în papuci, cu ochii plini de lacrimi și-i aruncă pe pat o scrisoare zicându-i:

— „Na, Ruxandro! Citește tu singură căci eu nu pot, sunt prea mișcat. Apoi trântindu-se pe o dormeză începu a plânge, pe când domnița îi citea scrisoarea cu glas.

Era chiar dela Alexandru Vodă Cuza.

Prin ea îl ruga pe prietenul său de copilărie să părăsească drumul greșit pe care-l apucase într-un moment de furie; să-i fie milă de însăși fericirea lui și de viitorul copiilor săi; să nu se osândească nici pe dânsul, nici pe ei de a se pierde în neam străin. „Amintește-ți de strămoși și de marele nume ce și l-au lăsat, mai adăugă Vodă. Vino să lucrăm împreună ca niște români cu sufletul curat la fericirea și propășirea singurului tău neam. Aicea, și nu aiurea, dragă Alecule, îți este rostul și fericirea, aicea unde-ți sunt îngropați părinții! Folosește-te de dreptul ce ți-l dau legile rusești de a te reîntoarce în țara ta. Vezi că și ele recunosc că pot fi caractere destul de înalte și de leale, care cu toată bunăvoința nu-și pot pierde dragostea lor pentru țara de unde au venit. Te cunosc în destul, Alecule, pentru a-ți putea prevesti că nu numai nu vei putea să-ți schimbi firea ta de moldovan, dar că nici nu vei fi în stare să te folosești cum se cade de pasul care l-ai făcut, căci numai omul interesului nu ești tu! Cu averea ta de peste Prut, pe care nu o datorezi milei împărătești, ci dreptății cauzei tale, vei putea rescumpăra cu prisosință moșiile părintești și pe bună dreptate țara este datoare să te despăgubească măcar în parte de ceea ce ai pierdut. Acum că ți-am vorbit în interesul tău, lasă-mă să-ți vorbesc și într-al meu, în interesul fratelui tău, care te cheamă și-ți strigă: Alecule, nu mă lăsa!

„Mă cunoști îndeajuns pentru ca să-ți închipui cât de puțin prețuiesc scaunul meu de catifea roșie cu baldachinul lui cu tot, precum și onorurile de care sunt înconjurat. Ce bucuros l-aș mai da eu naibii, ca să-mi pot relua viața mea liberă din trecut! Sarcina ce mi-am luat-o este mare și foarte grea! Nu-ți închipui, prietene, cât mă simt de singur pentru ca s-o pot duce la bun sfârșit. Mă simt înconjurat de pretutindeni sau de dușmani care luptă pe față împotriva mea, sau de prieteni care exploatează în chip rușinos prietenia aceasta în folosul lor și mă compromit prin nesățioasa lor lăcomie. Dintre toți, singurul bietul Pisoschi îmi este mai devotat; dar îl cunoști. Este el om în stare să-mi dea un sfat? Nu l-ar ajunge capul. Ceilalți, toți la fel. Ahtiați după portofolii ori precupețindu-și sfaturile și ajutorul prin bani peșin, gheșefturi, „gheliruri!” De va merge tot așa, nu cred să împlinesc nici cei șapte ani de domnie a unor domni fanarioți.

Numai tu, Alecule, cu înțelepciunea mai presus de nivelul obicinuit, numai tu cu inima ta mare, nobilă și dezinteresată, ai putea fi omul, în sufletul căruia mi-aș revărsa tainele, gândirile și năzuințele! Tu m-ai întări în ceasurile de amărăciune și prin sfaturile tale m-ai feri de multe greșeli. Nu vin să-ți ofer nici portofolii, nici foloase. Nu cu asemenea fleacuri se ademenește un Alexandru Mavrocosta.

„Îți spun numai:

„Vino frate în ale tale, vino lângă fratele tău care te iubește, vino să muncim amândoi din greu și fără răsplată la îndeplinirea frumoaselor noastre idealuri din tinerețe, pentru care amândoi ne-am vărsat sângele și ani fi gata a ne jertfi și viața”.

In tot timpul cât ținu citirea acestei scrisori, bietul beizadea Alecu, plânse ca un copil și gemea din când în când câte un cuvânt și tot acelaș: nu se poate!

„Of! de acuma nu se mai poate!”

— „Firește că nu se mai poate acum făcu domnița. După cât bine ți-a făcut împăratul, cum ai pu-tea să te lepezi de dânsul, pentruca să te duci să te faci dadaca ciocoiului de Cuza?”

— „Te rog, dragă Ruxandro, să nu mai vorbești în asemenea chip de cel mai bun prieten al meu, zise Mavrocosta. Ceea ce spui nu are niciun temei. O singură audiență la țar și aș fi dezlegat chiar de dânsul de jurământul pe care l-am făcut. Favoarea care i-am cerut-o era întemeiată pe buna dreptate și cu toate că mi-a făcut-o ca unui supus rus, redevenind străin, nu mi s-ar putea lua moșiile mai ales că sunt ale tale, iar tu n-ai făcut niciun jurământ; ai urmat condițiunea bărbatului tău și alt nimic. Chestiunea e cu totul alta. Simt că nu mă voi putea ruși niciodată și că aicea voi fi nenorocit și străin toată viața mea. Apoi se înfundă iar cu capul în perine, rămânând tăcut și dus pe gânduri.

Domnița, atunci învălindu-se într-o haină de dimineață se sculă binișor din pat și mergând cu cătră barbarul ei, îi zise măngâindu-l:

— „Alecule dragă, tu știi că te-am urmat și te voi urma oriunde. Mi-am părăsit pentru tine și mamă, și surori. De nu te poți deprinde în țara aceasta, să vindem moșiile ce le avem aicea și haidem să ne reîntoarcem în țara noastră. Tu știi bine că ce-i al meu este și al tău, căci amândoi unul facem. Ca mamă însă și ca soție, te rog, să cumpănești bine pasul pe care vrei să-l faci. Tu singur zici că înainte de douăzeci de ani țara noastră o să fie gubernie rusească. Care va fi atuncea poziția ta și a copiilor tăi în Rusia?

— „Nici a mea, nici a lor nu va fi mai rea decât astăzi, răspunse kneazul.

— „Atunci să nu ne mai gândim, făcu domnița, cu toate că eu văd lucrurile altfel. Acolo unde te-oi vedea fericit, fericită voi fi și eu lângă tine. Țara care ți-o aleseseși a fost țara mea până acuma, cu atât mai mult îmi va fi țara aceea unde te cheamă și firea unde m-am născut și unde-mi voi regăsi cu bucurie mama și surorile.

— „Îți mulțumesc din suflet, draga mea Ruxandro, și pentru jertfele tale de până acuma, și pentru acelea ce ești gata să mi le faci și astăzi împotriva vederilor tale. Nici nu așteptam altceva din partea ta. Până acum însă cred că nu vei avea de făcut nicio jertfa, căci ceea ce-mi cere Cuza mi se pare cu neputință; dar pentru niște cuvinte cu totul altele, decât acelea pe care mi le înșirai adineoare. De voi găsi mijlocul să le împac pe ele cu fericirea mea sufletească, îți voi primi fără sfială jertfa, fiind bine încredințat că vei reveni foarte curând asupra unor prejudecăți nedrepte, pe care niște împrejurări anormale le-au impus sufletului tău curat. Nu pot însă lua o hotărâre atât de vajnică, fără să mă gândesc măcar vreo câteva zile. După ce mă voi fi liniștit de tulburarea sufletească, în care m-a pus scrisoarea iubitului meu prieten, voi răspunde și-ți voi arăta răspunsul”.

Peste câteva zile dar, iată scrisoarea pe care o trimese beizadea lui Vodă Cuza, prin maiorul Ștefanică Roset, adghiotant domnesc, venit în Kișinău pentru remonta cavaleriei:

„Scumpe și iabite Alecule,

„Vezi că nu îndreptez aceste rânduri către marele și vrednicul domnitor al neamului, ci tovarășului meu de copilărie, fratelui meu sufletesc, cu care atâta vreme mi-am împărtășit gândirile și năzuințele. Cred dar că nu te vei îndoi că la o chemare ca aceea ce mi-o faci, aș putea răspunde altfel decât trimițând îndată după cai de poștă și venind să te strâng în brațele mele zicându-ți: Iată-mă, Măria Ta, de acum fa cu mine ce poftești! Ruxandra și-ar fi vândut moșiile în urma mea și ar fi venit după mine cu copiii. Ah! Ce fericit aș fi fost!

„De n-o fac este că după multă gândire m-am încredințat că departe de a-ți fi de vreun folos, mai mult ți-aș strica.

Cuvintele lui Beaumarchais: calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose, sunt în cazul meu de un crud adevăr! Știi că ființează un decret domnesc din anul 1854 prin care sunt surghiunit, ca primejdios armatelor de ocupațiune, adică cu alte cuvinte ca spion rusesc. Astăzi actul acela este recunoscut de toți ca o sfruntată și mârșavă calomnie și nu este om cinstit în țară, care să nu deplângă nedreptatea ce mi s-a făcut.

„De m-aș reîntoarce în țară, cum aș putea să reiau viața politică și cum ai putea face din mine sfetnicul tău oficial? A doua zi, dușmanii tăi, care ar fi și ai mei, dar chiar prietenii de care mi te plângeai în scumpa ta scrisoare, ca să scape de mine, ar scoate din archivă decretul de expulsare iscălit de Vodă Ghica și mi-ar arunca în față învinuirea de spion rusesc. Ar fi pentru mine o ocară de moarte, iar pentru tine o pată. Ce-aș putea face eu și ce ai putea face și tu, ca să mă aperi? Să convingi pe acei convinși de mai înainte, dar care n-ar voi niciodată a se da convinși? Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!

„Vezi dar, dragul meu, că greșeala făptuită la ’54 nu din furie cum spui tu, ci (adu-ți aminte, Alecule) pentru a nu-mi lăsa nevasta și copiii pieritori de foame, este din acelea care sunt fără de leac și că sunt osândit să-i sufăr urmările toată viața mea. Dezlegarea jurământului de credință aș dobândi-o lesne de la țar, deoarece cazul meu este prevăzut cum știi de legile rusești. Aceia însă care m-au ajutat ca să dobândesc favoarea împăratului în afacerea revendicării moșiilor soției mele, vor rămânea încredințați că mi-am schimbat naționalitatea din interes și că odată ce am pus mâna pe cele patru moșii, care erau pierdute prin prescripție, îmi mai schimb pentru a doua oară naționalitatea, cum ar schimba cineva o haină!

„Conștiința mea fiind curată, ți-ași face cu drag și jertfa aceasta, numai dacă, ași putea să-ți fiu de folos.

„Ți-am dovedit mai sus, ca la lumina zilei, aceasta nu se poate și că te-ai compromite chiar tu. Știi foarte bine că n-am nevoie de leafa de ministru, căci slava Domnului, am cu ce trăi, iar cât despre onoruri știi de asemenea că mă lasă tot atâta de rece ca și pe tine. Nu sunt Mihalache Cogălniceanu ca să mă împăunez cu penele tale și să mă laud că cutare reformă sau lege bună ți-a fost inspirată de mine. Mi-aș putea face o stare neatârnată cu averea pe care o am. Dar totuși cred că aș fi în strânse legături cu tine și m-ar vedea lumea foarte des în palatul tău. Ei bine, Alecule dragă, chiar așa fiind n-ar trece mult ca lumea să zică că prietenia ta cu mine, fostul curtean al țarului rusesc, plecat din Rusia cu voie împărătească, ți-a fost impusă de la Petersburg și că în Principatele Unite, astăzi nu domnește Alexandru loan I, ci Alexandru Nicolaevici al II-lea prin mijlocirea lui Alexandru Mavrocosta. în sfârșit, mai este ceva care, pentru mine, este mai vajnic decât toate; nu am destulă încredere nici în mine, și în nepărtinirea mea. Ca Mavrocosta sunt dușmanul turcilor de la 1821, dușmanul Austriei de la 1854 și am și o datorie de recunoștință către ruși care mi-au scăpat părinții în timpul revoluției grecești. Nu înțeleg prin aceasta că m-aș face pe lângă tine apărătorul rușilor; dimpotrivă mă știi prea cinstit pentru așa ceva: Dar tocmai frica de a părea că-i părtinesc mi-ar întuneca mințile și m-ar aduce să am păreri greșite în anumite împrejurări, așa că ți-aș putea da sfaturi rele, fără voia mea. Acum că ți-am arătat, ca altădată sufletul meu, nu pot răspunde altfel la dragostea pe care mi-o dovedești, decât încredințând inimii cavalerului Cuza, ce am mai scump în viață: onoarea unui Mavrocosta! Fă-mi un semn, spune o vorbă și le las pe toate pentru ca să vin să-ți fiu rob cât voi trăi. Dacă găsești însă cuvintele mele întemeiate, lasă-mă, iubite frate, în întunericul meu din Basarabia, care-i tot pământ moldovenesc. Voi căta în liniște de moșiile mele, mulțumindu-mă cu titlul ce-l am la curtea împăratului, pentru că-mi este de folos aicea și nu are nicio însemnătate politică. Când voi putea și vei fi în apropiere, voi veni să te văd”.

Răspunsul nu în târziă.

Vodă Cuza spunea că recunoaște cu durere temeinicia cuvintelor lui Mavrocosta, că-l plânge din suflet, pentru că știe că niciodată nu va putea fi fericit pe pământ străin; că e păcat ca un asemenea caracter și o asemenea înțelepciune să fie osândite a se pierde fără folos.

„Odată însă, dragul meu prieten, mai spunea Vodă, că mi-ai încredințat onoarea ta, nu te pot expune la bârfele și învinuirile nedrepte ale dușmanilor noștri. Vei fi poate mai fericit în viața de familie, departe de zbuciumările luptelor politice. Să știi însă că dacă nu vei putea îndura această viață cu mult mai prejos de însușirile tale, cât va fi Cuza domn, vei găsi loc de frunte în țara ta. De nu te pot avea chiar pe tine, scumpul meu Alecu, trimite-mi măcar pe fiul tău mai mare, care după amintirile mele trebuie să fie de 20 sau 21 de ani. îl voi face ofițer și cel mai iubit dintre aghiotanții mei.”

Prințul Andrei însă răspunse lui beizadea Alecu că nu, Mavrocosta e de prea mare nobleță pentru a se face aghiotantul lui Cuza. Apoi și armata de carton a moldovalahilor, nu este destul de serioasă pentru unul ca dânsul! Adevărul era însă că tânărul bănuia în această propunere ceva miros de carte și de școală; așa că-i plăcea mai bine să-l facă iarna pe tânărul de bonton prin saloanele Kișinăului, iar vara pe gentil homme campagnard.

CAP. XIV

In casă nouă

„Caută și vei găsi” ne învață Sf. Scriptură. Așa și beizadea Alecu după mai multă căutare găsi în partea dorită de dânsul o casă abia isprăvită în care nu locuise încă nimene, foarte ieftină chiar pentru acele vremuri, alcătuită din nouă încăperi mari pentru stăpâni, câteva mai mici pentru slugi, cămară bună, bucătărie mare, spălătorie, grajd și șopron, cu pod încăpător pentru fân, hambar pentru grăunțe, hămurărie, locuințe pentru vizitei și pentru nelipsitul dvornic; într-un cuvânt, o gospodărie întreagă zidită și împrejmuită numai din piatră și pe care o plăti opt mii de carboave hârtie: adică în bani românești de astăzi douăzeci și una de mii două sute de lei. Adevărat că pe atuncea cu opt mii de carboave îți puteai cumpăra în voie prin ținuturile unde pământul era mai ieftin cogeamite moșioară cam de vreo opt sute de fălci; dar ceea ce-l ademeni mai mult pe beizadea să cumpere acele case, fu așezarea lor la marginea orașului, cu toate că aproape de sobor și de Grădina Publică. Această proprietate împrejmuită din toate părțile cu ziduri înalte, dedea pe trei uliți; ulițile lașilor, Nemțească și a Renilor. Fiind însă cea din urmă casă, din ulița Iașilor, la spatele frumosului palat al cneazului Mihail Cantacuzino, avea o fațadă care da pe o adevărată câmpie de țelină ce se întindea până la viile moșiei Buiucani. Clădirile nu acopereau nici a cincea parte din loc, așa că aveai toată voia să prefaci curtea cea gunoioasă și murdară în o frumoasă grădină care să-ți îmbălsămeze văzduhul destul de curat și așa din pricina câmpiei de care am pomenit mai sus. Ceea ce căuta beizadea mai înainte de toate era să trăiască la Kișinău unde-l sileau interesele sale să se stabilească, măcar șase luni pe an; dar să trăiască la aer cât mai curat și ferit de miresmele pe care le-am descris în mai multe capitole. Acum că s-au prelungit ulițele Podolskaia și Kievskaia pe câmpul acela de verdeață, nimeni nu-și mai poate da seamă de frumoasa priveliște ce o aveai din casele lui Mavrocosta. Pe d-lui îl știm că era meșter a plănui și a improviza grădini. Se folosi dar de lipsa coanei Ruxandra dusă cu Titi la prietena sa, principesa Manukbey, tocmai la Hâncești, tocmi de la pușcăria din Kișinău o roată de arestanți care în câteva zile curăți tot băligarul din nemărginita ogradă, o săpă toată cam de vreo două hârlețe adâncime, alcătui la mijloc cogeamite movilă mai înaltă decât zidurile împrejmuitoare; deschise drumuri și alee, săpă gropi pentru copaci și porni cântând să niveleze stradele orașului astupând cu îngrijire cu gunoiul scos, gropile ce le făcuse pe ulițe ploile. Era pe atunci singurul pavaj cunoscut de edilii orașului.

Mai pe urmă, prin noiembrie se sădiră copaci mari, tufe de aluni și de lilieci pentru desișuri, se prundu-iră drumurile și aleele și... gata grădina, rămânând ca la primăvară să se sădească trandafirii și glycinele, să se samene flori și iarbă măruntă, prin ronduri, pajiști și coastele movilei. Pentru casă cumpără ceva mobilă de la Odesa, mai aduse ceva tablouri și suvenire din Ciripcău, așa că cu ajutorul a doi jidani tapițeri și cu mobila ce putu găsi în localitate, izbuti până să-i vie familia, a da nouei sale locuințe o înfățișare destul de drăguță și de tihnită.

Pe când domnița era la Hâncești, se pomeni într-o seară chemată grabnic la Bujor, la sora ei mai mică, domnița Profirița, căsătorită cu Petrache Keșcu. Ea îi știa tocmai la Florența, dar se întorseseră de curând la moșia lor Bujor.

Aici suntem siliți a deschide o lungă parenteză pentru a înfățișa cititorilor aceasta familie, chemată a juca un oarecare rol în povestirea noastră.

Profirița era cea mai mică dintre surorile domniței Ruxandra și netăgăduit cea mai frumoasă. Brună, cu ochi mari, sprâncene bine arcuite, trăsăturile feței de o nespusă gingășie, iar pielița de o frăgezime aproape străvezie, lăsând să se zărească vinele de la tâmple și sângele care-i întrandafirea obrajii, așa că frumuseța ei era luminoasă ca zorile dimineții de Maiu. Talia ei mijlocie era de o gingășie și de o eleganță rară, dar însușirile ei sufletești întreceau cu mult cele trupești. Spirit de o înaltă cultură, în curent cu literaturile cele mari ale Europei de pe atunci, pe care le citise în text, iar nu în traduceri, era înzestrată cu o puternică voce de contralt-o, de toată frumuseța. într-o seară, în saloanele mamei sale, fu apucată pe neașteptate de o năvalnică emoptizie. Toți doctorii Iașului chemați în grabă o declarară oftigoasă, boală cam ereditară în neamul Sturdzesc. Adio de atunci frumoasa voce de contralt-o, căci medicii nu o mai lăsau să cânte, iar când încerca, se oprea singură cu lacrimile în ochi, constatând că nu-i mai rămăsese vocea nici pe sfert! Adio de asemenea visuri de dragoste și de viitor, căci aflând că e oftigoasă nu mai vroia să se mărite.

n timpul bătăliei cu turcii dela 53, locotenentul de husari Piotr-Ivanovici Keșcu, ofițer de ordonanță al generalisimului prinț Mihail Gortciacof, fiind rănit la picior înaintea Silistrei, fu încuartirat la Iași, în casele vistiernicului Neculai Roznovanu, unde-și petrecu convalescența toată. El era fiul bogatului boier basarabean, Cc. Ioan Keșcu, iar după mamă era din neamul Catargiilor, așa că nu avea rusesc în el decât uniforma și dragostea pentru regimentul lui de husari. în timpul șederii sale la Iași, domnița Profirița făcu asupra inimii sale o mare impresie. Nu zise însă nimica. Plecă să-și regăsească șeful tocmai la Sevastopol, unde capătă mai multe medalii și decorații, împreună și cu o sabie de onoare pentru bravură; iar după rezbel sosi într-o bună dimineață la Iași și cu învoirea tatălui său, ceru Cc. lui Neculai Roznovanu mâna fiicei sale Pulheria, în căsătorie.

— „Dragă tinere, îi răspunse marele-vistiernic, Profirița nu este fiica mea. A avut-o soția mea din întâia sa căsătorie cu beizadea Niculache Sturdza; așa că trebuie să-ți îndreptezi cererea către dânsa. Din partea mea ți-aș da-o din toată inima. D-ta ești Catargiu după mamă, iar numele de Keșcu este cunoscut de trei sute de ani printre boierii divăniți ai țării. Este însă o singură piedică, dar atât de mare, că-mi pare de neînlăturat. Ca om cinstit trebuie să te prevestesc că fata a vărsat sânge și că toți doctorii lașului au hotărât că-i oftigoasă. Nu te poți dar expune ca să ai copii oftigoși.”

— „Eram, răspunse tânărul, pus de mai înainte în cunoșiință de cele ce-mi spuneți. Am vorbit despre aceasta și cu tatul meu, așa că suntem hotărâți a trece și peste piedica aceasta. Daca voi avea cinstea și fericirea să obțin mâna D-rei Profirița o voi duce în țări calde o voi căuta-o acolo cu niște doctori mai de seamă decât acei de la Iași, iar prin dragostea mea, prin viața largă fericita și veselă, pe care averea mea îmi îngăduie să i-o ofer, o voi îndrepta în așa chip, că numai oftigoși n-or să fie viitorii nepoței ai D-tre.

— „Odată că și părintele d-tale și d-ta sunteți puși în cunoștință și stăruiți în hotărârea aceasta, nu mai am nimic de zis. Vino dar cu nimic la Marghiolița să te ajut și eu pe lângă dânsa.

Lucrurile se hotărîră ușor. Mai greu fu de înduplecat pe d-ra Profirița, care după cum știm se lăsase de gândul căsătoriei; dar ce piedică nu poate înlătura amorul?

Cununia se făcu în paraclisul casei Roznovanului și cine a avut prilejul să vadă pe miri în seara aceia nu-i va uita câte zile o mai avea.

El, puțin mai răsărit decât dânsa, frumos și de o eleganță naturală, în frumoasa lui uniformă de husari, cu spențelul cafeniu, dolmenul căptușit cu blană neagră, dar la față roș, la fel cu pantalonii, totul împodobit cu găetane groase și dese numai în aur.

Ea, gingașă și frumoasă, cu rochia ei albă numai din mătușă și dantele scumpe, părea, o ziuă din povești, cu ochii ei mari strălucind de fericire, cu părul ei negrii amestecat în două cu peteală, care pentru a nu o înveli în întregime, era reținut prin trei fionguri de peteală a-mestecată cu floride lămâiță, în trei locuri: adică unul în dreptul cefei, altul în dreptul taliei și al treilea pe poalele rochiei în dreptul gleznelor; și totuși acest văl nesfârșit de păr și de aur se mai prelungea peste trena rochiei de mai bine de o palmă domnească!

Perechea aceasta era atât de frumoasă în gingășia și strălucirea ei, încât chiar în mijlocul protipendadei moldovenești, atât de bogată pe atunci în frumuseți de tot felul, părea coborâtă din lumea basmelor. Chiar după nuntă, mândrul ofițer se ținu de făgăduință.

Cu toată dragostea ce o avea pentru frumosul lui „ahtirskih gusarskii polk” demisionă îndată din oștire și porni cu iubita lui nevestică, cât mai încet, ca s-o ferească de cea mai mică oboseală, prin toată Europa, consultând la rând pe toate somitățile medicale, apoi instalându-se la Florența după povața lor. Acolo tânăra domniță se întremă așa de bine, încât medicii declarară că nu mai este nicio urmă din primejdioasă boală de care suferise. Și în adevăr: acolo născu pe prima sa copilă, Natalia, care trăiește și astăzi și care cu toate zbuciumările și durerile pe care le-a îndurat ca soție, ca regină și ca mamă, numai de oftigă nu poate fi bănuită.

Lecuită cu desăvârșire și fiind pentru a doua oară în stare binecuvântată, apoi încredințată de doctorul ei că de astă dată, după toate probabilitățile, va da naștere unui băiat, hotărâră amândoi ca moștenitorul numelui să se nască pe pământul Basarabiei. Porniră dar spre Bujor și știind-o pe domnița Ruxandra în Basarabia, Cc. Profirița nu-i scrise nimica de planurile sale, ca s-o surprindă mai plăcut. Fiindcă pierduse multă vreme pe drum și că termenul era de acum foarte aproape, luară în trecerea lor prin Iași și o moașă, iar ca doică, găsiră la Bujor o moldovancă voinică și groasă cât un turn.

Fie că drumul ce-l făcură de la Iași la Bujor grăbise termenul, fie că se încurcase în socoteli, dar abia ajunsă și pe când se pregătea să meargă ca s-o surprindă pe sora sa la Hâncești, unde aflase că era, fu apucată de primele dureri și nu o putu înștiința decât prin un om călare, căci aceste două moșii erau cam la două poște una de alta. Așa că până ce sosiră domnița și Titi la Bujor, noul născut era și scăldat, iar lehuza se odihnea după o noapte cam obositoare, dar ferită, slavă Domnului, de orice primejdie.

Era în dimineața zilei de Dumineca Mare. Ce drăguțe se arătau casele și curtea din Bujor, împodobite cu frunzare, după datina străbună! Nu mari, dar cu odăi destule și încăpătoare, aveau o fațadă spre curte, iar cealaltă împodobită cu o frumoasă verandă plină de flori și de plante agățătoare, care da într-o grădină mare, dar încă la începutul ei; căci nu toată lumea avea însușirile lui Mavrocosta să sădească codrul bătrân într-o singură iarnă. Măricel și răcoros, salonul era mobilat foarte elegant pentru un salon de țară și pe pereți erau tablouri, dintre care trei de mare valoare, zugrăvite de un mare pictor italian, necunoscut pe atuncea, dar ajuns în urmă la o faimă universală. Două din ele înfățișau pe stăpânii casei, iar al treilea reîntoarcerea secerătorilor: un car cu doi boi, plin cu snopi, iar fete și flăcăi cu secere, jucând înainte și împrejurul carului în mers. Astăzi acel tablou se află vulgarizat pe toate copertele și cutiile de lemn de măslin prin toată Italia; originalul însă se răsfăța pe atuncea în salonul de la Bujor.

La sosirea lor, Cc. Petrache le ieși înainte ținând de mână pe duduia Natalia, un îngeraș cu bucle negre, care abia putea să umble, dar dar care-l și botezase pe micul ei frățior cu numele de Mimi, nume ce i-a și rămas, cu toate că biserica era să-l creștinească mai pe urmă sub numele de Ion. Vedeți d-voastră că mica duduie, moldovancă de tată și de mamă, italiancă prin naștere și prin doica ei florentină, începea a îngăima câte un cuvânt, două italienești, sau mai bine zis dintr-o limbă latină vorbită numai de d-ei și abia înțeleasă de către cei mai de aproape ai ei. Limba aceasta care se îmbogățea în fiecare zi și era menită în urmă a se slaviza întrucâtva, se alcătuia pe atuncea din trei cuvinte: tată, mamă și... mimi. Cele două dintâi aveau un înțeles individual pe care-l înțelegea oricine. Cuvântul mimi însă avea un înțeles mai larg: tot ce-i plăcea sau îi era drag, se numea mimi. Așa de pildă; carnea, vinul, bomboanele, prăjiturile erau toate mimi; de asemenea și frățiorul său tot mimi era. Câinele, pisica și bucatele care nu-i plăceau nu mai erau mimi. Pentru dânsele întrebuința d-ei un al patrulea cuvânt, alcătuit din două silabe, dar pe care nu mă încumetez a-l rosti aicea.

Doica duduici era o frumoasă italiancă. florențină cu ochii mari, părul negru și fața roșcovană, îmbrăcată în frumoasele ei haine naționale, de parcă era coborâtă depe tabloul cel din salon. Ea se înțelese îndată în vorbă cu colega ei de la Bujor

Camaradinerul lui Cc. Petrache era și el italian: întruchiparea servitorului de case aristocratice din Italia. La Bujor mai făcea și serviciul de majordom, poruncind celorlalte slugi în numele stăpânului și tot în numele lui ocărându-i cu „corpo di baco sangue di Cristo!” și alte amabilități. Mare ciudă avea pe slugile de sus pe care Cc. Petrache le alesese dintre foștii lui husari! Cum îl întrebă într-o zi domnița Ruxandra, cum se împacă el cu rușii: „Dio mio, Excelență, îi zise bătrânul signor Francesco, rușii sunt niște bestii murdare, mult mai proști decât țăranii lor, care vorbesc o limbă italienească stricată, dar pe care tot o pot pricepe niște urechi de creștin!”

Nu mai descriu duioșia revederii dintre cele două surori, care se iubeau atât de mult și fuseseră atâta vreme despărțite. După opt zile veni și beizadea Alecu să-și vadă cumnații și să-și reia soția. Cu toții hotărâră că ajunși acum tuspatru vernopodanîie să strângă și mai tare legăturile de rudenie ce-i uneau și să trăiască pe cât se va putea mai aproape unii de alții. Chiar iarna aceasta, familia Keșcu nefiind așezată încă nicăire, o va petrece la Kșinău, în casele familiei Mavrocosta. Aceste hotărâri odată luate, beizadea Alecu plecă cu soția și copilul spre casele lor din lasovskaia ulița.

Moșia aceasta era încă și atuncea mai mare de cât Ciripcăul și Cosăuții la un loc. In hotar cu Lăpușna, se întindea până aproape de Nemțenii depe malul Prutului. Fusese dată de către Cc. Ion Keșcu fiului. Fusese dată de către Cc. Ion Keșcu fiului său Petrache când l-a însurat; dar știm că tânăra pereche trăise mai mult în Italia până atunci. Nici Cc. Ion însă nu trăise mai statornic la Bujor, deoarece avea moșii mai mari, pe care făcea agricultură, cu lanuri de câte o mie și două de fălci unul. Pe celelalte unde satele erau mai mici și mai rare și se aflau la depărtări mai mari de schelele de desfacere, după cum era și Bujorul, d-lui se îndeletnicea cu creșterea vitelor.

Când zic ca se îndeletnicia cu creșterea vitelor este pentru că așa era vorba pe atuncea. îndeletnicirea lui se mărginea cu vânzarea prăsilelor și a frupturilor, căci de crescut, creșteau ele bietele dobitoace cum puteau: sub ochiul lui Dumnezeu, sub ciomagul ciobanului, măciuca boarului, harapnicul herghelegiului și dinții ascuțiți ai lupului, care lua și el dijină din toate foloasele lui Cc. Ion. Poate că lupilor le mai ajutau și câte un cioban mai șmecher, vreun boar sau herghelegiu mai iutișor de mână, dar tot pe socoteala lupului se puneau toate.

Din împrejurările acestea, Bujorul rămăsese, ca multe alte moșii, în întocmirile de înaintea anului 1812, cu toate că Basarabia trecuse de mult la starea agricolă, trimițând carele sale cu grâne tocmai la Odesa. Dovadă că carele acelea erau numeroase este că pe locul pe care tăbărau s-a durat o întreagă mahala care și astăzi se cheamă Moldovanca. Pe toată întinderea însă a Bujorului, nu știu dacă se arau trei sau patru sute de falei pe an, ceea ce alcătuiește cam o mie două sute de falei de semănătură, unde știm că în Basarabia se ara la trei ani o dată. De acolo ieșea hrana sătenilor, a argaților de la curte și a păstorilor boarilor și herghelegiilor, precum și orzul, și ovăzul pentru cai. De vândut însă, nu se vindea niciun grăunte.

Satul era mare și bogat, iar la marginea lui se clădise grajdurile și cazarma unei sotnii de cazaci, cu locuința căpitanului. Această măsură se luase se luase de guvern într-un îndoit scop: 1) ieftinătatea furajului și cărnii era scopul mărturisit, 2) scopul ascuns însă și rușinos, dar de căpetenie, era de a introduce sânge rusesc în vinele românilor. Ceea ce dovedește că acesta era scopul adevărat, fu că măsura aceasta imorală se întinse de la cazaci și la infanterie care nu avea să caute ieftinătatea furajelor. Nu pe la sate mici și rare se stabilea infanteria, ci dimpotrivă în satele cele mai mari, mai dese și cu precădere în satele locuite de răzeși și de mazili. Acest sistem de rusificare, odios și murdar, n-avu însă alte urmări decât a îmbolnăvi câteva văduve destrăbălate, câteva muieri sau fete cu purtări rele. De la ele se molipsiră și câțiva bărbați și astfel se întinse numai sifilisul pe la sate, boală până atuncea necunoscută pe acolo; dar sânge rusesc în vine de români, tot mai ba! De întâlnești cumva vreun copilaș cu părul blond, sau mai deschis, poți cerceta fără grijă: vei afla că tatăl său sau mama sa, sau amândoi, tot blonzi erau și înainte de a se lua această măsură. Notați, vă rog, că măsura era generală: nu rămâneau în orașelereședințe de regiment decât ștabul și cel mult un batalion, celelalte trei erau dislocate prin comunele mari din vecinătate. Dar socotiți măcar că aceasta a avut vreo înrâurire asupra limbii și obiceiurilor? Asupra obiceiurilor nici pomină! Asupra limbii însă nu pot tăgădui: de la ofițer până la soldat, toți după 6 luni, îndrugau stricat, nu-i vorbă, câteva cuvinte moldovenești!

Dar să mergem acuma să regăsim familia Mavrocosta în casa ei din Kișinău. Domnița lăudă foarte mult gustul cu care beizadea mobilase odăile, încă din iarna trecută, micul Titi lua lecții de piano cu o domnișoară poloneză care era o adevărată artistă, a căreia mamă se căsătorise de al doilea cu un elvețian, profesorul Lanny. Fetei i se zicea tot dra Lanny, pentru a nu îndepărta clientela rusă prin numele ei polonez. Copilul făcuse cu dânsa mari progrese și cânta de la prima vedere bucăți ușoare din metoda Hunten. Acuma învăța rusește tot de la un polonez, un anume Conobca Smocrovici, fost ofițer în regimentul husarilor de Grodno și camarad de arme cu tânărul Trubaceief care-l și recomandase. Era un tânăr foarte bine-crescut, care fu primit îndată prin cele mai bune saloane din Kișinău. Și cu acesta Titi făcea mari progrese, dar îi era scris să nu devie nici mare muzicant, niciun scriitor de seamă în dulcea literatură rusească.

Mai întâi dra Lanny fu chemată grabnic de către principesa Czartorițka ca dră de companie atașată lângă dânsa. Titi care o iubea foarte mult, era cât pe ce să se îmbolnăvească; de aceea îl și luase domnița cu dânsa la Hâncești. Când însă fu vorba să învețe piano cu un profesor neamț, micul încăpățânat nu voi nici să audă despre una ca asta, mai ales că neamțul care era și acordor, și reparator de pianuri, îi mirosea a clei! Abia își revărsase toată dragostea ce-o avusese pentru dra Lanny, spre iubitul său Conobca, care după lecție se juca cu dânsul de-a soldații, că-l pierdu și pe acela. De la primele bande de răsculați ce se iviră prin pădurile Poloniei și cu mult înainte de ivirea lui Langhievici, tânărul intră într-o dimineață în cabinetul lui Mavrocosta și-i spuse:

— „Kunezule, vă mulțumesc pentru bunătate cea ați avut-o către mine și nu voi uita niciodată ceasurile ce le-am petrecut în casa luminărei voastre. Astăzi însă, când frații mici de neam se ucid pentru reînvierea patriei poloneze, onoarea mă cheamă lângă dânșii. Față cu un caracter ca al Luminării Voastre, a vă ascunde scopul meu adevărat, ar fi a vă insulta și a mă înjosi. Cunoscându-vă înaltele sentimente, nici prin gând nu-mi poate trece că de-a dreptul sau pe căi piezișe mă veți împiedica de la datorie.

— „Fiind amândoi în tabere opuse, îi răspunse beizadea, este adevărat că datoria mea ar fi să te dau pe mâna autorităților, dar nu numai că nu o voi face, dar te voi ajuta încă în frumosul d-tale avânt cu primejdia de a mă compromite. Bravo, copile! Cine nu e gata în tot ceasul a se jertfi neamului său, acela este un nemernic, nevrednic de a trăi pe lume! Pentru ca să nu te poată bănui nimene, văzându-te că pleci de la mine pe neașteptate, iată ce vom face: diseară suntem poftiți amândoi la gubernator, unde va fi bineînțeles și polițmaistru. Pe la mijlocul seratei, eu voi primi o scrisoare ca de la posesorul meu din Cosăuți și te voi ruga în fața lor să pleci a doua zi acolo cu instrucțiunile ce și le voi da dimineața. Apoi îți voi mai da o scrisoare către Costache Leondari, ispravnicul de Soroca, spunându-i că te trimit prin Polodia să-mi cauți mușterii pentru grâul meu de la Ciripcău și că vremile fiind cam tulbure, îl rog să-ți deie un bilet de liberă trecere ca să nu întâmpini nicio greutate pe drum. In chipul acesta, dacă nu vei găsi un alt mijloc, vei putea să ajungi nesupărat până la frații D-tale.

— „Nu, prințule, asta e prea mult. Scrisoarea luminărei voastre în mâinelo lui Leondari, ar putea să vă compromită.

— „Asta e treaba mea, tinere. Eu ți-o voi da-o lăsându-te să faci, ori să nu faci uz de dânsa. Dă-mi voie să-ți mai ofer și aceste 500 de ruble ca gratificație pentru bunele d-tale îngrijiri către micul Titi; aceasta bineînțeles peste leafa ce-o ai de primit. Acum vino de mă sărută, dragul meu copil. Dumnezeu să-ți fie de pază și întru ajutor.

Chiar a doua zi și plecă viteazul tânăr, iar după două luni într-o luptă cu niște cazaci, fu prins și spânzurat de primul molift ce-l întâlniră ci în cale! Această ciudă veste i-o aduse kneazului chiar acasă, d-nul general Fonton de Veraillon, guvernatorul Basarabiei.

— „Nu se poate, generale, făcu Mavrocosta cu sânge rece. Trebuie să fie o greșeală de nume. Apoi căutând într-un sertar al biroului său: poftim scrisoarea ce am primit-o alaltăieri de la dânsul din Cosăuți. Nu putea să fie în aceeași vreme și cu condeiul în mână la Cosăuți și atârnat de un molift în Polonia! (Era adevărat că Conobca scrisese această scrisoare, dar înainte de plecare pentru a feri de bănuială pe binefăcătorul său; nu purta însă nici data și nici nu avea plic.) Voi scrie îndată și lui, și posesorului meu din Cosăuți și vei vedea, generale, că bietul Conobca nici gând nu are să se vâre printre răzvrătiți. Ce dracu! O fi el polonez, dar asta nu e vina lui. Să nu uităm că a fost în garda imperială. E prea cuminte pentru o asemenea nebunie!

— „Asta nu este un cuvânt, răspunse Fonton. Leahul e trădător din fire. Conobca d-tale nu numai că te-a legat la ochi, dar și pe mine, și pe polițmaistrul meu. S-a folosit de propunerea pe care i-ai făcut-o înaintea noastră, pentru a ne scăpa printre degete.

— „Scriți, vă rog generale, ispravnicului de Soroca de a primit acum două luni prin Conobca Smocrovici, o scrisoare prin care îl recomandam lui

— „E de prisos și nici d-ta nu mai scrie posesorului d-tale. Prima măsură pe care am luat-o a fost să trimit chiar pe Leondari la Cosăuți în cercetare, îmi răspunde că niciodată picior de Conobca ori de Smocrovici n-a călcat pe acolo. Și-a bătut joc ticălosul și de d-ta, și de mine.

— „Bine, dar scrisoarea asta, făcu beizadea?

— „ Cine știe când a scris-o, căci nu are dată și cine știe ce emisari de ai lor o fi pus-o la poștă la Soroca! Poate chiar directorul poștei de acolo. în sfârșit, acum că se leagănă pe creanga de molift, ce să ne mai îngrijim de dânsul? Dar și d-ta, cneazule, ferește-te mai bine de polonezi în viitor.

„Sărmanul, bietul copil, oftă Mavrocosta după ce plecă gubernatoruL Ce inimă nobilă! N-a vrut să se folosească de scrisoarea mea către Leondari, de teamă să nu mă compromită! Apoi după un timp de gândire: Of! bat-o s-o bată de inimă! O să mă vâre ea odată într-un bucluc, de nu mă va putea scoate nimene nici cu boii! Ce aveam eu, mă rog, să mă bag unde nu-mi fierbea nicio oală? Trebuia să-l iau pe leah binișor de ureche, să-i dau o dojană părintească, să-l speriu, căci poate mă asculta și ar fi trăit și astăzi! Dar l-a luat înainte pe vechiul student german cu onoarea și cavalerismul... și totuși... tare mi se pare că de s-ar mai ivi o asemenea împrejurare... tot așa aș face!

Dar iată că sosi și luna octombrie și cu ea Cc. Profirița Keșcu, Cc. l Petrache, duduia Natalia cu limba ei latină mult mai bogată și cu frățiorul ei Mimi.

Tata și mama, distinși, eleganți și iubitori de petreceri cum erau, luară din primele zile locul de frunte în societatea kșinăuiană. Se alcătuiră la început concerte intime în casele lui Mavrocosta; apoi unul la teatru în folosul lui Levasseur, celebrul compozitor și canțonetist parizian; apoi concerte și reprezentații de binefacere date de înalta societate în fața unui public încântat, dar nedumerit, cum niște fețe simandicoase nu se rușinează a face pe comedianții în folosul săracilor, când le-ar fi mai lesne a scoate câteva teancuri de bumaște și a le da deadreptul celor nenorociți, fără atâta trudă și hălăgie?! Totuși erau atât de măguliți, că abia îndrăzneau să aplaude și ofereau pentru un bilet de cinci ori mai mult decât prețul cuvenit. Acum de erau toți în stare să guste gingășiile unor piese franceze ca: „Une tasse de the” sau „Il ne faut jurer de rien ” de Alfred de Musset, nu v-aș putea-o spune. Ba mai că-mi vine a crede că niște francezi, propășiți din întâmplare la vreuna din aceste reprezentații, auzind de tânărul Trubaceief (primul amorez) proforisind Mon onchel, voila che nous allions nous fachier, iar pe conașul Alecu Rally, răspunzând: „Vui, mo nevio”, anevoie și-ar fi stăpânit râsul, căci nici Cc. Petrache, nici Cc. Profirița nu și-l puteau uneori stăpâni nici pe scenă.

Teatrul în care se jucau aceste capodopere ale scenei franceze fusese pe vremuri o magazie de pâine zidită din piatră și cu două caturi. Ea se afla cam la mijlocul uliței Gostinaia și proprietarul ei o închiria destul de scump trupelor trecătoare prin Kișinău, dar cu tocmeală că orice îmbunătățiri făceau actorii să rămâie în folosul teatrului. Mai greu fu de aceia care-i făcuseră safteaua, că ei avură să facă scena și cortina, precum și băncile parterului; alții făcură un rând de loji, alții podiră sala, toți își făcură decorurile de hârtie sau de carton, închiriau prin oraș scaune pentru loji și rândurile întâi, mobilă pentru scenă și rechizită, iar cu toate cheltuielile acestea tot se alegeau cu ceva. Publicul era darnic pe atuncea cu actorii. Dacă unul din spectatori găsea că sala este slab luminată, cumpăra 5-6’l0 legături de lumânări de seu și arăta el singur unde trebuiau așezate. în asemenea întocmiri au jucat la Kișinău și Millo, și Luchian, și Merișasca. Nu mai vorbesc de trupele rusești.

Când însă juca înalta societate, era altfel. Se trimiteau toți malerii din Kișinău să reîmprospăteze decorurile, ori să le facă pe pânză. Chiar cortina vedea atuncea penelul artiștilor și ieșea o frumuseță! Numai marmoră și flori, încât nu puteai alege dacă înfățișează mai multe temple antice, sau numai un elegant cimitir jidovesc! Tineretul dăruia de obicei oloiul pentru lămpile de la rampă, lumânări de spermanțetă pentru loji lustru și tricheluri, cumpărau sticluțe de sfeșnice, ori le făceau de tinichea ca, Doamne ferește, să nu se păteze rochiile mamei și ale surorilor, ba și fracurile, și uniformele; apoi bomboane pentru surori și șampanie pentru ei, pe care le plăteau a doua oară la bufet, mult mai scump decât le cumpăraseră la prăvălie. Nobilii actori și actrițe puneau la dispoziția teatrului întregul și bogatul lor mobilier, așa că în ziua reprezentației și a doua zi vedeai o companie întreagă de soldați împărătești purtând în spinare unul sau mai multe pianuri, covoare, tricheluri bogate, mese de marmoră cu picioarele aurite, canapele, jețuri, scaune, gheridoane, lămpi și multe altele. Și mobilă, și oameni erau sub comanda unui feldfebel și a doi unterofițeri, pentru ca din mobilă să nu dispară nimica, iar oamenii să nu piardă nici pasul, nici alinierea.

Țineau lista lucrurilor încredințate lor, iar din gură numărau: razdva razdva, ravniaisi! Pravaia plecio vpiriod! Adică: un-doi, un-doi, alinierea! Ocolire la stânga! Căci ce să facă soldatul împărătesc când nu este de murit pentru țar și matușka Rusia? El poate purta orice pe puternicele lui spete. Numai alinierea și pasul să nu le piardă niciodată, căci atuncea nu mai este russkii soldat! Razdva, razdva, razdva!

Viața aceasta de petrecere, care ținu toată iarna spre mai marea bucurie a ambelor surori, obosise cam prea mult pe cucoana Profirița. Adusă din frumoasa climă a Italiei nordice, în clima ceva mai rece a Basarabiei, poate că nu i-ar fi făcut niciun rău, căci venise în toiul verii și avusese timp să se deprindă cu încetul cu iernele noastre, în case mai călduroase și mai higienic încălzite decât ale Italiei. După o facere însă, nu trebuia să se ostenească, pe când în vara și în toamna aceea fusese numai de două ori la Stâncă să-și vadă mama (vreo optzeci de kilometri) și de multe ori la Hâncești fiind în vizită regulată cu principesa Manukbey, care venea și ea la Bujor (vreo patruzeci de verste). Mai adăogați și o răceală ce o căpătă pe la sfârșitul iernii și nu va fi de mirare nimănui că se iviră iar niște simptome care îngrijiră pe doctori, dar și mai tare pe Cc. Petrache.

Acesta speriat, nu pierdu vremea. Cum se îndreptară puțin drumurile își luă nevasta și copiii și plecă tocmai la Nizza unde-și așeză familia pe mai mulți ani, curmând astfel deodată frumoasele planuri de conviețuire, pe care le făuriseră cu atâta dragoste cu toții. Se-ntoarse singur peste puțin pentru a lua în stăpânire marea moștenire ce o căpătase de la părintele său, care încetase din viață la Odesa și după ce-și regulă toate treburile, se reîntoarse iar la Nizza, de unde nu avea să mai vie în țară decât cu alte două fetițe tot atât de predispuse ofticei ca și surioara lor, duduia Natalia!

Beizadea Alecu, avea să-și vadă și el visul împlinit, de a locui pe malul Prutului, în fața podgoriilor lașului și putând zări de departe nu numai acele patru turnuri ale Mitropoliei, dar și bătrâna Cetățuie, precum și mănăstirea Galata.

CAP. XV

La Hotarul Patriei

Pe malul basarabean al Prutului, nu departe de Ungheni, între moșia Dănuțenii a boierului moldovan Teodosiu și Valea-Mare a moștenitorilor lui Panaite Gustea, se află și astăzi moșia Buzdugana, acum abia de 900 de falei, dar pe atuncea de peste 4 000, pentru că cuprindea într-însa cea mai mare parte din pământurile moșiilor Valea-Mare, Merenii și Florițoaia dinspre răsărit și miazăzi, iar dinspre apus și miazănoapte — toate pământurile moșiei Țuțora, trecute în Basarabia odată cu închiderea Prutului, hotărân-du-se cu Dănuțenii, începând de la Staniștea de pe malul apei și întinzân-du-se în linie dreaptă până la cârciuma zisă Iubita de lângă pădurea mare aproape de satul Buzdugana, înfundat în valea Grozeasca.

Aceste două moșii, adevărate comori, fuseseră încurcate în felurite procese, pentru că cine se sculase mai de dimineață după închiderea Prutului, pusese mâna pe ele, cu toate că adevărații lor stăpânitori se judecau tocmai de atuncea pentru ele, înaintea instanțelor rusești, fără nicio izbândă. Alecu Mavrocosta și cu cumnatul său Costache Moruzi, încredințându-se despre dreptatea proprietarilor moldoveni, și că nu era nicio prescripție de termen, le cumpărară ieftin drepturile lor, unul asupra Buzduganei, iar celălalt asupra Dănuțenilor. Merseră dar înainte cu judecata, cheltuind aproape cât făceau moșiile și după mult zbucium și nenumărate drumuri ce le făceau când unul, când altul la Petersburg, izbutiră în sfârșit prin iarna anului 1860-61 a se vedea puși în stăpânire: Mavrocosta pe Buzdugana și Moruzi pe Dănuțeni.

Dănuțenii începeau de la hotarul Buzduganei și se hotărau cu Unghenii, Bereștii, Valea Roșea, Pârliții, Vulpeștii și Unțeștii, aveau o cătună numită Răzâna, iar satul îi era așezat pe malul Prutului, așa că de la casa lui, beizadea Costache se bucura de priveliștea Cetățuiei, a Frumoasei și a Galatei, abia întrezărind turnurile Mitropoliei ieșene, din pricina dealurilor de la Cristești și Mânzetești care le ascundeau în parte.

Moșia lui beizadea Alecu, se înfățișa ca două paralelograme foarte lungi și foarte late, care începând unul de la Prut, iar celălalt, tocmai de dincolo de la Moreni, ar fi venit să se întretaie în unghi drept tocmai în pădurea mare de deasupra văii Grozeasca, în fundul căreia era tupilat, după datina veche, satul Buzdugana.

Satul acela cam de vreo sută treizeci de gospodari era destul de mare și de frumos, dar puteai trece de-a binelea alăturea de dânsul, fără să-i dai de urmă, așa era de înfundat în adânca vale Grozeasca.

Din partea dinspre Florițoaie era ascunsă de niște stejari uriași care se uneau cu desișul pădurii; din partea despre Prut, care sclipea sub razele de soare, la vreo șase verste depărtare îl ascundea o altă pădure mai mică, cu fel de fel de soiuri de copaci, de la stejar până la alun, adică și frasin, și jugastru, și tei cât voiai; doar brad, mesteacăn și molift nu ai fi găsit într-însa.

