Radu Anghel, căpitan de tâlhari, N. D. Popescu

RĂFUIALĂ DINTRE TOVARĂȘI

Acei iubiți lectori care au citit nuvela întitulată: Radu Anghel cunosc antecedentele acestui trist erou al nuvelei noastre și faptele săvârșite de el mai înainte d-a se reînturna în satul seu natal și d-a se restabili într-insul. Acum e timpul să spunem și aceia ce i s-a mai întâmplat sau a făcut după instalarea sa.

Radu devenise cârciumar; ce dzic eu? hangiu mare și cu dever mult; cârciuma sa ajunsese un vad foarte bine căutat nu numai de concetățenii sei, dar și de un mare numer de drumeți; și afacerile începură să-i meargă de minune, căci fostul volintir și fostul fratele Rafail era un om bătalnic, bun de gură, filotim, îndatoritor, plăcut și chiar mucălit la vorbă; pe lîngă aceasta era și iscusit în învârtirea negoțului, astfel că nimeni nu eșia din prăvălia sa nemulțumit.

Sta el în satul seu liniscit și ’și vedea de comerț de nimeni turburat, pentru că pe atunci nu era serviciu poștal regulat, telegraful abia funcționa în câteva orașe principale, șiosele abia se făceau pe ici pe colo între distanțe scurte, diligența umbla numai între Bucuresci și Brașiov, căruciora de olac circula numai pe drumurile cele mari și numai pentru ca să transporte obraze mari și înnalți funcționari, și despre drumuri de fier nici pomeneală nu era, astfel că comunicația între distanțe mari se făcea cu mare anevoință și în unele sezoane devenea chiar imposibilă. P-acele vremuri omul se spovedea, se grijea și ’și făcea adiata când era nevoit să se ducă din București până la Craiova sau Brăila, și ’și lua rămas bun de la rude și prieteni ca în ajunul cine scie cărei expuneri primejdioasă, și orice călătorie era privită ca un pas d-o gravitate excepțională. Credea bietul om că se ducea la capotul lumii atunci când pleca la Ploeșci, la Târgoviște, la Pitesci, ori la Giurgiu, la Călărași, sau la Buzău. Cât pentru defileurile munților, ele erau considerate ca nisce adevărate repuneri de cap.

Fiind comunicația pe atunci atât de anevoioasă, cred că nu ve va prinde mirarea aflând că Radu a stat în satul lui peste un an, după ce se stabilise în el după comiterea atâtor crime, fără să fie supărat sau turburat de cineva. Așea putea pe atunci să stea în țara Românească criminalul cel mai primejdios, nu numai un an dar și mai mult, chiar într-un sat de munte populat și ades visitat de trecători veniți din depărtare, și hoțul putea să umble pe ici și pe colo după afacerile comerciului lui fără, ca să se întâlnească vre-o dată cu vre-unul din complici sau din victimele sale. Așia dar Radu petrecea în sat ne supărat de nimeni, își făcea în ticnă treburile, își vedea de afacerile sale care prosperad din dzi în dzi, și se bucura în linisce de stima și de considerația consătenilor săi care-l prenumărau în rîndul fruntașilor lor celor mai de treabă și cu reputație mai bună din toată plasa, iar nu numai din sat.

Din tot sbuciumatul și turburele seu trecut, el nu spusese consătenilor săi de cât numai că a fost volintir și că s-a bătut cu Turcii la Oltenița unde a fost și rănit; pentru acestă ispravă răsboinică consătenii săi l-au numit căpitan Radu, și Căpitan Radu a rămas, nu numai pentru ei dar și pentru tătă lumea, și mai eu seamă pentru negustorii cu care a avut el afaceri, iar hanul și cârciuma sa fură numite: hanul și cârciuma căpitanului Radu.

In decursul anului ce se scursese de la înturnarea sa în sat încetul cu încetul el își cărase bănișorii din ascunzătoarele depărtate în care pitise, și îngropase prin pădurile vecine cu satul său, în care se putea duce prin tainița ce construise într-o magazie din curtea cârciumei sale. După cel aduna și-l numără vedzu plin de satisfacție că afară de acareturile ce ’și clădise și de marfa ce grămădise în trei prăvălii, pe care le transformase în adevărate bazaruri universale, deansu mai dispunea încă de 12.000 galbeni ghiață, ceia ce după banii de azi fac 155000 de lei care pe atunci constituia o avere foarte însemnată.

Altul în locul seu, chiar omul cel mai lacom, ar fi fost cât se poate de mulțumit, și s-ar fi astâmpărat la un loc și s-ar fi grăbit săi înmulțescă numai printr-o speculă onestă, prin comerț și căi cinstite; dar el nu era om din aceia ce sciți să-și pue streaje poftelor și să stea astâmpărat. Dispunea de un capital de 12.000 de galbeni și nu se gândea dziua și noaptea de cât la cei 1500 galbeni ce fusese silit să dea într-un moment de strîmtoare lui Velicu, și nici nu putea să doarmă gândindu-se cum să facă ca să-i hrăpească și pe aceia, și pe lângă aceia să scape și de mărturia lui care ’l jena foarte mult.

Într-o zi dînsu plecă d-acasă cum pleca adesea-ori, călare ca să colinde țara pe unde o crede de cuviință, pentru ca să strîngă bucate, vinuri și provizii pentru prăvălie, și apucă întins calea Buzăului unde a ajuns a treia di după un umblet lin și pe odihnite. Ajungând acolo visită pe toți negustorii toptangii de vinuri, băcănii, seuri,cirvișiuri, cereale, rachiuri, brînzeturi, mezeluri și altele, cumpără de la mai mulți inși cantități însemnate din diferite mărfuri, pe care le plăti cu bani ghiață, și dispuse trimiterea lor cu care închiriate și bine plătite la cârciuma sa de la Botesci.

Cu acea ocazie visită și pe Velicu care devenise un comerciant însemnat și începuse să învârtească daraveri foarte importante de felurite aprovisionări, mai cu samă pentru armată, de la care câștiga sume mari. Când dădu ochi cu el tocmai se afla în tratative d-a lua aprovizionarea cu fîn a taberei de la Furceni din județul Tecuciu ce se înființase în anul 4859 de către Vodă-Cuza suit de curînd pe tronul ambelor Principate. Cum vedeți încetul cu încetul vremea se scursese, evenimentele se suceedase unul după altul, domnie lui Vodă Barbu Știrbeiu fusese înlocuită prin căimăcămia lui Alexendru Vodă Ghica, acesta prin căimăcămia cea de trei și acesta prin domnia lui Alexandru Ioan I care fusese ales ca Domn al ambelor Principate în ziua de 24 Ianuarie anul 1859.

Această antrepridă era mare și bănoasă, dar prea mare și prea bănoasă pentru capitalul de care dispunea Velicu; de aceia el sta la îndoială și nu cuteza să se încurce singur într-o afacere atât de însemnată, nesimțindu-se în stare să suporte o greutate atât de covârșitoare. Tocmai căuta un tovarășiu bun, cu bani și tot de odată om de încredere cu care să intre în tovărășie, și sta la îndoială pe cine să aleagă, căci cei ce aveau bani din cunoscințele sale nu prea erau cinstiți, iar cei cinstiți nu prea aveau bani. Cum dădu ochi cu Radu Velicu scoase o esclamațiune de bucurie si de ușiurare, și strigă:

— In sfîrșit mi-am găsit omul.

Imediat după aceia îi propuse tovărășia, îi descrise tot șiartul afacerei și-i enumera avantagiele. Daca Radu ar fi avut în el stofă de negustor iar nu pe aceia de hoț ordinar, ar fi cumpănit și el întocmai ca vechiul seu complice foloasele ce ar fi putut trage dintr-acea întreprindere într-un mod cinstit, care ar fi putut trece cu mult peste sumele ce ar fi putut fura de la fostul său complice prin ucidere și ar fi intrat în tovărășie cu gînduri curate și cu intenția hotărîtă de a se îmbogăți prin căi licite; dar fiind din fire, tâlhar ordinar, priimi propunerea de tovărășie, numai pro-formă, și fiind împins de nisce gînduri ne curate, el intră în tovărășie cu Velicu numai cu intenția d-a se găsi în contacturi mai dese și mai intime cu el și d-a se afla adesea fără de martori cu victima sa, și d-al atrage într-o cursă în care să-l prindă cu bani cât s-ar fi putut mai mulți asupră-i pentru ca apoi să-l ucidă și să-l jefuiască fără a înfrunta vreo bănuială că el ar fi fost ucigașul și fără să se vadă expus d-a se duce la ocnă să tae sare.

Într-o zi plecară împreună spre partea muntoasă a județelor Putna și Bacău cu intențiunea ca d-a strînge fîn pentru armată, și plecând fiecare luă cu sine bani cât putu mai mulți ca cu ei să plătescă peșin, după obiceiul locului toate cumpărăturile ce vor face mai mult de pe la țărani clăcași ori rădași munteni, care vînd mărfa de pe loc și cu bani ghiață. El plecară într-o sară din Buzeu și merse împreună toată noaptea, stînd unul lîngă altul pe lavița de dinainte a unui poștalion mânat de Velicu, și trase despre diuă la un han din marginea unui sat ca să îmbuce ceva și să se odinescă. După prînz iarăși plecară, și merse astfel toată noptea până ce ajunse la Râmnicu-Sărat care de curînd redevenise capitala județului cu același nume.

Ajungând acolo Radu se dădu jos din poștalion, se plînse tovarășiulul seu că poștalionul l-a zdruncinat de ’i a sfărîmat osele, și în cele din urmă îl spuse categoric că nu se mai suie în poștalion, ci va prefera să mergă cu diligența până la Focșiani, unde, ajungând mai din vreme, îl va ascepta la un han în care mai măsese el și altă dată, căci de la încheierea tovărășiei dintre ei și pân-atunci mai făcuse el și alte călătorii împreună în diverse direcțiuni și devenise cunoscuți prin partea locului ca tovarăși și buni amici; El a spuse că va sta la acel han și-l va ascepta până ce va sosi și dârau și de acolo vor merge călări prin munți. Acestă convorbire fu audzită de hangiul la care trăsese și de mai mulți negustori râmniceni, oameni cu greutate, astfel că la nevoe ea putea să fie invocată ca mărturie sigură.

Velicu nu făcu nici o obiecțiune căci n-avea pentru ce; având încredere în el și dânsul banii lui și-i cheltuia; așia dar lăsă pe Radu să plece și după ce dînsul porni, el râmase la han ca să se odihnescă până ce va însera și se va răcori. De la ban Radu se duse drept la tactul diligenței, și de îndată ce sosi, se sui numai de cât în cupeul diligenței ce mergea spre Iași care plecă peste o oră și merse întins spre Focșani, pe când tovarășiul său se odihnea. Ajungând acolo cumpără doi cai voinici de munte, unul pentru el și altul pentru Velicu. care să-i ducă prin munți către care vor pleca a doua zi pe după prînz; arvuni și o călăuză,pe un muntean iscusit care cunoscea toate potecele munților Vrancei, apoi se arătă prin centru orașiului, mânca la primul birt din localitate, petrecu seara la o grădină în care se adunau toți fruntașii Focșanilor, și apoi merse de se culcă la un han din marginea orașiului, vecin cu drumul mare către Râmnic, și dormi pe dată.

După ce simți că s-au potolit toate în han și că toți au adormit, Radu întocmai cum făcuse și Velicu cu câți-va ani mai nainte în hanul de lângă monăstirea Ciolanu, se sculă binișor și pe băjbăite, se îmbrăcâ din nou, dar nu cu hainele sale ci cu altele, cu nisce borfe urîte, împetecate și zdrențăroase de adevărat lăeț ce scosese din dăsăgii ce adusese cu dânsul, își puse în cap o perucă cu plete nețăsălate de lăeț, lipi de buze nisce mustăți sbîrlite și pe bărbie o barbă asemenea nețesălată, se unse pe ochi cu o alifie care-i bronzâ pielea și-l făcu arămiu, și ast-fel deghizat eși din cămara ce ocupa pe fereastra ce da în drumul cel mare, strecurându-se printre gratii cu cunoscuta sa abilitate, și după aceea eși în șiosea, merse pe ea în direcția Râmnicului o bucată bunicică, și avu parte ca să nu se întâlnească cu nimeni până ce ’ajunse la marginea unei dumbrăvioare traversată de șiosea. Văzându-se acolo, dînsu se duse până la o podișcă aruncată peste o mlaștină, și de îndată ce se vădu lângă ea, se ascunse sub podeț și se culcâ pe marginea mlaștinei.

Acelui podeț îl lipsea parapetul despre o lăture iar tălpoaele din care era compus se cam mișcau. El cunoscea toate aceste particularități, precum și localitatea, pentru că mai trecuse pe acolo și alte dăți în mai multe rînduri. O dată trecuse singur călare, se oprise în capătul podețului, descălecase, intrase sub el și chiar reușise a desprinde o grindă și al scoate piroanele cu care era bătută de podele. Pentru ce toate acestea? pentru că într-acel loc drumul era strimt, cotit, mărginit în ambele laturi de două măluri nalte, pădurea foarte deasă și terenul de sub pod și din ambele laturi ale podului atât de smîrcos și de mocirlos în cât acel ce se întâmpla să cadă în el sau să-l traverseze, se afunda în mlăștină până la brău. Nici nu se putea un loc mai bine ales de către un expert pentru o încălcare tâlhărească.

După ce se vârî sub pod, falsul țigan se apucă cu cu spatele și cu mîinele să salte din loc grinda ce desprinsese mai nainte; după aceia începu s-o tragă binișior din locul ei, s-o arunce după aceia în mlăștină și să lase în mijlocul podețului o deschizătură care făcea trecerea peste el cu trăsura primejdioasă dacă nu tocmai întrerupea comunicația cu totul. După ce termină aceasta ispravă, se culcă d-a binele sub pod și aș ceptâ până să se apropie ora trecerei tovarășului său.

Acea sosire nu întârzie prea mult. Pe la două din noapte se auzi uruitul unei trăsuri, și curând după aceia se văzu la cotitura din spre Râmnic o brișcă mînată de un om și goală care la scoborîșul spre pod încetini mersul, pentru că toți scia că el era șiubred și grindile se mișcau ca mărgelele. Ajungând în mijlocul podului căruța se opri pe dată căci conducătorul ei văzuse, la lumina stelelor unei nopți senine dar fără de lună, că lipsea din tablier grinda scoasă de Radu. Cum se opri brișca, vizitiu care era Velicu în persoană, se-dădu jos și numai de cât desprinse șliaurile pentru cailor ca să-i treacă pe ei singuri unul câte unul ca să nu scape cu picioarele în deschizătură și să le frângă, ca apoi să treacă și brișca.

După ce reuși să treacă cai binișor și fără de nici un accident, Sîrbul se întoarse la căruță ca s-o treacă și pe ea, tărînd-o el singur, că era ușiurică, și ajungînd la hop se apucă să-i salte roatele una după alta ca să le treacă peste pod care nu era tocmai mare. Pe când se afla cu spatele spre drumul, către Focșani și trăgea binișor și cu băgare de seamă de oiște iată că încet și ușiure întocmai ca o panteră eși Radu de sub pod, se apropie tîrîndu-se de locul unde se afla Velicu,se ridică în picoare pe la spatele lui, scoase din buzunarul pantalonilor o ghioagă lungă numai ca de vr-o două palme, dar groasă, ca de doue degete și cu măciulie de plumb cât pumnu. După ce o scoase cu o îndemnare uimitoare, o ridică repede în sus și isbi cu ea cu sete pe Velicu pe la spate și ’l lovi drept în încheietura țestei cu atâta putere încât o sparse și făcu să-i țâșnescă creerii din spătură. Moartea fu instantanee; nenorocitul sîrb nu zise nici cîrc și căzu mort scăldat în sînge.

Radu de îndată ce ’1 văzu mort, fără a pierde o clipă măcar din vreme, îl scotoci în sân, scoase din locul ce scia el motoașca cu toți banii câți-avea asupra-i, și după ce îl jefui, îl luă în brațe, îl arunca după pod în mlaștină pe partea lipsită de parapet, potrivi ca să ’l isbească încă o dată eu capul în grinda ce aruncase în noroi și pe urmă mai aruncă și brișca peste el. După aceia merse la fîntîna din apropiere de se spălâ de sânge, sa desbrăcă de trențele țigănești, se duse cu ele de le afundă în nămol și, rămîind numai în cămașe și în ismene, lăsa caii să pască pe marginea podului, o porni înapoi spre Focșani, ferindu-se d-a merge oblu pe drumul mare ca să nu fie întâlnit de cine-va și văzut aproape despuiat. Norocul care pe semne cam ajută pe făcătorii de rele, îi fu și de astă dată favorabil, căci nu întâlni pe nimeni și putu să ajungă în oraș mai nainte d-a se crăpa de ziuă. Cum ajunse intră în cămara sa tot pe unde a eșit se culcâ, adormi pe dată și a doua zi se scula pe la opt ore de dimineață, se îmbrăcâ cu hainele sale, și eși afară, iar de îndată ce dădu ochi cu hangiu, îl întrebă dacă a sosit tovarășul său. Hangiul îi spuse că nu.

După ce priimi acel răspuns, el fără a părea neliniscit eși din han, spuse hangiului că se duce să dea o raită prin tîrg în trebuințele afacerei ce-l adusese ácolo, și ’l rugâ să spue lui Velicu când va sosi să ’l ascepte căci mai nainte de nămiezi,se va întoarce: ca să ia masa împreună în birtul hanului, El fu esact; după ce visitase toate cafenelele, cofetăriile și locurile de-întâlnire a oamenilor de afaceri; și după ce vorbise cu mai mulți arendași despre fîn și grăunțe și chiar intrase în oare-care tocmeli, se înturnâ la han pe la 11 ore seara. și de astă dată se arătă foarte mirat și chiar îngrijit aflând că Velicu încă n-a sosit. Merse ceva mai departe, făcu o indiscrețiune, spuse că tovarășul său avea asupră-și o sumă însemnată de bani și că se temea de vre-o încălcare tâlhărească, fapt care pe atunci se întâmpla cam des.

Această indiscrețiune făcu multăvâlvă în orașiu, căci locul podețului aruncat peste rovina de la Risipiți care făcea parte din una din ramurele pîrîului Rîmna care avea apă numai primăvara precum și pe timp de ploae, iar în cele alte vremuri era o mlaștină adâncă, și aproape seacă, era vestit în tot județul Rămnicului ca loc priincios pentru încălcări și tâlhării, pe care le săvîrșiau numeroasele cete de țigani lăeți care adesea se aciuiau prin împrejurimi în sălașuri nomade foarte numeroase. Hangiul mai ales fu mai emoționat decât toți, pentru că el cunoscea bine de tot pe Velicu, avusese cu el mai multe daraveri negustoresci, pe care le desfăcuse într-un mod cinstit și cu câștig bun, și simțea pentru el o adevărată amiciție. El cum auzi din gura lui Radu vorbele spuse mai sus, își deslegă șiorțul de la brîu, luâ surtucul pe dănsul, se duse drept la ispravnicul județului Râmnicul-Sărat care încă locuia în Focșani, în partea orașului de dincoa, și ’i spuse toată șiretenia.

Prefectul îndată ce priimi denunțarea, chema pe sameșiul adică pe directorul Prefecturei, și-l trimise spre Risipiți împreună cu câțivá jandarmi călări ca să vază și să cerceteze, și într-același timp depeșă zapciului de la Râmnic ca să cerceteze dacă Velicu a plecat de la gazdă sa sau ba. Subprefectul a răspuns peste o oră că Sîrbu a plecat împreună cu căruță sa pe înserate ca să meargă pe răcoare, și sameșiul s-a întors pe sub seară împreună cu cadavru lui. Velicu, pe care l-a scos din nămol cu multă greutate și l-a adus chiar în căruța sa, pe care o scosese din noroiu, și la care înhămase tot cai lui, pe care ia găsit păscând pe marginea drumului. Tot deodată-mai aduse și un maldăr de trențe țigănești pe care le-a găsit îngropate în nămol, și de îndată ce dădu ochi cu prefectul își dădu părerea că uciderea s-a săvârșit probabil de către unul sau mai mulți țigani din sălașul ce trecuse pe acolo cu câte-va zile mai nainte și care abia a trecut de două zile în Moldova.

Instrucția își îndreptă investigațiunele în greșita direcțiune indicată la Sameș; pe Radu nici nu ’l bănui măcar, căci el s-a culcat noaptea și s-a sculat dimineața într-o odae a hanului de față cu toată lumea, iar a doua zi manifestase cea mai sinceră durere atunci când văzuse cadavru fostului său tovarășiu, și după ce ’l sărutase și ’l plânsese cu foc, l-a petrecut până la Buzău, unde fusese transportat cu cheltuiala sa ca să fie înmormântat alături de părinții lui. Ajungînd acolo el îl conduse până la ultimul locașiu, și după ce executase singur contractul furniturei de fîn, se grăbise să dea familiei sale partea din tovărășie intactă, de și executase contractul numai cu banii săi.

Procurorul dădu ordin ca administrația să prindă pe țigani, și ispravnicul execută ordinul fără multă bătae de cap chiar în coprinsul județului Putna, și călca laia fără de veste și o aduse clae peste grămadă în Focșani. Procurorii celor două județe, luând de scurt pe țigani, descoperiră alte crime și multe potlogorii săvârșite de ei, pe care, fiind luați de scurt de către oameni legei, le dădură pe față fără de codire. Ei făcură mărturisiri complecte fără ca să stea prea mult în cumpănă, dar în ceia ce privea omorul la Risipiți, toți într-o voce îl tăgăduiră cu toată energia posibilă; spuse că nici n-ar fi putut să-l săvîrșească, fiind prea departe d-acolo, și chiar dovediră cu martori spusa lor, dar cu toate acestea înalta curte din Bucuresci îi osîndi pe toți la munca silnică pe viață, atât pentru crimele săvîrșite mai nainte cât și pentru omorul lui Velicu, și după ce se termină acest proces, Radu se înturnâ la Botești spălat și cu fața curată și se reapucâ de negoțul său de cârciumar.

LINISCIREA LUI RADU ANGHEL

Proverbul bătrînesc zice că cine a băut tot va mai bea, cine a fost desfrînat tot așea va fí și cine a hoțit tot va mai hoți și ce s-ar întămpla și ori-ce transformare s-ar putea opera în existența sa; poverbul bătrîn are dreptare.

Radu Anghel în prima epocă a existenței sale de hoț a avut parte s-o cam brodească astfel cum a dorit, să ’i meargă bine toate,să facă fel de fel de crime și de ucideri de oaameni fără a fi prins, și să-și mărească averea atât de mult — în cât să nu mai aibă grije de ziua de mâne. Altul în locul său și-ar fi scuipat în sîn, ar fi zis bogdaproste că a scăpat eu fața curată și s-ar fi astîmperat mulțumindu-se cu ceia ce a agonisit și mărginindu-se a-și petrece restul vieței într-un traiu așezat, traiu de om de ispravă ast fel cum părea a fi. Din nenorocire pentru el lăcomia îl îndemnâ să nu se astâmpere, și lăcomia în cele din urmă fu pedeapsa sa.

Pe semne ochiul Providenții care nu doarme nici o dată ci din contra veghiază și îngrijesce ca să se împartă fie-căruia ce este al său, ca binele și răul să ’și capete răsplătirea; pe semne asemeni că dreptatea D-zeiască cea ne strămutată și inconruptibilă rabdă mult, dar nu renunță nici o dată d-a răsbună săngele nevinovat, căci ea nu lăsâ pe Radu să se astâmpere-și să stea locului în bună pace, ci se puse să îndemne pe ucigașii d-a stărui în calea cea rea, pentru ca o dată să ’și primească meritata pedeapsă. Justiția cerească zăbovesce dar nu trece nici o dată cu vederea; dă răgaz vinovatului ca să se poată pocăi și îndrepta, dar daca-l în cele din urmă vede că persistă și urmează d-a bătători făgașiul fără de legilor, atunci ea intervine și lovesce fără de cruțare pe cerbicos.

Cu Radu Anghel Providența a fost cât se poate de îngăduitoare și de indulgentă; ea îl îngădui mai mult ca pe ori-cine asceptându-i pocăința, dar el în sufletul său tot hoț, tot tâlhar și tot făcător de rele rămase. El nu se gândea cât ținea ziua și noaptea de cât numai la crime, la fără de legi și la îmbogățire și procopseală numai prin crimă și prin tâlhărie, dar cu toate acestea rămase cât-va timp om de treabă și astâmpărat și ’și văzu liniștit de negoț. Stătuse astâmpărat de teamă ca să nu deschidă vre-o racilă și fusese cu minte de teama amintirei faptelor trecute care rămăsese date uitărei păn-atunci. Fusese om de ispravă și cu minte ca să nu se descopere misterul trecutului său și să expieze odată toate nelegiuirile ce le-a făcut, tăind sare în ocnă în toată viața sa. Numai groaza de pedeapsa îl ținuse pironit în satul său și numai spaima de a se vedea o dată constrîns d-a plăti societăței faptele sale de hoț și de asasin, l-a făcut să fie statornic în calea cea dreaptă.

Peste scurt timp însă întâmplarea, sau mai bine destinul, îl îndemnâ ca să nu mai aibă teamă de nimic și să piardă frîul care-l înstruna și care ’1 împiedica d-a se abate din calea cea bună.

Într-o zi din primă vara anului 1860 se întorcea de la un sat despre Petroșița, unde se dusese ca să cumpere o butie de țuică pentru cârciuma sa. Eșind dintr-acel sat, tocmai când să suia pe un muscel spre a intra într-o limbă de pădure de fag, auzi fără de veste că ese din pădure nisce plânsuri și suspine năbușite, eșind dintr-un piept femeesc. Aceste plînsete avură darul să ’l mișce și să ’l intereseze.

Inima sa de piatră rece, inima sa neîndurătoare față cu bărbații, avea o mică părticică vulnerabilă; pe la soroace și cam după voia întâmplării îl făcea să fie milos și să se înduioșeze de lacrămile unei femei, și mai cu seamă de ale unei fete care poate n-ar fi mișcat pe un om cu o inimă nepătată.

— Ce ai tu? și de ce plângi? întrebă el apropiindu-se de copila care sta jos cu fața ascunsă în poală.

Auzind această întrebare fata ridică capul în sus și lăsă să se vază înaintea ochilor lui Radu, care rămase încremenit în loc, o figură inundată în lacrămi cu nisce ochi roșiți de plâns dar d-o frumusețe și d-o regularitate de trăsuri surprinzătoare. Era brunetă, părul capului său era negru, sprincenile tot negre, ochii asemeni negri și profunzi, pelița oacheșe, dar obrajii erau un buchet de trandafiri rumeni și gurița o garoafă îmbobocită.

— Pentru ce plângi dragă fată? repeta întrebarea Radu Anghel, după ce-și mai veni în fire după prima surpriză.

— Pentru că m-a gonit tușa din casă și nu șciu unde să mă duc, răspunse ea cu o voce adorabilă și cu o intonație d-o naivitate copilărească.

— Dacă te-a gonit tușa de ce nu te duci la mama?

— Mama a murit de doi ani și mai bine, răspunse biata fată pornindu-se din nou pe plâns.

— Dar tata ce s-a făcut? întrebă Radu Anghel.

— Tata a perit de mult, o! foarte de mult! dar nú șciu dacă a murit sau încă trăesce, că i sa perdut urma, răspuse fata urmând d-a plânge.

— Ți-o fi rămas încai niscavai frați, surori sau rude cu gânduri ceva mai omenoase?

—Ba nu, nu mi-a rămas nimeni afară de tușica care mă bate.

— Dar de unde esci tu fata méa? întrebă Radu.

— De departe, tocmai din satul Movileanca din județul Prahova.

Auzind numele acestui sat, Radu tresări și se grăbi d-a întreba pe fată:

— Dar a cui fată esci tu dacă spui că esci din satul Movileanca, și cum ai răsbit până aici?

— Eu sunt fata lui Soare Chiaburu, așa ’i zicea taichii tot satul, că tata era bogat putred mai înainte d-a fi jefuit de un argat; din care pricină i s-a tăiat inima, căci a sărăcit ca vai de lume, și peste câte-va luni a perit, s-a dus, și-a luat lumea în cap și ne-a lăsat pustii. A dus-o mama un an cu procleta de sărăcie, dar mai mult n-a putut, și a murit și m-a lăsat pustie, săracă lipită în vîrstă numai de 12 ani și pe uși streine, în spinarea tușii care m-a adus din satul meu în satul Sisieni în care am stat până azi de dimineață, mai mult bătută de cât mâncată și băută, și din care am plecat azi numai căci m-a gonit tușa după ce m-a bătut pentru că am spart un taler de pământ.

— Ia ascultă fă fetițo, zise Radu după puțină gândire, și mai cu seamă după ce auzi că ea era fata lui Soare; dacă grăesci adevărul și dacă esci precum ziseși fata unui om cu dare de mână care a sărăcit, și acum te găsești pe acest pămănt streină, sărmană, oropsită, gonită și fără adăpost, aide cu mine, și mă jur că va fi bine de tine; de azi în colo vei avea tată, mamă și tot ce-ți trebue, și nu-ți va lipsi nimic. Aide de, că dacă oi fi cu minte mă însor și te iau de nevasta.

Fata auzind această propunere se uita lung și ciudat drept în ochii lui Radu, și după aceia își șterse iute ochii cu ruptura de șorț ce-i încingea mijlocul, și pe urmă zise cu hotărîre:

— Merg, ce-o fi să fie, și se ridică repede în sus.

Radu Anghel o luă de mână, o duse binișor până la cal care ’l ascepta în mijlocul potecei, o ridică în brațe ca pe-o până, o puse pe șea, să așeazâ și el cu spatele spre fața ei, o învăța cum să ’l apuce cu brațele pe după subțiori și apoi plecă spre casă cu sufletul mulțămit că a făcut și el o faptă bună.

Menagiul casei sale era ținut de bătrâna sa mătușe vară cu mumă-sa; ea nu prea fu veselă de acestă facere de bine nici nu se uită cu ochi așa de buni spre aceia ce avea să împartă, cu ea, dacă nu chiar să absoarbă, toate bunătățile nepotului său; dar vezănd că el ținea mult la fată și că tatăl lui și frate-său încuviințase purtarea lui, fu nevoită să o priimească bine și să se poarte cu ea omenesce, iar că să n-o supere să sili d-a căpăta afecțiunea sa.

N-am pretenție d-a face un roman sensațional, adică d-a face analisa, sau ca să zic așea anatomia unui suflet omenesc, d-a reproduce sentimentele lui d-a enumera vibrațiunile inimei sale, d-a fi ecoul suferințelor sau bucurielor, durerilor sau fericirilor unor pasiuni nobile sau violenți; eroul nostru nu merită atâta atențiune, căci inima sa nu era croită pentru asemenea sbuciumări, care de multe ori înobilează chiar pe un criminal.

Ființă ordinară cu aplicări ordinare, predispus numai la rele și foarte rar la bine, el nu semăna de loc cu acei eroi ai codrilor, care cu flinta într-o mână și cu buciumul într-altă mână își împărțea viața între amor și vitejie, între elegie și epopoee, între edilă și tragedie, și care sbura din brațele iubitei în cârca dușmanului țărei sale. In sufletul său erau încuibate numai porniri, patimi prosaici, pasiuni bestiale și dorințe brutale. Acel ce omorîse numai ca să ia bani nu putea să facă altfel, pentru că el simțea inima sa sburdând numai ca să-și satisfacă dorinți bestiale.

Cu un asemenea suflet ordinar el se pomeni că începe să simtă pentru protegiata sa o pasiune nebună, o patimă violentă, o dorință neînfrânată d-a o poseda; și cum simți în pieptul său aceste porniri, nu se mai gândi că obiectul dorinților sale era încă fraged, că abia trecuse de 15 ani, că sentimentele ei pentru dânsul erau încă necunoscute, ci merse orbesce înnainte fără să ție seama de nimic. In avântul brutal ce ’și luase pornirile sale, nu fu oprit de nici un scrupul de care ori și cine ar fi ținut seamă, nici nu se gândi că copila ne experimentată și încrezătoare își confiase viața și onoarea sa în mâinele lui, și nici nu suspctâ că a abusa de asemenea oarbă încredere ar fi fost cea din urmă dintre lașități, ci într-o zi profita de absența bătrânei, care se dusese d-a casă la moș Anghel ca să vadă ce mai face, și din binefăcător se schimba în călău, din provedință în tiran și făcu din biata fată o amantă!