Intre aceste două perdele de verdeață se deschidea valea Grozeasca, o adevărată văgăună, din mijlocul căreia izvoare îmbelșugate de apă bună și rece alcătuiau un pârău care se revărsa în Prut dincolo de satul Valea-Mare, iar pe amândouă coastele văgăunei stăteau aruncate la întâmplare cele 130 de case, bune și mari, cu edecurile, gospodăriile, livezile și grădinile lor. La mijlocul satului, unde se lărgea valea mai mult, lângă casa de obștie și așa-zisa curtea boierească, o bisericuță veche de lemn, sprijinită din partea în care umbla să cadă de niște bârne groase de stejar, arăta că nu de ieri, de alaltăieri se așezase satul Buzdugana. Așa tupilat și ascuns cum era, se afla tocmai la mijlocul moșiei, căci tot atâta drum aveai de bătut ori până la apa Prutului, ori până la Moreni, — cătunul Buzduganei, care se hotăra cu răzeșii din Boldurești și Vânători. Chiar la marginea păduricii de care am pomenit mai sus și foarte aproape de sat, era o vie de cincizeci de pogoane, tot viță bună și aleasă, pusă de răposatul Ciuntu Baloș, pe când stăpânea zice-se amândouă moșiile.

Dela via aceia, precum și din orice margine a păduricei, aveai o priveliște eu adevărat uimitoare prin întinderea și frumusețea ei:

De urmai cu privirea malul basarabean al Prutului, vedeai la picioarele tale: Valea-Mare, Dănuțenii, Unghenii și toate satele de pe malul lui șerpuitor, până aproape de Sculeni, cu toate holdele lui cele bogate. De te uitai peste graniță, în zilele senine, zăreai și clopotnița de pe dealul Stâncii Roznovanului, apoi rășchirate pe malurile Jijiei și ale Prutului, toate satele până la Mânzetești, Cristești, Țuțora și Oprișeni! Ceva mai departe, aveai la stânga podgoriile lașului, rezemate de mărețul Păun care când se îmbrobodește cu nori vestește a ploaie și a belșug! în față zăreai Socola și vedeai lămurit Cetățuia, Frumoasa și Galata, iar Ia dreapta ta, ca în palmă, lașul, întregul Iași cu zecile lui de biserici scânteietoare în asfințitul luminos! în sfârșit, departe de tot și numai în diminețile cele mai curate, când văzduhul e mai străveziu, învinețea ca într-o ceață: Ceahlăul!

„In aici, îi de mine, dragă Ruxandro! Aici o să-mi sfârșesc zilele în fericire. O Moldovo, Moldova mea iubită, cât ești de frumoasă! Dacă soarta nu-mi îngăduie să trăesc n sânul tău, cel puțin ochii mei nu te vor mai pierde din vedere, până nu se vor închide pentru veșnicie. Iar atunci, aicea să mă îngropați, copii, în țarina aceasta neagră moldovenească, în frumoasa biserică ce am s-o clădesc tot aicea pe deal, unde am să durez și casele cele mari, pe care mi le cereai la Ciripcău, Ruxandro!

— „Adevărat, Alecule, că rar mi s-a întâmplat să dau peste așa priveliște!

— „Așa e, Ruxandro? Aicea mă trage și pe mine inima să clădesc o casă frumoasă, oricât ne-ar costa. Numai să mă lași, draga mea, să-ți vând moșiile tale de la Soroca, pentru ca să plătesc datoriile făcute ca s-o capăt pe asta, să ne rămâie bani ca s-o pot gospodări cum trebuie și să ne putem așeza frumos pe dânsa.

— „Doamne, Alecule! făcu domnița supărată. Pentru ce mă jignești și mă superi cu asemenea vorbe? Nici Ciripcăul, nici Cosăuții, nici Manta, nici Vadul lui Isac nu le-am privit vreodată ca ale mele. Eu le-am pierdut încă din fașe. Tu, cu banii tăi, cu munca ta, cu înțelepciunea de care ești înzestrat, ai știut să le recâștigi. Când oare mi-a trecut prin minte să fac vreo deosebire între ele și Buzdugana? Mă simt tot așa de acasă la mine aicea, ca în oricare dintr-însele! Eu nu vreau să am niciun amestec în trebile tale. Îți place să ne așezăm aicea? Și mie îmi place și mai mult. Uite-te, aici devale o am pe sora mea, Catinca, acolo în depărtare, văd Stânca unde vara trăiește mama, iar în fața mea văd lașul unde petrece ea iarna și în care trăiesc celelalte surori. Cum să nu-mi placă mai bine decât Kișinăul sau Cosăuții? Destul să nu trăiesc în mijlocul societății de dincolo și să-mi pot vedea când vreau rudele și prietenii. Vinde și toate moșiile mele, fa cum vrei și cum crezi mai bine, dar, te rog, să nu mă mai întrebi niciodată.

— „Așa ar fi, dragă Ruxandro, dacă n-ai avea un copil și eu altul. Nu pot să-l nedreptățesc pe Titi în folosul lui Andrei și trebuie să ne sfătuim.

— „Cum, adică să am nevoie să-mi apăr copilul împotriva copilului tău? Asta, dragă, nu o voi face-o niciodată! Nu ești tu tatăl lui Titi ca și al lui Andrei? Nu pot admite dar, ca inima ta de soț și de părinte să poată nedreptăți pe oricare din noi trei.

Bine, dragă, răspunse beizadea. Odată ce mă lași liber, voi face cum cred eu că e bine; dar trebuie măcar să-ți arăt pricinile care m-au făcut să iau o asemenea hotărâre. Destul că moșiile de lângă Cahul din pricina depărtării lor mă silesc să le dau în posesie, neaducându-ne nici jumătate din venitul ce l-aș lua căutându-le singur. Tot așa s-ar întâmpla și cu acelea din Soroca, odată ce ne-am hotărât să ne așezăm aicea. Ba am mai avea de plătit și dobânzi grele și parte din banii împrumutați, care le-ar mai scădea venitul cine știe pe câți ani de zile. Desfăcându-ne de dânsele, scăpăm de datorii și cu banii ce ar rămânea aș scoate de pe aceste patru mii de fălci de aicea îndoit, iar mai târziu înzecit mai mult, decât pe acelea șapte mii de acolo. Vezi tu, dragă, că Buzdugana are mare viitor! Nu se poate ca peste câțiva ani să nu se unească Kișinăul cu Iașii printr-un drum de fier. în acest caz, vom avea desigur și stație, și vamă în apropiere, dacă nu chiar pe moșie și venitul, precum și valoarea pământului se vor înzeci. Apoi închipuiți ce înlesnire pentru tine, de s-ar deschide măcar vama deocamdată, fie la Dănuțeni, fie chiar la noi în dreptul Țuțorei. Cu caii noștri ai putea fi la Iași, în mai puțin de un ceas, iar mai pe urmă cu trenul, nici în 20 de minute! Am și vorbit cu cumnatul nostru de la Dănuțeni și am hotărât să stăruim amândoi ca să ne deschidă rușii măcar o trecătoare în apropiere.

Hotărârea luată, beizadea tocmi mi vechiu și pentru Bnzdugaiia, dând aproape toată moșia fie cu dijmă, fio pentru strânwnrea de vite, căci numai lipsă de lume nu duceai pe acolo, învecinată cum era Buzdugaua tot cu sute mari răzeșești. După co le punerii acestea la calc, plecară cu toții înapoi la Kișinău.

Dar numai domnița și Titi petrecură vara la oraș, căci cneazul era mereu pe drumuri: ba la moșiile de la Soroca, ba la cele din Cahul, ba la Odesa și mai făcu și un drum la Petersburg.

Cât despre tânărul Andrei, el ceruse să rămâie la Buzdugana pentru a învăța agricultura pe moșia părintească, pe care o privise de îndată ca a lui. El era acolo și casierul, și contabilul și cum erau ceva bani în casă, punea patru cai la cabrioleta și goana până la Iași, unde îl făcea pe bogătașul princerusse pe la oteluri, cu o șapcă albă de cinovnic pe cap, deși nu era nici într-o slujbă. Cum ajungea la ultima bumașcă de cinci carboave, punea iar caii la cabrioleta și goana la moșia sa Buzdugana, unde dormea pentru câte nopți nu dormise la Iași. Cum se întrema bine după atâta muncă și învățătură agricolă, fugea iar la Iași, să se mai distreze! Cu așa învățătură adâncă despre agricultură, ajunse cu vremea cel mai mare agronom din toată diplomația rusească, în care a intrat mai pe urmă; iar când sună ceasul mult dorit să clironomisească Buzdugana se grăbi, prin înrâurirea ce o căpătase în diplomație, s-o amaneteze de două ori cât făcea ea toată și muri mofluz.

In desele călătorii ce le făcea beizadea Alecu la Odesa, făcu cunoștința bogătașului grec Bazili, om cu o spuză de copii, după cum se jeluia el singur la ori ce ocazie, fost consul general rusesc în Orient și retras cu gradul de ministru plenipotențiar.

Pe vremea lui, consulii din Orient, dar mai ales cei din Ierusalim, cum avusese d-lui parte să fie vreo 22 de unii în șir, pe lângă o leafă măricică și cheltuieli de reprezentație ad libitum, mai puteau strânge averi însemnate, împărțind, nu pe gratis, decorațiuni frumoase la toți călugării mari, iar de cumva vreun Preasfânt se lăsa ademenit de Satana la cele lumești, plătea bietul popă cât nu-i făcea păcatul, numai ca să nu-l părească dl consul general la Petersburg. Dar cunoașteți zicătoarea: „Merge ca ulcica la apă până ce se sparge” și se împlineau 22 de ani de când ulcica dlui Bazili tot mergea la apă; așa că ambasadă rusească de la Constantinopol găsi că era vreme să afle ceva din câștigurile reprezentantului său pe lângă Sfântul Scaun al Patriarhiei Sf. Mormânt. Delicați, cum sunt diplomații ruși și miloși față de oameni cu o spuză de copii, îi oferiră dlui Bazili titlul și pensia de ministru plenipotențiar, numai ca să plece dlui de acolo fără scandal, pentru ca să nu închidă calea procopselii urmașului său, care și venise la Constantinopol, cu puternice recomandați! de la Petersburg. Dl Bazili care făcuse scurtă la mână, tot umblând cu ulcica la apă și sătul de Orient, primi ca recunoștință această înaintare și părăsi cetatea sfântă cu mare alai și multe mărturisiri de dragoste, dar mai ales cu un muzeu de amintiri și cadouri de mare preț. în așa întocmiri, se așezase Excelența Sa la Odesa unde-și cumpără un palat pentru muzeu și spuza de copii. Fiind foarte zgârcit, trăia mai mult din pensie, decât din venitul însemnatului capital ce-l avea depus pe la băncile din oraș.

Din vorbă In vorbă, aflând că Mavrocosta ar fi dispus să se desfacă de șapte mii de deseatini de pământ negru în Basarabia, îi spuse că ar fi dornic să le cumpere, dar că fiind om sarac și cu o spuză de copii, nu avea trăsură de drum și nu se putea decide să se despartă de un capital atât de mare ca plata a șapte mii de dosiatini, pe nevăzutele.

Mavrocosta îi oferi bucuros să-l ieie în trăsura lui și-l duse pe cheltuiala sa pe la amândouă moșiile os-pătându-l cât putu mai bine. Grecul încântat îi oferi iui preț destul de mare pentru acele vremuri, se făcură și actele la Kișinău și se plăti și poșlina

Când veni vremea de plată, după care numai se putea face vodul vo vladenie, treaba merse mai greu; nu că nu avea grecul parale, dar cum să se despartă el om sărac și cu o spuză de copii de așa bani mulți?! Nu s-ar putea oare ca plata să se facă după vodul vo vladenie, parte din veniturile capitalurilor, ce le avea la bănci, parte din chiar venitul acelor moșii, în timp de vreo doi-trei ani de zile? Nu era destul că se lipsea atâta vreme de aceste venituri, el, un biet om sărac, cu o spuză de copii?

După vre o două drumuri la Odesa făcute în zadar, Mavrocosta pierdu răbdarea și-i tăcu grecului o somație formala, prin care nu numai că renunța ai mai vinde moșiile, dar îi mai cerea niște danne-înțe-resc, aproape cât prețul de cumpărătură!

Speriat să nu se vadă și cu banii dați, și fără moșii, bietul grec își cumpără iute o trăsură de drum și sosi în goană la Kișinău, unde după câteva ceasuri de lacrimi, de oftări și de milogeală, plăti toți banii până la o copeică și intră în stăpânirea Ciripcăului și a Cosăuților.

Tocmai de prin luna iulie, când se încheiase vânzarea între el și Bazili, beizadea își trimise la Buzdugana plugurile, boroanele, uneltele toate, harabalele, boii de jug, tamazlâcul și herghelia, începând cu ele de îndată parina pentru anul viitor, iar mobila și toată gospodăria casnică fură așezate, cum încăpură, în casa boierească din sat, care nu mai văzuse grijit sau văruit de peste douăzeci de ani. Munci biata Cc. Marghioala la Buzdugana cu aceeași înțelepciune și ispravă, cum muncise și la Ciripcău, așa că prințul Andrei putu să doarmă neploat și tihnit, când se întorcea de la Iași.

La Cosăuți schimbarea de stăpân trecu nebăgată în seamă, căci boierii trăind mai mult la Ciripcău, oamenii nu avuseseră când să se deprindă cu dânșii.

La Ciripcău însă fu alt cântec, mai ales când dădu satul cu ochi de Bazili, care chiar de cum venise să vadă moșiile, se arătase atât de țâfnos și de grozav cu oamenii, tratându-i ca pe arapii de la Ierusalim, încât se ridică tot satul cu femei și copii, umplu deodată curtea și-i spuse beizadelei:

— „ Cum, Măria Ta? După ce ne-ai scăpat de leah și de holeră, vreai acum să ne lași pe mâna cațaonului? Cum o să trăim noi cu dânsul? Nu-l vezi? De dimineață se dă țapul dracului la om; dar mai încolo, câtă bucurie de la dânsul! Parc-ar fi păscut tot în grădina raiului, mânca-l-ar râia și cârciagul să-l mănânce, așa grăiește cu omul! Altfel te purtai, Măria Ta, cu noi, măcar că ești de neam domnesc, iar domnița noastră de neam Sturzesc care ne-a stăpânit cu blândețe din moși-strămoși! De aveați așa gând rău cu noi, de ce v-ați primejduit viețile ca să ne scăpați de molimă? Să ne fi lăsat să ne ia holera pe toți, decât să ne dai pe mâna țapului! Să nu-ți faci așa păcat cu noi, că se vor scula morții din groapă ca să te blesteme! Cu aista vedem noi c-o să intrăm în mare belea și atunci o să ne ai pe suflet. Iaca am venit cu toții să-ți hotărâm, că ori rămâi aicea în satul d-tale, ori spargem satul și venim cu toții după Măria Ta să te găsim oriunde ai fi, că de noi nu scapi, Doamne ferește!

Ia asta era mai boacănă decât toate! Cum putea să vie bietul beizadea cu tot Ciripcăul după dânsul, tocmai la Buzdugana, unde și așa numai lipsă de brațe nu ducea? Apoi te pomenești că grecul văzând că i se sparge satul, se lasă de cumpărătură. Băgă însă de seamă că cei care făceau mai multă gură, erau flăcăii, gospodarii mai tineri și femeile care o boceau pe domnița; pe când bătrânii și oamenii mai stătuți, oftau numai cu ochii plini de lacrimi și plecați la pământ. Zguduit și el în fundul inimii, îl luă pe grec în casă, căci holba ochii la oameni fără a pricepe ce spun și-i zise că prea aspru s-a purtat cu dânșii de la început și că ei amenință acum să spargă satul și să-i lese moșia pustie.

— „Ce? făcu Bazili înfuriat. Te rog kneazule să le spui din partea mea că pot pleca și astăzi cu toții și până la unul. Am cuvântul D-tale de gentilom, am început și actele, nu de frica lor luă voi lașa de cumpărătură. Nu vor fi plecați de o săptămână că îi voi fi și înlocuit cu hoholi de peste Nistru, oameni mai harnici decât dânșii și cu care mă voi putea înțelege și în vorbă. Iată Nistru, o palmă de loc! Lac să fie, că broaște se găsesc cât de multe!

Kncazul ieși atunci pe galerie și le spuse oamenilor răspunsul lui Bazili, adăugând:

— „N-ar fi păcat, oameni buni, să vă lăsați mormintele părinților și casele unde v-ați născut și ați trăit până acuma, pe mâna celor de peste Nistru, pentru ca să vă mutați în niște locuri cu pământ mai puțin și lume mai multă? Acum mă căiesc și eu că am vândut Ciripcăul, dar cuvântul nu mi-l pot întoarce și actele sunt ca și făcute căci mi-am pus iscălitura pe ele. Greșit-am înaintea voastră, oameni buni, și vă rog să mă iertați; dar cine s-ar fi așteptat la atâta dragoste și recunoștință din partea voastră, pentru puținul bine ce l-am putut face aicea, când cei de o seamă cu mine și pentru care mi-am vărsat și sângele, m-au răsplătit cu vrajbă, clevetiri și surghiun? De bănuiam măcar, ce inimi curate și frumoase bat în piepturile voastre, nu vindeam moșia să-mi fi dat pe dânsa de zece ori mai mult! Acuma păcatul l-am făcut, să mă ierte Dumnezeu! Apoi să vă mai spun ceva, oameni buni: străinul acesta vă vede acuma pentru întâia dată. Cum vă va cunoaște, vă va iubi, cum v-am iubit și noi, pentru că sunteți buni, vrednici și gospodari. Rămâneți dar cu bine și suflet curat de moldoveni cinstiți, la vetrele voastre, în preajma sfintei voastre biserici, ca s-o apărați de limbă străină. Căci odată voi plecați și rușii așezați pe locurile voastre, se va ruși și biserica lui loniță Sturdza-Vodă, și pe rusește i se va pomeni numele său de ctitor. De am păcătuit față de dânsa, nu vă luați după mine, nu vă schimbați locul, căci de dânsul vă este legat și norocul, care sălășluiește întotdeauna aproape de mormintele părintești! Iaca eu mă leg să primesc pe Buzdugana, până la douăzeci de gospodari mai tineri, și deci mai puțin legați cu pământul Ciripcăului, cu tocmeală însă că numai după ce se vor încredința că nu se pot împăca cu noul lor stăpân.

Cât ai clipi din ochi, se desfăcută din grămadă vre-o douăzeci de inși, care într-un glas, ziseră cu toții:

— „Noi uu vroim nici să facem așa încercare! Rămâie cine o vrea cu țapul! Să-i hie de bine! Dar noi plecăm după Măria Ta!”

N-avu încotro beizadea, fu nevoit să-i primească; dar la Buzdugana ajunseră abia vreo cinci-șase. Ceilalți se răzgândiră; dar și din cei plecați, doi s-au reîntors la Ciripcău după vrei doi ani de zile, atât de dulce și atrăgător este pământul unde pentru întâia dată ai văzut lumina zilei!

La plecare tot satul sta grămadă și descoperit în preajma bisericii, pe unde trebuia să treacă trăsura lui beizadea Alecu; dar niciun răspuns la cuvântarea lui de rămas bun. O tăcere năbușitoare! Ochii încruntați sub sprâncenele stufoase și ca o dojană tăcută pe fețele tuturora. Iar când plecă trăsura, ochii aceia o urmăriră până-n zarea dealului, ca pe o nălucire care după ce te-a îngânat o clipă, dispare și te lasă mai stingher în luptă cu amarurile vieții!

Să mai descriu durerea Elenuței, când află că pământul în care se odihniau dragostele ei cele mai scumpe, încăpuse pe mâni străine?! Dai era numai începutul durerilor sale, căci în curând trebuia să răcnâie fără Titi, fără Madame Clotilda și fără domnița, lasată în voia cc. Marghioalei în casele din Kișinău și să nu mai don ochii cu dânșii, tocmai după ce se vor fi clădit curțile mari dola Buzdugana!

In adevăr: odată ce se desfăcuse beizadea Alccu de moșiile dela Soro ca și de datorii, Ktșinăul care fusese până atunci jumătate cale între acelea și moșiile de lângă Cahul, îi venia acuma peste mână. Dela Bitzdugaun unde avea să se așeze, erau vre-o sută de vrcsco până în Kișinău și nici patruzeci și cinci până la Iași, chiar dacă o luai pe drumul Sculcnilor. Apoi dola Iași aveai șosea bună până la Tecuci, de undo prin Pcchca ajungeat la Manta și Vadul lui Isac mai repede, mai sigur și mai tihnit, decât prin Kișinău, Tatar Bunar, sau Leova, de unde nu mai aveai nici poșta. Hotărî dar cu până își va clădi casele noi la Buzdugan a, să-și așeze familia la Iași și să vadă de va putea obține dela cei în cădere, voia de a trece numai el personal Prutul doadreptul la Țuțora. Fu foarte greu și i se impusă să plătească și să întreție pe seama sa un cinovnic detașat de la tamojna din Sculeni cu dreptul de a vămui și percepe taxele asupra lucrurilor ce le-ar aduce anume pentru dânsul de la Iași. Cât despre autoritățile române, mai inteligente și mai puțin formaliste, bine încredințate că un om ca Mavrocosta nu era să se înjosească la rolul de contrabandist, dădură de-a dreptul ordin pichetului de la Țuțora să-l lase nesupărat să treacă și să se reîntoarcă de câte ori va binevoi. Cu așa înlesniri putea merge în voie bună în toate zilele să-și privegheze lucrul la Buzdugana și seara să fie înapoi la Iași. Venea cu o trăsură până la Țuțora, trecea Prutul cu o luntre și la cordonul rusesc de dincolo îl aștepta altă trăsură. Tot așa se întâmpla și la întoarcere.

Cc Marghiolița Roznovanu era pe atuncea la Paris, unde fiul său, Nunuță, își isprăvea în chip strălucit cursul învățăturii, iar fiica sa, Emma, se logodise cu contele Henri de Bouille, căpitan de stat-major în armata franceză. Cum află că fiica sa, Ruxandra, avea de gând să se așeze pe vară la Iași, îi puse la dispoziție vreo șase odăi din palatul ei din fața Mitropoliei. Domnița primi cu atât mai multă bucurie, că în acel palat era și sfântul paraclis în care fusese cununată și ea, și toate surorile sale și își botezase copiii.

Palatul Roznovăneștilor nu avea pe atuncea frumoasa fațadă de astăzi, nici acel acoperământ măreț care te lasă să visezi la vreun impunător castel din basmele germane; îi lipsea poate ceva ca înălțime și catul de jos nu se potrivea tocmai bine cu cel de sus, dar în schimb avea în el ceva pe care anevoie îl va mai recăpăta vreodată: viața și sufletul.

Sufletul i s-a smuls, odată, cu ultima piatră a sfântului său paraclis!

Streșinul sub care s-au adăpostit și au trăit în slavă mai multe rânduri de veliți boieri moldoveni s-a prefăcut într-un impunător monument, ce parcă l-ar fi ridicat Moldova în amintirea lor! Gol, lipsit de suflet și de viață, cu toată puzderia de oameni ce se perindează într-însul când slujește ba de primărie, ba de locaș al dreptății. Cât despre locașul sfânt în care s-au botezat, s-au închinat și s-au cununat atâtea sute de credincioși, în zadar ai căuta măcar urma altarului său! Mare va fi răspunderea celora, care având așa comoară n-au fost vrednici s-o păstreze deplină și neștirbită! Veni-va poate timpul când vlăstarul născut și botezat în legea neamului, atunci când țara își va mări hotarele, își va alege reședința sa de moștenitor la Iași. Atunci mândrul monument va redeveni iar locuință omenească și dispărutul paraclis se va reînălța iarăși mai falnic de cum a fost, aducând binecuvântările cerului asupra augustului său reîntemeietor!

In locul frumosului grilaj, care desparte bătătura casei de uliță, ca oricare proprietate particulară, erau, din loc în loc, niște stâlpi de piatră de vreo patru-cinci palme înălțime, tencuiți și văruiți și legați între dânșii cu un lanț de fier mai gros decât brațul unui om. Tot locul acela alcătuia ca o piață deosebită de uliță și în care se rânduiau birjele, trăsurile și caretele musafirilor. Nu o dată la vreo zi mare sau vreo serată am văzut-o așa de ticsită, încât abia îți puteai face loc de trecere.

Fațada simplă, văruită și cu gratii de fier la ferestrele catului de jos, avea ca și astăzi, la mijloc, acel gang cu balcon, care servește de intrare de onoare. Prin alte două porți mari, boite verde, intrai în două ganguri care duceau: cel din dreapta într-o frumoasă grădină din dosul paraclisului, având copaci mari și stufoși și o pajiște mare, în mijlocul căreia un havuz de marmură primea apa de la turnul Goliei. Grădina era împrejmuită cu ziduri de un stânjen înălțime ca să ascundă grajdurile din dos. Din gangul cel din stânga puteai intra și cu patru cai buziș în curtea palatului, unde se aflau bucătăriile, spălătoriile, țigănimea, mămăligăria, șoproanele pentru trăsuri și un grajd unde patruzeci de cai puteau sta în voie în șase table și patru stănoage pentru telegari. Dar mai era o curte tot împrejmuită cu ziduri, în care se aflau bordeiul bivolițelor, ghețăriile, fânăria și stânjenii de lemne, socotiți câte unul de sobă pe an.

Intreaga clădire era străbătută în toată lungimea ei, atât jos, cât și sus, de un lung coridor, întrerupt jos de către sala de intrare, iar sus de către peristil.

Tavanul sălii de intrare era susținut de două rânduri de stâlpi, cam prea groși pentru înălțimea lor, dar susțineau podeaua salonului de dans, în care jucau de multe ori în voie până la cinci sute de perechi dănțuitoare. Pe coridorul din dreapta, cum intrai, erau trei odăi de-o parte și trei de alta, ocupate atunci de către nepotul coanei Marghioala, colonelul lorgu Roznovanu, comandantul regimentului de lăncieri; iar în fund, peste gang, era ghevghirul. Pe coridorul din stânga erau cinci odăi și o scară de serviciu; aceste odăi erau ocupate de către Cc. Elencu, cămărășița, cămara și odăi pentru slugile de sus, iar în fund peste gangul celălalt era cancelaria cu odaia grămăticului spre uliță, iar dând spre curte, odaia vătafului de ogradă.

La răscrucea alcătuită de sala de intrare și cele două coridoare, se ridica scara cea mare, oare după vreo douăzeci de trepte se împărțea în două, urcându-se îndărăpt până la catul al doilea, din dreapta și din stânga sălii de dans, care făcea față ușii de la paraclis. Acest măreț peristil era susținut de niște coloane mai subțiri și mai elegante decât cele de jos, care imitau marmora și erau unite între ele cu niște parmaclâcuri de lemn boit, care nu se prea potriveau cu măreția acestui peristil, asemenea nici pereții zugrăviți cu boia de apă. In noaptea de Paști însă, când ușile paraclisului erau deschise și toată boierimea Moldovei umplea peristilul unde se citea Evanghelia învierii, tabloul era nespus de măreț!

Salonul de dans era mobilat după gustul timpului cu resps de matasă galbenă, mobilele în stil empire, policandre și tricheluri aurite, iar între ferești console de mahon, ca și mobila și cu niște oglinzi până-n tavan. Ca să vă dau o idee despre grosimea zidurilor acestei clădiri, aflați că în toate odăile de sus, ușile uriașe în două canaturi erau duble și prevăzute cu perdele dintr-o parte și alta, iar când se deschideau toate canaturile niciunul nu ajungea până la perdele. Acest salon cât era el de mare, n-avea decât trei uși: una de intrare, alta în dreapta și alta în stânga. Sus mai era și o galerie pentru muzicanți care își ocupau locurile prin o scară ascunsă în grosimea zidului.

Prin ușa din dreapta, intrai în apartamentele coanei Marghiolița și dai mai întâi de un salon, a cărui mobilă empire era îmbrăcată cu tapiserie; pe consola dintre ferești un ceasornic înfățișând un castel medieval, la poalele căruia ieșeau din două tuneluri două trenuri, care se încrucișau în sunetul unui vals nemțesc. Pe pereți portretele în mărime naturală al coanei Marghiolița și al răposatului mare-vistiernic, opere scumpe plătite artistului vienez Winterhalter. Ei bine, în acest salon au jucat în iarna anului 1862-63 de la 25 până la 40 perechi dănțuitoare, căci în sala cea mare de bal nu mai era destulă boierime în Iași ca s-o poată umplea, așa că n-a mai slujit de atuncea decât pentru concerte de binefacere și odată chiar ca teatru, când artistul Luchian a jucat într-o seară cele două canțonete ale lui Vasile Alecsandri: „Clevetici și Napoilă”. Din salonul acesta dai într-un budoar lungăreț, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în unghi drept cu dânsul: toaleta cucoanei, camerdineria răposatului Cc. Nicolai și o altă odaie mai mare, în care huzurea de bine madama Catrina, nemțoaica cucoanei Marghiolița.

Din salonul acesta dai într-un buduar lungăreț, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în un-ghiu în drept cu dânsul: toaleta cocoanei, camerdineria răposatului Cc. Neculai și o altă odaie mai mare, în care huzuria de bine madama Catrina, nemțoaica Ccoanei Marghioliței.

Peste coridor și ușă în ușă cu salonul cuconiței era sufrageria, de o mărime cu salonul, iar alăturea cu ea bufetul cât o bucătărie de mare și unde se încălzeau bucatele venite tocmai din fundul ogrăzii. Sufrageria nu avea altă mobilă decât o masă care se lungea sau se scurta după trebuințe și o armată întreagă de scaune galbene, îmbrăcate pe locul șederii cu niște chingi de reps verde, împletite de mai multe ori.

Prin ușa din stânga sălii de bal, dădeai de același număr de odăi și toate de aceeași mărime ca dincolo; iar peste sală, în locul sufrageriei și al bufetului erau alte trei odăi, ale căror ferestre dau spre grădină și aveau aceeași scară de serviciu ca și dincolo.

Apartamentul acesta fusese locuit până la moartea ei de Cc. Anica Roznovanu, mama marelui vistiernic Nicolai și fusese lăsat întocmai cum era pe vremea ei. Acolo, apoi aveai ce vedea! Las’ că în privința mobilelor găseai mostre din toate stilurile: otomane, divanuri, canapele, bergere, jilțuri Voltaire îmbrăcate cu marochin, până și scaune de cele vieneze, al căror fund se dădea frumușel la o parte, de nu băgai seama bine, și te cufundai într-însele până pe podele. Odată bine așezat, n-aveai decât să bați în palme și alergau îndată trei perdegii, nu mai puțin, Doamne ferește, căci doi țineau de scaun, pe când cel mai voinic te trăgea de mâini și în chipul acesta tot ieșeai la suprafață! Apoi fiecare odaie era de altă culoare, văpsită și ea cu văpsea de apă: ba verde cu chenarele roșii (culorile Roznovăneștilor), ba liliachiu cu chenare galbene și așa mai departe. Minunea mare erau însă tavanurile! Fiecare tavan înfățișa câte o scenă mitologică, ca de pildă: moartea lui Icar, carul lui Apolon, ori Venera ieșind din fundul mării cu patru cai buziși. Ca regulă estetică, mările erau cafeniu-deschis, cu alb pentru a înfățișă spuma valurilor, munții erau vineți, cu verde-închis la margini, pădurile și cerul albastre, caii verde-deschis, iar zeii bolnavi de galbanare, mai țineau, săracii, policandrul de lemn aurit al odăii, în dinți. Numai tata Joe scăpase de această angara, poate unde prezida Olimpul în salonul coanei Anica și policandrul fiind mai mare i se aninase numai de buric ca să i se poată vedea mai bine cinstita față! Apartamentul acesta era pus la dispoziția familiei Mavrocosta! Astfel era palatul Roznovanului în anul mântuirii 1861 și cu mulți ani în urmă.

CAP. XVI

Iașul sub Cuza-Vodă

Încă de pe la mijlocul lui aprilie, cneazul pusese prima piatră de temelie a nouei sale reședințe la Buzdugana, iar după Sf. Costantin, își duse familia la Iași, pentru ca s-o așeze acolo.

De cum trecu Prutul la Sculeni, micul Titi se simți de îndată că intră într-o lume nouă, mai frumoasă, mai apropiată de firea lui, mai deschisă și mai veselă decât aceea pe care lăsase la Kișinău și chiar dincolo de Sculenii rusești.

D-nul căpitan de pont era îmbracat ofițerii francezi, pe care-i văzuse Titi zugrăviți în „L’ ilustration Universelle”, era zâmbitor și amabil, nu vorbea rusește, ci numai moldovenește, amestecat însă cu multe cuvinte franțuzești, poate și din pricina uniformei.

D-nul șef de vamă, un băiat blond, cam ciupit de vărsat și foarte vesel, Cc. Grigore Guriță, care de îndată se jucă cu Titi până se schimbară caii. Cu toate că era și el cinovnic ca și Upravliaiușcii de dincolo, nu purta nici mundir, nici șapcă cu cozoroc.

Numai grănicerul de pază la mal, nu-i prea plăcu cu mantaua lui zdrențuită, roasă, cu două rânduri de nasturi, din care lipseau aproape jumătate și cu căciula lui rotundă, învelită cu o mușama cojiță, de parcă era o cratiță veche cu fundul în sus, împestrițată cu funingine și cenușă! Apoi sub manta era îmbrăcat ca de plug, cu cămașă, brâu, ițari și opinci în picioare! Așa erau îmbrăcați pe atuncea premergătorii falnicilor dorobanți, care nu știu de erau și ei mult mai eleganți la 77, numai că li s-a înlocuit cratița de pe cap, prin căciula lui Mihai Viteazul.

Apoi nici caii de poștă nu erau înhămați ca dincolo: tot doi câte doi în șir, cu câte un surugiu călare la patru cai, însă mergeau ca vântul și surugiii chiuiau și plesneau cu harapnicele, de-ți era mai mare dragul să-i auzi.

După ce trecură podul de pe Jijia, ale căruia podele se mișcau ca clapele unui clavir, urcară cam din greu un deal mare și împădurit, lăsară drumul poștei la dreapta și tot urcând dădură pe un drum prundit cu îngrijire și umbrit de niște copaci bătrâni; trecură apoi pe dinaintea bisericii din parcul de la Stânca și puțin mai înainte pătrunseră prin o poartă din gratii de fier într-o alee încântătoare care tot printre florărie, păjiști, crânguri și ronduri de flori, te ducea la scara reședinței de vară a Roznăvăneștilor, care nu era nicicum mai mică decât palatul lor de iarnă de la Iași.

De cum urcai scările de afară, intrai într-o măreață sală cu lespezi de marmoră pe jos, boltită de altfel ca tonte odăile acelui cât, a având și ele pe la toate ferestrele gratii groase de fier ca și la palatul din Iași. Sala aceasta de intrare era despărțită prin un geamlâc înalt până-n tavan, de sufrageria de vară, care da în partea grădinii și tot atât de mare ca sala, mobilată întocmai ca sufrageria, pe care am mai descris-o în capitolul precedent. Atât numai, că pe pereți erau atârnate patru pămătufuri mari din pene de păun, cu care perdegiii în timpul mesei făceau vânt și alungau muștele. în aceste două încăperi, oricât de mare ar fi fost căldura afară, domnea o dumnezeiască răcoare.

Tot ca la Iași, casa era străbătută în toată lungimea ei, atât jos cât și sus, de un lung coridor, unde dădeau ușile tuturor odăilor precum și scările de serviciu. In stânga și de curo intrai în sală, ora scara de onoare care te ducea la catul de sus. Acolo aceiaș Împărțire ea jos, cu deosebire însă ea odăile corespondeau și între ele prin uși, iar cât ținea jos sala de intrare și sufrageria de vară, sus ora salonul mare, o imensă încăpere lungăreață, primind lumina din ambele salo capete și având câte un balcon mare la fie care capăt.

In toată clădirea aceasta, în zadar ai fi căutat o bucătărie. Bufete erau vreo două, alăturea de sufrageriile lor, mari cât o bucătărie. Am zis două bufete pentru că tot două erau și sufrageriile, căci mai era una zisă de iarnă, în catul cel de sus. Ca să te întâlnești cu locașul unde se găteau bucatele boierești, aveai de călcat o bucată bună de loc, pentru ca să dai de heiuri; dar ce are a face! Nu erau țigani destui ca să care la bliduri sub privegherea dlui bucătar, care le mai încălzea puțin la bufet înainte de a le da la masă?

In lipsa stăpânei, primirea o făcu Cc. Safta, cămărășița, o băbușcă zdravănă, sănătoasă și pătrată, ca să nu zic cubică; aceasta o cunoștea pe domnița de când era copilă și-i zicea și acuma duduie. Legată la cap cu un tulpan negru, tocmai de când o lăsase în văduvie răposatul d-lui, veșnic cu o fustă neagră, cămașă de in și papuci căleați pe care îi șlepăia umblând din colo în colo după treabă, bălăbăind în mâini niște chei mari care sunau mai dihai decât clopoțeii de la sania boierilor.

Cât ai clipi din ochi, masa era pusă în sufragerie cu mămăliga ța boierească înotând în unt proaspăt, smântână, brânză zburată, pui fripți, vin vechiu de Cotnar și de Stâncă, fragi, cafea și vutcă de sacâz, specialitatea Cc. Saftei.

Pe când se odihneau boierii după masă, Titi însoțit de către unul din cei șase pușcași, care făceau strajă cu schimbul, câte doi pe săptămână, se duse în primblare prin grădină și parc.

Grădina aceea de-ar fi avut apă ar fi întrecut poate și cele mai frumoase parcuri din Europa, dar în lipsă erau 24 de sacale în câte doi boi și 24 de flăcăi, care nu aveau altă treabă, decât să care dimineața și seara apă de la Jijia.

Chiar în fața caselor era o instalație lângă o piramidă de flori, unde boierii își beau cafelele după masă, în cântecul păsărilor din parcul de devale, bucurându-se de frumoasa priveliște a Jijiei, a șesului și a orășelului Scule-nii de dincoace. De acolo te duceai la umbra copacilor și prin niște pajiște cu bordure de flori și de trandafiri, până la așa-zisă grădina conașului, unde sub o boltă de iederă, bietul Nunuță când era copil mergea să-și învețe lecțiile. Din partea cealaltă a instalației de dinaintea casei, mai era puțin mai departe un soi de belveder cu lespezi de marmoră, de unde zăreai Prutul, Sculenii de dincolo și arăturile din Basarabia; apoi iar pajiște cu bordure de roze și de flori, până înspre biserică, pierdută într-o mare de verdeață, de nu-i mai zăreai decât clopotnița albă cu crucea aurită în vârf. Dincolo de biserică și mai la fund se făcea o alee mare de nuci și de castani, unde era un joc de popiei tot pentru micul Nunuță Roznovanu. Dar chiar lângă biserică, ascunsă de o adevărată pădure, era o poiană unde dormeau somnul cel veșnic sub niște cruci înnegrite de vreme, sub movilițele acoperite de iarbă și de flori de pădure, rânduri de slujitori credincioși, care după ce trăiseră o viață de om sub umbra stăpânului își înveliseră trupurile pentru totdeauna în țărâna lui cea neagră de la Stânca. Mai era un cavou și în biserică, dar nimene nu fusese încă înmormântat acolo, căci familia Roznovanu avea cavoul ei în vechea Mitropolie a Moldovei. Cine s-ar fi gândit pe atuncea că tocmai acel copil răsfățat, pentru care se făcuse grădina cuconașului și popicile, era menit să doarmă stingher în cavoul de la Stânca, păzit de mormintele acelor slugi credincioase! Pe când oasele iubitei sale mame, ale marelui vistiernic și ale atâtor moși, strămoși au fost duse fără voia lor în biserica muscălească de la Roznov! Pace sufletului aceluia, care a făptuit în viață o asemenea nelegiuire!

De te coborâi în parcul alcătuit din diferite neamuri de copaci, te-ai fi putut crede în fund de codru bătrân și la o poștă de orice locuință omenească, de nu erau drumurile foarte bine întreținute și meșteșugit săpate, așa ca să poți sui sau coborî fără osteneală pantele cele mai repezi. Apoi din loc în loc, bănci rustice pentru odihnă. într-o poiană, pe un dâmb, era un chioșc chinezesc, iar puțin mai departe într-o altă poiană, ruinele unui castel medieval, cu temeliile lui de piatră necioplită acoperită cu mușchi, cu două „inpace” cu gratiile lor de fier, cu lanțuri prinse în zid de niște inele și în care seniorii din Evul Mediu ferecau în lanțuri și închideau pe vrăjmașii lor. Totul era așa de bine imitat, că mai anii trecuți un turist român, care avuse prilejul să le viziteze, îmi aducea ca dovadă despre cruzimile boierești din trecut rămășițele vechiului castel roznăvănesc de la Stânca, unde se văd încă fioroasele temnițe în care-și țineau în lanțuri pe sărmanii lor clăcași, până ce mureau bieții oameni de foame și de sete!

După ce mai trecu arșița, cam pe la toacă, faetonul lui Mavrocosta trase la scară și după ce her Franz Richter, capul grădinarilor și autorul fioroaselor ruine din parc, oferi domniței un frumos buchet de flori, plecă trăsura în pocnetele harapnicelor și în sâsâitul roților, pe prundișul aleii care ducea spre Iași. Așa că ajunse cu bine la rohatca Copoului, tocmai în toiul plimbării și în vreme ce muzica militară din Grădina Publică mângâia, cu ariile sale cele mai dulci, pe cei patru lei deșălați de către groaznicul bolovan de piatră pe care crudul Mihalache Sturdza Voievod l-a așezat fără de milă pe spinarea lor, chiar înainte de a se mazili și de sub care n-au mai putut scăpa nici astăzi!

Pe la ceasurile cinci d.a. în sus, Podul-Verde, cum se numea pe atuncea, era fermecător. Verde prin copacii grădinuțelor din fața caselor frumoase, clădite pe amândouă laturile lui, el era pavat din proaspăt până la rohatcă, cu piatră cubică (de altfel ca și ulița mare, care se prelungea fără schimbare de nume, de la casele Cc. lui Elencu Sturdza (actualul Tuffli) și până la vechea curte domnească. Foia de lume și de trăsuri. Echipajii bogate, cu livrele sclipitoare, birje mai frumoase decât ale muscalilor bucureșteni de astăzi, ofițeri călări, în frumoasele lor uniforme de lăncieri, sau de husari albaștri, cavalcade de amazoane, lume multă și bine îmbrăcată pe trotuare, căci pe jidani îi întâlneai numai sâmbăta, mergând cârduri, cârduri cu căciulile lor de blană de vulpe și balabuștele cu peruci de mătasă după dânșii. într-un cuvânt, întregul Iași se ducea la deal să se răcorească. Doar calici să nu fi întâlnit, dar îi găseai și pe aceștia din belșug pe la răspântii! Și toată lumea aceasta o întindea până la lagărul soldaților, unde cânta altă muzică pe un tăpșan de iarbă verde, din dosul grădinii lui Ghica-Vodă.

Pe cine nu întâlni și nu salută familia Mavrocosta de cum intră trăsura pe pavaj?! Coco Sturdza, lancușor Canta cu Cc. Catinca, Vasile Alexandri, Neculai Docan cu familia, aga Alecu Beldiman cu monoclul, Moruzi Izvoreșteanu, pe atunci ministru, și câți alții! Cam prin dreptul teatrului național, gardistul făcu semn surugiilor să se dea în lături și să se oprească; apoi se văzu viind călare un colonel de husari albaștri în mică ținută, urmat de un alt ofițer cu eghilete de aghiotant și chipiu alb cu vipușca vișinie, iar puțin mai în urmă un sergent de lăncieri urmat de doi oameni, tustrei în mare ținută.

Cum dădu cu ochii colonelul de Mavroeosta, care recunoscându-l se sculase în picioare, se dădu cu calul lângă trăsură și plecându-se îl luă pe beizadea de gât sărutându-l, apoi îl întreabă:

—„Unde tragi Alecule?”

—„La soacra mea Roznovanu, Măria Ta”, răs-punse Mavrocosta. căci mândrul colonel de husari, nu era altul decât Alexandru Ion I-iu domnitorul Principatelor-Unite.

—„Să mă aștepți dragă prietenie, făcu Vodă urmându-și calea. „Să știi că pesta doua ceasuri sunt la tine. Avem multe de vorbit împreună!”

Și în adevăr! Nu trecusă două ceasuri și sosi Vodă Cuza la palatul Roznovanu într-o frumoasă trăsură, cu tradiționala liorea roșie a domnitorilor Moldovei.

Ce s-o fi vorbit între acești doi prieteni de copilărie, nu s-a știut niciodată, căci se închiseră de îndată într-un salon, ale cărui uși erau după cum am mai spus duble și prevăzute cu perdele din ambele părți. Atât pot spune că la ieșire erau amândoi cu lacrimi în ochi și coborând scările peristilului Cuza îi spuse lui Mavrocosta:

—„ Tu, Alecule, ar fi trebuit să trăiești în evul „mediu, pe timpul cavalerilor!... Câtă deosebire între „tine și cei ce mă înconjoară! Tu jertfindu-ți drago-„stea și fericirea unui scrupul cavaleresc, ei gata în „tot ceasul să mă vândă, lăsându-mi ponosul greșalelor „pe care ca om muritor ce sunt, nu le voi putea în-„lătura și lucrând pentru ca istoria să-i îmbrace cu „faptele cele mari ce le-aș putea săvârși! ce le-aș putea săviliși!

Chiar a doua zi plecă Vodă Cuza la București, unde-și avea de acum reședința.

Să revenim, vă rog, la micul Titi, care se găsea foarte fericit în Iași. Decât buna lui prietenă Elenuța, pe care era încredințat c-o va vedea în curând la Buzdugana, știm că nu lăsase nicio dragoste în Kișinău. Chiar acolo, tot în limbile lui obișnuite trăise, vorbind franțuzește cu părinții și cu rușii cei mari, moldovenește cu Elenuța, cu slugile și cu câte un boier basarabean care nu vorbea franțuzește (căci mai întâlneai și de aceia pe atunci). Astăzi nu mai vorbește vreunul franțuzește, căci toți grăiesc rusește, chiar atunci când nu le prea încape în cerul gurii armonia acestei dulci limbi. Rusește grăia doar cu Anton vizitiul, dvornikul și cu câte vreun negustor când cumpăra jucării în târg. Chiar copiii generalului Șlioțkin aveau guvernantă franceză și tot pe franțuzește se înțelegea cu dânșii. Din dragoste pentru bietul Conobca Smocrovici, se alesese cu vreo două fabule de ale lui Krâlov, pe care le spunea cu adevăratul accent rusesc, dar se silea să le uite și pe acelea, de ciudă că rușii îl spânzuraseră pe dragul lui Conobca. între Buzdugana și Chiripcău iarăși nu mai era nicio deosebire, îi părea rău, nu-i vorbă, după Nică și Neculai ai Iui Eremia, după Todirică a Casandrei, și după alții; dar găsi și în Buzdugana prieteni de joacă, tot așa de deștepți și de ascultători.

Acum că era mare (de unsprezece ani, vă rog), Iașul i se părea mult mai frumos de cum îl lăsase pe când era mititel! Era altă lume pe aicea! Avea o grămadă de unchi și de mătușe care-l răsfățau și care nu sămănau nici pe departe cu rușii din Kișinău. Veseli, eleganți și bine-crescuți, așa cum își amintea el de moșul Petrache și de mătușica Profirița! Apoi mai avea o sumedenie de verișori, verișoare și prieteni de-o creștere cu dânsul, ca de pildă: Petrișon Mavrogheni, băieții lui Dumitrache Mavrocordat și alții. Aveai cu cine te înțelege și cu cine te juca! Nu ca alde Șlioțkin și Vinogradski! Chiar în catul de jos al palatului, locuia unchiul său Iorgu Roznovanu, colonelul regimentului I de lăncieri și în antret stătea de planton brigadierul Borș, cu care se împrietenise strașnic și care avea ordin să-l escorteze când se ducea la Copou călare pe micul său Malcic adus anume din Kișinău. Bine înțeles că la colonel veneau toți ofițerii regimentului, care-l îndrăgiseră pe Titi și-l luau cu dânșii la cazarmă.

Ce frumos regiment, mai era și regimentul l-iu de lăncieri sub Cuza-Vodă!

Toți caii erau negri, de aceeași mărime și aceeași nuanță, afară de muzică și trompete, care încălecau pe cai suri. în mare ținută, lăncierii aveau pantaloni albastru-închis, cu lampasuri roșii ca ai generalilor de astăzi; tunica scurtă, la fel cu pantalonii, încheiată prin două rânduri de nasturi galbeni, între care era un plastron roș ce se prindea numai când lăncierii erau în mare ținută; epolete franceze de lână galbenă pentru trupă și de aur pentru ofițeri; chivera era roșie și în patru colțuri, în partea ei de sus, iar de la jumătate era de piele neagră, purtând în față stemele unite ale Moldovei și Valahiei. De unul din cele patru colțuri ale chiverei era aninată o coadă de cal albă și reținută printr-o copcă, pentru ca să nu fluture în vânt, iar de alt colț atârnau două fireturi de lână sau de aur, care după ce treceau după umărul stâng, se ridicau după gât și veneau să se isprăvească pe plastronul roș prin două canafuri împletite și cu ciucuri. Cozile de la chiveră erau roșii pentru muzică și trompete; comandanții de divizioane aveau penajul tricolor, iar șeful regimentului egreta albă de comandant de corp aparte: Roznovanu o avea din coadă scumpă de bâtlan. Mantalele erau de postav alb sau de aba albă pentru trupă, iar armamentul se alcătuia din o sabie de cavalerie, pistoale și lancea cu flamura bicoloră albastru și roș; în sfârșit șabracurile la fel cu pantalonii și cu același lampas roș.

In mică ținută chivera era învelită sus, până la jumătate, cu mușama neagră, cu pampon la vârf; tunica n-avea plastron, nici epoleți, iar gradele ofițerești se însemnau cu trese subțiri de aur, care pornind de la bentița mânecii, se ridicau până aproape de umăr, așa că tunica cu epoleți nu putea servi și la mica ținută. De asemenea, erau două lădunci: cea de mare ținută, susținută de o bentă de aur cât palma de lată, și cea de serviciu prin o curea de piele roșie, bătută cu ținte galbene. în sfârșit, pantalonii erau strânși pe vine, de postav ser și bazonați până jos, peste cizmă. Când trupa era fără chiveră, sau în ținută de grajd, purta plecată pe o ureche elegantă bonetă franceză (bonet de police), iar ofițerii — chipiu și chiar bonetă, cu gradul și canatul de aur. Era ceva elegant și cochet, foarte departe de practica, dar urâta capelă de astăzi, cu cozoroc de postav și urechelniță.

In asemenea chip trăi Titi toată vara aceasta, pe când părinții lui, silind clădirea nouei lor reședințe, erau hojma între Buzdugana și Iași. Lăsat mai mult în paza colonelului și a ofițerului regimentului de lăncieri, avea locul său în front la stânga colonelului, iar în marș între colonel și comandantul primului divizion; cunoștea toate formațiunele, toate comandele și își mai permitea și critice militare, spre mai marele haz al tinerilor ofițeri.

Și toată ofițerimea aceasta, hirotonisită în mare parte de caimacanul Vogoride, fără nicio școală (afară de câteva excepțiuni, ca de pildă colonelul, maiorul Dădu Filipescu, sublocotenentul lacob Lahovary și câțiva alții) și-au sfârșit carierele ca ofițeri instruiți, de mare valoare, comandând regimente, brigăzi și chiar divizii în fața inamicului. Voiți câteva nume? Zefcari, Radovici, Vârnav, Chirițescu, Formac, Tăutu și alții care-mi scapă.

Colonelul Roznovauu, plecă la București pentru vreo trei săptămâni, să se însoare cu fata Câmpineanului și se reîntoarse cu dânsa „în prea scurtă vreme”, după cum suna un cântec ieșit atunci la modă, de mult ce-l cânta muzica lăncierilor. Ca muzică fusese compus de domnul capelmaistru lacobșiț, iar cuvintele chiar de însuși domnul colonel, de focul logodnicei sale, pe care o lăsase în București, silit să-și conducă regimentul la Iași, unde-și schimbase garnizoana.

Primul flugelcorn (un bohem) îl cânta cu atâta foc și sentiment, că parcă deslușeai și cuvintele, de le știai pe de rost de mai înainte. lată-le:

Adio, adio iubită! Adio, adio, dori-i’ită Rămâ-â-ii fe-e-rici-i’ită Și... nu mai fi scârbită! C-ace-est pieept ce ge-e-e-me In prea scuurtă vre-e-e-me Iarăși v-a să vi-i’i-ie Cu fooc și cu-u amoor!