Fata plânse cât-va mai mult de spaimă decât de vr-un sentiment de groază, inspirata de o asemenea purtare, a cărei gravitate încă n-o înțelegea, dar în curând se deprinse cu această nouă situațiune, priimi cu resemnare rolul de amantă și se hîrși cu noua sa viață, dar se stinse pentru tot d-auna în inima sa născândă, iubirea ce aprinsese fără să prindă de veste recunoșcința, și în locul începu să se ațîțe în adâncul rărunchilor săi o ură surdă și mută, dar statornică.

Radu Anghel nu era capabil să distingă asemenea transformare ce nu s-ar fi putut observa chiar de un observator foarte rafinat, ne cum de o brută ca el, a cărei inteligență, de și vicleană, era însă prea groasă ca să priceapă finețea unui spirit femeesc, fie de țărancă sau de copilă de cinci-spre-zece ani; o! nu, el se puse cu o ardoară furioasă ca să-și satisfacă dorințele sale dobitocesci, fără să ție în seamă dacă frăgezimea și sănătatea victimei sale putea să suporte nisce asemenea maltratări brutale, și pentru ca s-o împace și s-o deprindă cu acea viață bestială, se apucă să-și acopere idolul cultului său cu fel de fel de haine, cu fel de fel de podoabe, cu fel de fel de scumpeturi și zorzoane,crezând că cu asemenea sacrificii va dobândi deplinele grații ale obiectului dragostei sale și va fi mai mult iubit de ea. Asemenea exemplu îl dăduse arendașul moșiei, un grec pripășit de curînd și îmbogățit în satul său. Acel grec furase fata unui moșnég fără voia ei, și se silea ca prin lux și daruri scumpe s-o facă să uite purtarea sa și s-o atașeze de dânsul. Fiind că se întâmplase ca să semene posiția sa cu a grecului, Radu Anghel se puse a se lua la întrecere cu grecu și a cheltui din gros.

Această întrecere durâ cam mult timp,dar peste scurtă vreme simți că venitul agoniselelor sale, de și foarte mare, mult mai mare de căt să acopere asemenea cheltueli, totuși începuse să se topiască în văz de ochi și să scadă în loc d-a cresce. Această scădere ce pe zi ce trecea progresa, desceptâ lăcomia sa, și setea lăcomiei îl îndemnă să se hotărască, nu d-a renunța d-a cheltui ci d-a-și crea noi resurse prin care să poată să se măsoare cu punga grecului. Atunci numai își aduse el aminte de banii lui Soare ascunși în scorbora unui copaciu din pădurea Paserii, și se hotărî ca să-i aducă și pe ei la Boțești, că numai pe dânșii îi lăsase în ascunzătoare neatinși, pentru ca să ’i aibă ghiață, cine scie pentru ce vremuri rele cu care să astupe cine scie ce toroape grele.

Că să aducă la îndeplinire această hotărîre, într-o zi pleca d-a casă plin de curagiu și de bărbăție, căci trecuse atâția ani de la săvîrșirea faptelor sale dintr-alte dăți, dar cu cât se apropia de teatru în care fusese săvîrșite acele fapte, cu atât curagiul său se domolea și să redescepta în memoria sa amintirea trecutului. A fost chiar momente în care a făcut câți va pași spre a se întorce înapoi, însă via dorință d-a întrece pe grec învinse sfiala și temerea și ’l sili să-și plece capul.

Pe când încă sta în cumpănă, îi veni o idee, adică să controleze spusele amantei sale, și dacă o fi grăit minciuni să se împace măcar cu Soare care era mai aproape de locul unde erau banii ascunși, și să ’i ofere o parte din banii furați de el și să se întovărășească cu dănsul în tovărășie dreaptă, spre a reîncepe viața de hoție și de tâlhărie de mai ’nainte. Acestă părere i se păru bună și realisabilă, căci cunoscea bine caracterul cel lacom al fostului său stăpân și spiritul său cel practic care prefera mai bine o vrabie în mână de cât fiece pe gard; așa dar în loc d-a se îndrepta spre pădurea Paserii, apucă calea Bucurescilor unde cunoscea un hangiu amic și cumătru cu Soare, care era o gazdă de hoți renumită și care o dată îi dăduse oare-care dovezi de iubire, ast-fel că putea pune temeiu pe el că-i va servi drept împăciuitor.

Cum ajunse în capitală, Radu apucă spre Obor unde sta cumătru, dar până să ajungă acolo, pe când încă era pe șoseaua numită azi Ștefan cel mare ce unesce capul podului Mogoșoaei cu acela al podului Târgului d-afară, simți d-o dată și fără de veste că o mână îi apasă umărul și ’l sgudue cam puternic.

Această atingere și această sguduiturâ îl făcu să tresară și să simță că îngheață sângele în vine.

— Aiti! m-am topit, au pus mâna pe mine oamenii stăpânirei! murmură el în adâncul inimei sale; ce o fi să fie adaose făcându-și curagiu și întoarse capul ca să privească pericolul în față.

Presimțirea sa nu-l înșelase; acel ce-l ținea strâns de umăr era un pericol mare pentru el, era Barbu, fiul cel mare al lui Sandu; va să zică căzuse într-o primejdie mai mare de cât se asceptase, însă ceia ce ’l suprindea era aerul cel surîzător și binevoitor ce era zugrăvit pe fisionomia fiului victimei sale.

— Vezi că încă te am cunoscut? zise Barbu cu ton voios de și nu te-am văzut d-atâția mari de ani, tocmai de când erai o potca? dar ce ai de esci așa de turburat? ce numai mă cunosci? numai ții tu minte pe Barbu feciorul lui moș Sandu de la Prund?

— Ba te cunosc, murmură Radu cu o voce perdută.

— Da scii ce mare te ai făcut! însă nu te-ai schimbat de loc; numai ceva mustățile ți s-au făcut mai mari! Mai întâiu am fost la îndoială și p-aci p-aciera să te las să treci, căci de! noi te credeam mort, omorît de Turci împreună bietu cu tata; dar după ce mă mai uitaiu odată, ziseiu: Ași, nu, nu să poate să mi înșel; e Radu, e fratele nostru de cruce, și am îndrăsnit să-ți dau cunoscință.

Auzind cuvântul mort, omorît de Turci de o dată cu tatăl său, Radu mai prinse puțină inimă și începu să spere la posibilitatea unei mîntuiri produsă de cine scie ce confusiune; de aceia își luâ măsură la vorbă ca să nu se compromită, își lăsă pe Barbu ca să vorbească el mai întăiu spre a dobândi oare care lămuriri din vorbele sale. Barbu care era din fire cam vorbăreț, nu-l lăsâ să ascepte mult, și prin întrebările sale îi spuse tot ce vrea dînsu să afle.

— Va să dică pe tine nu te au omorît turcii în noaptea când călcară ostrovul, după ce acel afurisit de pașe vă băgase în cursă, pe tata și pe tine, și vă aduse acolo cu acea plăsmuită cumpărare de vite? d-aia nu ’ți am găsit noi ție trupul împreună cu al tatii? să vede că te-au luat rob.

— Da frate, murmură Radu oftând cu o intonație foarte bine imitată.

— Trebue să fi pățit multe în țara Turcească!

— Grozăvii neînchipuite.

— Dacă mă iubesci aide colea în cărciumioara aia și spune-mi-le din fir până în ață tot ce ai pățit.

Lesne îi fu lui Radu să prindă bucuros, să intre în cârciuma din colț, și dinaintea unei mese și cu un borcan dolfan plin cu vin înainte-i, să toarne bucuros o minciună cât Colțea de mare, dacă era vorba pe minciună, căci îl tăia capu la drăcii și la d-alde astea să pricepea lucru mare. Bietu Barbu priimi moneda cea calpă a pretinselor persecuțiuni din Turcia ca monedă de valoare, plânse cu lacrămi sincere de închipuitele nenorociri ale asasinului tatălui său, și după două ore de povești, să despărți strîngând cu afecțiune mâna ce împlântase cuțitul în grumazul părintelui său, și-i zise cu voce duioasă:

— Frate, vitele ce ’ți-a făgăduit tata sunt grase și sănătoase; vaca a fătat de atunci cinci viței, care s-au făcut boi mari și oile tale s-au înzecit; vino să le iei, sau dacă nu poți, spune-mi unde să ți-le trimet în ființă ori schimbate în bani.

Radu îi mulțumi de generositate, îi făgădui că va da o dată o raită p-acolo ca să verse o lacrimă pe mormântul, bunului bătrân, și după aceia se făcu că era foarte grăbit își luă rămas bun de la Barbu, și după ce îi făgădui înc-o dată că-’l va visită în curînd, pleca p-aci în colo, și după ce se despărți de dănsu strigă radios de bucurie:

— Am scăpat de unul; de cel alt scap mai lesne.

Pentru ca să înțelegeți bine iubiți lectori, enigma vorbelor lui Barbu care scoase din inima lui Radu cel mai mare cuiu, permiteți-mi a vă spune în puține cuvinte aceia ce s-a petrecut în ostrovul Grecilor după fuga asasinului.

Din norocirea lui în noaptea acelei zile se petrecu într-acel ostrov un eveniment care-l scăpa de ori-ce urmărire precum și de bănuiala că el a ucis pe binefăcătorul său. Într’ acea noapte trecu dincoa mai multe cete de bașbuzuci, care luară cu sila toate vitele câte găsiră prin ostroave și le trecură dincolo, iar pe argați îi omorîră sau îi robiră. A doua zi aflându-se acestă tristă veste, tot satul să sparse, locuitoriii se împrăsciară care încotro putură și nimeni nu să mai gândi la Sandu și la copilul lui de suflet.

Când nisce pescari găsiră cadavrul lui Sandu, găsiră de o dată și cadavrele argaților și atribuiră moartea tuturor tot bașibuzucilor turcesci.

După ce norocul îl scăpa d-așa mare toroapă și aruncă în spinarea altora vina faptelor sale, Radu nu se astâmpărâ, nu-l lasă păcatele ca să urmeze măcar calea ce apucase, pe care deja o bătătorise în decursul celor opt ani ce să scursese de la moartea lui moș Sandu, adică de a sta pitit în satul său, înfrînat de ultimul rest de frică ce-l mai muncea, adică de răsbunarea lui Soare, ci vru să ridice toate zăgazurile, să sfărîme toate barierele și să lase să iasă la iveală, scăpate de ori-ce teamă, toate pornirile sale care ’l îndemnau ca sa urmeze fără de teamă povîrnișiul înclinărilor sale.

Ultima barieră fu ridicată tot într-aceiași zi și chiar în gura Oborului. Când să intre într-acest tîrg țărănesc, auzi că ese fără de veste o voce din mulțime care ’l chiamă pe nume. Cu-toată siguranța ce dobîndise de la întâlnirea sa cu Barbu, tot nu se putu stăpâni d-a tresări și d-a se uita înjuru-i cu frică. Când era încă în cumpănâ între gândul d-a fugi sau d-a înfrunta pericolul cu îndrăsneală, iată că un țăran eși din amestecul de oameni și până să prindă Radu de veste, îl și cuprinse în brațe și chiar începu să-l sărute.

— Slavă D-lui că mai trăiiu ca să te văd, băiatul moșului, zise necunoscutul sărutându-l și strîngându-l în brațe cu foc.

— Nu te cunosc cine esci, murmură Radu cu un aer cât se poate de contrariat, silindu-se să scape.

— Nu mă cunosci? esclamă țăranul surprins; aida de! nu să poate; eu nu m-am schimbat de loc, pe când tu dintr’ un plod de vr-o 18 ani te-ai făcut goșgogea om, și tot te-am cunoscut. Nu e vorbă: trăsurile, aerul, noima chipului tău, e tot aceleași, dar mustățile ca vrabia care’ ți împodobesc acuma buzele lipsea; dar nu face nimic, parcă esci la Trestianu când îți puseseși pe buze o pereche de mustăți mai mare mândrețea.

— St! creștine că te-aude lumea și dăm de potcă, murmura Radu puindu-i mâna la gură; dacă ai să-mi spui ceva, aide repede colea în cârciumă, din față, unde poate vom găsi un colțișor în care să putem vorbi în isichie.

Străinul prinse bucuros și numai de cât intra în cârciumă după fostul argat al lui Soare, și se așeză la o masă într-o cameră din fund unde se întâmplase să nu fie nimeni.

— Ei acum mă cunosci!? întrebă streinul după ce bău pe nerăsuflate o ulcea plină cu vin din cinstea lui Radu

— Te cunosc, ’mi am adus aminte, răspunse acesta; esci Bucur din Plopi tovarășul lui Soare, fostul meu stăpân.

— Ce mai om! D-zeu să ’1 erte; murmură Bucur oftând mai mult din gură de cât din inimă.

— Dar ce într-adevăr c-a murit? esclamă Radu tresărind

— Ei, ei! D-ta să trăesci; dar ce nu scii?

— Nu.

— Dar unde tătarii ai fost pân-acum?

— Tocmai pe la Buzău.

— D-aia nu am putut să dăm peste tine! nu scii cât am umblat și te-am căutat.

— Dar ce vreai tu cu mine? întrebă Radu din nou îngrijurat.

— Vream să te numim căpitanul și povățuitorul nostru, după ce căzu Soare în capcană.

— Ia spune-mi așa să trăești șiretenia morței lui Soare.

— Săracu! multe a mai pățit, dar tot el ’și-a făcut de cap; singur e vinovat. Scii că se plângea de tine în gura mare că l-ai furat, l-ai calicit, și l-ai lăsat sărac și muritor de foame pe drumuri.

— Minciuni mârșave ca să acopere adevărata și murdara pricină care m-a făcut să fug de la el.

— Ce gîndesci că noi nam crezut? nu-l sciam noi cine este, calicu dracului? nu sciam noi că-și mănâncă de sub unghie și gonesce slugile cu fel de fel de ponoase ca să scape și să nu le dea simbrie?

— M-o fi pîrît la stăpânire?

— Ce stai tu de vorbesci? D-apoi îi da lui mâna să spue stâpânirei c-a avut bani, el care era deochiat, el care a stat doi ani în pușcărie sub învinovăția de hoț? Cum ar fi căscat gura, numai de cît zapciul l-ar fi înhățat, l-ar fi întrebat de unde avea atâția bani? și l-ar fi băgat tot pe el la tumurluc.

— Ei! pe urmă ce ați mai făcut? întrebă Radu din ce în ce mai cu voe bună.

—Ca să ’și scoață din capete, neghiobu s-a pus nene pe o hoție amestecată cu o tâlhărie strajnică; intra ziua nămiazea mare în sat, călca casele cele mai bine păzite, eșea înaintea drumeților în drumul mare, și fura de svânta pământul, mai mult singur de cât întovărășit cu noi ca să nu împartă câștigul. Această lăcomie îi puse capul fără să ’l îmbogățească, că de un cîrd de vreme îl prigonea norocul, nu șciu de ce, că toate i mergé d-an doasele, sărăcea în véz de ochi. Dintr-această pricină se făcu ursuz, posac și rău nevoe mare, ucidea pe ori-cine îi cădea în mână și răpunea viața chiar când era vorba să fure un firfiric. Într-o noapte eși în drum singur singurel înaintea unui călător, și cum îl văzu nici n-apucă să ’i ceară bani, și numai de cât îi înfipse cuțitul în beregată. Pe când se sbătea bietul om cu moartea și el îl scotocea și ’l înjura că nu găsise asupra-i de cât trei sfanți, iată că-i sosi din urmă potera care-l urmărea de aproape și dătu pe mâna procurorului care ’l tîrî pe la tot soiul de judecăți, îl aruncâ în ghiarele judecătorilor, tribunalelor, curților,înaltei Curți și D-zeu mai scie cui și pe unde, și în cele din urmă îl aruncară în ocnă unde peri săracu de el coptorît de boală și osteneală după cinci ani de osîndă. Nenorocitul de el muri tocmai atunci când nădejduia să fie ertat de Vodă și scos din negurile ocnei.

— De mult a murit?

— De vre-o patru ani.

— Dar nevasta ce i s-a făcut?

— A murit și ea peste un an în ghiarele celei mai negre sărăcii.

— Par-că avea o fată mică?

— Da, Păunica; păcat de biata fată că era frumoasă nevoe mare și blândă mielul lui D-zeu.

— Ce face și cum petrece?

— Ce să facă? trage amarnic targa pe uscat.

— O să me duc s-o văd și s-o ajut cu ce m-ooa înlesni.

— Ți-ai face o mare pomană; numai dacă oi mai găsi-o acasă, că era vorba s-o ia mătușa sa la ea acasă.

— Te las sănătos.

— Umblă sănătos; dar ia ascultă cum rămâne cu vorba noastră?

— Care?

— Vrei să ne fii căpitan?

— Căpitan! esclamă Radu tresărind, poate; om mai vorbi, adause după puțină gândire, și apoi plecâ murmurând: Am scăpat cu desăvîrșire. Bine că nu mă cunoasce Păunica că eu sunt argatul care am sărăcit pe tatăl său, căci era mică, de tot nu era mai mare de șease ani. Lasă c-o s-o îmbogățesc eu, fetișioara neichi.

Peste două zile după aceia Radu Anghel reintra în satul seu purtînd în desagi comora din pădurea Pasării, pe care o găsise ne atinsă în scorbura copaciului unde o pusese

UMBRA EȘITĂ DIN MORMÂNT

Radu Anghel, aflând că a scăpat cu desăvârșire de ori-ce grije și temere și că atât Soare cât și moș Sandu au intrat în mormânt fără să mărturisească cui-va că dânsu ’i-a jefuit sau ucis, fu cuprins de o bucurie nebună, scoase un suspin de ușurare că a scăpat de ori-ce necaz și supărare, și după ce sfârși cu târguitul și alte afaceri care ’l adusese în capitală, se grăbi d-a se întorce înapoi a casă, și cum ajunse acolo peste scurt timp se cununa cu iubita lui și să puse cu ardoare pe gospodărie, fără să se mai gîndească la trecutul său și la speranța ce dăduse lui Bucur d-a consimți să se apuce din nou de tâlhărie și să devie căpitanul lor,căpitan de hoți de drumul mare. Nu se mai gândi la așea ceva căci treburile mergeau bine de tot, cârciuma sa avea mușterii mulți, și diferitele întreprinderi de negoț ce învârtea îi mai aducea bani îndestul de multicei la chimir.

El era hotărît să se facă în mod definitiv om de ispravă și să urmeze într-un chip statornic calea cea bună a muncii cinstite, astfel cum îl povățuise o dată bătrânul Sandu, dar doi dușmani neîmpăcați îi stătu în cale și îl făcu să apuce pe alte căi lăturașe. Unul fu Păunica fata cea găsită, din care el făcuse amanta și pe urmă nevasta sa. Acestă femee, de și îi dăruise cu doi copii, cu un băiat și cu o fetiță, și de și se apucase de gospădăria casei ca ori-ce femee cu rostul ei, totuși nu înceta d-a avea înclinări foarte pronunțate pentru lux, frivolități scumpe și cheltueli costisitöre, cu care Radu o deprinsese din timpul în care îi fusese amantă, și ori de câte ori nu vrea să i dea, îl amenința cu fuga și cu despărțenia ca să se mărite cu un grec foarte bogat care de multă vreme îi bătea capul ca să-l lase, să se despartă de el, de un cârciumar, și să se dea în dragoste cu dânsul.

Radu se duse într-o zi la tatăl său, care să astâmpărase cu desăvîrșire de un cârd de vreme și părăsise cu tot dinadinsul drumul mare ca să-și petreacă bătrânețele în odihnă, și îi ceru sfat și povață asupra pasului ce trebuia să facă ca să iasă la un fel cu nevasta sa și să-l învețe cum s-o înduplece ca să se facă cu minte, căci ca să ’i realiseze pe d-antregul toate voințele ei, îi era peste putință, ne fiind câștigul atât de mare ca să acopere cheltuelele pretinse de ea și să mai rămâe și pentru mărirea capitalului, la care trebuea să se gândească serios, că avea copii.

Tatăl său bătrânul Anghel care nu scia la cât se ridică averea fiului său, auzind jeluirile lui stătu câte-va minute pe gânduri și pe urmă zise:

— De! fătul meu, dacă muerei ’i-a intrat în cap asemenea gărgăuni, cu anevoe mai poți să ’i scoți. Nu rămâne dar de cât două căi de urmat, și anume: dacă poți și te lasă inima las-o și ia-ți alta mai de potriva ta, căci slavă d-lui în țara noastră încă să mai găsesc femei frumoase și mintoase; dacă nu, adică dacă tu o iubesci peste măsură în cât nu poți trăi fără de ea, atunci păstreaz-o cu ori ce chip.

— O iubesc mai mult ca viața mea, mai presus ca ochii din cap, încât nu pot trăi fără de ea, strigă Radu întrerupându-l.

— Dacă e așea ține-o cum ai deprins-o, silesce-te să ’i faci voile și să te iei la întrecere în cheltueli cu grecul, și să nu zici nici cârc, că de unde nu o pierzi și te pierd!

— Dar de unde bani taică? crezi D-ta că cârciuma mea aduce atâta venit?

— Ei! omul face bani când vrea.

— Cum să ’i fac altfel de cât prin muncă? și ne putând prin ea cum să fac să câștig mai mulți bani de cât cîștig acum?

—Ei! cum? cum ’i-ai făcut și pe cei cu care ai venit din lunga ta călătorie. Ce, ai fost de părere că am crezut povestele tale că prin muncă cinstită ai strâns bani? Ai-da-de! nu e Anghel așia de prost! Vezi dar că șciu și eu ce-va; unui om deștept ca tine nu i se spune multe.

— Ce, tată vrei să pup iar pușcăria?

— Omul deștept nu pupă pușcăria așa de lesne.

— Tu esci destul de deștept și ai pupat-o de câte-va ori.

— Tu fă-te mai iscusit ca mine, că-ți stă în mână ca unuia ce esci și mai tînăr și mai deștept. Dacă nu vrei fă cum scii, că mie prin putință nu-mi stă ca să te ajut.

Radu plecâ de la tatăl său cam pe gânduri și cu un cuiu roșit în inimă, dar încă nu se hotărî d-a urma povața ce ’i dăduse el, ci rămase în cumpănă ca să se mai gândescă. Al doilea înbold fu mai puternic; numai el reuși ca să ’l înbrîncească pe calea cea cotită a nelegiuirilor.

Într-o seară de Sâmbătă spre Duminică, pe când sta liniscit în cârciumă dinaintea tejghelei și își făcea socoteala de ceia ce vânduse și dăduse pe datorie în cursul săptămânei trecute, iată că se pomeni că intră în cârciumă un om sdrențăros, slab, uscat, cu părul alb coliliu, cu barba mare, neîngrijită și înălbită, cu ochii duși în fundul capului cu figura negricioasă și gălbejită, cu spatele încovoiat și aproape cocoșat, abia târându-și picioarele, gemând într-una, și tremurând din tot corpul. Acest bătrîn de îndată ce se văzu în pragul ușii cârciumei își scoase din cap căciula sa cea jerpelită, și întinzînd-o spre Radu îi zi e cu o voce slabă și plângătoare:

— Miluește-mă om al lui D-zeu, dă-mi o părăluță sau un codrișor de pâne dacă ești creștin, și ajută pe un nenorocit ca să nu moară de foame.

Cară-te d-aci, strigă cu răstire Radu fără să-și ridice ochii după catastișe.

— Fă-ți pomană, măi creștine, îndură-te de un nenorocit și nu mă goni cu așea suduială de la casa ta, că poate ți s-o ține și ție în seamă o dată această facere de bine, că de trei zile n-am mâncat.

— Na un gologan și du-te cu D-zeu, dar pleacă iute că am trebă, răspunse fostul bandit cu un ton mai domol întinzând mâna spre cerșetor și dându-i un gologan de două parale.

— Bodaproste, Dumnezeu să ’ți dea sănătate și norocire, răspunse cerșetorul făcând vre-o câți-va pași în întru cârciumei spre a se apropia de tărabă, dar când ajunse lângă cișmigea, și când văzu pe cârciumar, rămase în loc încremenit cu ochii țintă spre Radu Anghel, apoi își frecă ochii de două trei ori și în cele din urmă strigă: Ce văd? să fie cu putință? nu mă amăgesc ochii? ce, nu sunt jucăria vre-unui vis? tu, Radu Anghele? tu,copilul meu, tu ești, nu mă înșel?

— Eu, copilul tău!? ce ai înebunit măi golane.

— Ba n-am înebunit de loc tăicuțule ci numai tu nu vrei să mă mai cunosci. Ce nu esci tu Radu Anghel vrei să tăgăduesci?

— Eu ferescă D-zeu; cum să tăgăduesc daca Radu Anghel mă chiamă și Radu Anghel sunt? dar ce vrei cu mine? de unde mă cunoști și cine esci? răspunse Radu cu răstire, dar într-același timp înfiorîndu-se de frică, și-uitîndu-se în toate părțile ca să se încredințeze că nu era înconjurat de poteră.

— Cine sunt? ce vreau și de unde te cunosc? tu-mi faci aceste întrebări? tu copilul meu? tu băiatul meu necredincios? se vede că nu mai cunoști pe tatăl tău de suflet, pe dascălul și povățuitorul tău? pe Soare, pe acela care te-a scos în lume și te-a făcut om!

— Soare! cine e acel Soare? ce noimă are acest nume? ce tot îmi vorbești mie în pilde și în adânci alcătuiri? esclamă Radu prefâcîndu-se că nu-l cunoasce.

— Ce, te faci că nu mă cunosci, băete? d-ăștia ’mi esci? esclamă cerșetorul cu o voce care nu mai era nici blajină, nici rugătoare, ci țanțoșe și poruncitoare; ori vrei să întorc cojocul pe foaia cea-l-altă? Ia fă bunătate de ’ți mai adu aminte și poartă-te mai cum să cade cu prietenii cei vechi, că de unde nu, mă duc drept la aleșii satului și te dau de gât.

— Ce e? să mă dai de gît? ce mi-ai început-o cu amenințările așea din senin? ia aide de te cară d-aici, du-te, pleacă; ce stai pe loc? Dacă ai ceva socoteli de împărțit cu mine, du-te de te descurcă cu stăpânirea și pe mine lasă-mă in pace, răspunse cu același ton răstit Radu Anghel apropiindu-se cu un aer foarte amenințător de cerșetor.

— Ho! prietene, n-o lua așa de repede, că eu nu sunt Sandu ca să mă pălesci pe la spate, ci am ciomag sdravăn și mână țeapănă,; replicâ unchiașul ridicând într-un mod amenințător d-asupra capului său bastonul cu care ’și sprijinise până atunci picioarele sale care nu mai tremurau fiindcă erau în destul de solid înțepenite în pămănt. Dă-mi banii tâharule că te dau pe mâna stăpânirei.

— Care bani măi creștine? esclamă Radul cu mult mai domolit.

— Banii care ’mi ai furat din casa mea de la Movileanca, răspunse cu un ton întărîtat cerșetorul și făcând un pas înainte spre fostul său argat, țiind mereu ciomagul ridicat d-asupra capului său gata să pălească pe cârciumar.

—Taci că se deșteaptă fiică ta, pe care am strâns-o după drumuri și am făcut-o nevasta mea, după ce tu ai părăsit-o,tată rău și fără de inimă ce esci, răspunse Radu puind degetul la gură.

— Cum? ce ai zis tu? fiica mea, Păunica mea e aici? e nevasta ta? ce măi, Radule adevăr grăesci ori ai înebunit?

— Dacă vrei s-o vezi mă duc s-o chem.

— Nu, stai pe loc, nu vreau să știe că am fost un ocnaș, că am scăpat din fiare prin mortea unui tovarășiu de nenorocire și acum sunt un biet cerșetor. Mai bine las-o să creadă că am murit de desnădejde, după ce am scăpat din ocnă.

— Bine, fie precum vrei, eu sunt gata să fac ce-mi zici; până una, alta, însă e bine să ne înțelegem ca oamenii. Ia ascultă-mă măi Soare, dacă în adevăr tu esci, ce mi te rățoești și mi te faci așa de grozav în casa mea? zise Radu puind tișgheaua între el și fostul său stăpân. Ce crezi că mie ’mi este frică de tine? adăogă scoțînd din cișmigea o pereche de pistoale și îndreptându-le spre cerșetor; aida, de! nu e Radu Anghel din cei ce se înfricoșează, așa de lesne. Dacă ’ți place și ții să te lupți cu mine,dute la aleșii satului, părasce-mă, învinovățește-mă, spune că ai avut bani, tu care ai fost de mai multe ori închis pentru furtișaguri, și pe urmă ai scornit vorbă că ai murit ca să scapi de altă osîndă; spune că ai dosit din ocnă, spune că te-am furat eu, eu care de aproape noă ani îmi câștig pânea într-un chip cinstit și nu dau nimunui prilej de vr-o bănuială; mergi de’ spune ori-ce vrei vrea, și pe urmă vei vedea pe cine o să creadă și pe cine o să închidă stăpânirea? pe mine ori pe tine?

— Ei! văd bine că tot mai tare și al dracului esci tu¡ tot șmecher, și pișicher, răspunse Soare, căci în adevăr el era, lăsînd bățul în jos șipuindu-l după ușe. Cu tine nu e de glumă; esci mai tare și pace; adu mâna ca să ne împăcăm, și în loc d-a-ți cere ca să te faci iarăși sluga mea, iată că eu singur mă dau rob ție, te cunosc de stăpân al meu și te rog, și te juruiesc ca să te faci căpitanul meu și al tovarășilor mei, să te pui în fruntea noastră cât se poate de curând, ca să ne duci la biruință și la bogăție, că suntem mulți și harnici și ne-au secat rău de tot pungile.

— Ce tot îmi vorbești tu de voinicie, de tovărășie și de căpitănie? eu m-am făcut om de treabă; m-am apucat de negoț, îmi merg treburile bine și câștig destul de mult ca să trăesc fără de nici o grije.

— Ei! când e mai mult nu strică; nu scii că cine umblă cu crucea în sîn ca crucea să usucă? Ai nevastă tînără, căreia îi trebue țoale mândre ca să se îmbrace cu ele; cunosc eu pe fata mea după mumă-sa; afară de aceasta îți iubesci mult nevasta, trebue s-o iubesci că e mândră ca o Cosînzeană. Nu mai sta dar pe gânduri, că avem plesci bune și grase care are să te îmbogățăscă dintr-o dată; avem pe Popescu Gât strâmb arendașul moșiei Mătăsaru și pe popa Marin sin popa Gheorghe din satul Cândesci care rînesce banii cu lopata; mai avem și pe coconu Mihalache Grăureanu arendașul moșiei Glodeni care asemeni e bogat putred, pe conu Mihăilă Furduescu judecătorul din Dâmbovița,care m-a osîndit de cinci ori și pe tată-tău de patru,și care are avere nemiluită, mai avem și încă pe alți moșieri și proprietari groși la ceafă care ar fi în stare să ne înbogățescă numai în câte-va luni.

— Fie-le banii pe seamă, răspunse Radu Anghel, după puțină gândire; nu mai vroiu să voinicesc, și pace bună.

— Nu mai vrei tu, dar vrem noi; d-aceia Radule taică, gândește-te încă dată mai nainte de a lua o hotărîre statornică.

— M-am gândit, răspunse cu hotărîre fostul bandit.

— Dacă nu vrei binele tău, înduplecă-te încai pentru hatîrul meu, pe care m-ai calicit și m-ai lăsat în sapă de lemn, furîndu-mi tot ce am agonisit pentru bătrînețe.

— Nu-ți am furat nimic; lasă-mă în pace cu banii tăi, și vedzi-ți de drum cu D-zeu.

— Eu nu plec d-aici până ce nu te îndupleci să te pui în fruntea noastră. Trebue să te pui, nu sa poate altfel, nu încape cârmeală; supune-te de bună voe, că de unde nu plec d-aici ajuns la desnădejde, și mă duc drept la Câmpu-Lung ca să te dau de gât, măcar d-ași intra iarăși în ocnă, că tot n-am pentru ce să mai trăesc.

— Ce esci nebun, măi Soare?

— Ba nu sunt nebun, dar sunt un om desnădăjduit și desgustat de viață, pentru că am făcut numai bine la alții și în schimb n-am cules de cât răutate și nemulțumire.

— Ai înebunit, sărace, văd bine c-ai înebunit!

— Se poate, nu e lucru de mirare; sărăcia și foamea nu face alte isprăvi.

— Nu te gândesci tu că, împins fiind de milă pentru ea și prieteșiug pentru tine, m-am milostivit de am cules pe fiica ta după drumuri, am luat-o de nevasta mea și o port ca pe o cucoană, fără să mai aibă teamă de sărăcie și de ziua de mâne? Ce se va face ea dacă te voiu asculta și daca nebunia ta mă va băga în pușcărie?

— Va muri și ea de foame cum mor eu acum.

— Ia măi creștine, fii om de înțeles și astâmpără-te că mânia nu dă roade bune. Na acești zece galbeni, adaose Radu după o clipă de gândire scoțând din cișmigea câte-va monede de aur și puindu-le înaintea fostului său stăpân. Ai de, ia-le și du mi-te cu D-zeu -unde oi vedea cu ochii.

— Ce spui? îmi dai o mică arvună din grămada de bani ce ’mi ai furat?

— Aiurezi, sărace!

— Ba nu aiurez, o să vezi tu.

— Ia banii până te rog.

— Nu ’mi trebue banii tăi, nu ’mi trebue pomană, nu ’mi trebue viața săracă și chinuită ce duc acum, ci ’mi trebue o avere mare, mai mare de cât aceia ce ’mi ai furat ca să trăesc în belșug și în îndestulare. îmi trebue viața de altă dată, traiul de voinic, jaful și schingiuirea, îmbogățirea cea fără de nici o muncă, îmbelșiugarea ce am avut o dată, și acestea toate nu le pot căpăta de cât numai prin tine și cu ajutorul tău. Fii dar Radule căpitanul cetei mele, te rog în genuche, fă ce ți zic, nu trece cu vederea ruga mea ferbinte și ajută-mă ca să ajung unde am fost, că singur nu pot, am îmbătrînit, nu mai am mintea de altă dată, capul meu nu mai e născocitor ca în vremea de demult; pe când tu esci tocmai în floarea vîrstei și ’ți merg toate în plin.

— Ce, tu crezi că prin hoție m-am îmbogățit?

— Aminteri din nimic nu se strîng banii buluc.

— Te înșeli; am moscenit pe unchiumău.

— Ia nu mai vinde castraveți la grădinar, că șciu eu ce șciu.

— Ei! are haz! ăsta vrea să mă facă hoț fără voia mea și fără de scirea lui D-zeu!

— Ce stric eu dacă esci? Ce cred! că cu brașoave poți să treci de om cinstit față cu mine? aida de! nu ți se trec măi băete goglezile. Așa dar nu te mai cârmi ci priimește aceea ce te rog, că de unde nu îmi iau isbândire pentru toate relele ce-mi ai făcut, dându-te pe mâna stăpînirei ca să te pedepsească pentru toate faptele tale și să te trimățâ la ocnă ca să tai sare în toată viața ta, măcar de s-ar alege de mine ori și ce rău.

— Ei! dar scii că ești ciudat tu, măi Soare? gui ne gui vrei să mă faci căpitan de hoți; mă iei pe nepusă masă, și pe urmă dai de zor, ca la o adevărată siluire!

— N-am ce face, sunt desnădăjduit; la mine e în cumpănă viața sau moartea. Cu toate acestea să nu crezi că te siluesc ca acum, la minut, musai să te îmbraci în haine de hoț și să pleci ca să săvîrșesci vre-o tâlhărie. Elbet! nu e grabă la mijloc, îți dau ori-câtă vreme vei vrea ca răgaz de gîndire: o săptămână, două, trei, atât cît îți place; dar să nu te înpingă păcatele ca să mă dai pe mâna poterei că atâta ți-e!

— Iată, uită-te colo la ce se gândesce el!

— Un om desnădăjduit se gîndește ca mine la toate.

— N-avea nici o frică, măi prietene, că nu e Radu d-ăia; apoi adause după o pausă ce va cam măricică: greu mi-e să făgăduesc, că pe urmă mă țin de cuvînt d-ar fi ori-ce.

— Să dea D-zeu așea să fie; ei acum spune-mi: ce zici și ce ai tu de gînd să faci.?

— Ce să zic? acum nu pot să-ți dau nici un răspuns; să treci p-aici peste o săptămână, și fii fără de nici o grije, că atunci îți voiu spune lămurit și hotărît: da ori ba.

— Vezi așa te voiu, așa ’mi place mie să te aud vorbind, răspunse Soare vesel și radios de bucurie; apoi adăugă încruntându-se: Dar pân-atunci ce mă fac eu și ce mănânc?

— Ți-am dat zece galbeni, cred că-ți ajunge.

— Mi-i dai cu bună sămă?

— Negreșit dacă o dată-i am scos din cismigea; ia-i.

— Îți mulțumesc, copilul meu, strigă bătrînul hoț luând banii din măna lui Radu cu o lăcomie hrăpăreață și vîrîndu-i într-o pungă de piele ce scoase din sîn.

— Ei, acum dumi-te cu D-zeu, și să vii peste o săptămână,

— Să ne găsim sănătoși.

— Să vii sănătos.

După aceia prefăcutul cerșetor eși tot precum intrase, adică tot tremurind și tot rezemîndu-se cu greutate în ciomagul ce ținea în mâna dreaptă, pe când Radu îl petrecea din fundul cârciumei cu o căutătură ciudată, în care erau amestecate: temerea, urgia și hotărîrea d-a face un pas important. După ce dispăru hoțul după colțul unei răspântii,el își vîrî cu o isbitură de palmă căciula între urechi ca un om determinat să facă un pas foarte important, și după aceia se reapucâ să-și vadă de afaceri și să-și numere banii din tejghea.

CĂLCAREA DE LA GLODENI

Radu nu avea de cât o cale de apucat pentru a eși din încurcătura în care l băgase vizita cea neasceptată a falșului cerșetor: aceia d-a priimi propunerea sa și d-a deveni cap de bandiți. Alta nu mai era de cât aceia d-a se duce la pușcărie, și d-acolo la ocnă, în urma descoperirei tuturor crimelor sale din trecut care se putea lesne afla, de îndată ce ar fi încăput pe mânele stăpînirei și ea ar fi pus mâna pe firul primelor lui isprăvi. O asemenea alternativă era imposibil de pus în cumpănă, căci era nefirească, nimeni nu-și atîrnă singur ștreangul de gît. Așa dar în ziua, hotărîtă când reveni Soare; el i se da, și puse la cale în toate amănuțimele sale planul expedițiunilor viitoare ce vor pune în practică una după alta; tot atunci fură ticluite și prevezute toate tirtipurile prin care să reușească a le aduce la îndeplinire fără a-și primejdui reputația sa de om cinstit și de negustor fruntașiu.

Din tot misteriosul său trecut el nu destăinuise consătenilor săi de căt pe acela că a servit ca volintir în armata rusească, că a purtat în răsboiul de la 1853 uniforma de efzon că s-a bătut la Oltenița unde a fost rănit, și că, aci trăgea adevărul de urechi, adică mințea, că a dobândit de la Ruși ca răsplata isprăvilor sale titlul precum și gradul de Căpitan. De atunci consătenii săi, toate persoanele cu care înnodase el legături de afaceri și toți negustorii din Pitesci și din Câmpulung nu-i zicea de cît Căpitan Radu.

Căpitan Radu deveni curînd om foarte popular, om cu vază extra ordinar de mare în plasa sa și om d-o probitate și d-o generositate exemplară. Toate angajamentele sale le executa cu o punctualitate și o regularitate fără de imputare, cu toată lumea să purtă bine și prietenos, pe cei săraci și în nevoi îi ajuta atât pe cât putea și cu cât putea, se mulțumea cu un câștig mic, îngăduia pe cei nevoiași, plătea bine pe acei ce-i munceau și erta adesea datoriele celor prea săraci. Pe lîngă aceasta era un om prietenos, apropiat, chefliu, mucalit la vorbă și prea foarte simpatic, în sfîrșit o grădină de om cu care nu ți se ura cînd stai la vorbă și la petrecere cu dânsul. Mulțumită acestor calități putu el să dobândească prieteșugul tuturor oamenilor mari și mici din împrejurimi, și chiar pe a zapciului.

Cu toate aceste în fundul sufletului său el avea o meteahnă, una dintre cele mai primejdiose pasiuni, pe care o moscenise de la dascălul său Soare, era peste măsură de lacom de bani, dar nu iubea nici de loc paralîcul, pe care ’l cheltuia cu mîna largă ca să salveze aparințele și să ’și mascheze meteahna, ci dorea sume mari, bani mulți, tesaure întregi, pe care să le grămădească la un loc porcoiu, să facă din ele comori însemnate și să le ascunză în pământ.

El avea bani mulți, prea mulți chiar, mai mult de cât îi trebuia pentru ca să ducă înainte viața ce ducea, chiar înpovărată cu risipa ce-l silea să facă bolnăvicioasă ambițiune d-ași împodobi nevasta mai cu asupra de cât ori-cine, cu toate acestea chiar acea cheltuială îl îndemna să aibă mai mult, să strîngă sume și mai mari și să se îmbogățească în ori-ce chip.

Patima crescîndă ce simțea el pentru nevasta sa cu ambițiunea cea bolnăvicioasă ce se sădise în inima sa și dorul d-a cheltui mult de tot ca s-o înțoțoneze ca p-o brezae, spre a face marț pe cațaonul de grec, unindu-se cu frica ce avea d-a fi dat pe mâna stăpânirei, îl aduse la extremitatea d-a priimi propunerea lui Soare, d-a se duce la întrunirea proectată de dânsul, d-a lega din nou amiciție cu Bucur și d-a se pune în capul unei bande de vre-o zece tîlhari, cei mai mulți fugiți sau eșiți de prin ocne și pușcării, și toți formînd caimacul drojdiei celei mai urîcioase a societății dintr-acea vreme, și d-a deveni căpetenia unor derbedei care deja aveau la activul lor și pe consciințe, zeciuri și sute de crime comise precum și o gîrlă de sînge vărsat.

În fruntea acestor hoțomani hotărîți la toate, puindu-se o căpetenie ca Radu Anghel: energică, determinată, înzestrată cu un curagioa fără de nici o margine și cu o inteligență care din mica sa copilărie a eșit la iveală într-un mod din zi în zi mai pronunțat, care de mult a dat niște probe spăimîntătoare, o căpetenie, care avea ca locotenent pe Soare Vlad, pe omul cel mai crunt și mai fără de nici o milă dintre toți muritorii, în scurt timp dobîndi o reputație enormă care înspăimânta pe toată lumea, mai cu seamă pe propietarii, arendașii, negustorii și țăranii avuți care erau siliți să stea pe la țară. Hoțiele lor îngrijurară foarte mult pe conducătorii autorităților locale și puse în mișcare chiar și pe cei de la centru.

Mult timp omenii care trăiau pe la țară petrecuse viața într-o pace relativ mulțumitoare, mult timp siguranța publică rămăsese nebântuită de plaga tâlharilor cu nume mare, mult timp curțile de apel care judecau pe criminali într-acele vrămuri judecară și condamnară numai borfași, pungași, hoți de cai, înșelători și omorîtori prin imprudență, sau împinși de răsbunare, căci de un cînd de vreme cam îndelungată nu se ivise pe orizontul criminalității vre un nume care să se facă celebru: încetase zgomotul reputației acelor făcători de rele care uimeau lumea prin faptele lor, nu se mai ivea vre-un criminal care să îngrozească omenirea prin fără-de-legile sale, și dispăruse ori-ce soiu de reputație înfiorătoare care să se impue atențiunei publice; de o dată însă se împrăsciâ vestea c-a eșit la iveală o bandă de hoți terribilă, care nu se temea de nimic, nu respecta nimic, nesocotea ori-ce obstacol, isbea cu o repeziciune spăimântătoare unde și pe cine nici nu te așteptai, trecea peste barierile cele mai puternice, jefuia în ori-ce oră de zi sau de noapte, și călca casele cele mai bine păzite când cu gândul nu gândea cine-va.

O dată cu vestea ivirei acestei cete, iată că se lăți cu iuțeala fulgeruluî și se rosti mai de toate buzele și un nume care înfiiora și înfurnica trupul celui ce-l rostea, pe acela de: Radu Anghel, nume teribil, nume fioros, nume impunător care putea să intimideze chiar un escadron de dorobanți. Acesta era numele căpeteniei cetei ca eșise din nou la iveală.

Multe se vorbeau despre acea ceată și despre acel om, multe lucruri care sbârlea părul, îngheța sângele, înfiora pe omul cel mai curagios, multe se atribuia făptuirei sale. Învârtoșarea inimei lui ajunsese în foarte scurt timp să devie proverbială, îndrăsneala călcărior sale devenise legendară, recitarea cruzimelor sale lăsa cu totul palidă descrierea chinurilor inchizitoriale din veacurile de mijloc, și îndrăsneala atacurilor sale reuși să întreacă isprăvile briganzilor celor mai îndrăsneți.

El rămânea nesimțitor înaintea durerei, nepăsător înaintea vărsării de sânge, de piatră înaintea rugămintelor celor mai desperate. Asista cu neturburare la torturele cele mai groasnice, lua în bătae de joc suferințele cele mai supreme nimeni n-avea har înaintea sa.

Cine era acel om și de unde venea? toți se întrebau și nimeni nu putea să răspundă, căci nimeni nu știea; se aflase numai că în satul Boțești din județul Muscel,trăia un hangiu care se numea tot Radu Anghel, dar care avea oare-care avere, trăia liniștit în satul său, își vedea în tihnă de nevasta, de copii și de comerciul său, fără să dea cui-va pricină de vorbă sau de bănuială, și se purta cu toți conzătenii săi așa de bine, în cât toată lumea ar fi fost în stare să-l ia pe chezeșie pentru onorabilitatea lui, căci toată lumea îl vedea ocupându-se numai de rostul trebilor sale și de tânăra și frumoasa lui nevastă, pe care o împodobia cu tot ce agonisea, întocmai cum își împodobește un închinător de idoli fanatici fețișiul cultului său. Un om care mai că nu lipsea din sat de cât atunci când se ducea ca să-și împrospăteze provizia, de marfă, un om care era dulceața și bunătatea încarnată, care n-a dat o palmă la nimeni de când s-a întors din lume în satul său și care pe d asupra era dominat cu totul de un amor violent; un asemenea om nu putea să fie într-același timp căpitan de hoți.

Cu toate acestea stăpânirea își făcu datoria; întrebă pe-câți va dintre cei jefuiți de groaznicul tâlhar câți putuse să scape cu viață din ghiarele fiorosului tâlhar, îi cercetâ în privința chipului și boiului lui și, după ce adunâ mai multe informații din nenorocire foarte incomplecte, trămise spre Boțești într-una din zilele lunei lui Ianuarie din anul 1860 și pe o vreme urâtă de tot pe un procuror însoțit de zapciul locului și de o cruce de dorobanți, precum și pe vr-o câți-va din acei martori victime, care cum ajunse călcară casa cârciumarului Radu fără de veste și pe el îl puse la popreală, dar aceia ce căutară nu găsiră.

Radu Anghel era a casă,adică în cîrciumă; el cum afla pricina visitei violente ce i se făcea,nu se turbură de loc, pofti pe procuror să-i visiteze casa și prăvălia din pivniță până în pod, și ceru să se pue față numai de cât cu oamenii aduși. Procurorul cătâ cu cea mai mare minuțiositate pretutindeni chiar pe unde nu s-ar fi cuvenit, și negăsind nimic bănuitor chemâ martorii, dar aceștia cum îl văzură declarară într o voce că nu era acesta acel Radu Anghel care i-a jefuit, și nici că făcea parte un om ca el din ceata tâlharului.

Radu Anghel tâlharul era un om înalt, gras, gros, fălcos,cu părul cărunt, cu barbă rotundă și cu ochii căprui, îmbrăcat în haine mitocănești, adică cu pantaloni de postav civit, încrețiți la spate și ilec asemenea de postav înfirat cu găitan de fir galben și cu flori bogate pe piept, pe când Radu Anghel cârciumarul era un om mărunțel și tânăr, cu mustăcioara galbenă frumos răsucită, cu ochii albaștri, părul plăviț tăiat scurt, și îmbrăcat ca țăranii de la munte foarte curat. În fața acestor investigațiuni și mărturisiri unanime, autoritatea judiciară, fiind desarmată, fu nevoită să cedeze înaintea evidenții și să se retragă cerându-și ertăciune de supărare de la cetățeanul cel pacinic bănuit de surda. După ce se depărtâ bine procurorul împreună cu suita sa, și după ce mai trecu încă câte-va minute la mijloc, Radu Anghel se uita lung după urma prafului ridicat de copitele cailor lor și murmură în sine:

— Proștilor, proștilor! dar capiu și nerod mai credeați voi pe Radu Anghel dacă v-ați închipui c-o să lase el cu viață pe vre-unul din prăzile sale care a apucat să-i vadă fața! Praf în ochi ați poftit, praf în ochi v-am dat. Ce credeați voi, nătîngilor, că o să mă sinchisesc ca să trec de căpitan în toate fleacurile de prădăciuni? Am pus pe Soare să calce pe acești nevoiași în numele meu, și mai pe urmă ’i am făcut scăpați fără ca să le iau viața, tocmai pentru ca să vie să mărturisească cu mâna pe foc că nu sunt eu Radu Anghel tâlharul, ci altul. Poftiți acu după această mărturisire de mai îndrâsniți să călcați casa prea cinstitului Radu Anghel din satul Boțesci.

După ce pronunța între dinți aceste cuvinte semețe, scoase din brîu un orologiu de argint, se uitâ la oră și după aceia îl băga repede la locul său și intrâ în prăvălie murmurînd:

— Astă seară trebue să plec ce-va mai de vreme, că diseară avem treabă multă la Glodeni.

Glodeni! este un sat mare și populat din județul Dâmbovița vestit prin puțurile sale de păcură care a îmbogățit pe mulți oameni săraci care le-a exploatat; el se află la nordul orașului Târgoviște, mai jos de Pucioasa, nu departe de rîul Ialomița și numai la o palmă de loc de satul Boțești. Într-acest sat locuia un arendașiu aprope bătrîn ce se numia Costache Grăureanu. Acest arendașiu era Român, era unul din puținii exploatatori de pământ care se gândeau și la brațele muncitoare spre a nu le istovi, unul din rarii moșieri care ajutau pe săteni. El îi împrumuta fără de dobîndă, nu profita de neexperiența lor, nici nu se bucura să le mănânce ceva din dreptul lor, ci din potrivă îi ajuta ca să se cortorosescă de nevoi, să se scape de sărăcie și să se schimbe din calici în oameni chiaburi, ca să devie cetățeni pacinici și folositori obștei. Pe lângă toate acestea era și cel mai mare exploatator de păcură din partea locului.

Mulțumită ajutorului desinteresat priimit de la el, a bunului exemplu dat de dînsul, a spiritului de economie ce le impunea mai cu d-a sila și a marelui imbold ce le dedea d-a se ocupa cu căutarea și exploatarea păcurei, pentru care el le procura tot capitalul necesar pe care să-l plătească în țițeiu, starea sătenilor din Glodeni se îmbunătățise, averea lor crescuse, curțile lor se umplusese cu diferite vite de muncă și de hrană, și mai toți devenise oameni cu dare de mână. Mulțumită iarăși părintescei sale conduite făciă cu foștii lui clăcași, împroprietărirea țăranilor se făcuse la el fără de nici un fel de turburare sau vre-o neînțelegere ori-cît de mică, și el putuse să stea ca arendașiu al aceiași moșii și într-același loc neschimbat în decurs de mai multe căștiuri unul după altul, și să bată pe toți concurenții săi cîți se silise să-i ia locul mărind arenda, cu ocazia diferitelor licitați’ ce se făcuse la perioade anumite.

El era bun, generos și darnic, ajuta pe ori-cine îi cerea sprijin și protecțiune; cununase mai pe toți tinerii și botezase mai pe toți copii din sat; și dăruise case și vite la o mulțime de însurăței codănei, atunci când intrau și ei în lume ca să-și facă vre-un rost; ceva mai mult, făcuse în satul Glodeni biserică, școală și primărie, pe care le ridicase din temelie cu propria sa cheltuială, și ajutase mai pe toți megiașii ca să-și facă biserici și puțurv, și cu toate acestea, cu toată galantomia sa, reușise să strîngă o avere considerabilă și să devie omul cel mai bogat de prin împrejurimi.

Pe acest om bun blînd filotim și îndatoritor, pentru care întreg satul Glodeni ar fi fost în stare să-și jertfească viața pentru ca să scape pe a sa, Radu Anghel, suflet rău și hrăpăreț care n-avea nimic din firea și înclinările vechilor haiduci se hotărîse ca să-l calce împreună cu ceata sa pentru ca să-l jefuiască, să-l sărăcească, să-l ucigă chiar de va fi nevoe, și să lipsească satul de providența lui, pentru ca în locu-i să vie altul care să semene majorității arendașilor.

În seara în care procurorul călcase casa hangiului de la Boțești, bunul arendașiu sta la masă în sala de mâncare a caselor sale, care prea puțin se deosebea de a consătenilor săi, împreună cu nevastă-sa, o femee în vîrsta și cu o înfățișare respectabilă și cu o copilă cam de vr-o cinci-spre-zece ani care le era nepoată și pe care o luase de la părinți ca s-o crească și s-o înzestreze, căci lor nu le dăruise D-zeu copii. O slujnică țigancă aproape bătrînă care-i slujise din copilărie îi servea la masă și le aducea bucate.

Pe când era cam pe la friptură, iată că auziră că ciocănea cine-va la ușea tindei.

— Are haz să fie zapciul nostru! să scii că s-a ținut de făgăduiala ce ne-a dat mai deunăzi, și-a venit să mănînce cu noi curcanul cel gras ce am perdut în jocul conținei, zise vesel Grăureanu auzind ciocănitura. Du te Smărăndițo de vezi cine e, și dac-o fi zapciul poftesce-l să vie încoa.

Nepoțica ușure ca o păsărică vioae, se sculă iute de la masă, eși într-o fugă din sufragerie, traversa iatacul și încă o cameră care despărțeau sala de mâncare de tindă, și trăgînd zăvorul fără de nici o teamă de vre-o primejdie, scoase capul afară prin crăpătura ușei și întrebă cu sfială:

— Cine e?

— Oameni buni, răspunse o voce grosă și necunoscută, și numai de cât trei ființe înfășurate în ipingele negre și mascate la ochi năvăliră de o dată pe ușe în tindă, împinse pe copilă înăuntru cu o inutilă brutalitate, și unul apucând-o de gît și strângînd-o aproape s-o sugrume, îi zise în șioptă dar cu o expresiune îngrozitoare:

—Să nu zici nici cîrc că ești moartă.

Fata rămase lipită de zidul din fund al tindei înlemnită, cu gura căscată și fără de graiu, căci spaima îi paralizase organul vocal, dar cei trei necunoscuți care de sigur trebue să fi fost nisce criminali, nu se încrezură numai în tăcerea sa momentană pricinuită de marea spaimă ce o coprinsese, ci o daturâ pe mânele altor trei necunoscuți tot asemenea mascați care veneau după ei, și aceștia se grăbiră de-i priponi gura cu niște glamnice de cârpă răsucită, pe care i le vîrîră până aproape de gîtlej, și după aceia o legară și o ferecară de o făcură fedeleșiu, și pe urmă o luară în brațe ca pe un sac și o trîntiră în camera de alături care era vecină cu iatacul.

Într-acest timp cel-l-alți trei necunoscuți intrară pe bîjbîite în camera d-a doua, apoi în iatac și pe urmă se îndreptară spre sufragerie. Grăureanu surprins de prea lunga întîrziere a nepoatei sale îi dădu o gură țeapănă și strigă:

— Dar ce faci de nu mai vii o dată Smărăndițo ca să ne spui cine e? aide ci ca vino odată că s-a răcit friptura.

— Nu mai tînji fata, boerule, răspunse o voce necunoscută din pragul ușii despre iatac, că noi suntem de vină și am făcut-o d-a întârziat; sărut mîna cucoane Costache și poftă bună.

— Mulțămim d-voastră, răspunse Grăureanu sculându-se în sus după scaun și rămâind în loc încremenit de vederea acelui spectacol atât de neașteptat; dar ce poftiți? adăogă după o mică pausă, făcând câți-va pași de la masă spre a se apropia de cei trei oameni mascați, care prin port și arsenalul de arme ce aveau asupră-le, dovedea cu prisos cine erau și ce gânduri nutreau.

— Te rog să nu-ți tulburi cheful și nici să te dai de osteneală, ca să lași să se răcească niște bucate așea de gustoase, că ne superi, zise cu o voce îngroșată unul dintre hoți, că numai niște hoți puteau să intre astfel în casa unui necunoscut; vezi-ți de mâncare, așa te rog, adaose el, că noi mai așteptăm.

— Cine sunteți voi și ce cătași de intrați astfel ne poftiți în casa mea? strigă Grăureanu afară din sine punând mâna pe niște pistoale spânzurate în cui la spatele său.

— Faci foarte rău cucoane Costache, replică acelaș hoț care ’și îngroșea vocea, faci rău de tot de te răstești la noi și vrei să ne sperii cu jucăriile acelea ce ții acum în mână.

Glodeanu drept ori-ce răspuns își descărcâ amândouă pistoalele spre cei trei necunoscuți, dar, fie că mâna îi tremura mai mult de indignare de cât de frică, fie că hoții se mișcară din loc la timp, că gloanțele nu nemeriră pe nici unul dintre ei, ci merse de se înfipse în perete d-asupra ușii prin care intrase făcătorii de rele.

— Pe el măi dacă așa-i este vorba, striga hoțul cu vocea schimbată, dându-se la o parte aproape de ușe, și numai de cât cei doi hoți ajutați de cei-l-alți trei, care pân-aci rămăsese în camera d-alături și care alergară îndată ce auzise cele două descărcături, năvăliră grămadă spre Grăureanu și puse mâna pe dînsul.

Arendașul, de și era cărunt, însă era voinic și cu putere; armat numai cu cele două pistoale deșarte, care numai erau de nici o treabă, el făcu din paturile lor douu măciuci, lovi cu ele pe câte cinci hoții pe unde putuse ca să li lovească: peste cap, prin fălci, peste gură, peste umeri; îi umplu mai pe toți de sânge, se smuci ca să scape din ghiarele lor, dar ei erau cinci și dânsul numai unul; cu multă înlesnire dar tâlharii putură să-l învingă și să-l răstoarne jos la pământ.

Într-acest timp arendășoaica care păn-aci rămăsese încremenită pe scaunul său și cu furculița gata s-o bage în gură, astfel cum o găsise aparțiunea celor cinci oameni siniștri, scoase un țipăt și căzu jos fără cunoștință, când văzu pe bărbatul său, căzând la pământ sub greutatea făcătorilor de rele, care ’și pusese genuchile pe pieptul lui

— Ei! vezi cocoane Costache, frumoase sunt lucrurile acestea? zise hoțul cu vocea schimbată, care părea a fi comandantul celorlalți, bine ai făcut de te-ai pus în pricină cu noi? uite ai făcut pe cocoana să leșine; nu era mai frumos să ne înțelegem ca oamenii cum se cade și să ne despărțim ca prieteni?

— Ce mi-ați făcut copila, tâlharilor spurcați? strigă Grăureanu sbuciumându-se cu disperare.

— Copila d-tale, n-avea grije, e dincolo, tare, mare și sănătoasă, răspunse căpetenia cu același ton sarcastic.

— Aduceți-mi-o încoa și fugiți, dinaintea ochilor mei, plecați d-aici, că la mine nu găsiți bani.

— Ce spui? adevăr grăesci și de grabă ți’ o fi cocoane? esclamă hoțul rânjind.

— Plecați, periți, că pe urmă încep să strig ca să vie lumea să mă scape, și de o dată se smuci din mânele celor cinci tâlhari și, sculându-se pe jumătate în sus, începu să strige și să răcnescă din toate puterile sale, în paroxismul desperării;

— Hoții, săriți, hoții, hoții!

Arendășoaica care zăcuse pân-aci nebăgată de seamă, deșteptându-se de acel strigăt desperat, se scula și ea repede în sus pe jumătate amețită, și repezindu-se la ferestra ce da în curte, o deschise și începu și ea să strige cu disperare:

— Hoții, hoții, hoții!

— A! astfel vă este vorba! exclama hoțul cu întărîtare, faceți gălăgie pe când noi ne purtăm ca nisce oameni de ispravă? și mai cu seamă d-ta,cocoană, pe care te-am lăsat în pace să-ți vezi în voe de istericale, ridici casa în sus cu țipetele d-tale!... apoi stăi măi dacă e așea, că încep și eu aminteri; nu mă faceți că atunci nu eu ci d-voastră o să vă căiți. Ia puneți mâna pe cocoană, băeți, și făcețe-o,să nu mai cârâiască.

Doui din hoți se repeziră în fugă spre arendășoaicâ și într-o clipă o reduse în starea Smârăndiței și o trântiră și pe ea într-un pat dintr-acea cameră. După ce scăpa de cocoană, hoțul cel mare zise cu răsteală slujnicei, care amorțise lângă sobă și plângea pe înfundate:

— Deretecă masa cioară și ia o d-aici la minut, c-avem trebuință de loc larg și descurcat; dar să nu care cum-va să eși p-altă ușe afară, că te fac mii și fărîme.

Slujnica se supuse plângând înfundat, și după ce termină d-a așeza bine rău toate pe la locul lor, se ghemui după sobă și își astupă ochii și urechile ca să nu mai vază nici să mai auză ceva.

— Ei! boerule, zise hoțul după ce se desglota casa, semn a venit vremea ca să ne apucăm de treabă; spune-mi ai de gând să ne înțelegem ca oamenii cel de omenie, sau de unde nu întorc numai de cât cojocul pe dos?

— Hoții, hoții, hoții! striga repede Grăureanu drept ori și ce răspuns.

— De giaba îți mai spargi pieptul cocoane, replică hoțul, că noi nu suntem proști cum îți închipuești d-ta, ci avem grijă d-a ocoli mai din vreme ori-ce fel de temere de primejdie. Află că țipetele d-tale nu le va auzi nimeni, căci o parte din oamenii mei s-a repezit spre cămara argaților și slujitorilor d-tale și ’i au legat și proțăpit țeapăn de numai sunt buni de nici o treabă, întocmai ca cocoana, iar cât pentru sat, apoi D-ta să fii sănătos; el e grămădit în curtea bisericei clădită de d-ta; s-a dus acolo ca să stingă focul aprins de unul din băeții mei.

— Atunci dacă nu este nici un mijloc de scăpare, replica Grăureanu cu o resemnare disperată, omorâți-mă tâlharilor ca să se sfârșească o dată.

— Noi n-am venit cu gândul d-a te omorî sau d-ați face cel mai mic rău, ci cu gândul d-a ne înțelege și d-a ne despărți ca buni prieteni. Scii cocoane că vremurile sunt grele chesatul bate la ușe, și băeții mei au nevoe de parale multe. D-ta ai destule și poți să ne împrumuți cu o miișoară de galbeni, pe care ți-o vom plăti la Sf. Așteaptă; de aceia am și venit, mascați cum ne vezi, ca să nu ne cunosci cine suntem și să dăm de cine scie ce primejdie. Așa dar te rugăm pentru binele d-tale, scoate cheia, descuie lada, dă-ne o mie, cel mult două miișoare de galbeni, că ai mai mult, scim bine, și pe urmă plecăm fără să ’ți clintim măcar vre un firicel de păr din cap, de și ’mi-ai cotonogit oamenii.

— N-am nimic, răspunse cu răsteală Grăureanu.

— Nu ne face să te silim ca să scoți singur tot ce ai,că atunci nu e bine nici de D-ta, nici de cucoana d-tale și nici de fiica D-tale, replică hoțul cu o rânjitură care semăna cu mârâiala câinelui când vrea să sară în spinarea cui-va.

— N-am nimic, v-am spus și vă mai spui încă odată; omorâți-mă dar, dacă sunteți tâlhari nelegiuiți.

— Nu glumi cu noi cocoane, că suntem oameni hotârîți.

— Nu-mi pasă de voi, omorâți-mă.