Cu fo-o’o-o’oc, și cu-u amor, tunau toate alămurile regimentului și tot în torțe armonizate, mă rog, de era tare frumos! Acest cântec era nepot drept de frate cu boia Roznovauului, de care am vorbit în alt roman. Adică numai tu ce privește poezia, căci modemul adio era pus pe note nemțești, cu armonia și contrapunctul lor fără greș, pe când vechia horă ieșise armonizată gata din urechi țigănești, Deh! așa se transmite uneori muza poeziei, din spiță ’n spiță la unele oase mari! Odată ce este știut că românul se naște poet, cam de ce nu s-ar uaște în asemenea întocmiri și câte im boier velit?! Adică ce mi-au fost Donici și Conachi? Nu tot români, poeți și boieri de protipendadă, ca și Roznovăneștii? Molima aceasta națională nu l-a împiedicat deloc pe bravul nostru colonel să-și comande o brigadă de trei regimente peste Dunăre, să fie la timp cel mai activ prefect de județ și să prezideze senatul României sub M.S. regele Carol; dar mai ales să fie sufletul cel mai bun și cel mai nobil din câți am cunoscut!

Mai era în garnizoană un divizion de jandarmi călări, fostul regiment de jandarmi al lui Vodă Ghica, îmbrăcat acum în uniformă de husari albaștri și (după unire) având celălalt divizion detașat la București. Ca arme avea sabia și carabina și ca comandant — pe frumosul colonel Duca.

Ca infanterie era regimentul l-iu de linie, muntenesc, sub comanda neuitatului colonel Solomon. Alcătuit din două batalioane, pe lângă steagul tricolor, mai purta încă și atuncea steagul muntenesc. Uniforma era ghotra albă franceză peste papucul godlllot, pantalonul jumătate larg, de postav ser, cu vipuști) roșie, tunica albastru închis cu un rând de nasturi, epolote de lână pentru trupă și de aur pentru ofițeri. Chivera franceză de piele neagra, cu pamponul tricolor în uiarc ținută, ori învelită In mușama. Tresele erau numai la mica ținută și pe mantalele albastre cu glugă. Eșarfe nu erau. Armamentul ora: cartușiera care se purta dinapoi sub raniță, baioneta-sabie și pușca gvintuită, care făcuse minuni la Solferino împotriva austriacilor. Se spunea că pentru toată țara mai erau cinci regimente de linie, din care două la București, unde era și un alt regiment de lăncieri la fel cu întâiul, numai că tot ce era roș la acesta, era alb la celălalt și cozile de la chiveră erau negre. Ba se mai înființase de curând în București și un batalion de bersaglieri. La Iași însă nu era altă infanterie decât regimentul colonelului Solomon, iar la părăzi mai apăreau și pojarnicii cu chivera latină de alamă galbenă și un penaj roș la o parte. Aceștia, formați în batalion, după ce defilau mai falnic și decât linia, se întorceau în pas gimnastic la tulumbele lor, Doamne ferește, de-un foc!

Ca artilerie, țara toată nu avea decât șase tunuri lăsate amanet de nemții lui Coronini, dar se așteptau alte 36 gvintuite de la Paris. Cavaleriștii însă îi cicăleau pe ofițerii de artilerie cu noul regiment ce se înființase la București, zicând că bateria 1 avea numai tunurile, a 2-a chesoanele, a 3-a caii și a 4-a hamurile. Adăugau răutăcios că se mai așteptau numai trei lucruri pentru ca să se completeze armamentul: tunurile de la Paris, caii din Rusia și ieșirea din școală a vreo două-trei promoții de ofițeri, căci oamenii erau în completul lor la borș și la mămăligă!

Mai trebuie spus că pe fiecare armă era potricălit un „R”. Francezii de la care fuseseră scump cumpărate, tălmăceau rostul acestei litere cu o atenție delicată, învederând că arma fusese făcută anume pentru România. Ofițerii însă, care-și făcuseră studiile militare în Franța, șopteau că era ștampila pe care comisiunea de recepție a armatei franceze o punea pe armele defectuoase și respinse R: refusé.

Pentru comanda celor două batalioane și șase escadroane care alcătuiau garnizoana Iașilor, în vara aceasta, nu erau de cât trei generali și anume:

Generalul Toderaș Balș, boier velit, bătrân și cu experiența războaielor, poate unde a privit din Bărăgan cum n-au putut lua rușii Silistra de peste Dunăre.

Dl general Ghica Gheorghe, tot boier velit, dar tânăr și focos. Acesta, pe când comanda regimentul de Galați, dăduse probe de energie, intrând în biserica greacă cu cal cu tot și tăind harcea-parcea pe o sută de Epaminonzi, Alcibiazi și Temistocli, toți din Chefalonia. La drept vorbind, d-lor se cam obrăzniciseră, voind musai să facă Epanastasis ca la 1821! Ha-ha! să ne declare resbel regele Heladei. De asta însă Vodă Cuza nu se neliniști deloc, unde află că Maiestății Sale nu-i lipsea decât ceva baruti și drahme pentru așa ceva. Dar să nu mi se apuce și rusul să ceară satisfacție pentru nelegiuirea făptuită într-o biserică pravoslavnică? Atunci ca să satisfacă pe ruși, care erau aproape bată-i să-i bată și să nu umilească armata, Vodă dădu regimentul de Galați unui alt colonel mai blajin, iar pe Ghica îl numi general la Iași, unde-și avea omul edecurile și gospodăria în strada Goliei.

In sfârșit, generalul Iacovache, care poate unde nu era boier de protipendadă, muncea pentru ceilalți doi.

Cel dintâi se îmbrăca de general numai când era paradă mare, vremea sigură și frumoasă; pe cel de al doilea îl întâlneai mai mult la Bolta-Rece, iar pe cel de-al treilea nu-l întâlneai nicăiere..., numai atât că te pomeneai cu dânsul când îl așteptai mai puțin.

De le povestesc aceste toate așa cum le știu și le-am văzut, nu este pentru a lua în râs iubita noastră armată; ci, dimpotrivă, pentru a-i da un titlu de glorie mai mult. Pentru ca ofițerimii descrise aicea să-i datorim neatârnarea (bineînțeles că nu vorbesc de generalii care nu mai erau pe timpul războiului), câștigând-o nu numai prin bravură, dar și prin valoarea și cunoștințele ei militare, dovedite în fața inamicului, câtă muncă, sârguință și devotament i-a trebuit, multă și îndelungată vreme! Câtă dragoste de patrie! Iar voi, tineri ofițeri, ieșiți din școlile noastre de aplicație și de război, mândrindu-vă cu drept cuvânt de titlul vostru de ofițeri români, gândiți-vă, că marii voștri premergători erau umiliți în tot ceasul și batjocoriți de către ai lor cu poreclele trântori și de săbiuțe. Ei bine trântorii cu săbiuțele lor, v-au croit vouă un peticei de glorie, pe care nu știu de-l veți putea mări.

După cum am arătat mai sus, toți ofițerii de la regimentul de lăncieri avură parte de frumoase cariere. Numai bietul Titi, săracul, fu nevoit să părăsească frumosul lui regiment, căci tata îi adusese un profesor francez, care se pretindea foarte învățat, dar care-l încurcă așa de rău cu gramatica franceză și cu regulile participiilor, încât nu numai că nu le dădu niciodată de rost, dar mai uită ce brumă îl învățase domnița. Ceea ce învăță însă mai bine, era să spuie și minciuni, căci marele învățat zbiera la dânsul de-l băga în sperieți și-l mai și snopea în bătăi. Bietul copil nici nu îndrăznea să crâcnească, pentru că auzind pe tatăl său povestind cu haz, câte bătăi mâncase de la dascălul grec de pe vremuri, credea că așa se învață carte pe lumea asta.

In timpul acela părinții lui isprăviseră casele dela Buzdngana. care cran foarte frumoase:

Pe un soclu de doi metri înălțime se ridica o impunătoare clădire în stil românesc curat, ca la Roznov sau Pașcani, cu ceardacuri de piatră unite între ele cu galerii largi și cu stâlpi de piatră la fel cu ale ceardacurilor. Acoperământul era de olane, înalt, țuguiat, în patru ape și cu un streșin care trecea cu mult peste galerii și ceardacuri; până și scările de intrare aveau acoperământul lor deosebit, cu stâlpi mai mărunței de piatră din trei în trei trepte și fiecare ceardac avea câte o astfel de scară. Poarta, precum și zidul înconjurător, erau ca la unele mănăstiri, prevăzute cu streșine de olane, dar casa fiind pe dâmb, nu i se împiedica prin aceasta frumoasa vedere. în dosul casei erau heiurile tot la fel. De o parte era via de care am mai pomenit, iar de cealaltă un frumos parc, ceva mai mic decât acel de la Stânca. Nu mai vorbesc de odăile care erau multe, mari, înalte în tavan, luminoase și mobilate cu un gust deosebit.

Bietul Titi însă nu avea decât foarte rar prilejul să se bucure de frumusețile acestea, căci franțuzului neplăcându-i să stea la țară și mai ales sub ochii domniței și ai slugilor, declară că dacă nu i se lasă copilul cu desăvârșire pe mâna lui, ferit de orice înrâurire străină, fie chiar a părinților, mai bine se retrage. Bieții părinți, de teamă să nu piardă așa om învățat, care publicase, mă rog, și o carte de istorie, se grăbiră să-i închirieze o casă la Iași, tocmai deasupra râpei Privighițoaiei, unde putu d-lui să-și facă mendrele în voie. Cu mare greutate primi să i se dea lui Titi ca să-l îngrijească pe cunoscutul nostru prieten lenacache Stamati, nedespărțitul până atunci camardiner al lui beizadea. în așa chip trăi bietul copil vreo doi ani de zile, învățând la participii și a spune minciuni ca să scape de bătaie. Ba mai învăța în ascuns „Doine și lăcrămioare” pe care le cânta potrivindu-le cu toate ariile pe care le cunoștea, căci avea o voce frumușică de soprano, o bună memorie și o ureche foarte muzicală. Cunoștea pe de rost tot teatrul lui Alexandri, iar de la lenacache, un bun român, învățase multe legende din istoria noastră, precum și dragostea de neam.

Titi își iubea părinții, pe unchiul Nunuță, pe mătușele Zoe, Eliza și Măricel din tot sufletul lui de copil. Bunica sa însă era pentru el ceva aparte, ceva supraomenesc, mai mare decât toți, care poroncea chiar și mamei și pentru care nu puteai avea decât evlavie. Și cum i s-ar fi părut altfel când cucoanele cele mai mari și mai simandicoase erau departe de a o ajunge nici în frumuseță, nici în măreție? S-o fi văzut duminica, trecând prin vastul peristil, înconjurată de fiul, ginerii, fiicele, nepoții și musafirii ei, îndreptându-se spre paraclis! Părea o adevărată împărăteasă în mijlocul curtenilor săi! S-o fi văzut intrând în clipa când diaconul cerea prima binecuvântare. Se plecau toți în așteptarea binecuvântării preotului, dar evlavia cu care s-apleca ea, nu o putea avea nimeni!... Dar mai ales măreția cu care se ridica și trecea la strană! Parcă ea se plecase pentru toți și primise binecuvântarea cerului, nu de la preot, ci de la însuși Dumnezeu pentru dânsa, casa ei, dragostele și vlăstarele sale! S-o fi văzut în noaptea de Paști în acel peristil ticsit de tot ce lașul avea mai frumos și mai distins, căci multă boierime mai rămăsese în Iași între anii 1861 și ’63! Tot ea îi întrecea pe toți și pe toate! Nu în lux, căci doar purta o rochie gri-deschis de mătasă în astfel de împrejurări, cu un singur trandafir natural pe voalul ei de văduvă. Cine însă s-ar fi putut asemui cu dânsa în măreție? S-o fi văzut în sfârșit pe la serate sau pe la baluri, fie la dânsa sau fie la alții. Tot ea părea cea dintâi! Titi îi destăinuia toate micile sale dureri de copil, pe care nu le spunea nici mamei sale căci pe cât era de măreață, pe atâta era de bună și apropiată; dar nu îndrăznea niciodată să-i mărturisească bătăile ce le mânca de la franțuz. Mai mult: de s-ar fi aflat cumva de la alții, cred că ar fi îndurat mai bine moartea, decât să știe bunica așa rușine.

Iernile acestea 1861-62-63 fură foarte însuflețite. Societatea se aduna mai des la Didița Mavrocordat și mai rar în salonul cel mic de la Roznova-nu; dar ce lume! La Toderaș Balș se dau numai mese care începeau devreme și se isprăveau târziu de tot, căci nu erau decât 12 feluri la masă. Și să nu te fi încumetat cumva să nu guști din vreun fel de bucate, căci se făcea foc dl general. Bal nu da decât unul pe an, de ziua d-sale Sf. Toader. Fiind însă că acel sfânt cade în postul mare, mitropolitul își trimitea regulat cioclii ca să-i alunge muzica ori lăutarii. Bieții ciocli ieșeau totdeauna bătuți de țiganii boierului, ori de slujitorii hătmăniei, când era Cc. Toderaș Balș hatmanul mare. A doua zi, punea patru cai la butcă și se ducea să-și ceară iertăciune. Preasfântul îi da totdeauna binecuvântarea împreună cu vreun canon de ispășire. Acum sub Vodă Cuza, mitropolitul Calinic Miclescu, fiind mai îngăduitor, nu-i mai trimitea cioclii acasă, dar Cc. Toderaș, tot cu patru cai se ducea a doua zi de bal la Mitropolie, să-și ceară iertăciune pentru îngrozitorul păcat făptuit în ajun; dar cu nestrămutata hotărâre de a-l mai făptui și la anul!

Lumea pe câte o întâiniai pe la cele trei case mai sus pomenite era:

Din cucoane mari: cucoanele Smărăndița Catargiu, Maria Balș, Catinca Balș, văduva caimacanului, cucoanele Catinca Ghica Comăneșteanu, Smărăndița Moruzi de la Zvorăștea, Eufrosinia Balș de la Ceplenița, Ema Beldiman și altele.

Ca boieri bătrâni: Toderaș Balș care tot mai învârtea vreo mazurcă rusească bătând din pinteni și care răspunse odată unui străin, mirat de frumusețea cucoanelor de la Iași: „Apoi cum să nu fie frumoase, dacă le-am făcut eu pe toate?!” Conu Costin Catargiu care nu mai juca decât cărțile cu lordache Beldiman și bătrânul Petrache Carp.

Ca demoazele și dame tinere, una mai frumoasă decât alta: fetele lui Petrache Mavroeni, Lucia și Natalia, fata lui Moruzi Zvoreșteanu, Zeneida, fetele lui lordache Beldiman, apoi dle Aglaia Moruzi, Maria Obrenovici, Sofia și Nunu Catargiu, Olga Bălănescu, născută Costin Catargiu, Henrieta Bogdan, Ruxandra Ventura, Esmeralda Sturdza, născută T. Balș, Zoe Cantacuzino, sora domniței Ruxandra, strălucitoare între toate prin eleganța și spiritul ei.

Intre bărbații mai tineri vom pomeni numai vreo câțiva, căci altfel mi-ar trebui vreo patru-cinci pagini și v-aș plictisi: frații Lăscăruș, Georges și Alexandru C. Catargiu, Alexandru Sturza, poreclit Coco, Alexandru Sturdza, ginerele lui Toderaș Balș, poreclit Nabucco, Petru P. Carp, Eugeniu Ghica Comăneșteanu, frații Alecu, Matache și Georges Beldiman, frații Leon și lacob Negruzzi, Titu Maiorescu care da lecții de limba română lui Nunuță Roznovanu; dar strălucitor între toți cu trăsăturile lui fine și spiritul său încântător marele nostru Vasile Alecsandri, povestitorul cel mai fermecător ce mi s-a întâmplat să întâlnesc! Silit să mai citez pe tânărul nostru Andrei, cu toate că nu prea strălucea între astfel de oameni, care nu-l prea băgau în seamă; cunoșteau Parisul mai bine ca dânsul și uitau să-i dea titlul său princiar, cum făcea tineretul din Kișinău. De asta poate se făcuse mai rus decât Alexandru Nikolaievici Vtoroi și vorbea hârâit rusește cu birjarii de se stricau de râs bieții scapeți, poreclindu-l între ei jdowskii kneazi.

In cursul acestor doi ani, bietul Titi își urmă amărâta și mai descrisă de noi viață. Singurele lui mângâieri erau primblările pe jos și povestirile bunului lenacache în tot timpul săptămânii. Duminica și sărbătorile venea la paraclis, unde spunea „Crezul” și „Ta-tăl nostru” în auzul tuturor și după dejun se ducea la Cc. Smărăndița Docan, unde se adunau mai mulți copii și mai avea prilej să-l audă acolo și pe Vasilică Alecsandri, pe care-l îndumnezeia din pricina frumoaselor sale poezii.

Numai vara anului 1863 avu el parte s-o petreacă toată la Buzdugana, unde o regăsi pe Ilenuța lui, mai mare și mai frumoasă de cum o lăsase. D-ei împlinea acum 12 anișori, pe când d-lui împlinise 13. Blondă, albă și străvezie de-i puteai urmări și vinele, sub născiorul ei drept și potrivit, se deschidea o guriță cât o cireașă coaptă în care s-ar fi uitat un șirag de mărgăritare. Ochii ei albaștri, luminoși, veseli și înțelepți erau umbriți de niște gene lungi, care întunecau în adumbriri schimbătoare, ca nourii împinși de vânt, pe o câmpie luminoasă, rumeneala obrajilor. Fruntea ei mare era pe jumătate acoperită de un păr bălan-auriu, care nu-i mai încăpea pe cap de des și mătăsos ce era, încât se prăbușea pe spate, în două cozi cât pumnul de groase, coborându-se până la poalele rochiței încă scurtă. Era grăsulie și năltuță pentru vârsta ei; piciorușele și mânuțele însă rămăseseră tot de copil. Ceea ce-i mărea farmecul și mai mult era zâmbetul care-i lumina fața, deschizându-i-se și două gropițe din dreapta și din stânga guriței.

—„Tii, Lenuțo dragă, făcu Titi sărind din tră-„sură și sărutând-o, da frumoasă te ai mai făcut! Ce „bine-mi parc că te revăd!

D-apoi mie, Luminarea Voastră, zise fetița cu lacrimi de bucurie în ochi!

—„Ascultă, să nu-mi mai zici așa că te bat. Zi-mi „Titi ca la Kișinău. Pentru tine tot Titi am să fiu cât „voi trăi și oricât de mare și însemnat voi ajunge!”

Plăcut mai petrecură bieții copii nevinovați, întreaga această vară, pe frumoasa moșie, în miresmele câmpului, în umbra codrului mare sau a luncilor de pe malul Prutului, în ale căruia ape tulburi se scăldară nu o dată! Numai atât că lungile zile de vară, săptămânile și chiar lunile treceau cu o amețitoare repeziciune întristându-i tot mai mult cu gândul apropiatei despărțiri, căci vai! La 1 octombrie stil nou, bietul Titi trebuie să fie tocmai la Paris, la redeschiderea școlilor.

Sosi și neîndurată zi de despărțire odată cu luna septembrie. Adio Ilenuțo! Adio, lenacache, adio frumoasă Buzdugana, lașul mult iubit și Moldova, „scumpă țară și frumoasă”, cum cânta acum cu jale bietul Titi, apoi adio și ție, Nistrule, hotar de neam, după arătările istorice ale bunului lenacache! De acum, sermane Titi, urmează-ți calea trăind un lung șir de zile și de ani tot pe pământ străin, în limbi străine și dușmane!

Călătoreau agale, oprindu-se la Lemberg, Cracovia, Viena, Drezda și în sfârșit la Baden-Baden, unde franțuzul pierdu la ruletă ce-i mai rămăsese din cei zece mii de franci ce i se dăduse pentru cheltuielile de drum și stabilirea lor la Paris. Franțuzul nu se neliniști deloc: telegrafia cneazului că i se furase geanta cu banii în vagon, așa că după câteva zile de aș-

teptare primi alți zece mii de lei, cu ajutorul cărora ajunseră cu bine la otelul Principatelor Unite, de pe bulevardul St. Michel din Paris!

De bucurie mare că se revede în patrie, bunul franțuz își cinsti elevul cu o sfântă de bătaie, soră cu moartea, care ridică în picioare toți pasagerii otelului indignați. Temându-se însă de o intervenție polițienească își plăti contul îndată și se mută în strada Sorbonei.

Patronul otelului, ca să fie ferit de răspundere, puse poliția să tneiuioștiințcze încunoștiințeze pe părinți de cele petrecute. în mai puțin de 8 zile și sosi biata domnița Ruxandra la Paris și tot prin ajutorul poliției își reluă copilul pentru ca să-l interneze în liceul Sf. Louis, după care se reîntoarse la Buzdugana.

In liceu Titi o ducea bine și învăța frumos. Bă-tăi nu mai mânca, decât doar de la vreun băiat mai tare ca dânsul; dar în schimb bătea și el pe cei mai slabi! Sărbătorile le petrecea la unchiul său contele de Bouillé și viața aceasta o duse până ce-și trecu bacalaureatul, cu o singură întrerupere de 2 luni, la 1867, cu prilejul nunței fratelui său Andrei.

PARTEA III

PARTEA III-a

CAP. XVII

Intre surori și cumnați

După ce se înapoia domnița de la Paris — era cam după Sf. Dumitru — hotărâră soții amândoi să petreacă iarna în casa lor, lucru ce nu li se mai întâmplase cam de vreo trei ani.

Am descris în altă parte cum petreceau boierii cei mari la moșiile lor, în timp de iarnă, socot dar de prisos să mai revin, căci casa de la Buzdugana era adevărată casă de boier moldovan, nu numai prin înfățișarea ei din afară, ori huzururile și obiceiurile pe care le găseai înlăuntrul ei, dar și prin sufletul și mentalitatea celor ce o locuiau:

Toate slugile erau de la Iași. în grajd găseai patru table în câte șase cai, cu câte un surugiu de fiecare tablă, ajutați de câte trei grăjdari, care învățau meseria de surugiu și încălecau și ei ca înaintași, când se înhămau opt cai și chiar ca rotași când lipsea vreun surugiu. Tot ei se duceau de trei ori pe săptămână, cu căruța cu doi cai, să aducă carne și băcănii tocmai de la Sculeni, pentru masa boierilor și a slugilor. Ca în toate casele cele mari erau trei mese deosebite; una pentru boieri, alta pentru slugile de sus și mămăligăria unde mâncau spălătoresele, lăptăreasa, femeile de curte, surugiii, grăjdarii și argații de ogradă.

Vechilul, vătăjeii, pădurarii și chehaia surugiilor aveau casele lor în sat și, pe lângă leafa și tain, aveau pământ și vitele scutite pe tot anul în cireada boierească. Afară de chelar, care era macedonean, toți vătajii erau veniți precum știm din Ciripcău ori chiar din Buzdugana. Chiar și vechilul — cunoscutul nostru Pavel Alexeievici, cel cu nevasta gospodină — era moldovan curat deși-l făcea pe rusul; dar știa carte rusească, cunoștea binișor legile, așa că era nevoie de un astfel de om, pentru ca să se înțeleagă cu cinovnicii ruși, cunoscându-le bine toate chichițele.

In afară de toată lumea asta, mai găseai la odaie — locul unde erau hambarele, coșarele, șoproanele pentru pluguri, boroane și unelte, apoi mai târziu și mașinile de treierat — cam la vreo șaizeci și optzeci de argați cu anul. Tot la odaie erau ocoalele și saivanele pentru vite, herghelia și caii de dârvală, în sfârșit și păsările; găinăresele aveau grijă și de mâncarea argaților, sub privegherea unui anumit chelar al odăii, inspectat și el zilnic de către vătaful de pluguri, ba chiar și de către Pavel Alexeievici.

Cuconul Alecu nu se îngrijea niciodată să-și pregătească munca de cu iarnă, ca s-o aibă mai ieftin. Ara cât vedea cu ochii, semăna sămânță bună, gropa frumos, fără să se gândească la prașă sau la secere. Când venea vremea la prașila întâia sau a doua, ori de începeau pâinile a da în copt la vreun lan, trimitea harabale sau căruți la Sculeni, după carne sau pește sărat, după cum era vremea de post sau de dulce; apoi trimitea vătafi prin satele de primprejur să lase vorbă că în cutare zi, înainte de răsăritul soarelui, se împănează pe Buzdugana cutare lan de prașilă sau de secere și se plătește chiar pe lan cu același preț de firtă ca aiurea; se mai dă mâncarea de două ori pe zi și câte trei păhăruțe de rachiu de fiecare sapă sau secere.

In ziua hotărâtă așteptau la marginea lanului: harabalele cu merinde, vechilul, vătafii toți, purtând pe după gât o lăduncă de piele cu bani mărunți și înarmați toți, care cu hârtie de însemnat, care numai cu răbușul și cu o prăjină de falcie măsurată și tăiată de către însuși beizadea Alecu. îndată ce veneau oamenii începeau a-i împana pe lan, dându-le și primul păhăruț de rachiu și îngrijind să puie pe cât era cu putință oamenii din același sat alăturea. Apoi trimiteau carele cu merinde tot pe marginea lanului, cam în apropierea locului unde socoteau că vor ajunge muncitorii de amiază și pe locul acela se pregătea și mâncarea, pe când vătafii privegheau lucrul. După mâncarea de amiază, carele cu merinde se mutau mai departe: iar cum își isprăvea un om bucata, vătaful nu avea voie să-i măsoare, ci da prăjina unui om mai cu vază, dar tot din satul muncitorului, care măsura el. Munceau oamenii din răsputeri, ca să cuprindă muncă cât mai multă și alergau după parale proaspete, fugind de unde se legaseră de cu iarnă pe preț mai mic și cu mâncarea lor. De la răsăritul soarelui și până-n seară foiau pe lan: bărbați, femei, flăcăi și fete, ducând-o în chiote și veselie, ca la claca cea bună! Munca însă se făcea multă și curată, căci leneșul sau vicleanul era scos afară din lan în râsetele și batjocura tuturor.

Cc. Alecu venea pe lan de două și de trei ori pe zi, le vedea toate și nimic nu-i scăpa din vedere. Le striga mereu oamenilor: „cinstit, curat și frumos, copii! Nici voi pe mine, nici eu pe voi!... Că din cele drepte ia dracul pe jumătate, iar din cele strâm-„be îl ia și pe boier, și pe român!” De se întâmpla ca vreun vătaf să puie mâna pe prăjină la măsuratul bucății, ori să lovească pe cineva, al lui era dracul! Dacă vreunul din cei aleși ca să măsoare, mai lungea prăjina, cu gând să-și facă nume bun înaintea boierului: „Mulțumesc de bunătate, măi badeo, îi spunea „beizadea, dar mie muncă de haram nu-mi tre-„buie. la-ți plata pentru cât ai muncit și du-te sănă-„tos de muncește pe la acei cărora le plac asemenea chilipiruri. Ieși îndată de pe lan!”

Cu rânduiala asta cât a trăit niciodată n-a dus lipsă de brațe și munca toată se făcea la vreme și repede. De-l îndesa vreo nevoie mare, fie și iarna, la vreun cărat de vin sau de pâine, își trimitea vechilul pe la satele răzeșești de primprejur cu vorba că kneazul se află în mare nevoie pentru cutare lucru și vă roagă să-i săriți în ajutor. Plătește atâta de fiecare car. Să nu-l lăsați! Atâta era vorba, că a doua zi erau care și oameni cât voiai! Răzeșii aceștia cuprinși, își lăsau la o parte alte nevoi ale lor și porneau cu tabăra, ca robii, uneori tocmai la Odesa. Iată cine este țăranul moldovan! Și pentru ce?... Pentru că i se plătea cinstit și la vreme, pentru că i se măsura drept, era bine hrănit și nu-l obijduia nimene.

Calea aceasta dreaptă și frumoasă, o luase beizadea Alecu după pilda cumnatului său, beizadea Costache Moruzi, care tot așa făcea la dânsul pe moșia Dănuțenii.

Numele lui Costache Moruzi l-am mai pomenit de vreo câteva ori în cursul povestirii noastre. Cred că a venit vremea să înfățișez cititorului figura aceasta măreață. Voi începe însă cu locuința ce și-o clădise la Dănuțeni, fiindcă-i întruchipează destul de bine mentalitatea, fiind plănuită și privegheată de dânsul, fără niciun arhitect cu diplomă.

Ridicată pe un mal înalt, la marginea satului și la vreo trei sute de metri de apa Prutului, casa de la Dănuțeni era o clădire înaltă, în mărime de vreo douăzeci de stânjeni lungime, pe alți douăzeci lărgime. Acoperământul era de șindrilă și întrecea din toate părțile zidurile casei cu trei metri cel puțin. Dar ghiciți, vă rog, din ce erau zidurile, groase de peste 1 ½ metri? Temelia până la un metru în sus era de piatră, iar încolo... de vălătuci! N-avea Moruzi mijloace s-o facă măcar de cărămidă? Pricina era că din ceasul ce se hotărâse a-și clădi o casă, ar fi vrut s-o și locuiască. „Ce să-mi pierd vremea să car pietre ori să ard cărămizi? Când voi avea timp să mă gândesc la așa lucruri, dau șandramaua asta jos și-mi fac un palat!” Așa zicea el. Fapt este însă că șandramaua clădită la 1862, netencuită decât o singură dată la clădirea ei, dar văruită regulat de Paști și Sf. Dumitru, este și astăzi în picioare și va mai putea dăinui încă 50 de ani. De jur-împrejur era o mare galerie susținând streșinul prin stâlpi de brad și acoperită cu iederă, stânjiniță și viță sălbatică, apărând zidurile de ploi și de ninsoare; însă adevăratul ei scop era ca să se poată primbla beizadea pe orice vreme, fără a se tot învârti în loc. Vara trăia toată ziua pe galerie, intrând în casă doar numai ca să se culce.

Felul acesta de clădiri este cel mai călduros iarna și mai răcoros vara, din pricina grosimei zidurilor ferite și ele de umezeală la temeliile lor de către dușumeaua galeriei, iar în sus de către streșinul acela de trei metri, înăuntru erau vreo zece odăi mari și încăpătoare, mobilate cu destul gust. Beizadea Costache însă își rezervase mobilarea cabinetului său de lucru după gustul lui. Era o încăpere mare și lungă, cu o singură ușă și trei ferestre, din care două dădeau spre grădină, iar a treia spre Prut. Priveliștea era acolo încântătoare! încălzitul se făcea iarna prin o sobă cu stâlpi, moldovenește, și un cămin franțuzesc: soba pentru a da căldură, iar căminul pentru plăcerea ochilor, căci se aprindeau în el numai vreascuri de vie. Pe peretele dinspre cămin era o mare bibliotecă de stejar, ticsită cu cărți și purtând sus stema Moruzeștilor săpată în stejar. înaintea uneia din cele două ferești dinspre grădină, un mare birou, la fel cu biblioteca care primea lumina din stânga și era plin cu diferite bibelouri. O altă masă de scris era pentru secretar. Peretele, unde era fereastra dinspre Prut, cuprins întreg de către un mare divan turcesc, cu perine de perete, care era îmbrăcat cu covor. Dintr-o parte și de alta, din fund și până lângă fereastră, mai multe salteluțe de lână, suprapuse una peste alta și îmbrăcate cu stofa orientală. Cât țineau aceste două divanuri, peretele era îmbrăcat cu niște salteluțe capitonate și de aceeași stofa cu saltelele, iar de dânsele erau atârnate mulțime de fotografii încadrate, amintiri de familie, ori de prieteni din tinerețe. în sfârșit, de amândouă capetele divanului și mai sus decât salteluțele de perete, portretele în ulei ale lui beizadea Dumitrache, tatăl lui beizadea Costache și al lui Alexandru-Vodă Moruzi, bunicul său. Cel dintâi, îmbrăcat nemțește, șade pe o terasă cu flori, fumându-și ciubucul de lemn de cireș, purtând un fes de catifea liliachie, al cărui canaf de aur îi atârnă pe urechea stângă. Celălalt e îmbrăcat în haine domnești: antereu de moarantică albă, șal turcesc încingându-i mijlocul, mantia și cuca de samur, cu egreta de briliant deasupra; iar pe o masă de lângă tron, sabia și topuzul... în partea dinspre sobă era o canapea cu teluri și capitonată, singurul huzur franțuzesc, ce-l îngăduise Moruzi în cabinetul său, de hatârul nevestei sale, care nu se putuse obișnui niciodată a ședea grecește sau într-o rână, după cum cerea huzurul divanului.

Alăturea de casele acelea, mai era una lungăreață clădită cu acela? fel de material și tot eu galerie de jur împrejur. Acolo erau odăile copiilor, căci și beizadea Costache, tot doi feciori avea și el, dar erau duși acuma tu străinătate la învățătură. Apoi venitul odăi de musafiri, cancelaria, odaia secretarului, bufetul, camara și odăi pentru slugi. Bucătăria era departe și în drcpțul ei era o casă deosebită pentru bucătar și pentru câte șlugi nu puteau încăpea în cele două casc de sos. Dela bucătărie înainte se începea curtea cu mai multe căsuțe acoperită cu stuf, eu prispe de jur împrejur și departe de o poștă una de alta: mămăligăria, spălătoria, lăptarii cu casa lăptăreselor, cazarma argaților, grajdurile, șopronul trăsurilor, ghețăriile, bivolăria și câte altele.

Grădina însă, un adevărat parc, care acoperea vreo patru falei de loc de jur-împrejurul casei, era o adevărată minune. Dinspre Prut erau vițe de soiuri alese și străine; din partea cealaltă o mare alee de trandafiri de vreo 50 de soiuri; apoi ronduri și partere de flori. Ceea ce îi mărea frumuseța, era parcul de arbori mari prin care treceai cu trăsura, fie la sosire, fie la plecare, pentru ca să ajungi la scara mare. Mai ales primăvara era un adevărat farmec, căci ani de zile se sădise printre copaci care întregi cu toporași și lăcrămioare care te îmbătau cu mirosul lor, pe când liliacii uriași de la marginea drumului cel mare își scuturau florile în trăsură prin întunericul desișului de crengi stufoase!

Mai frumos și mai înalt decât cumnatul său Alecu, Costache Moruzi era de o nespusă măreție în mișcări. Mi-aduc aminte, între altele, că la 1872 am fost cu dânsul la București. într-o zi, tocmai în ora primblării, ne duserăm pe jos spre șoseaua Kisseleff. După obiceiul lor, slugile, în lipsa stăpânilor, îi așteptau la poartă, șăzând pe o bancă, ori pe vine, vorbind și flecărind între ele și privind trăsurile care treceau pe uliță. Ei bine, pe unde trecea Costache Moruzi, tăceau cu toții și se sculau respectuoși în picioare, fără a-l cunoaște, fără a fi auzit poate de numele lui!

Omul acesta avea în el puterea de viață a zece oameni: de aceia resimția de zece ori mai tare și bucuriile și suferințele. Doctorul Rusu, pretindea că pentru Moruzi, orice boală este periculoasă și că pentru dânsul mușcătura unei viespi e tot atât de dureroasă, ca pentru altul o lovitură de sabie, înțelepciunea, puterea de pătrundere și de însușire erau de neînchipuit la dânsul: era destul să frunzărească o carte, ca să scoată tot miezul dintr-însa și să nu o mai uite niciodată. Făcuse studii bune în Germania și se ținea în curent cu toate noutățile științei sau ale literelor. Când își da părerea asupra unei chestiuni de drept, un Vasile Boierescu se minuna, nu de știința lui, ci mai ales de logica și limpezimea de gândire cu care descurca încâlciturile cele mai mari. în chestiuni financiare sau de economie politică era specialist și nu o dată a discutat cu financiari și economiști europeni. Având întotdeauna un secretar, pierduse aproape cu totul obiceiul scrisului și dacă trebuia să descurci ceea ce binevoise a însemna pe hârtie, nu făceai nicio ispravă fără ajutorul domniței Catinca.

Tocmai pentru că vedea lucrurile prea în mare și prea repede, nu-și pierdea vremea cu amănunte care au și ele uneori rostul lor. Vedea numai scopul urmărit și căta să-l atingă îndată. Cum își făcuse casa de vălătuci, așa le făcea pe toate. Ieftin la faină, era scump la tărâță și râdea el singur de meteahna lui. Niciodată nu era mai mulțumit decât atunci când vedea că un vătaf scoate un cui de la o boroană pentru ca să-l așeze la un car, drept „cui prin dric”! „Bravo, Ioane, îi spunea el, m-ai scutit de o cheltuială. Până o mai veni vremea să boronim, om vedea ce facem și cu boroana asta stricată!” Cumpăra hojma trăsuri vechi pentru că sunt mai ieftine și cheltuia îndoit ca să le dreagă, decât făcuseră ele noi! Cine avea coșere mai dărăpănate, hambare mai stricate, unelte mai hârbuite ca ale lui? Când vreuna din ele amenința să cadă, se întreba dacă cu câteva proptele n-ar mai putea sluji anul acesta, ca la anul s-o clădească din nou? De voiai să-i dovedești că o să fie mai scump atuncea decât dacă i-ar fi făcut mici reparații din când în când, îți răspundea: „Pentru că nu te gândești că pierzându-mi vremea cu asemenea nimicuri, aș păgubi de o sută de ori mai mult!”

Nu era grână să nu o fi semănat pe moșia lui... până și tutunul, și nohotul! De aceea poate nu s-a auzit niciodată că Moruzi să fi avut vreo recoltă strașnică, dar nici că a pierdut totul la vreun an rău. Păgubea la două-trei producte și câștiga la alte cinci-șase; așa că-și scotea paguba și rămânea și cu ceva câștig. își amanetase moșia la banca nobilimei nu de nevoie, ci pentru că devii ca împrumutător și acționar al băncii și cu timpul îți mai da o dată capitalul împrumutat. Ratele erau foarte mici și le-ar fi putut plăti cu înlesnire. Socotiți că plătea vreun ban până nu i se scotea moșia în vânzare? Și atuncea chiar plătea în ultimul moment. De-l întrebai de ce? „Pentru ca să fac gustul dușmanilor, să mă creadă mofluz și să le stric cheful când li-i bucuria mai mare!”

Avusese și el aproape aceleași dureri și deznădejdi în viață, pe care le avusese și cumnatul său Mavrocosta; cu deosebire însă că pornirile sale bune sau rele erau înzecit mai violente ca la celălalt. Era liberal și democrat în firea și sufletul lui, disprețuind titlurile și decorațiile, nepermițând însă ca nimeni să le disprețuiască. într-o zi, de pildă, la tribunalul de Cahul, unde avea un proces, avocatul său îi da titlul de prinț în pledoaria lui; președintele, un fecior de popă oarecare, pentru ca să-l umilească, zise avocatului că în libera Românie nu mai există nici titluri, nici distincțiuni. „Suntem egali cu toții, dle avocat”, adaose democratul magistrat. „între d-voastră, domnilor, răspunse Moruzi, sculându-se măreț. Este adevărat că titluri nu mai aveți niciunul, iar cât despre distincțiune, cum se rostește dl președinte, în zadar ai căuta-o la D-lui!”

Își iubea țăranii poate mai mult și decât Mavrocosta, era darnic cu ei și îngrijea de dânșii. Nu avea bucurie mai mare decât să privească gireada satului când venea seara de la câmp, grasă și de cinci ori mai numeroasă decât a lui. „Asta este fata mea!” spunea el. Milos și apropiat cu oamenii, ședea cu ceasurile la sfat cu fruntașii și cu bătrânii satului, zicând că-i găsește mult mai deștepți decât marele cancelar Gorceacoff. Cu toate acestea, să nu se fi obrăznicit vreun țărănoi cu dânsul c-apoi îl snopea în bătăi. De-l întrebai atuncea unde-și punea egalitatea și democra-„ția: „Sunt democrat în sufletul meu! înțeleg egalita-„tea, dar nu inferioritatea! De mă insultă cineva, îl „provoc, îl ucid sau îl rănesc. Asta am făcut-o și a-„cum. M-am bătut la duel cu Toader Cirimpei, cu ar-„mele lui pentrucă a fost obraznic; el de ce nu m-a bătut pe mine? Pentru că-i țăran, trebuie oare să-i su-„făr obrăzniciile? Unde ar fi atunci egalitatea?!” Și adevărat că de ar fi îndrăznit bietul Toader Cirimpei să se puie de pricină, tot el s-ar fi ales cu bătaia, căci Costache Moruzi rupea în mâini potcoava în două, ca alții un băț de chibrit!

Își iubise Moldova cât o iubise Mavrocosta și o iubea și acum, căci nici el nu se putuse suferi între ruși și venise să se așeze pe malul Prutului; dar fiindcă se cam obrăznicise Moldova cu dânsul, o trata în gândul lui ca pe Toader Cirimpei! Odată pornit într-o parte, nu mai da niciodată înapoi. Ar fi călcat în picioare toate dragostele sale de copii și de nevastă tot așa de fără milă, cum își călca acum pe inimă făcându-l pe rusitul.

Cu nevasta sa, în această privință, nu întâmpina nicio greutate; ba dimpotrivă, domnița Catinca, cea mai mare dintre fiicele lui beizadea Neculache Sturdza, deși avea ochi mari și păr frumos, era cam mică și cam corpolentă. Nu se putea asemăna în frumuseță nici cu mama ei, nici cu surorile sale Ruxandra, Zoe și Profirița. Cultura fusese aceeași pentru toate, fuseseră crescute în aristocratul pension de la Lemberg. Ca înțelepciune însă era mai presus de celelalte, poate din pricină că, ducând o viață mai retrasă, citise mai mult. Căpătase deci mare înrâurire și asupra Ruxandrei, și asupra Profiriței, iar mama ei o cinstea mai mult ca pe celelalte, dacă nu o iubea mai mult. Nu era dar domnița Catinca femeia care să-l fi readus pe bărbatul ei către dragostea de neam! Ba mai pătimașă poate decât sora ei Ruxandra, simțise mai violent nedreptățile suferite de soțul ei, pe care-I îndumnezeia. Evlavioasă, nu ar fi putut nici pricepe că ar putea el reveni asupra unui jurământ, făcut în biserică și pe pecetea ei particulară, luase deviza spaniolă: non muderă, care însemnează: nu mă voi schimba! Poate că sfaturile sale și pilda de statornicie ce o da, nu înrâuriseră puțin asupra surorei sale Ruxandra, precum și asupra lui Mavrocosta. Iubea familia imperială și împărăția rusească cu înfocare... dar numai în teorie. în practică însă ea, care la patruzeci de ani învățase englezește de dragul literaturii engleze, nu s-a hotărât niciodată să rostească două cuvinte rusești. Citea rusește și era chiar în curent cu literatura rusească, dar spunea că cuvintele nu-i trec prin gură și că se simte ridicolă când le rostește!

Vecinătatea moșiilor strânsese mai mult legăturile dintre aceste două familii. Erau hojma împreună. Sărbătorile de iarnă le petreceau la Buzdugana ori la Dănuțeni. Când unul din bărbați era dus în vreo călătorie de afaceri, soția lui își făcea viața mai mult la sora ei, neîntorcându-se acasă decât seara pe lună, când nu i se întâmpla să rămâie și peste noapte; că doar nu erau decât cinci-șase kilometri de la o casă la alta.

Într-o zi, pe când erau cu toții adunați pe galeria de la Dănuțeni, văzură intrând pe poartă două trăsuri și din ele se coboară: Cc. Petrache Keșcu, cucoana Profirița, duduia, Mimi și alte două copilițe: mica Marietta și mai mica Bebe! Nici că se putea visa ceva mai frumos decât această familie.

Pe părinți i-am mai descris; Duduia părea coborâtă de pe cadrul cel mare de la Bujor, atât avea de deslușit frumosul colorit al țăranilor florentini, cu trăsăturile nobile ale părinților. Mimi amestecase trăsăturile bărbătești ale tatălui său cu dulceața și frăgezia mamei sale. Amândoi erau mărișori pentru vârsta lor, erau sănătoși și veseli; Marietta însă, portretul mamei sale în miniatură, era cam bolnăvicioasă; din această pricină, poate, era veșnic tristă, gânditoare și supărăcioasă. Cât despre Bebe care după numele ei de botez se numea Ecaterina, cum să v-o descriu? Țineți minte acea Madonă a lui Rafael: Fecioara Preacurată se înalță la cer, strălucitoare de tinerețe și de nevinovăție, mai presus de nouri și de stele, în lumina suprapământească; iar la picioarele ei trei îngerași înaripați, parcă o duc în slavă. Ei bine, luați pe unul din îngerașii aceia, pe cel de la mijloc și o veți avea pe mica Bebe! Desigur că de s-ar fi coborât îngerul Madonei între muritori, el nu ar fi avut un suflet mai curat, mai dulce, mai blând și mai vesel decât copilița aceasta!

— „Venim să ne așezăm în țară rusească, zise Ce. „Profirița surorilor sale. Acum că sunt pe deplin să-„nătonsă și copii sunt mai mari, Petrache vrea să-i „crească în ideile rusești. Si drept să vă spun, că eu „m-am săturat de atâta străinătate. Iernele le vota pe-„trece la Odesa, unde vom cumpăra o casă și vara „la Bujor, aproape de voi și nu departe uici de Stânca”.

Pe când cucoanele vorbiau astfel în salon, bărbații așezați pe divanul cel mare din cabinet, aveau cu totul altă vorbă:

„—Știți voi, dragii mei, pentru ce am venit, făcu „Ce. Petrache, sculân-du-se și începând a se primbla „de-a lungul odăii... Doctorii din străinătate mi-au di-„agnosticat o boală de inimă. Cu așa dar frumos pot „trăi mai mult și decât voi, căci sunt și mai tânăr; „dar mă pot stinge în fiecare clipă. Așa stând lucru-„rile, de nu voiesc să fac din copiii mei niște înstră-„inați și chiar niște pieritori de foame, sunt dator s-o „inițiez pe Profirița în conducerea unei averi atât de însemnată ca a mea. Trebuie să-i fac cunoștinți și prie-„tenii cu persoane influente și cu vază, care să o „poată sfătui și sprijini chiar, când nu voi mai fi lân-„gă dânsa. Știu că nici voi nu ați părăsi-o la nevoie „și mă bizui chiar pe dragostea voastră; dar tot e „bine să cunoască lumea mare din Odesa, căci amân-„doi aveți greutăți destule și în chipul acesta vă va veni și vouă mai ușor”.

Fiindcă Mavrocosta și Moruzi căutau să-l încura-„jeze: Ce curaj, sări Cc. Petrache Keșcu. Nu cumva „credeți că mă tem de moarte?! Ce prostie! Care din „noi e sigur să apuce ziua de mâine? Frica de moarte „o resimt numai mișeii și nu am cunoscut niciodată „simțul acesta. Asta nu vra să zică ca să nu fiu pre-„gătit la orice întâmplare și să nu le prevăd pe toate „de mai înainte. Precum m-am deprins să nu cheltui-„esc decât jumătate din venitul anului trecut, tot așa „sunt deprins a-mi face testamentul. De când m-am „însurat și am averea mea personală, cum îmi dărui-„ește Profirița un nou copil, rup testamentul vechi și „fac altul nou.

— „ Iaca un lucru, făcu Moruzi, pe care nu-l voi face niciodată. Am dovedit în multe rânduri că nu sunt tocmai fricos, dar sunt superstițios al naibei! Nu intru într-o odaie în care ard trei lumânări, nu mă pun al 13-lea la masă, iar de mi-aș face testamentul, aș fi sigur că mor în decursul anului”.

—„Ai dreptate, cumnate, făcu Keșcu în zeflemea. „Iaca vezi? Pana acuma am făcut vre-o patru testa-„mente, cine știe câte am să mai fac și cine știe dacă „nu voi avea durerea să te îngrop și pe tine?”

De acolo, ține-te, glumă. Tăbărâră cumnații amândoi pe bietul Petrache Keșcu, zeflemisindu-l, doar îi vor muta gândul.

— „Râdeți voi, râdeți! spuse el în sfârșit. Eu îmi urmez calea înainte. Numai vă rog să nu scăpați vreo vorbă nici către cumnatele mele, căci Profirița nu bănuiește nimic de boala asta. V-o las aicea vreo lună, două; eu plec la Odesa să cumpăr o casă de care mi s-a scris, pregătesc acolo tot ce trebuie și vin să o iau, ca să petrecem sfârșitul verii la Bujor, unde cred că vă pot aștepta și pe voi!

Așa se și pctrecură lucrurile; iar înainte cu o săptămână de Sf. Dumitru, Keșculeștii erau și așezați în frumoasele lor case din Pulițeiscaia Ulița la Odesa.

Bineînțeles că cu creșterea lor aleasă, cu averea lor și gustul lor de petrecere, fură de îndată îmbrățișați de întreaga societate odesană, care pe vremea aceea, pe lângă mari comercianți străini și indigeni de mai multe ori milionari, pe lângă curte de apel, universitate, statul-major al unei armate de patru corpuri, mai avea și nume mari ca al prințesei Voronțov și al contelui Strogonof, aliat cu familia împărătească!!

Cuconului Petrache îi plăcea să mănânce bucate alese, să bea vinuri bune; dar nu mânca nici nu bea prea mult. Singura lui patimă era dansul. Cu toate că doctorii îl opriseră cu desăvârșire de la asta, nu se putea stăpâni! La un mare bal din timpul carnavalului juca cu atâta patimă, că deodată căzu în nesimțire. Doctorul său curant Schorstein, care se afla la bal, îl duse degrabă acasă, îl readuse cu greu în simțiri, dar toate fură în zadar! Aproape de ziuă își dădu frumosul și iubitorul său suflet de moldovan în brațele soției sale și ale celor patru îngerași, prea tineri încă pentru a pricepe nenorocirea care-i lovise!

Bineînțeles că cumnații și surorile amândouă sosiră îndată; dar ce mângâiere să dai unei ființi care nu trăise decât pentru și prin bărbatul ei? Biata femeie era zdrobită! Ca executori testamentari și epitropi ai averei, răposatul o lăsa pe nevastă-sa întovărășită de prințul Ivan Manukbey și de Ivan Cristi, cel mai mare avocat din Kișinău. După ce se liniști puțin, surorile, cumnații și epitropii, dar mai ales doctorul Schorstein, stăruiră pe lângă văduvă să plece pentru un an-doi în străinătate până își va reveni în fire. „Mi-e indiferent, răspundea ea. Oriunde mă veți tri-„mite, simt că nu o voi mai duce mult. Lui îi datoram „și fericirea, și viața, „și sănătatea. Cu el s-au dus toate! „El mă îngrijea, el mă stăpânea! Fără dânsul nu mai „pot pricepe viața!Pe timp de iarnă nu putea pleca, căci nici nu era încă drum de fier la Odesa; dar cum se desprimăvără, plecă în Elveția, de unde se întoarse după un an din pricina războiului austroprusian, care tulburase toată Europa.

In timpul celor povestite până acum, bietul prinț Andrei ducea o viață cu totul de nesuferit. Bătrânul, cum îi zicea lui tată-său, își vârâse în cap să-l învețe agricultura. îl scula până-n ziuă, îl trimitea pe câmp pe orice vreme, ca cel de pe urmă fecior boieresc și ca odihnă îl punea să scrie în condici, ori îi dicta scrisori. Uneori îl pornea cu vreo treabă tocmai la Kișinău, călare pe frumosul său cal Iepuraș. în asemenea împrejurări, își scotea din capete, stând la oraș cu săptămânile, danțând pe la baluri și petrecând cu prietenii. De nu încurca trebile prea rău, de nu făcea vreo boacănă sau datorii, cneazul nu-i prea spunea nimica. Viața aceasta deși îl plictisea grozav, îi făcuse mult bine, întărindu-l trupește și sufletește. Se făcuse un băiat frumos și bun.

Despre majorat își luase de acum orice nădejde, căci iată convorbirea ce-o avusese cu bătrânul în această privință.