— Nu te lua rău cocoane, că nu scii cu cine ai a face

—Ori-cine oi fi, ești un ticălos, un om de nimic, un bandit.

— Se poate, dar când mă întărât sunt cam fără de îndurare, mă spurc la sînge și sînt în stare, ți o spui lămurit,că te fac să suferi chinuri foarte cumplite pe lângă care moartea e lucru de nimic.

— Sunt gata să îndur toate chinurile, dar cum v-am spus bani nu vă dau că n-am.

— Nu vinde d-ta castraveți la grădinar, că cu mine nu se trece așa-de lesne; scoate ciocoiule bani, că pe urmă te fac să spui și laptele ce ai supt de la mumă-ta.

— Fă ce vrei cu mine, că eu n-am nimic în casă. -

— Nu face nimic, este mijloc de înțelegere; dă-mi o poliță de două mii de galbeni trasă asupra zarafului d-tale, cu sorocul împlinit, și eu am destulă încredere în cinstea d-tale, și sunt sigur că mâne n-ai să te duci la stăpânire ca să îți tragi iscălitura.

— N-am bani la nici un zaraf.

— Asta nu se poate; toată lumea te știe că ești bogat și ai bani mulți!

— Bogăția mea este închisă în vite și semănături, iar banii mei sunt împărțiți pe la țăranii ce ’i am ajutat.

— Șciu, dar a mai rămas și prisoase destule ca să ne dai și nouă care avem ca și țăranii d-tale nevoe de ajutor.

— Pentru voi n-am nimic, nimica, m-ați înțeles? răspunse Grăureanu cu hotărâre.

— Cocoane Costache, pentru ce ești așa de hain? pentru ce nu-ți e milă de zilele d-tale, de și ești om în floarea verstei? pentru ce nu te gândești la cucoana și la copilița d-tale, care sunt ca și d-ta în primejduire de moarte? Pentru ce te lăcomesci și nu vrei să ne dai vre-o câți-va pumnv de galbeni, pe care, fiind sănătos, îi faci la loc și cu prisos, ci esci mai bucuros să pui în primejduire niște vieți scumpe?

— Ți-am spus o dată: dă-mi cu ceva în cap, dacă și oameni ca mine să pot călca în mijlocul unui sat populat ca acesta, și nici unul din cei ce au mâncat pâne de la mine nu-mi sare într-ajutor; aide dă ca să se sfârșească o dată.

— Ia-ți seama cocoane Costache, că noi suntem oameni hotărîți.

Torturarea Arendașiului de la Glodeni

— Mi-am luat seama; n-am nimic, nu pot să vă dau nimic.

— Nu mă face cucoane să ’mi dau masca jos și să-ți spuiu cine sunt, că atunci nu mai e mântuire.

— Ți-am spus o dată că n-am nimic; starea mea e în mânele celor lipsiți; veniți la toamnă când au și cei săraci dacă vreți să găsiți bani la Grăureanu.

— Astea sunt vorbe.

— Na cheile și cată; și Grăureanu arunca cu un gest de suprem dispreț cheile la picioarele hoțului, care le apuca cu însetoșare.

— Unde-ți sunt lăzile? întrebă căpetenia.

— În casa despre drum.

— Bine; ia seama să nu mă legi la gard că te-ai topit.

— Căpitane, căpitane zise unul din hoți care stătuse până aci mai la o parte, nu ’ți pierde vremea de surda și începe de unde o să fii nevoit să sfârșești, că boerul de bună voe n-o să se îndure să ne dea, ci o să se încerce să ne poarte cu vorba,

— Lasă Soare, răspunse primul hoț, lasă că boerul e al nostru, vecin, om al lui D-zeu, boer adevărat, creștin cu milă și îndurare către cel sărac; n-o să ’l lase inima să ne poarte cu vorba de surda, ci o să ne dea din ceia ce are atâta cât i am cerut. Nu e așa cucoane? adaose hoțul cu ton glumeț, nu e așa că n-ai de gând să ne spui brașoave?

— Eu v-am spus o dată aceia ce am avut să vă spuiu, n-am bani; răspunse Grăureanu.

Auzind acest răspuns neted și hotărât, hoțul luă repede după masă o lumânare din cele două aprinse, traversă cu ea în mână cele două camere și tinda, intră într-a treia și găsind în ea trei lăzi de fier, le deschise și le răvăși pe câte trele, dar nu găsi în transele alt-ce-va de cât două pungi pline cu sfanți, în care să tot fi fost trei mii de lei vechi, și încolo fel de fel de hârțoage și de catastișe de socoteli. Această pleașcă nu se urcă la suma la care se aștepta căpetenia de hoți, cu ea nu se putea plăti nici măcar osteneala ce ’și dăduse și primejdia la care se espusese hoții călcându-i casa; acești bani în loc să folosească pe căpetenia tâlharilor mai mult îl întărâta și ’l făcu să se repează ca un leu spre camera unde zăcea arendașul între cei cinci hoțv și să strige ca un eșit din minte:

— Va să zică d-tale îți arde de glumă boerule! va să zică vrei să ’ți bați joc de mine, pe când eu ’mi am perdut atâta vreme ca să te cruț; să șciu că d-acu încolo nu mai e mântuire și că Radu Anghel pedepsește crunt pe cei ce ’l ia peste picior.

— Nu ’ți am spus eu ție Radule că boerul nu e om de înțeles, zise hoțul acela pe care hoțul cel mare îl numise Soare; acum înghite și taci.

— Nu tac ci din potrivă strig: isbândire, și mă pui pe muncă, ca m-am hotărât să lucrez cum de mult n-am lucrat, să fiu fără de nici o milă întocmai ca și tine, să rămâi surd la ori-ce rugăciune și să dau altora o pildă înfricoșată.

Pronunțând aste cuvinte își smulse cu repeziciune masca de la ochi și apoi strigă:

— Nimeni n-a văzut pân-acum trăsurile chipului meu și după aceea să rămâie viu; privesce-mă, uită-te la mine, întipărește-ți în minte aceste trăsuri, că altele n-ai să mai vezi.

— Ți am spus, omoară-mă că nu mai vreau să trăesc, răspunse Grăureanu cu bărbăție.

— Mai e încă un conac pănă la moarte; pân-atunci avem să te facem să ne spui unde ții banii ascunși. Soare vezi de mirodenii.

Cum auzi acest ordin, Soare și alți doi hoți lăsară pentru un moment pe arendaș, și unul se repezi de luă din sobă o lopată de fier plină cu jeratic roșiu și să întoarse cu ea s-o puie sub nasul pacientului; cel alt să repezi la o dăsagă ce o aruncase lângă ușe când intrase și luă din ea o motoașcă plină cu praf roșiu și să întoarse iarăși lângă pacient; după aceea Soare deslegă motoașca și puse o mână de ardeiu roșiu pisat pe jeratic, pe când cei-alți camarazi silea pe Grăureanu să stea cu fața plecată spre foc.

De o dată se împrăsciă în casă un fum gros și un miros greu care făcu pe toți să strănute fără de voia lor, până și pe baba care sta ghemuită după sobă, până și pe arendășoaica căreia ’i sări motoașca din gură cât colo; însă tărimea cea mai cumplită a acestui fum nesuferit intră drept în gura și gîtul arendașului. Bietul om nu tuși ca cei-alți, dar începu să dea din mâini și să se svârcolească în ghiarele călăilor săi ca un eșit din minte, rotocolind nisce ochi eșiți peste măsură din orbită, căci plămânii încetase d-a mai funcționa, respirația fumului de ardeiu îl sugrumase.

— Mai dați-i băeți o leacă de răgaz, că boeru are cuvânt să vorbească, zise Radu Anghel cu ton batjocoritor. Spune boerule spune unde ’ți sunt comorile, adaose după ce hoții, aruncară lopata de jeratic în fundul sobei.

— Nu-ți spui tâlharule unde ’mi sunt comorile mele, nu, răspunse cu bărbăție Grăureanu după ce redobândi facultatea de a respira și a vorbi; nu vă dau banii, căci am muncit ca om cinstit până să i capăt, și tot cinstit vreau să i întrebuințez. Banii ce ’i am căpătat cu sudoarea frunții și truda tinereței mele; îi păstrez pentru copii mei care nu sunt aici.

— E unul aci, e fata, și ea are să plătească pentru toți.

— Fata nu-mi este fiică ci nepoată; ce-o vrea Dumnezeu cu ea. Copii mei sunt țăranii mei ce acum nu vin să mă scape din ghiarele voastre.

— Buni copii mai ai, n-am ce zice, sunt vrednici de o jertfă atât de mare.

— Dac-ar sci că sunt în primejdie cu bună seamă ei ar alerga ca să mă scape chiar cu răpunerea vieței lor.

— Poate să fie și așa; noi îi ascceptăm, nu ne grăbim, om vedea; păn-atunci noi mai avem și alte mijloace cu care să descleștăm gurile amuțite. Vedeți băeți de mangal.

Soare să repezi într-o fugă spre dăsagă, scoase dintr-ânsa un măngălușiu de fer precum și o tinicheluță lungă cu țâță plină cu unt-de-lemn și umplu mangalul cu jeratic luat din sobă, pe când alți hoți desculța pe pacient până și de ciorapi.

De îndată ce fu mangalul plin, cei-alți hoți trântiră pe arendaș cu spatele în sus, jos pe parchet, și apoi îl tîrîră de picioare până lângă mangal și după aceia îi puse picioarele d-asupra focului.

Doi din hoți ținea pe pacient de mâni răstignit ca să nu se mișce din loc, doi îl țineau strâns de picioare, iar Soare turna din țîța tinichelei câte două trei picături de unt-de-lemn, care cădeau parte pe pielea înferbîntată și parte pe cărbuni. Picăturile căzute pe cărbuni se aprindeau și înconjurau picioarele cu flăcărae, și toate împreună produceau niște dureri și niște usturimi imposibile de suportat.

Acest chin învinse stoicismul arendașului și l făcu să țipe, să strige, și să urle ca o adunătură de mai multe fiare sălbatice. Aceste țipete indescriptibile făcură pe țiganca care era o străină să iasă plângând după sobă, să cadă în genuche la picioarele hoțului celui mai mare și să stinge din adîncul ini-mei, îmbrățișându-i picioarele:

— Iartă-l măria ta.

Asemenea și arendășoaica care zăcuse păn-atunci leșinată în pat, se deșteptă atunci din letargie, se ridică-și ea pe jumătate, pe cât îi permitea legăturile care ’i strângeau mânele și picioarele, și începu să strige bărbatului său:

— Dă le frate, dă-le tot, numai scapă cu viață.

— Nu le dau nimic, nu vă las pe drumuri săraci și muritori de foame: mai bine să mor eu și să trăești tu și copila noastră.

— Nu va trăi nici ea nici copila voastră, strigă căpetenia de hoți a cărei figură se înflăcărase și luase o expresiune înfricoșătoare ca expresiunea unui tigru ce-își vede prada sbătându-se în ghiarele sale. Luați băeți și pe cocoana de faceți o saltea de ace.

Soare lăsă pe mânele altui hoț ibricul cel cu unt-de-lemn și numai de cât se repezi spre cocoană, o trânti din nou pe pat scoase de la brâu un cuțitașiu care era mic și foarte ascuțit și începu să înpungă cu vîrful lui pe biata femeie prin mâini prin picioare, prin șial, prin pulpe și prin părțile cele mai cărnoase ale corpului său pentru ca durerile ce va simte să fie ascuțite și cât se poate de dureroase.

— Spune cocoană, spune, d-ta în locul boerului unde ați ascuns banii, dacă vreți să scăpați de chinuri, strigă Radu Anghel, al cărui chip era groasnic la vedere.

— Spune cocoană, spune ce scii, repeta și hoțul care o împungea dându-i o lovitură mai țepoasă în țâța stângă.

—Lasă-mă că spui, răspunse biata femee precurmând concertul de țipete și de urlete sălbatice ce se amestecau cu ale bărbatului său, ale cărei picioare erau numai o arsură și din care curgea sângele sfărîind și ațâțând focul.

Hoțul încetă da mai lovi,dar arendășoaica nu mai zise nimic, ci de odată se precurmă și din țipete, și din gemete, și tăcu de tot fără să mai rostească vre-o vorbă.

— Grăește cocoană, strigă teribila căpetenie de hoți repezindu-se spre victima sa și sguduind-o cu putere, grăesce îți zic dacă vrei să scapi cu viață și să nu te omor.

Deșeartă ’i fu amenințarea și de surda sguduitura, căci corpul bietei femei rămase nemișcat și mîna sa îi căzu jos țeapănă căci ultima lovitură îi pătrunsese inima și-i precurmase viața

— Tot-d-a-una te grăbești, neîndemănaticule! striga Radu Anghel fulgerând cu teribila sa privire pe Soare; ai omorât-o tocmai când căsca gura să ne spue tot.

— A murit! striga Grăureanu uitând propriele sale dureri, a murit și nu e nimeni ca să ne mântuiască? Săriți oameni buni, creștini ai lui D-zeu, alergați; hoții, hoții, hoții, ne omoară?

— Hoții, hoții, hoții, strigă o voce copilărească din a doua cameră, care puse în mare uimire pe tâlhari; aceste strigăte erau eșite din pieptul Smărăndiței, care auzind tot ce se petrecea în camera de mâncare, își dăduse cele mai supreme sforțări și, cu toate legăturile ce-i strângea mâinele și picioarele, reușise să-și scoată glamnica de cârpă din gură și ’și dătuse toate sforțurile posibile a striga cât putea în paroxismul unei supreme disperări:

— Hoții! hoții! hoții!

Auzind această voce clară și pătrunzătoare, care se putea auzi de departe d-afară, Radu Anghel se încruntă și cu o voce aspră și pătrunzătoare zise lui Soare:

— Du-te de fă să tacă acea fată.

Bătrâna țigancă care rămăsese îngenunchiată și într-o posiție rugătoare lângă tâlhar fără să reușească a atrage asupra sa o privire îndurătoare, se repezi spre ușe, și puindu-se în calea hoțului, îi strigă:

— N-o omorî și pe ea, nelegiuitule, n-o omorî că nu e vinovată, și ’i păcat de D-zeu...

Hoțul însă n-o lăsă să-și termine vorba, ci ca fulgerul îi împlântă cuțitul drept în beregată, îi aruncă cadavrul cât colo și trecu pe lângă el în camera d-alături. Peste o clipă vocea copilei nu se mai auzi; o singură isbitură de cuțit îi precurmase șirul vieței care pân-aci se prevestea a fi plină de promisiuni fericite.

— A tăcut, zise Soare întorcându-se și băgând în teacă cuțitul roșit de sânge.

— Faceți-mă acum să tac și eu, strigă Grăureanu, care ajunsese să nu mai simtă durerile, căci cărnurile corpului său amorțise; dați odată și sfârșiți, că mărturisire din gura mea nu veți smulge cu nici un chip, tâlhari afurisiți.

— Fă-i pe voe, zise în fine Radu Anghel lui Soare care până aci fusese întreit asasin, și să plecăm d-aici că s-a făcut târziu și perdem vremea de surda.

Soare se supuse, îi înfipse și lui cuțitul în inimă, și ultimul suspin al nenorocitului arendaș seamănă mai mult a suspin de ușurare de cât a țipăt de durere.

— Aideți c-am perdut vremea pentru nimica toată, și ori-ce am face mai mult nu căpătăm; zise apoi Radu Anghel băgând pungile în sân. Să ne grăbim că-i aproape să se ivească zorile și ar fi păcat să dăm de șugubină pentru atâta lucru.

A doua zi tot satul Glodeni era în picioare. Văcaru satului viind în zori de zi ca să ia vitele arendașului spre a le duce la pășune, găsi în odaia argaților pe toate slugile boerești proțăpite, și pe arendaș, pe femeea sa, pe nepoata lor și pe bătrâna servitoare zăcând fără de viață în lacuri de sânge.

— Acestea sunt treburile lui Radu Anghel, strigară într-o voce toți aceia ce văzuse acele cadavre mutilate într-un chip atât de barbar.

CERCETĂRI ZADARNICE

Crima de la Glodeni avu răsunet în toată țara și puse în mișcare tot mecanismul judiciar și polițienesc. Această călcare atât de îndrăsneață făcută de o mână de oameni care atacase pe un om popular și iubit de țărani într-un sat populat de ființe recunoscătoare, abia în-murgul serei, fără să simță nimeni și fără să alerge cine-va ca să-i dea ajutor sau să vestească forța publică, puse în uimire pe toată lumea, băgă groaza în toate spiritele, mai cu seamă într-ale celor ce locuiau și compromise într-un mod foarte simțitor siguranța publică și reputația de buni administratori a Prefectului și a subprefecților săi.

De îndată ce se lăți vestea de amănuntele acestei crime, un nume fu pe toate buzele: numele de Radu Anghel. Numai el putea comite o crimă atât de revoltătoare, numai el putea ucide după ce a supus la chinurile cele mai cumplite atîtea suflete omenești, numai el putea fi capabil de așa învîrtoșare de inimă. Acest nume devenise o calamitate publică, o rușine națională, o pată pentru autoritățile române, căci mulți îndrăsnise a acusa în gura mare autoritățile publice de complicitate cu tâlharul. Pentru prestigiul acestor autorități un asemenea rău trebuia să fie nimicit din rădăcină.

De astă dată opiniunele nu se mai împărțiră; țăranii fură alături cu proprietarii, drumeții cu oamenii statornici, orășenii cu locuitorii din sate; toți într-o gură cerură exterminarea acestei calamități și promise d-a da măna de ajutor autorităților publice. Chiar țăranii, ba încă mai cu seamă ei, din care mulți fusese ajutorați pe sub mână de misteriosul bandit, ei care la vreme de grea cumpănă priimise vite și bani ca dar în numele lui Radu Anghel chiar ei se ridicară în gloate și cerură să se formeze dintrênșii, ca altă dată când siguranța publică era în pericol, cete compacte de panduri și poterași, ca să bată într-un mod sistematic pădurile, ca la vânătoarea de urși și mistreți, și să colinde toate muscelele și codri spre a pune mîna pe tîlhar.

Autoritatea publică din fire indolență, mai cu seamă în acele timpuri, biciuită fiind într-un mod crud de opiniunea publică, se mișcâ și ea cu acea ocazie ce-va mai mult ca altă dată, puse mai multă energie în procedările sale și reîncepu să facă noi investigațiuni și cercetări și să trimeată pretutindeni patrule estraordinare care să facă călcări de case pe la toți oameni cu reputațiune echivoce; în fine tot ce poate să facă o autoritate în asemenea gravă situațiune.

Procurorul districtului Muscel, care călcase cu câte va zile mai nainte casa cârciumarului Radu Anghel din Botești nu plecase atât de încredințat de inocența lui; împins fiind de o impulsiune instinctivă, mai dete raita într-o noapte pe la Botesci însoțit de tot coritegiul forții publice; înconjură hanul, puse în picioare toată suflarea vie din cârciumă și din sat, făcu o perchizițiune cu mult mai minuțioasă, dar și de astă dată cârciumarul ăși mai limpede ca unt de-lemnul și mai alb ca zăpada. Bietul om era acasă în brațele nevestei lui și fu cel din urmă care sări din pat când auzi că iarăși i-a călcat casa stăpânirea.

Procurorul nu se mulțumi numai cu atât; chemâ în deosebi pe mai mulți săteni fruntași, și ’i întrebă pe câte unul unul despre antecedentele cârciumarului, despre purtarea lui și despre chipul cum ’și-a petrecut vremea în seara și în noaptea dintre 15 și 16 ale lunei lui Ianuarie anul 1859, când s-a comis crima de la Glodeni; însă nimeni nu se găsi care să mărturisească ceva contra sa, ci cu toții mărturisiră în frica lui D-zeu că consăteanul lor era om onest și cu purtări bune, că în seara comiterei acelei crime a petrecut cu cîți-va din ei până la șeapte ore din seară, că s-a culcat de timpuriu, fiindcă vremea era cam rea, și tocmai a doua zi de dimineață s-a sculat și a intrat în prăvălie la ora obicinuită. Pe lângă aceasta cei mai bătrâni dintre săteni au spus cum că Radu n-avea alt cusur de cât că semăna la nume cu afurisitul de tâlhar și că lumea-i zicea căpitan pentru că servise ca volintir în armata rusescă.

După ce concediâ pe țărani, procurorul chemă pe rând pe cei doi băeți din prăvălia lui Radu precum și de cele două slugi din curtea sa, dar și ei, cu toate amenințările și promisiunile, nu putu spune alt de cât că jupunul nu lipsea des din prăvălie, și când lipsea se ducea după provizii, după vin, rachi porumb, mălaiu și lucruri de băcănie, cu care se și întorcea; iar cât pentru noaptea dintre 15 și 16 ianuarie nu a făcut alt de cât să repete vorbele țăranilor.

Procurorul chemă și pe juna soție a cârciurmrului și chiar pe copii lui, care erau niște ploduri, dar nu dobândi alte lămuriri de cât că femeia în acea seară, ca în toate serele, s-a culcat într-același pat cu bărbatul său, de astă dată mai din vreme ca altă dată, a adormit numai de cât, și când s-a sculat a doua zi, Radu era tot lângă dânsa cum fusese când a adormit. Copii nu putură să spuie nimic alt de cât că s-au culcat de cu seară și s-au sculat a doua-zi când au fost îmbrăcați chiar de către tatăl lor ca în toate zilele.

În fața atâtor mărturisiri, în care se citea francheța și sinceritatea, procurorul nu putu să facă alt de cât să proclame din nou inocența lui Radu Anghel cârciumarul din Boteșci, să declare că între el și omonimul lui nu esista nici un fel de legătură și să-l lase în pace să ’și vadă de treabă și să plece aiurea spre a căuta în altă parte urmele teribilului bandit.

Dacă ar fi avut duhul sfânt Domnul procuror și dac-ar fi dat o raită prin stânele din vecinătate, adică prin cele din vârful Teței care e la o palmă de loc departe de Botești, ar fi dat peste o stână stăpânită de un mocan ungurean, și ar fi găsit aproape de stână o covergă ascunsă într-un bunget întunecos, în care mocanul își păstra iarna cașcavalurile și burdușele, și într-acea covergă ar fi găsit un cal încă asudat și doborât de oboseală, precum și niște haine, și niște arme cam pătate de sânge, care l-ar fi pus pe urma descoperirei culcușului groasnicului haiduc. Apoi dacă ar mai fi scotocit puțintel, și ar fi dat și câte-va burdușe cu brânză la o parte, ar fi găsit un oblon, și sub el o scară de lemn cam dreaptă, iar în capătul de jos al scărei, ar fi mai găsit un coridor lung săpat în pămînt, și la capătul său o ușe închisă pe din întru c o verigă și pe afară cu un lacăt mare ce se putea deschide și pe din întru printr-un ochiuleț rătund tăiat în scândura ușii în dreptul lacătului, dar prin care veriga nu se putea trage fiind mai sus. După aceia, dacă ar fi deschis ușea, ar fi dat de un drum ascuns și de o potecă croită prin bungetul cel mai des al pădurei, care l-ar fi adus înapoi în satul Botești; ar mai fi găsit și alt-ce-va în capătul potecei: o altă hrubă săpată pe sub pămînt care trecea pe sub dealul din partea de sus a satului și mergea până în bătătura cârciumarului și se oprea în mijlocul unei magazii din dosul cîrciumei, în care Radu își ținea butiele și zăcătorile pline cu țuică, precum și proviziele de băcănie, și în care intra numai el. Procurorul însă n-avu duhul sfânt să dea la o parte o butie mare din mijloc, singură dintre toate care era goală, și, mulțumită acestei neprevederi, criminalul rămase iarăși în satul său liber și ne supărat, ca să mai amăgească din nou buna credință a celor ce-l credea om de ispravă, prin prefăcutul său aer de om onest. Pe semne pe lîngă aceste ascunzători meșteșigiuite, el dispunea cine scie și de ce prafuri adormitoare, pe care le arunca la trebuință în bucatele, vinul sau apa ce absorbeau aceia pe care el vrea să i adoarmă, care praf îi arunca în brațele unui somn adânc ori-de-câte-ori aceștia ar fi putut să l neliniștească prin vegherea lor indiscretă. Asemenea praf negreșit era înghițit atât de femeea și de copii săi cât și de slugile și de argații lui.

Numai unul D-zeu știe cam câtă morfină a înghițit fără știrea lor nevasta, copii, și slugile lui. Răbdarea divină are însă și ea marginele sale, și tocmai nepedepsirea crimei de la Glodeni fu causa răsturnării acelui Colos urîcios.

Văzdând că nelegiuirea sa a rămas și de astă dată nepedepsită, că nici unul din complicii lui n-a căzut în mâna stăpânirei și că forța publică, cu tot luxul de măsuri estreme ce a luat n-a putut descoperi nimic, fiorosul Radu Anghel deveni d-o îndrăsneală revoltătoare, și începu să săvârșească groasnicele sale nelegiuiri ziua n-ameazea mare și chiar în mijlocul satelor.

Avea și de ce să prinză nas tâlharul, căci subprefecții și oficerii de dorobanți, după ce desfășurase în decurs de câteva luni o energie aproape exagerată, după aceia o muiară de tot până ajunsese să cadă în curată apatie. Gurile rele spunea că îndată după potolirea primei ardori, sub-prefectul plaiului Ialomița se pomenise într-o zi în bătătura sa c o pereche de cai murgi de toată frumusețea, aduși de un giambașiu care-și priimise plata de la un necunoscut, iar sub-prefectul de Dâmbovița cu o trăsură de Viena trimisă de Jean caritașiu din București cu o factură achitată și adusă iar de un necunoscut, și căutat în coamele cailor cât și în cutia trăsurei, amândoi subprefecții găsise niște bilete, pe care era scris: «Dar din partea lui Radu Anghel»; gurele rele mai pretindeau că acele daruri contribuise foarte mult la domolirea urmăririlor.

Acele ce spunea în privința subprefecților, a zapciilor cum se numeau pe atunci, fu floare la ureche pe lângă acelea ce s-au șioptit în privința prefectului care atunci se numea ispravnic.

Se zice că boerul; pe atunci numai boerii ocupau asemenea înalte funcții, mojicii încă nu se dedulcise la ele; se zice că boerul într-o noapte de iarnă jucase cărți la un bal dat de un fruntașiu al județului, și că avusese la stos o goană de carte teribilă care ’l făcuse să piardă tot ce avea asupră-i precum și o sumă însemnată, mai bine de 2000 galbeni pe credet. Fiind-că e obiceiul ca datoriele din cărți să se plătescă cel mult în 48 ore, altfel debitorul e descalificat, boerul fu nevoit ca chiar a doua zi să alerge în fugă la București ca să se împrumute de la vre-un cămătar cu suma perdută și să-i depue ca zălog moșia părintescă pentru trei mii de galbeni, adică cu o dobândă de 50 % pentru un an.

La soroc boerul nu putu să plătească întrega sumă, căci mai avusese și altă dată încă o goană de carte cumplită care, de și era bogat putred și om solvabil în piață și cu mare influență în județul sé, totuși îl sili să nu poată să-și plătească datoria, și creditorul care era un evreu vestit ca om lacom și jupuitor, nu vru cu nici un chip să-i acorde un nou termen. De aci proces, judecată, perdere, execuțiune, cărcotă și punerea în vânzare a moșiei părintești.

În zadar alergă boerul în drepta și în stânga pe la rude și cunoscuți, în deșert se rugă de nevasta sa ca să pue chezăși pentru el, și în zadar recurse la toate chițibușurile avocațesci ca să câștige timp și să mai amâne venzarea, căci toate fură în zadar nevasta sa cu care trăia foarte rău din causa patimei sale pentru jocul de cărți, rudele cu care nu se afla în buni termeni din causă că-l împrumutase și nu-le mai plătise, și amicii și conjudețenii cu care se certase din causa neînțelegerilor politice, nu mai vrură să-l ajute, iar creditorul se arătase nemilostiv pentru că pusese ochii pe moșia sa care era bună și producătoare și vrea s-o cumpere pe nimic pe sub mână și pe numele altuia, cum deja mai făcuse și alți coreligionari ai săi.

Din causa atâtor împrejurări defavorabile care i se punea în cale, moșia sa părintescă în care erau îngropați tatăl, muma, moșii și strămoșii lui, era amenințată să fie vândută, să cadă în mâni străine și să-l lipsescă chiar de censul care ’i da dreptul să voteze între proprietarii de prima clasă, în conformitate cu legea electorală elaborată de către convenția de la Paris din anul 1858.

În deșert alergă el desperat în drepta și în stânga, în deșert mai bătu încă odată pe la toate ușile, se milogi pe la toți și se înjosi păn-a se ruga chiar de dușmanii lui de moarte, că nu fu chip să găsescă bani, să deslege vre-o pungă și să înduplece pe vre-un bogătașiu, ca să i vie într-ajutor; astfel că fu nevoit sî-și vadă moșioara sa, leagănul copilăriei sale și speranța bătrânețelor sale scoasă la mezat; ba chiar se și ficsă termenul vânzărei.

În seara spre ziua cea tristă și foarte dureroasă pentru el, se pomeni cu feciorul că intră în iatacul său și ’i spune că a venit un străin care ar vrea să i vorbească de o afacere, foarte importantă pentru el. De îndată ce auzi aceste cuvinte, boerul tresări, se gândi fără să vrea la ziua de mâne și se grăbi a da ordin feciorului ca să introducă pe străin.

Peste câteva minute după aceea era înnaintea sa un om încă tânăr, cu o înfățișare simpatică, cu o mustață plăviță răsucită, de statură mijlocie și îmbrăcat în nisce haine jumătate țărănesci jumătate negustoresci, astfel cum obicinuesc a purta negustorii de la munte. După ce feciorul la un semn al boerului se retrase și după ce străinul se așeză pe colțul unui scaun, în urma invitării ce i făcu gazda, acesta deschise gura și grăi în chipul următor:

— Scii boerule de ce am venit și de ce ți-am făcut supărare?

— Șciu dacă mi-oi spune de ce, răspunse prefectul.

— Am auzit că ai ananghie mare de bani, că mâne îți vinde moșia părintească și că esci foarte supărat.

— Așa e, dar ce are a face? răspunse boerul palpitând de emoțiune.

— Are a face că am venit cu bani ghiață 3508 gălbinași, sumă la care se ridică datoria împreună cu cheltuelele, dacă ne-om înțelege.

— Îți dau ori-câtă dobândă mi-oi cere și subscriu ori-ce condiții, numai să-mi scap moșia, strigă boerul cu aprindere.

— Nu e vorba de dobândă și de condiții, ci de alt-ce-va, răspunse străinul cu flegmă.

— De ce anume?

— Jură-mi că nu mă vei da pierzării, și pe urmă ’ți spuiu totul.

— Jur, răspunse prefectul, pe care nevoia în care se găsea îl silea să nu se gândească la nimic alt ceva de cât la scăparea moșioarei sale de perdere și la viitorul copiilor săi care rămâneau muritori de foame dacă moșia se vindea.

— Banii ce am asupră-mi, zise streinul după aceia cu un ton sentențios și apăsat, și cu nisce cuvinte răspicate, sunt bani trimiși de Radu Anghel hoțu și strânși din tâlhării, iar eu sunt unul dintr-ai lui. Dă poruncă să mă aresteze dacă îți dă mâna, și ia banii ce am asupră-mi cu d-a sila, că Radu Anghel e în tindă și e gata să dea foc casei, la cel mai mic semn al meu și dacă întârziez mai mult de cinci minute.

— Spune ce mai ai de spus, grăesce că nu-ți fac nimic, nu pot, sunt la mare ananghie răspunse ispravnicul mușcându și mâinele cu ciudă.

. — Iată banii, ți-i dau ca filodorimă, ca peșcheș, ca havaet și ca ori ce vrei, în dar fără să ’i mai dai înapoi, cu condiție numai ca să te gândesci că într-un minut de atâta mare strâmtorare nimeni nu s-a gândit să te scape, nici unui om cinstit nu i s-a făcut milă de starea în care te găsesci, ci numai un hoț s-a îndurat să-ți vie în sprijin, să te scape de peire, să te plătescă de datorie și să-i fie milă de viitorul copiilor d-tale, cerându-ți în schimb numai să mai slăbesci curelele, să mai închizi ochii, să l faci din când în când scăpat și să mai treci cu vederea câte o călcare făcută de el, pe ici pe colo, căci de! o mână spală pe alta și amândouă spală obrazul, și cine crede prea mult în cruce ca crucea se usucă.