— „Ideea ta nu-i rea, îi spuse beizadea, care-l pricepuse îndată încotro bate, de cum deschisese vorba despre majoratul ce-l înființase atunci Râșcanu! Se poate să înființez și un majorat... în folosul lui Titi bineînțeles, căci dacă vreai să știi atât moșia asta, cât și celelalte două sunt ale Ruxandrei, tu, dragul meu, nu ai altă avere decât 12 000 de galbeni, zestrea răposatei tale mame. Cât despre mine, nu am decât uzufructul averii soției mele, moșiile mele din Moldova, știi cum le-am pierdut”.

„Dar bine tută, sări bietul băiat, nu spune chiar mama ca averea ei era pierdută de mult și că numai D-ta, cu munca, cu înțelepciunea și cu banii D-tale ai fost în stare să i-o redobândești?”

— „Norocul ei că a dat de un bărbat înțelept și muncitor ca mine; cât despre banii ce i-am cheltuit, ar putea lesne să mi-i plătească cu venitul Mantei și al Vadului Isac, într-un singur an. Vorbește după cum simte și gândește, pentru că mă iubește și-mi este recunoscătoare. Dar mă crezi tu oare în stare s-o fac să-mi plătească munca și înțelepciunea? I-am fost soț sau avocat? Ca soț nu mi-am făcut decât datoria, apărându-i averea și dân-du-i mijloace bănești pentru ca s-o recapete. Că mă bucur de venitul ei cât sunt în viață, acesta este dreptul meu ca soț, dar nimic mai mult. Vezi dar, iubite Andrei, că de-ți trebuie averi și majorate, cată să le câștigi prin munca și înțelepciunea ta, ori prin o bogată căsătorie, lucru ceva mai lesne, dar nu tot așa de frumos”.

Dezamăgirea fu mare pentru bietul Andrei, dar fiindcă devenise băiat bun și nu se putea face nimic împotriva babei cât o trăi moșneagul, se hotărî ca prin oricare din acele două mijloace pe care i le arătase tatăl său să adune o avere mare și... cine știe... cu timpul să puie mâna și pe moșiile bătrânei.

Rămânea poate numai cu hotărârea, de nu-i venea coanei Profirița gândul cel bun, de a-l căsători cu una din principesele Manukbey. Scrise dar surorii sale Ruxandra, care vorbi cu beizadea Alecu. D-lui nu prea părea încântat să-și bage băiatul în neam armenesc, cu toate că fata nu era urâtă, avea o creștere aleasă, era foarte deșteaptă și i se da o zestre mare. Dar în sfârșit, se lăsă înduplecat, cu întocmirea să nu i se zică băiatului nimic. „De o fi de la Dumnezeu, se va face, eu însă nu-mi voi sili copi-„lul niciodată, zise el.

Când auzi Andrei că va petrece o iarnă întreagă la Odesa, nu se lăsă deloc rugat; porni îndată și se puse cu tot dinadinsul pe petreceri.

CAP. XVIII

Prințul Andrei se gospodărește

Am arătat mai sus că prințul Andrei venise să petreacă iarna anului 1866-67 la Odesa.

Orașul acela era departe de a fi pe atuncea ceea ce este astăzi: străzile erau tot largi și destul de bine pavate; trotuarele însă fiind lăsate pe seama proprietarilor, fiecare din ei își făcea părticica lui, după gustul și puterile sale. Destul să păzească alinierea bordurei, nivelul și materialul îl priveau. Trebuia să bagi bine de seamă, de nu voiai să te împiedici de vreo treaptă, două care să te poftească a-i încerca tăria cu nasul!

trăzile Richelieu, Ecaterina Deribas și bulevardul din fața mării erau aproape ca și astăzi. Rar însă prăvăliile cele mai elegante erau în nivel cu strada. Pentru ca să ajungi la ele urcai trei, patru și până la zece trepte și numai ajuns pe peron vedeai galantarul. Peroanele acelea mâncau și ele o bună parte a trotuarelor, iar noaptea, cu toată desimea felinarelor, pe stradă era întuneric. Pe bulevard unde erau otelurile și palatele cele mai frumoase, vedeai prin ziduri găuri căptușite cu alamă, pe marginile cărora erau săpate următoarele inscripții: bombă franceză, bombă engleză. Erau amintirile glorioase ale bombardării orașului de către flotele aliate de la 1854.

In clelalte străzi, tot așa de largi și pavate, întâlneai mărețul palat al vreunui comerciant de grâne de zece ori milionar; iar lângă el, cât ținea strada, alte clădiri uriașe de piatră, netencuite și cu ferestrele zidite: acestea erau magaziile de pâine: Sute și chiar mii de care cu producte te orbeau și asurzeau cu praful și zbieretele ce le ridicau muncitorii. Apă n-avea orașul, dar fiecare casă avea cisterna ei și filtru, bându-se numai apă de ploaie. Cele mai de seamă străzi aveau denumiri străine, ca: Deribas, Richelieu, Langeron, Italiană, Franceză, Greacă etc. De pe bulevard privirea era mult mai frumoasă ca astăzi, pentru că marea, liberă de digurile actuale, venea să scalde în voie micul paraclis, așezat chiar la poalele uriașei scări de piatră care se urca măreață până la bulevard drept în fața statuei întemeietorului Odesei: ducele de Richelieu.

Dar ce baluri se mai dădeau în palaturile acele! Ce bogăție! Ce lux: orașul fiind reședința generalisimului a patru corpuri de armată, numai lipsă de dănțuitori nu duceai. Apoi magistrați, funcționari, diplomați, un corp consular de carieră și onorar, foarte numeros, la care trebuiau adăugați comercianții cei mari, ca de pildă: Marazli (un biet nevoiaș care abia de avea ceva mai mult de o mie de ruble venit... pe zi), Rodocanache (ceva mai bogat decât cel dintâi), Rallis, care chiar în anul acela scosese din casa lui de comerț treizeci de milioane de ruble ca să cumpere proprietăți funciare, fără ca să-și micșoreze întru nimic afacerile. Aceștia trei erau greci, dar mai erau străini: francezi, italieni și chiar ovrei, ca Efrusi Rafalovici și alții.

Printre grecii cei bogați era un anume Panait Marcopulo, de obârșie hiotică. Acesta se prenumeră printre cei mai mari comercianți, făcea afacerile cele mai îndrăznețe și era consul general onorar al unei puteri de al doilea rang. De mai multe ori milionar, nu era însă atât de bogat prin el însuși, cât prin tovărășia celor patru frați ai săi mai mari și mult mai bogați ca dânsul. Cu ei înființase marea casă de export Adhelfia Marcopulos, care avea contoarele ei, la Londra, Marsilia, Alexandria de Egipt, Cospoli și Odesa; toate sub direcția a unuia din frații Marcopulos. Niciunul nu era însurat legitim, așa că singura moștenitoare a atâtor lăzi cu bani era numai tânăra Olimpiada, singura fiică a lui Panaiti Marcopulo.

Bună afacere! își zise prințul Andrei în gând. De o iau pe asta de nevastă, răscumpăr Buzdugana de la bătrâni și cu vreo patru-cinci alte moșii de alăturea, înființez un majorat și-mi rămâne și ceva milioane.

Ce-i drept, că fetița era și frumoasă. Semăna foarte mult cu vestita Adelina Patti! Deosebirea între ele era că dacă marea cântăreață mondială amintea frumoasele pampas și dulcele banane sud-americane, moștenitoarea casei Adhelfia Marcopulos amintea mai mult dulcele parfum al masticei din insula ei de obârșie, precum și al frumoaselor măsline de volo. Ca moral: era crescută de o poloneză habotnică, care, după obiceiul neamului, avea cultul aristocrației. Aceasta o învăța că scopul vieții trebuia să fie de a se ridica cât mai sus, măritându-se cel puțin cu un cneaz rusesc și moștenind pe toți unchii ei, unul după altul. Numele de Olimpiada părân-du-i prea vulgar, o rebotezase Olga. Dar nu se mulțumi numai cu atât, că-l reboteză cu nume de apostol și pe kir Panaite, așa că în casă, în societate, cât și pe cărțile de vizită ale drei Marcopulos i se zicea Olga Pavlovna. Numele acesta rusesc îl cam stingherea pe grec, când își da drumul dragostei sale de tată, așa că-i spunea O..o...lguciamu, până-și aducea aminte că nu o mai cheamă Olimpiada! Ca învățătură, atâta pot spune că știa să cânte și la piano. Avea chiar atâta dexteritate în degete și simțul măsurii atât de dezvoltat, încât când cânta vreun vals, credeai că-i chiar polcă! Când însă cânta pe piano duioasa romanță a principesei Cociubei, „Ah, spune-i ei!” o executa cu atâta sentiment, că aveai timp să tragi un somn cât de bunișor, până ce trecea de la o notă la alta! De nu te trezeai tocmai la timp, riturnela o zicea cu atâta brio și atâta zgomot, că și mort ai fi sărit din raclă!

Avea darul stilului epistolar și îi plăcea mult să scrie pe la prietene. Nu știu însă cum se Făcea că scrisorile ci, foarte corecte, parcau copiate dinte-un manual de corespondență pe care-l ținea ascuns sub cheie în sertarul mesitțci sale de scris. De aceia poate îi plăcea să se închidă și ca cu cheia când îșî făcea corespondența. Ca sentimente iasă, ea le avea frumoaso și înalte. Se interesa mult despre sanatntea unchilor ci și întreba hojma pe d-xoara Waiida, guvernanta po loncxft, că „ce o să fie după r oarten unchiului dela Londra? Dar după cel dela Marsilia ori dela Cospoli? Pe cel dela Alexandria mi-l putea suferi! închipuiți-vă, că avusese In bătrânețe un copil din flori, îl recunoscuse prin căsătorie și îi mai comparase și un titlu de eoni te dela Vatican. Era o imoralitate, un furt și o pildă rea pentru ecihilți unchi. După ce o frustrase de moștenire, se putea foarte bine ca și ceilalți unchi, chiar do. nu ar fi făcut ca dânsul, să lese averile lor comtclui Marcopulo spre dăinuirea veșnică a acestui mare nume. Se simț ia. destul de umilită văzândirl pe fatal ci consul general onorar și supusul regelui Gheorghios. Ce n-ar fi dat să-l vadă mare general rusesc, chiar dacă ar fi căzut cu glorie pe câmpul de luptă?! O cât l-ar fi plâns nticncea! Și cu ce sfințenie i ar fi pastrnt amintirea... și moștenirea! Când vreun rus o într-o bitde nu cumva era de obârșie grecească: „Nu știu, răspundea ca înțepat, întrebați pe tata!” Dacă unul mai obraznic cerceta despre sănătatea lui kir Panaioti Marcopulos: „Cine este acela, întreba ea cu nevinovăție? Nu-l cunosc. Pe tata îl cheamă Pavel Ivanovici di Marco-Paoli, conte roman! Iar dacă un simpatriot îndrăznea să-i vorbească grecește, se înroșea de rușine și răspundea în altă limbă.

La un bal, unde Olga Pavlovna era costumată în madame de Maintenon, iar prințul Andrei în marchiz Louis XV, un colonel rus, care poate năzuia și el la milioanele casei Marcopulos, se așezase lângă scaunul frumoasei moștenitoare și nu o slăbea deloc spre mai marea ciudă a viteazului nostru cavaler. După ce se sătură de curtat, rusul se ridică de pe scaun și lăsă să-i cadă mănușa pe parchet. Atât aștepta focosul marchiz; se repezi spre mănușă, o ridică pe vârful spadei goale și astfel o prezintă colonelului: „Merci, mô prenss” răspunse bietul om reluându-și lucrul pierdut, fără să bănuiască măcar sângeroasele porniri ale prințului Andrei, care era adânc convins că, prin gestul său, îl provocase pe rus la duel!

Acest eroism medieval, în raport și cu costumul, pătrunse inima Olgăi Pavlovna, fermecată de mai înainte prin manierele vesele și accentul parizian al lui Andrei. Apoi dra Wanda îi ținu o conferință heraldică asupra stemei familiei Mavrocosta, care purta trei stele, vulturul și zimbrul pe scud albastru vărgat cu aur și menținut pe mantia și sub coroana princiară, de către sceptrul și mâna dreptății. Aceste două amănunte din urmă erau semne neîndoioase de suveranitate și dovedeau că familia Mavrocosta era așezată cu mult mai sus decât principii ruși, înălțați prin mila împărătească și care n-au domnit nicăire. Bună afacere, zise Olga Pavlovna, de aș izbuti să intru în așa neam!

Afacerea fiind privită ca bună de cei doi interesați, cu prilejul primului picnic, tinerii se înțeleseră amândoi de minune. Chir Panait, a căruia treburi mergeau strună în anul acela — sau cel puțin așa se lăuda -, fu încântat de marea cinste și totodată de gândul că prin înrâurirea viitorului său cuscru va putea căpăta afaceri și mai mari. Tot așa se bucură și beizadea Alecu că scăpase de încuscrirea în neam armenesc. Numai domniței Ruxandra nu-i prea plăcea fata, iar Cc. Profirița chiar se supărase puțin, că-i rămăsese protejata fată mare.

Se duse dar cneazul Mavrocosta la grec și după ce-i ceru formal și obținu fata, îi spuse: „Domnule „Marcopulos, fiind și eu elin de obârșie, privesc pe „orice grec deopotrivă cu mine, cu toate că sunt de „viță domnească. Prin urmare, fiica d-tale va fi pri-„mită în casa mea cu aceeași dragoste și cinste, ca și „când s-ar coborî din viță de domn. M-ai înțeles, dra-„gă dle Marcopol?

— „Neske, Beizademu. Adică cum și zițe la noi: enamu, che enasu, fără matrapazlichi.”

—„Cum fără matrapazlâc? Ce vorbă-i asta?”

—„Așa ești la noi un vorba la comerț. Ma nu supără, Eklambrotate. Am prițeput-o: enasu, che enamu: Olguciamu che Andronachi sas, tot una ești la inima dimitale Eklambrotate....Nu așa?

...Nu așa?

—„Tocmai așa, dle Marcopulo. Ei bine, pe lân-„gă fiica d-tale, fiul meu este sărac. Fiind născut din-„tr-o primă căsătorie, mama lui nu a avut ca zestre decât 12 000 de galbeni; din partea mea, eu nu „am decât venitul averei nevestei mele de a doua și pe lângă acei 12 000 de galbeni îi mai dau 40 000 „de ruble. Este puțin, dar nu pot face mai mult... Dar „D-ta, dle Marcopulo, ce dai fiicei D-tale?

—„Ma țe și dao o Caimenos? Un fata am. Țe ești la tata, „ești la fata. La mine țe trebuie?.. Un „avgolemono, o brizola... un cafelucia... che la zile „mari, mari, un cataifi sau un baclava! După mine, tot... tot... „a ma tot, ești la Ol...gucia și Andronache!!

—„Bine, dar pitită atunci, fiica Beizadea?”.

—„Panatunți li dao zuvaericalia — formos zuvae-„ricalia! Dao rufăria „și rochile — tari formos rufăria și rochile — și mai puno la casa Adhelfi Marcopulo ținți di miliunia di rubli „hărți”!

—„Frumoasă zestre! După dobânda legală din Ru-„sia 10% asta înfățișează un venit de jumătate de mi-„lion! Cu asemenea venit își pot cumpăra câte o mo-„șie la fiecare doi ani!”

—„Ba ba, ba! sări kir Panaiti. Țe moșia? Ti mulki Vaporia, beizademu! Vaporia! Și câștiga i Olgucia che o Andronakis miliunia, nu ținți șuti di miile!”

— „Așa e, dle Marcopol, dar vezi că se mai întâmplă și furtuni: vapoarele se duc în fundul mării, pe când moșiile rămân la suprafață.”

— „Ma și dai Dumniazeu și marga toți vaporile fonda! Plătești asigurările chit nu fați ele. Eu ți-am făcut-o ano asta cu Misolonghi — un frumos caravi cu trei catarti, pentru cari am dat-o douazeți mila lires, acuma douazeți anili, dar nu fați acum niți ținți mila lires — țe am făcut-o? Am dat-o bacsisi la capetani, Misolonghi s-a dus-o fonda și asigurările a plătit-o la mine treizeți mila lires! Ma ești che alo pragma; înțelezi, beizadea-mu, che casa Adhelfi Marcopulo nu poți scoți din emborion un capetali di ținți miliunia rublia pentru ca sa cumpără mulkia, cum a făcut-o Rallys, o budala Zestri di la Olgucia ramune la casa Marcopulo; la fiecare ano și fați i catagrafia che to castizi ramuni tot la casa Marcopulo. Țe trebui parali la dînsele? Sădi la mini, maninca la mini, paralia di buzunari dau eu. Nu ari habari di nimica! Chind mori frați di la Londra, ari Clironomia Olguciamu me ton Andronache! Aidoma chind mori fratili di la Marsilia, Alexandria și Cospoli! Nu este formos? Chind și eu mori, Caimenos, atunți nu mai ești la Olguciamu numai miliunia, ma șuti di miliunia!”

— „Bini, fie și așa, dle Marcopulo, zise beizadea după o clipă de gândire. Dar vreun act legal nu facem? Nu se știe cine trăiește și cine moare!”

— „Fați, fați, beizademu, pentru zestri di la mama di Andronache și patruzeți mila rubli cari dai dumiata, pentru țe, che o Andronachis ari frați. Ma Olguciamu ari numai un tata și tata dumiaei numai un fata. Si faco eu acto dotali pentru ținți miliunia chind ea ari sa aibă pote ținți șuti di miliunia, stricamo to hărți dizaba! E! daca vrei dumiata, eu poți fați un diata (diata: testament), ma ești hursuzlichi”.

Se stabili dar ca însurățeii să petreacă iernile la Odesa și verile la Buzdugana. Nunta avu loc cu mare alai la biserica greacă, una din cele mai frumoase din Odesa. Toată societatea înaltă fu de față și bunul kir Panaioti pentru a-și arăta filotimia lui grecească, ilumină cu lampioane toate bordurile trotuarelor de la casa miresei și până la biserică; iar poliția și jandarmii călări pentru ca să menție ordinea, își făcură cu prisos datoria de a strivi, sub copitele cailor sau tocurile cizmelor cazon, bătăturile onorabilului public.

Titi venise și el de la Paris, la nunta fratelui său și îndată după cununie familia Mavrocosta se grăbi să se întoarcă la Buzdugana, de unde să se trimită daradaica înapoi la Odesa, ca să-i aducă pe noii căsătoriți la casa părintească. Ce nu făcu bietul Titi ca să-și primească cât mai frumos fratele și cumnata!

Arcuri de triumf la hotar și la poartă; reținu o bandă de muzicanți boemi cântând cu instrumente de alamă ca bandele militare; tocmi lăutari ca să cânte țăranilor cari aveau să joace în curte; iar el în capul a 60 de flăcăi călări, în haine de sărbătoare, avea să-i întâmpine pe călători la vreo jumătate de poștă, mai departe de hotar. Totul era gata, dar mirii tot nu veneau! Titi era disperat, căci se apropia vremea să se reîntoarcă la Paris. în sfârșit, după trei săptămâni de așteptare, sosi ștafeta de la Kișinău că a doua zi dimineață, Andrei și Olga vor sosi la Buzdugana.

Degrabă se făcură toate pregătirile de primire și odată cu răsăritul soarelui, Titi, în capul escadronului său, se afla la locul hotărât. Tălmăcirea îndelungatei întârzieri o avu Titi de cum zări trăsura coborând o vale tărăgănată în goana poștalionilor. Boită din proaspăt, daradaica era strălucitoare sub razele soarelui de dimineață și purta trufașă pe amândouă obloanele și pe partea de dinapoi câte o stemă a familiei, mare fiecare de o palmă întreagă domnească! De asta întârziase Andrei: ca să se boiască trăsura și să se usuce boiaua.

— „Jan priviți măi flăcăi! făcu unul din escortă. Da mândru o mai spoit rădvanul boieresc, cneazul ist tânăr. Parc-ar fi nou, sireacul, zău! Pe legea mea!

— Și ian priviți ce i-o pus pe obloane, făcu un altul, o cioară și un bou stingher! Pe semne, ca semn de belșug la plugărie.

— „ Iaca, na și tu, măi Ioane! Plugărie cu bou stingher dracul o văzut?>

— „Ce tot spui, bre? Ori n-ai văzut că mai este un bou pe oblonul celălalt? Unul din brazdă, altul de către om. Taman rânduiala plugului fără prigon nici înaintași..

— „Așa-i, măi Toadere, că ghine zici. Chiar plug în lege de răsturnat o miriște, da țelina s-o lași pe la anul, când te-ai mai înțoli.

— „Toate bune, măi flăcăi, făcu iar cel dintâi. Plugul l-am înjghebat noi oarecum; dar cu boul cel stingher din urmă ce ne facem?

— „Aceala nu-i bou, măi proștilor, sări vătaful Gheorghe care fusese și la curte. Aceea-i chiar ghiholița pentru cafeaua cu lapte pe care obișnuiesc s-o beie boierii dimineața de ojână.

Tânăra cneaghină, cu toate că nu-și încăpea în piele de mândrie, găsea că escorta prea mirosea a sudoare de cal; că țărancele aveau maniere și tipuri ordinare; că jocul era monoton; iar când încercă să le vorbească rusește, apoi franțuzește, fu indignată de atâta ignoranță din partea lor și de nepăsarea guvernului care nu-i silea să vorbească limba oficială a împărăției.

Intre ei, tinerii căsătoriți se înțelegeau de minune: când Olga Pavlovna isprăvea de povestit ce vor face după moartea unchiului de la Londra, Andrei îi dezvăluia planurile și reformele ce le va îndeplini la Buzdugana după moartea bătrânului; atunci ca să nu rămâie mai prejos, ea-l omora fără milă pe unchiul de la Marsilia, apoi venea rândul domniței Ruxandra, a unchiului de la Cospoli, a lui Titi și în sfârșit a contelui roman de la Alexandria, osândit și el să moară în floarea vieții de o ftizie galopantă și fără moștenitori direcți.

Însă viața aceasta de țară, pentru o tânără deprinsă cu viața de oraș, era cam monotonă. Prințul Andrei pentru ca s-o distreze, îi propuse o călătorie de plăcere prin Moldova, cu care prilej o va prezenta rudelor sale de peste Prut. Luară deci strălucitoarea daradaică și plecară la Iași, apoi la Roznov, la Văratic, la Agapia și în sfârșit la Hoisești, la unchiul lor, Cc. Vasilică Canta. Acolo se aflau mai multe rude adunate. După ce tinerii se retraseră spre a se odihni de lungul drum pe care-l făcuseră, toate rudele începură a-și da părerile lor asupra Olguței. Unii se bucurau de norocul lui Andrei, alții se minunau cât seamănă de bine nevasta lui cu Patti, unii o găseau deșteaptă și bine-crescută, alții că ar fi afectată și chiar prostuță. „Ea proastă? sări Cc. Vasilică indignat. Dar are mai mult spirit decât noi toți împreună! Un spirit de cinci milioane de ruble, asta nu e șagă, mă rog! Care din noi îi poate sta alăturea?”

Petrecură așa de bine, că nu se reîntoarseră la Buzdugana decât la culesul viilor, iar îndată după cules, plecară la Odesa, urmând cam vreo trei ani în șir aceeași viață, adică părăsind orașul cât mai târziu și Buzdugana cât mai devreme; iar de la primul an îmbogățind neamul lui Mavrocosta cu un mic Marcopulo, tot atât de măsliniu la piele ca mamaia lui, dar tot atât de blond ca și prințul Andrei.

In răstimpul acela, Titi își isprăvea cursul învățăturii și își lua bacalaureatul în litere la Sorbona, în sesiunea de noiembrie a anului 1869. După cum era de prevăzut, el își alesese prietenii numai dintre studenții români, uitând cu desăvârșire de vernopoddanstva tatălui său. Fiind ales vicepreședinte al unei societăți de studenți români din strada Guay-Lussac, când fu să plece, aceștia-l însărcinară ca, în treacăt, să realipească Bucovina la patria-mamă, căci tot îi era drumul prin Cernăuți! Cum nu cunoștea pe nimene în acest oraș, decât pe o mătușă a lui măritată după un Catargiu, socoti nimerit să-i destăinuiască lui misiunea sa foarte patriotică, dar oarecum răzvrătitoare. De unde să-i treacă prin minte că acel Catargiu, bun român și de neam moldovenesc străvechi, mai era și leitenant în jandărmeria chezarocrăiască? Acela, dându-și seama de seriozitatea și experiența unui revoluționar de 19 ani și de primejdioasele urmări ce ar putea izvorî pentru Austria, îi făgădui lui Titi tot concursul, oferindu-i chiar să-și ceară imediat un concediu, pentru ca să-l conducă de ureche până la tatăl său, la Buzdugana! Altfel s-ar vedea silit a doua zi să-l închidă în obvahtă. Titi îi mulțumi cu recunoștință, dar nu voi să-i facă așa supărare mare și plecă chiar în noaptea aceea la Mihăileni cu harabagii, tot uitându-se peste umăr de nu-l ajung niscaiva jandarmi nemțești din urmă.

Cum ajunse acasă, Titi așternu îndată pe hârtie, pentru societatea din strada Guay-Lussac, un raport amănunțit despre trădarea de care fusese victimă. „Asemenea infamii nu se pot ispăși decât prin moartea trădătorului. Dacă nimeni din voi nu are curajul să îndeplinească sentința de moarte, trimiteți-mi-o mie și mă leg pe onoarea mea de gentilom și de patriot că înainte de un an sbirul austriac Catargiu își va fi ispășit crima, de ar fi să ajung până la el târându-mă pe brânci, de ar trebui să înfrunt spânzurători-le și cazematele tiranului austriac!” Nu mai rămânea decât a învesti raportul cu iscălitura și numărul de ieșire, când iată că intră pe ușă beizadea Alecu, ca de obicei în halat și în papuci, ia de pe masă raportul, îl citește cu luare aminte din cap și până la sfârșit și fără a zice un cuvânt, îl rupe bucățele sub ochii îngroziți ai lui Titi, uimit de atâta îndrăzneală. Apoi după o tăcere: „Cum? După ce ai fost atât de prost ca să destăinuiești secretele societății tale unui jandarm, vii să te mai și lauzi? Dar nu vezi că singurul trădător ești tu, măi gogomane? Nu mai seri nici rapoarte, nici scrisori particulare. Nu mai da nici semn de viață camarazilor tăi pe care i-ai trădat din grozava ta prostie! în ochii lor ești dezonorat pentru vecii vecilor! Dar ia spune-mi, ce ai tu cu românii și cu Bucovina? Tu ce ai de împărțit cu ei? Tu ești rus, mai rus decât mine, căci eu sunt fiu de tată străin, pe când tu ești rus, fiu de rus. De s-ar afla aicea ce-ai îndrăznit să uneltești, ai vedea îndată Siberia și nici eu, nici nimene nu te-ar putea scăpa.” Apoi, ducându-l pe Titi în bibliotecă: Na, iată ce zice legea, să ți-o tălmăcesc: „Orice supus rusesc uneltește împotriva unui suveran amic și aliat, se judecă și se pedepsește ca uneltitor împotriva țarului și a statului rusesc!” Îți place?”

Vă închipuiți durerea, rușinea și remușcarea bietului copil. El și trădător! El care și-ar fi dat bucuros viața pentru țara lui iubită! Dar el și rus, i se părea ceva mai grozav, mai cu neputință. Camarazilor nu mai îndrăzni să le scrie de rușinea prostiei ce o făcuse: dar nici de la ei nu primi vreo veste, poate unde-l disprețuiau acuma, ori, fiindcă toate scrisorile sosite la Buzdugana erau date în mâna cneazului sau a domniței, care le dădeau sau nu destinatarului, după socotința lor.

Dar să revenim la prințul Andrei.

Luminarea Sa ducea la Odesa viața cea mai plăcută cu tânăra lui principesă, Olga Pavlovna, născută Marcopulos. Geloși nu erau nici unul, nici cealaltă, așa că trăiau în cea mai deplină libertate, fără ca niciun nourel să tulbure seninătatea acestei căsnicii. Prin numele și titlul lui, prințul introdusese pe tânăra principesă în niște sfere închise ale societății odesiene, în care dra Marcopulo ar fi pătruns mai anevoie. în schimb, frumusețea și farmecul Olgăi Pavlovna aduceau princiarului ei soț simpatia generală a bărbaților. Un cuvânt să fi spus numai, și chiar mai puțin, că slujbele și decorațiile ar fi plouat cu duiumul pe capul lui. Așa se întâmplă întotdeauna în Rusia, când bărbatul și nevasta sunt deopotrivă de simpatici. Dar ce avea el nevoie să-și înstrăineze libertatea? în fiecare an se făcea catagrafia casei Adhelfi Marcopulos și fiecare catagrafie adăuga zestrei Olgăi Pavlovna noi milioane, bine dovedite prin bilanțul nou și trecute cu sfințenie, fără matrapazlâchi în nouile condici.

Acuma, nu știu: fie că a fost îndemnat de socrul său al cărui bilanț în anul acela fusese cam mai anevoios, fie că Luminarea Sa se hotărâse să înființeze vreun majorat pe numele iubitului său fiu, cneazul Pavel Andreievici, fapt este că prințul Andrei scrise lui beizadea Alecu următoarea scrisoare:

„Tată! împlinindu-se 21 de ani de la moartea iubitei mele mame, mă cred dator a-ți scrie această scrisoare, căci și eu sunt tată și trebuie să mă îngrijesc de viitorul fiului meu.

„Căsătorindu-te cu mama, ai primit 12 000 de galbeni, de a căror venit aveai dreptul să beneficiezi cât trăia ea. De la moartea ei însă, acești bani erau ai mei și nu aveai niciun drept să te atingi de dânșii, căci întreținerea și educația ce am primit-o, te priveau numai pe d-ta ca tată. Fiind știut că orice capital se îndoiește la fiecare 7 ani prin dobânzile îngrămădite, acele 12 000 au devenit 252 000 de galbeni, sau în ruble rusești un milion o sută șase mii de carboave și treizeci și șase de copeici, fără a mai vorbi de dobânda dobânzilor, pe care nu ți-o socotesc. Acum pentru cele 40 000 de ruble pe care mi le-ai făgăduit când m-am însurat, precum și dobânzile lor pe trei ani, las hotărârea la aprecierea conștiinței dumitale. Ești liber să mi le dai sau nu; dar insist asupra zestrei mamei care nu-ți aparține în niciun caz. Știi că atâta timp cât nu eram șef de familie, nu te-am supărat. Astăzi însă că sunt tată, nu mai am dreptul să las a se periclita drepturile mele. Sunt dator să le apăr și m-aș vedea în dureroasa necesitate de a te acționa înaintea tribunalelor. Al tău fiu

(iscălit) Andrei prinț Mavrocosta”

Când citi scrisoarea, beizadea Aleea porunci să-i aducă îndată un pahar de sare amară pe cărei bău tot ca să nu-l apuce damblaua de bucurie. Apoi trimise telegrama următoare:

„Odesa — Prințului Andrei Mavrocosta, născut Marcopulos. Zestrea maicei-tale am pierdut-o la cărți chiar în seara nunții. în schimb îți trimit părinteasca mea afurisenie! Asta-ți va fi singura moștenire de la mine. Te rog, dă-mă în judecată ca să te și închid pentru obrăznicie — iscălit Alexandru Mavrocosta”.

Bietul Andrei văzu îndată că o făcuse fiartă, mai ales după ce consultă pe un mare avocat. Acesta-i tălmăci că nu este țară în lume în care un tată își poate dezmoșteni copilul cu mai mare înlesnire ca în Rusia.

—„Vedeți, vă rog, prințule: la noi legea recunoaște două feluri de proprietăți: acea moștenită, pe care te obligă s-o transmiți urmașilor {rodovaia) și acea câștigată care se cheamă blagopriobretennaia pe care o poți testa oricui. E destul să înstrăinezi averea moștenită și să cumperi alăturea o alta, ca din rodovaia să devie blagopriobretennaia, fără ca nimeni să-ți poată cere cont cum ți-ai pierdut moștenirea și cu ce bani ai cumpărat proprietatea. în specie însă nu suntem în cazul acesta. Prin ce împrejurări și-a pierdut părintele d-voastră averea rodovaia, este de notorietate publică, prin urmare, nu mai poate fi făcut răspunzător de zestrea răposatei dvs. mame. Cazul însă este mult mai grav și chiar periculos siguranței Luminării Voastre. Legea permite unui părinte, pentru risipă, rele purtări, fapte în contra onoarei și a numelui, injurii grave, imputări calomnioase sau chiar lipsă de respect împotriva părinților, să se ceară pedepsirea vinovatului, adică punerea lui sub interdicție și închiderea lui într-o monastire spre pocăință, pe timp mai îndelungat sau mai scurt, după gravitatea cazului. Din brulionul scrisorii ce mi-ați arătat-o, nu s-ar putea evita recluziunea într-o monastire pe timp îndelungat pentru că imputările calomnioase și lipsa de respect sunt dovedite prin însăși scrisoarea d-voastră olografa. Bine înțeles că convorbirea avuse loc în limba franceză.

Neavând încotro și de frica monastirei, bietul băiat plecă singur și în grabă la Buzdugana, ca să-l îmbuneze pe bătrânul. Bătrânul tocmai se primbla prin cabinet. Andrei se apropiă de dânsul zâmbitor, voind să-i sărute mâna... Mâna aceea însă se încleștă în chica blondă a bietului Andrei, pe când cealaltă îi gâdilea spinarea ca umblăciul. Titi încremenise pe prag; domnița Ruxandra sări ca să-i despartă, dar fu respinsă cu atâta putere că se rostogoli pe o canapea! Apoi alaiul trecu în antreu, din antreu la scară; iar de acolo prințul Andrei nu mai călcă pe nicio treaptă, ci ajunse jos de-a dreptul. „Afară din casa părintească, nelegiuitule! tună beizadea Alecu. Să nu mai îndrăznești a-mi mai călca pragul, că te împușc! Titi! Ia-l pe frate-tău și-l leapădă ca pe un câine pe hotarul moșiei! Noroc că trăsura cu care venise Andrei era încă la scară: săriră frații amândoi într-însa și plecară în goană, dar nu spre hotar, ci la casele cele vechi din mijlocul satului!

Titi plângea cu sughițuri, pe când Andrei trântit pe un divan tremura din tot trupul îngânând mereu: sunt ruinat, sunt sărac! Ce mă fac?! Apoi cu amărăciune: — Norocul tău, măi frate! De acum a ta e și Buzdugana... eu nu mai am nimic pe lume, nimic. Auzi tu? De ce plângi ca prostul? Trebuie să te bucuri... e în folosul tău!

— O, Andrei! Mă crezi tu oare în stare să mă bucur de nenorocirea ta, ori să mă folosesc de neînțelegerile tale cu tata? Eu nu vreau să știu de drepturile mamei sau de drepturile tale! Averea este toată a tatei cu Buzdugana, Manta și Vadul lui Isac, pentru că el le-a câștigat și le-a dăruit mamei. Tata are doi copii, prin urmare e drept ca după dânsul să împărțim frățește. Și așa are să fie! Ți-o jur pe icoana aceasta din perete, ți-o jur și pe onoarea mea de Mavrocosta! Oricare ar fi împrejurările, acel din noi doi, care ar primi un singur ban mai mult decât fratele său, pe acela să-l pedepsească Dumnezeu până în al șaptelea neam! Vai de mișelul care-și nedreptățește fratele!„

—„Vorbești ca un copil Titi! E frumos din partea ta. Îți mulțumesc de dragostea curată ce mi-o porți;—dar când vei avea și tu nevastă și copii vei judeca altfel.

—„Niciodată un Mavrocosta nu-și calcă jurământul, nici cuvântul de cinste, răspunse Titi, și astăzi m-am legat față de tine în niște împrejurări ce nu se pot uita! Acum liniștește-te, dragul meu! Rămâi ascuns aicea, căci eu mă duc să lucrez pentru tine. Vei vedea că eu și cu mama vom ști să împăcăm lucrurile. Sunt sigur că tata te va ierta”. Și, sărutându-și fratele cu multă dragoste, se depărtă.

Cu toate paharele de sare amară ce le lua mereu beizadea Alecu nu-și putea potoli tulburarea și căzu la pat. Fu nevoie să se aducă un doctor din Iași, care îi dădu niște calmante mai civilizate. După ce-i mai trecu boala, domnița Ruxandra și Titi izbutiră a-l dezvinovăți oarecum pe Andrei, arătând beizadelei că, fiind slab de înger, Andrei se lăsase înrâurit de mediul negustoresc în care trăia de trei ani de zile. Beizadea Alecu, când îi trecea furia și judeca liniștit, fiind om drept și pătrunzător, fu chip să se mijlocească o întrevedere între tată și fiu:

—„ Ascultă, Andrei, îi spuse el, pe când vinovatul îi căzuse în genunchi plângând cu hohote, nu pot crede că din sângele meu s-au putut naște niște simțiri atât de josnice și mișelești! Vreau să cred că te-ai lăsat înrâurit de mediul ticălos în care trăiești. Cred că vei fi aflat acum netemeinicia pretențiilor tale și că legea îmi permite să te pedepsesc îngrozitor de aspru. Nu o voi face însă, pentru că în neghioaba ta purtare pare-mi-se că întrezăresc licărirea unei simțiri mai curate. îmi zic că poate fără a-ți da însuți seama, ai resimțit rușinea de a trăi ca un trântor în casa socrului tău.”

— „Da tată! îți jur că așa este! Am vrut să scap de o situație umilitoare?”

— „Atunci trebuia să te destăinuiești mie și dragostea mea de tată ar fi găsit leacul. Ai greșit, dar te voi ierta, dacă te vei supune orbește la tot ce-ți voi porunci acuma.

— „ Mă supun, tată. Mă supun, de ar fi să renunț și la Olga.

— „Bine, copile. Cuvântul acesta îmi mângâie multe dureri! Dar nimene nu-ți cere această jertfa. Soția ta nu este vinovată. A fost crescută în niște simțiri josnice și urâte, în fumurile ciocoiești și în lăcomia negustorească. Născută și crescută cum a fost, nu putea ieși altfel de cum este. Noroc că e încă destul de tânără; de vei ști să-i fii bărbat, o vei putea lesne îndrepta, arătându-i în ce constă adevărata noblețe.

— „Acum iată ce hotărăsc cu tine: mama ta aici de față, pe care visai s-o despoi de averea ei strămoșească, îți arendează cu jumătate de preț, una din moșiile sale de la Cahul. îți dau chiar acuma un ordin către casa Rodocanache să-ți numere 40 000 de ruble din cele 60 000 ce le am acolo de pe niște grâu. Sunt banii pe care ți-i făgăduisem când te-am însurat, însă îi vei lua numai la plecarea ta din Odesa. la-ți nevasta și copilul cât mai neîntârziat: așază-te la Manta, fii bărbat, fii harnic și econom, nu te da lenei, nu face lux, nici prostii și dovedește-mi cu fapta că ai în tine sângele și inima unui adevărat Mavrocosta. Când te voi vedea la casa ta, șeful răspunzător al unei familii și cu grija unei gospodării întinse, am bună nădejde că-ți vei reveni în fire!

Așa se petrecută lucrurile.

Prințul Andrei fu odată bărbat! Bătu din picior și prințesei Olga, care se făcu de îndată mititică și supusă înaintea lui, zicându-și în gând că e bine să încerce vrednicia bărbatului, iar dacă va ieși treabă de brac, să ia pentru totdeauna frânele guvernului, scoțându-i mereu ochii cu neizbânzile lui. Ba energicul Andrei îl făcu pe grec să-i mobileze și să-i pregătească casele de la Manta pe un picior mai luxos decât cele de la Buzdugana; cu trăsuri, telegari, poștalioni, cai de călărie, slugi în frac și mănuși albe, subrete cu bonete și șorțuri drotuite, într-un cuvânt, cu un lux ce arareori se întâlnește la posesori. într-asta se îndepărta puțin de povața părintească; dar odată ce tot luxul acesta îl plătise tata-socru, ce avea de-a face acest lux și cu economia moșiei?!

De asta chiar când intra prințul Andrei cu poștalionii în Galați, toată grecărimea din port i se ploconea zicându-i: „Afthendimu și eklambrotate”; iar în ochii grecilor gălățeni, Olga Pavlovna era ceva mai mult și decât regina Olga ton Ellinon. „Ma vede-„ți Dumneavostra pentru țe, i Olga ton Ellinon, „buna copela, nu pot spune, ma era rusă i caimeni „Țe și fați? Ma i Olimpiadamas apo ti Manta che „Galați, era fata di Adhelfia Marcopulo! Asta nu ești nimica la Dumneavoastră?! Miliunea frațico! Miliunea! Oriste?”

CAP. XIX

Prefaceri

De pe la șuiul 1869 începuse a sufla asupra claselor de sus din Basarabia, vântul distrugător de neam al panslavismului și al de snaționalizăroi, răsfrângere numai a matei mișcări panslavisto pe care am văzut-o portului mai de demult, iar astăzi cucerise Moscova, Kievul și întreaga cugetare rusească cu guvern, oștire șt Iraparat.

Nepoții ișlicarilor și ai giubelaților de odinioară, fiii acelora pe care i-am cunoscut strâmtorați în hainele lor nemțești, fumând țigarete groase cât degetul pentru a se dezvăța de ciubuce, dornici întotdeauna a-și îmbrăca halatul și papucii căleați, răcorindu-se cu dulcețuri și apă rece și sorbind nenumăratele ceșculiți de cafea turcească, nepoții și fiii boierilor băștinași se reîntorceau acuma de prin universitățile rusești îmbrăcați la modă, dar ascunzând carâmbul și tureatca cizmei sub elegantul pantalon franțuzesc, cămașa de mătasă colorată sub gulerul scrobit și manșete, purtând complete de stofa englezească sau redingote negre și fracuri neînchipuite sub niște plete de mujic rusesc și niște barbe de vlădică până la brâu! în luna lui cuptor se răcoreau cu batvinia — borșul cu gheață pe care l-am mai descris — și beau ceai clocotit cu vadra! La țară se îmbrăcau național (!) lăsând cizma să se răsfețe peste șacșârii largi de catifea neagră ori de cit vărgat rusesc, scoțând afară poalele cămășii de matasă, încinși cu un brâu caucazian poleit cu aur, îmbrăcând peste umeri vreun caftan albastru și purtând pe cap o tichie de biber împodobită cu pene de păun. Când îi întâlneai pe câmp călare pe lineica sau begunca lor, parcă erau scoși de pe o tabachere națională de lac!

— Dar ce-i asta, Mitea? întreba câte un tată nedeprins cu așa huzur. Te-ai îmbrăcat acum de viziteu? Ascunde-ți poalele cămășii, măi băiete, că doar nu mai ești copil și șade rușine! Apoi, mai lasă-te de fiertura asta rusească. Nu vezi că și s-a făcut barba leoarcă de atâta sudoare? De vrei să te răcorești ia și tu o dulceață cu un pahar de apă, dar nu să-ți oblojești măruntaiele cu uncrop! Faci și tu ca tontul, care s-a aruncat în iaz ca să nu-l ude ploaia!

Din păcate nu le erau numai hainele rusești, dar chiar și duhul! Vorbeau rusește cu niets-s și kaks, ba introduceau această melodioasă consonantă și în limba română pe care o întrebuințau de altfel cât mai rar. De pildă, traduceau aidoma rusescul „tocino tak-s” prin „chiar așa-s” ori pe „nikak niet-s” prin „nicidecum nu-s” și își ziceau ruși de obârșie moldovenească! Altfel erau tobă de carte, fiind cu toții „pravovezi”, adică juriști sau cel puțin tehnologi. Ca istorie o cunoșteau bine numai pe cea cazonă, unde aflau, între altele, că neînvinsa armie rusească biruia lumea întreagă, chiar atuncea când mânca câte o trânteală. Dar nu erau străini nici de literatura universală, pe care o cunoșteau toată, parte din traduceri și parte din rezumate. Netăgăduit că franțujii, nemții și chiar englejii aveau scriitori de seamă, dar știți... ca pentru dânșii. Nu se putea însă alătura un Gheine cu un Pușkin, un Șakișpir cu un Lermontov, un Poldico cu un Dostoievski! Scrisu-sa vreodată în vreo limbă un roman ca „Război și pace”, cu un Kutuzov, un Bagration, un Aleksandr Pervii, care ne-a cucerit și pe noi numai prin farmecul frumuseții sale? Scriitori ca ai noștri n-a mai avut lumea de la începutul ei! Nici Gomer, nici Alkibiad, nici Alexandru Machidon, ca să pomenim și de antici! Doar Biblia și Evanghelia lui Hristos — și aceasta mai mult în domeniul credinței care începe a cam slăbi. Se simte nevoie de o evanghelie mai nouă, mai proaspătă, o evanghelie cu adevărat rusească și după cât se șoptește această carte sfântă ne-o va da marele nostru Tolstoi! Destul de când primim lumina din Orient și Occident! E vreme acuma ca străvechiul Orient și Occidentul îmbătrânit să ia lumină de la tânăra și proaspăta noastră auroră boreală!

Și duduile se întorceau luminate gata din Ades. Ce nu mai învățaseră ele acolo! Și gramatica, și matematica, și antropologhia, adică istoria universală, și zoologia, adică istoria naturală și botanica, himia, fizica și de toate cele, câte oleacă se înțelege, ca pentru niște femei. Apoi mai mult și mai amănunțit piano-forte cu operele lui Glinka și simfoniile lui Winiafski, și mazurcilor lui Chopin. împărtășeau vederile fraților lor în privința literaturilor străine și chiar în muzică descoperiseră că Rossini plagiase aproape întregul „Barbiere di Sevila” de la cântecele populare malorusienești. Acelea ale cărora mijloace le îngăduiau să intre în aristocraticul pension Miss Struve, tot din Odesa, ieșeau de acolo adevărate angliciance, atât de bine deprindeau fluieratul limbii lui Schakespeare. Toate însă, fără deosebire de avere, străluceau prin gustul îmbrăcămintei și eleganța manierelor. Ca să nu dau decât o singură pildă:

Varvarul nostru de țăran moldovan, când vrea să se îndulcească cu un harbuz, ia cuțitul de la brâu, taie coaja și mănâncă miezul cu cuțitul, umplându-se de zeamă până la coate. Tinerele madmazele întrebuințează cuțitul numai pentru ca să taie feliile, așa că zeama nu le vine decât până aproape de urechi și peste pudră, iar mânușițele rămân uscate. De se satură cumva după al treilea harbuz, trec în odaia de tualetă, se spală frumos, se pudrează și nu se mai cunoaște că au mâncat fructe. Sistemul acesta de a se îndulci cu roadele Domnului, l-or fi luat desigur de la țăranii ruși mai civilizați ca moldovenii, și pe care l-or fi luat și ei privind cum mănâncă unele viețuitoare numai cu râtul, fără mâini, nici cuțit.

In popor era alt cântec:

Se scornise zvonul că împăratul o să ia toate moșiile de sub stăpânirea boierilor ca să le împartă țăranilor moldoveni. „Hă-hăi, că ghine le mai face împăratul! grăiau oamenii. Ei de ce s-au rusit? Cine se leapădă de graiul său, de portul și obiceiurile strămoșilor, să-și piardă încaltea și pământ, și averi, că doar tot de la dânșii le-au moștenit!”

Apoi mai veni ucaz împărătesc să li se ia flăcăii la oaste. Ia de vestea asta n-avură nicio bucurie. Când aflară însă că din toată Basarabia cu negustori, târgoveți de toate breslele și de toate limbile, nu se va lua în anul acesta decât opt sute de inși, își mai potoliră scârba, căci fiecare își spunea că din atâta flăcăime n-o să dea pacostea tocmai pe flăcăul lui. „Da chiar de o și da! Parcă din câți se duc nu se mai întoarce nimene? Nu ne ia holera, troahna și alte molime mai mult de opt sute de suflete de flăcăi voinici în câteva luni? De atâta numai, nu-i nimica! Numai pământ să ne dea împăratul, că o să fie loc mai mult pentru cei ce rămân!” Plecară bieții băieți tocmai la Kavkaz?, dar nu ajunse niciunul acolo! Pe Marea Neagră, corabia care-i ducea fu luată de furtună și toți pieriră în valuri, așa că în anul acela nu avu parte bietul împărat de ostași moldoveni în armia rusească. Se văr-sară ceva lacrimi prin sate, se făcu câte un parastas cu colaci și cu colivă pe unele locuri, dar jalea nu fu tocmai mare, căci de vei scădea pe străini, pe târgoveți și pe cei rămași fără rude, n-aveai ce împărți prin cele trei-patru mii de sate moldovenești!

Ca mângâiere poate pentru această nenorocire, ocârmuirea hotărî să grăbească punerea în lucrare a legii nadelului prin care se da 9 deseatini de pământ de fiecare gospodar, răscumpărându-le statul de la proprietari într-un șir îndelungat de ani.

Dvorianstva Basarabiei trimise îndată la Petersburg pe mareșalul ei, cneazul Mihail Cantacuzino, însoțit de Costache Moruzi și de advocatul loan Cristea ca să ceară împăratului să revie asupra unei legi nedrepte, sau să le ușureze măcar întocmirile ei. Se numi o comisiune ad hoc sub președinția fratelui împăratului, marele duce Constantin Nikolaevici, și se chemă ca informator pe guvernatorul general al Odesei în al căruia ocol cădea și Basarabia.

Mareșalul Cantacuzino citi comisiunii un memoriu prin care dovedea că legea nadelului atât de dreaptă și de liberală pentru întregul imperiu era o vădită și strigătoare nedreptate pentru Basarabia, care se afla în întocmiri cu totul deosebite în ce privește dreptul la proprietate. Robia nu a dăinuit niciodată acolo și noblețea

— „Dar bani, vă dăm și noi, răspunse ducele, și bani mai mulți decât v-au costat moșiile.

— „O vânzare silită, răspunse Ivan Cristea, e totdeauna o nedreptate, Alteță Imperială. Cumpărați țaranilor pământuri dela cei ce or binevoi să lo vânză, dar nu siliți pe nimene.

— „Nu se poate admite aceasta, răspunse ducele, pentru că n-ați vrea să cedați pământurile cu prețuri cinstite, ați cere cât nu fac, ca să nu vi le poată cumpăra nimene.”

— „Ba în numele dvoreanstvei mă pot lega, făcu Costache Moruzi, să dăruim fără nicio plată jumătate din pământul ce ni se cere, Alteță Imperială. Ne iubim și noi țăranii și le putem face această jertfa. Legea însă în întocmirile ei de astăzi ne sărăcește. Pământul ni se ia îndată, iar plata ni se face cu țârâita, de nu putem înțelege nimic din ea. Până după plata ultimei rate nu știm ce-i al nostru și ce-i al țăranilor. Pământul își pierde valoarea, tranzacțiile financiare nu mai sunt cu putință și copiii noștri rămân pe drumuri. Oare ați voi, Alteță Imperială, să faceți din ei proletari inteligenți? Să ferească D-zeu împărăția de asemenea podoabă!

Aceste două de pe urmă fraze părură a zgudui adânc pe cei de față. Atunci gubernatorul general, contele von Cotzebue, foarte bun strateg, dar cam chinez în altfel de daraveri, voi să împace oarecum capra cu varza. Se sculă dar și cu un salut respectuos: „Dar așa nu se poate, Alteță Imperială? Ca proprietarii să dea gratuit țăranilor jumătate, adică 4 ½ deseatine de pământ, iar pentru rest să li se plătească în rate cum zice legea și în același număr de ani?

— „Vă mulțumesc; excelență, zise Monizi zimbond vă mulțumesc în nnnielc dvorianstvei flusarabcne, tle marca înlesnire pe care binevoiți Să i-o faceți. Dar per-mitiți-mi o întrebare: Odată că anuitatea stabilită pe desiațină ni se plătește în aceluș răstimp de vreme, de ce ain dărui țăranilor jumătatea cealaltă, lepădân-du-ne de valoarea ei?