— Cam ai dreptate tu, așa e; adu banii și umblă sănătos și fără de grije, răspunse într-un târziu boerul puind mâna cu lăcomie pe pungele ce scotea câte una din sân necunoscutul, care nu era alt cine-va de cât Radu Anghel, și le da Prefectului în persoană. După ce dădu toate pungile, hoțul plecă fără să fie supărat de cine-va. A doua zi mai ’nainte d-a se striga moșia la mezat, boerul numără pe masa presustviei tribunalului, spre uimirea tuturor, întrega datorie până la o para.

Încetul cu încetul îndrăsneala sa merse crescând, până ce trecu peste ori-ce hotar și ’l îndemnă să facă fapte de necrezut. Ca să vă faceți o idee despre îndrăsneala la care ajunsese acest tâlhar, am să vă povestesc o episodă din viața lui povestită mie de un mare arendașiu din județul Argeș, care în copilăria sa a auzit de isprăvile lui Radu Anghel și chiar l a vezut în mai multe rânduri. În orașul Pitesci trăia pe la 1859 un negustor bogasier de naționalitate armean care se numea Hagi Bedros și care, pe lângă obiecte de bogasierie, mai ținea și lucruri de brașiovenie, de ferărie și de marchitănie, cum se vez și azi prin orașele din provincie. La el venea adesea de tărguia lucruri privitoare la cele patru branșe pomenite mai sus, căpitanul Radu Anghel din satul Boțesci,care lăsa în prăvălie ori de câte ori venea bani îndestul de multicei, cu care cumpără marfă pentru prăvălia sa, și făcea dever mult, căci acea prăvălie avea mare cătare.

Dintre aceste relațiuni comerciale dese și în destul de bănoase, resultă între cei doui negustori un soiu de amiciție și de simpatie reciprocă, care ’i făcea să se vadă cu plăcere când se întâlneau ceva mai mult, ori de câte-ori venea căpitan Radu și pentru alte afaceri la Pitesci, el se abătea negreșit pe la amicul său Bedros, chiar când n-avea nevoe ca să cumpere ceva, și cum intra în prăvălie, după ce da bună ziua, se grăbea a zice:

— Fă bunătate hagiule să dai poruncă să ’mi facă o cafea gingirlie, căci numai la D-ta beau cafea cum îmi place mie, și hagiu se ducea singur în casa din dosul prăvăliei, și poruncea hagiieei ca să o facă cu propria sa mînă, ceia ce hagiica făcea cu plăcere, căci căpitan Radu era un mușteriu bun, care se tocmea, dar plătea peșin și nu făcea datorii nici o dată.

Într-o zi din luna lui Februarie Hagi Bedros plecă din Pitesci spre a merge la Bucuresci după afaceri privitore la comerțul său și plecând într-o căruță de birje închiriată din orașiu, luă cu sine și pe un alt comerciant tot din Pitesci și pe un preot din județul Muscel, amândoi reputați ca oameni cu avere mare, ponos ce purta și însuși hagi Garabet. Fiecare din câte trei avea asupra lor sume de bani îndestul de însemnate, fiind că negustorii pornise spre capitală pentru ca să cumpere mai multe mărfuri de la toptangii d-acolo, iar preotul plecase pentru ca să facă cum e bine pe la mitropolie, spre a întinde mușiamaoa, cum se obicinuia pe atunci, asupra unul bucluc ce făcuse c ocazia cununiei a doi tineri fără împlinirea formalităților legiuite.

Când plecase vremea fusese bună, asemenea și drumul, fiind pământul sbicit, în urma unor călduri primăvărateci, cum se întâmplă adesea pe la noi în luna lui Februarie; dar după ce trecuse de Găesci, unde poposise ca să mănânce și să-și odihnească caii, iată că de o dată și fără de veste încep să ningă des și mărunt, se înorase cam de pe la prânz, și numai de cât chiar să viscolească cu o furie crescîndă, mulțumită Crivățului care începuse să bată cu furie, să fluere ca un șiarpe turbat și să arunce cu o putere isbitoare fulgii de zăpadă ce cădeau ca cum cernea, în ochii călătorilor. Tocmai într-acel moment, ei traversau pădurea Mătăsarului cea vestită în tâlhării și călcări de drumul mare, și se apropriau de hanul cu același nume, în care drumețul nu era nici de loc mai sigur, căci hangiu, cel puțin așia pretindeau gurele cele rele, era tovărășiu cu toți hoții, și le servea drept gazdă și drept cursă pentru călători, căci singur vestea pe hoți prin nisce semnale cunoscute între ei, și după sosirea lor îi lăsa să i calce mușterii, chiar sub acoperișul casei sale.

Cei trei drumeți sciau buna reputație a acelui han și erau foarte bucuroși să treacă dincolo de el și să se ducă măcar pînă la Titu, unde erau în siguranță, dar viscolul îi orbea, frigul îi înlemnea și crivățul le oprea caii în loc, astfel că drumul mai departe devenea dintr-un moment într-altul mai anevoios. Cât merse prin pădure și sub adăpostul arborilor, mai putură s-o ducă, dar de îndată ce eșiră la luminișiu și se apropiară de han mergerea mai departe deveni imposibilă, căci Crivățul începu să sufle cu atât de mare putere, în cât fu cât p-aci să ’i răstoarne la pământ cu căruță cu tot. Fură dar nevoiți să intre în curtea hanului și să caute adăpost, ei în cârciumă și în odăile de oaspeți, iar caii cu căruța în grajd și șiopron. Văzându-se sub acoperământ, atît oamenii cât și dobitoacele fură foarte mulțumiți de adăpostul ce dobândise: cai pentru că găsiră în grajd căldură, grăunțe și fîn cu îndestulare,dar pasagerii pentru că aflară cămările încălzite de focul ce duduia în sobe, care îi desmorți numai de cât, iar cârciuma,cu băcănia, și mai cu seamă bucătăria, aprovisioanate cu tot felul de bunătăți, hanul fiind pe atunci întreținut ca un hotel de primul ordin. Cum se mai desmorțiră, drumeții comandară hangiului să se prepare în camera ce li se dăduse ca să petreacă noaptea, o masă boerească încărcată cu tot ce avea mai bun ca mâncare și ca băutură.

Ordinul fu executat pe dată și fu mai pre sus de cât toate asceptările; vinurile cele mai alese se luară la întrecere cu bucatele cele mai gustoase și cu mezelurile cele mai fine și mai delicate. De îndată ce văzură atâtea bunătăți așezate pe masă cu o artă ispititoare, rebegiții călători se repeziră cu lăcomie și se grăbiră d-a se așeza în jurul mesei și d-a face onoare prânzului ce li se servise cu toatá graba unor fometoși, căci, de și nu trecuse mai mult de patru ore de la plecarea lor din Găesci, unde mâncase sdravăn, totuși, din cauza penibilei traversări prin întinsa pădure dintre acel orașiu până la hanul de la Mătăsaru, pe un timp așa de cumplit, precum și din causa frigului ce suferise, li se deschisese o poftă de mâncare nebună și le ațâțase un gust de băutură strajnic, mai cu seamă după ce se încredințase că vinul era excelent.

Pe la sfârșitul mesei, tocmai când cheful era în toiul său și băutura la toartă, cum vine vorba după spusa Românului, adică când se deslegase limbele și se risipise toate grijurile, iată că se pomeniră că se deschide ușea camerei în care chefuiau ei, și intră în întru un om d-o statură mijlocie, cam de vr-o 35 de ani, cu o înfățișare mai mult simpatică de cât fioroasa, cu o căutătură așezată, dar uneori scînteetoare, întocmai ca licărirea unui fulger, sau a ochilor unei fiare de pradă. Acest om cu barba rasă, cu mustața nu groasă nu prea lungă și nici prea scurtă,dar bine răsucită, era îmbrăcat în haine de țăran muntean chiabur, purta pe corp un cojoc nu tocmai lung dar cusut artistic în felurite flori cu ibrișim de diferite culori și în cap o căciuliță de hărșie neagră vîrîtă până la urechi; intrând el dădu seara bună mesenilor și se apropie de masă cu un pas sigur și țanțoș.

— Sărut mâna și bine te-am găsit sănătos, prea cinstite părinte, zise el adresându-se preotului care se întâmplase să fie față în față cu ușa.

— Bine ai venit sănătos tată, răspunse preotul cam încruntându-se și cam perzându-și aproape tot cheful de mai nainte; dar ce poftesci? ai vre-o treabă cu mine?

— Da, am, cinstite părinte, și una mare, nu atât de mică precum poate îți închipuesci.

— De mirare lucru că eu nu te cunosc!

— Se prea poate, dar nici nu e nevoe să mă cunosci; destul că te cunosc eu.

— Dacă e așa și dacă zici că în adevăr mă cunosci, spune-mi, așa te rog ce treabă ai cu mine, spune-o de față cu toată lumea, că n-am taine pe care să le ascund prietenilor mei, spune odată ce ai de spus? că mă grăbesc: uite să răcesc bucatele și mi-e foame.

— Dacă eșci așa de grăbit și nu vrei să eși până în tindă cu mine ca să îți spui aceea ce am de spus, fiind-că nici eu n-am nimic de ascuns, iată că ’ți spuiu tot ceea ce aveam de gînd să-ți zic și de față cu toată lumea precum vrei. Fă bunătate, dar așea te rog, și dă-mi cele trei sutișoare de galbeni ce ții ascunse în sîn spre a fi peșcheș mitropolitului, că mie ’mi face mai multă trebuință de bani de cât sființiei sale.

— Ce spui măi omule? ce oare nu glumesci ori esci nebun? esclamă preotul cu un ton întărîtat.

— Ba nu sunt nici de loc nebun părinte; Radu Anghel n-are obiceiul să glumească, răspunse străinul scoțînd din buzunarul pantalonului său un pistolaș și îndreptându-l spre fruntea preotului.

— Radu Anghel! esclamară îngălbinind toți cei din casă și întorcând privirile lor spre noul venit chiar și cei ce se găsea cu spatele spre dânsul.

— Da boeri Radu Anghel spre slujba d-v, răspunse tâlharul, căci în adevăr el era în persoană răsucindu-și mustățile cu mâna cea stângă, pe când cu cea dreaptă mângîia cocoșul pistolului.

— A! dar ce ’mi vedzură ochii?! strigă Hagi Bedros radios; căpitan Radu din satul Boțesci?! prietenul meu cel mai bun și mușteriul meu cel mai cinstit?! ti! dar mucalit mai esci măi prietene! ai aflat că sunt aici și vrei să ne sperii așea în glumă? Aida-de! dar scii tu c-o sfeclisem? nu te sciam că esci așia de glumeț.

—Nici eu n-am sciut că esci în gazdă aici, într-acest han și la petrecere cu acești buni prieteni, căci aminteri zău nu mă încercam să fac o asemenea glumă; răspunse Radu foarte încurcat și cât se poate de contrariat.

— Ia aide, nu te mai preface, că nu ’ți șade nici de loc bine, replica Armeanul cu siguranța omului încrezător și lipsit de ori ce bănuială. Ai aflat șiretule că sunt aci, și ai vrut să mă sperii cu numele afurisitului de tâlhar care seamănă la nume cu tine, și ai venit să ne joci renghiul tocmai în vremea chefului.

— Să n-o mai faci prietene, zise cel alt-negustor, că numele lui Radu Anghel, bată-l nevoia să ’l bată pe unde este, e fioros nevoe mare; te face să ’ți perzi tot cumpătul, și te bagă în năbădăi. Scii că eu o sfeclisem?

—N-ați avut pentru ce, căci îndată ce m-ai văzdut, d-ta hagiule, de bună seamă te-ai încredințat că sînt eu dar nu el. Și apoi chiar dacă el și eu am fi fost tot una, tot n-ați fi avut de ce să vă temeți, căci de! n-am ce să ’ți fac, hagiule, ai mare trecere și mare hatîr la mine; cafeaoa gingirlie ce ’mi dai ori de câte ori intru în prăvălia d-tale, este așa de bună și atâta de gustoasă, în cât nu pot să ’ți stric hatârul, și... dar să nu mai fie vorbă, mă las de glumit și vă cer ertăciune că poate v-am speriat.

— Ertăciune?! ce are a face; exclamă Bedros; între prieteni buni se trece ori ce glumă, mai ales când e nostimă. Dacă vrei însă să te iertăm cu tot dinadinsul și din toată inima fă-ne un singur hatîr.

— Si a nume care?

— Să stai să mănînci și să petreci împreună cu noi.

— Ei! ași;ce glumeșci?

— Ba nu glumesc nici de loc.

— De! dacă mă rogi, fie.

— D-tale hagiule nu pociu să ’ți zic ba nici odată, că nu mă lasă filotimia; n-am ce ți face, simț pentru d-ta o dragoste deosibită care mă face să priimesc ori și ce ’mi ceri; iată că rămâii,de și sunt cam grăbit, dar vă puiu și eu o singură condiție

— Si a nume?

— Să nu mai spuneți la nimeni gluma ce am făcut, mai ales aceia d-a mă asemăna singur cu Radul Anghel hoțul, eu Radu Anghel negustorul cinstit din satul Botesci, că sciți cum e lumea și mai ales stăpînirea.

— Ce are a face prietene? ce noi nu scim de glumă? nu suntem oameni cu filotimie?

— Nu că mi-ar fi frică de ceva, dar să vedeți, străgănirele pe la judecată mă face să pierd vreme multă, cum am mai perdut într-atâtea rînduri, ba mă fac să pierd și multe parale.

— N-ai nici o frică despre mine, răspunse Hagi Bedros.

— Asemeni fii sigur și din partea noastră, adaose cel alt negustor precum și preotul.

— Dacă e așa jurați-mi pe tot ce aveți mai scump că vă veți ține de cuvântul dat, zise Radu Anghel cu un ton solemn întinzînd spre ei pistolul cu gura spre dînsul.

— Jurăm, răspunse câte și trei călătorii întinzând mânele spre pistolul ce hoțul întinsese spre ei.

— Bine, fie; pentru prietenul meu Bedros mă mulțumesc numai cu atât, și iacă priimesc să iau împreună cu voi parte la masa și petrecerea voastră. Măi băete mai adu încă un borcan cu vin, dar scii de care, d-al meu, că fac cinste eu.

Băiatul care intrase în urma chemării tâlharului se grăbi d-a eși pe dată, și peste cât-va timp reintra țiind în mâini de ambele urechi un borcan mare de pământ smălțuit și încăpător ca de vr-o cinci oca vechi, din care turna nisce vin roșiu ca rubinul și atât de bun și de gustos în cât vinul cel excelent de bun ce băuse păn-atunci li se părură că era poșircă, după ce gustară pe acesta.

Cheful dură până la ziuă; nici unul din meseni nu dormi ci ținură petrecerea lanț până ce răsări soarele; atunci toți plecară pe la treburile lor, căci încetase viscolul și se înseninase. Cei trei călători, mulțumită trecerei lui Hagi Bedros și a cafelei lui gingirlie scăpase nescărmănâți de tâlhar și plecară în pungă cu toți banii cât au avut. Aminteri dacă n-ar fi călătorit și n-ar fi chefuit împreună cu dânsul, cine scie ce i s-ar fi întâmplat.

După ce plecase tîlharul îndreptându-se spre Găesci, cei trei tovarăși de drum ce călătoreau spre Bucureșci vorbiră încă cît-va timp despre ciudata însămplare de la han, și preotul, ce e dreptul, zise celor alți,doi tovarăși de drum:

— Ce credeți prietenilor despre pățitania noastră? am dat ochi cu adevăratul Radu Anghel și am scăpat de jumuleală ca prin minune, ori am avut a face cu o glumă de prost gust?

— Eu cred-că am încăput pe mîna adevăratului Radu Anghel, răspunse cel alt negustor; mai cred încă cum că căpitanul cârciumar și căpitanul de tîlhari e unul și același, căci aseară cârciumaru prea și-a jucat comedia cea cu gluma cu iscusința unui adevărat tâlhar; însă cînd a văzut pe hagiul, atunci vechiul prieteșug dintre el și teama d-a fi dat de gît l a silit să schimbe foaia, să spue c-a glumit și să ne facă scăpați.

— Ferească D-zeu, eu nu cred una ca asta, răspunse Hagiu cu vioiciune; căpitan Radu nu poate să fie tâlhar, și apoi chiar dacă ar fi și am crede așa ceva, am jurat că vom pune ștreaje gurei; de acum încolo trebue să ne ținem de jurămînt.

— Așa să fie dacă vrei și dacă zici D-ta că e bine, răspunse cei doi tovarăși de drum.

Aci s-a sfîrșit incidentul început în hanul de la Mătăsaru.

TOT NAȘIUL ÎȘI GĂSESCE NAȘIU

Cei trei călători se ținuse de cuvânt, mai cu seamă că în sfîrșit cîte trei crezură cu bună seamă că au fost victimele unei snoave după ce cei doi din câte trei fusese încredințați prin strașnic jurământ de Hagi Bedros cum că în adevăr strigătul lui Radul Anghel, scoaterea pistolului și cererea de bani a fost curată glumă făcută nu-mai ca să ’i sperie; dovadă era faptul că ea n-a fost urmată de nici o consecință. Băeții din prăvălie care sciau mai bine ca toți adevărul nu spusese nici ei nimic la nimeni, căci’ ei erau interesanți să tacă, astfel că acest incident nu a fost cunoscut de nimeni, afară de actorii principali care se jurară se tacă și care se ținuse de cuvânt cât trăise liber tâlharul; ei au tăcut negreșit până ce, fiind silit de împrejurări, hoțul s-a dat singur pe față, cum vom vedea mai la vale.

Această ispravă care n-avu urmări tragice sau păguboase, nu fu cunoscută de public, dar o mulțime de alte fapte rele, între care multe chiar nisce potlogării și găinării demne de un borfașiu de rînd, ajunsese la cunoștința publicului și înspăimântase pe toată lumea, fie de la țară, fie din orașe, fie pe boeri, sau pe negustori, fie pe arendași, sau pe muncitori, în fine pe toată lumea mare sau mică câtă avea nevoie ca să călătorească, ori să stea la țeră, ori să învîrtească negoț prin sate și să fie silit să bătătorească câmpiele și pădurile. Mai c cu seamă drumurile cele mări și codrii care se aflau prin județele bântuite de neprecurmatele lui încălcări mai că rămăsese făr de călători.

Toți fură speriați, toți fură înfricoșați, nimeni nu rămăsese tare în credință că ar putea să resiste îndrăsnețelor atacuri ale acestui tâlhar fioros și peste măsură de îndrăsneț, dar dintre toți cei mai speriați fură țăranii. Mai cu seamă între ei intrase o frică și o groază de nedescris, în cât toți tremurau înebuniți de spaimă, chiar la auzul numelui acelui om sângeros,astfel și de îndată ce se ivea cîteo ceată de făcători de rele în preajma vre unui sat și zicea cine-va: vine Radu Anghel, tot satul se pustiea într-o clipă și toată suflarea omenească alerga să-și caute scăparea în păduri sau prin holde. Această spaimă provenea din faptul că de cât-va timp Radu Anghel se apucase să prigonească mai cu seamă pe țărani cu o furie nebună.

Într-una din primele zile ale lunei lui Martie din anul 1859 ziua nămezea mare, pe când să făcea tot în satul Mătăsaru din județul Dâmbovița alegerea unui pârcălab, și tocmai când tot satul era adunat în bătătura casei satului și alegătorii discutau făcând larmă mare în privința diferiților candidați, de o dată se făcu o vâlvă și o tevatură foarte mare și se vezu viind în fuga mare despre marginea satului câți-va țărani, care alergau cu capul gol și cu părul făcut vâlvoiu și strigau cât le lua gura: — Fugiți, că ne calcă Radu Anghel și ceata lui. îndată ce auzi aceste strigăte, alegătorii de unde să certau și să disputau cu foc, numai de cât lăsară gâlceava pentru a doua zi, și o rupse da fuga care încotro văzu cu ochii și porniră alergând spre cel alt capăt al satului, amestecându-se cu trâmbe dese de alți țărani amestecați cu țărance, flăcăi și fete, bătrâni și bătrâne, urmați de o droae mare de copii, care, eșind din casele lor, umpleau aerul de țipete și de bocituri atât de spăimântătoare în cât într-o clipă să pustii tot satul, iar bătătura casei satului, adică a Primăriei din vremile noastre, din populată și sgomotoasă cum fusese cu cinci minute mai nainte, deveni mută ca un mormânt. Atât de teribil devenise numele lui Radu Anghel, în cât ar fi putut chiar un singur om să prade satul întreg de tot ce avea, căci oamenii la auzul numelui său fugieau cu mâinele goale și lăsau lui tot avutul lor ca să ’ș jăfuiască ori și cine ar fi vrut. Tot cam același lucru se petrecu și de astă dată: țăranii fugise din sat cu măinelă goale și intrase cu toții în bungetui pădurei vecine și se ascunsese prin crîng.

Toți sătenii fugise, toți sătenii dăduse dosul înaintea pericolului general ce nimeni nu-l prevăzuse, ne cum să-l înfrunteze, numai un om rămăsese în sat, și acel om era Ștefan Popescu Strihăianu, poreclit de săteni Gât-Strâmb, pentru că ținea capul cam plecat spre umărul drept; numai el puiu al Gilortului, român cu două-zeci și patru de măsele, fiu al Olteniei care se pripășise numai de cât-va timp p-acolo, luase acea moșie în arendă și încropise în scurt timp o stăricică destul de bună, numai dânsul și un logofăt al său rămăsese în satul Mătăsaru asceptând neclintiți pe tâlhar.

Arendașiul Ștefan Popescu n-avea familie, nu era om însurat, prin urmare nu ținea în curtea sa de cât slugile necesare care să îngrijească de vite precum și un logofăt care să ’i secondeze în administrarea moșiei; asemeni un bucătar care să ’i gătească bucate și o jupuneasă care să vază de gospodoria casei sale. Cum auziră din gura țăranilor fugari cum că vine Radu Anghel, argații, bucătarul și jupâneasa uitară cum că stăpânul lor dormea în casă, și fără a se gândi vre-unul că să ’i vestească spre a fugi și dânsul, să luară după leotă de fugari și dădură cu toți dosul fugind spre pădure. Numai logotătul care era un june cam de vr-o 25 de ani și se cam rudea cu Gât-strâmb nu dătu dosul, nu lăsă uitărei pe ruda și binefăcătorul său, ci de îndată ce auzi teribila noutate, numai de cât înțelese cum că casa lor era ținta spre care aveau să alerge tâlharii, și numai de cât intră repede în casă și desceptă pe Strihăianu. De îndată ce auzi Ștefan această groaznică știre, nu ’și perdu cumpătul, nici se grăbi a da și el dosul ca toți cei-l-alți, căci era om verde și plin de bărbăție, ci numai de cât dătu ordin logofătului său ca să încue ușile care erau de stejar căptușite cu table groase de fier prinse de zid cu niște țîțîni ca pe mână de groase apoi să tragă zăvoarele și să pue d-a-curmezișiul ușii nisce drugi, adevărate încuetoare de citadelă, și apoi să intre în iatacul său.

Logofătul execută ordinul fără său fără să se gândească a eși afară, căci și el era brav ca și stăpânul său, și după ce încuia și zovori tot, numai de cât alergă în iatacul stăpânului său și se grăbi să desprindă din cue puscele, carabinele și pistoalele de care erau plini mai toți pereți, și pe urmă să le pue în mijlocul casei lângă desagele pline cu gloanțe și cu iarbă de pușcă ce Ștefan deja le scosese dintr-o tainiță ce se afla sub un chepeng în fundul sub-patului.

— Tu băete să încarci și eu să dau, zise Popescu, și să așeză lângă una din ferestrele zăbrelite cu drugi de fier groși și deși prinși în tocuri groase de ștejar în lung și d-a curmezișiul giamurilor, și luă o posițiune convenabilă ca să poală da printr-un ochi de ferestrue, care se deschidea independent de cele-l-alte cercevele, fără ca să fie espus d-a fi atins.

Logofătul de îndată ce priimi acest ordin, numai de cât se puse pe treabă, încărca toate puscele, pistoaiele, carabinele și revolverele, căci deja se ivise revolvere și pe la noi, și le așeza la îndemâna stăpânului său. Abia isprăvise el de lucru și de îndată se auzi un tropot mare de cai care intrau în curte, și imediat după aceia se mai auzi și o chiuitură sălbatică și înfiorătoare, și Ștefan văzu prin deschizătura cheei o trupă ca de vr-o zece călăreți, înfășurați în ipingele negre și cu pălării mari negre pleoștite pe figură, intrând în curte călări în râna cailor.

Aceste ființe cum intrară în curte, puse două santinele călări la poartă, apoi descălecară, legară caii de stâlpul pălimarului din fața casei, și pe urmă năvăliră spre ambele uși prin care se intra în casele principale; însă când să treacă pe dinaintea micei ferestrui, se auzi o detunătură neașteptată, și imediat unul din necunoscuți căzu jos și se dătu d-a rostogolul după prispă lipsit de viață și cu fața sfredelită de un glonț care i intrase în cap drept lângă ochiul drept.

— A! așa ne e vorba! striga unul din hoți scrîșnind din dinți plin de turbare, îndrăsnesci să te măsori cu mine?! apoi lasă pe mine că te-oiu învăța eu minte. Descărcați-vă armele băeți, adaose tâlharul smulgând din brâu un revolver și repezindu-se spre fereastra din care isbucnise bubuitura.

Băeții se supuse; o bubuitură formidabilă isbucni în spațiu și un mare număr de gloanțe sfărâmară toate geamurile de la ferestre și ciuruiră perdelele de pânză care erau lăsate în jos, dar nu făcură nici o altă ispravă, căci îndată după ea isbucni din casă altă bubuitură care făcu pe căpetenia hoților să scoată din piept un muget ca de fiară sălbatică și să se întoarcă înapoi cu mâna stângă plină de sânge.

— Ah! dihanie afurisită! striga el pipăindu-se ea să afle unde era rănit, ai făcut tu să țișnească sânge din vinele mele, ale lui Radu Anghel! stăi-măi tu, mi-oi încăpea pe mână și te-oi învăța minte ca să scii cum îmi răsbun eu. Am să te puiu în frigare ca p-o rață și pe urmă să te frig de viu.

— Să dăm foc casei căpitane, zise unul din hoți începând chiar să scapere dintr-un amnar.

— Nu, nu făcea una ca asta, măi Soare, că nu e încă vremea, răspunse căpitanul grăbindu-se să stingă iasca care deja se aprinsese.

— Nu ziseși că vrei să ’i frigi? întreba Soare cu ciudă.

— Pe el da, dar nu și bănetul lui; amintește ți pentru ce ne am mai dat de osteneală ca să venim păn-aci.

— Bine zici; atunci ce e de făcut?

— Năvală la uși; vedeți de cătați prin curte niscaiva topoare, că trebue să fie; uite tăetorul e colo; unul să doboare ușa din dreapta, altul să sfărâmă ușa din stânga, al treilea să ’mi spargă colo zidul, și cei-alți dați cu puscele, dați de zor ca să le facem mai curând de petrecanie.

Hoții începură iute să execute ordinul, se repeziră de luară de la tăetor trei topoare tocmai cât le trebuia, se năpustiră spre ușe și ziduri cu furie mare și începură să dea cu ele, dar nu dobândiră resultatul dorit așa de iute precum sperau, căci, cum am spus, ușile erau de stejar groase căptușite cu tăblii-de fier țintuite cu cue cu căpățînele mari și dese ca solzii, precum să mai vede încă și acum pe la unele biserici si case vechi, și pereții erau groși făcuți din pietre de rîu și din cărămizi late, care în loc d-a se sfărâma scoteau scântei când erau lovite de muchia toporului.

Vezzând că cu ușile și cu pereții nu prea mergea așa de lesne, căci casa era solidă de tot, adevărată cetate, căci în adevăr era un fel de culă cum încă se mai găsesc în zilele de astă-zi pe la țeră, și mai cu seamă pe la dealuri și vii, ast-fel cum nu se mai fac în vremea de acum clădirile, unul din hoți lasă în pace una din uși și năvăli furios spre o fereastră, și începu să dea în drugi și cercevele cu desnădejde, dar nici drugii și nici cercevelele lor nu se lăsară mai pe jos, ci resistară cu aceiași îndărătnicie ca și zidul și ușile.

Într-acest timp de ciocaboca asurzitor și inutil, împușcăturile își urmau cursul lor regulat și sgomotos, iar Gît strîmb din întru răspundea într-una fără de preget și contenire, dar mai cu puțin succes ca întâi, căci hoții începuse să se ferească de ferestrue. Pe când hoții dau mereu fără de grije d-a fi surprinși, căci satul era pustiu cuc, de o-dată se auzi în casă un țipăt pătrunzător și la minut încă o împușcătura din întru.

— În sfîrșit! parapanghelos! l-am mâncat din colivă, striga cu bucurie Radu Anghel, care reușise a se lega la mână pentru ca să nu mai curgă sânge dm sgârietura ce ’i pricinuise glonțul Popescului; aide acum lăsați zidul, fereastra și una din uși, și dați zor de spargeți mai iute ușa aceasta din față ca să ’i împărțim mai curând moscenirea.

Cum auriră hoții de la fereastră și de la zid ordinul dat, își lăsară lucru și năvăliră cu toții spre ușea principală, în care începură să dea ca niște năbădioși și turbați, siguri fiind că în întru n-aveau să mai întâmpine vreo resistență, căci Gît strâmb era sau mort sau foarte grav rănit. Ca să isprăvească mai repede, cei-alți hoți care nu mai aveau nevoe d-a împușca de surda un cadavru, năvăliră spre parii gardului de împrejmuire, și armați cu dânșii se năpustiră și el spre ușe, și începură să dea în ea din răsputeri.

Să nu credeți însă că Strihăianu pățise ceva; era numai o stratagemă; el auzise că ușa începuse să trosnească, și înțe -lesese că momentul suprem să apropia fără nici o speranță de scăpare pentru el; ca să scape alergase la un expedient viclean, scosese acel țipăt, și după aceia luase două revolvere și le băgase în buzunare, făcuse semn logofătului ca să facă același lucru și pe urmă trecuse amândoi în sală unde era gura podului fără să facă cel mai mic sgomot.

Ajungând acolo Ștefan puse scara care era rezemată de zid, în dreptul gurei podului, să sui în pod, făcu semn logofătului ca să se suie după el, și după ce se văzură sus, desprinse cu înlesnire câte-va cărămizi de la coșiul cel mai apropiat de streșina din dosul casei, căci cărămizile lui erau puse în lat și lipite cu pământ, ast-fel că deslipirea lor a produs un sgomot foarte mic, care a fost înăbușit de groasnicele bocănituri din cea altă parte. După ce făcură o deschizătură tocmai bună cît să treacă prin ea și să se sue un om pe casă, eșiră afară, se urcară pe învelitoare, se lăsară binișor să alunece pe streșina în jos afară din curte într-un loc viran de la spatele casei, și o tuliră d-a fuga pitulindu-se pe lângă gard, fără să fie văzuți de cei din curte care erau preocupați de nerăbdarea d-a sparge mai iute ușa.

După ce eșiră din sat alergară în fugă spre pădure, și cum intrară în ea, găsiră pitulați într-însa vr-o două sute de oameni, care tremurau ca varga de frica celor zece hoți. Aceștia cum îl văzură îl recunoscură, eșiră de prin ascunzători și l întrebară despre tâlhari. Popescu spuse atunci țăranilor tot ce au făcut ei, doi inși, cum au scăpat, cum au omorît pe unul și au rănit pe altul, îi făcu prin vorbe meșteșiugite să le fie lor singuri rușine de lașitatea lor și îi îmbărbătă și-i întărîtă așea de mult în cît îi armă pe toți cu pari smulși de pe la gardurile țarcurilor din pădure și cu lemne din stângeni; la cei mai curagioși le dătu și câte un revolver, apoi să puse în fruntea lor și merse înapoi spre sat urmat de toată suflarea bărbătească, lăsând numai pe femei și pe copii ca să mai stea în pădure până o pune pe goană pe tâlhari.