Zâmbetul se făcu general,iar mândrul contese reașeză pe jeț încâlcindu-și favoritele. De frică însă de a nu preface tinerii dvoreni basarabeni în niște proletari, care să mai fie și inteligenți, dar mai ales pentru că țarul hotărâse să se facă toate îngăduielile cu putință basarabenilor, fără ca să se calce legea, se hotărî ca pământul Basarabiei fiind cu mult mai rodnic decât aiurea, capii de familie să primească în loc de nouă deseatini, numai opt.

Și astfel doi kurzi și un advocat mare se reîntoarseră în provincia lor cu izbândă mare! Dvorianstva so mulțumi și cu atât, mai ales că tineretul paeslavist începuse a lua un oarecare iz, nude socialism,—doamne ferește,—dar de liberalism, Intre ei și când erau cu ușile închise, unii îndrăzniau să rostiască și cuvântul de Constituția! Socialist nu era mciun ftu de boier iar nihilist niciun moldovan, decât prietenul meu personal Zamfir Arbore, care pe atuncea se numea Zamfir Rally. Dar și pe acela îl scăpă de pedeapsă Costache Moruzi..

Cred că este de folos să descriu aicea amănunțit eliberarea lui Zamfir Arbore din cea mai grozavă din temnițele rusești, pentru a învedera cititorului că dacă doctorul Brodeschi a putut fi luat din sufrageria lui unde prânzea cu familia, pentru a fi dus tocmai în fundul minelor din Siberia fără judecată, numai sub forma zisă administrativnâm poreadkom, un favorit al împăratului poate scoate din fundul cazematelor de sub Neva pe cel mai primejdios criminal, pentru a-l dărui unui prieten, precum i-ai dărui un cățeluș de preț sau o armă de vânătoare.

PPe când dar Costache Moruzi era la otel, i se anunță o doamnă din Basarabia, care de cum intră i se aruncă la picioare plângând cu hohote și zicându-i: „Kneazule, scapă pe Zamfir, singurul meu copil!”

O ridică îndată se înțelege și întrebând-o cine este și în ce primejdie se află copilul ei, îi zise: „Sunt madame Rally; copilul meu Zamfir era student „la universitate. Se vede că s-o fi înhăitat cu niște răi de aceia care se zic nihiliști, că l-a luat poliția „și l-a închis aicea în cetatea Petro-Pavlovsk! Dar nu „e vinovat, cneazule! îți jur că nu e vinovat copilul! „N-a împlinit nici 20 de ani! Ce rău ar fi putut să facă o minte de copil?!”

— „Dacă-i așa, așteaptă-mă aici cucoană și ai puțină răbdare de voi întârzia. îți făgăduiesc să fac tot ce-mi stă în putință pentru ca să-ți readuc băiatul; chiar acum plec.Se sui în caretă și se duse de-a dreptul la contele Petru Șuvalov cu care era bun prieten. Acesta era șeful jandarmilor și al secției a 3-a de poliție. Era atât de puternic în Rusia, că după cum am mai spus, era supranumit Petru al III-lea.

De cum intră pe ușă, îi zise: „Conte, am venit să-ți cer și eu o grație.ți cer și cu o grație”

— „In sfârșit, sări contele apucându-i cu bucurie amândouă mâinile! Bine că a sunat și ceasul acesta! Spune-mi repede ce dorești și precum spun franțuzii, îți jur pe onoarea mea de Șuvalov că dacă-i cu putință, e lucru făcut, iar de nu se poate, se va face.

— „Nu te lega așa de tare, conte!

— „Ba mă simt și legat și nu am decât un singur cuvânt. De altfel, nu duc grijă, d-ta nu poți cere lucruri nedrepte.

— „Atunci... liberează îndată pe tânărul Zamfir Rally din Basarabia, pe care-l ții închis în cetate.

— „Zamfir Rally? sări contele speriat. Cel mai primejdios și înfocat revoluționar?

— „Un copil de 19 ani, dle conte! De așa grozăvenie să se cutremure Rusia? Nu mai sta la gânduri, conte. Dă-mi-l iute, că-l așteaptă mă-sa ca să-l tragă de ureche, iar eu îl iau pe chezășia mea. Am parola contelui Șuvalov și d-ta, conte, ai parola prințului Moruzi!”

—„ Atunci nu mai am ce zice și ți-l dau chiar acuma, făcu Șuvalov așezân-du-se la birou și poftindu-l pe Moruzi pe un fotoliu alăturea; apoi sunând clopoțelul zise ofițerului de jandarmi care se și ivi în prag: „Ia o troică și goană până la cazematele de la Petropavlovsk. Iată ordinul de liberare a făptuitorului politic Zamfir Ralli din Basarabia, zis și Arbore. Ai 45 de minute ca să fii cu dânsul în cabinetul acesta. Pleacă!”

Și în adevăr nici nu trecuse timpul hotărât că spaima poliției rusești își făcu intrarea. Dar în ce hal, Doamne Sfinte! Mic, slab, pipernicit, cu părul blond acoperindu-i obrajii și cu desăvârșire îndobitocit. „De așa lucru strașnic le era groază oamenilor d-tale, dle conte? întrebă Moruzi. îl iau cu atât mai puțină grijă sub chezășia mea, căci în halul în care l-au adus, nu cred să mai aibă zile multe.

Il luă dar de subțiori, îl băgă în caretă și după ce porniră vru să-i facă o dojană zdravănă, dar biata jertfa, nici nu-l auzea. Era într-o atonie desăvârșită. „Rally! Zamfir Rally! îi zbieră la ureche bietul Moruzi speriat. Știi unde te duc acuma, îl întrebă scuturându-l cu putere? La mama, te duc la mama!

— „A! făcu bietul băiat. Mama? Moldovenește?... Aud moldovenește!... Unde sunt?.. Unde-i mama? Iată că am ajuns la mama, și luându-l iar de subțiori: coboară din trăsură, urcă-te pe scările acestea și vei vedea pe mama.

Vă închipuiți, dragi cititori, ce fu întâlnirea dintre mamă și fiu? Cât a trăit Moruzi, nu a putut-o povesti cu genele uscate. Atât pot spune că abia reîntremat, tânărul revoluționar trecu granița pe ascuns, fără a se mai gândi în ce încurcătură de onoare îl lăsa pe nobilul său chezeș. Dar nici Moruzi, nici Mavrocosta nu erau oameni care să se căiască vreodată de binele pe care-l făceau, chiar atuncea când se puneau de bunăvoie în gura tunului!

Dacă dvoreanstva rămăsese oarecum mulțumită de izbânda delegaților ei la Petersburg, nu tot așa era cu țăranii. Spuneau că împăratul li dăduse tot pământul Basarabiei și că boierii îi amăgiră și pe dânșii, și pe împărat. Asemenea vorbe le luau mai mult din gura străinilor și a târgoveților care nu aveau dreptul la nicio falce. Ei însă ziceau că opt deseatine de pământ ar fi de ajuns ele de cap de gospodar; dar când li se vor ridica copiii, tot din acele opt deseatine să se hrănească și ei? Cu vremea or ajunge să nu mai aibă nici opt prăjini!

„Sst! Tăceți, bre! li spuneau ispravnicii și ingi-„nerii hotărnici ca să-i liniștească și să isprăvească da-„ravera mai iute și fără bucluc. Luați acum cât vi „se dă și nu mai faceți gură, că vă ajunge deocam-„dată. Bine că s-o făcut dâră prin barbă! E aproape „de mintea omului că împăratul care s-o gândit la voi „cu bunătate, dăruindu-vă ce n-ați gândit, n-o să lese „nici pe copiii voștri, la vreme, să moară de foame. „Au boierii, slavă Domnului, destul pământ să le tot „împărțească la neam din neamul vostru și tot să le „rămâie!

Așa le grăiau ispravnicii, stanovoii și inginerii hotărnici, pravovezi sau tehnologi cu toții, ieșiți proaspeți din universitățile rusești!

Deodată, toată oștirea Basarabiei primi poruncă să se așeze în lagăr sub zidurile Benderului, unde avea să fie trecută în revistă de către însuși M.S. țarul! Suveranul va locui trei zile chiar înlăuntrul cetății unde vor fi găzduiți și misiunea turcească, trimisă să-l salute din partea sultanului Abdul Aziz, și ministrul de externe Costaforu, din partea prințului Carol I al României.

Costache Moruzi să nu stea binișor pe saltea în cabinetul lui de la Dănuțeni?! Nu! Să arăte numaidecât țarului frumoasa și mândra țărănime moldovană, iar această țărănime să aibă bucuria să-și vadă mândrul împărat!

— „Astâmpără-te, Costache dragă, îl sfătuia beizadea Alecu. Nu-i bine ce vrei tu să faci. Lasă-i pe-ai noștri în umbră. Vorba lor: nici pe dracul să nu-l vezi, nici cruce să nu-ți faci! Știu că ai să înjghebi o serbare măreață și strălucită. Nu mă îndoiesc că țarul va rămânea încântat! Mi-e teamă însă că panslaviștii lui să nu ne întoarcă bucuria în scârbă!

—„ Așa-a! Ce mai vorbă! Apoi tocmai vreau să-l câștig pe țar de pavăză împotriva panslavismului. încredințându-se de trăinicia, puterea de viață, de credință neclintită a poporului nostru, își va face un punct de onoare a-l păstra așa cum l-a primit de la tatăl și de la unchiul său Alexandru I. O să vezi, Alecule, că vom dobândi visul întregii mele vieți, pentru această nenorocită provincie, adică: școli și universitate în limba ei, o largă autonomie și poate chiar polcuri moldovenești!

—„Să te auză Dumnezeu! ofta Cc. Alecu. Numai să nu pierdem și ce mai avem, adică: limba prin biserici!

Începu a curge la Bender țărănimea cu miile! Răzeși, răzeșițe, mazili, coborâtorii arcașilor lui Lăpușneanu și Ștefan-Vodă, în mândrele lor porturi!

Quelle belle race que la votre, Prince Moruzi” făcu Alexandru al II-lea în limba franceză, pe când se plimba dinăuntrul horei ce se încinsese în cinstea lui! Quel magnifique peuple! Apoi oprindu-se înaintea unei mândrețe de flăcău, înalt, voinic, spătos, dar cu mijlocul tras ca prin inel, cu ochii mari, focoși, cu fața ca bujorul și cu pletele negre căzându-i pe umere, împăratul voi să intre în vorbă cu el. „Niznai po russki, înălțate împărate!”, făcu viteazul, privindu-l țintă în ochi cu mândrie. împăratul se încruntă puțin, dar nu-și pierdu răbdarea. Făcu vreo alte câteva încercări la fel și primi același răspuns. Cum? strigă el supărat, nimene din voi nu știe rusește?

Se desprinse un mazil din mahalalele Kișinăului și i se puse în față.

—„Să le spui oamenilor, zise împăratul răstit, că „vreau să învețe toți negreșit rusește. Am să vă trimit „dascăli. Limba rusească este limba mea. Cine n-o „știe nu mă poate nici cunoaște, nici iubi și nici eu „pe dânsul”.

Vezi, Costache, ce-ai făcut, șopti beizadea Alecu? De acum să ne aținem cu toții la mare bucurie!

Las-c-o să-i treacă, făcu Moruzi. O să dregem borșul.

Lă-i drege tu, cumnate; dar mi-i c-o să-l mâncăm de acuma cu pâine neagră de secară, în dorul mămăligii!

După plecarea împăratului, cumnații amândoi se înapoiară la moșiile lor.

Într-o zi, când beizadea Alecu împreună cu nevastă-sa venise să-și vadă cumnații la Dănuțeni, se porni o ploaie de vară, caldă, mășcată și deasă de părea o adevărată ruptură de nori! Cu toate că nu erau decât ceasurile două d.a. se făcuse aproape întuneric. Fulgerii brăzdau necontenit cerul, luminând din clipă în clipă, în fel de fel de chipuri și fețe, nourii groși, vineți, fumurii și arămii câteodată, și atât de joși, încât păreau că lunecă pe coama acoperământului de șindrilă, zguduit de bubuitul tunetelor, care se perindau întruna. Aleea de trandafiri care despărțea grădina în două, de la poartă și până la scară era numai o apă! Dar nu ținu mult! Veniți dinspre Moldova, nourii treceau iute peste casă și grădină, împinși de vânt înspre câmpia de la deal și pădurea depărtată, tot mai subțiri, mai luminoși și rostogolindu-se prin văzduh ca fumul! Până ce străbătură razele de soare prefăcând iarba pajiștelor și frunzele umede de pe copacii parcului, într-un strălucitor și uriaș smarald! Picăturile de ploaie tot mai rare ridicau stropi nenumărați pe luciul apei din băltoacele adunate. Apoi încetară și ele: cerul se limpezi; soarele apăru din nou în slavă proaspătă, aruncând milioane de briliante și rubine pe florile grădinii!... în depărtare — cu un capăt pe podgoriile lașului și celălalt, dincolo de pădurea Buzduganei — se ridică, falnic, un măreț curcubeu!

In tot timpul furtunii, întreaga familie șezuse pe una din cele patru laturi ale galeriei care înconjoară casa, adăpostită de zidul ei, de largul streșin și de vița sălbatică amestecată cu stânjâniță agățătoare. Pe când se răcoreau mai bine de arșița de peste zi, în mirosul florilor, al ierbii și al frunzelor ude încă de ploaie, văzură ieșind de sub o alee umbroasă a parcului... pe cine?... Pe cucoana Profirița Keșcu și pe duduia Natalia, încotoșmănate în șaluri; iar în urma lor, trei țărani purtau în brațe: pe Mimi, pe Marietta și pe mica Bebe, încotoșmănați și ei de nu li se vedeau decât ochișorii... dar râsul argintiu li se auzise de departe!

„Ce-i asta?!” „Ce-ați pâțit”, strigară cumnații a-mândoi speriați, și băgându-se în glod până la glezne ca să le iasă mai iute înainte! Unul o ridică pe Cc. Profirița de subsuori, celalalt o înșfăca pe Duduia în brațeșiamândoi alergară să le puie la uscat pe galerie.

„Ce să fie?!” spunea Cc. Protirița râzând eu pofta. „Venim de la Stânca. La Sculeni am luat cai de poșta. In timpul ploii, vizitiii ruși au rătăcit drumul și aici nu departe de poartă ne-am înglodat într-o râpă mocirloasă. Văzând că în loc să ne scoată, vizitiii ruși ne înfundau și mai rău, am strigat niște oameni care veneau de la câmp, i-am încărcat frumos cu cei trei mai mici din moștenitorii mei, iar eu mi-am luat duduia de mână și iată-mă! Iaca toată pățania.”.

Lucru de nimic după capul d-tale, cumnată! făcu Moruzi. Știi că puteați să pieriți cu toții? Ticăloșii de vizitii v-au vârât tocmai în râpa de la gura Băileștilor, care, deși totdeauna uscată, cu o ploaie repede ca asta, se preface în puhoi și îneacă regulat jumătate din grădinile satului! Bine, eu vă știam în Elveția. De ce nu mi-ați scris, săracul de mine, să vă fi trimis poștalionii la Sculeni?!

Până primiai scrisorea și trimiteai poștalionii, iată că am venit cu poșta împăratului mai iute, scăpați din groaznica primejdie, buni, teferi, sănătoși, deși cam uzi, nu-i vorbă!

Aide! Duceți-vă degrabă de vă uscați. Eu merg să vă pescuiesc trăsura și bulendrele de nu le vor fi luat apa; apoi către un vătaf: Neculai! Ia degrabă frânghii. tânjale, doi drugi, două perechi de boi, argații, grădinarii și surugii și alergați cu toții, aici aproape la gurii BăileștiIor. Mă veți găsi acolo.

Când so dezbrăcă Cc. Profirița, surorile ei văzură cu durere că slăbise foarte mult și avea pete roșii pe umerii obrajilor. Pe cât înainte era încredințată că ar fi oftigoasă, acum râspingea cu înverșunare gândul a-ceata. Spunea că climele calde o fac să slăbească, că numai frigul îi priește și că se simțește mai sănătoasă și mai voinică decât oricând. Adevărul era că nu-și făcea nicio iluzie și că venea să se jertfească copiilor ei, pe care nu voia să-i lese să se înstrăineze.

Vara aceea și până la culesul viilor fu o adevărată sărbătoare și la Dănuțeni, și la Buzdugana. Copii zglobii umpleau amândouă casele cu veselia și râsetele lor! Ce mai partide de crochet pe aleea cea mare de trandafiri! Ce mai preumblări pe câmp, fie pe jos, călare sau cu trăsurile! Până și o reprezentație teatrală, dată de copii de ziua onomastică a mamei lor, în fundul unei păduri de stejar, într-un teatru ai căror pereți și până și cortina — care se desfăcea în două — erau numai din frunzări, împodobiți cu snopi de grâu și ghirlande de flori de câmp. Trecu însă și timpul acesta de fericire, lăsând în inimile celora ce mai trăiesc și astăzi o scumpă și duioasă amintire. Coana Profirița plecă la Odesa, luând cu dânsa veselia și fericirea a două case boierești!

Dar să vedem acum ce viață duceau la Manta prințul Andrei și principesa Olga Pavlovna. Dnii luase obiceiul să înmulțească, în fiecare an, neamul Mavrocosta cu câte un mic Marcopulo. Dacă micul Pavlușa seamănă cu tatăl său, micuța Maria aducea mult cu bunicul ei kir Panaiti, iar micul Aliușa sau Alecu nu semăna deocamdată decât cu un boțișor de carne. Venise și Mile Wanda ca să cultive chiar din fașe sentimentele și spiritul copiilor, după calapodul ce-l întrebuințase și cu mămița lor.

In agricultură însă prințul Andrei nu era tot așa de rodnic. Nu ara prea adânc, ca să are mai mult. Fiind vecinie invitați la Galați, nici nu semăna tocmai la vreme. Tot din pricina asta punea la secere după ce se scuturaseră grăunțele din spic, de nu scotea nici plata secerei. Dar ce are a face! Trăgea o boronitură cu rarița prin miriște și ar fi secerat desigur la anul, de nu dădea peste o iarnă goală și peste un an secetos. Apoi avu parte de o serie de ani răi așa că vestitul capital de exploatație — 40 000 de carboave — se topise tot-tot și nu plătise un ban din cele trei câștiuri ce le datora dței Ruxandra, care de altfel, nici nu-i pomenea de dânsele.

oată nădejdea ar fi fost la lada cu bani ai casei Adhelfi Marcopulo de or fi mai fost. Dar frații lui kir Panaiti nu încuviințaseră căsătoria princiară a nepoatei lor pe care o meniseră contelui Aristidi, ca împreună cu dânsul să croiască un alt rând de Adhelfi Marcopulo di Marco Polo. Așa că trimise-ră „formos zuvaericalia pentru nunta di Olimpiada”, dar la sfârșitul anului stricaseră tovărășia cu Panai

Acela, deși era de obârșie hiotică, fiind mai țâfnos decât un Eptanisiot își trimise în scris frații sto diavolo, care se grăbiră și ei să-l trimeată is ton calon Kir Panaiti își urmă afacerile înainte cu mai mare îndrăzneală sub firma: Marea casă de export din Marea Neagră, Panait Marcopulos și Fiica, capital nominal 30 000 000 ruble! Afacerile lui erau însă atât de întinse că nu ar fi putut distrage nici cinci copeici din capitalul nominal și nici efectiv. Abia de-și putea îngădui neapăratele avgolemono și brizola, lăsându-se și de cataif!

Chiar în împrejurări fericite c iiinc ca între bărbat.și fenice să Fie cineva mai în vârstă, care să tocească asperitățile de caracter și să împace prin ceva oțet, micele neînțelegeri ec se pot ivi între soți. De aceia o și visat Dumnezeu pe soacre. Fiind însă că pe adevărata soacră o rechiemase el de mult întra împărăția cerească, o trimisese să vede pe M-lle Wunda. ca s-o înlocuiască. Și ce bine o mai înlocuia, Doamne! De se văieta bietul soț că nu are de unde îndeplini vreo toană de-a principesei Olga, baba ofta din baierile inimii spunând: „Sărmana mea copilă! Acestea sunt oare visurile pe care le făuream pentru tine?! Tu, o zâna mea regală, să te aliez cu un simplu prinț ca să trăiești în sărăcie, mai rău ca o burgheză! Dar cu frumusețea ta divină, educația perfectă ce ți-am dat-o, sentimentele tale nobile și inima-ți de aur, abia ai fi fost la locul tău pe un tron împărătesc! Tu pe care cel mai măreț palat te-ar fi adăpostit cu drag, să trăiești într-o cocioabă, nici măcar de marmoră și scumpii tăi copilași să se tăvălească goi și desculți în bătaia soarelui, pe vrafurile de nisip din mijlocul curții!”

Da bine, Mile Wanda, răspundea Andrei, nu d-ta îi trimiți să se joace dezbrăcați în nisipul din curte de s-au înnegrit ca dracii? Pretinzi că e cel mai igienic și mai nou sistem englezesc! Ori poate n-au ce purta? Slavă Domnului că numai lor nu le lipsește nimica și nici Olgăi, nici d-tale! Vă aduc pește de mare, vânaturi și vinuri străine de la Sure din Galați. Vă primbl cât pot, și aș face și mai mult, săracul de mine, ca să fiți mulțumite. Nu mă vedeți cât muncesc? Ce sunt eu de vină că anii sunt răi și nu scot nimica de pe munca câmpului? Socoți că nu mă doare să las cea mai mică dorință a nevestei mele neîndeplinită? Dar dacă nu-i, de unde să fac?!„

„Dovadă de nepriceperea d-tale, prințule! Un om cu numele d-tale și cu creșterea elegantă și distinsă ce ai primit-o, nu trebuia să se înjosească să-l facă pe posesorul! Agricultura nu-i de d-ta și nu pricepi nimica la dânsa. De te afli astăzi în lipsă, vina este a d-tale pentru că nu ai vrut să-ți asculți tovarășa vieții! Ba ai avut curajul s-o brutalizezi, sărăcuța, ca să ne bagi în satul acesta! Cu un milion o sută opt mii de carboave, aveai de unde cumpăra în Rusia și zece sate ca Manta, să trăiești într-un oraș mare și ca un adevărat prinț, nu ca un ordinar vătaf de câmp: și toate acestea, pentru ca să îmbogățești pe fiul domniței Ruxandra, care nu-ți e nici mamă! Ești frate admirabil și mărinimos, prințule, dar soț și părinte vitreg!”

„Dar ce? făcea Audrci? Cu cc l-am îmbogățit mă rog? Stau pe moșia lor și nu li-am plătit pitită a-cum nici un ban. Ai văzut oare că mi s-a cerut ceva? Sunt om cinstit și am să le plătesc pună la cel din urmă ban, că doar scria de ani răi n-p să ție cât lumea! Asemenea și D-tale M-elle o să-ți plătesc tot ce-ți datorez, fii fără grijă!”

„Eu nu-ți cer nimica pentru mine. Economiile linei vieți întregi de muncă le-iun încredințat onomei D-tale Prințule și nu duc nici o grija. Știu că ai să mi le dai când te vei înlesni, ca să le plasez mai avantajos. Mie, un pat de scânduri și o bucată de pâine neagră mi-ajung, odată că-i împărtășesc cu scumpa mea Olguță și dragii ei copilași, care după mine vor moșteni puținul ce-l voi fi strâns păn-atuncea. Spuneam numai că îngerul acesta de blândeță și de frumuseță nu merită să fie atât de crud amăgit!”

Ba voi m-ați amăgit cu toții! tună deodată Andrei înfuriat. Unde sunt acele cinci milioane de ruble care după condicele lui Marcopulo trebuie să fie astăzi cincisprezece milioane?! Unde-i măcar dobânda lor sau chiar jumătate, ca să ies din încurcătură și să cumpăr majoratul lui Pavlușa?!

Unde sunt moștenirile unchilor de la Londra, Marsilia și dracu mai știe unde?!

„Dragă Andrei, făcu Olga Pavlovna cu blândețe și ridicând ochii săi mari spre tavan cu resemnarea martirului, nu te supăra pe iubita mea Wanda. Știi foarte bine că unchii mei m-au dezmoștenit pentru că te-am luat pe tine. Și poate că au avut dreptate. De-l luam pe vărul meu, contele Aristide, aș fi fost desigur mai fericită și tot așa și tu dacă te însurai cu frumoasa principesă de neam armenesc! Cât despre zestrea mea și averea tatei, ele aparțin copiilor noștri și datoria mea de mamă mă silește a mă da schingiuită, bătută și tăiată în bucăți înainte de a te lăsa să te atingi de ele. Fă ce vrei cu mine, insultă-mă ca odineoară, brutalizează-mă cum ai făcut la Odesa bătându-mi din picior, dar asta nu o vei căpăta niciodată de la mine”!

Astfel de certuri se întâmplau de mai multe ori pe lună, iar în timp de liniște Wanda și dulcea martiră îl încredințau încetul cu încetul că viața de țară nu este pentru dânsul; că e păcat să închidă sub oboroc atâta lumină și deșteptăciune; că locul lui ar fi în diplomație!

De-ar voi numai să asculte, Olga Pavlovna s-ar însărcina să-i găsească un loc de atașat supranumerar la vreo ambasadă și în doi-trei ani să-l facă să ajungă departe!

Pentru ajungerea unui astfel de scop sigur că s-ar atinge de o parte din dobânzile zestrei; dar pentru agricultură, n-are d-ei parale. Când veni vremea câștiului, Andrei se duse singur la Buzdugana și negăsind pe tatăl său, se rugă de domnița să-l mai păsuiască și anul acesta, care fusese mai rău și decât anul trecut. „Știu, dragul meu, făcu buna femeie. Tu nu numai că nu-mi datorezi nimica, dar îți dau moșia înainte, fără nicio plată până la vrâstnicia lui Titi. Nu te deznădăjdui, copile. Așa este agricultura. După ani răi, vin și ani buni, care ne despăgubesc cu prisosință. Voi stărui pe lângă tatăl tău să te ajute și el cu ceva parale. Nu te aștepta însă la mare lucru, că anul a fost prost și la noi, așa că suntem foarte strâmtorați.

Pe când vorbea domnița, Andrei primi telegramă prin ștafetă din Sculeni. Era de la Cahul și în cuprinsul următor:

„Pleacă îndată la Odesa — întâmplat tatei groaznică nenorocire — Olga”.

El arătă telegrama domniței și plecă chiar în seara aceea, rămânând să se reîntoarcă după ce va cunoaște în ce constă nenorocirea. La Kișinău trase de-a dreptul la gară, fără să se întâlnească cu tatăl său, care era acolo. în vagon, cumpără ziarele și citi în Odesskii Vestnik, cu litera de un cot: Marea casă de export Marcopulo și Fiica a încetat plățile; astăzi a depus bilanțul, declarându-se în stare de faliment! Când sosi la socru-său, îl găsi trântit pe o canapea, cu părul vâlvoi și bo-cindu-se: „Oh, Alimonon, Alimonon! Andronachi mu! Fos-mu! M-a afanisit-o i fratellimu! Ehasa ta pendo Sintemo Molfuzi!!

„Mă rog, socrule, îl întrebă Andrei cu sânge rece, dacă lichidăm tot ce este al d-tale și al Olguței putem plăti toate datoriile, până la un ban?

„Neske, Andronachimu. Platimo tot. Ba dacă vindi casa asta și villa de la Lanzeroni ramune ținți zeți mila rublia și pote și mai multo”.

„Atunci las căi bine. Vindem tot și plecăm la Cospoli. Eu intra în slujbă la ambasadă noastră de acolo, și D-tale îți găsim vreun loc la o bancă.

„Ma noi, i caimeni, cu țe ramuni?

Cu cinstea, socrule! răspunse Andrei zâmbind cu curaj.

Formos, formos, Andronache. Ma cu ținste... și fați cheto Pilafi? Pilafi di ținsti n-am văzut-o!

„Pilaful se face cu muncă, socrule, și Slava Domnului, nu suntem ologi sau orbi, nici d-ta, nici eu!”

„Aferim Andronache-mu! Să trăiești dumiata! Ești un Polikari! Ai dat-o la mini corazi! lașa ca fați o Panaioti alta miliunia, dacă dei Dumniazeo la dumnialui zilia!

nă în primăvară toți creditorii erau plătiți fără niciun scăzământ, palatul de la Odesa și vila de la Langeron găsiseră mușterii buni, care dădură preț mare pe ele; cai de călărie, trăsurile, poștalionii, uneltele și vitele, precum și parte din mobilele de la Manta fură vândute pe jumătate de preț; familia se așeză într-o frumoasă căsuță din cartierul european Pera, de unde te bucurai de una din cele mai frumoase priveliști pe Bosfor și Cornul de Aur, iar pentru a aștepta un viitor mai frumos, socrul și ginerele aveau înaintea lor cam vreo sută de mii de carboave și poate mai mult.

Numai atunci se putu vedea în toată deplinătatea ei vrednicia principesei Olga Pavlovna! Nici nu trecură trei ani, că era podoaba balurilor tuturor ambasadelor; cea mai frumoasă, cea mai elegantă și cea mai fină și deșteaptă din toate diplomatele. Bijuterii avea de peste o sută de mii de lei de la socru și de la toți unchii ei, dăruite cu prilejul nunții sale. Tatăl său, prin înrâurirea ei, era acum directorul băncii otomane cu leafa mare. Andrei, prin meritele sale, trecuse examenul diplomatic la Petersburg și era de acum atașat efectiv la ambasadă rusească din Constantinopoli, iar după alți trei ani, căpătă un post într-o comisiune internațională în Africa, unde reprezenta imperiul rusesc cu leafa de 75 000 de lei pe an și un an gratificație la fiecare cinci ani! Aceste toate nu o împiedicară pe principesă să-și înmulțească familia cu alte două vlăstare care nu mai semănau nici a moldoveni, nici a greci, ci a „Rusi cât aflo”, cum spunea kir Panait. Ce mai poate vernopoddanstva și patriotismul!

CAP. XX

Suferințele lui Titi

Am arătat cu ce idei se întorsese Titi din Paris, în iarna anului 1869-70. Pentru ca să-și dea cititorul seamă de starea lui sufletească și de suferințele morale prin care a trecut, până să se hotărască a-și călca pe inimă, părăsind casa părintească, cu toate dragostele sale cele mai sfinte, suntem siliți a ne reîntoarce iar către anul acela. Tot atuncea se puseseră în practică alte trei reforme în Basarabia: reforma judiciară, alta administrativă, adică instituirea zemstvoului și scoaterea din biserică a cărților moldovenești.

Prin reforma judiciară se înființaseră atâtea judecătorii de pace într-un județ, câte ocoale administrative erau. Judecătorii aceia erau aleși de către adunarea județeană, despre care vom vorbi mai la vale, dintre pravovezi dar și din cei fără niciun studiu juridic, dacă întruneau unanimitatea voturilor.

De țin bine minte, aceștia judecau până la suma de trei sule de ruble și numai în prima instanță.

Iar în a doua, care era și ultima instanță, judeca la reședința județului siezdul, sau adunarea judecătorilor de pace, alcătuit din toți judecătorii de ocoale din județ, revizuind, schimbând, anulând sau întărind sentințele date de către unul din colegii lor, care-și aștepta liniștit să-i vie rândul de a revizui, schimba, anula sau întări sentințele date de colegii lui. în amândouă instanțele, interogatoriile se luau în rusește prin mijlocul unui tălmăci jurat, iar hotărârile se redactau și se rosteau tot pe rusește, de către judecător și secretarul lui. Bineînțeles că în asemenea întocmiri, oricine știa citi și vorbi rusește, chiar de nu știa scrie, dacă putea întruni unanimitatea de voturi, era ales Miravoi Sudia, sau mirăuțî sfredeiac, după cum îi porecliseră îndată țăranii. Și cine putea fi ales mai cu ușurință, decât un proprietar de moșie, numai să fi fost Dvoreanin? Apoi, fiindcă într-un ocol erau numai sate și cel mult un orășel, în care abia încăpea stanovoiul (adică suprefectul) cu oamenii lui, judecătoria se așeza la 20-40 de verste mai departe, chiar pe moșia și în casa judecătorului, care mai primea pentru asta și chirie de la județ. De altfel, împricinatului îi venea destul de bine: că dacă de la satul lui nu făcea decât 60-70 de vârste până la stanovoi, ca să-și scoată vreo dovadă, nu mai avea de călcat decât 20, mult 40, ca să-și lege iapa de gardul lui mirăuță. Și nu toată lumea șade așa de departe. Se nimereau sate așezate tocmai între stanovoi și mirăuță. Acelea huzureau de bine. Să te tot judeci toată ziua de drag să mai asuzi cea iapă! De la mirăuță știai bine că te întorceai acasă cu dreptatea și hârtia în sân, de nu se întâmpla să te mai amâie mirăuță de vreo patru-cinci ori, numai de dragul a te vedea mai des pe la dânsul. Să mai întâmpla că potrivnicul tău venea cu un plocon mai gras și căpăta el dreptatea. Atunci și mai lesne: mai făceai vreun drum ceva mai lunguț până la Siezdul, unde se adună mirăuții și nu mai aveai nicio grijă; că corb la corb nu scoate ochii niciodată. Așa că te întorceai platcă la vatră, tuns, ras și lăut ca de Paști!

In orașe nu era așa! Mirovii sudii erau pravovezi cu toții. Feciori de popă trecuți prin Universitiet ca oaia prin ciulini; oameni învățați strașnic, cu idei umanitare, socialiste și cum îi mai frumos! Și drepți, lucru mare, frate! De se obrăznicea vreo mojică de slugă să-și cinstească stăpânul cu un retevei de corn după ceafa, o osândea fără nicio milă la trei carboave ștraf! Și era și drept, că nu lovise sluga pe stăpân, ci reteveiul de corn; iar lucru neînsuflețit, pedeapsă nu are. Când însă mâna stăpânului se încâlcea în chica slugoiului obraznic, nu plătea niciun ștraf; cel mult de se pedepsea la maximum de închisoare. Și asta, tot cu dreptate era: că stăpânul în loc de a întrebuința lucru neînsuflețit, bătuse și chicuise pe mojic din tot sufletul lui și cu toată palma, lucru aspru pedepsit în Rusia, unde bătaia era oprită cu strășnicie. De asta ori din altă pricină, fapt este că judecățile erau de zece ori mai numeroase într-un singur oraș, decât în toate satele și orășelele unui întreg județ. Știți d-voastră, când le are omul toate la îndemână, îi mai vine și a zburda! Să mai arăt câtă bucurie mirovii sudii aduceau țăranilor și târgoveților, cred că nu-i nevoie. Destul că era și acesta un mijloc de a face să pătrundă mai adâncă frumoasa limbă rusească în toate păturile. Și cred că așa s-o fi și întâmplat. Pot încredința chiar eu că nu a fost niciun împricinat care să nu auză limba rusească; dar dacă o fi și priceput-o, de asta întrebați pe alții, căci eu nu răspund.

Să trecem acum la instituirea Zemstvului.

Era un fel de parlament sau Selfgovernment, sau după cum se pronunța mai adesea de cătră tinerii universitari: zielif gâviârnâmient, iar rusește i se zicea zemstvo.

Tot în două ipostase și Zemstvo, ca și reforma judiciară, măcar că nu avea de revizuit hotărâri, unde nu avea nici de judecat. Erau Însă câte un parlament In fiecare județ și altul provincial, tocmai la Kișnău. In cel de județ se trimeteau deputați. aleși de căiră cele trei trepte socialo, adică Dvorianil, Târgoveții și Țăranii, în ace laș număr: iar deputății județicid, trimeteau și ei un număr egal de Dvorern, de Tirgovcți și de Țărani sui reprezinte In zobrunia Provincială. Ei purtau falnic titlul de glasinii adică cu glas, din care pricină, neștiutorii ar fi putut încheia că cei de la sobrania județiauă sunt muți, neîiitid glasnii.

In fiecare an, guvernatorul Basarabiei arăta sobraniei zemstvului provincial suma hotărâtă cu care provincia trebuia să contribuie la bugetul general al imperiului. Aceasta împărțea suma cerută pe numărul de județe, după puterea lor, la care mai adăuga cheltuielile strict necesare provinciei, precum: soșelele provinciale, administrație, justiție, școli secundare și primare, lefile și chiria localurilor justiției de pace, ale administrației, ale spitalelor și altele care-mi scapă.

Sobrania zemstvului județean, alegea pe judecătorii de ocol, vedea de soșelele județene, de școlile sătești, într-un cuvânt de toate cheltuielile cerute de o bună, luminată și modestă administrație. De văzut vedea ea biata sobranie, dar fiindcă așa lucru frumos nu-i chip de făcut, fără să te atingi nici de portofelul boierului, nici de punga târgovețului, nici de chimirul țăranului, soșelele județene și provinciale tot drumuri bătute rămâneau, precum și celelalte îmbunătățiri, se amânau toate din buget în buget, până la anul binecuvântat, când mănosul pământ al Basarabiei va da 14 kile mari la falcie, pe când Indiile și America toată împreună nu-și vor scoate nici sămânța. Asta nu vrea să zică că birurile nu creșteau din an în an. Că, deh! Bir să nu crească, ați mai văzut Dumneavoastră?!

Ba creșteau săracele, de mai să le ajungă și pe ale noastre de aicea! Dar odată că îndestulai cu ele toate nevoile împărăției, lefile și chiriile slujbașilor, ce mai rămânea, de nu voiai să golești cu totul și portofel, și pungă, și chimir?!

De răul acesta însă nu puteau fi învinuiți făuritorii zemstvului. Dimpotrivă. Legea aceasta era nu numai liberală, dar și patriotică: era ca un fel de vezicant, menit să miște sângele Basarabiei adormite. E netăgăduit că toate parlamentele acestea aveau să deie naștere la lupte de interese, la râvne, la patimi și la fel de fel de sentimente, unele mai frumoase, altele mai urâte; dar care toate nu se pot arăta decât prin viu grai.

Și fiindcă limba în acele adunări era obligator cea rusească, iată că toți moldovenii, cu mic, cu mare, vor fi siliți s-o învețe ca să-și poată apăra interesele. Ce se întâmplă însă la început? Că ce o fi acum nu știu. Boierii se sfătuiau pe șoptite cum le venea lor mai bine, așa că auzeai moldovenește, franșuzește, grecește și chiar armenește, și numai de se scula vreunul să vorbească, o lua pe rusește, dar de votat,... pe rusește votau cu toții! La rândul lor, târgoveții vorbeau ori ca la ceainii tractir, de erau cațapi, ori cu accent moldovenesc, grecesc sau armenesc. Cât despre țărani — care veniseră cu drag la început, socotind că se vor sfătui frățește cu negustorii și boierii — când văzură că nu-i întreabă nimene în limba lor: „Da haide acasă, oameni buni, ziseră ei unul altuia. Ce să mai prighim cum se sfădesc aiștia pe rusește, pe când nouă ni se scutură pâinea pi dealuri?” Mi s-a spus însă că de atuncea reprezentanții țărănimii în sobraniile Basarabiei seamănă leit cu deputății colegiului al 3-lea țărănesc de la noi! Parcă puțini din parlamentarii noștri au venit cu lotca de peste Dunăre sau de peste mare cu bamporia?

Însfârșit, a treia reformă nu veni prin ucaz împărătesc, ci prin dar duhovnicesc. Blândul și smeritul Arhiepiscop Antonie, săvârșindu-se din viață, veni la scaunul arhiepiscopal panslavistul Arhiepiscop Pavel. Acesta fie din patriotism, fie îndemnat de Katkof și Pobiedonosțef — pentru a ridica un zid puternic împotriva uneltirilor papistașe ale moldovenilor de peste Prut — înlocui prin cărți slavone, toate cărțile moldovenești, în toate bisericile și hotărî preoților din eparhia sa, sub pedeapsa ridicării darului, să nu facă nicio slujbă și să nu rostească nicio rugăciune, decât în limba slavonă.

Nu s-a putut ști niciodată dacă Preasfinția sa, om luminat, cu idei înaintate și ultra moderne, luase această înțeleaptă măsură pentru a-i rusifiea pe moldoveni, ori pentru a-i deporta de biserica lui Duiiiiieznu și de dragostea ce o avuseră până atunci pentru împărat, lăsând n-i fără aparare în prada ideilor răsv rări toate ale Nihiliștilor.

Titi le vedea toate acestea, le judeca, le pricepea în tot adevărul lor neîndurat și suferea mult. Și firea, și simțirile, și judecata, și mai ales inima îl chemau peste Prut; dar tot atâta își iubea părinții și Basarabia; pe cei dintâi din dragostea firească, pe cealaltă pentru frumuseța și nenorocirea ei! De suferea mult că nu-i era dat să trăiască în țara unde se născuse, în limba și obiceiurile celor cu el de-o fire și de un sânge, simțirile lui de fiu, precum și dragostea pentru românii lui de dincoace de râu, loviți în limba și moravurile strămoșești și meniți a se pierde în neam străin, îl ținea legat de vatră. Nu că-și făcea închipuiri deșarte că va putea face ceva ca să-și scape țăranii, dar tot i se prilej a să șteargă câte o lacrimă, să dosească vreun recrut sau vreun osândit fără vină. De nu putea nimic alta pentru dânșii, cel puțin știa că nu uneltește cu alții împotriva lor.

Dar ce se făcu bietul băiat, când îi spuse tatăl său într-o zi: „Viața de trântor pe care o duci în casa mea trebuie să se sfârșească odată și ar trebui să te rușinezi singur de dânsa. Să fii veșnic vătaful meu de câmp și contabil, dacă pe tine te mulțumește, să știi că pe mine nu. Știi rusește mai bine decât mine, de ce nu vreai să vorbești? Citești și ești în stare să judeci foarte drept literatura lor, mare lucru ar fi pentru tine să te deprinzi să și scrii corect? Apoi este neapărat să cunoști măcar superficial și legile rusești ca să poți să ne aperi interesele, să poți intra în zemstvul de la Bălți, să fii ales judecător de pace în ocolul nostru. Ți-oi clădi o casă anume pentru asta chiar aicea în sat, așa că tot împreună vom fi”.

„Cu bucurie aș primi să fiu de folos țării mele, dragă tată, de am fi amândoi peste Prut, dar aici, niciodată! Intrând în slujba zemstvului, ar trebui să lucrez la rusificarea celor cu noi de un sânge. Asta ceri d-ta de la mine?”

Asta ți-o cer, băiete, pentru că asta este și datoria noastră. Uiți jurământul pe care l-am făcut Rusiei și pentru tine. Uiți legătura de recunoștință ce ne leagă de împărat!”

„Nu este jurământ, nici legătură care poate sili pe un om să lucreze împotriva neamului său. De mă îngădui să rămân ca mai-nainte, lângă d-ta și mama, îți jur pe onoare că nu voi lucra niciodată împotriva Rusiei și a împăratului, dar nici pentru îndeplinirea scopurilor lor. Atât și nimic mai mult. De nu se poate, goniți-mă din fața voastră! Voi pleca în lume, oropsit de d-voastră și lipsit de tot ce am iubit în viață. Voi suferi, dar din mine rus nu vei face niciodată, tată, ți-o jur! Nu că de dragul d-tale n-aș dori-o poate, dar nu pot! Nu este în firea mea! Simt că i-aș trăda la primul prilej. Ai vrea oare așa rușine?

Din acea zi, nu mai fu de trăit pentru bietul Titi în casa părintească. Oricând deschidea gura, i se dovedea cât era de necugetat, de prost și de rău! în literatură, în istorie, în muzică sau în politică, orice păreri și-ar fi dat, cădeau tavanurile de proaste, ignorante și necugetate ce erau! în agricultură și administrația moșiei era același lucru și beizadea zbiera la dânsul în fața țăranilor și a vătafilor. Nici contabilitate nu era în stare să o ție, căci cneazul dădea uneori și pe drum bani de-a dreptul muncitorilor, fără știrea lui Titi ca să-i poată trece prin condici, și când la răfuială omul arătat cinstit că primise mai mult decât era trecut în partida lui, cine decât Titi era vinovatul? Le suferea el toate cu răbdare, dar două lucruri erau pentru el mai dureroase. întâi, nu era zi lăsată de Dumnezeu, în care cneazul și domnița vorbind între dânșii de lumea de peste Prut, să n-o arăte ca culmea murdăriei, a imoralității și a ticăloșiei fie în societate, în justiție sau în armată! îl căinau pe prințul Carol că se dezonora în astfel de țară când nu-l învinuiau de unelta Germaniei sau a Vaticanului. Apoi alta și mai crudă: era de ajuns ca să ție parte vreunui țăran ca să-l vază pe tatăl său, totdeauna atât de drept și de darnic cu oamenii, înjosindu-se până la nedreptate și uneori bătându-l pe român cu însuși mâna lui. Așa că-l ocoleau acuma până și dragii lui săteni. Și toate acestea, numai ca să-l dezguste pe bietul tânăr și, într-un moment de plictiseală ori disperare, să-și calce pe inimă și să facă voia părinților. Uneori îi venea și lui să se creadă tâmpit și netrebnic, gata a se vârî și în slujba dracului, numai să scape de ocară, dar își revenea iute în fire privind pe țărani: ei cât sufăr de la străini, își spunea el în gând, și eu să nu pot răbda atâta de la părinții mei?!

Buna Cc. Profirița, căreia sora-sa Ruxandra îi dezvelea în fiecare scrisoare durerile și deznădejdile ei de mamă, îi scrise într-o zi să-i trimită, pe iarnă, nepotul Ia Odesa, că doar petrecând vesel în mijlocul societății rusești, își va face în ea prieteni, o va cunoaște mai bine și cu încetul se va îndupleca a face voia atât de cuminte a părinților. „Nu, nu, sări la început beizadea Alecu, asta trebuie să ție gata vreo ar-meancă sau grecoaică milionară! Spune-i că foarte-i mulțumesc, dar că pe Titi nu-l dau decât după o ruscă numai în piele de toval, s-o miroase de o poștă și să-l învețe a grăi rusește. Se domoli însă și își dădu învoirea.

Avuse d-neiirijă să-i scrie și lui Titi să vie să petreacă iarna în casa ei. „Anul acesta avem o foarte bună trupă franceză la teatru Maria; vei auzi concerte bune. O să avem și pe Ristori, marea tragediană a Italiei, pe marele violonist Sivori și poate și alte celebrități. La baluri și prin societatea mare vei merge numai cât vei voi, că știu că nu-ți prea place, și nimeni nu va încerca să te silească. în asemenea întocmiri plăcute vei putea cunoaște și judeca pe ruși, mai în cunoștință de cauză, și osândi o țară mare, după mintea și conștiința ta, cu toată nepărtinirea, și nu după tristele specimene ce le vei fi întâlnit în iubita ta Basarabie, unde se pripășesc numai rușii care nu mai pot încăpea în Rusia!” Titi, primi cu bucurie și plecă chiar a doua zi de Sf. Dumitru. Cu buna lui mătușică și verișorii lui se duceau în fiecare marți la teatru Maria, unde aveau loje, iar peste săptămână Titi avea fotoliul lui de orchestră. După teatru veneau două-trei persoane la ceai și se discuta teatru și literatură până târziu. în salonul mătușicăi sale întâlnea multe dame și dre frumoase, elegante, dar se minuna cât erau de seci, ușuratice și pospăiate. Nu găsea ce să le spună, că de încercai să le vorbești teatru sau literatură, te plictiseai; iar cât despre muzică, îți emiteau niște păreri patriotice, cam în felul celora care le-am arătat în celălalt capitol. De, cum fuseseră îmbrăcate la balul curții în iarna trecută la Petersburg, ce rochie vor purta la balul dvorenstvei și cât de mult au jucat la balul lui Grigore Marasly, nu le puteai scoate!

Tinerii cavaleri aveau talentul de a vorbi cu ele de aceleași lucruri atrăgătoare cu ceasurile, încât nu se deosebeau de dânsele decât prin toalete. Apoi glumele lor erau de obștie câte un calambur auzit de la vreun actor francez, poftorit până la apelpisire, cu hârâitura și schimonositurile lui, mai bine sau mai rău imitate.

Bărbații mai în vârstă, înalți magistrați și generali, când nu jucau cărțile, bând ceai cu rom, vorbeau despre norocul lor la cărți, isprăvile lor în slujbă, câștigurile dobândite și la cărți, și la slujbă și beau rom cu ceai! Câte un împricinat venit la Odesa pentru un proces mare nu se sfia să zică în gura mare, celor mai mari magistrați, că procesul lui, deși nedrept, nu poate să-l piardă, pentru că se bucură de protecția principesei Dolgorukova, metresa împăratului Alexandru al II-lea. Lăudăroși găsești oriunde, dar fapt este că acesta și-a câștigat procesul pe care singur îl recunoștea ca nedrept!

Din toată societatea asta, doi tineri se distingeau și prin spirit și prin cultura lor aleasă. Amândoi erau din acela? neam: prinții Cantacuzini, prin urmare cu sânge românesc în ci, înrudiți chiar de departe cu fratele lui Titi.

Cel dintâi era nepot după mamă al marelui Speranski, vestit istoric, fost ministrul școalelor cât a trăit, reformatorul învățământului în Rusia și mort de mai bine de cincizeci de ani. Ca răsplată se dăduse nepotului său o catedră la Universitatea din Odesa, de cum ieșise absolvent de la cea din Moscova, unde aveau loc acuma și mari serbări jubiliare în cinstea nemuritorului Speranski.

Titi se legase intim cu tânărul Cantacuzino. într-o zi, ducându-se să-l vadă, găsi salonul plin de musafiri.

„Felicitează mă scumpe prietena, făcu principele Cantactizino, tntâinpinându-l cu amândouă inâinelo întinse. Cu prilejul comernurâtei ilustrului meu bunic, Majestatea Sa Imperială mi-a îngăduit ca pe lângă titlul meu de prinț Cantacuziuo, să mai adaug și acela de conte Speranski”

„Eu nu te felicit deloc pentru asta, iubite, îi răspunse Titi, pentru că te-aș micșura”.

„Cum? Pentru ce? făcură toți uluiți”.

„Foarte firesc Domnilor. Când cineva are cinstea de a nu principe Cantacuzino și poartă armele împăraților Țarigradului, nu are pentru ce râvni la un titlu de conte împărătesc.

Celălalt principe Cantacuzino avea atunci gradul de maior, dar era unul din cei mai distinși și mai învățați ofițeri de stat-major al armatei și, ca dovadă, nu trecură nici 10 ani că era general de divizie și ministru de rezbel al Bulgariei, sub nemuritorul domnitor Alexandru I de Battemberg.

Și acesta se împrietenise mult cu Titi. Într-o noapte de bal, se retraseră amândoi intrăm salonaș mai dosnic, pentrucă nici unuia mii plăcea nici dânsul, nici cărțile și stăteau la sfat împreună. Veni vorba de complexul de măsuri Ce se iiuisc pentru rusificarca Basarabiei. Titi arătă cât de crude, de nesăbuite și de zădarnice erau măsurile acestea; că nu se poate stârpi o limbă și nici un neam.

„Și eu toate acestea le vom stârpi, zise tânărul maior cu desăvârșită incredore”.

„Cu ce prințule? întrebă Titi cam ironic. Uitați că sunt peste 1 ½ milioane de suflete”.

„Ca ce îi vom stârpi? Ca asta răspmișe militarii lovind cu palma peste tocul săbiei.

„ Dar sunt un milion cinci sute de mii de bărbați, femei, tineri, bătrâni, babe și copii!!”.

„A, ce-i cu asta? întrebă ofițerul cu liniște. Nouă, elemente neslave nu ne trebuiesc între slavi; ori ele se vor slaviza de bunăvoie, ori vor pieri..

„Adică sistemul întrebuințat de americani împotriva Peilor Roșii?”..

„Ba ceva mai mult, că din pieile roșii au mai rămas încă.

„Bun. Da parcă mai simt vino cinci milioane de neeiast limbă peste Prut. Cu ei ce facem?”

„ Ceea ce vom fi făcut cu basarabenii, răspunse Cantacuzino cu sânge rece. Le va veni rândul îndată ce vom fi luat Țarigradul, adică mult mai curând decât ai putea crede. Franța e nimicită pe veci, Germania e obosită, Anglia este un chit de care nu se poate teme vulturul cu două capete. Planurile amănunțite le avem gata și punerea lor în practică nu mai poate fi amânată mai mult decât cinci-șase ani.

Dar cu vreo alte 3 milioane de români care locuiesc peste Carpați, cum rămâne? O vrea oare Austria să ni-i deie spre slavizare?

„De vrut, bineînțeles că n-o să vrea de bunăvoie, dar îi vom lua cu puterea armelor.

Vorba mareșalului Pașkevici către Nikolai Pavlovici: „Drumul spre Țarigrad trece prin Viena”.

„Atunci, dragă Maiorule, ia să facem o mică socoteală 1 ½ + 5 + 3 = 9 ½ de milioane de Români la care tiebue adăugat 5 milioane de Unguri, ceva Sași și alte câteva milioane de Austriaci, Satirieni, Carintieni, Tirolezi....

„Nu! întrerupse Cantacuzino. Toată nemțimea asta o dăm împăratului Wilhelm, ca să ne apere de pe la spate.

„Fie, dar tot rămân 9 ½ + 5 = 14 ½ milioane neslavi. Credeți că vom putea ca să-i tratăm după sistemul American?

„Eu n-am vorbit de niciun sistem, ci de sabie. Noi n-avem timp să întrebuințăm nici apa de foc, nici demoralizarea. Întrebuințăm mijloace mai drastice, ce cântăresc 14 ½ milioane față de 120?!”.

„Știi ce principe Cantacuziuo, făcu Titi, scos din răbdări? Familiile noastre au fost prietene și aliate între dânsele de mai multe veacuri. In puterea acestei prietenii seculare, te rog șl nu te superi dacă și voi observa, ca de am rămas uimit când vărul D-taie a primit să-și zică graf Speranski, nu in-ași ti așteptat nici odată să găsesc în mândrei ofițer luminat ce sunteți, sentimente de mongol!”.

„Departe de a mă supără, eu mă fălesc cu mongolii. Ei au zguduit Europa întreagă!”.

„Foarte adevărat, principe..., dar n-au mongolizat decât pe ruși, răspunse Titi sculându-se ca să se întoarcă acasă; așa că prietenia seculară se cam răci din seara aceea.

Singurele lui plăceri mai dulci erau preumblările ce le făcea cu verișorul lui Mimi și cu verișoarele, apoi lungile lui convorbiri cu scumpa lui mătușă seara adunați cu toții în salonul cam întunecos sub marele portret al răposatului său unchi Cc. Petrache Keșcu.

De hatârul Cc. Profirița, luase un student universitar cu care învăța legile rusești, două ceasuri în fiecare zi. Dar erau unele atât de protivnice tuturor cunoștințelor și ideilor despre dreptate, ce avusese până atunci, că sărea indignat de pe scaun: nestatornicia lucrului judecat, mijlocul legal de a-și înstrăina averea moștenită, în paguba nu numai a moștenitorilor, dar și a creditorilor, putința pentru un tată de a închide pe fiul său major, părinte și el de familie, în vreo mănăstire, vreme îndelungată, dar mai ales osândirea prevenitului politic de către puterea administrativă fără judecată și sechestrarea averei osânditului în folosul statului, lăsându-i familia pieri-toare de foame, îi păreau niște adevărate monstruozități.

iarna aceasta ceti mult rusește și despre Rusia, căci biblioteca lui Petrache Keșcu era bogată. în ea se afla întreaga istorie a lui Karamzin. Apoi se mai ducea la biblioteca publică, din strada Ecaterina și la Universitate, pline de documente și scrieri istorice despre obârșiile slavilor dinainte de năvălirea mongolilor, începutul cnejilor și al dvorenilor, țarismul în timpul hanilor Ordei de Aur și după încetarea ei, timpul Streliților și nimicirea lor de către Petru cel Mare, spoiala în sfârșit de civilizație întinsă rânduri-rânduri asupra barbariei, de la acel mare împărat și până astăzi. Nicăieri nu le poți găsi acelea mai bine și mai lămurite decât în bibliotecile rusești, numai să știi să le cauți și să le cântărești. Vezi atunci ce patriarhală, blândă și liberă a fost rasa aceasta de pescari, de vânători și de negustori și în loc să se îmbunătățească și mai mult la lumina civilizației, cum din pricina asupririlor unor străini, pe care îi chemaseră să o apere de barbari, apoi cucerită și schingiuită de către înșiși acei barbari ajunși învingători, s-a confundat în întuneric și a pierdut, odată cu libertatea, simțurile și pornirile cele frumoase și înțelepte, luând de la cuceritori numai barbaria, cruzimea, imoralitatea și toate relele, la care au venit în urmă să se adaoge și viciile cele scârboase ale unei civilizații falșe și nepricepută de dânsa!

Cinstei, bunătăței, ințclepciunei și bunului simț a stucului străvechi, curățeniei moravurilor sale, i-a luat locul: necinstea, cruzimea, tâmpenia șirală a bărbaț ilor cuceritori și smerenia ipocrită, care când își găsește mijlocul de a izbucni în furie, sparie o lume prin cinismul, destrabalarca și vurvara grosolănie, moștenită dintratâtea veacuri de sclavie!

Ori cu câtă simpatie ui începe studiul istoriei n-cestui neam—nu istoria oficială, nici aceia scrisă de streini, sub înrăurLioa oficialităței, dar cea extrasă din documentele și scrierile istoricilor contimporani ale acelor vremi,—e cu neputință să ajungi la capăt fără groază și seârbu. Nimic mai firesc dar, ca tinerelul rus, aflăndu-și trecutul, să fi ajuns la născocirea acelui cuvânt cu rădăcină latinească: Nihilism și care în mintea lui insiunnâ mai mult tagădâ:

Tăgăduește orbul colorile, surdul tăgădueșle sunetele, de screcratul logica, egoistul dragostea aproapelui și nici un duh omenesc nu-și poate închipui ceia ce n o simțit niciodată. In religie, filozofic, artă, precum în toate ramurile sufletești săi: ale gândire!, dacă simțul lăuntric, corespunzător e tocit, lipsește din moși strămoși, în zadar vei încerca să le pricepi cu mintea și nepricepându-le deci, le vei tăgădui!

Nu ființează astăzi popor civilizat care sa nu aibă socialiștii lui, după felul și asamsnarca neamului, topoarele nordice nu socialismul național, speculativ și rece; colo de Miază-zi mai focoase ajung până la anarhism; numai Rușii au Nihilistă lor, iulică tăgăduitorii a oriec formă socială, ca nomazii eoborăți peste dânșii, din tăpșanele munților Altui!

Cu asemenea vederi so întoarsă Titi pela Mai în Buzdugana tot așa de patisiavist și filo-Rus cum plocase, încă mai persecutat și mai oropsit de către părinții săi, și mulți ani avea să mai ducă viața asta.

In toamnă veni deodată vestea, că Cc. Profirița se îmbolnăvise foarte greu, fiind chiar în primejdie. Beizadea Alecu, domnița Ruxandra și Titi alergară îndată la Odesa, unde găsiră pe beizadea Costache și domnița Catinca. La două-trei zile sosi și bătrâna cucoană Marghiolița Roznovanu. Se făcu un consult de doctori și un sfat de familie, la care luară parte și tutorii. Se hotărî ca cum se va putea mai degrabă, bolnava să fie trimisă în Italia sau în Elveția; iar că copiii să o urmeze. Domnița Catinca fu însărcinată s-o însoțească și să nu o părăsească înainte de a o vedea așazată și întremată puțin de ostenelile drumului. Drum de fier era acum, slavă Domnului, și legat de drumurile de fier austriece. îi se pregăti un vagon special pentru dânsa și copii, se trimise un curier înainte ca să pregătească sosirile și otelurile, având a se opri, cât de des și cât de mult, pe la toate orașele mari ce se vor întâlni în cale. Toate se regulară foarte frumos și foarte cuminte. Un singur lucru lipsea: consimțământul bolnavei.

Fu foarte greu și trebui autoritatea mamei sale, rugămințile surorilor și cumnaților, dar mai ales stăruințele copiilor, care fuseseră puși la cale să se plângă că s-au săturat de Odesa, că li-e dor de străinătate și că o rog ca să-i ducă iarna asta să se mai răsfețe la soare. De boală, nici nu voia să audă: „Da nu vedeți că n-am nimica? spunea ea supărată. Ori poate mă credeți oftigoasă și voi? Socoteam că trebuie numaidecât să ajungă cineva doctor la Odesa, pentru ca să susție asemenea prostii! Tușesc puțin pentru că am răcit; îmi vine câteodată sânge pe batistă; dar câte lighene de sânge n-am vărsat când eram fată și n-am mai oftigit. Uitați-vă la copiii mei: copii de oftigoasă sunt ei? Asud noaptea pentru că e prea cald în odaie și cum să nu slăbesc dacă mă țineți în pat? Cu toate acestea, dacă Catinca vine cu noi, consimt să plec, dar numai de hatârul ei și al copiilor, că eu n-am nevoie de așa lucru.

Însfârșit sosi și ziua plecării. La gară, Titi nu mai înceta cu glumele, de o făcea să râdă și pe bolnavă. După ce o sărută pe dânsa, pe domnița Catinca, pe dragul lui Mimi și verișoarele sale, când după al 3-lea clopot se coborî pe peron și văzu trenul punându-se încet în mișcare, nu mai putu răbda, îl podidiră lacrimile și între suspine zise: Adio, mă-tușica mea bună și iubită! Adio că simt că de acuma n-o să te mai văd!

CAPITOLUL XXI

Voluntarii Ruși din rezbelul Turco-Sârb

Jalea ce o simțise Titi și lăcrămile ce lo varsasc pe peronul gârei de la Odesa, fuseseră, se vede, de tristă prevestire. Abio se înapoiase de vreo câteva luni de zile domnița Catinca, de lângă sora ei, pe care o lăsase bine tntroiuată și voiasă ca totdeauna, că primi o telegramă de la dânsa, prin care era rechietnain grabnic la Geneva. Plecă chiar în ziua aceia, dar nu avu mângâierea s-o mai găsească pe Cc. Profirița în viață. îngerul acela de frumusețe, de bunătate și de înțelepciune se dusese să-și regăsească adevăratul ci soț, în înțelepciune, bunătate și frumusețe. Dacă fuseseră în viață o singură inimă, și un singur cuget în două ființe, dacă voința lui i-a fost ci lege Cât au trăit împreună, tot lege i-a rămas și în văduvie jert-findu-și sanatațoa și apoi viața pentruca să nu iasă din cuvântul și voința lui. Dar făcu și nmî mult: văzând că pleacă înainte de a-și ti îndeplinit însărcinarea, o chemă pe sora oi mai mare și îi lăsă înscris sarcina de a o înlocui pe lângă bieții orfani, ju-decând-o cu drept cuvânt, ca singura în stare să-i crească în ideile și după voința părintelui lor. Așa că închise ochii cu credința că și-a făcut datoria de a respecta voința, soțului oi iubit, nu numai în viață fiind dar și după moarto! Atâta cerere făcu numai pentru dânsa: sa fio îngropată la Odesa, alăturea de barbat.

Îndată după înmormântare, se adună sfatul epitropilor, care încredință pe orfani mătușii lor, după dorința răposatei, și domnița Catinca îi luă la Dănuțeni, pregătindu-se a jertfi nepoților ei liniștea, casa și odihna bărbatului, petrecând tot anul la Odesa și numai câteva luni de vară la Dănuțeni, din care trebui să mai scadă două luni de zile de cură, la Franzensbad. Casele din Polițeiskaia ulița nu mai erau acum destul de încăpătoare, pentru că domnița Catinca ar fi trebuit să se mute în apartamentul răposatei, ceea ce i s-ar fi părut o pângărire. Epitropii închiriară dar un frumos apartament cu vederea la mare, în casele Marasly de pe bulevard și iarna asta 1874-75 trecu cam otova, din pricina doliului, care nu îngăduia nici teatru, nici petreceri, iar pe la sfârșitul lunei lui mai, plecară iar cu toții la Dănuțeni.

Nu trecuse nici o lună de la sosirea lor la țară, când se pomeniră cu cuconu Lăscăruș fiul lui Costin Catargiu, unchiul de văr al copiilor Keșcu și unchi de soră a prințului Milan Obrcnovici.

Acesta îl luă pe beizadea Costaohe la o parte și âi spuse: „Sunt însărcinat din partea domnitorului principatului sârbesc, să mijlocesc pe lângă Dta o întrevedere între dânsul și nepoată noastră Natalia. I-a văzut portretul la mama lui, și ar vrea a-o ia în căsătorie. 0 mai avut o întâlnire cu fiica cea mai maro a lui beizadea Grigore, dar pe Ungă că i-a părut cam zvăpăiata pentru o viitoare suverană, împărtășește din nenorocire prejudecățile Sârbilor, asupra societăței române și chiar de nu le-ar avea, ar Sntimpina ceva greutăți față de opinia publică dtn țara lui. Natalia c cu totul în alte întocmiri; cu toate că n-are nici pic de sânge slavonese, pentru public este de naționalitate rusească, a fost crescută în Roșia, în obiceiurile rusești; apoi Milan are cea mai mare venerație pentru Domnița Catinca, de altfel cum o avem cu toții In familia noastră. Așa că din partea lui este hotărât s o ceară, dacă se vor conveni. Dragă Lăscăruș răspunse Moruz, de ar fi Natalia fiica mea, nu a și da o lui Milan, Doamne ferește; nu că nu aș avea cea mai bună părere despre tânărul acesta frumos și energic. De n-ar fi domnitorul sârbilor i-aș da-o cu amândouă mâinile. Dar am, de mult, părerea mea făcută asupra coroanei sârbești: sunt acolo două dinastii care se alungă din spiță în spiță când nu se întreucid sau cumpără ucigași, ca să nu deie de supărare. Fiind însă că am auzit-o pe răposata mea cumnată vorbind de o înțelegere ce o avusese cândva cu sora d-tale Maria, mama lui Milan, nu mă socot în drept de a mă opune la ceea ce poate o fi scris de Dumnezeu în istoria viitorului. Așa că în principiu suntem de acord, mai cu seamă că cunosc pe Natalia de copilă, și sunt încredințat că orice-i păstrează viitorul va ști să fie la înălțime. Dar înțelegi, dragul meu, că sunt dator să veghez asupra reputației nepoatei mele: eu nu sunt beizadea Grigore să-mi scot nepoata la iarmaroc, și apoi să aud vorbe. De cumva nu s-ar conveni, fata ar fi compromisă și chiar logodiți fiind, s-ar putea naște intrigi, râvne și cine mai știe ce, care ar compromite-o și mai rău. Iată dar singurul chip de a întocmi lucrurile, cu demnitate și fără primejdie pentru nimeni: Catinca trece în fiecare an pe la Viena, ca să-și facă cura de 6 săptămâni la Franzensbad. De data asta va lua cu dânsa și pe Natalia; sora d-tale Maria, aflând din Fremdemblat sosirea nevestei mele la Viena, se va duce, ca veche și bună prietenă, s-o vadă la otel împreună cu fiul ei Milan. Cu prilejul acesta tinerii se vor vedea. De nu se vor conveni, Catinca și Natalia își vor urma drumul a doua zi, și nimeni nu va putea bănui nimica. De se vor conveni însă, pretind sine qua non, ca cererea oficială să se facă chiar a doua zi, iar în termen de opt zile să aibă loc chiar la Viena logodna religioasă, cu jumătate de cununie; astfel că numai un divorț să-i poată despărți.”.

Așa să și petrecură lucrurile și în ziua în care împlinise șaisprezece ani, frumoasa copilă a cucoanei Profirița se urca pe tronul Serbiei, în uralele poporului și bubuitul tunurilor, trase din străvechea și glorioasa cetate a Belgradului!

Încă din ziua logodnei sale la Viena prințul Milan primi vestea izbucnirei marei rescoale din Bosniași Herțegovina. Era primul tablou al marii drame care trebuia să ne aducă și nouă neatârnarea. Nu trecu anul și Serbia declară război Turciei. în Rusia entuziasmul era de nedescris! Generali ca Fadeief, Cernaief și alții; coloneii ca eroul Raievski, ofițeri din garda imperială și din armată își sfărâmau carierele, părăsind comandele lor pe timp de pace, pentru a alerga spre câmpul de luptă. Natalia bine primită de poporul sârb, era mai populară încă în Rusia, decât în Serbia. Dame din cea mai înaltă societate din Petersburg și Moscova porneau spre Belgrad, unde se înrolau ca simple ambulanciere. Din inițiativă privată se făceau chete în toată Rusia și se strângeau bani pentru arme, muniții, cai și pansamente.

Am văzut oameni bătrâni păiăsindu-și familiile ca să meargă la moarte pentru neam și ortodoxie, între alții un Isaula de 70 de ani, încă atât de verde, că apuca de urechi cogemite cât neînvățat și-l trântea la pământ pentru ca să-l pue frâul. Și să nu vă mirați de această nimine, vrednică de mitologicul Heracle. E un meșteșug căzăcesc, care nu cere cine știe ce putere și pe care-l învățasem și eu în tinerețe: dar totuși nu l-aș încerca astăzi că nu am decât 62 de ani. Nu era tren să nu aducă la gara frontieră 30-40 de ofițeri cu soldații lor, care erau găzduiți parte la Dănuțeni și parte la Buzdugana, până li se făceau formalitățile de trecere peste graniță.

In România, opinia publică simpatiza eu Sârbii, pteaimțând viitorul: guvernul de și silit a păstră cel puțin neutr alitatea față de Suzeranul țării, încuraja pe sub mână pe funcționarii săi de la graniță ca să închidă ochii. Treceau transit cu destinația destinația Cladova prin Turnu-Severin, trenuri întregi de arme și munițiuni, sub denumirea de pansamente, medicamente și obiecte de chirurgie ale crucii roșii rusești. Vagoane încărcate cu grâu aveau între saci câte două mitraliere sau un tun Krupp, cu chesonul lui. Urmau aceeași cale, trenuri speciale cu escadroane întregi de cai, ai căror călăreți se ziceau ori geambași care se duc să-și vânză cai în Ungaria, ori vizitii pentru ambulanțele crucii roșii. Drept recunoștință, falnicii și deștepții voluntari râdeau pe socoteala proștilor de vameși români, care credeau cele mai gogonate minciuni și nu vedeau nimica. Moldovan cap de bou, mă rog!

Și vitejii voluntari care se duceau cântând să moară pe pământ străin, cât îți iubeau ci matușea lor Rosiia! De focul ei, își alinau durerea cu vode a o-cișcinnaia, de nu se mai dezbătau nici în fața Turcului păgân.

Sârbii de bucurie mare că-i vedeau între dânșii, traduceau în limba lor zicătoarea românească: „Apără-mă, Doamne, de prieteni...!” și huzureau de bine între iataganul turcului din fața lor și knutul voluntarului de la spate!

Deh! Oricât de sârb ai fi... nici knutul nu-i lucru tocmai plăcut, nici chiar pe spinare sârbească!... Adevărat că iataganul e și mai și, că-ți taie și capul de pe umeri, când nu te schilodește!... „Na pred!” strigau pe slavonește mândrii voluntari! Ceea ce însemna: „înainte!” „Na trah!” zbierau pe sârbește bieții oameni ca din gură de șarpe. Ceea ce însamnă: „Fugiți călcâi!” Și tot așa mereu, unia cu „Na pred!”, alții cu „Na trah!” se pomeniră cu toții — în loc de a lua Stambulul, după cum le fusese tocmeala de la început — că își turtesc nasurile de zidurile Belgradului, pe când turcii mai-mai să-i ajungă din urmă.

Pașa turcesc își pregătia acum cazanele și frignrele cu care să-și gătească un pilaf gustos și un azimchebap, tocmai în conacul lui Milan, când i se anunță de la avantposturi, că niște ghiauri ce par mai mult a ciobotari nemțești și din care unul flutură un steag alb, cere voie să sărute picioarele luminăției sale.

Haide bacalum, făcu pașa, lepâdându-și papucii! Ghelsân! Adică, să vie!

Când colo, fusese o neînțelegere; căci în loc de cibotari, văzu intrând pe trimisul extraordinar al M. S. împăratul-rege Francisc losif I, care departe de a râvni la cinstea de a-i săruta picioarele, venise să-l roage din partea augustului său stăpân să-și mute cazanele și frigarele dincolo de Aleximați și Zaicear, de nu dorește să i le răstoarne armata chezarocrăiască ce sta concentrată la graniță și gata de harță.

Turcul ceru timp să-și întrebe stăpânul și după ce așternu situația într-o lungă telegramă, adăogă la urmă: „Ne iapalâm, Padișah Efendi?” Adică: „Ce facem?” Se întâmplă însă că până să ajungă telegrama la Ildiz, Europa își băgase nasul în bucătăria sultanului; așa că înălțimea Sa îngrijată să nu i se strice și celelalte bucate, mult mai scumpe, se lasă de a mai gusta pilaf sârbesc, și telegrafie Pașei: Sârbpilaf Azim-da-chebap, bașca istemes! — Cioc calabalâc! — Ghel ciabuc Stambul — da epsi askerlâc marafet ber a ber! Abdul Hamid Padișah! Adică cum s-ar zice pe românește: Lehamite de pilaf sârbesc și de Azimchebap. Prea mare bucluc. Vino grabnic la Stambul cu toată ostășimea ta împreună. Abdul Hamid, sultan.

Ișallah! Făcu pașa mulțumit că scapase de bucluc și nu mai avea să se ieie la batale și cu alt soi de ghinuri!

„Bog da preste”, făcură și bieții Sârbi, când se văzură scăpați de iataganul din față! Dar când se mai văzură scăpați și de Knutul de la spate, bucuria lor nu mai cunoscu margeni!!

Acestea însă nu se obținură așa de ușor. Trebui tânărului domnitor mult tact și multă diplomație, pentru ca să-i convingă pe vitejii voluntari să lese luarea Țarigradului pe altă dată și să se reîntoarcă frumușel la vetrele lor. în lipsă de Țarigrad, ei ar fi luat cu plăcere și Belgradul pe seama tătucului lor, țarul, de nu erau șoacâțele acelea de nemți, care manevrau chiar sub ochii lor dincolo de Sava și gaspadin imperatorskii consul care-i sfătui să se astâmpere.

Părăsiră dar cete-cete câmpul de glorie valoroșii eroi, cu câte o Tacovă la chiotoare, cu o manta cazonă, o bonetă militară sârbească pe cap, ceva bani de buzunar și de băutură. Unia se întorceau răniți ori schilodiți rău, săracii, alții numai contuzionați, iar cei mai mulți „confuzionați” — ca să traduc ad litteram calamburul răutăcios, stârnit de panslaviștii care avuseră cumințenia de a rămâne acasă la căldură când îi văzură înapoindu-se cu așa ispravă!

După căsătoria principesei Natalia, copii Keșcu ramași ea mai înainte sub îngrijirea mătușei lor, petrecu ră încă o iarnă la Ode sa Miini, fiind ccl mai mare din ei, era și ccl mai serios. Cu firea sa cavalerească ca a lui tută său, și cu inima bună și mare, moștenită de la mama lui, își putea da. bine seamă de jertfa ce li-o făcea domnița. Catinca, p îi râs induși casa și obiceiurile pentru a veni să le fie dădacă și de astn își iubea mătușa foarte mult. Surorile lui însă erau încă aproape copile, și pentru niște copii, viața la Odesa e departe de a fi plăcută.

De altfel, ca în toate orașele rusești, ulița o posomorâtă și parcă văzduhul chiar îți apasă pieptul. Rai de întâlnești o față zâmbitoare, ci numai barbe stufoase pe mutre încruntate. Cel mai vesel trecător, parcă vine dea dreptul de la o înmormântare, sau de la vreun parastas.

Iarna încotoșmanați în niște blăni uriașe și în cap cu niște căciuleai o flucoase, abia le sticlesc ochii după căiții harbei și ale blaoei lipite în același sloi de gbiațâ și-și lepăiesc picioarele în niște șoșoni rusești, cât niște donițe.

Vara le flutură pe dânșii niște haine de deil, sau alpaca. In care plutesc în voie, purtând pe cap când șapca prusiana de pânză, când o panama lasată pe ceafă și a căror borduri largi și ridicate în sus le fac o aureola, de parcă ar fi niște sfinți scăpați de pe vre-o icoană lipovenească, mai ales din pricina barbelor-

Ofițerimea e tot așa de bine încotoșmănată iarna; iar vara se îmbracă de bucătar în exercițiul funcțiunii, căci până și săbiile fiind în cea mai mare parte cu tocul de piele, se deosebesc numai prin lungime de cuțitele pentru tocat carnea sau tăiat pui.

In iarna asta nu era decât teatru rusesc și fetițele crescute mai mult în străinătate, în limbile franceză și engleză, nu prea făceau haz de el. Apoi mai era și o piedică: repertoriul. în afară de câteva piese istorice acele străine erau așa de delicat traduse, încât glumele cu două înțelesuri se prefăceau în adevărate grosolănii în stare de a înroși până și fața unui cavalerguard din garda Imperială!

Mica Bebe era abea de 12 ani. Cu firea ei blânda supusă și veselă, nu știa ce-i plictiseala și își iubea și on mătușa, care o hidumnezcia. Găsise chiar în casa în care lucuia, o prietenă de vârsta ei, d-ra Nella de Gravais, fiica unei Bălăceanu, măritată după un înalt magistrat. Mama acestei fetițe fusese în strânse legături de prietenie cu Cc. Profirița Keșcu. Micuțele erau nedespărțite și de cum scăpau de la lecții, se jucau împreună până ce osteneau și atunci, ascunse după o perdea, nu mai încetau ceasuri întregi cu ciripitul și chihotele lor.

Marieta, însă, era prea mare pentru a se amesteca între ele și prea târâră pentru a eși în societate.

Așa că se plictisea de moarte. Cu cât era îosă de iute și de curioasă, toanele ci nu țineau mult și atuncea era cu atât mii bană și mai drăgălașă. Domnița, în inima ei, o iubea poate mai mult decât pe ceilalți, că o vedea mai tristă și suferindă; se ferea însă de a i-o arăta aceasta și rău a făcut, căci a deșteptat în sufletul copilei gelozia și credința că e mai puțin iubită decât fratele și surorile sale.

Când veniră ca de obicei pe vară la Dănuțeni copilele se duceau cu guvernanta lor, cu săptămânile la bunica lor, Cc. Marghiolița Roznovanu, sau la Iași, sau la Stânca, și li se dădeau odăile unde locuise mama lor, înainte de a se mărita. Duminica se închinau în paraclisul în care li se cununaseră părinții. Apoi era altă lume, altă veselie decât la Odesa sau la Dănuțeni. Nimic dar mai firesc, ca să dorească să rămână în casa bunicii lor și în orașul unde la fiecare pas călcau pe urmele scumpei și neprețuitei lor mame.

Așa se și întâmplă. Marietta și Bebe rămaseră cu bătrâna lor guvernantă sub îngrijirea bunicii lor, menite amândouă a se mărita în paraclisul roznovănesc, după doi vrednici români, coborâtori dintr-unul din cele mai mari neamuri ale țării.

Se vede că sufletele bunilor și mărinimoșilor lor părinți, după ce se vor fi scuturat de țărâna pătimașă de dincoace, or fi judecat împărăția rusească, după dreptatea cea de dincolo și vor fi cerut, Celui-de-Sus, să li se reîntoarcă odrasla în neam de boier moldovan. Căci, vai! Când drăguțele fetițe se cununară în paraclisul de la Iași, numele lui Keșcu nu mai dăinuia nici în Rusia, nici în Basarabia, și iată pentru ce:

Domnița Catiuca retrăgându-se din epitropitt nepoților săi, epitropii hotărârii să ia pentru Mimi un profesor Rus, să rezilieze contractul cu casele de pe Bnlvard și să-i așeze pe amândoi în etajul de jos a caselor părintești, sub îngrijirea credincioșilor Ivan și Ca ti, fostul câmardincr a lui Cc. Petrache, însurat după o slujnică n Ce. Pi ofil itei; iar priviglierea o va avea bunul prințlean Manuk bey. acela din epitropi care locuia la Odesa. Vara,însă, Mimi cu prefesorul i se stabilea ca în trecut la Dăriuțeni, mergând din țând în când să-și vadă surorile și bunica la Stâncă. Nu prea avea timp să le cerceteze prea des, ocupat cu trecerea voluntarilor spre Serbia, care-l sărbătoriau ca frate a Nataliei. Bh un ia 11 furării într-o bună dimineață ca să-l ducă cu ei pe câmpul de lupta, de nu Ta putut prinde beizadea Costacbc, decât tocmai în Turnu Severin, în clipa când era gata să troacă Dunărea la Cladova!

Tut din pricina Nataliei, foarte populară atunci în toată Roșia și mai cu samă la Ode sa, uode trăise și era cunoscută de toți, dar mai ales prin frumusețea și drăgălășia ei personală, imnul și inimosul Mimi, era nu numai primit, dar răsfățat de întreaga socie-

Tot din pricina Nataliei, foarte populară atunci în toată Rusia și mai cu seamă la Odesa, unde trăise și era cunoscută de toți, dar mai ales prin frumusețea și drăgălășia lui personală, bunul și inimosul Mimi era nu numai primit, dar răsfățat de întreaga societate odesană. Deși copil de 17’l8 ani, nu era bal sau petrecere la care să nu fie stăruitor poftit și fiindcă moștenise de la tată-său patima dansului, de cum intra într-un salon începea cu primul vals și o ducea toată noaptea fără a scăpa un dans, isprăvind cu ultima mazurcă, care în Rusia înlocuiește cotilionul, având poate și mai multe figuri.

La unul din acele baluri, fiecă era prea cald în salon, fie că era indispus de mainaiiite, fu apucat de o sete atât de mare, cu după fiecare dans, lua câte o înghețată ca să se răcorească. Reîntors acasă la ziuă, fn apucat de friguri și de niște călduri îngrozitoare. Doctorul Șohrșteiu ch iernat îndată, diagnostică o peri tonită acută. Se telegrafia grabnic și la Dănuțeni și la Iași, dar din pricina viscolilor îngrozitoare, care o-picau trenurile între Iași și Kișinău, din toate rudele numai Moruzeștii putură răzbi cu sania pănă undo era linia slobodă, iar Titi Mavrocosta, din întâmplare se afla la Odesa.

Il găsiră culcat în pătișorul sau, de care erau legate niște cercuri de lemn pentru a susținea, pl a poroa, că nu putea suferi nimic pe burtă, decât compresele de ghiață care i se schimbau necontenit ziua și noaptea. In câteva zile frumosul tânăr se făcuse un adevărat schelet. Bieții Șohrșteln, ch iernase pe toți colegii lui din oraș, care deciseră să așeze bolnavul în salonul cel marc, sub marele portret a Cc. Piofirița, pe care bietul copil nu-l slăbea din ochi. Profesorul sta neclintit și neadormit lângă patul elevului său, schimbând compresele și dând doctoriile prescrise cu ceasornicul în mână. De câte ori se adunau doctorii, adică de mai multe ori pe zi, era de fața și prințul Manuk bey.

I se rupea inima lui Titi Mavrocosta, când își amintea de zilele fericite care le petrecuse în salonul acela lângă răposata sa mătușă, și cei patra îngeteși care se încălzeau la sânul ei!

Ea dormea somnul veșnic, aicea, nu departe, la cimitir; duduia așezată în slavă pe un tron, dar cât de departe! Celelalte două la Iași... nu departe... dar în neputință de a pătrunde prin troiene de zăpadă! Iar el, Mimi, nădejdea și viitorul unui nume curat și străvechi, părăsind lumea asta la vârsta de 17 ani, la începutul... nu!... în zorii vieții, ai fericirii și desigur ai strălucirii! Pianul acesta pe care Cc. Profirița obișnuia să le cânte arii de dans, pentru ca să-i facă să danseze când erau copii, mut acum, sta închis și compleșit de lighene cu gheață, de cârpe pentru comprese și de o spițerie întreagă de sticluțe!

Cu toate stăruințele și munca ce o depuneau, văzând că starea bolnavului se tot înrăutățește, bieții doctori cerură să se aducă vestitul profesor Pirogov, cel mai mare patolog din Rusia, și o reputație europeană. îndată Manukbey luă măsurile de cuviință și trimise o telegramă eminentului învățat. Cer de la d-voastră, iubiți cititori, să vă descriu vizita pe care a făcut-o, pentru ca să vă puteți da seamă câtă șarlatanie și fățarnică grosolonie poate încăpea în sufletul unui mare savant rusesc:

Marele învățat nu ajunsese numai la glorie, ci și la o avere mare de tot; primise titlul de Tainâi Sovietnic și vai de acela care vorbind cu dânsul ar fi îndrăznit să-i zică altfel decât „înaltexcelența Voastră”. Sătul de glorie, se retrase din toate slujbele ce le avea și hotărî să se devoteze în mod gratuit bolnavilor săraci. își construi un frumos spital pe una din moșiile sale și se stabili lângă el. Dar de se devota numai săracilor, cum rămâneau oare bolnavii bogați? Avea el dreptul să-i lipsească de luminile lui? îi va căuta și pe ei tot în mod gratuit, făcându-i însă să contribuie la vindecarea bolnavilor săraci.

Spre acest sfârșit nu erau primiți în spitalul lui decât oamenii bine dovediți că sunt fără mijloace; consultațiuni gratuite nu dădea decât celora care făceau spitalului o danie de la 100 ruble în sus. Dania celuia care-l chema în alt oraș sau localitate începea de la 500 de ruble în sus și trebuia reînnoită din trei în trei zile, pentru a despăgubi spitalul de lipsa strălucitului șef.

.Cred că pentru dânsul destul era jertfa că-și părăsea iubiții lui săraci, și destul dar făcea bogaților cu luminele sale, ca să i se mai pretindă a mai cheltui pe drum și la otel. Cine dar avea nevoie să-l cheme trebuia să-i puie la dispoziție un tren special, un apartament cu un salon de consultație la primul otel — căci mulți bolnavi cu prilejul sosirii sale în oraș veneau să consulte pe înaltexcelența Sa, plătind vizita de la 50 de ruble în sus — și masa la restaurantul otelului, pentru el, secretarul său, slugile și oricâte persoane ar binevoi să poftească la masă! Cred că nu-i scump, dar poate nici ieftin. Dar ceva lucru mai filantropic vi s-o întâmplat cumva să întâlniți?

Când se primi vestea că Pirogof va sosi la ceasul 9 după amiază, fața bolnavului se lumini de bucurie și de nădejde. El care petrecea zile fără să scoată o vorbă de obosit co ora, li spuse doctorilor care tocmai se aflau adunați. „De acuma, domnilor, sunt scăpat! Dstră l-ați ucis pe bictti Tata și-mi pu-seră-ți se vede, gând rău și mic. Cât despre biata mamă, de câtcort o tngrijați, trobitea să fuga peste cinci hotare, pentru ca sil se întremeze! O să vedeți deseară că o să căpătați de la mațele nostru Pirogof: câte o pereche de urechi lungi de nu veți putea trece sub ușa asta, cât c de ’naltă! Și toată zina nu mai vdrbi de cât de murele Piragof!

De la șapte ceasuri, îl goni pe bietul Sohrstcin la gării tntru întâmpinarea trenului special care sosea la 9 fără un sfert. De la opt, începură a sosi toți doctorii care-l căutasem pe Mimi.

De față mai erau domnița Catinca, doamna de Gravais, prințul Manuk bey, Costache Moruzi, Titi Mavrocosta, prefesorul rus și încă doi tineri prieteni de a lui Mimi.

Când se auzi huruitul așteptatei trăsuri intrând sub gang, ochii tuturor se ațintiră spre ușă, dar în privirea bolnavului ora atâta bucurie, nădejde și doi de viața, cum ar fi trebuit să aibă rudele lui Lazăr, la intrarea Domnului nostru Iisus Christos.

Și apăru în prag o matahală lungă, încotoșmănată într-o bogată blană de vulpe albastră cu căciula la fel, trasă pe ochi. Toată lumea se sculă în picioare, ca pentru împărat.

Mojicul însă nici nu catadicsi să se descopere, măcar că în fața lui vedea două doamne respectabile din societatea înaltă, ci apropiindu-se cam la doi-trei pași de patul bolnavului, îi aruncă o privire și cu o voce groasă, tare și obraznică, le spuse celor de față:

„De ce m-ați mai deranjat pentru acest cadavru!?

Apoi făcu la stânga-mprejur, și fără a saluta pe nimene, ieși pe unde intrase. Ce-i mai pășea? Avea casă și masă timp de trei zile și tren special la dispoziție! în mișcarea cea de stânga-mprejur pe care o făcuse desfacându-i-se blana la piept, se putu zări că înaltex. Sa nu uitase să-și atârne de piept nicio placă, nicio cruciuliță pentru a-și face reclamă prin gări și coridoarele otelului.

Sărmanul Mimi, după atâta nădejde, auzind cuvintele călăului său, a și leșinat îndată; și nu s-o mai trezit, decât pentru a intra în agonie. Iar agonia aceasta ținu aproape două zile, atât fu de groaznică lupta între moartea neîndurată și acest suflet dornic de viață, setos de trai!

Și se duse, luminosul și blândul înger, curat, neprihănit, așa cum venise în lume. Se duse lângă acele suflete, a căror voie o împlinise până la urmă! Iar trupul lui, frumos și gingaș, odihnește acum în pace între mama lui iubită și scumpul lui tată, în cavoul Keșculeștilor, din cimitirul de la Odesa!

CAPITOLUL XXII

Titi se reîntoarce în patrie

Cred că e vremea acuma și ne reîntoarcem la familia Mavrocosta, pe care am pierdut-o din vedere cam de mult.

Lupta surdă dintre Titi și părinții săi, se făcea tot mai apriga, cu toate că ascunsă: adică ei întrebumțând toate mijloacele de descurajare și umilire, pe când el le îndură pe toate cu adevărată supunere și dragoste de fiu, opunând însă la toate neclintita putere de inerție și o statornicie de neînvins, singurele arme de care putea dispune fă ni să calce respectul ce i datora părinților; și lupta aceasta, am văzut-o prelungindu-se dela 1869, când s-a reîntors din Paris și pănu după resbelul Turco-Sărb, adică în iarna 1876—1877.

Domnița Ruxandra era desperată de încăpățânarea băiatului; punea toate surorile, cumnații și rudele să-l citească pe Titi, spunându-i câte în lună și în soare despre biata lui Moldovă, așa că nu avea numai să se lupte cv părinții, dar și cu toată lumea asta. Mai grea însă era lupta împotriva lui însuși; că își iubea mult părinții și își da bine seamă de marea durere ce o pricinuia tatei și mamei. Da! S-ar fi făcut grec, franțuz, italian și ar fi rămas chiar rus, până la moarte, dar cu întocmirea să nu vadă rus în ochi, să nu audă rusește și mai ales să nu-i fi cunoscut pe ruși, cum, din păcate, îi cunoștea. Precum domnița Ruxandra își învinuia țara că-i răpisă inima singurului ei copil, tot așa copilul ei ura pe ruși, care îi răpeau fericirea, înstrăinând de dânsul inima părinților și făcându-i nesuferit traiul în casa părintească!

Dacă nici din dragoste pentru buna lui mătușă nu se putuse deprinde la Odesa nici cu rușii, nici cu Rusia, ce era acum, când cu prilejul rezbelului turcosârb, Rusia întreagă venise să-l găsească tocmai la Buzdugana!

In casă, cu tot odogaciul și chilimbarul lui beizadea Alecu, nu mai mirosea decât a toval; nu mai auzeai decât Șto-s și Kak-s; toate samovarele fier-beau ziua și noaptea în clocote de scădea și Prutul, după cum pretindea Niculai sufragiul. Mai multe slugi din Iași fuseseră înlocuite prin ruși și poate că și bătrânul Vasile bucătarul și-ar fi pierdut slujba, de n-ar fi avut grija, mai înainte, să învețe a găti bucate rusești.

Și pacostea toată, tot pe capul lui bietul Titi săracu:

De cum se lumina de ziuă, trebuia să plece cu cei sosiți din tijun la Ungcnii-Kuși, să le vizeze pașpoartele, sa le schimbe banii, să le ia biletele, să se înțeleagă cît vama Română, să telegrafieze la Iași după un tren special, când erau mai numeroși, să-i așeze pe toți în vagoane, imia duși pe brațe de cauuirazii lor, de boți ce erau: apoi să alerge în goana calului la Uiighenii Ruși, ca să primească un alt transport venit din Roșia, și să-l ducă parte la Dănuțeni și porto la Buzdugana. Acolo erau două mese: Kneazu și Domnița o prezidau pe ceadintăi, la care luau loc ofițerii superiori și se servea bucate franțuzești: masa tinerilor—adică vorba vine,că printre căpitani, locotenenți, praporscici și comeți, dar și de unele căzături, tocului din vremea lui Niculai Pavlovici—era prezidată de Titi și la ca te îndulceai cu borș de sfecle, dres cu smântână, cu cașa de brișcă, pirog, friptură la tavă, vodka ocisccnnaia, vin pus în sticlă de 15—30 de uni și câte bunătăți toate!

Nu-i era lui Titi de bucate, una că nu era gustăreț și știm că era deprins ou bucătărie rusească; dar fiind acasă la dânsul, trebuia negreșit să fie amabil eu oaspeții toți, să vorbească cu ci rusește, să le sufere tonte mojiciile și disprețul care-l arătau României și Moldovenilor de peste Prut.

Apoi trebuia să-i culce și să veghieze ca să nu Ie lipsească nimica; șase țarani din sut, nu făceau altceva. toată noaptea, decât să le văcstiiască cizmele și să le curețe uniformele pe care biata. Lenuță și cu o cusurorcasă, adusă anutne de la Iași, le cârpeau pe unde erau rupte și le întăreau nasturii.

CCu cei treji mai era cum era, că le mai puneai patru-cinci gărăfi de vin sub perine, le beau frumușel pe toate, și nu mai cereau altele peste noapte. Cu cei mai rău afumați era însă mai greu, că le veneau fel de fel de toane. De pildă: un locotenent colonel, mișcat de primirea ce i-o făcuse însuși unchiul marii Natalii, se simți nevrednic, el smeritul, a se culca în așternut de olandă, cu perine și plapome de mătasă, care or fi servit poate și Prea Luminării princese, așa că luă nestrămutata hotărâre să se culce în lada în care se punea rezerva de lemne pentru fiecare sobă și unde nu ar fi încăput nici pe jumătate. Numai după ce Titi îi jură pe onoare că acest așternut nu fusese niciodată întrebuințat de marea Natalie, consimți să se odihnească în el.

Adevărat că la întoarcerea lor din rezbel, cei mai cu inimă, cei răniți și cei contuzionați, se rușinară a se mai arăta, nici la Dănuțeni, nici pe la Buzdugana, așa că cei doi unchi ai marii Natalii avură parte numai de plevușcă confuzionată, iar Titi de mai multă liniște!

Dar nu ținu mult nici asta, că începuse concentrarea acelei armate, care, după spusele maiorului Cantacuzio, avea de acum cinci ani, gata toate planurile pentru luarea și pilatraica Constantinopotului. In mai puțin de o iarnă întreagă scși adunaseră optzeci de mii de oameni gata a cuceri laurii victoriei! Cu atâta mulțime de oaste, era prea deajuns ca să i alunge po Turci din Europa și la nevoie să de în frâu și năzuințele Austro-Ungariei. Cât despre așa zisa armată română, nici nu putea fi vorbă: două polcuri de cazaci, erau prea deajuns ca so împrăștie.

Apoi mai era de ținut în seamă și lucrul următor: de ce se declara acest rezbel? Nu pentru a scoate pe creștini de sub jugul turcilor? Nu pentru biruința crucii asupra semilunei? Popoarele sârbe și române erau pravoslavnice și sufereau cu greu de a se afla sub suzeranitate păgânească. Așa că de s-ar fi încumetat cumva guvernele lor a se pune din partea turcului păgân sau a neamțului papistaș, s-ar fi răsculat mulțimele și le-ar fi spulberat în 24 de ceasuri

In asemenea întocmiri, acei optzeci de mii de oameni, cu toate că destui de numeroși, prin ei înșiși, nu vor fi în realitate decât sâmburele sau mai bine zis cadrele unei mari armate creștine; căci toată suflarea moldovenească, muntenească, sârbească și bulgărească va alerga cu înflăcărare să lupte sub vulturul cu două capete.

Înfrângerea sârbilor fusese amar resimțită la Moscova, iar întervenirea la timp a Austro-Ungariei și mai amar resimțită la Petersburg. Era, netăgăduit, cea mai mare lovitură ce se putea da înrâuririi rusești în Orient. Cum scriau ziarele panslaviste? „După ce i-am îmboldit fățiș, prin arme, bani, ofițeri și oameni, pe bieții frații noștri sârbi să-și proclame neatârnarea, punând pe capul lui Milan coroana regelui Dușan, să vie Austria, dușmana și concurenta noastră în Orient, să-i scape de sub iataganul turcului? Ce ajutor le-am dat noi sârbilor? Pe Fadeief și pe marele Cernaief, care s-au lăsat amândoi bătuți de către un turc fără știință de carte? Nu câteva sute din toate bracurile armatei noastre trebuiau trimise în Serbia, sub nume de voluntari, ci două corpuri de armată trebuiau debarcate la Varna și Burgaz, până să le urmeze întreaga noastră armată!” Astfel îndrăznea să scrie și să se rostească presa și opinia publică rusească, lucru nemaipomenit pănă atunci și sunt martor eu personal că acest război a fost impus de opinia publică chiar împotriva voinței țarului. Zic că mă pun martor, căci în ziua când s-a citit în fața lui și a întregii armate manifestul de declarare a rezbelului, pe tăpșanul mare din fața Kișinăului, l-am văzut și auzit pe împărat, izbucnind în plâns!

Apoi Turcii de erau mulțumiți pe deoparte că-i bătuseră așa de lesne pe Sârbi, erau foarte umiliți pe deal ta, că fuseseră siliți să se retragă, fără nici un folos material. Ca să-și răzbune, se puseră dar cu tot dinadinsul a tăia la căpățini bulgărești, cum Bulgarii avuseseră pănă atunci obiceiul să-și taie numai căpăținele de varză de prin grădinăriile lor.

Ba unii bașibuzuci, mai belalii, înconjurau frumușel câte un sat sau vreun orășel, plin tot cu ciorbagii de aceia cu căciuli cât dimirlia, șalvari și papuci căleați, îi dau foc din toate părțile, împușcând pe tot ce voia să fugă. Țipau ei bieții bulgari, dar mai tare țipa opinia publică rusească. Că, deh! Ați văzut chiar d-voastră aicea că s-a născut abia în anul lui Hristos 1875-76, deci împlinise abia anul la 1876-77, adică tocmai când plodul țipă mai tare!

Din țipetele urletele îmbinate a Bulgărilor încă nepâi jeliți, și ale tinerii opinii publice rusești, se stârni mârâitul mai puternic a opiniei publice europene, a cărei presă, majoră care de mult, nu intra nici odată în joc, de cât de la o anumită sumă de bani în sus. „Asemenea barbarii, mârâia presa europei, pot periclita siguranța imperiului otoman, atât de necesar intereselor economice a europei; capitalurile lumei civilizate vor uita drumul spre Stambul; acțiunile otomane vor scădea la burse și europa va ti silită atunci să-și apere interesele cu armele In mână, ceia ce va aduce ca urmare dezmembrarea imperiului. Ce-ți mai e și cu civilizația! Țipetele acute ale Roșiei barbare se sprijineau pe libertatea asupriților, pe umanitate și pe sfânta cruce n lui Hristos; pe când din mârâitul civilizat ni Europei nu puteai desluși de cât argumente economico și financiare!

Sultanul nu se prea tulbura nici de argumentele presei rusești, nici de acelea ale presei civilizate, cunoscându-le cât erau de sincere amândouă. Găsind însă că toate țipetele acestea nu numai că le scoate bieților turci nume rău, dar îi mai tulbura și lui liniștea chefului, hotărî să-i ia în zeflemea pe toți ghiaurii, arătând Europei că e tot atât de civilizat ca dânsa și mai civilizat mult decât Aleksandr Vtoroi. Porunci dar lui Midhat-Pașa să proclame constituția turcească; din nebăgare de seamă însă, uită să mai poruncească și bașibuzucilor să mai slăbească pe bulgari din dragoste.

Apoi, în puterea tratatului de Paris, după care principatele Moldo-Vala-hiei făceau parte integrantă din Imperiul Otoman, Mihdat-Pașa pofti guvernul princiar să adaoge pe firmele vămilor de la toate granițele sale cuvintele: Imperiul Otoman, și totodată să-i trimeată, pe lângă haraciul întârziat, și ceva deputați aleși anume pentru a reprezenta acele două provincii în parlamentul imperial.

Parcă România săraca n-ar fi avut două camere mari cât niște biserici, una la Universitatea de pe bulevard și alta pe dealul Mitropoliei, ticsite amândouă numai cu deputați de soi! Ca ce să mai exportăm și aiurea, își zise guvernul și răspunse telegrafic:

„Burda, deputat-lar berechet! Bașca istemes. Vermegem! Meremet Ghiumurgilar Olmaz. Boia ioc!” Adică cum s-ar zice creștinește: „Aici avem deputați destui. Mai mulți nu trebuie. Nu trimetem. Meremetisirea vămilor cu neputință; n-avem boia!”

Gingășiile aceste otomane avură darul să întărească și mai mult dragostea vasalilor către suzeranul lor. Conservatorii, atunci în opoziție, ar fi ținut cu dragă inimă și pentru cruce, dar și pentru sultan ca să nu li se strice huzurul boieresc și să nu deie iar prilej de bejănie. Liberalii, fiind la putere, ar fi dat și ei bucuroși cu tifla și în Sfânta Cruce, și în suzeran de nu s-ar fi temut de bejănie ca și conservatorii. Așa încât, nici în timpul răscoalelor țărănești din 1907 marele noastre partide de guvernământ nu au fost mai unite întru același gând și într-aceeași frică. Și unii, și alții ar fi fost gata să jertfească țării pe cei câțiva mii de flăcăi voinici înscriși în controalele armatei lui Cuza, că pe ei nici capul nu era să-i doară că niciunul nu se lăsase amestecat în prostime. Erau toți ori trecuți de vârstă, ori singur fiu la mamă văduvă. Doar nu puteai aduna atâta flăcăime cu arcanul și dacă dai ordin de mobilizare, parcă erau ei proști să se ducă de bunăvoie la moarte ori să-i schilodească? Ba or să sară zidurile căzărmilor și acei adunați. Ș-apoi cât timp le-a trebuit rușilor ca să adune 80 000 de moscali deprinși cu războiul? Numai tânărul nostru domnitor avea alte păreri. Avu încredere în vrednicia poporului său, și dând ordinul de mobilizare avu bucuria sufletească a vedea adunați sub steagurile sale într-o singură săptămână 40 000 de ostași și niciun dezertor țăran! Dar ce să vă mai povestesc lucruri pe care le cunoașteți cu toții, uneia pentru că le-ați văzut, alția pentru că le-ați auzit de la părinții sau bunicii voștri?! Fapt este că din ziua proclamării independenței noastre, nu au mai fost nici conservatori, nici liberali, nici singuri fii la mame văduve, ci numai români vrednici, care și-au făcut cu toții datoria cu prisosință!

Să vă vorbesc mai bine despre ceea ce gândeau frații noștri de peste Prut, lucru pe care nu ați avut de unde să-l aflați.