Bărbăția ca și frica este o boală molipsitoare, mai molipsitoare de cât molima cea mai rea; un singur țipăt de alarmă pune pe goană o armie întreagă, un singur exemplu îmbărbător bagă inimoșie în sufletele cele mal fricoase. Exemplul lui Ștefan Popescu îmbărbăta pe țăranii din satu’ Mătăsari atât de mult în cât îl făcu să uite cele mai elementare mesuri de prudență să se expue mai mult de cât trebuia și să meargă spre pericol, strânși la un loc trâmbă, fără să se mai teamă de Radu Anghel, care de bună seaamă reușise a dărâma ușa și se ocupa acum cu jefuirea casei arendășesci.

Santinelele nu mai erau la posturile lor, căci hoții, după ce reușise să spargă ușa principală, intrase cu toții năvală în întru ca să ’și împarță pleașca. Lesne le fu dar sătenilor ca să între în curte și să înconjoare casa cu o pânză groasă de oameni.

Radu Anghel cum văzuse ușa căzând ruptă din țîțîni, năvălise cel d-ântâi în casă, ca la caz d-a nu fi arendașiul mort el să i soarbă cel din urmă pic de viață, dar tot el fu acela ce rămase pe loc împetrit de surpriză, de uimire de mare ciudă când vez că casa era goală și nici o urmă de sânge pe jos.

—Am pățit-o, ne-a tras pe sfoară ciocoiul, a fugit! strigă dânsul plesnind de necaz; aide să fugim și noi și să plecăm p-aci în colo cât mai de grabă, că dacă nu, suntem în perzanie.

Căpitanul ce este dreptul dătuse la vreme subalternilor săi aceaastă povață înțeleaptă, dar hoții nărăviți care mirosise sepeturile Popescului pline cu bani nu i dătură ascultare, ci năvăliră în interiorul caselor cu sentinele cu tot, fără să mai bage în seamă ordinele căpeteniei lor, și începură să dea iama la toate Radu Anghel nu avu îndestulă vreme ca să ’și eserciteze puterea autorității sale prin un esemplu teribil, căci deja țăranii îi sosiră de pe urmă, și când cu gândul nu gândi se pomeni în cîrcă cu o spuză de oameni bine armați și foarte îndârjiți, care puse măna pe el fără ca dânsul să apuce să dea odată măcar, și ’l legară fedeleșiu cu brâurile de care se descinsese.

Cei-l-alți hoți care se întâmplase să fie risipiți prin cele-alte odăi ocupați cu spargerea sepeturilor și jefuirea lucrurilor prețioase, fură asemenea surprinși fără de veste și legați de aprigii năvălitori; numai vr-o trei din tr-înși avusese timp ca să se serve de armele ce aveau asupra lor și să facă câte-va răni ușoare unora din țărani, dar nici unul nu putu să scape, astfel că opt din cel mai dârji tâlhari fură legați fedeleșiu împreună c căpitanul lor.

Astfel fu prins pentru prima dată tîlharul Radu Anghel! Împreună cu dânsul fură prinși Soare și Bucur precum și alți șease dintre tovarăși ai lor, grație bărbăției lui Ștefan Popescu; cum vedeți nașiul își găsesce nașiu.

Această prindere neasceptată și fără de nici o pierdere produse printre țărani și arendași o bucurie cu anevoe de descris căci teribilul tâlhar încăpuși în mânele stăpînirei numai prin concursul particularilor și fără de nici un concurs sau ajutor dat de autorități.

SCAPAREA

Prinderea lui Radu Anghel făcă mare sgomot în țară produse multă bucurie în sufletele acelor ce se culcau și se sculau cu frica în sîn că vor fi călcați de teribilul haiduc. Acest eveniment neasceptat, la care forța publică nu luase nici o parte activă, dătu pe față misterul teribilului hoț și făcu pe lume, chiar pe cei mai neîncrezători, să se convingă că onestul cârciumar din satul Boțesci și fiorosul căpitan de tâlhari era una și aceiași persoană. Cel care se cruci mai mult ca toți de această descoperire fu bietul Hagi Bedros care ar fi fost în stare să ’și dea viața pentru cinstea lui Căpitan Radu.

Multă lume trebue să se fi bucurat de această prindere ne separată, dar nimeni mai mult ca procurorul tribunalului din Muscel. De și nu fusese el autorul acestei pretinse capturări, cu toate acestea el simți în suflet tot aceiași mulțumire ca cum ar fi prins el însuși, căci se justificase prepusurile sale și se dovedise c-a avut miros bun, dar numai concursul de întâmplări l a oprit d-a descoperi adevărul.

De îndată ce vezu pe hoț în fiare și în închisoare, procurorul dăt fuga la Boțesci de călcă încă o dată casa fără de veste, dar tot fără să reușească d-a pune mâna pe ceva probe convingătoare, din causă că, precum scim, hoțul nu păstra acasă nimic care să atragă vre-o bănuială precum nici bani. Tot într-același timp el călcă și casa tatălui său și p-a fratelui său dar în zadar căci nu putu să descopere ceva vrednic de bănuială, căci foștii tâlhari de când scăpase de la temniță se lăsase cu tot dinadinsul de tâlhărie. Magazia cea cu tainița n-o călcase căci ea era plină cu butoae de țuică care astupau și gura gărliciului acelei tainițe; se mulțumi numai să o încue cu un lacăt sistematic și s-o pecetluiască cum a făcut și la cârciumă și la cele alte cămări, magazii și ori-ce fel de încăperi.

După ce termină cu acea încălcare fără de nici un fel folos, procurorul se reînturnă la Câmpul-Lung, se duse drept la temnița unde zăcea tâlharul muncit de cruntă ciudă c-a perdut libertatea într-un mod atât de prostesc și după ce se încredință ca într-adevăr el era cârciumarul de la Boțesci se pregăti d-ai face interogatorul.

— Ia ascultă cocoane, îl întrerupse hoțul cu bruscheți, de ce ’ți mai perzi vremea de surda cu lucruri de prisos? ce vrei să scii de la mine? că am furat? că am spart case și lăzi? că m-am slujit de chei mincinoase? că am eșit în calea drumeților și am jefuit? că am schingiuit și am omorît? iată că ți le mărturisesc eu însumi de la început și de mai nainte pe toate pentru că într-adevăr le-am făptuit și le-ași mai făptui încă o dată, ba și de mai multe ori, ba chiar și mai multe, dacă ași mai fi slobod. Ce mai doresci dar? sa ’ți mărturisesc că eu sunt cârciumarul de la Boțesci? iacă și asta ’ți-o mărturisesc, și dacă nu mă crezi pe cuvânt, deși mă cunosci, precum te cunosc și eu, du-mă de mă mai plimbă p-acolo dacă ’ți face plăcere, căci mie tot una ’mi-e. Să scii însă de mai nainte că ori-ce întrebări și descoaseri te vei încerca să-mi faci spre a afla unde am îngropat banii și unde ’mi-am ascuns averile ce am strâns din hoție, te povățuesc și vă povețuesc pe toți să vă mutați gândul că nu veți afla nimic, măcar de mi-ați tăia carnea bucățică cu bucățică. Să mai scii încă că mie ocna n-are să ’mi mănânce oasele ori-cât m-ați judeca și ori cât m-ați osândi d-v la ea. Eu scap sau mor; vă prevestesc mai din vreme ca să luați măsuri în cunoștință de pricină. Ei acum când cred că esci mulțumit de mine și ai aflat tot ceea ce ai dorit sa afli dă-mi voe să ’ți spuiu și eu aceia-ce nu dorești să scii, sau poate că nici nu sciai, adică pricina care m-a făcut să fiu hoț. Părinții mei au fost oameni, dar n-au fost oameni de ispravă; îi cunoști cum îi cunosc și eu. Împreună cu laptele mamei eu am supt și dragostea de fapte rele; pilda cea rea și dorul d-a mă vedea schimbat din copil sărac și pocăltit care nu mâncam în toate zilele, în om cu dare de mână, m-a aruncat în brațele ticăloșiei. D-zeu poate ar fi sădit în mine iubirea de bine și dorința de muncă, dar legile voastre m-au aruncat fără de vină în pușcărie, m-au vîrît din frăgezimea vârstei într-o lume de tâlhari și m-au făcut să învăț cum să mă fac hoț și omorâtor. Voi oamenii legii m-ați dat la acestă școală, voi mi-ați deschis această cale, voi ați făcut din mine ce sînt; sunt al vostru. Faceți din viitorul meu ori ce vreți; păziți-mă, ferecați-mă, făceți ori ce știț, dar, cum v-am spus, în ocnă n-o să mă băgați, căci până atunci ori scap, ori mor.

Această mărturisire bruscă, brutală chiar, dar francă și leală impresionă foarte mult pe magistrat, mai mult de cât o pledoarie meșteșugită. Ea îl sili ca fără de voe să recunoască în fundul conștiinței sale că tâlharul avea un pic de dreptate și ’l îndemnă să facă un rechisitoriu mai puțin, sever, comparativ cu mulțimea crimelor sale, și să pledeze întru câtva oarecare circumstanțe ușurătoare. Circumstanțe ușurătoare?! în favoarea cui? a lui Radu Anghel cel mai crud și mai încărcat de păcate dintre toți tîlharii cei mai nelegiuiți din întrega Românie? Atât de mare influență poate să aibă asupra consciinței unui magistrat integru și onest o mărturisire sinceră și categorică.

După ce ’și redactă rechisitorul și mai înainte d-al subscrie, procurorul nu se încrezu numai pe spusele banditului, ci alergă și după informațiuni. Se mai duse încă o dată la Boțesci se repezi și până la Runcu unde hoțu avea multe rude, și după ce s-a încredințat că tot ce ’i a spus el adevărat era, a trimis după aceea o comisie rogatorie la parchetul din București, și acesta ’i răspunse că, după cum resultă din condicile aflate la vornicia temniților, într-adevăr în anul 1850 a fost închis în pușcăria de la Dealu Spirei un băețan pe nume Radu Anghel sub acusare de vagabond, dar că acel copil n-a fost osândit, și nici măcar judecat, ci a fost liberat pentru că fusese uitat în închisoare de procurorii dintr-acele vremuri și ținut la arest vreme îndelungată fără de nici o vină.

În urma acestor informațiuni suplimentare, procurorul subscrise rechisitoriul, îl trimise tribunalului de Muscel spre a face instrucțiunea procesului, conform vechii proceduri penale dintr-acea vreme, și a pronunța cuvenita alegere care pe atunci ținea loc de ordonanță a judecătorului de instrucție, fiind faptele tâlharului cualificate, cu toate circumstanțele ușurătoare ce dobândise, de crimă care atrăgea asupra acusatului cel puțin doă-zeci de ani muncă silnică, faptă care pe atunci ce judeca în prima instanță de către curtea criminală din Bucurescii și în a doua de înalta Curte care se mai numea și Înnaltul Divan.

Preparativele procesului banditului Radu Anghel produse mare sgomot, și ziua înfățișărei fu asceptată de lumea curioasă cu multă nerăbdare, dar acea zi fu cam mult timp asceplată, căci mai nainte ca tîlharul să fie definitiv osândit, Vornicia temniților găsise de cuviință să mai prelungească timpul de prevențiune pentru ca să mai scoață ceva bani din munca sa cu care să acopere cheltuelile făcute cu hrana sa din timpul prevențiunei.Într-adevăr pe atunci era obiceiul, obiceiu barbar și ne scris în nici un fel de regulament, ca preveniții mai nainte d-a fi osândiți și chiar achitați, să fie întrebuințați la felurite munci infamante și la lucruri manuale publice sau private. Acestui obiceiu fu supus și Radu împreună cu toți complicii săi.

Cu toată adresa trimisă Vorniciei temniților, prin cărei se atrăgea o atențiune deosebită asupra acestor periculoși bandiți ei fusese plimbați prin orașiu unul câte unul cu lanțuri la picioare și între două santinele, prin stradele orașului, și duși pe-a casele mai multor oameni, influenți ca să tae lemne, să sape șanțuri și să facă pe salahorii. În timpul acestei corvoade Radu Anghel dăduse ochi cu un mare număr de curioșii, cărora le-a spus fără de nici o rușine toate peripețiele înfricoșatei sale epopee, că era din fire om vesel deșghețat și deschis la inimă și în loc d-a se rușina de crimele ce săvârșise, el se lăuda cu ele ca cu cine scie ce mari isprăvi. Ceia ce nu spusese însă la nimeni și a păstrăt ascuns în fundul rărunchilor săi, a fost numai descrierea modului cum și-a arătat recunoștința față cu binelăcătorii săi. Într-această vreme de serta-ferta, pe semnea dat ochi și cu câți-va prieteni și complici ascunși, cu gazde de hoți și tovarăși la câștiguri, cu care o fi plănuit cine scie ce alcătuiri și combinațiuni de evadare într un viitor oare-care.

În cele din urmă, după doă trei luni de amânări și para amânări, veni și vremea judecării procesului, cu tot cortegiul său de martori, de advocați, de zdrăngăniri de lanțuri și de santinele numeroase. El dură mai multe zile d-a rîndul, în fața unei îmbulzeli de public cum nu s-a mai văzut de când era tribunal în Câmpu-Lung. Cu acea ocazie, după ce se termină cu ascultarea martorilor, procurorul care era un om nou, un licențiat venit de curând din Paris, rosti un rechisitoriu magistral, cu care ocazie avu prilejul să descrie în culorile cele mai negri penitențiarele dintr-acea epocă și influența funestă ce avea grămădirea preveniților la un loc cu osândiții și chiar cu criminalii cei mai periculoși, și termină în aplaosele asistenților cerând ca în alegere să se solicite circumstanțe ușuirătoare.

După procuror luară cuvântul ca apărători doi advocați tineri veniți de curând din Paris și stabiliți acolo în CîmpuLung care era patria lor și aceștia prin nisce pledoarii elecuente și foarte meșteșugit alcătuite, se siliră a transforma pe criminalul cel mai odios dintre acusați într-un martir al unei societăți rău organisată. După dînși mai rostiră nisce pledorii searbede încă doi advocați practicieni, edecuri vechi din provincie și după aceia se închise desbaterile.

Alegerea se dădu de tribunal peste trei zile. După ce se termină cu ascultarea martorilor,cu rechisitoriul procurorului și cu pledoariile tuturor advocaților, care pledoarii fură ca mult mai slabe ca rechisitorul procurorului. Complectul tribunalui n-a primit circumstanțele ușurătoare de cât în parte, cerînd curții apelative din Bucuresci ca să ’l osândească la munca silnică pe viață, iar nu la moarte,în considerația circumstanțelor ușiurătoare combinate cu considerentul că, oricare ar fi fost motivele care a îndemnat pe primul acusat ca să comită prima crimă, faptele ce a săvârșit pe urmă, care întrecéu în cruzime pe ale tuturor criminalilor din present și trecut, adunate la un loc, atrăgeau asupra făcătorului de rele-care le-a săvârșit, nu numai munca silnică pe viață, ci chiar pedeapsa cu moarte, dacă ea s-ar fi executat în țara Românească, și n-ar fi fost abolită de fapt de către Vodă Grigore Chica în anul 1823. Această osîndă figura în vechiul condice penal, și instanța competinte o pronunța, dar Domnul, ca să nu calce jurământul lăsat de Vodă Ghica, transforma în tot d-auna pedeapsa cu moarte în osîndă la ocnă pe viață, atunci când sentința venea la confirmare, căci pe atunci Domnul confirma toate sentințele date de Înnalta Curte, fie civile fie criminale.

După pronunțarea acestei alegeri, dosarul procesului împreună cu acusații fură trimiși la Bucuresci în care cu boi, iar nu pe jos ca în prima dată, dar încărcați cu lanțuri și cătușe, legați fedeleșiu de obezile carelor, și înconjurați de o mulțime de santinele, unde ajunse în bună stare peste trei zile de umblet încetinel, însă aprope continuu. Ajungînd acolo ei fură duși și închiși în cele mai tari chilii ale pușcăriei din Dealul Spirei. Cu acea ocazie Radu Anghel avu prilejul să mai vadă încă o dată școala în care a învățat el arta furtișiagului și a tâlhăriei și curtea în care și-a săvârșit primele sile isprăvi, care acum îl învrednicea să se înfățișeze ca candidat de ștreang înnaintea Înaltei Curți.

Judecata înnaintea Curții apelative și a Înnaltei Curți se făcé foarte repede și fără obicinuitele tărăgăniri dintr-acea vreme, pentru că judecătorii ardeau de nerăbdare ca să vadă cu un moment mai curînd închiși în ocnă pe acești teribilii criminali care se lăudase față de procurorul local că vor evada. Martorii veniră în păr la zilele ficsate, astfel că nu mai fu nevoe de amânări, și advocații numiți din oficiu, căci acusații nu pusese advocați cu plată, nu s-au prea întins la vorbă, că nici n-aveau ce să spue, dovezile fiind zdrobitoare, astfel că peste v-o șease luni Radu Anghel și toți complicii săi fură cu toți osândiți la moarte de către Înnalta Curte. După ce fusese presentată Domnitorului Alexandru Ioan I Cuza, aceasta sentință fu confirmată, cu deosebire numai că pedeapsa cu moarte a fost înlocuită prin munca silnică pe viață.

După ce decisiunea deveni executorie, osândiții fură conduși cu același saltanat de la Bucuresci la Câmpu-Lung, pentru că tribunalul de Muscel care rostise alegerea era în cădere să execute sentința, să ficseze Ocna în care vinovații aveau să-și facă osînda și să îndeplinescă formalitățile necesare pentru aducerea sa la îndeplinire. Mai întâi tribunalul scrise Vorniciei temnițelor ca dânsa să ia disposiții în privința împărțirei pe la diferite ocne a osîndiților care erau prea numeroși și prea periculoși. Vornicia răspunse ca să se trimeță câte trei condamnați la fie-ce ocnă, iar Radu Anghel și Soare, ca unii ce erau mai periculoși de cît toți cei-l-alți, să se trimeată împreună cu Soare Oprea la Slănic fiind închisoarea de acolo mai tare.

Dintre osîndiți șease fusese deja porniți: trei spre Telega și trei spre Ocnele mari, dar cei ce aveau să fie trimiși la Slănic mai întârziară cât-va timp, având să se ia față de ei nisce precauțiuni mai mari și să se facă nisce formalități suplimentare mai minuțioase. Pentru aducerea lor la îndeplinire, Radu Anghel și complicii săi fură aduși într-o zi sub bună pază la tribunal și dați în păstrarea guardei care mai păzea și alți arestanți, ale căror procese aveau să se judece într-acea zi, Numeroasa lor guardă se adăogă pe lîngă cea altă’ și se făcu roată împrejurul vinovaților și acusaților.

După ce stătuse cât-va timp pe vine sau trîntit pe jos în sala ce servea drept vestibul tribunalului, care pe atunci era instalat într-o clădire mare cu două etage, dar veche și construită după vremea de demult, Radu Anghel ceru voe caporalului ca să ’l lase să se ducă până la comoditate. Caporalul care cunoscea localitatea și nu avea nici o teamă, căci ferăstruele sale erau mici și zăbrelite, pardoseala în bună stare și gura scaunului mai mică de cât sa încapă un om, îi dătu voe și făcu semn la doi soldați ca să-l însoțescă ca santinele. Radu se duse și intră în privată, iar santinelile rămase afară. Peste câte-va minute făcu aceiași cerere și Soare, și obținu autorisarea fără bătae de cap, căci privată avea mai multe compartimente despărțite prin zid.

Mulțumită deplorabilui sistem ce domnea într-acea vreme d-a fi închiși condamnații la un loc cu preveniții, Radu Anghel putuse să intre în comunicație cu complicii lui d-afară prin următorul truc: unul din gazdele sale de hoți, de îndată ce a aflat cum că căpitanul său s-a reîntors din Bucuresci osîndit la munca silnică pe viață și a fost închis iarăși în temnița din Câmpu Lung, s-a grăbit d-a trage o palmă unui paznic de noapte care prin provincie încă erau în ființă, și pentru aceasta fu închis în temniță până ce va veni cine-va ca să-l ia pe chezășie ca pe urmă stăpânirea să-i dea drumul până la judecarea procesului, faptul fiind delict corecțional și vina vădită.

Văzându-se în închisoare la un loc cu toți deținuții acest cinstit complice găsi vreme cu prilej în timpul zilei să se aproprie de groasnicul bandit, căci noaptea, ce e dreptul cei trei tâlhari erau închiși la un loc în carceră, care era o cămară deosebită cu ziduri mai groase și gratii mai dese.

Ce vorbi gazda cu tâlharul nu său, șciu numai că Radu când intrâ în latrină se duse la scaunul ei cu pas sigur, desprinse nisce cârlige ascunse sub scândura de d-asupra cu îndemânare, ridică acea scândură de d-asupra scaunului și lăsa să se vadă o groapă profundă și întunecoasă care se scobora până la hasna. Când ridică acel capac mai vezu încă ce-va, vezu că de unul din pereții acestei gropi atârna o scară de frînghie bine legată de unul din pereții scaunului. Cum văzu una ca acesta căută în interiorul scaunului și găsi o chee de cătușe cu care ’și descue lanțurile și le lăsă jos pe scânduri fără să producă cel mai mic zgomot. După ce se văzu scăpat de lanțuri intra în groapa hasnalei fără a se îngrețoșa de murdăriile ce ’l înconjurau, își strecura corpul printre pereții strîmți al acelei hasnale,se scoborî în jos ținându-se cu mânele și picioarele de nodurile scărei, și nu se opri de cît atunci când se scoborî în etajul de jos și dătu de scândurile ce fusese așezate de o mână bine făcătoare d-asupra adevăratei hasnale săpate în pământ.

Văzându-se acolo pipăi cu mâna până ce dătu de scânduri, trase o scândură spre sine și vezu plin de mulțumire că ea s-a desprins fără ca să facă cel mai mic zgomot. După ce făcu puțină lumină, Radu se uită în juru-i și vezu plin de mulțumire un rînd de haine de tîrgovăț atârnate într-un cuiu bătut în zid, și numai de cât se desbrăcă de hainele sale bălțate de condemnat, se îmbrăcă cu hainele din cuiu care ’i veneau de minune mai lipi de bărbie o bărbuță potrivită și nisce mustăți măricele, ambele cărunte, își vîrî o căciulă de hărșie neagră pe ochi și eși sfiicios în privată de jos. Vezînduse acolo deschise ușea și pe urmă începu să se uite în juru-i sperios și cu băgare de seamă.

După ce roti ochii în toate părțile ca să se încredințeze dacă era sau nu lume prin curte, și după ce vezu că în partea locului nu era nimeni, căci atât curtea cât și sălile de asceptare se golise, fiind peste trei ore după amiazi, eși din comoditate ca ori-ce om după ce s-a servit de ea, coti cam la stîngă pe la spatele caselor, și zărind o portiță, se îndreptă spre dânsa, eși în stradă, o luă rara d-a lungul stradei, fără să fugă sau să se pripească ca să atragă atențiunea cui-va, intră apoi într-altă stradă, pe urmă în alta și în alta până ce ajunse la un han situat la marginea orașului despre Buliga.

Văzîndu-se la poarta lui intră în întru, se apropie de un grajd scoase din el un cal negru mare și frumos, îl încălică, eși din curte fără să se grăbească, merse tot astfel până ce eși din orașiu și începu să suie dealul dintre Câmpu-Lung și Buliga. Pe tihnă, după ce se vezu sigur și ne observat de nimeni, să te ții pîrleo! nici drumul lui nici picioarele lui; o duse într-o fugă până ce se vezu în mijlocul pădurei după culmea dealului dintre Aninoasa și Domnesci. Acolo se opri ca să se mai odihnească oleacă și să îmbuce ceva din ceia ce găsise în dăsagii de la spatele șelei.

Mai într-același timp făcu același lucru și Soare, fără însă a intra în vre-un contact unul cu altul sau a și da vre-un ajutor.El scăpa cu aceiași ușurință după ce se depărtase într-același fel, cu deosebire numai că el eși din orașiu prin bariera Scheiului și traversă muscelele de pe la miază noaptea satului Buliga, iar nu spre partea de miază-zi, și seara veni tot în pădurea dintre Aninoasa și Domnesci unde se întâlni cu căpitanul său.

Soldații de santinelă rămânând afară își găsise de vorbă unii cu alții și lăsase pe arenstanți să stea cam multicel în privată, prea mult chiar potrivit cu necesitatea care ’i adusese acolo, fără ca ei să bage de seamă c-a trecut prea multă vreme și au vorbit prea mult. Abia peste o oră cînd veni căpraru să vadă de ce au zăbovit așea de mult, băgară și ei de seamă c-a trecut prea multă vreme, și numai de cât unul din ei bătu la ușea uneia din comodități și strigă arestanților să iasă afară.

Văzînd că nu priimeau nici un fel de răspuns,soldatul isbi cu patul puscei ușea și o dătu de perete cu zăvorul scos din țîțîni, dar rămase înmărmurit de groază, el și camarazii săi împreună cu căpraru,vezând scândura de d-asupra scaunului scoasă și capătul scărei în marginea groapei. Atunci pricepură teribilul adevăr, dădură alarma, puse tot parchetul, toată poliția și întreaga armată în picioare și orașul în mare spaimă. Toți alergară, toți căutară, toți scotociră și făcură cele mai minuțioase cercetări, dar de surda fură toate alergările, căci nimeni nu mai putu să dea cu mîna de Radu Anghel și de tovarășul său, ca cum ar fi intrat în gaură de șearpe și i-ar fi înghițit pământul de vii.

Numai Oprea,ne fiind amestecat în complot,remăsese între sentinele ca să și petrecă întreaga viață tăind sare în fundul ocnei.

TUDORIȚA

Oamenii stăpânirei când a aflat că Radu Anghel cârciumarul și Radu Anghel haiducu era una și aceiași persoană, s-au repezit, precum am mai spus, la Boțesci, și după ce au scotocit pretutindeni, prin cârciumă și prin înprejurimi, și după ce au luat interogatoriu la toți oamenii din prăvălie, din casă și din curte, începînd cu Tudorița nevasta lui Radu, au închis tot, au pus lacăte pretutindeni, au pus peceți în toate părțile și au lăsat descuiată numai o odae, în care au îngăduit femeii hoțului să locuiască împreună cu copii săi, cu obligațiune d-a păzi pecetele și lacătele intacte, precum și cele de prin curte ne furate și ne înstreinate.

Deocamdată ea plînse cu foc, își frînse mânele cu ciudă și-și rupse părul din cap de necazul nenorocirei ce o isbise, dar după ce mai trecu cât-va timp, se mai gândi puțin și se mai linisci, începu să-și mai ia seamă și să-și șteargă lacrimele, își făcu sabur inimei ca ori ce nenorocit după ce trece prima furie a desperărei și să se găndească la viitorul ei precum și la soarta copiilor săi. Procurorul cînd plecase încuiase tot, ridicase toți banii câți găsise în casă și se duse cu dînșii p-aci încolo, fără să se gîndească la soarta ce ascepta pe femeea și pe nenorociții copii ai tâlharului care nu erau întru nimic vinovați de faptele săvârșițe de către tatăl lor, astfel că după plecarea sa aceste ființe inocente erau amenințate să moară de foame.Ar fi și murit fără doar și poate, căci nici unul din țărani, nici chiar părinții lui Radu n-ar fi îndrăsnit să le întindă o mână de mîntuire de frică să nu ’și atragă vre-o bănuială din partea autorităților; ar fi murit, zic dacă Tudorița n-ar fi fost o femee prevăzătoare.

N-am dat în descrierea faptelor fiorosului tâlhar, prea mare importanță acestei femei care mai apoi devenise femeea sa, scim cum, pentru că n-am avut de gând să fac dintre această nuvelă un roman sentimental; am descris numai în treacăt și într-un mod sumar cel mai principal eveniment din viața sa: intrarea sa în traiul eroului nostru, fără de nici un fel de înfloritură și fără a-i indica măcar numele, și m-am mărginit a spune numai că ea a fost o femee foarte frumoasă, că avut de tată pe Soare și că și-a priimit soarta d-a deveni, așea de o dată și fără de nici o pregătire, amanta și pe urmă nevasta lui Radu, fără să protesteze.

Astfel cum am descris-o într-un mod cât se poate de sumar, poate că cititorii și-o fi făcut o idee cum că această femee a fost o brută, o idiotă, un corp cu ochii și cu gură dar fără de nici o simțire în ea, o vită cu chip de om închinată numai înplinirei nevoilor bestiale,fără nici un alt sentiment ceva mai deosebit, fie chiar în rău, o ființă care-și suferea soarta cu totul ștearsă și izolată la care o condamnase bărbatul său, nu numai cu resemnațiune, dar chiar și cu mulțumire, căci avea de mâncare și de băutură cu îndestulare, avea haine multe și frumoase și scule de mare preț, avea tot ce satisface nevoile și vanitatea. Cu toate acestea ea n-a fost astfel cum se arăta ci cu totul altfel.

Ea, precum am zis într-alt capitol, fusese în sufletul său foaarte mâhnită și revoltată pentru că în primele zile a le conviețuirei sale cu bărbatul său, acesta nu se purtase cu dânsa cu delicateța și menajamentele de care se servă chiar un om dintre cei mai ordinari, fie din orașiu fie de la țară, față de femeea iubită ce vrea s-o facă amanta sau nevasta sa, ci se purtase ca ea cu brutalitatea unei bestii, profitase de puterea lui și de slăbiciunea ei și o siluise chiar în momentul în care încolțise în inima sa sămînța unei iubiri profundă provocată de recunoștință, și tocmai când ea însăși, împinsă de acea iubire, era aproape să se abandone în voia soartei și să se încreadă în afecțiunea și lealitatea sa.

Purtarea bruscă și brutală cu care întâmpinase amantul ei primele sburdări ale inimei sale ucisese amorul născând ce încolțise în inima sa mai nainte d-a se desvolta, și o îndrumase spre priporul corupțiunei și a demoralisației. Dintr această causă în inima sa dispăruse ori ce sentiment nobil, orice urmă de demnitate și de rușine și ori-ce respect pentru ființa sa, pentru reputația sa și pentru datoriile sale de femee și de mamă. Ea fusese victimă a vițiului și a depravațiunei unui om ordinar din primul moment în care devenise femee; dintr-acestă causă viciul și depravațiunea devenise de atunci încolo crezul său, preocupațiunea sa, menirea sa cea mai principală.

În deșert o păzea Radu ca pe o comoară scumpă cu neadormirea unui avar,în zadar o închidea el între zidurile curții cârciumei sale, de surda o pusese el sub privegherea unei jupânese bătrîne ce-o avea în casă, de prisos se păzea el d-a o scoate din casă de cât arare ori când mergea împreună cu dânsa la biserică, la rude și la câți va prieteni, și atunci cât se putea de rar și cu întârzieri foarte scurte, de surda fură toate precauțiunele, căci de ceea ce merita Radu tot n-a putut să scape.

Când vrea muerea înșeală și pe dracu, ne cum pe un bărbat și întoarce toate cu josul în sus; e destul nu mai să vrea căci toate piedicele din cale dispar și toate dificultățile se aplanează. Tudorița a zis: vreau chiar de când a devenit amanta lui Radu, și a pus voința sa în aplicare mai nainte d-a deveni nevasta amantului său, iar complicea care-i înlesnea calea și o ajută ca să-și găsească un al doilea amant fu tocmai păzitorea sa, tocmai bătrîna ce-i dătuse Radu ca să o păzească, pe care a conrupt-o prin bani și prin băutură.

Primul său amant afară de Radu Anghel a fost tejghetarul din prăvălia amantului șău oficial, dar n-a fost numai el, ci și alții mulți la număr, pe care-i găsea baba care ’i înlesnea chiar și întâlnirea și o păzea ca să nu fie suprinsă sau descoperită de cineva. Aceste apucături le urmă și după ce deveni nevasta lui Radu fără să simtă cel mai mic scrupul, și potrivi lucrurile atât de bine în cât nici bărbatul său și nici al doilea amant n-au bănuit cum că dânșii mai aveau și alți rivali. A reșuit să scape de ori și ce bănuială, căci din primul moment al zburdărei inimei sale, ori-ce sentiment tînăr și orice pasiune se stinsese în sufletul său, astfel că era cu totul ferită de ispita d-a cădea victima patimelor și d-a deveni prada lor. Iubea numai sensualitatea, astfel că aruncându-se în brațele altuia rece si fără nici un avânt, simțea numai satisfacțiunea că ’și resbuna, astfel cum înțelegea ea să-și resbune contra câlîului său și nimic mai mult.