Credința obștească a panslaviștilor care speculau asupra viitorului, înainte chiar de prima lovitură de tun, era că: precum ființa acuma un Novoroșiiskii Krai alcătuit din mai multe gubernii și cu un gheneralgubernator la Odesa, asemenea se va alcătui din guberniile Basarabia, Moldova, Valahia și Oltenia un Dunaiski-Krai cu gubernatori la Kișinău, Iași și Craiova și cu un gheneralgubernator în București. Serbia și Bulgaria de dincoace de Balcani vor alcătui un Zadunaiski Krai cu reședința la Belgrad sau la Târnova, apoi un Zabalkanski Krai cu reședința la Filipopol și în sfârșit un Vostocinoi Krai cu reședința în Țarigrad, alcătuit din celelalte provincii ale Turciei europene. La Țarigrad va ocârmui marele duce Nikolai Nikolaevici, fratele țarului, de la Marea Egee până la Nistru, în calitate de viceîmpărat al Orientului. Iar țării, după ce se vor încorona mai întăi în Kremlin, se vor duce să se încoroneze la Țarigrad, ca țar al Rusiei și împăratul Orientului. Acum că acestea ar fi fost și năzuințele măcar, dacă nu chiar scopul țarului și al guvernului său, nu o pot spune; dar fapt este că astfel se grăia în public, discutându-se chiar asupra persoanelor viitorilor gheneraligubernatori. Tineretul luminat al Basarabiei, așa cum îl cunoaștem bine de acum, copleșit de măreția acestui plan, pe care-l privea ca și îndeplinit, se bucura oarecum că își va putea întinde interesele și peste Prut, unde va putea găsi o curte de apel mai în apropiere decât la Odesa și va putea lucra în mai mare la rusificarea neamului său, lucru care de acum se impunea nemijlocit, față de noile întocmiri.

Țăranii pruteni nu vedeau decât ușurința cu care vor putea trece Prutul fără pașaport și tamojnă, precum auziseră de la bătrâni, că mai fusese odinioară. Cât despre cei de mai înăuntru, le era tot una, unde știau bine că de cinovnicii lor tot n-or să scape.

Prințul Andrei, care după cum știm căpătase un post strălucit în Africa, văzând că dispune de o leafa mare, că Olga Pavlovna sufere de clima africană și jânduiește la frumoasa climă de la Petersburg, pe care nu o cunoștea, apoi că copiii cresc mărișori fără a-și cunoaște Patria, dar mai cu seamă înrâurirea ce o avuse diplomația soției sale, întru căpătarea frumosului post de astăzi, hotărî să-și așeze familia în capitală, iar el să se jertfească pentru ai lui, rămânând stingher și înstrăinat.

Olga Pavlovna, încântată, îi făgădui să pândească o ocazie de a-i obținea înaintare în rang și în decorații și să trăiască numai din cei 75 000 de franci, gratificați! pe care să i le trimită neatinși cum îi primește, adică o dată la cinci ani și că va știe să-i speculeze astfel, încât te miri de nu va pune și ceva la o parte. Și în adevăr! Frumoasa fiică a lui Marcopulo știu atât de bine să speculeze suma aceasta atât de neînsemnată, încât ea și cu cinci copii ținea casă deschisă, cai și trăsură cu luna, și mai cumpără și două vile în împrejurimile Petersburgului, pe care le închiria tot anul, pe când bărbatul ei, cu 75 000 de franci pe an mai făcea și datorii.

După ce își așeză femeia și copiii în capitală, prințul Andrei reîntorcân-du-se la post, se abătu și pe la Buzdugana, tocmai în toiul rezboiului ruso-româno-turc, pe când generalul Șilderșulder suferea prima înfrângere la Plevna, iar generalul Skobelev o a doua înfrângere și mai sângeroasă.

Ca bun panslavist ce era Kneazul Andrei ca toți colegii lui din diplomația rusească, de altfel — nu se sfia să-l critice până și pe țar, care, în adevărat Holștein-Gothorp, numise numai nemți în capul tuturor corpurilor de armată, și încredințase statul-major general la doi polonezi: pan Niepocoicinski și pan Levitzki! Apoi greșeală și mai mare, lăsă să-i stea în flanc un corp de 40 000 de români cu tunuri Krup și arme bune, dar a cărui valoare era necunoscută, dacă nu chiar nulă, unde oastea aceasta nu văzuse focul niciodată. în asemenea întocmiri ori se va împrăștia ca vrăbiile la prima lovitură de tun, ori se va pune cu turcii în contra noastră. Ce prostie! Și era așa de lesne să-l întrebuințezi cu folos, dar cu totul în alt chip. Adică: încorporând câte o companie românească în fiecare batalion rusesc, câte un escadron de cavalerie la fiecare polc de cazaci; iar cu tunurile să se fi făcut ca cu flotila românească de pe Dunăre. Astfel, întrebuințându-i numai ca simplă carne de tun, am fi împărțit cu dărnicie toate primejdiile și nevoile cu dânșii, dar numai atât; pe când așa vor avea și ei partea lor de glorie, ba vor pretinde poate și recunoștință; vreun bacșâș teritorial peste Dunăre, dacă nu chiar peste Prut. Astfel gândea și grăia prințul Andrei Alexandrovici Mavrocosta!

Când însă îi mal văzu pe Ruși, dând Domnitorului nostru, comanda supremă asupra armatei împresură toare a Plevnei, mânia sa nu mai cunoscu margini.

„Ce mișelie! Ce rușine pentru noi, rușii! Am ajuns, mulțămită casei Holștein-Gothorp, deopotrivă cu toți maldavanii, și sub comandă nemțească! Să ne vărsăm sângele nostru curat de ruși pravoslavnici după cheremul și poruncile lui her Carol von Hohențolern?!

Lasă, Andrei, îi spunea Titi, ca să-l mângâie, că tu n-o să verși nimica; dor ceva cerneală diplomatică de și se va prileji și asta. Apoi dacă ți-ar veni așa o toană să te vâri printre iatagane, oricât te-ar sparge de rău turcii cu ele, tot de sânge rusăsc n-or să poată da, ci numai de sânge spurcat de „maldavan cap de bou!”

Gluma aceasta, cam prea aspru poate, nu danii să-l înfurie cumplit pe prințul Andrei, mai ales că fusese spusă la o petrecere între mai inulți tineri panslaviști basarabeni:

„Rușine să-ți fie, Titi, strigă el lui frate-său, ești nerecunoscător către împărăția rusească, în care te hrănești, și fără milă și mărinimia căreia am fi murit cu toții de foame la colțul vreunei străzi! Nesocotești nu numai voința tatălui nostru, dar și jurământul de credință, pe care l-a depus în numele nostru. Eu nu mă uit la sângele meu, care aparține împăratului și Rusiei, până la ultima picătură, ci la legea recunoscută în orice țară că copiii urmează naționalitatea părinților lor! Atâta îmi ajunge ca să mă simt tot așa de rus ca oricare. Să știți, domnilor, cu toții că mi-e rușine să am un asemenea frate! Și, sculându-se de la masă, părăsi petrecerea, trântind ușa cu putere.

Lasă, Kneazile, îi spuseră tinerii basarabeni lui Titi, după plecarea lui Andrei.

Nu are dreptate Andrei Alexandrovici, zău așa! Noi de grăit, grăim ca dânsul pentru că averile noastre îs dincoace, dar mai cu seamă pentru că e greu ca cineva să părăsească țărâna în care sunt îngropați strămoșii. Iar dacă am vorbi precum simțim, ar trebui să fugim în altă țară, ca să nu ne pomenim tocmai la Sibir!

„Vă mărturisim că ne-am fi bucurat de-ar fi izbutit rușii să alipească de noi pe frații noștri de peste Prut; dar cu bucuria ce ar resimți-o mortul -dacă morții mai pot resimți bucurie — când i se aduce alăturea de groapa lui trupul unui frate mult iubit și de care a fost despărțit vreme îndelungată! Dumneata însă ești în alte întocmiri decât noi: strămoșii îți sunt îngropați dincolo, nu aicea. Știm noi bine că în Rusia nu vei rămânea decât doar cât va trăi cneazul cel bătrân; îți vei lua atunci averea și vei trece peste Prut. Dar să nu crezi niciodată că inimile noastre nu sunt cu dumneata. Să nu socoți că nu ne mândrim în adâncul sufletelor noastre de chipul strălucit cum luptă frații noștri români peste Dunăre. O mână de oameni, care de atâtea veacuri n-au mai intrat în foc, să scape din primejdie vechea și nebiruita noastră armie, asta nu-i lucru puțin, nu! De-ar fi Aleksandr Vtoroi și om de stat, nu numai împărat, în loc de a le lua românilor Bugeacul, după cum se zvonește, ne-ar alipi și pe noi de România; căci așa-zisa pată de la 1854 au șters-o bieții soldați români cu sângele lor. Atunci, uniți cu toții, am alcătui un scut puternic pentru Rusia, un stăvilar de vreo șapte milioane de suflete, care ar apăra până la ultima lor picătură de sânge grănițele împărătești rusești!

„ Adevărat, făcu Titi oftând, din nenorocire Aleksandr Nikolaevici Vtoroi este numai împărat. Chiar pricepându-le pe acestea care le spuneți, de s-ar încumeta să le înfăptuiască, nu l-ar lăsa, Doamne ferește, panslaviștii D-voastră.

Așa este, făcu unul din tineri, panslaviștii sunt niște nebuni ahtiați după mărirea Rusiei, privind numai în sus, cu gândul de a ruși luna, soarele și stelele toate din cer, fără ca să vadă prăpastia pe care li-o sapă pe tăcutele sub picioarele lor, drăguții de nihiliști.

Bine înțeles că, înainte de a pleca la post, bunul Andrei nu pregetă să-l pârască pe Titi lui tată-său, arătându-i că cu ideile ce le propovăduiește în gura mare ar putea să se nenorocească pe dânsul și să compromită întreaga familie. Bine ar fi, zicea el, să se depărteze Titi de aice, măcar până la sfârșitul războiului; îi propuse chiar lui frate-său să-l ia cu dânsul în Africa, dar acesta nu se învoi.

Ca un făcut însă, Titi avu o ceartă cu un ofițer rus, pe care îl și provocă la duel. Din nedibăcia martorilor, beizadea Alecu află la timp și împiedică duelul. Prin înrâurirea lui trimise pe ofițer la corp, iar pe Titi tocmai în Italia, unde chiar dorea demult să meargă. îi dădu cheltuielile de drum și îi făcu o rentă lunară de 250 carboave (cam lei 650).

In ajunul plecărei sale, după ce Kneazul fi Domnița se retraseră spre odihnă, Titi eși sa se primble prin grădină și se așeză pe banca de pe vârful unei movili, de unde se vedeau toate împrejurimile. Era liniștea desăvârșita a nopților de țară, când luna plină din August, revarsă o abureală tainică și nedeslușită asupra depărtărilor; cănd, tăcerea nu esto tulburată, de cit de orăcăitul depărtat al braoștelor din lac, copaie a ținea isonul acelei melodii tot atât de tainică și nedeslușită, pe care ți-o cântă sufletul îndurerat, în ceasurile amara alo despărțirii. Lângă dânsul, prin oarba întunecată de umbra unui cireș stufos, scânteiau blândele lumini ale licuricilor, de când sus din corul instalat, se desprindea câte o steluță, căzând dincolo de văzul omenesc, grăbindu-se parcă, a se porde în noianul vremilor trecute.

Privea cu jale locurile acestea, pe care nu era poate să le mai vadă niciodată și care îi erau acum atât de dragi, tocmai din pricina suferințelor îndurate pe ele. Se gândea la scumpa lui mamă, la tatăl său iubit și la durerea lor, când va fi ridicat între el și dânșii acea stavilă care nu se va mai putea înlătura niciodată!... Căci era hotărât cum se va fi isprăvit războiul și se vor mai liniști lucrurile să se reîntoarcă în adevărata lui patrie, lepădându-se de supușenia rusească, faptă care îi va ridica dreptul de a mai călca pământul Basarabiei.

„Și nu se poate altfel, își zicea el oftând. Iată șapte ani de când mă lupt pentru a le obține consimțământul, și astăzi sunt mai îndârjiți și mai neînduplecați ca niciodată. Nu voi obținea așa ceva de la dânșii, precum nici ei nu vor izbuti să mă rusească. Să le aștept oare moartea, cum mă învățau tinerii dvoreni de mai dăunăzi?! O, ar fi grozav! Mai bine acum, cât sunt tânăr, să-mi croiesc singur viitorul; voi avea măcar meritul dezinteresării. Cu ajutorul lui Dumnezeu voi face mai lesne o carieră acolo, decât aicea; pentru că voi munci cu dragoste în limba și pentru neamul meu. De-mi va fi dat însă să nu-mi pot agonisi nici pâinea zilnică, ei bine, voi muri de foame, dar cu conștiința împăcată că n-am râvnit la moartea celor ce m-au născut.

„Netăgăduit că în întocmirile de astăzi nu mai pot sta nici o clipă în casa părintească; dar ce viață am să duel. Numai gândind u-mă mă îngrozesc! Nu țin eu minte ce grea mi a fost viața de student? Viața de birt și de cafenele este pentru mine im cliin, deprins cum suut cu viața de casă și de familie. Să zicea mă vei însura și îmi voi [Auri și casă și familie? Nici usta ji-o pot spune, pan truca nici nu pot pricepe căsătoria fură dragoste; iar dragostea mi-am dat-o toată și nu știu să iubesc de două orii. Crescut de mic copil alăturea de Ilenuța, ea mi-a intrat în suflet și în inimă, așa că n-aș putea iubi altă femee. Zadarnic am încercat să mă apropii de alte fete de sema mea; de unde să găsesc frăgezimea, bunătatea, curățenia de suflet și mai ales înălțimea de sentimente, care izvorăsc firește din sufletul acestei fete, născută din vrednicii și mândrii răzeși moldoveni!. Ne iubim de când no cunoaștem; dar niciodată n-a eșit din gurile noastre taina ce cu atâta greu amândoi o ascundem. Cum am să pot trai fără dânsa? Când mă gândesc la jertfa asta de pe urmă, parcă-mi piere tot curajul. Să i propun să fugă cu mine, și la prima biserică ortodoxă ce am întâlni-o în străinătate să ne cununăm? Nu. Pentru ca știu mai dinainte co o sp-mi răspundă. Sunt fată de râzăș cinstit; părinții tăi m au luat când am rămas orfană și m au crescut mai presus de treapta mea. Nu le voi răsplăti binele acesta și dragostea pe care mi-au arătat o până astăzi, zdrobindule planurile ce le făuresc poate pentru fericirea ta”,

„ Și bine m-ai judecat, Titi, căci astfel ți-aș fi răspuns, făcu deodată Ilenuța, răsărind palidă și tremurândă de sub umbra cireșului! Eram aicea înainte de tine, scumpul meu, și am auzit tot ce spuneai; căci în durerea ta cea mare îți rosteai cu glas gândurile în neștire. O, Titi, și eu te iubesc și te-am iubit de când eram copilă mică, înainte chiar să sară ca să te muște câinele cel grozav de la Ciripcău! Te iubesc cum nu cred să poată iubi mai mult o ființă omenească. Dar ce vrei! Soarta și datoria ne dispart pentru vecie. Poate că voi muri de dorul tău, Titi; dar în ceasul cel de pe urmă, cu făclia de ceară în mână, gândirea mea cea de pe urmă, cea de pe urmă a mea suflare, va fi pentru tine, Titi, numai pentru tine!

Și amândoi căzură pe aceiaș bancă, dar departe unul de altul, tremurând din tot trupul și neindrăzuind macar a se privi în ochi, printre șiroacle de lacrimi ce le udau obrajii.

Of, scumpă, scumpa mea Ilenuță, oftă încet Titi, după ce lăcrimile vărsate îl mai răcoriră puțin! Crudă ne mai este soarta. Un cuvânt numai de ai zice, și am fi atât de fericiți că și îngerii din cer ar râvni la fericirea noastră.

u, Titi, răspunse Ilenuța cu hotărâre, să ne iubim cum ne-am iubit și ne iubim acuma: cinstit, curat, fără a îngreuia, prin o faptă rea, durerea părinților tăi. Este dincolo de cerul ista albastru și de stelele care strălucesc acolo sus, o ființă mare, bună, îndurătoare, blândă și dreaptă, la care nu poți ajunge decât prin curățenia neprihănită a sufletului. Ea e atotputernică, milostivă și numai ea poate schimba întocmirile lumești, așa că aceea ce ni se pare cu neputință astăzi, să ni se pară mâine lesne, bine și firesc. O voi ruga-o atât de fierbinte că în bunătatea și dreptatea ei cea mare, se va îndura de noi și ne va uni... dacă nu pe lumea asta, dar poate în albăstrimile și luminile cele de sus și pentru veșnicie! Iată, dragă Titi, parcă simt că-mi vine o credință și o putere pe care nu le aveam adineaore; parcă văd până și în piedica pe care o întâmpinăm noi astăzi un bine la care nu ne gândeam nici tu, nici eu. Pleci mâine, nu-i așa?

„Chiar mâine, dimineață.

„Ei, bine, nu crezi că-i nevoe ca după plecarea ta, sa rămâe aicea o ființă care sa se lupte pentru pentru tine, împotriva dușmanilor pe care îi lași în urmă?

Știu de cine vrei să vorbești; dar aicea n-ai dreptate. Andrei și cu mine ne-am dat demult cuvântul de onoare că orice hotărâre ar lua părinții noștri împotriva vreunuia din noi, fățiș să nu le ieșim din voie, cât vor trăi; dar să împărțim frățește moștenirea lor ba chiar ei fiind în viață, să nu primim niciunul un ban mai mult decât celălalt.

„ Da știu, zise Ilenuța. Tocmeala asta ați făcut-o tocmai pe când bunul tău frățior își amenințase părintele cu darea în judecată. Că te vei ținea de cuvânt, de asta sunt bine încredințată, dar că el va urma la fel, mă îndoiesc. E bine deci ca în lipsa ta să fie cineva, care de nu va putea să se lupte chiar fățiș pentru tine, cel puțin să te vestească la timp de toate uneltirile lui. Unde să-ți scriu?

„Nici eu nu știu în ce parte voi apuca. Cum mă voi stabili undeva, îți voi scri.

Ba mie să nu-mi scrii aice, ci la satul Ciripcău, din județul Sorocii, la nașul meu, părintele Tureatcă, care-mi va trimite scrisorile tale. Nu trebuie să bănuiască nimene că ne scrim.„.

După aceste cuvinte, Ilenuța se sculă de pe bancă, luă capul lui Titi în mâinile sale și pironindu-și privirile în ochii lui îi spuse: „Pleacă de acum, scumpul meu iubit. Pleacă mândru și hotărât pe calea ce ți-a croit-o soarta! încrede-te în tine și în dreptatea Celui de Sus, rugăciunile noastre curate, suferințele îndurate cu smerenie și vrednicie îl vor îndupleca poate să aducă lucrurile spre fericirea noastră. Nu știu ce presimțire îmi spune că de vom rămânea vrednici de mila lui, va suna și pentru noi ceasul fericirii. Oriunde te vei duce, oriunde te vei afla, gândul și iubirea mea te vor urma pretutindeni; iar de va fi să nu ne mai revedem voi muri cu numele tău pe buze. Dar și atunci, iubite, va fi sufletul meu lângă tine neclintit, până ce sufletele noastre amândouă vor fi unite pentru vecinicie, în slava lui Dumnezeu.”

Și alipindu-și buzele de ale lui Titi, îi dădu întregul suflet, într-o sărutare mai dulce și mai senină decât albastrul cer, mai curată decât rouă dimineței, care udă acum iarba întunecată de lângă cireșul cel stufos și stângea blândele lumini ale licuricilor... Apoi... dispăru în desișul parcului, ca o ciută, ca un vis, sau ca una din acele stele căzătoare ale nopților de august!

Chiar a doua zi plecă bietul Titi în străinătate, unde stătu vreo doi ani de zile; iar îndată după proclamarea regatului, se întoarse de-a dreptul la București, unde făcu și cererea către consiliul de miniștri pentru recunoașterea calității sale de cetățean român, lepădându-se chiar din momentul acela de orice protecție, titluri și distincții onorifice, de care s-ar fi bucurat în țară străină.

Lucrul acesta se află îndată la Buzdugana. Beizade Alecu adună un sfat de mai multe rude, și bine încredințați cu toții că băiatul nu era în stare să-și câștige traiul prin munca lui, i se retrase pensia de 250 carboave, de care se bucurase până atuncea.

Era grea lovitura; căci nefiind încă recunoscut ca cetățean român, nu putea ocupa nicio slujbă de ale statului. Titi însă nu se dădu învins. Bucu-rându-se de simpatia generală ce o stârnise fapta lui, i se găsi și lui deocamdată niște slujbe mici și chiar înjositoare pentru dânsul pe la unele instituții financiare sau de credit, unde pe vremea aceea erau primiți în slujbe și străinii. După mai bine de un an de suferințe și mizerii de tot felul, avu în sfârșit bucuria să-și vadă visul cu ochii. Era român, funcționar superior în țara lui, plătit destul de bine, cu drept la pensie, și prin urmare cu viitor asigurat. Atunci cneazul Alecu, care de la început se opusese propunerii rudelor sale de a retrage pensia fiului său, și nu o primise decât ca o vremelnică încercare, i-o restitui toată din ziua în care i-o oprise.

Dacă Titi ar fi cunoscut mai bine legile și obiceiurile rusești, s-ar fi îndreptat de-a dreptul către țar, cerându-i voie să se reîntoarcă în neam; aceste cereri se refuză foarte rar. Când i se spuse aceasta de către un prieten, nici nu vroi să creadă, mirosind vreo cursă; apoi să făcuse cererea la consiliul nostru de miniștri și ceea ce ar fi părut un act de supunere și de încredere în dreptatea țarului, ar fi părut acum o obrăznicie, prin faptul că fiind supus rusesc se îndreptase cu cererea sa către un stat străin, fără a cere încuviințarea împăratului și aștepta hotărârea lui. Această necuviință ar fi trecut desigur nebăgată în seamă. Dovadă, că la început guvernul împărătesc nu luă nicio măsură împotriva lui Titi, căci ce pagubă putea fi pentru împărăția rusească lipsa unui fecior de bani gata și cine era să-și bată capul să-l denunțe pentru o lipsă de formă.

Prințul Andrei însă, ca fiu iubitor cum află de nelegiuita faptă a lui Titi, obținu un congediu peste rând, și alergă tocmai din Africa la Buzdugana, să aline, durerea lui Beizadea Alecu, în vederi nd prin această frumoasă faptă, deosebirea de sentimente dintre cei doi frați, care unul își părăsește tatăl său bătrân, calcă în picioare jurământul pe care acel tata îl făcuse pentru dânsul, se leapădă de o datorie de recunoș tințâ, față de Roșia și compromite întreaga familie în ochii Țarului; pe când celalt își lăsă baltă toate interesele salo șl vino să aducă părintelui său îndurerat, prinosul lui de dragoste și de mângâiere..... dor va pune mâna pe Buzdugana toată, după moartea bătrânului.

Oare el să-și fi denunțat fratele, iar veni poate în gând să întrebe vre-un cetitor cu firea mai bănuitoare?

Vai de mine! Cum se poate, cititorule, să-ți vie așa gând rău! Nu, nu, nici el, nici buna lui nevastă nu erau în stare să se gândească la o faptă atât de neagră. Mai cu seamă drăguța Olga Pavlovna, care jertfise dragostea ei de soție, dragostei sale de mamă, crescându-și cei cinci copii ai ei la Petersburg, în dragoste de neam rusesc, în iubire și respect față de bunicii lor și în râvnă înfocată pentru Buzdugana.

Frumoasa și simțitoarca femeie, fu adânc lovită de purtarea nevrednică a cumnatului... pe care îi iubit-o atât de tare! Durerea oi era atât de vie, în cât uneori nu-și putea sUpâni plânsul față de persoanele cele tuni influente. Apoi când suferi așa de grozav, se poate să nu-ți desbăinuești durerea prietenei tale celei mai bune, care la rândul ci o dostăinueștc alteia. și din prietenă fn prietenă, ajunge taina tocmai la urechea înaltei Sale Excelențe, generalul aghiotant șeful Jandarmilor și a secției a III-a de poliție? Bine înțeles că înalt Excelenta Sa, supărată că un netrebnic Maldavan, îndrăznise să facă sa lăcrămeze doi ochi atât de frumoși, porunci cu strășnicie la toate granițele imperiului, să se respingă intrarea fostului Kneaz Constantin Alcxandrovici Mavrocosta: iar de se va prinde cumva înlăuntrul imperiului, să se trimeată de deadreptul la Sibir, administrativnim poriadkom, spre colonizare, ca unul ce se lepădase de credința ce o datora Maiestății sale imperiale. In urmă se făcură și celelalte formalități, prin câte t se ridicară tonte drepturile civile în Roșia și, bine înțeles, dreptul de moștenire.

Vezi dar, bănuitorule cititor, că bănuiala ți-a fost nedreaptă. Nu nobilul prinț Andrei era omul să-și denunțe frățiorul; iar cât despre cneaghina Olga Pavlovna, când află ce măsuri barbare se luaseră contra scumpului ei cumnățel, nu se știe la ce grozăvie nu ar fi adus-o disperarea, de nu s-ar fi mângâiat cu gândul că mult visata Buzdugana va rămânea cu timpul, întreagă și neștirbită, în stăpânirea celor cinci frățiori Mavrocosta, coborâtori, din partea femeiască, a strălucitei familii Marcopulo di Marco Paoli!

CAP. XXII

Titi se însoară

Tratatul de Berlin care tăiase pe multă vreme —dacă nu pe veșnicie—năzuințele rusești din tratatul dela San Ștefane, dar mai ales chipul strălucit cu care se aiutase tânăra armată Română, stârni în potriva noastră ura și savistia bunilor noștri aliați. La intrarea trupelor noastre victorioase în București, un genera! Rus văzând pe poarta triumfală inscripțiuuile victoriilor noastre, nu să mai putu stăpâni-și spuse în plină tribună oficială:

„Da bine daca D-voastră le-ați luat pe toate, noi ce-am mai luat?

„Basarabia, Generale”, îi răspunse o frumoasa cuconiță pufnindu-i de râs în nas.

Faptul de a ciunti trei județe din teritoriul unui popor, care nu pregetase a-și pune în cumpănă chiar ființa lui de stat pentru a-ți scăpa onoarea armelor, și aceasta fără nicio fereală, încrezându-se numai în mărinimia ta, era pentru toate popoarele creștine din Orient o tristă învederare a cavalerismului țarului liberator. Apoi nemulțumindu-te numai cu atâta, să mai lipsești acest popor la Conferința de la Berlin de puternicul tău sprijin de țar pravoslavnic, pentru a-l apăra la rândul tău de umilitoarele întocmiri ce i se impuneau pentru recunoașterea neatârnării sale, era o faptă de josnică și mișelească răzbunare, cu atât mai scârboasă că te înjosea la rândul de unealtă, a marii finanțe israelite, pentru îngenunchiarea unui popor de o lege cu tine! Aceste două greșeli ale diplomației rusești, a cărei victimă căzuse numai latina Românie, deși de ordin cu totul moral, fu resimțită viu și de celelalte trei stătișoare slave, care începură a înțelege cu cine aveau de-a face, cine le erau liberatorii și în ce scop fuseseră eliberate de sub jugul turcilor. Apoi fiindcă o greșeală aduce totdeauna alta și mai mare, lunecând pe acest povârniș, în curând diplomația vestită a urmașilor lui Neselrod și a lui Gorceakov ajunse și la crime: detronarea eroului de la Slivnița prințul Alexandru de Battemberg și zguduitorul măcel de la conacul din Belgrad, sub ochii reprezentantului Rusiei Ciarikov, astăzi ambasadorul țarului la Constantinopol, și mâini poate ministru de externe și mare cancelar! Știut este, mă rog, că atuncea când te simți atât de vinovat față de cineva, nu-i poți ierta lesne de a fi avut atâta multă dreptate. De acolo și ura panslaviștilor, nu numai împotriva noastră, dar și a celor trei state slave, pentru liberarea cărora unia vărsaseră atâta sânge, iar alții atâta cerneală, după cum le fusese breasla de militari, sau gazetari. România neatârnată era acum recunoscută de regat, de către toate statele lumii. Brigăzile sale care adineaore se alcătuiau din patru batalioane ca oricare regiment rusesc, numărau acum șase batalioane; iar cele patru divizii ajunseseră corpuri de armată, egale la număr cu corpurile de armată rusești; din patru erau acum douăsprezece regimente de artilerie și, pe lângă cavaleriile de corpuri de armată, mai era o divizie independentă mobilizată gata la prima chemare. Această oștire bine organizată și cu ofițeri de valoare se rezema nu numai pe rezerve puternice, dar și pe un lanț întreg de întăriri, în stare să oprească în loc o armată întreit și împătrit mai mare. Apoi stima și prietenia pe care ea știuse să și le atragă îi dădeau siguranța că, la caz de rezbel, nu va intra singură în luptă. Tânăra Bulgarie călcase pe urmele României, faurindu-și o armată puternică, dar care, până astăzi, n-a dat alte probe de panslavism decât strălucitele sale victorii împotriva sârbilor..

Cât despre sârbi, de când cu knutul voluntarilor, într-un „na trah” o duseseră bieții oameni, căci tot cu „na trah” cuceriseră Sofia la Slivnița! Așa că mai mult jânduiau a pace, decât a „na pred”. Apoi la drept vorbind, întâmplarea de la conac i-a adus într-o nedumerită uluială; căci văzând acum pe oamenii cinstiți înfundând pușcăriile, când nu sunt omorâți chiar în localul prefecturii de poliție, iar pe un ucigaș îmbrăcându-se în mantia și coroana lui Dușan, nu mai știu săracii bieții oameni ce să creadă și ce să mai dorească.

Așa stând lucrurile, era bine dovedit pentru panslaviști, care acum stăpâneau Rusia, că românii, bulgarii și sârbii sunt cu toții niște popoare de nemernici și de nerecunoscători față de frații și coreligionarii ruși, care de două veacuri își varsă sângele cel mai curat pentru eliberarea lor și care abia scăpați de cruzimele turcilor, pentru o nălucă de neatârnare, nu se rușinează a se pune împotriva binefăcătorilor lor, ajutând pe nemți în drangul lor nach Osten (Drang nach Osten- ghies spre răsărit) împotriva slavismului, împotriva credinței lor strămoșești.

„Asemenea nemernici nu mai sunt vrednici să facă parte din marele imperiu slav răsăritean, visat de marele nostru împărat Petru cel Mare, să-i lăsăm pradă lăcomiei nemțești; aceasta să le fie pedeapsa! Când istoviți și sărăciți, copiii sau nepoții lor își vor aminti că sunt slavi, atunci îi vom ierta ca pe fiul cel rătăcit din Evanghelie. Ceea ce ne trebuiește înainte de toate, este să ne facem loc la marea liberă. Parcă nu sunt alte mări mai libere decât Bosforul? De pildă Marea Galbenă! Gândul acesta de stăpânire rusească pe Marea Galbenă, odată pătruns în treptele diriguitoare, diplomația imperială, care suferise o atât de mare înfrângere cu tratatul ei de la San Stefano, și care jurase să se răzbune prin o strălucitoare izbândă, fu de data aceasta mai presus de străvechea ei faimă:

Pentru a ridica la o așa de mare depărtare flota și armata imperială la rangul întăi pe Marea Galbenă, trebuia un număr și mai mare de bumaște rusești și de carboave. Carboavele se roseseră cam rău, cu prilejul ultimului rezbel din Balcani, iar bumaștele ajunseseră într-un hal fără de hal. Dar lucru și mai slut: marea finanță europeană se făcuse cam tare de ureche și când auzea de un nou împrumut rusesc, se făcea că n-aude, ori schimba subiectul convorbirii. Drum deschis la mare liberă trebuia negreșit. Cum să-l poți deschide fără parale? Și să nu socotiți că era vorba de vreo sută-două de milioane, ci de miliarde, ca să aibă și cinovnicii de unde fura.

Atunci dibacii diplomați ruși, folosindu-se de frica ce le intraseră bieților franțuzi în oase, de când primiseră în gazdă ceva ulani nemțești, scorniră geniala dublă alianță! Câtă bucurie pe bieții franțuzi că scăpaseră de frica neamțului! Ce mai belșug pe rușii noștri, care nici nu voiau să mai știe de bumaște și cumpărau până și zarzavatul numai cu poli imperiali! De atunci nu mai duc rușii grijă de nimic! Cum le trebuie un sutar, două... de milioane, trimit un amiral cu câțiva ofițeri de marină să ia Parisul; franțuștele îi primesc cu brațele deschise; iar bursa pariziană acoperă împrumutul rusesc de mai multe ori! Când e nevoie de miliarde, chiar țarul, mândrul autocrat al tuturor rușilor, găsește o deosebită plăcere să vie chiar la Paris, ca să strângă mâna frânghierului care prezidează destinele Republicii Franceze, în bucuria lui, poporul francez mai aruncă un pod pe Sena și îi dă numele augustului său oaspete. Așa că de acum și până-n veac, orice franțuz de orice vrâstă și de orice treaptă îl va călca în picioare cu mândrie, iar bursa acopere noul împrumut rusesc, încă de mai multe ori!

Ce mai transiberian! Ce mai Vladivostok, Dalmy și Port-Artur! Ce de-a mai corăghii și vapoare! Ce mai întăriri și fortărețe, fără ca să-i coste pe ruși nici 25 de copeici! Mai râzi de-ți dă mâna de diplomația rusească! Și când te mai gândești că poporul francez se proclamă fără sfială:poporul cel mai înțelept din lume!!

Dacă astfel cugeta și făptuia conștiința publică în toată Rusia, neatârnarea, regalitatea și propășirile de tot soiul ale tânărului stat român lăsau cu totul o altă întipărire în sufletele și conștiința moldovenilor basarabeni.

Ei care până atunci își priviseră falnicul lor nume ca o ocară; dulcea lor limbă ca cea mai incultă și barbară; mândra lor obârșie latină ca o scornitură mincinoasă; pe țăranii lor ca pe niște nemernici și fricoși; iar pe frații lor de peste Prut, ca pe niște lepădați de lege și hulitori de cele sfinte, se simțeau mândri acum că acești țărani fricoși de dincoace sau de dincolo de Prut fuseseră recunoscuți de viteji, chiar în rândurile sau alăturea de neînvinsa armie rusească, fie sub șapca cu cozoroc, fie sub căciula cu pana de curcan. Cu jând priveau și la libertățile constituționale de peste Prut, la universitățile ce se ridicau acolo (ale căror diplome erau recunoscute cu cinste în străinătate), la școalele militare superioare de aplicație și război. Mulți din ei gustau acum cu plăcere capodoperele unui Alecsandri sau Eminescu.

Astfel se schimbase mentalitatea sferelor culte din Basarabia, sau mai bine zis, mentalitatea ascunsă, căci aceea care se rostea era tot a panslavismului, menită a mai dăinui încă câtă vreme va dăinui pe acolo și stăpânirea rusească. Cât despre țărănime, ea vorbea mai deschis: avusese prilejul, trecând Prutul cu carele pentru trebuințele oastei, să se încredințeze că povestea cu catolicizarea celora de dincolo e numai o spurcată minciună. „Tot ca noi se crucesc și cei de dincolo, spuneau ei, tot un port și aceleași obiceiuri și aici, și acolo. Tot o mămăligă mâncăm cu toții, tot cu tărâță ne umplem borșul; iar sfecla o lăsăm porcilor și rușilor. Tot într-un grai ne înțelegem cu toții. Apoi ia intră în sfintele mitropolii din Iași și București! Mai samănă cu soborul din Kișinău sau cu cel din Ades? Prin sate găsești unele mănăstiri mai mari, mai bogate și zidite din piatră, albe biserici mai sărăcăcioase și zidite în cărămidă; iar altele sărace de tot, de lemn și acoperite cu stuf; dar în toate înțelegi ce cetește popa, că slujește pe moldovenește. De aceea când se întâmpla vreo duminică sau sărbătoare, ne lăsam podvoadele în paza cazacilor și ne duceam cu drag să ascultăm sfânta slujbă. Și rânduială la dânșii, bre oameni buni, nu ca la noi!”

Acolo trebui să te supui, că n-ai încotro. De te pui de pricină cu un vardist — cum zic ei gorodovoiu — sar zece-douăzeci, vin jandarmi cu sutele și oștire cu miile și de cap tot nu-ți poți face! Pe când la noi și ispravnicu, sa-racu, rămâne bun chelfanit de ai noștrii!! Și ce mai șușăle chietruite pe acolo, de mergi ca în palmă, nu ca la noi pe poștovoi tract pietruit numai din praful secetei sau glodul ploilor, până la butucul roții și croit între două șanțuri, căt hindichiulnumai bun ca să-ți frângă capătul de la osie! De le am avea și noi pe toate câte le au ei acolo, nu am mai jăli banii ghirului, cum fac d-lor. Adevărat că plătesc dări ceva mai mult ca noi, dar în schimb câte înlesniri! Până și tiligraf pe la toate voloștile ca la uezdni gorod sau stanțiile unde se oprește poiezdul. Ce ți-e bun că plătești bir mai puțin și nu-ți dă nimic în schimb! De bine, de rău, când stau ei la vreo judecată, tot au măcar parte de grai, ca să se apere, pe când noi, săracii, stăm la sud ca vițelu la poartă nouă, și te poți duce la gros cu mâinile în șold, fără ca să știi pentru ce vinovăție.

Și beizadea Alecu fusese silit să-și schimbe multe din părerile sale din trecut! „Bre! bre! bre! făcea el câteodată dus pe gânduri. Ce minte sănătoasă și-ar fi putut închipui vreodată că aceste două țărișoare de raiale turcești, râvnite cu atâta jând de o împărăție puternică ca Rusia, sărace, vârâte până în gât în datorii, vor putea ajunge să se unească și să alcătuiască un regat destul de puternic, recunoscut de lumea întreagă?! Poftim, mă rog, ce a ieșit din borșarii lui Mihalache Sturdza, Grigore Ghica și Vogoride! Rădea lumea când poznașul de Cuza îi îmbrăcase franțuzește și se juca cu dânșii de-a soldații. Până și leneșul și nebunul de Titi trăiește din munca lui de funcționar al unui stat neatârnat. Nici vorbă de acum de raia turcească; pe când eu tot vernopoddarmâi am rămas, ceea ce este cam totuna, după spusele răposatului meu prieten Dumitrache Rusu! Le văd cu ochii toate acestea și totuși parcă nu le pot crede.

Din partea ei, domnița Ruxandra se încăpățâna împotriva obșteștii păreri a lumii civilizate și nu voia să recunoască noul stat român. Biata femeie se găsea vinovată față de soțul ei iubit, de a-i fi dat un copil atât de nevrednic și nelegiuit! „Eu sunt vinovată, spunea ea plângând: Da! Vinovată în fața lui Alecu și Andrei. Trebuia să am curajul de a mă despărți de Titi când era mititel! Să-l fi pus într-o școală din Petersburg, cum face noră-mea Olga cu copiii ei. Să mă fi dus eu acolo să-l văd, dar să nu-l fi adus nici măcar în Basarabia, decât după ce s-ar fi făcut om în toată firea. Vezi-l pe Andrei, ce frumoasă carieră a știut să-și facă singur! Cu cât respect a primit sarcina ce o luase tatăl său, în numele lui! Cu câtă dragoste vine din fundul Africei, să ne mângâie de durerea ce ne o face fratele său! Câtă deosebire între fiul meu vitreg și adevăratul meu copil. Titi nu m-a iubit niciodată, nici pe mine, nici pe tatăl său, de l-a lăsat inima să ne lovească așa de grozav la bătrânețe; iar Dumnezeu mă pedepsește pentru visurile trufașe pe care le făuream pentru copilul meu!

Nu pregeta a cere concedii, în care timp înlocuitorul lui vremelnic lucra cu meșteșug ca să-l înlocuiască definitiv, compromițându-l în fața șefilor săi. El însă nu vedea nimic și chiar de pricepea gândul subalternului său, se săturase de Africa și o știa pe Olga Pavlovna destul de puternică pentru a-i găsi alt post mai aproape sau chiar a-l menține în Africa cât va trăi bătrânul. Atunci, s-ar fi lăsat cu drag de orice slujbă, căci Buzdugana administrată de dânsul ar produce înzecit.

Când se afla lângă bătrâni, nu știa cum să se poarte mai drăgăstos și mai plăcut cu dânșii, distrându-i cu glumele sale, cu povestirile lui din Africa și cu felurite anecdote întâmplate sau neîntâmplate lui în călătorie. Nu suferea însă să se rostească nici măcar numele lui Titi înaintea lui, de venea, din întâmplare, vorba despre bietul oropsit, fața lui Andrei se întuneca îndată și arăta cea mai cumplită durere: „Vă rog, dragii mei, făcea el oftând, să schimbăm vorba. De ce să ne reîmprospătăm durerile? Of! Cât de mult și adânc l-am iubit eu pe copilul acesta! In el pusesem toate râvnele și faima viitoare a numelui de Mavrocosta. Și eu, și biata Olga eram hotărâți să ne folosim de câtă înrâurire am căpătat într-o viață de muncă și de jertfe, ca să înlăturăm orice spin din calea lui, presurând-o numai cu flori, de-ar fi vrut să îmbrățișeze vreo carieră; ridicându-l cu mult mai presus decât pe noi, ținându-mă totdeauna în umbră pentru a învedera mai bine meritele fratelui meu mai mic. Da. Asta ne era hotărârea, pornită nu numai din dragoste pentru dânsul, dar și ca o datorie de recunoștință față de sfânta femeie, la sânul căreia am găsit îngrijirile și dragostea mamei ce-am pierdut-o din copilărie! Ei bine, astăzi Titi este mort în inima mea! Și aceasta, nu din pricina crimei de stat pe care a săvârșit-o cu bună știință și a căror urmări se vor răsfrânge asupra noastră a tuturor, asupra carierei mele și asupra viitorului copiilor mei ne-vinovați — că știți ce înseamnă în Rusia a fi ruda unui criminal de stat! I-aș fi iertat poate și asta în ceea ce mă privește pe mine, dar lacrimile ce vi le văd vărsând în ascuns se prefac în inima mea în atâtea picături de fiere, aducându-mi uneori în suflet dorința de răzbunare... până la crimă! Nu, nu mai am frate!

Toate rudele coanei Ruxandra și ale lui beizadea mai mult de milă și pentru ca să-i mângâie, dezaprobau pe Titi. Nici Cc. Marghiolița Roznovanu nu-l aproba; dar bună și evlavioasă cum era, li spunea că asta o fost poate voința lui Dumnezeu, pe care creștinul trebuie s-o primească fără cârtire. Asupra faptului împlinit nu se mai putea reveni și acum datoria lor ca părinți este să-l ierte pe Titi.

Singura ființă care mai îndrăznea să ție partea absentului era numai Ilenuța. în poziția smerită în care se afla — adică între slugi și stăpâni — nu putea face mare lucru; dar pe nesimțite și cu multă dibăcie, tot izbutea uneori să dea de gol vreo minciună sau vreo uneltire de-a lui Andrei. Acesta simțea că are un dușman în casă, dar nu-și putea da seamă bine cine să fie..

Până-ntr-o zi, plimbându-se prin parc, văzu pe vătăjălul de la volosti strecurând Lenuței o scrisoare. Fata, care înțelesese că scrisoarea era de la Titi, rupse plicul și începu să citească cu lăcomie, când auzi pașii lui Andrei pe prundișul aleei.

De unde-i scrisoarea, asta dră? întrebă el.

Dela Ciripcău, cuconașule. Uite pe plic, pecetea poștei de la Soroca.

Și cine-ți scrie de la Ciripcău? Ia să văd?

Nașu meu, părintele Tureatcă.

Dă-mi scrisoarea, să văd ce-ți scrie părintele Tureatcă.

Ce treabă ai d-ta să știi ce-mi scrie nașu-meu?

Să-mi dai scrisoarea îndată, obraznico, că eu sunt stăpân aicea!

Da-a? Eu credeam păn-acum că-i cneazul. Ți-a și dat Buzdugana? Nu știam. Dar chiar așa să fie, află mata, cuconașule, că de ești stăpân, eu nu sunt sluga dumnitale, precum n-am fost nici a cneazului și scrisoarea nu ți-o dau, pentru că m-ai făcut obraznică.

Atunci, ți-o voi lua-o cu sila, răspunse Andrei cu ciudă, făcând un pas spre fată! Lenuța însă nu-i mai dădu timp să facă un al doilea și cât ai clipi din ochi rupse scrisoarea în mii de bucățele, care zburară ca fluturii împrăș-țiindu-se de vânt, prin frunzișul parcului.

Prințul Andrei, care știa cât țineau bătrânii la țăranca asta și văzând că o rătăcit cărarea, bufni de râs, zicând Lenuței că a vrut să glumească, pentru ca s-o sparie.

Apoi încercă s-o câștige din partea lui, arătându-i că Titi era pierdut pentru totdeauna; că el o să fie singurul moștenitor al Buzduganei; că interesul ei este de a ținea cu dânsul, iar nu cu Titi; că el o va ferici, cum nici nu se așteaptă, dacă îi va ține parte pe lângă dța și scoțând o hârtie de 500 de ruble, voi să i-o puie în mână. Deh! cuconașule, făcu șireata țărăncuță, parcă stând la îndoială. Acum că am înțeles gândul matale, se schimbă treaba. Eu sunt fată săracă și cinci sute de carboave e lucru mare pentru mine; dar ține-ți hârtia deocamdată. Diseară ori mâine dimineață am să-i spun domniței tot ce mi-ai propus mata și dacă mi-o da voie, voi primi cu bucurie bogatul matale dar.

Din ziua aceea, lupta se dădu pe față: clevetiri, minciuni și curse cât poftești! Glume veninoase la masă și în fața lumei, despre un pretins cinovnic de la poșta din Soroca cu care întreținea corespondențe amoroase; ba cu un vameș de la Unghenii români cu care se avea bine și îi aducea bomboane de la Iași; ba că din economiile sale cumpărase popii de la Ciripcău un plug cu șase boi și două iepe de căruță, și câte și câte altele.

Kncazu și Domnița, care o cunoșteau bine pe fată, râdeau, crezând că așa o cicălește pe Elenuța după meteahna lui.

Insfărșit, văzând că nu izbutește la nimic, nici In așa chip, apoi că congediul i se împlinește peste câteva zile, nevoind cu nici un preț, să lese la Buzdngana un dușman atât de primejdios, se hotărî a pune piciorul în prag chiar în ceasul plecărei sale.

Pe când Vasile surugiul trăsese la scară și slugile așezau gemantanele prințului Andrei în trăsură, începu a coborî treptele, petrecut de toți, sărutând mâna părinților care-l binecuvântau. Apoi oprindu-se în fața Ilenuței, îi spuse cu ironie: „Fii veselă, dră, că ți-ai atins scopul; m-ai alungat în sfârșit din casa părintească! Da, scumpii mei părinți! Astăzi plec de sub streșinul vostru pentru totdeauna. Eram hotărât să nu vă spun nimic, pentru ca să nu vă întristez; dar văzând-o pe d-ei că mai are nerușinarea să se mai arăte înaintea mea și în ceasul plecării mele, nu m-am putut stăpâni. Aflați dar că a avut îndrăzneala să-mi arunce în față o insultă, pe care un gentilom, un Mavrocosta nu o poate îndura, pretinzând că eu vă învrăjbesc în contra fratelui meu pentru ca să mă folosesc de partea lui de moștenire!

Nu-i adevărat strigă Beizadea Alecu după o clipă de tăcere datorită ulcelei ce predusesără asupra tuturor cuvintele lui Andrei! Din potrivă! Tu numai bine vorbești despre fratele tău, și ai suferit de purtarea lui cât și noi!

Ba erai gata să-ți jertfești și cariera, pentru ca să i-o faci pe a lui mai strălucită, adaose domnița Ruxandra. Ce mârșavă și proastă scornitură!

Știu și eu că e scornitură, zise Andrei urcându-se în trăsură și așezân-du-se pe perne cât mai tihnit; dar dumneaei pretinde altfel și mi-a spus-o în față. Deci nu mai este loc pentru noi doi sub streșinul d-tale, tată. Alege între mine și răzășoaica asta șireată. Când vei avea nevoie de mine, voi alerga întotdeauna ca în trecut și de unde mă voi afla; dar câtă vreme va fi ea aicea, mă voi adăposti într-o casă din sat și pragul tău nu-l voi mai călca! Adio, scumpii mei! O singură și de pe urmă vorbă: nu vă cer s-o dați afară; dar feriți-vă bine de năpârca asta, să nu vă muște cum a izbutit să mă muște și pe mine. Haide, mișcă Vasile.

Hii de-nțindeți la greu tare Ca minciuna fetei mare Ai hiii, hai!

Zbieră Vasile Surugiu, pocnind din harapnic și lăsând pe urmele tmsurei golul și durerea în inimele tuturor!

Biata fată rămăsese buimăcită de nerușinata minciună a lui Andrei, gata să leșine sărmana nevinovată de rușinea ce o pățise în fața slugilor. Până să-și revie în fire, cneazul și domnița reintraseră în odăile lor!

Lovitura era mișelească, dar dată cu meșteșug. Față în față cu Andrei ar fi putut poate să dovedească cum că el voise s-o cumpere cu 500 de carboave pentru ca să-l ajute să-și învrăjbească părinții împotriva lui Titi, dar în lipsa clevetitorului cine ar fi crezut-o? Toți ar fi învinuit-o că nu s-a apărat la vreme.

Chiar în ziua aceea, cneazu îi trimise prin Cc. Catinca cămărășița documentele casei din Soroca și ale răzășiei sale de lângă acest orășel, mai adăugând și 1 000 de carboave ca dar din partea lui și a domniței. Iar a doua zi de dimineață fu pornită la nașul ei din Ciripcău, părintele Tureatcă, fără a i se îngădui măcar să sărute, o ultimă dată, mâinile binefăcătorilor ei.

Cum ajunsese în sat, le scrise pcntruca să se dezvinovățească și să-i mulțumească de toate binefacerile ce le primise de la dânșii. Aștepta mult, dar, neprimind nici an răspuns, își vându și casă și pământ, își scoase un pașaport și trecând Prutul la Sculeni, luă trenul la Iași și nu se mai opri decât la Galați. Scopul ei era să între într-o mănăstire, dar știind că Titi era cu slujba în Dobrogea, alesese eparhia Dunărei de jos ca să fie mai aproape de dânsul; nu cu gândul de a-l întâlni, dar ca să aibă macar mângâerea de a-l ști mai puțin departe și de a căpăta știri despre dânsul din când în când.

La Episcopie cercetându-se actele sale i se spuse că nu se poate călugări înainte de vrâsta de 45 de ani; iar dacă voiește, îi va rândui P.S.S. o mănăstire, unde se va putea așeza și trăi în pace ca soră până ce va împlini vrâsta de a se călugări. Ilenuța primi cu bucurie și fu rânduită la mănăstirea Cilicului din Dobrogea, unde își cumpără o așăzare bună, după starea ei.

Titi, la rândul lui, nemaiprimind nicio știre din partea ei, trimise un om sigur să cerceteze despre dânsa și la Buzdugana, și la Ciripcău. La Buzdugana atâta o putut afla că o dăduse cneazul afară: unia ziceau că se măritase după un cinovnic de la Soroca, alții că o furase un vameș de peste Prut, așa că toți știau câte ceva și nimene nu știa nimica. La Ciripcău găsi știri mai proaspete și mai adevărate: fusese de curând pe acolo, își vânduse averea toată și plecase peste graniță, dar nimene nu știa unde; ori dacă știa, nu voia să spuie. Bietul Titi era disperat!

Care nu le fu la amândoi bucuria și tulburarea când șe întâlniră față-n față la hramul mănăstirci Cilic! Și iată cum se întâmplă aceasta:

Titi venise acolo împreună cu prefectul de Tulcea, mai mult de petrecere. După slujba bisericească, slujită de însuși episcopul Partenie, venit în ajun de la Galați, după masa oficială la care luase și el parte în arhondaric, tânărul nostru se retrase într-o chilie, ce i se pusese la dispoziție. Se întinse pe un divan, cu gândul ca să se odihnească, căci plecase din Tulcea de cu noapte, ca să poată ajunge dimineața la mănăstire. Dar unde fu chip să doarmă în chilioara asta strâmtă, cu o singură fereastră, prin care razele de soare treceau ca niște limbi de foc!

Se sculă dar, trecu prin curtea plină de poporul ce se ospăta în mijlocul prafului, o luă la dreapta bisericii, sări peste o pârlază și dădu în sfârșit de umbra și răcoarea pădurii. Dar nici acolo nu era pas de odihnă; căci ori din ce parte te-ai fi întors, te-ai fi crezut pe un câmp de rezbel, îndată după încetarea luptei; așa erau lungite trupuri de lipoveni morți... beți în toate părțile! Aceasta însă chiar la marginea pădurii: mai la vale cârduri, cârduri de familii și de călugărițe se ospătau pe iarbă verde, la trunchiul vreunui copac. Râsete, cântece de lume și pavo-ga-de-le, câte poftești.

„Nici aicea chip să mă odihnesc, făcu Titi, înfundându-se mereu la deal, în adâncimea codrului. Trecu coama dealului și coborându-se pe povârnișul celălalt dădu în sfârșit de un stejar bătrân, la răspântia a două cărărușe, cu niște mușchi molatic la rădăcina lui și ferit de orice zgomot. își scoase haina de pe dânsul și se toloni cu nesaț pe mușchiul verde, în cântecele păsărilor și în răcoarea codrului.

Era prea trudit și prea înfierbântat ca să poată adormi îndată; așa că răsturnat pe spate, scăldându-și privirile în verdeață visa cu ochii deschiși la dorul inimii sale, la acea copilă pe care o îndrăgise din cea mai fragedă copilărie și pe care o iubea acum și mai tare, de când o pierduse poate pentru totdeauna.

O revedea copilă mică la Ciripcău, lucrând la cășcioara și gospodăria din fundul râpei, la lanul cel cu popușoi tomnatici, singura moșie care îi va mai fi dat s-o aibă pe lumea asta. Cum și-a primejduit ea viața pentru dânsul, ca să-l scape de dulăul cel grozav; cât nu suferise ea de la slugi, în lipsa lui. Apoi, reîntâlnirea lor la Buzdugana, înainte de plecarea lui la Paris. Cât o iubise el în tăcere, acolo, departe în străinătate. Ultima lor dispărțire, în neuitata acea noapte de august! Cât o mai căutase el în zadar... și somnul care-l stăpânise cu încetul, amesteca realitatea cu visul... I se părea acum că omul acela pe care-l trimesese în căutarea ei se apleca spre dânsul să-i spuie că a găsit-o pe duduia Ilenuța, că se află chiar aici la mănăstire, și parcă o vedea venind spre dânsul, cântând acea doină a răzeșilor din Basarabia, pe care o deprinseseră amândoi la Ciripcău.

Deschise ochii... lângă dânsul nu era nimene, dar dinspre vârful dealului se auzea din ce în ce mai tare și mai deslușit trista doină, prin care basarabeanul își cântă jalea, blestemând pe acei care l-au răzlețit de neam.

Și glasul care o cânta era acum glasul Ilenuții, și era atât de aproape că i se deslușeau și cuvintele:

Dorul meu de l-aș cânta, Dealurile-ar răsuna! De la muchie pân-în vale S-ar umplea toate de jale! Și i-aș zice codrului, Să-și lepede frunza lui; Grâului să nu-ncolțească, Pomului să nu rodească; Viei să nu deie vin, Numai să scăp de străin!”

Visez, se întrebă Titi, frecândușt ochii: dădu să se scoale, dar n-avu timp, și ramase în genunchi cu brațele întinse: căci în aceiași clipă, i se ivi în fată venind pe potecă, chiar lângă el, Elenuța! Elenuța lui. îmbrăcată așa precum o lasase la Buzdugana, căci abia sosita în mănăstire, nu se îmbrăcase încă de soră.

Copleșită și ea de oboseala zilei și de străinătatea locului, se intundaso în adâncimea codrului bătrân, aruncându i odată cu dorul inimei sale, și acea doina de po locurile ei, pe care o cântase de atâtea ori iubitului.

Două strigăte de o supraomenească fericire le porni din inimă. Și amândoi întro îmbrățișare so găsiră înlănțuiți pentru toată viața!

Ce-și spuseră între ei, în acele clipe de fericire, după atâtea suferinți, ce dulce lacrimi, după atâtea șiroaie de lacrimi amare, nicio până nu le va putea descri vreodată!

Atâta pot spune numai că toate piedicile fură degrabă înlăturate și că în termenii legali, în biserica Sf-tului Nicolai din Galați, pe o frumoasă zi de toamnă, fostul cneaz Constantin Alexandrovici Mavrocosta, deveni, prin legiuită sa căsătorie, cu Ileana Drăgan, nepotul lui moș Sandu din Ciripcău!

CAP. XXIV

Moartea lui beizadea Alecu

Anul 1883 fusese un an foarte îmbelșugat în Basarabia. Beizadea Alecu avusese recoltă bună și se apucase acum, pe lângă Buzdugana, să mai ia alte două moșii mari în posesie! Todireștii și Pârliții. Și parcă avea s-o nimerească minunat, că în primăvara anului 1884 pâinile sale de toamnă ieșiseră de toată frumusețea din iarnă. Ca niciodată, sămănase la rapiță și grâu cu miile de falei și acum semăna la in în câtimi mari de tot, lăsând păpușoiul și productele mai ieftin ca săcara, orzul și ovăzul, în al doilea rând. Parcă ar fi vrut să se îmbogățească deodată.

„Da ce-i, Alecule? îl dojenea Moruzi. Te-ai apucat să joci ștosul ca în tinerețe?

„Ce sunt nebuniile aceste pe capul tău? Asta-i agricultură de om cuminte? Și tocmai acum, când ai și tu nevoie de liniște mai multă? Suntem bătrâni, cumnate! Nu te vezi?

„Ce să fac, Costache dragă! Acestea sunt urmările isprăvilor lui dl Titi! Nemaiputându-i lăsa Buzdugana, pe care-i o pregăteam cu atâta drag după mine, nu-l pot lăsa pieritor de foame și trebuie să muncesc din greu la bătrânețe. Cât este încă tânăr, o duce el bine cu ce câștigă și rentă care o are de la mine. Dar mai pe urmă ce se face? Ș-apoi mai poate avea și copii cu țărăncuța lui. Pui de răzeși fără răzășie, cine o văzut? De mi-o ajuta D-zeu, îi voi cumpăra și lui o hliză de moșie în țara în care și-a ales-o, și îi voi asigura, prin diata mea, o parte din venitul Buzduganei. Tu pleci acum la Petersburg, nu este așa?

„Da. Plec zilele acestea; dar pe la sfârșitul lui Aprilie trebuie negreșit ca să fiu îndărăpt.

„Te rog atuncea să cercetezi, ce-i cu Olga și cum este văzut Andrei la minister? S-o răspândit pe aicea niște zvonuri urâte în privința lor. Li-am scris și eu, și Ruxandra; dar răspunsurile lor încurcate mă cam pun în bănuieli. Olga ne scrie despre toate, afară de celea ce o întrebăm. Andrei dezminte acele zvonuri, dar zice că e obosit și dezgustat de a trăi stingher, la capătul lumii și ar vrea să se retragă în vreo doi-trei ani din slujbă ca să se odihnească.

Am auzit și eu fel de fel de vorbe, dragă Alecule; dar tu nu știi cum e lumea? Nu pot să fie decât niște scornituri, niște fleacuri! Cu toate acestea, voi cerceta și-ți voi seri, pentru ca să te liniștesc.

„Nu vrau să-mi scrii ca să mă liniștești, ci din-potrivă îți cer cuvântul tău de onoare că nu-mi vei ascunde nimica, orlco vei afla.

Ți-l dau cu atât mai bine, că de mai înainte sunt încredințat că nu sunt toate decât niște născociri. Celea ce se pun în spinare bieților copii, nu se potrivesc nici cu caracterul lui Andrei, nici cu al Olgăi. O fi având și ea metehne, dar numai despre cinstea ei ca soție nu se poate zice nimica. Și când? Tocmai acum la patruzeci de ani? Nu vezi că sunt fleacuri?!

„ Asta-mi zic și eu. Cât despre Andrei se înțelege și mai lesne: ceea ce mi-a scris mie despre dorința lui de a se retrage, o fi zis-o și la alții, care tot adăugând câte ceva la vorbele sale l-au și dat afară!

„ Așa trebuie să fie; dar fii pe pace, dragul meu. De o fi ceva cât de mic în defavoarea lor, îți scriu îndată amănunțit; de nu primești nimic de la mine, va însemna că nu se pot învinui cu nimica.

JDupă cum era hotărât, peste două-trei zile beizadea Costache plecă la Petersburg.

Trecu luna lui aprilie toată fără ca beizadea Alecu să primească nicio știre neliniștitoare. Ba dimpotrivă: Costache Moruzi se înapoiase din Petersburg și, luați cu treburile, amândoi cumnații nu găsiseră încă timp ca să se întâlnească, ceea ce dovedea cu prisosință că nu era nicio umbră de adevăr în toate scorniturile acelea răutăcioase.

DDe când luase acele două moșii în posesie, beizadea Alecu ducea o viață cât se poate de obositoare și de nehigienică pentru vârsta lui: cum se lumina de ziuă — cu o dulceață și cu o cafea neagră — pornea la una din moșii, de unde nu se întorcea, decât de amiază. Dejuna iute, mânca lacom și mult -ca omul flămând, mă rog — se culca cu stomacul încărcat, dormea un ceas, două și iar în trăsură, pănă seara la 8-9, când se punea la masă și îndată se culca, dormind greu, până a doua zi în zori.

„Bravo doctore, făcu el cu bucurie! Tot așa să ne vedem! Ca niște buni prieteni, nu ca doctor șt client!

„Așa am venit și eu, beizadea, răspunse bunul doctor. Chemat de un proprietar din județul Bălți, la reîntoarcere, m-am abătut de la Dănuțeni — tot ca prieten, mă rog — și găsind pe beizadea Costache gata să vie să vă vadă, m-am aninat și eu de căruță... și iată-mă oaspete nepoftit.

„Dar foarte mult dorit, deși suntem sănătoși tun cu toții, făcu Ce. Ruxandra

Trecură dar cu toții în cerdac să-și beie cafelele și pe urmă, pe când domnița Ruxandra sta de vorbă cu doctorul, beizadelele amândouă intrară în cabinetul de lucru a cărui ușă, precum știm, da pe cerdac.

Ei, dragă Costache, făcu beizadea Alccu, acum că suntem singuri, spune-mi ce ai descoperit la Petersburg? Știi că am cuvântul tău de onoare să nu-mi ascunzi nimic. Faptul însă că nu mi-ai scris, mă liniștește. Apoi de era ceva, n-ai fi stat atâtea zile la Dănuțem, fără ca să mă vestești.

Deh, scumpul meu, făcu Moruzi foarte duios și îngrijit! Nu ți-am scris, pentru că aceea ce aveam de spus nu-mi trecea prin condei. Am socotit mai cuminte să fiu față, când le vei afla. De când am venit, am poroncit poate de zece ori să-mi puie caii ca să viu să te văd, și când mă suiam în trăsură, apucam într-altă parte, îmi lipsea curajul. Pregătește-te dar, iubite, a primi cea mai grozavă lovitură pentru niște oameni ca noi crescuți în cultul onoarei.

„Pentru Dumnezeu Costache! Cc spui?! Onoarea! Onoarea mea este în joc?!”

„Nu onoarea ta personală, dragă Alecule. Știi că așa ceva nu se poate: dar onoarea numelui.

„Dar asta-i tot una!

„Ba nicidecum; purtarea unui mișel, nu poate necinsti o familie!

„O, Costache, Costache! Pentru ca tu să-mi vorbești mie astfel de Andrei, pe care știu că l-ai iubit mult, trebuie să fie ceva îngrozitor! Așadar, zvonurile acelea erau întemeiate?

Poate sunt mincinoase; adevărul însă este și mai crud. Cât o să-ți fie de mare dezamăgirea ca părinte, dacă pe mine, care sunt numai unchiul nenorocitului acela, m-a zdrobit! Iată situația pe care am găsit-o la Petersburg:

„La sosirea mea, scandalul zilei era o provocare la duel întâmplată în plin bal al curții, între doi tineri din cele mai mari familii ale împărăției. Unul foarte bogat era logodit cu o princesă coborâtoare din neamul lui Ruric. Logodna se strică chiar din seara aceea. Fata rămânea compromisă. împăratul împiedică duelul, trimițând pe adversari, care erau ofițeri în gardă, să-și ispășească păcatele în niște garnizoane departe, tocmai la marginea împărăției. Apoi, încredințându-se că scandalul fusese pus la cale de către Olga, pentru a împiedica o căsătorie între acea domnișoară și amantul care o întreținea pe dânsa, dădu ordin să nu mai apară la curte, până la noi dispozițiuni.

Ah! Ce rușine grozavă! Și nemernicul de Andrei n-a divorțat încă? Ori n-a aflat.

„Așa am socotit și eu. Voiam să-i scriu ca să-l pun în cunoștință. După tine cine era mai în cădere s-o facă aceasta și să-i arate calea datoriei? Un om poate fi înșelat oricând. Atârnă însă de la purtarea lui ca să fie și dezonorat. Cu o cucoană de vârsta Olgăi, de va ști să se poarte energic, rușinea și ridicolul o vor privi pe dânsa, fără să-l atingă întru nimic. Am socotit însă mai cuminte să cercetez mai întăi cum este notat la minister și, în urmă, mi-a pierit pofta de a-i mai seri!

Situația lui în Africa nu se mai poate îngădui de către minister. S-a făcut nesuferit de toți colegii lui, reprezentanții celorlalte puteri, care abia de-l mai salută. Cu toată leafa lui cea mare, e plin de datorii peste urechi. Se zice că joacă cărțile, pierzând ori câștigând sume colosale. Se mai spune că câștigă numai când joacă cu împricinații pe care are să-i judece.

„Nu este adevărat! Asta nu! Copilul meu nu poate să fie un hoț și asta este hoție!

„Nici eu nu cred asta. Și nici la minister nu s-au putut găsi probe hotărâtoare. Nu vor să-l destituie, din respect pentru noi amândoi; dar i s-a cerut demisia, pe care a și înaintat-o. îi vor da o compensație onorifică, pentru ca să se ascundă adevărul.

„Costache, dragul meu prieten, spune! Nu mai este ceva, făcu bietul bătrân înfrigurat și tremurând din tot trupul? Eu parcă presimt ceva și mai grozav.

„Sărmanul meu Alecu! Presimțirile tale nu te înșală. Pregătește-te dar, la cea de pe urmă și mai strașnică lovitură! Ți-am zis că eram hotărât să-i scriu și că pe urmă mă lăsasem de acest gând. Iată pentru ce. Până atunci, din câte le aflasem, nimic nu mă îndrituia a crede că Andrei ar ști ceva despre purtarea soției sale. Dar vai! De la începutul carierei sale, la ambasadă din Constantinopol, era poreclit de colegii săi: le mari complaisant, adică soțul îngăduitor! Postul acela frumos din Africa îl dobândise în urma unui scandal, aproape public, întâmplat între Olga și nevasta ambasadorului care amenința să plece la Petersburg, pentru ca să ceară voie de la țar să divorțeze! Fură niște târguieli ca la bâlci între Olga și Andrei, de o parte, și, de alta, ambasadorul silit să-i depărteze pentru a-și scăpa poziția diplomatică care ar fi fost nimicită în urma unui astfel de scandal. Nici copilul cel din urmă nu-i al lui și d-lui mai are nerușinarea să facă glume în societate despre asemănarea copiilor cu părinții. Așa că vezi lămurit, dragul meu, cum că nu e dezonorat de astăzi, ci viața și cariera lui toată este o dezonorare. „Alecule! Ce-ți este? Vino-ți în fire! strigă beizadea Costache îngrozit.

Și în adevăr era de ce să se îngrozească: biata jertfa, sculată în picioare, roș-vânăt la față, cu ochii însângerați și privirea pierdută, bolborosea cuvinte greu de înțeles: „Humneheule! Hostache u știu ce am! u mai pot hrăi!... bab... bob... bab... și odată se prăbuși în brațele cumnatului său!

Ciurea! Ciurea! Aleargă repede! Ceea ce prevăzusem se întâmplă! Doctorul și intră pe ușă urmat în fugă de domnița Ruxandra. „Nu vă speriați, domniță! E o mică congestie. Știu că aveți ventuze în casă, aduceți-le toate degrabă, cu un lighean și mașina de scarificat. Gheață, gheață cât de multă să-i punem comprese la inimă și pe cap!” Ajutat de slugi, îl dezbrăcară și-l așezară în pat, unde reveni cu încetul în simțiri, în urma energicului tratament al lui Ciurea. Brațul stâng era paralizat și jumătate de limbă!

„Ce crezi doctore, întrebă Moruzi, e scapat de rândul ista?”

„Negreșit că-i scăpat. Sunt altele mai grave la dânsul: boala de ficat și diabetul. Un al doilea și al treilea atac îi pot veni după șapte ani, ca după șapte zile sau șapte ceasuri; dar poate scăpa din toate, cum o scăpat de aista..

„Eu, doctore, sunt toarte îngrijat și ar fi bino să mai rămânem câteva zile lângă dânsul. „Durerea care la doborât, este amorțită acum prin violența crizei, dar îi va reveni, odată cu amintirile și atunci,... nă tem să nu-l doboare mai strașnic.

în privința asta d-ta și domnițele amândouă sunteți mai buni doctori ca mine. Așezați-vă aicea pe mai multe săptămâni. Prin dragoste și mare tact, faceți-l să se deprindă încet, încet, cu noua sa durere. In caz de criză, faceți ce m-ați văzut făcând. Ventuze scarificate și gheață la inimă și la cap. Nu este alt leac în pripă.

Să urmeze foarte strict doctoriile și regimul prescris de mine. Atacul a fost foarte puternic; dar am bună nădejde că nu se va reînnoi așa de curând. Multă liniște sufletească și trupească. întrebuințarea limbii o va recăpăta degrabă, iar mai târziu, poate și a brațului, cu desăvârșire amorțit pănă acuma!

„Bine, eu și cu Catinca ne și mutăm aicea și vom sta cât a fi trebuință: dar d-ta Doctore, n-ai putea să mai rămâi?”

„ De aș judeca prezența mea folositoare, vă sunt prea devotat ca să nu rămân chiar nepoftit. Dar cum se arată lucrurile, nu este nevoie, pe când la Iași lipsa mea este mult mai simțită.

Plecă dar bunul Ciurea, lăsându-și bolnavul sub paza și îngrijirea domnițelor, precum și a lui beizadea Costache, care pe lângă moșia Dănuțeni, mai avea să îngrijească și de Buzdugana, Todireștii și Pârliții.

Toată ziua și-o petrecea bolnavul pe ceardacul adumbrit de arșița soarelui, pe lângă plantele agățătoare și de niște storuri mari de pânză vărgată roș cu alb. își urma regimul cu sfințenie; lua doctoriile la ceas și punea pe rând, când pe cumnată-sa, când pe nevastă, să-i citească vreun roman vesel, numai ca să nu-l apuce gândurile. Iar înspre asfințit și până seara târziu bucuria lui cea mare era să i se ridice storurile și să-și scalde privirile dincolo de apa Prutului, peste șes, până pe podgoriile ieșene; apoi tot mai la dreapta, să i se lămurească mănăstirea Socolei, umbrită de dealurile albastre dinspre Repedea, pe când strălucitoare de raze apăreau Galata, Cetățuia, Frumoasa, cele patru tunuri metropolitane, părând atâtea globuri de lumină în mijlocul unui râu de foc, resfrângerea asfințitului de soare asupra acoperișurilor orașului domnesc. Și încetul cu încetul, dogoreala acestei armonii a galbenului înfocat se selbezea mereu, trecând pe nesimțite prin toate adumbririle mijlocii ale armoniei albului argintiu al razelor lunare, strălucind și ele sub bolta înstelată a cerului albastru-întunecos al Moldovei! Sorbea cu firea lui toată de moldovan priveliștea aceasta, care-i fusese leagăn și de care nu se putuse lipsi în toată viața lui zbuciumată.

Și lacrimi de duioșie îi scăldau obrajii, sclipind ca diamantele pe fața-i luminată de o rază de lună. Lacrimi dulci, alinate ara, care îi răcoreau sufletul, lunecând amintirea durerosului prezent sub valurile frumosului, dulcelui și blândului trecut.

Într-o sărbătoare, domnițele văzându-l mai bine se duseră la biserica, lăsând bolnavul sub îngrijirea Cucoanei Catinca cămărășița, pe când Beizadea Costache făcea socoteli în cabinetul de alăturea.

Cucoana Catinca Ulea era o băbușcă scundă, slăbuță, veselă și glumeață, ale cărei glume aveau darul să-l înveselească întotdeauna pe Mavrocosta. După ce glumi cât glumi cu dânsa, simțindu-se obosit, îi spuse să tacă și căzu pe gânduri.

Soarele de dimineață, proaspăt încă, dar care începea să dogorească, în zadar încerca să pătrundă prin groasele storuri, întrandafirând numai frumosul lui obraz, ras cu îngrijire, mustecioara lui albă ca zăpada, dar micuță și subțire ca a unui tânăr de douăzeci de ani. O subțire rază de lumină izbutise totuși a se furișa și se juca acum pe bărbia sa rotundă și netedă, pe când ochii lui mari și înțelepți sub sprâncenele cărunte, dar bine arcuite și fruntea sa înaltă, stau ascunși sub o dungă de umbră mai întunecată, din pricina unuia din stâlpii cerdacului. Miresmele de trandafiri, stânjinițe și râurușcă îl învăluiau de pretutindene. O mesuță pe care erau: o carte deschisă, o linguriță de masă, un șip cu doctorii și un ceasornic-pendu-lă de călătorie, sta la îndemână lângă scaunul-leagăn, în care se odihnea Mavrocosta, cu capul sprijinit de perne. Ceva mai departe, bătrâna Cc. Catinca, șezând respectuos pe marginea unui scaun, stătea cu ochii țintă la ceasornic, să nu cumva să scape cu un minut ceasul doctoriei. Domnea o liniște, una din acele tăceri de la țară, netulburată decât de bâzâitul vreunui bondar.

Și în liniștea aceea îmbălsămată de vară, întreaga lui viață de 74 de ani i se perinda pe dinaintea ochilor săi deschiși, în niște vedenii atât de lămurite, de parcă le trăia acuma:

întemnițarea lor la castelul ledi-Cule din Țarigrad, împreună cu Moruzeștii — de unde chiar îi porneau amintirile; fuga lor de acolo și reîntoarcerea în țară; copilăria lui, iarna la Galați și vara la moșia părintească; jocurile, ghidușiile și șotiile pe care le făcea împreună cu Alecu Cuza; goanele năstrușnice de frica mamei, care îi urmărea cu papucu în mână, gata să-i croiască. Pe urmă, viața lui de student în Germania, țesută de amoruri și dueluri; dorul lui de țară, reîntoarcerea lui; prietenia sa cu Costache Negri, Alecsandri, Kogălniceanu și tot tineretul bonjurist; frumoasele idealuri de dragoste de țară; încercarea lui caraghioasă de a-și libera pe cei cinci mii de țigani — dar de botez de la bunicu-său, împreună cu moșia Făurei — și pentru care faptă filantropică fusese silit să fugă de țiganii lui, care umblau să-l lege burduf și să-l aducă peșcheș lui tată-său, socotindu-l drept nebun! Apoi, întâia lui căsătorie, impusă de părinți; moartea tinerei sale soții, odată cu nașterea lui Andrei; înstrăinarea copilului, luat de mătușa sa, fosta lui cumnată; văduvia și întâlnirea sa cu Ruxandra Sturdza; duetele ce le cântau împreună și din care le porni amorul; cererea în căsătorie și cununia lor, stăruințele Ruxandrei de a relua copilul în casă și opunerea lui.

„Aceasta a fost prima mea greșeală, șopti el în neștire. O iubeam mult pe Ruxandra, dar nu-i cunoșteam încă bine toată bunătatea și înălțimea de suflet. M-am temut — când va avea copii — să nu-i devie lui Andrei o mamă vitregă, ca atâtea altele. Ce greșeală amară! Crescut sub streșinul părintesc, învăluit de dragostea Ruxandrei, care i-ar fi dezvoltat inima, n-ar fi ajuns ce este astăzi! înstrăinat de mic, începu, bietul copil, a se deprinde și a iubi mijlocul în care crescuse, necunoscând un altul. L-am zmult de acolo la vârsta de 19 ani, și bine am făcut, căci nu puteam îngădui să se piardă într-un neam cu totul străin firii sale, religiei sale și care a fost dușmanul celora cu dânsul de un nume și de o lege.

„Din nenorocire, împrejurările politice ale zbuciumatei mele vieți mă siliră a-l aduce în alt neam, tot atât de străin firii sale, cu mult mai prejos în civilizație decât poporul în care crescuse până atuncea. Era firesc, dar, să se dezrădăcineze din sufletul și din mintea lui toate însușirile bune și pornirile frumoase ale poporului francez, pentru ca să-i rămâie numai cele rele și josnice, fără ca să primească în schimb însușirile blânde și crudace ale slavilor, ci însușindu-și numai lăcomia, șiretenia barbară și necinstea, hultuite de mongolii asiatici, în sângele rusesc! Dragoste de neam, de părinți, de streșin și de obiceiuri de unde le-ar fi putut lua sărmanul, crescut departe de părinți și de streșin, în obiceiuri străine, până la 19 ani? Iar de acolo silit să-și prefacă obiceiurile trăind până astăzi tot pe locuri străine! Dorul streșinului, firesc oricărui om, se schimbă la dânsul în lăcomia, în patima, în monomania moștenirei! Ani de zile a râvnit cu vrednica sa soție la moartea lui Marcopulo și a unui sat întreg de grecotei bogați. Acum mi-așteaptă moartea cu nerăbdare, arătându-ne dragoste fățarnică și mie, și Ruxandrei, din interes și bucurându-se de fapta nesăbuită a lui Titi, care-l face singurul nostru moștenitor. Cât despre soția lui nici voiesc să-mi amintesc de dânsa că mi se urcă sângele în față de rușine! Dar aicea mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las pe Andrei să se însoare din lăcomie de bani, sau cel puțin să-l fi silit pe grec să le asigure altfel acele cinci milioane, pe când avea de unde! Vinovat! Vinovat! Din ce parte privesc, nu văd decât un vinovat: pe mine păcătosul, exclamă bietul bătrân cu glas tare!

Apoi, după obiceiul lui de a vorbi singur când era muncit de gânduri, reluă:

Dar cu Ruxandra, cum m-am purtat? Primul ei născut l-a pierdut și era și ea să-și piardă viața numai din dragoste pentru mine, urmându-mă fuga în toiul iernii. Frumoasă faptă din partea ei, dar egoistă din parte-mi. Nu trebuia s-o las să faptuiască așa nebunie. Putea veni în urmă, cu careta și în alte întocmiri... Apoi, când am fost surghiunit de Omer-Pașa și mi se confiscase toată averea... Din sacul de hrisoave ce mi-l dăduse soacră-mea când m-am însurat, i-am scos patru moșii mari și întinse cam de vreo patru ori toate cât aiasta. Bine am făcut. Dar nu mi-am îndeplinit cu asta decât datoria de soț. Ce am făcut însă cu moșiile? Le-am vândut una după alta, ca să hrănesc procesul cu Buzdugana; așa că astăzi ea nu mai are nicio falcie de pământ, pe când eu stăpânesc patru mii. Când voi închide ochii, va rămânea numai cu partea ei de văduvă, adică a patra parte dintr-o moșie, care toată nu alcătuiește nici ¼ din moșiile ei.

„O! Dar asta nu se poate, mai ales acum când cunosc apucăturile lui Andrei! Chiar mâine voi chema un avocat din Kișinău și voi face actele prin care i-am vândut Ruxandrei Buzdugana.

„O, Doamne! Cât mă simt de greșit și față de dânsa! Cât am făcut-o să sufere în dragostea ei de soție, prin purtările mele de om frumos și necumpătat! Și niciodată o vorbă, o părere de rău! Trebuia uneori să bag eu de seamă că n-avea ce purta: „Lasă, Alecule, făcea ea, lasă mai pe urmă, acum avem altele de făcut”. Ei bine! Cu toată viața mea ștrengărească, cu toate nenumăratele mele amoruri, aici în fața lui Dumnezeu pot mărturisi că n-am iubit cu adevărat decât pe dânsa. Ea a fost singura părtașă a bucuriilor și a durerilor mele! în clipele mele de furie grozavă, când mă uram pe mine, pe dânsa și lumea întreagă, când duhul cel rău mă stăpânea, gata să mă ducă și la crimă, privirea ei smerită și bună se îndrepta spre mine cu atâta dragoste, milă și durere, încât mă scăpa de mine însumi; mi se ducea mânia și iarăși simțeam că reintră în mine îngerul cel bun, căința, nădejdea, credința în Dumnezeu, și atuncea... o, atuncea o iubeam mai mult decât este dat omului a iubi o femeie!

„Din ea s-a născut singurul copil care a moștenit partea cea mai bună din sufletul meu.

„Născut și crescut în dragoste curată și sinceră de părinți, în limba și obiceiurile neamului său firesc, între țăranii de la Putna, de la Prut, sau de pe malul Răutului, unii și aceeași cu toții, ca pământul care îi hrănește și codrii care îi umbresc, cum să nu să simte parte nedezlipită dintr-aceste toate, cum mă simțesc și eu?! Nici dacă-l trimiteam de mic în școlile rusești, nu i-aș fi putut schimba firea. L-am trimis la Paris. Cu cine era să se împrietenească acolo? Cu franțuzii, care îi erau străini? Cu rușii cosmopoliți de acolo, a căror limbă o vorbea prost și a căror obiceiuri îi erau tot atât de străine ca ale franțuzilor? Deci era firesc să-l ducă sufletul cătră acei cu dânsul de o fire, de un sânge și de o limbă; să împărtășească iubirea lor de țară și idealurile lor de o Românie mare și neatârnată. De aceea mi-a venit de acolo visând realipirea Bucovinei, deocamdată, cum visam, la vrâsta lui, unirea Munteniei cu Moldova.

„Cum ar fi putut împărtăși neîncrederea și prevederile mele asupra viitorului neamului nostru, când le vedea — aproape de când a deschis ochii -dezmințite zi cu zi, fapt cu fapt? Țara lui, a căreia pieire o proroceam mereu, se unea, se întărea tot mai mult, iar când a văzut-o neatârnată și la rând cu o Belgie sau o Olandă, și-a luat inima în dinți și s-a reîntors în neam! De ne-ar fi iubit ca frate-său, de dragul Buzduganei, o făcea el aceasta?...

De câtva timp, domnițele se reîntorseseră de la biserică și beizadea Costache, auzind vorbă pe cerdac ieșise din cabinet. Nimene nu îndrăznea să-l întrerupă pe bolnav, ci stăteau cu toții înlemniți și-i ascultau cuvintele. Deodată, glasul lui se făcu mai puternic și mai lămurit, fața i se învineți și ochii i se însângerară; se sculă de pe scaunul-leagăn și, îndreptându-se spre storuri, începu a le ridica în sus pe când își urma vorbele:

„ Și, la urma urmei, ce o făcut bietul Titi decât ceea ce e dator să facă orice om care se simte și el vrednic de acest nume? Și-a iubit țara mai mult decât familia și împotriva interesului lui material? Bine a făcut! Dar mie, care-mi este țara acuma? Aceea căreia am jurat credință într-un moment de furie? Ori țara strămoșilor, țara firii mele, însuși țara lui Titi?! Care este aceea pe care am iubit-o și o voi iubi-o până la moarte, Rusia? Dar m-am putut oare suferi vreodată într-însa? De aș fi putut să mă deprind în ea, la ce mărire n-aș fi ajuns astăzi cu înțelepciunea și vrednicia mea?! Dar nici în Basarabia n-am putut trăi. Singura rea faptă din viața mea a fost când am vândut moșiile Ruxandrei; dar numai pentru ca să mă așez aicea, lângă Prut, în Buzdugana. Să aud clopotele lașului, sunând în tăcerea nopții Sfânta înviere a lui Hristos! Să mă bucur ziua de strălucirea soarelui Moldovei, aruncând luminoasele sale raze asupra sutelor de clopotnițe ale vechiului oraș de Scaun. Să văd hojma înaintea ochilor străvechea Cetățuie, de la care pornea alaiul celor doi strămoși ai mei, când se duceau să se miruiască la Sf. Niculai Domnesc! Să sorb în mine văzduhul de peste apă, care nu știe de hotar, de vămi și de Împărat!”

Apoi ridicând storul cel mare din mijloc șt învăluit de strălucirea soarelui deamează: „Vino! Ah vino aor îmbălsămat al țării mele, de-mi spală toate întinările lumești! Vino soare strălucitor a Moldovei de-mi luminează sufletul curățit acuma, ducându-l pe rasele tale, pănă-n raiul unde so odihnesc iubitorii de neam!!”

...Mai întinse mâinile înainte ca pentru o ultimă binecuvântare... mai făcu câțiva pași împleticindu-se... și veni să cadă în brațele lui beizadea Costache.

Era mort!

INCHIERE

După înmormântare — la care numai bietul Titi nu mai putu fi de față, intrarea în Rusia fiindu-i interzisă — domnița Ruxandra îmbolnăvindu-se grav, lăsă conducerea moșiei pe mâinile lui Andrei și se așăză pe vreo câțiva ani la Odesa. Apoi, asigurându-și averea personală în moșia Buzdugana, simțindu-se prea străină și prea singură între ruși, se retrase la Titi, singurul ei copil, singura dragoste ce-i mai rămăsese în lume. Se stabili dar cu totul lângă el în acea țară pe care o urâse și o desprețuise atâția ani, dar cu care se deprindea acum încetul cu încetul s-o prețuiască, s-o cinstească și s-o iubească din toată inima.

Trăia blânda și smerita bătrână tu acel mic orășel de suprefcctură de po malul murei, înconjurată de dragostea fiului său și a Eleauțoi, câte o slujia cu dragostea unei fiice adevărate și cu umilința unei slugi; nelngăduind nimănui să puie mâna pe dânsa pentnrca s-o înbraec sau s-o culce. Toate le primea Domnița numai din mâna ei. Așa trăi cu, fericită cât putea fi fără Beizadea Alecu, bună, blândă, binefăcătoare, iubită de întreaga această populație—atât de împestrițată ca în orice port de mare—dar mai cu seama de copii și împărțindu-și tot venitul, numai In binefaceri. Iar zeco ani după moartea soțului ei iubit, se a ms și ea într-o noapte de iarnă, ca zâmbetul pe buze, dupăcE își binecuvântase fiul!

Doriți poate să știți ce s-au făcut prințul Andrei și cneaghinea Olga Pavlovna? Iată: Văzând că curtea noului împărat rămânea statornică în hotărârea luată de mai dinainte de a nu o mai pofti la baluri, se hotărî și ea s-o pedepsească strașnic, lipsind-o pentru totdeauna de farmecele spiritului său ales, de manierele sale distinse de grande dame, dar mai ales de niște nuri, care începeau a se sfiroji cam rău, cu toate dresurile, pomezile și cold-cremu-rile întrebuințate de dânsa, cu stăruința disperării. Se retrase dar la castelul ei Buzduganofca, trăind din amintirile unui strălucit și vesel trecut.

Ilustrul ei soț și tovarăș, pentru serviciile aduse diplomației rusești în A fi ica, primi un rang cu atât nuri înalt, oft t era și de onorific: cu întocmirea însă, de a nu se prezenta niciodată la slujbă. Așa că veni și el să se așeze lângă scumpa lui soție, de dâiidusecu lotul agriculturei. Inmin te însă, nu uită să-și amaneteze Buzdugan a la o bancă a statului, în primul rang și aproape de două ori cât făcea ea toată: ceea ce tute Însă cu totul, fu să-și plătească datoriile, în care scop i se acordase acest împrumut. Apoi, vesel că știuse atât de bine să-și înșele creditorii, huzuri de bine pe cerdacul părintesc, în halatul și papucii lui Beizadea Alecu, cu șapca diplomatică așezată pe cap, la o parte, buf ni ud câteodată de râs și exclamând: „Ei acuma, ași fi curios să știu ce-mi vor mai putea lua onorabilii mei creditori!”

Dar Românul are o vorbă: că D-zeu nu bate cu ciomagul!

După ce înșulă pe Titi, cum își înșalase creditorii lăsând pe fratele său aproape peritor de foame, muri el cu adevărat de foame, în mijlocul bucatelor, gătite de un vestit b nea tar rus, fiind apucat de ftizia laringxului, care îi nimicise gâtlejul!

Moșia fu vândută de către bancă și cumpărată în mare parte de vecini; dor un trup de vreo 900 de falei rămase cu numele de Buzdugana, și fu dăruită de către unul din cumpărători la o mănăstire. Satul din valea Grozeasca s-o spart și el, risipindu-se locuitorii prin satele vecine. Numai vreo douăzeci de gospodari se mutară pe pământul mănăstiresc, așezându-se însă mult mai aproape de Prut, pe drumul ce duce, de la Valea Mare, la Dănuțeni. Zădarnic ai mai căuta vreo piatră sau vreo cărămidă din frumoasa curte de odinioară! Creditorii neîndestulați, le-au dărâmat, vânzând materialul, încât de atuncea și până acum s-o fi înțelenit și locul. Nicio amintire din atâtea frumuseți, bucurii și suferinți! Nicio urmă!

Ba poate vi s-ar prileji să întâlniți pe vreo uliță dosnică a Odesei vreo băbușcă scundă, bătrână, negricioasă, cu bărbia în talpă de sanie și pleoapele negre, din pricina abuzului de cosmeticuri. întoarceți-vă atunci capetele cu milă, înaintea jalnicilor rămășițe, aceleia ce a fost strălucitoarea principesă Olga Pavlovna Mavrocosta, născută contesa de Marco Paoli. Trăiește singură acuma, din neînsemnata pensioară ce i-o fac cei patru copii ai ei, înstrăinați cu totul și pierduți în neam rusesc.

Bine, da cu Basarabia noastră cum rămâne? Că doar nu de dragul principesei Olga am scris această carte! Să se fi pierdut și ea în neam rusesc, ca nepoții lui beizadea Alecu?

De! Parcă așa ar fi la prima vedere; căci ai putea-o cutreiera toată cu trenul, fără a da decât de șăpci rusești, acoperind perciuni jidovești, și de înjurături muscălești, acoperite de harhalaia dulce a jargonului! Din orice parte însă te-ai uita pe fereastra vagonului tot de sate ca ale noastre vei da, tot de biserici cu o singură turlă pentru clopote, tot tabere de care cu boi și căruțe țărănești, tot de cămăși, brâie și ițari, tot de români de-ai noștri prășind sau secerând lanurile; căci mai sunt încă, în această Basarabie pe care o credeți atât de rusită, cam peste vreo două milioane de moldoveni grăindu-și graiul, păstrându-și limba, datinele și obiceiurile, cătându-și liniștit de treabă înainte. Vorbesc ei și rusește, nu-i vorbă, dar tot după învățătura dascălului nevoe, iar nicicum după acea primită în școlile sătești care tot goale rămân.

Se duce flăcăul Moldovan să-și făcă datoria la oaste. Ba și-o face cbiar pe deplin și cu vitejie dar cum se întoarce la vatră, își leapudă rasțtul, odată cu șapca și cu mundirul

Țăranul decănd a trecut ca polionț pe la noi, nu ne mai crede nici papistnși, nici nemțiți, dovada că-si îndreaptă cu încredere jalbele, împotriva administrației sf-tului Spiridon, chiar deadreptul către M. S. Regele.

Până și preoțitnea, pe care cu o lăsasem atât de panslavistă, o văd acuma că are gazeta ci scrisă Iu limba veche a Moldovei, așa cum se tipărea la noi în anul 1841.

Intre cinovnici și chiar în magistratură cunosc români, care departe de a se lepăda de obârșia lor, își iubesc neamul ca și mine, sunt în curent cu literatura noastră și au tendințe pur naționaliste.

Printre dvorenii stăpânitori de moșii, ca și în celelalte trepte sociale, veți găsi desigur și buni, și răi. Sunt pintre ei și moldoveni neaoși, care nu catadicsesc să grăiască moldovenește cu țăranii și caută să-i ruseasca prin toate mijloacele; dar nu sunt toți așa. Ba mai mult, aflu că tocmai pe malurile Nistrului se găsesc câte un dvorean sau o dvoreancă, slavi din moși-strămoși, care ne-au învățat limba și literatura, vorbesc cu țăranii lor moldovenește, sunt admiratori înfocați ai artei noastre în industriile casnice și caută a înființa școli pe moșiile lor, adeverind zicătoarea noastră: tata rus, mama rus, a Ivan moldovan!

Fapt este că afară de un neînsemnat număr, toată suflarea românească din Basarabia nu-și mai tăgăduiește obârșia. Unde sunt vremile pe când nepoții giubelaților boieri de la 1854 se îmbrăcau de vară lipovenește și-ți spuneau cu rușine: Ia russkii, Moldavskoi Proishojdenii Acuma zic: ia russkii poddann, adică sunt supus rusesc: ori de este unul din ei constituționalist înfocat: russkii grajdanin, adică cetățean rusesc.

In toate toate treptele arătate mai sus sunt și rusiți, precum sunt și ruși filoromâni; rusiții aceștia se pot lesne împărți în două categorii deosebite:

Categoria I: adevărații ruși: ca de pildă, vestitul mareșal și deputat în Dumă, Teodor Krupenski, care din atavism poate s-a lepădat de obârșia sa moldovenească, precum strămoșii lui, așezându-se din Lehia în Moldova, tocmai în vremea lui Vasile Lupu, se lepădaseră nu numai de neamul polon, dar și de legea catolică, trecând la ortodoxie. Apoi vine colegul său în Dumă, o Kirios Sinadinos, adevărat rus și acela, pentru că „tata la Dumnealui a venito in Vasaravia, tocmai di la insula Hios”.

Să mai adăugăm câțiva armeni, ciraci de ai răposatului prinț Manukbey, câțiva bulgari, legați de matușka Rusia mai mult din pricina averei decât din recunoștință, gubernatorul, câțiva cinovnici și garnizoana. Aceștia toți merg cu înverșunarea până și-a tăgădui ființa celor 2 milioane de moldoveni basarabeni, după cum se dovedește din cuvintele celor doi adevărați ruși de mai sus, rostite în sesiunea trecută a Dumei.

Categoria a 2-a. în ea încap, fără multă înghesuială, toți semiculții, declasați!, ariviștii și aferiștii de tot soiul, scăpați din școli și universități, cum a dat Dumnezeu sau lehova; îmbâcșiți de internaționalism, de nihilism, dar cu o oarecare adumbreală atavică, de panslavism.

Aceștia doresc autonomia tuturor popoarelor, federalizate în viitoarea Marea Republică Panslavă; fiecare popor având parlament și legiuiri deosebite — ori chiar pot să n-aibă legiuiri deloc, numai parlament să fie — în care s-ar putea alege mai lesne decât în Duma din Petersburg. Las că le-ar veni mai aproape, dar și-ar putea rosti genialele lor discursuri, fără multă gramatică, în cea mai aleasă limbă Esperanto, proclamată de îndată, în marea republică, ca limbă obligatoare în școli, în presă, literatură, artă și elocvență.

Apoi mai știi cum te paște norocul? Vreun corifeu de-al lor, mai bine înzestrat, ar putea să ajungă și supremul președinte al federației, huzurind atunci de bine la Palatul de Iarnă sau la Kremlin, în halatul și papucii lui Nekulai Vtoroi!

Cu aceste două categorii se va face jubileul de o sută de ani de stăpânire rusească, ce se pregătește la Ismail, pentru vara anului 1912. Ele numai se vor îmbulzi mai mult în jurul țarului: cea dintăia, cu jândul de a căpăta foloase personale, cinuri și decorații; cealaltă, cu jând tot atât de altruist, de a-l ridica pe țar tocmai sus pe sferele senine, unde nu mai sunt nici lacrimi, nici dureri, prin nobilul și vitejescul mijloc... al vreunei bombe de dinamită! Celelalte trepte sociale ale Basarabiei vor fi poate și ele față; dar mânate de haidăi, ca acele turme nenumărate care făceau bogăția Basarabiei de acum o sută de ani! Atunci privind ele peste Dunărea lată, vor râvni poate pentru țara lor, soarta acelor țărmuri Dobrogene, pustiite de turci acum treizeci și patru de ani, și astăzi, bine locuite, bogate, înfloritoare, făcând parte dintr-un regat liber, de sine stătător și European!

Timp de 210 ani, Germania elzață a stat sub ocârmuirea franceză, fără a-și pierde nici limba, nici portul, nici moravurile și obiceiurile. Căpătase chiar simpatie pentru cuceritorii ei, pentru cuvântul că frații ei germani zăceau încă sub regimul feodalității, pe când ea se bucura de drepturile omului proclamate de prima Republică Franceză. S-a luptat, dar cu vite jia și încăpăținarea germană, împotriva fraților ei germani, sub steagurile republicane și sub acvilele imperiale, hărăzind Franței niște conducători de oaste, ca un Kleber, un Hoche, un Exselmans și atâția alții. Amintiri de glorii și de suferinți împărtășite, înrudiri multiple avură loc între cuceritori și cuceriți; tot legături ce nu avură loc niciodată între ruși și basarabeni; limba însă, limba germană, moravurile și obiceiurile germane rămaseră neclintite, ca o solie nepricepută și totuși prevestitoare a zilei de mâine. Nici când sosi ziua aceea de realipire cătră neam, solia sfântă nu fu pricepută și elzacienii se luptară împotriva fraților lor de sânge pentru apărarea rudelor lor prin alianță, dar venetici la vetrele lor și pentru Franția care-i cucerise! Iar astăzi, după patruzeci de ani numai de oblăduire germană, elzacienii au redevenit germani prin limbă, port și fire, gata să apere patria germană cu aceeași vitejie și încăpăținare! Pentru că sângele apă nu se face și că nu am dreptul să-mi aleg părintele și neamul după placul meu. Oricâtă dragoste aș putea avea pentru cel ce m-a răpit, de câte ori i-aș zice tată, aș minți, de câte ori m-aș lupta pentru dânsul împotriva celuia care m-a zămislit, aș putea deveni paricid.

Dar sărevenim la Basarabia noastră, trup din trupul Moldovei.

In 1812, prin tratatul de la București ne-au răpit-o fără niciun drept, fără luptă, nici vărsare de sânge, alipind-o de marele Imperiu Rusesc.

Să vedem ce era Basarabia pe atuncea?

Partea dinspre miazănoapte, precum și cea dinspre miazăzi până la Dunăre alcătuiau pe atuncea două pustiuri mari, denumite: cea dintâi „Raiaua Hotinului”, cealaltă „Bugeacul”, precum pustiu rămăsese, până mai dăunăzi, Baraganul nostru din jurul Brăilei. Numai trapezul a cărui bază este Prutul, de la Noua-Suliță până la Dunăre, iar laturea de sus, apa Nistrului, cam de la Otaci până la Bender, era locuit parte de către clacașii întinselor moșii boierești sau mănăstirești, iar parte de către răzeși și mazili, urmașii lipcanilor, seimenilor, călărașilor și arcașilor lui Ștefan-Vodă și ai lui Vasile Lupu, prefăcuți însă pe vremurile de restriște și umiliri în pașnici plugari sau păstori de vite. în asemenea întocmiri, nu cred că la închiderea Prutului populația moldovenească din întreaga Basarabia, cu sate și orașe, să se fi urcat la mai mult de două-trei sute de mii. Îndată însă după deschiderea graniței de la Nistru, orașele se umplură de negustori velicoruși, lipoveni, Ieși și ovrei, desființând cu totul negustorimea și breslele moldovenești. Raiaua Hotinului se locui cu sate rutene, menite să slavizeze pe moldoveni, pe când se întâmplă cu totul altfel; iar Bugeacul fu locuit, în parte mai mică, cu coloniști germani și cazaci, precum și cu bulgari fugiți de peste Dunăre.

In sfârșit, procesul de deznaționalizare vi l-am arătat în toate fazele lui, mai mult sau mai puțin, odioase, dăinuind până și în ziua de astăzi și al cărei ultim simptom a fost caraghioasa afirmare, aruncată în plină Dumă, de către adevărații Ruși: Teodor Krupenski și Victor Sinadinos!

Să vedem acum ce este Basarabia In anul 1912, adică după 100 de ani de cotropire și de opinteli de tot soiul pentru a o rusifica:

După statistica statului-major rusesc pentru recrutarea în Basarabia și pe care am consultat-o la dl Zamfir Arbore acasă, în București la anul 1905 elementul românesc se urca la două milioane de suflete, cu toate că mulți români au fost amăgiți de guvern să se așeze în Caucazia, la Tașkent, pe malurile Amurului și tocmai până și în Manciuria.

Netăgăduit că cei trecuți în acea statistică, își păstraseră limba, moravurile și obiceiurile, și că vorbeau prost rusește sau de loc: căci altfel ar fi greu de înțeles ca statul major, să treacă niște Ruși neaoși, în rubrica Moldovenilor, numai dintre pornire de filoromânizm îndrăcit.

Este de însemnat apoi, că din cci patru, ori cinci suta de mii de români de la 1812, boierii adovărați moldoveni, au dispărut în mare parte, vânzându-și sau arendându-și moșiile și reîntorcându-se peste Prut. Din negustorii moldoveni, nici urmă n a mai ramas; dar să zicem că s au prefăcut în posesori, sau chiar uniia în proprietari de moșii; și totuși statul major rusesc este silit să recunoască, cum că din ¼ de milion de Moldoveni, pe care l-au găsit Rușii la 1812, numărul lor la 1905 era de opt ori mai marc.

Ce închiere trageți dvoastră, iubiți cetitori, din toate câta vi le-am înșirat în această carta, acum când cunoașteți Basarabia ca și mine?

Fostau oare aceleași afinități de simpatii tntre Slavii și Latinii de peste Prut, ca tntre Germeni și Gallo-Romani?

Erau Moldovenii Basarabieni în întocmiri de cultură și de libertate sub oblăduirea rusească, mai superioare, decât frații lor din Moldova și apoi din Regatul Român?

Fost-au între Ruși și Basarabieni legături de familie atât de mi mc roase ca german din Elzația.

Francezii se faleau cu elzațienii lor, pe când basarabenii erau siliți să se rușineze de neamul lor românesc, pentru a putea trăi între ai lor; iar cei lip siți de mijloace, pentru a-și putea agonisi pâinea lor zilnică prin slujbe țară însemnătate. în 100 de ani, fost-a măcar un singur gubernator basarabean?

Dar nici unitate de credință nu poate exista, nu numai între basarabeni și ruși, dar nici între ruși și celelalte biserici ortodoxe, cât timp vor avea pe un mirean, însurat, Țarul tuturor rușilor, ca Președintele Sinodului Rusesc!

Iată de ce toate sforțările de a slaviza poporul basarabean au rămas și vor rămânea pururea zădarnice.

Se uită un mare adevăr istoric, un principiu etnologic, bine dovedit și recunoscut ca elementar de toată omenirea cultă: niciodată un neam mai vechi în lumină și civilizație nu se poate contopi și pierde într-un neam barbar, chiar atunci când din împrejurări și-ar fi pierdut acele însușiri, păstrându-și numai limba. Una din numeroasele probe ce ni le dă trecutul lumii, este chiar istoria rușilor, cuceriți de către mongoli; fiindcă cuceritorii erau mai barbari decât cuceriții, ei s-au pierdut, în mare parte, în neam rusesc și apoi au dispărut cu totul, lăsând ceva urme atavice în fiziologia și mentalitatea rusească. De aceea se deosebesc și astăzi rușii de celelalte popoare slave, rămase li-bere de invazia acelor barbari.

Oricât de mic a fost numărul latinilor din Basarabia și de mare numărul de slavi, oricât de amărâtă le-a fost viața lor de cuceriți, departe de a se nimici, s-au împătrit și niciodată nu se vor putea slaviza. Dimpotrivă, ei vor latiniza pe slavi. Dovadă rutenii din raiaua Hotinului!

Mai treacă peste mândrii noștri moldoveni din Basarabia, și câte au mai trecut peste dânșii în 100 de ani, că tot moldoveni vor rămânea. Vorba lor, mă rog:

Apa curge, pietrele rămân!