Ea era fată de la țară neispitită cu rafinările lumei celei mari, cu ale lumei rafinate, cu ale destrăbalătelor din orașe fiind lipsită de mumă din mica sa copilărie fu crescută în cea ma complectă neîngrijire și în mod firesc devenise o făptură lipsită de ori-ce sentiment ales. Era ea ființă ordinară care nu putea să distingă demnitatea din nedemnitate, dar femee proastă nu era. N-a priceput dânsa că bărbatul său era un tâlhar de codru, un ucigașiu, un criminal, dar a priceput din primele luni ale conviețuirei cu el că acel om era o ființă extraordinară, bizară și cu apucături misteriose, cu care nu putea să trăiască multă vreme. Acel om o iubea, o desmerda, o împodobea și-i făcea toate voile; ea avea asupra lui o influență dominătoare și făcea din el tot ce vrea, cu toate acestea câte o dată eșia fără de veste din ochii lui nisce scântei înfiorătoare, surprindea în privirea sa o licărire scânteetoare, zărea câte o căutătură fulgerătdre și o aruncătură de ochi de fiară sălbatică gata să se arunce asupra sa ca asupra unei prăzi ca s-o sfîșie.

Această privire foarte trecătoare și foarte rară care se îndulcea îndată ce se oglindea în ochii ei, o făcea să se înfioreze, să tremure fără de voe și să se gândească la fugă ca să scape de ea și să se pue la adăpostul unei viitoare primejdii, căci inima sa îi prevestea o mare nenorocire și un trist sfîrșit ce avea s-o ajungă după urma acestui om. Ca să poată scăpa odată de el, ea începu încetul cu încetul și pe nesimițite să strîngă ceva bani albi pentru zile negre, să adune și să pue la o parte para lîngă para și să-și economească o sumuliță îndestul de măricică, cu venitul căreia să poată trăi, ea împreună cu copii săi, în tot restul vieței în îndestulare și ferită de griji și de supărări.

Ea nu era păstra casei cum sunt mai toate femeile gospodine, mai cu seamă pe la țară; bărbatul său nu ’i da pe mână banii ce agonisea; ea nu scia cât avea el și nici unde ținea banii ascunși îl vedea numai aducând și ducând, dar de unde aducea și unde ducea nu scia și nici își bătea capul să scie. Pentru ca să strîngă bani ea nu putu să ia din pungile puse d-o parte de către bărbatul său, ci a fost nevoită să alerge la alte resurse, la alte stratageme, la furtișag, căci doar nu era densa de surda fata lui Soare Oprea tîlharul.

Ca să pue d-o parte ce-va și încă gros, ea începu să dea din când în când raita prin cișmigea, să ia dintr-însa, cât apuca cu mâna atunci când se întâmpla să se afle la tejghea și n-o observa nimeni, ceea ce se întâmpla cam des; după aceia mai recurse și la ajutorul tejghetarului care tot din cișmigea lua atunci când îi cerea tot ea; asemeni mai ciupea câte o sumă bunicică atunci când se întâmpla ca Radu să vie târziu și beat, ceia ce se întâmpla cam des și mai ales când arunca pungile pline cu bani pe masă, pe care a doua zi le lua fără să le numere și le încuia în lada de lîngă pat a cărei chee o purta mereu asupră-i. Asemeni din când în când îl mai încărca și la socoteli când el îi încredința oare-care sumă de bani cu care să cumpere cele trebuincioase pentru casă.

Cu chipul acesta, prin ciupituri dese și potlogorii mărunțele, ea reușise să agonisească câte-va sutișoare de galbeni în mai puțin de doi ani, sumă care constituia o întreagâ avere pe acele vremuri, iar pușculița în care strîngea și ascundea această mică avere, era tot vechia pușculiță tîlhărească, adică tot scorbora unui copaciu trăsnit din pădurea vecină. Ce să zici? fără să scie ea imita pe tatăl său; sângele apă nu se face. Aceste ciupituri fiind pe semne prea dese și cam simțitoare, atrăsese atenția și lui Radu, și acesta, ne putând să bănuiască pe nevasta sa care era stăpână pe întreaga sa avere și n-avea pentru ce să-l fure, că el îi împlinea bucuros toate voile, puse bănuiala pe tejghetar, pe care, după ce-i dădu o fățuială sdravănă, scii colea cârciumărească, îl dădu afară și ’i porunci să nu se mai ivească nici măcar prin sat, ca aminteri îl va da pe mîna parchetului. Bietul băiat, simțindu se pe semne cu musca pe căciulă plecă, se lipsi cu părere de rău dar cu hotărîre de amorul stâpînei sale care-l băgase în bucluc, și nu-i mai calcă piciorul prin satul Boțesci. Tudorița nu zise nimic, nu cărți nimic, îl lăsă să plece fără cea mai mică părere de rău și se grăbi să-și găsească un nou amant pentru că ea, precum am mai zis, nu iubise mai de loc pe cel plecat ci numai îl jumulise.

Pe când ea strîngea cu sîrguință bani și-și schimba amanții fără nici o mâhnire sau cea mai mică părere de rău, veni evenimentul cu darea pe față a adevăratei situațiuni ce ocupa Radu în societate, se descoperi că el era vestitul tâlhar Radu Anghel,dînsu căzu în ghiarele stăpînirei, fu încărcat cu lanțuri dus pe la Câmpu-Lung, pe la Bucuresci unde în cele de pe urmă fu condamnat la munca silnică pe viață și iarăși adus la Câmpu-Lung. Într-acest timp veni oamenii stăpânirei, inventoriară tot încuiară tot, zăvoriră tot, puse toate sub cheie și sub peceți și pe ea o lăsă păzitoarea prăvălielor, magazilor și a caselor încuiate și cu totul muritoare de foame, căci la traiul ei și al copiilor ei nimeni nu se gîndise: nici autoritățile și nici măcar tatăl lui Radu care în mai multe rînduri căpătase multe ajutoare de la fiul său.

Găsindu-se într-această situațiune ea fu nevoită chiar a doua zi după plecarea procurorului să ia drumul codrului, să se ducă până la pușculița sa, să ia dintr-însa un pumn de sfanți de argint și să se întoarcă a casă ca să cumpere aceea ce ’i trebuia pentru hrană. După aceia începu să se gândească la ziua de mâne. În noua sa situațiune ea nu se îndurase ca să concedieze pe bătrîna sa servitoare care-i scia toate tainele și rosturile ei ci o păstă lîngă sine și o trimise să-i facă vorba cu arendașul moșiei vecine cu care se iubea și ar fost foarte bucuros să facă dragoste c dânsa.

Grecul priimi propunerea cu bucurie, promise sume îndestul de însemnate pentru întreținerea sa și chiar primi bucuros s-o mute a casă la sine ea s-o facă doamna și stăpâna averei sale și s-o trateze ca p-o nevastă. Tudorița priimi oferirea de dragoste și de bani, dar nu priimi și să se mute în casa Grecului, din causă că avea copii și încă nu era despărțită de bărbatul său; consimți însă să meargă ea la el din când în când seara, după ce se potolea lumea, să stea acolo două sau trei ore împreună cu el,și pe urmă să se reîntoarcă a casă ca să doarmă în patul său și lîngă copii săi. Această viață tignită și cinstită în ochii lumei, dar de altă natură în realitate, dură fără de nici o turburare atîta timp cît dură și procesul bărbatului său.

După ce a aflat că Radu a fost judecat și condamnat, ea s-a grăbit să dea, conform legei bisericesci încă în ființa pe atunci, jalbă la consistorie ca să fie despărțită de un tâlhar osîndit la munca silnică pe viață și consistoria i a sorocit judecarea procesului într-un termen foarte scurt; căci în asemenea caz ea nu tărăgănea nici o dată lucrurile, ci pronunța despărțenia la prima înfățișare, de îndată ce reclamantul prezenta hotărîrea de osîndă; dar mai nainte d-a sosi acel termen Radu scăpă din închisoare, și vestea evadării sale se lăți ca fulgerul până ce ajunse chiar și în satul Boțesci și în casa Tudoriței.

Această veste o înfiorâ și o făcu să îngălbenească dar n-o zgudui până să și piardă cumpătul și nici n făcu să renunțe la hotărîrea ce luase d-a se despărți de un tâlhar ca bărbatul său; cu toate acestea nu se opri d-a lua măsuri de precauțiune și d-a se pune la adăpostul ori și cărei surprinderi neplăcute. Mai cu seamă rări și scurtă visitele ce făcea noaptea la Grec și-i spuse pentru ce. Grecul care era voinicos dar fricos, îi încuvință purtare și se duse singur la Bucuresci ca să grăbească îndeplinirea tuturor formalităților de procedură privitoare la divorț, căci se decisese s-o ia de nevastă de îndată ce va obține depărțenia.

Ea scia că bărbatul său o iubea peste măsură, că fără dânsa și copii săi viața pentru el era de nesuferit și c-a trăi departe e dânși îi era peste putință; această convingere o îndemna să fie reservată, astîmpărată și cu minte până ce se va pronunța divorțul. Frica d-a nu păți cine scie ce după urma lui o sili și să stea mai mult a casă de cât pe drumuri, mai cu seamă noaptea pentru că se ascepta să-l vază într-o noapte viind ca s-o vadă, s-o sărute și să-și îmbrățișeze copii, înfruntând chiar primejdiele cele mai mari.

Asceptarea sa nu fu nici zadarnică și nici de lungă durată; într-o noapte se pomeni pe când desbrăcă copii ca să se culce, că bate cine-va la fereastra despre drum a cămăruței sale, și auzi o voce abia șoptită chemând-o pe nume. Ea auzi bătaia și cunoscu vocea, dar cu toate acestea întrebă:

— Cine e?

— Eu, deschide, răspunse vocea de afară.

— Cine ești? întrebă Tudorița.

— Eu Radu, grăbesce-te de deschide mai iute.

— Asceaptă că viu, răspunse Tudorița.

— Tata! tata! strigară câte trei copii care încă nu se culcase, bătînd veseli și voioși din palme de îndată se cunoscură vocea tatălui lor.

Tudorița într-acest timp eșia fără în sală,apoi din sală în tindă și din tindă în curte; după aceia merse de deschise portița de lîngă casă și se dădu la o parte ca să facă loc să intre noul venit. Pe poartă intră un om învelit peste tot într-o ipingea neagră avînd pe cap o căciulă de oae tot neagră vîrîtă până la urechi, acest om intrând făcu Tudoriți cu degetul lipit de buze semnul să tacă și să nu zică nimic. După aceia intră în curte cu pasul sigur al omului ce cunoasce locul și calcă pe pămîntul său Tudorița îl urmă la lumina unor stele scânteetoare, în lipsă de lună și intră după el în casă.

— Tata, tata! strigară câte trei copii sărind din pat, alergând voioși spre ușe și agățîndu-se de gîtul lui de îndată cel văzură intrând în casă urmat de muma lor.

— Copii mei, scumpe comori, acum simț ce am avut și ce am perdut, răspunse el sărutându-i pe rînd cu transport de mai multe ori și udându-le obrajii cu boabele de lacrămi ce eșiau imbul zîndu-se din ochii săi.

— Pentru ce plîngi? îl întrebă Tudorița cu ton imputător

— Mă ma întrebi pentru ce? răspunse bărbatul său îmbrățișînd-o și pe ea cu transport, strîngînd-o cu căldură nebună la sânul său și acoperindu-i obrajii cu mii de sărutări.

—Negreșit că te întreb; răspunse ea după ce scăpă din brațele lui și abia putu să-și stăpânească desgustul și repulsiunea ce-i cauza îmbrățișerele sale.

— Scii unde am fost și încă mă mai întrebi?

— Da, șciu, și tocmai de aceia te întreb.

— Tată unde ai fost de ai zăbovit așa de mult? că mie mi se făcuse dor mare de tine, întrebă băiatul cel mai mare.

— Și mie, și mie, zisse cei alți doi copii.

— Am fost departe, mult departe, dragii tati, răspunse Radu abia stăpânindu-se.

— Și iar o să plece, dragii mei copilași; se duce, căci pe noi nu ne-a iubit, ci a iubit banii; de noi nu-i a fost nici de loc milă, ci i a fost de comorile de arginți care i s-au părut mai scumpe de cât comorile ce a avut aici în căsuța lui, pe mine și pe voi, replică Tudorița cu cruzimea femeei ce nu se înduioșează la vederea lacrămilor și nu se îndură ca să ierte o greșeala după ce acela ce a săvîrșit-o e doborît de nenorociri.

— Te înșeli Tudorițo, răspunse Radu cu un ton trist și melancolic, așezîndu-se pe dunga patului înconjurat de stolul de copii; v-am iubit, da, v-am iubit prea mult, pe voi mai mult ca ori-ce, căci numai dragostea voastră și dorul d-a vă agonisi o avere mare, mare de tot, m-a silit să fac tot ceia ce am făcut.

— Se poate, dar, precum vezi, dragostea ta a eșit pe dos; ia ascultați copii mami, adaose Tudorița adrecându-se către copilașii săi ce se frecau cu mâinile la ochi, voi picați de somn; ziceți tali tati și duceți-vă de vă culcați ca să vă sculați mâne de dimineață, că voi n-o să pricepeți nimic din vorbele noastre.

Copii care în adevăr nu înțelegeu nimic din cele ce vorbé părinții lor, îi dădură asculatre, merseră pe rînd de sărutară mâna tatălui lor care luă pe fie-care în brațe și’ l sărută de mai multe ori, ca cum ar fi presimțit că dintr’ acea noapte n-avea să-i mai vadă, și după aceia merse de se culcară în pătuțul lor și adormiră pe dată. După ce’ i a văzut potoliți și după ce a-i învelit cu plapăma cu îngrijirea duioasă a ori-cărei mume, Tudorța se așeză pe dunga patului alături de bărbatul său, și după ce’ și șterse o lacrimă ce se ivi la coada genei sale, zize abia stăpânindu-se ca să nu plîngă:

― Vezi ce ai perdut și de ce te-ai lipsit, fiind îndemnat de-o lăcomie de prisos? pentru ce ai făcut-o și de ce te ai lipsit de noi, căci noi eram mulțumiți cu ce aveam? spune, de ce taci?

― ce să mai spuiu că n-am ce și ar fi toate de prisos; acum văz draga mea că am greșit și’ mi pare rău de ce am făcut, răspunse Radu tot atâta de înduioșat, dare ce a fost a fost; să vedem acuma de ceia ce mai e de făcut.

— Ce să mai fie? ce mai poate să fie după atâta jaf, jmstiire-și rușine! Mai bine mă lăsai să mor de foame acolo în răspântia drumului, părăsită de tușea, în voia întâmplării și a fiarelor sălbatice, de cât să mă iei d-ăcolo, să te porți cu mine scii tu cum te-ai purtat in ziua în care ți-am intrat în casă, și pe urmă să mă faci atât de nenorocită, după ce mi-ai umplut casa cu copii.

— Binele vostru am vrut, mă jur pe voi că binele vostru am urmărit, iar nici de loc nenorocirea voastră.

— Dacă într-adevăr ai fi vrut binele nostru te-ai fi oprit la vreme, și ne-ai fi scăpat de rușine, iar nu ai fi mers pănă la gura ocnei.Ei! acum care ne e folosul? prigonirea, risipa avutului strîns cu atâta trudă, despărțirea, rușinea și nenorocirea! Ai avut îndestul și n-ai sciut să te opresci la vreme.

— Ei!lasă-mă acum și tu cu mustrările și nu mă mai cicăli, că ’i destul un par la un car de oale, răspunse Radu foarte incomodat de remușcările ce ’i causa imputările ce ’i făcea Tudorița; ce tu nu scii că multe greșeli face omul în viață, și că unele din ele nu se pot înlătura? Fii și tu îngăduitoare și iartă, că ce^a fost a trecut; să vedem acum de ceea ce avem să facem în viitor.

— Ce să mai facem? ce mai e de făcut? în urm celor întâmplate tu ești mort pentru noi, legăturile ce ne uneau s-au rupt;scii tu cum, o prăpastie foarte adâncă ne desparte.

— Te înșeli, Tudoro, nimic nu e perdut, ci din potrivă totul e pornit spre îndeplinirea cât mai în garbă a dorințelor noastre celor mai scumpe. mă vezi lângă tine și te mai îndoesci? Am scăpat de toate piedicile și am venit ca să te iau și te mai îngrijesci de viitor? copii o să mai stea la tata vr-o două sau mult trei luni, pănă cănd se vor potoli lucrurile, iar noi vom pleca d-aici chiar acum și ne vom duce departe ca să ne perdem urma și să ne apropiem cât om putea mai mult de graniță spre a trece în Ardeal. Ajungând acolo vom putea să ne aducem copii spre a petrece rămășița vieței în pace ți îndestulare.

Eu nu plec nicăeri d-aici, eu nu mă despart de copii mei.

— Ba o să pleci, sunt sigur c-o să pleci, ba încă chiar acușica, strigă Radu cu vocea sa cea teribilă de care se servea numai în momente extraordinare, adică când era hotărît să comită o crimă.

— Cine mă va sili să plec? replică femeea sa, înfruntându-l cu o privire hotărîtă și înfiorătoare.

— Eu, sau mai bine dragostea ta căre mine.

—Dragostea mea?! exclamă Tudorița cu o intonație desprețuitoare; eu nu te-am iubit nici o dată și nici că te voiu iubi vre-o dată.

— Șciu,am sciut-o de mult, dar ce ’ mi pasă? destul mi’ e că te iubesc eu; tu pentru mine esci un bun de care nu pot să mă despart: mă iubesci ori nu mă iubesci mie mi-e tot una: destul mi-e ca să te am lîngă mine: d-aceia trebuie să pleci cu mine astă noapte și chiar acum.

— Nu voiu pleca, răspunse Tudora cu hotărîre.

— Dacă nu vei pleca ești o ființă moartă; te ucig ca pe o cățea cu acest revolver și după aceia mă ucig și eu, înțelesum-ai? mă ucig, alege-se de copii ce s-o alege.

— Nu pociu să las copii în părăsire.

— N-avea grije de ei că am avut eu; am fost la tata, i-am dat bani îndestui ca să-i ție vr-o două sau trei luni, și mama peste o jumătate de ceas vine ca să doarmă aci, și pe urmă mâne îi va lua cu ea ca ’i ducă la ei acasă.

— Nu pot să plec, nu; stăpânirea m-a lăsat păzitoarea acestei case.

— Puțin îmi pasă mie de stăpânire și de această casă. Aide îmbracă-te iute și gătesce-te de plecare; aide îți zic, că dacă nu vrei, uite ce fac,iau revolverul,trag cocoșiu și totul s-a sfîrșit.

Pronunțând aceste cuvinte scoase un revolver din buzunar și-l îndreptă spre pieptul Tudoriței. Ea văzîndu-l scoase un țipăt și strigă:

— Nu trage,te rog, lasă-mă că plec; dar cum să mă urnesc? cum să plec așea fără de nici o pregătire? n-am de nici unele, nici măcar bani de cheltuială.

— Lasă astă grije la o parte că am îngrijit eu de toate; am aci bani destui, și acolo unde te duc eu o să găsesci tot ce ’ți trebue, ba chiar și belșiug.

— Îngădue-mă încai să deștept pe bătrîna ca s-o las cu copii pănă vine mama.

— Nu ’ți îngăduesc nimic; bătrîna va pleca mâne când va pica aci un om credincios al meu și va merge acolo unde ne vom duce noi.

—Crunt om mai esci, câne spurcat! strigă Tudorița scrîșnind din dinți ca o hienă; mă desparți tu de copii cu atâta neîndurare, dar o veni vremea când oi putea și eu să-mi isbândesc.

— Fie, vie; păn-atunci aide să plecăm

— Lasă-mă încai să mă îmbrac.

— Grăbesce-te.

— Lasă-mă încai să ’mi sărut copii.

— Nu că ’i deștepți.

— Ah! nu voiu uita nimic din tot ce ’mi faci acușica, nu, ș ’mi voiu isbândi amarnic în ziua de plată și răsplată.

— Te lauzi

— Ai să vezi.

— Bine; pân-atunci aidi mai iute să plecăm.

Plecară, eșiră din casă, însă când trecu prin sală, Tudorița nu se putu opri d-a nu se apropia de patul din fund în care dormea bătrîna, d-a o sgudui cu putere, și apoi, după ce a desceptat-o, d-ai zice:

— Du-te în casă de vezi de copii.

Baba care dormea ușure ăi dătu ascultare fără să-i facă vre-o întrebare, căci era deprinsă cu asmenea desceptări; pe semne crezuse c-a venit grecul ca s-o ia și a plecat cu dânsul. După aceia Tudora împreună cu Radu ieșiră din curte, se îndreptară spre păduerea din spatele curții și intrând bîjbîind în bungetul ei găsiră doi cai înșelați și înzăbălați legați de un copaciu, pe care ’i încălecară și porniră înainte prin pădure îndreptându-se spre Pitesci. Ast-fel merse toată noaptea pănă la revărsatul zorilor, dar nu numai prin păduri ci și prin câmpie lucie, iar cu se zărită zorile pe când suia coasta unui muscel, intrară în pădurea ce-l acoperea și petrecură, și dormiră în bungetul cel mai stufos al său toată ziua până ce înoptă. Ast-fel petrecură mergînd noaptea și ascunzându-se ziua până ce ajunse la Pitesci. Ajungând în marginea sa nu intrară în el ci-l ocoliră, apucară drumul despre Curtea de Argeș, unde ajungând se opriră și ocupară o casă mare de boerănașiu ce se afla la marginea sa.

Văzîndu-se într-acea casă Radu zise femei sale:

— Această casă este a ta, e cumpărată de mine pe numele tău; în ea vei sta pănă când voiu putea să fac un rost d-a mă strecura cu tine în Ardeal pe poteci ne cunoscute. Tu esci văduva boerului Ioniță Strămbeanu mort de un an în Bucuresci; de o cam dată vei sta aici singură împreună cu bătrîna ta jupîneasă, care va sosi în curînd pînă ce mă voiu înlesni să viu ca să te iau și să te duc mai spre graniță. Eu nu voiu sta aici, dar voiu veni din când în când ca să ’ți aduc bani și ce-ți trebue. Eu sunt un arendașiu bogat, mă numesc Grigore Strămbeanu, sînt fratele răposatului vâre voiu veni câte-o dată pe aici să te văd și să stau o zi sau două la tine. Na una sută de galbeni ca să aibi de cheltuială pănă ce voiu putea sa mai viu ca să stau cu tine vr-o două trei zile. Îți las un cal de călătorie pe seama ta și plec ca să fac rost de fugă. Te las sănătoasă.

După ce rosti aceste cuvinte își sărută nevasta cu foc, o lăsă în grija unei bucătărese, a unei fete în casă, mama și fiica, mahalagioaice din orășel, și a unui argat, o namilă de găligan locuitor din Valea Sasului, eși apoi din casă, încălecă și plecă îndreptându-se spre Bughia. Tudorța rămase singură, dar nu se arătă nici de loc că-i părea rău sau îi era frică, ci mâncă singurică din bucatele preparate de bucătăreasă, vorbi cât-va timp cu fata din casă și apoi se culcă și dormi cu poftă fără să se gândească a regreta absența celui ce plecase.

SUBPREFECTUL

Scăparea lui Radu Anghel produsese același sgomot, și aceiași emoțiune ca și prinderea lui dar într-un chip cu totul deosebit; bucuria ș-a schimbat în întristare, siguranța în temere, încrederea în neîncredere. Acest eveniment neasceptat puse lumea în uimire, causă spaimă mare și sili pe bogățașii care locuiau prin sate ca să fugă iarăși spre orașe spre a-și găsi adăpost sigur. Nenorociții locuitori ai satelor care fusese de obiceiu bântuite de teribilul tâlhar, după ce respirase câteva luni de linisce și începuse iarăși să se stabilească pe la casele lor și să-și facă din nou un rost pe la țeară, încremeniră de frică și acei ce-și făceau vacul pe drumul mare, renunțară de ași expune viața bătătorind drumurile cele mari și se lăsară de călătorii. Intrase, cum am zice, o panică generală în inimi și o frămîntare de nesiguranță în toate spiritele.

Ca să linișcească lumea și să împiedice spargerea satelor și năvălirea locuitorilor prin orașe, ast-fel cum se întâmplase altă dată mai demult când țeară era amenințată de o invazie de barbari, autoritățile publice fură din nou puse în mișcare, dar cu îndoită ardoare și întreită putere armată. Fiind că se găsise guri rele,care cârtise câte ceva contra subprefecților locali, ministru de interne din acele vremuri îi permutase pe toți, trămițându-i tocmai în partea de spre Moldova a Valahiei, și ’i înlocui numai cu tineri instruiți, cari nu fusese încă molipsiți de vechile deprinderi și cari ofereau mai multe garanții că vor rămânea neatinși de ori-ce influență conrupătoare.

Îndată ce toate fură luate aceste disposițiuni, se formă o poteră formidabilă compusă din mai toți dorobanții din județele Prahova, Muscel și Argeșiu, și aceștia numai de cât porniră după urma tâlharilor, dar nu ca pănă atunci, în sunete de surle și de trămbițe prevestitoare, care prin sgomotul lor dedeau de știre hoților și le permiteau să se pue mai din vreme la adăpost, ci plecară noaptea fără de sgomot, risipiți, și unii chiar, cei din Prahova, îmbrăcați în haine de țigani lăeți, și se concentrară cum putură într-o pădure din județul Muscel aprope de satul Botești, unde formară cu toții o mare tabără de țigani nomazi.

După ce administrația își făcu cu prisos datoria, și după ce armata îi puse la dizpoziție tot concursul necesar, atunci luă și justiția niște dispozițiuni extraordinare, potrivite cu importanța pericolului, și trămise la fața locului pe însuși procurorul general de la Curtea de Apel din București.

Înaltul magistrat cum sosi urni pe procurorul și substitutul județului, pe unul spre Muscel și pe altul spre Prahova, puse în mișcare și parchetele districtelor Prahova, Dâmbovița și Argeș, și pe urmă plecă el însuși spre părțile munților.

Mai întâi procurorul general se duse în satul Boțești ca să calce din nou casa banditului, precum și toate împrejmuirile, dar ajungând acolo, găsi casa încuiată și află de la săteni că de când Radu Anghel a intrat în pușcărie, casa și prăvălia au rămas pustii, dregătorii de mai înainte au închis, zăvorit și încuiat tot și au mai pus pe d-asupra lacăte și peceți, iar slugile au fost gonite. A mai stat câtă-va vreme într-o odăiță nevasta hoțului, dar după ce a scăpat el din închisdre, a dispărut și ea, s-a făcut nevăzută, și s-a dus nu se știe unde.

Auzind toate aceste lămuriri procurorul nu se opri d-a sparge ncuietorile și pecețile spre a intra în întru și a scotoci pretutindeni. după ce făcu toate val vârtej și se convinse pe deplin că casa era într-adevăr pustie, ridică toată marfa ce găsi în întru și o transportă în altă parte spre a i se da o mai bună păstrare și, după ce a terminat cu locuința hoțului, trecu la părinții lui și pe urmă la rudele lui, precum și la vecini, întoarse totul cu dosul în sus, și după aceia, negăsind nici un semn de complicitate și nici măcar cea mai mică bănuială, merse cu investigațiile mai departe și nu se lăsă până ce nu scotoci toate casele din sat.

După ce se încredință bine că cei din Boțești într-adevăr nu sciau de urma lui Radu Anghel, îi dătu procurorului în gând să-și arunce ochii spre munte, și cum îi plesni aceastâ idee în cap, formă din dorobanții ce avea la dizpoziție un cordon de atac, îl resfiră în formă de evantaliu de la Adunați și până la Brebu, înaintă în creerii munților prin toate sgheaburile afluenților Ialomiței și Dâmboviței; călca satele Pietroșița, Mușca, Moroeni și Țîța, precum și toate stâncele de prin munți, dătu și de coverga în care altă dată se odihnea calul tîlharului Radu Anghel,pe care atunci o găsi pustie,căci și baciul ungurean fugise d-acolo, dar de urma tâlharului tot nu fusese chip ca să dea. După aceea se năpusti spre familiile foștilor săi voinici și complici, care nu fusese norocoși ca el d-a scăpa din închisoare le căută, le cercetă, le îngrozi, le promise că va da drumul celor arestați, îi luă la cercetare și pe ei, îi scose din temnițe legați și bine escortați și-i colindă prin toate părțile pe unde știau ei că avea câte un culcuș căpitanul lor; îi duse chiar și la hangiul din Târgoviște unde să adăpostise hoțul în ziua fugei sale, dar nu fu chip să dea de el. Cine se gândea să câte pe brigand tocmai în locul cel mai populat, adică în inima Bucurescilor unde fugise de îndată ce scăpase din fiare și de pază. Potera îl căuta prin munți și el se plimba ca un boer chiabur pe Podul Mogoșoaei.

Pe când procurorul general și subalternii săi se dedeau de ceasul morții ca să descopere culcușiul tâlharului, iată că în satul Corbi din județul Muscel, arendașul satului se pomeni într-o zi din luna lui Octombrie anul 1860, cu curtea plină de dorobanți în mare uniformă, comandați de un ofițer și precedați de o calească trasă de patru cai înaintași, în care sta răsturnat un bărbat ca de vr-o 40 de ani chipeșiu și cu o înfățișare inspirătoare de respect, îmbrăcat în uniformă de sub-prefect. Pe atunci subprefecții încă purtau uniformă.

Arendașul nu conoștea nici din vedere pe acest nou representant al puterei esecutive, dar își dătu cu socoteala cum că era noul subprefect pus de curând în locul celui ce fusese permutat de câte-va săptămâni, și îi eși înainte întru întâmpinare, dupe cum îl călca datoria să facă și după cum este obiceiul la Români. Sub-prefectul asemenea cum văzu trăsura sa trasă la scară, sări ușurel dintênsa, sui cele trei trepte ale pălimarului din fața caselor, arbcă mantaua de blană ce-l învelea, căci e-ra cam frig, în mâinile ceaușului ce sărise înainte de pe capră, și se preșintă singur stăpânului casei spuindu-i:

— Dați-mi voe sa mă recomand singur. Mă numesc Alexandru Vintilescu și sînt numit de curând sub-prefect al plaiului Nucșoara.

Arendașul care se întâplase a fi grec filotim și foarte politicos și care mai cu seamă avea mare interes d-a fi în bune relațiuni cu reprezentantul administrației, cu acela ce era funcționarul superior cel mai apropiat de interesele lui, îl priimi foarte bine, îl pofti în întru și porunci să aducă dulceață și cafele. După ce se schimbară primele politeți și făcură mai de aproape cunoștiință unul cu altul, sub-prefectul zis: adresându-se către arendașiu:

—Scii la ce am venit,cocoane,și am tras drept în curte la d-ta?

— Nu, dar ași dori din suflet ca să șciu cărei norocite întâmplări sunt dator fericirea d-a vă vedea în casa mea răspunse politicosul arendașiu.

—Slujba m-a adus cucoane,replică sub-prefectul oftînd, slujba care s-a făcut grea și neplăcută de tot de când nu ne mai strângem picioarele după drumuri și de când alergăm într una ca să prindem p-acel hoțoman ce se numesce Radu Anghel.

— Vai de mine cocoane! esclamă grecul îngălbenind și tremurând, ce ori a îndrăsnit vre-un dușman ca să ’și alerge gura și să spue niscaiva vorbe rele de mine?

— Ba nu, ferească D-zeu, oameni ca d-ta nu sunt bănuiți că pot să ascunză asemenea oameni; stăpânirea o scie prea bine și nici nu cutează a vă bănui. Eu am venit pentru altcova. Nu vi s-a întâmplat să dați de vre-o pagubă de curând?

—Ba da, o bagatelă, răspunse arendașiul respirând din toată puterea plămânilor, ca cum i s-ar ridicat de pe piept o mare piatră de moară.

— Așa e că ți s-a furat de vr-o trei zile o pereche de hamuri noi noulețe?

— Da, dar nu e nimic, vizitiu meu o să le plătească că el este de vină; el strică că le-a uitat în cuiu afară și nu le-a pus bine.

— N-are să plătească nimic, căci administrația cea nouă e cu ochi mai priveghetori de cât cea veche; ea a prins pe hoț tocmai în minutul în care vrea ca să le vânză. D-le sublocotenent, adause sub-prefectul adresându-se către șeful plutonului de dorobanți care ’l însoțea, fă bunătate de poruncește vahmistrului să aducă hamurile și pe arestant.

Sublocotenentul se sculă repede de pe scaunul pe care stătuse de când intrase în casă după sub-prefect, salută mililărește, și după aceia eși afară și peste câte-va minute se întoarse urmat de un soldat, care aducea în brațe o pereche de hamuri foarte frumoase, precum și de un țăran jerpelit și cu mânele legate cot la cot.

— Acestea sunt hamurile d-v. cucoane?

— Da, d-le sub-prefect, răspunse arendașul.

— Faceți bunătate de-mi dați chitanță de priimire.

— Bucuros, răspunse arendașul, și numai de cât se așeza la o masă și turna o chitanță în toată regula.

— Dar pe hoț îl cunosci cine e? întrebă sub-prefectul după ce strânse chitanța și o puse în buzunarul hainei.

— Zău, pre legea mea acu îl văz pentru ântâia dată.

— Mi se pare că puind mâna pe el am dat de un foarte mare chilipir, căci prin el o să dăm de urma lui Radu Anghel, zise sub-prefectul abia șoptind la urechea arendașului; după aceia adaose cu voce tare adresându-se către soldați: aide de dați pe arestant iarăși pe mâna santinelelor și încredințați hamurile în priimirea vizitiului; dar vedeți să nu vă scape că atîta vă e, vă omor în bătăi.

Soldații se supuse, și după ce rămase în casă numai arendașul, sub-prefectul și oficerul de dorobonți, sub-prefectul adăogă în mod confidențial:

— Acest hoț scie unde e culcușiul tîlharului și-mi a făgăduit că dacă ’i voiu da drumul,chiar într-astă noapte cam pe la două ceasuri despre ziuă ne va da în mână pe hoț în satul Vălsanului; e departe d-aici acel sat?

— Ași! o palmă de loc.

— Ajungem până la două din noapte dac-om pleca d-acum?

— Ce stați de vorbiți? în două ceasuri sunteți acolo.

— Aida de! scii am pățit-o? exclamă sub-prefectul cu un aer foarte contrariat.

— Pentru ce mă rog? scusați-mă dacă îndrăsnesc să vă fac o întrebare atât de indiscretă.

— Pentru că, vă mărturisesc franc, eu în necunoscința locurilor dup-aici am crezut că e mai departe, am plecat și m-am abătut pe la d-v prea de vreme.

— Eu ași cuteza să vă fac o propunere, numai să nu vă fie cu supărare nici să vă pară paraxin.

— Vorbiți mă rog fără de jenă, că d-acum încolo sper c-o să ne mai vedem și o să rămânem buni prieteni.

— Bunătatea d-v.

— Spuneți dar aceia ce aveți de gând să ziceți.

— Eu v-ași propune să rămâneți a prânzi aici și a petrece împreună cu mine până la 12 sau unu din noapte, și apoi într-o oră cel mult două cu cai buni ce aveți sunteți acolo.

— Aida de! ce să potrivește; să vă causez atât de mare deranjament!

— Din contră, îmi pricinuiți cea mai mare bucurie și vă rămâi pentru viață obligat.

— Dac-ași fi singur dute vino, dar însoțit de atâta leotă de lume e prea mare tevatură.

— Nu face nimic; slavă Domnului în casa mea se găsesce să mănânce și de două ori atâțea.

— Nu mă îndoesc. Aveți familie?

— Ba nu, până acum sunt flăcău.

— Păcat! o curte așa de îmbelșugată ar fi fost vrednică să aibă o regină.

— Sper că dacă o vrea D-zeu în curînd o să fac și acest pas. Ei ce ziceți? priimiți?

— E cu neputință să refuz un om filotim ca d-voastră.

— Bravo! o să petrecem de minune, esclamă arendașiul plin de veselie, și numai de cît eși afară ca să dea ordinele necesare.

Peste doué ore masa era întinsă în camera de mâncare și împrejurul ei stau sub-prefectul, oficerul șl arendașul; cum vedeți lumea era puțină în jurul ei, dar bucatele și vinurile erau multe și bune, mai cu seamă vinurile; de aceia oaspeții noștri nu se codiră de loc, ci mâncară cât patru, băură cât opt și chefuiră cât doi-spre-zece. Mai ales sub-prefectul și gazda apucase purceaua de coadă și se călise cum se cade, în cât ridicau casa în sus cu fel de fel de strigăte, de toasturi, de chiuituri și de cântece românești și grecești, cum se întâmplă oricând se găsesc la petreceri oameni din fire veseli.

Toate însă au pe lume un sfârșit, până și petrecerea când durează prea mult. Nu e vorbă arendașul se aprinsese rău și începuse să strige din toate puterile slugilor ca să-i aducă lăutari, dar oficerul care stătuse mai în rezervă îl opri,rugîndu-l să nu facă nimic,din pricină că, precum se știe,pe la o jumătate după miezul nopții aveau să plece negreșit ca să calce culcușul lui Radu Anghel, și ’i era teamă să nu se facă svon și să prinză hoțul de veste.

Neavând încotro arendașul se înduplecă; se mulțumi numai d-a goli încă vr-o două pahare, și după ce simți că casa se învârtea cu el și picioarele nu mai vreau să-l ție, se sculă de la masă cam pe la zece ore din noapte, petrecu pe d-nul subprefect, care furase cum se cade luleaua neamțului până la o cămară vecină ca să dea o leacă ochii în gene spre a se desmetici și după aceia se duse și el cam clătinîndu-se în iatacul său, se trânti îmbrăcat cum era în pat și numai de cât începu să sforăe.

Pe când arendașiul era în somnul cel mai dulce și tocmai atunci când visa că se punea la altă masă alături de noul subprefect iubitul său prieten, i se păru că-l sgudue cine-va și deschise fără să vrea ochii. În casă ardea numai candela de la icoane; la lumina acestei palide licăriri, cu toate că nu se împrăștiase încă de tot fumul beției din capul său, tot putu să vază înaintea patului său în picioare treaz și sănătos pe D-nul sub-prefect, însoțit de sub-locotenentul și de doui dorobanți îmbrăcați gata de ducă, și crezînd că dânșii au venit să-și ia rămas bun de la el, sări drept în mijlocul patului și zise:

— Dar ce plecați așa de vreme?

— Da, suntem siliți să plecăm, scumpe amice, că, precum știi,avem multă treabă.

— Bine zici, acum îmi aduc bine aminte de și poate ai fi crezut că m-am îmbătat; te duci să calci pe Radu Anghel; nu e așea?

— Tocmai.

— Să fie așa de târziu? a sosit deja miezul nopții?

— Sunt aproape două ceasuri din noapte.

— Ce spui frățioare? vezi cum te fură hoțul de somn petrecere!

— Tocmai așa ziceam și eu D-lui sub-locotenent și mă plângeam că am întârziat grozav.

— Nu face nimic; aveți cai buni și tot sosiți la vreme.

— Așa ar fi dacă s-ar petrece lucrurile cum trebue, dar nu e așa; dorobanții mei a cam băut mult și nu vor să se mișce din loc până ce nu le voiu plăti leafa, pe care, după cum mi-au spus ei, n-au primit-o de la stăpînire de cine scie când.

— Ia auzi minunea ciorilor! și nu e nici un chip să-i îndupleci, ca să se urnească?

— Nici unul de cât bani și eu bani n-am.

— Altă dandana acu! murmură grecu scârpinîndu-se după ureche cam dus pe gânduri.

— De aceia am venit la d-ta și am îndrăznit să te scol din somn. Te rog scoate-mă din toroapă și scapă mă neiculiță de satara înprumută-mă cu ceva bani și pe cinstea mea de subprefect că cum oiu ajunge la tact ți-i înapoez.

Arendașiul trăise mult la țară și cunoscea îndestul de bine obiceiul țărei după atunci, obiceiu ce e în floare chiar și acum prin unele locuri. El scia din experieță că polița de zapciu e poliță fără de termen, care n-are nici o vădea de plată, iar banii împrumutați acelor oameni erau bani perduți, căci ei își țineau saltanatul, precum încă îl mai țin și azi pe la unele locuri, numai prin abuzuri, pentru că aveau, precum au și acum în mânele lor, cu toaate legile represive, averile cultivatorilor de pământ. Asemenea bani sunt bani dați de haram, de aceia arendașiul cum auzi propunerea se grăbi d-a întreba:

— Cam câtă sumă vă trebue?

— Trei mii de galbeni, răspunse sub-prefectul.

— Trei mii! esclamă grecul rămâind înțelenit în loc și cu gura căscată; aida de! se vede treaba că vrei să glumești?

— Ba nu glumesc de loc. Am zece dorobanți: câte două sute de galbeni fie-care, face două mii, și o mie pentru noi doi șefii lor, fac tocmai 3000 de galbeni socoteală curată.

— Ia taci d-le sub-prefect, că cu vorbele astea, să mă erte D-zeu, mă faci să intru la bănuială și să crez cine scie ce.

— Crede neiculiță, crede ori-ce poftești, dar plătește, acesta e principalul. A vrut stăpânirea oameni noi, trebuesc și obiceiuri noi. Cei vechi globeau cu sutele, cei noi trebue să globească cu miile, căci și cheltuelele sunt mai grele. La legi noi oameni noi, vorba celor de la Cameră; plătesce dar cocoane și nu crăcni că trece vremea și e rău de d-ta.

— Ce fel, d-le Sub-prefect? strigă bietul grec disperat, îmi vorbesci ca cum ași fi încăput pe mână de hoți?

— Vai de mine! cum îți vine să mă insulți ast-fel? Dar chiar așa d-ar fi; dacă spre pildă ai fi încăput pe mâna lui Radu Anghel și l-ai vedea înainte-ți, cum mă vezi acu pe mine, în fie-care mână cu câte un revolver și l-ai auzi zicându-ți: bani dacă vrei să nu-ți răpuiu viața, ce oare te-ai cruci?

Pronunțînd aceste cuvinte oneste, subperfectul scoase din buzunare câte un revolver, și le îndreptă spre pieptul arendașului, care, cum văzu una ca asta, înțelese că se afla în fața unui falș sub-prefect și a unor hoți deghizați în haine de dorobanți, și ca să scape de groaznica soartă a arendașului de la Glodeni, ale cărui tragice întîmplări se lățise în toată țara, își plecă capul în jos și răspunse:

— Căpitane fie-ți milă de tinerețele mele și nu-ți face păcat cu mine că-i păcat de D-zeu; nu mi-am trăit încă traiul fă-ți pomană dar și cruță-mi zilele, că uite, mă las cu cîștigul neplătit și-ți dau suma ce-mi ai cerut.

— Dar de ce mă numesci căpitan? întrebă sub-prefectul rîzând.

— Pentră că nu esci sub-prefect cum nu sunt eu popă, ci esci vestitul căpitan Radu Anghel din Botesci, răspunse arendașul cercându-se să glumească în nisce momente atât de critice și de serioase.

— Vezi așa mi te voiu, esclamă hoțul desarmat de acel stoicism bun de admirat; asemenea caractere îmi plac mie,adaose Radu Aughel cu veselie; adu banii încoa și ’ți făgăduesc că nici un fir de păr nu se va clinti din capul d-tale.

Grecul nu mai zise nimic, ci se îndreptă spre o casă de fier ce se afla într-acea cameră, o descue, scoase dintrênsa două-zeci de fișicuri de câte o sută de napoleoni, le dete suspinând în adâncul inimei în mânele hoțului, și pe urmă încue casa și zise:

— Ei acum ce mai vrei de la mine?

— Să mă lași să te culc în pat pentru ca să te leg spre a nu te mișca, și pe urmă să-ți astup gura ca să nu strigi sau să faci cine scie ce secături.

— Fă și p-asta, răspunse arendașiul resemnat; faceți ori-ce poți vrea cu mine dacă a voit D-zeu să încap pe mâna voastră.

Pronunțând aceste cuvinte bietul grec vă lăsâ să fie legat și proțăpit fără a face cea mai mică împotrivire.

După ce-l legă însuși Radu Anghel, sublocotenentul vru să pue mâna pe cheia casei de bani ca să ia și banii câți mai rămăsese în ea, dar căpitanul îi dedu peste mână și’ i zise:

— Astâmpără-te, măi Soare, și lasă-te de învățul tău cel rău; am făgăduit boerului sa nu i iau mai mult; ce a făgăduit Radu Anghel e sfînt; nu pune mâna.

Pronunțînd aceste cuvinte își luă ziuă bună de la grec, eși afară, se așeză în trăsura care era trase la scară, dete slugilor curții, care se întâmplase, să se deștepte, câte un bacșiș galantom, și apoi plecâ în galopul cailor, urmat de cei nouă dorobanți, care călăreau în dosul trăsurei. Slugile crezînd că stăpânul lor dormea, se duse să se culce și ei, fără să mai dea prin casă ca să nu-l descepte, și tocmai a doua zi îl găsiră legat și înțelese ce fel de sub-prefect fusese acela ce-i vizitase.

Nu e nevoe de bătut mult capul pentru a înțelege cine era stratagema ce întrebuințase Radu Anghel ca să comită această călcare îndrăsneață; furtișagul hamurilor arendașului care-i procurase pretextul d-a intra ca bine-făcător al grecului în casa sa, fusese săvârșit cu multă înlesnire chiar de cătră un tovarășiu subaltern al său pus de mai mult timp la pândă prin prejurul casei grecului, iar hoțul adus legat cot la cot înaintea păgubașului era alt tovarășiu care, după comiterea faptului, dobândise libertatea și intrase în rîndurile dorobanților săi ca să-și ea și el plata.

Nu cred că mai e nevoe d-a vă spune de unde căpătase Radu haine dorobănțești, când este de toți sciut că majoritatea oamenilor acestei armate teritoriale, care azi se numesce călărași, e de la țară și petrece trei săptămâni pe lună între consătenii lor. Cum vedeți coinbinația fusese simplă și mai lipsită de pericole ca ori care alta; cu toate acestea puse în uimire întreaga țară.

DOAMNE AJUTĂ

Cadru restrâns al acestei nuvele m-a oprit d-a descri toate faptele, toate crimele, și toate nelegiuirile lui Radu Anghel; ne ar fi trebuit volume multe, mai cât a trebuit lui Ponson du Terail pentru ca să descrie plăsmuitele isprăvi ale lui Rocambole al său, spre a putea și eu să reproduc prin schițare sutele și miile de isprăvi adevărate ce a săvârșit eroul nostru în decurs de câți va ani. Ne putând dispune de atăta spațiu m-am mărginit d-a alege din toate pe acelea ce au fost mai principale, mai îndrăsnețe, mai pline de istețime și cari au avut o influență hotărîtoaare asupra bizarei esistențe a acestui om straniu, fapte ce am reprodus pe cât am putut mai esact și fără cea mai mică esagerațiune, și pe cât mi-au permis mijloacele d-a le culege din tradiție și amintire, căci nimic nu este scris, nici chiar dosarul procesului nu l-am putut găsi la tribunalul districtului Dâmbovița.

Pân-acum am descris partea cea teribilă a acestui trist personagiu, a acestui erou al crimei și al vărsărilor de sânge; de acum încolo voiu descrie în câte-va trăsuri de condeiu și partea cea ciudată a caracterului acelui om, în care estremitățile se atingeau mai în fie-care oră, sălbătecia cea mai cruntă se isbea în fie-care moment cu îndurarea cea mai generoasă,împietrirea cu milă, cruzimea cu înduioșarea.

Precum scim Radu Anghel era un tâlhar teribil, dar câte odată, pe la soroace, să pomenea că fără să scie sau să să vrea era în tone bune. Atunci îi plăcea să glumească și să facă câte o năzdrăvănie; însă și când se găsea în asemenea toane tot nu se oprea d-a face să sufere crud ființele ce cădeau în ghiarele sale într-acele momente.

După fuga din temniță și pitirea sa prin Bucuresci, urându-î-se cu nelucrarea, tâlharul spurcat la sânge apucă iarăși drumul potecelor de codru și iute găsise camarazi în destui de numeroși ca să poată face călcarea ce am descris-o în capitolul precedent, căci mulți țărani de la munte, chiar p-abunci, simțeau o deosebită aplicare de a părăsi casele lor spre a îndrăgi codrul și d-a se lăsa de plugărie spre a se apuca de haiducie. Această faptă îndrăsneață ce întrecuse pe toate entusiasmase pe mulți pierde vară de prin sate, pe mulți îi făcuse să alerge în noua ceată ce se întocmise vestitul tâlhar, dar într-același timp băgase minte în capul oamenilor administrației. Ea produsese în administrație și în forța armată o confuziune și o spaimă dintre cele mai mari, dar într-același timp silise pe conducătorii lor să alcătuiască o poteră dintre cele mai uriașe, ca să-l prindă o dată și să scape de piedicele lui, dar de surda fusese toate sbuciumările,căci nu putuse să isbutească nici măcar să-i dea de urmă. Asemeni ea produsese o zăpăceală mare și în societate, mai cu seamă în cea de la țară, din causă că punea lumea în nedumerire și în neputința d-a mai deosebi pe apărătorii siguranței publice de hoți deghisați în dorobanți.

În urma acestei mucalite întâmplări bieții locuitori de îndată ce zăré câte un sub-prefect însoțit de dorobanți călări, începeau să tremure de frică că poate vor da și el de vre un tâlhar. Nimic nu putea fi mai caraghios și tot dată mai primejdios ca frica ce apucase pe public de apărători legei.

Autorul acestor turburări profită numai de cât de confusiunea ce produsese și ’și stabilise centrul operațiunilor sale la o palmă de loc de teatru acestei îndrăsnețe călcări, sciind bine că nimeni nu se va gândi să-l caute așa de aproape, ci vor alerga tot spre vechiul său culcușiu. Părțile muntoase ale județului Muscel fură destinate ca să serve drept loc de retragere pentru groasnicul haiduc.

Îutr-o seară din luna Noembre din anul 1860 Radu plecă din Domnești, unde conăcise ziua cu doi tovarăși ai săi, spre a se duce în munții Sălătrucului, unde îl aștepta cei l-alți tovarăși. Pe drum, tocmai când soarele scăpătase după muscelul Vălsanului,iată că se întâlni cu un negustoraș care călătorea singurel. Într-acea seară se întâmplase ca Radu Anghel să fie în toane bune și să aibă pofta să facă gimbișuri.

Într-alte vremuri de îndată ce ar fi simțit că călătorul avea bani, s-ar fi năpustit asupră-i, ca o fiară l-ar fi răbufnit jos la pământ, l-ar fi jefuit până la piele, și pe urmă, și ar fi descărcat pistoalele în țeasta capului lui ca să scape de un denunțător, dar în acea seară făcu cu totul aminteri.

— Seara bună, fârtate, zise el călătorului.

— Mulțumim D-tale jupîne, răspunse drumețul.

— Dar de ce-mi zici jupîne și nu D-le?

— Pentru că mi se pare că ești negustor.

— Ai nemerit-o; eu am crezut că m-ai luat drept ovreiu.

— Nu semeni a ovreiu.

— Ai ochi buni și pătrunzători, exclamă hoțul zîmbind, apoi mai pe urmă după un tîrziu adaose. Frumoasă vreme avem astă seară!

—Frumoasă, dar cam geroasă și vânturoasă, dar păcat că n-o să ție mult astfel; o să se strice vremea la noapte și o să plouă.

— Ce te face să crezi?

— Păi, am văzut purceaua vecinului mai adeneaori viind în goană cu câte-va fire de pae în gură.

— Ce spui d-ta! escamă tâlharul pufnind; ce ori crezi în prevestiri?

— Cum să nu cred, ce eu nu sunt creștin?

— Bine zici!.. vezi lucru ciorilor! eu care mă făleam că știu scriptura pe de rost, am uitat unde Tatarii zicé: crede în scriptură, dar crede și în cele ce-ți dă de veste porcul.

— Mi să pare că d-ta vrei să șeguești și să-ți rîzi de mine? replică negustorul cam înțepat, dar ce-mi pasă! eu sunt sigur că cele ce spui sînt adevărate și vrednice de crezut, și de cei ce nu cred puțin îmi pasă.

— În adevăr că ai o credință atât de tare?

— Negreșit cred că toate aste prevestiri de bună sau de rea triște se întâmplă fără de greșiu. Ce e drept ele nu sunt scrise la carte dar sunt rămasă din părinte în fiu, neam de neamul nostru.

— Ce adică nu glumești? crezi cu dinadinsul în ele?

— Ca în evanghelie.

— Atunci ești fericit!

— Să știi că sunt fericit, pentru că după semne și prevestiri știu ce o să mi se întâmple ziua și mă folosesc de ele la vreme de nevoe.

— Ei! d-apoi stai bine de tot! ia fii bun așea te rog, de-mi spune și mie vre-unul dintre acele semne, ca să mă folosesc și eu de dânsele la vreme de nevoe.

— Bucuros; tocmai astă tura vura ne prinde bine ca să ne treacă de urît călătorind împreună, căci facem aceiași cale după cum văz.

— Negreșit dacă mergi la Curtea de Argeș.

— Tocmai acolo mă duc; ei bine prietene, între mai multe semne să-ți spuiu una, căci pentru mine e cea mai de frunte. Călătoria e cea mai grea și mai primejdioasă îndeletnicire a omului într-aceste vremuri pline de hoți și de tălhari, murmură Radu Anghel făcându -și cruce și scuipându-și în sîn.

— Nu-i blestema săracii de ei, căci niminea nu scie ce nevoi grele i-au gonit în codru, și nici dacă n-or fi și păgubașii întru cât-va vinovați. Uite eu călătoresc mult și mai ales prin locuri străbătute de acel hoțoman de Radu Anghel, dar n-am pățit nimica de la el până azi și nici nu mă tem de dînsu.

— Ce spui? și pentru ce nu? esclamă hoțul cu curiositate.

— Pentru ca semnele și prevestirile mele mă apără de el.

— Cum se poate? spune-mi și mie, așa să trăești.

— Bucuros; când calea nu e bună și e bântuită de acest tâlhar ori de oamenii lui, atunci îndată ce apuc să es din casă mă pomenesc că, ori slujnica mă chiamă îndărăt să-mi spue ceva, ori eu fără să mă gândesc mă întorc înapoi ca să mai iau ceva ce am uitat, ori când es la poartă auz câte un glas de bărbat de femeie ori de copil zicând la altă ființă: stai nu pleca, așteaptă, dute înapoi acasă, ori că, eșind din curte, mă întâlnesc în cale cu vre-un popă, sau ajungând la câmp îmi ese câte un epure înainte.

— Ei! atunci ce faci?

— Întâmplându-se una din toate acestea, mă întorc înapoi și amân plecarea pentru a doua zi.

— Dar de ți s-o întâmpla pocinogu și a doua zi?

— Amân pentru altă zi, amân mereu până ce nu mi s-o întâmpla nimic din toate aceste ursuzlucuri.

— Atunci vericule trebue să-ți meargă rău trebile negustoriei?

— Ba, slavă Domnului nu prea îmi merg rău.

— Ești om cu stare?

— A casă am câte-va miișoare...

— Și pe piele la chimir câte-va sutișoare! nu e așa?

— Ai cam ghicit, răspunse cu fudulie negustorașul, fără să se gândească că a spus o prostie primejdioasă.

— Bravo, zise hoțul, făcând cu ochiul camarazilor săi care călătoreau după el în cea mai complectă muțenie; pe urmă adaose: D-am fi niscaiva hoți mai că ne-ar fi dat dracul în gând ca să facem cunoștință cu chimirul.

— Nu mă tem, răspunse negustorul cu îngâmfare.

— Pentru ce?

— Pentru că prevestirile mele sunt bune.

— Să nu prea pui temeiu pe ele, căci vremurile sunt rele și drumurile asemenea, iar Radu cam șuigubeț!

— N-am habar de uimic; câtă vreme sunt bune prevestirile mele, mă plimb pe drumul cel mare întocmai ca prin odaia mea.

— Fără cea mai mică temere?

— Fără o fărâmiță măcar, pentru că sînt sigur că Dumnezeu e cu mine și mă apără.

— Ce vorbești?

—Ce ’ți spun eu; a! uitasem; nu-ți spusesem că îndată ce semnele sunt bune, fac o cruce mare, zic cu credință și cu smerenie: Doamne ajuta, și pe urmă plec fără de grijă, cu încredințare că D-zeu mă va ajuta.

— Astă-zi când ai plecat ai zis: Doamne ajută?

— Mai e vorbă?

— Va să zică ești într-armat?

— Ca și cum ași fi însoțit de sute de soldați.

— Pentru aceia treci prin pădurea asta care e așa de deasă și pe așa vreme fără de nici o temere!

— Se înțelege.

— Ești fericit dacă ești așa de tare în credință.

— Credința ta te va măntui, mergi în pace, zice Domnul.

— Nici o dată nu te-a dat de minciună semnele și rugăciunea d-tale?

— Niciodată.

— Ce ai zice, când te-ar da azi?

— Sunt sigur că nu m-ar da.

— Te prinzi?

— Pe ori-ce vrei.

— Pui rămășag pe o vadră de vin,că iute eu care nu mă închin des, eu care nu pun nici o dată temeiu pe prevestiri și nici de loc nu țin la semne, o să dorm la căldură și în pat moale lângă punga și calul meu, pe când d-sa ăsta tarele în credință, o să dîrdâi afară gol pușcă, fără bani și cal, și chiar puțin cam zopâit.

— Sunt sigur că o să perzi și că mâne dimineață am să fiu mai bogat, mai odihnit și mai fericit ca altă-dată.

—Te prinzi?

— Ți-am spus o dată că mă prinz.

— Măi creștine nu te juca cu focul.

— N-am nici o grije.

— Apoi dacă e așea fă bunătate descalecă și scoate chimirul, că eu sunt vestitul Radu Anghel.

Negustorul crezu deocamdată că străinul a glumit, dar când se uită în juru-i și văzu că cei doi camarazi ai tîlharului se înfățișară înainte-i în mâini cu câte doué pistoale îndreptate către el, și cu mantalele date la o parte ca să se vază la brâul lor un arsenal complect de arme, atunci înțelese că nu era de glumă și că a căzut cu dinadinsul în mânele hoților. Cu toate acestea, de și fața i se schimbase și mînele începuse să-i tremure, totuși curagiul nu-l părăsi; de îndată ce auzi strigătul tâlharului, numai de cât descălică fără să zică pis, scoase banii din sîn, se lăsă a fi scotocit și despuiat până la cămașe, priimi o tîrnuitură sdravănă de la căpetenia tâlharilor fără să scoață un văetat măcar din gură și căzu în noroiul amorțit cu fața în jos dar fără să zică măcar cârc.

— Doamne ajută, bine c-am scăpat numai cu atât, murmură el sculându-se în sus după ce văzu că hoții se depărtaseră rîzând.

De și era pe la finele lunei lui Octombre și de și frunza abia îngălbenise și încă nu căzuse din copaci, totuși un frig prematur, și o brumă abundentă căzuse pe pământ și amorțise apa. Crivățu sufla ușor dar rece, ghiața era subțire dar îndestul de răcoroasă pentru un om rămas numai în cămașe și în nădragi; puteți dar să vă închipuiți că posiția negusforului nostru nu era nici de loc demnă de invidiat; din contră.

Când se sculă în picioare el era pe jumătate amorțit, și când începu să calce cu picioarele goale pe ghiața care trosnea și se spărgea la fie-ce pas sub greutatea corpului său și ’i tăia pielea întocmai ca sticla, atunci înțelese bietul om, că cu tot Doamne ajută ce pronunțase cu mult zel și credință, posițiunea sa era din cele mai critice...

Fie-ce pas era pentru el un turment nou și o nouă durere; drumul era rău, întunerecul beznă și înclinarea potecei pe care mergea povârnită și alunecoasă; aci da într-un noroiu clisos în care se înămolea, aci cădea într-un băltău înghețat în care intra până în genunche; aci suia un deal repede și alunecos mergând mai mult înapoi de cât înainte și aci scobora un povârnișiu mai mult pe spate de cât în picioare; cu toate acestea de bine de rău bietul om merse înainte și reuși să ajungă pe la miezul nopții în marginea orașiului Curtea de Argeșiu. Cum a ajuns și cât sînge precum și fâșii din cămașe și din pielea lui a lăsat în cale numai unul Dumnezeu știe!

Intrând în orașiu rupt de osteneală și înghețat de frig, umblă el mult și bine încoa și încolo, abia tîrîndu-se și scoțănd la fie-ce pas țipete de durere, se trudi el cât-va timp ca să găsească o streașină, un pălimar sau măcar un culcușiu de câne care să’ l adăpostească de ploaia cea rece și măruntă ce începuse să cadă spre a’ i înmulți suferința, dar în fine,după lungi căutări prin orașul adormit, zări la oare-care depărtare lumină prin ferestrele unei case, și se tîrî cum putu pân-acolo. Din norocirea lui găsi poarta deschisă, și după ce intră în curte găsi un privdor acoperit și sub acoperiș o mână de pae; era culcușul unui câne. Cânele lipsea. El fără să se mai gândească că usurpa un cuib strein, zise: ajută Doamne, și să așeză în culcușul cînelui și mulțumi cerului de acest azil, fără să se mai gândească că spinarea îi rămăsese goală și frigul era împungător.

Nenorocirile sale însă nu erau la termenul lor; abia își întinsese pe paele moi și uscate picioarele sale cele sdrobite și degerate, și iată că veni un dulău mare și arțăgos ca să-și reia în stăpînire locul pentru un moment părăsit, și găsindu-l ocupat începu să latre cu furie și să se repează spre usurpător cu nisce intențiuni nu tocmai ospitaliere.

Lătrăturile lui furioase și urletele sale cobitoare puse în picioare toată casa de care ținea privdorul, și sili pe o servitoare să iasă din năuntru cu o lumânare în mână și să se uite cu atenție prin curte ca să afle causa acestui tărăboiu. Această femee care era o bătrână după ce se uită în dreapta și stânga cu lumânarea în mână, în cele din urmă zări pe nenorocitul nostru negustor și cum îl zări îl luă drept un făcător de rele și începu

strige:

— Săriți hoții.

Îndată ce să auzi acest strigăt, eși numai de cât din casă un argat voinic, și înainte d-a apuca omul nostru să iasă din culcușul cînelui și s-o ia la sănătoasa pe poartă afară, acest găligan puse mâna pe el și îl tîrî în tindă ca să-l judece.

— Ce cătai tâlharule în pridvor la noi? striga cu întărâtare argatul răsucind în mână un ciomag gros, și noduros; ce credeai că casa nu e păzită?

— Stați, nu mă ucideți, creștini buni, căci nu sunt hoț, răspunse cu o voce disperată bietul negustor agățându-se de hainele aceluia ce se pregătea să-l măsoare cu ciomagul.

— Dar ce-mi ești? întreba argatul mângâind măciulia ciomagului, spune iute, dar nu alerga la minciuni că n-au cătare; de florile mărului nu te ai ascuns tu în culcușul lui Fidel.

— Sunt un om cinstit, un om bun, să mă trăsnescă Dumnezeu dacă minț; strigă bietul negustoraș sbâtându-se la picioarele argatului într-o stare vrednică de plâns și într-aceeași vreme și de rîs..

—Oamnii cinstiți nu se furișează ca hoții în casa oamenilor, replică servitoarea care dăduse mai întâi alarma.

— Eu am fost călcat de hoți, dar nu sunt hoț.

— Hoți în orașiu! aida de! prea e lată minciuna! esclamă argatul pufnind.

— Hoții m-au călcat afară din orașiu în muscelul Vîlsanului, și după ce m-au despuiat, m-au bătut și m-au făcut scăpat; d-acolo am fugit cum am putut până ce am intrat în orașiu și am îndrăsnit să intru într-astă curte ce avea poarta deschisă.

— Tu ai lăsat-o babo, murmură argatul.

— Poate maică cînd cerui câți-va tăciuni de la vecini, dar să nu ne uităm vorba, poate că acest biet creștin o fi grăind adevărul.

— Poate.

— Fugeam de groaza hoților care m-au adus într-acest hal, zise bietul negustor cu oare-care rază de speranță auzind cuvintele rostite de argat și de babă cu cumpătimire.

— Ba că să zici! răspunse șoptind argatul, halul în care se găsesce seamănă mai mult a om tînuit și jefuit de cît a jefuitor; e gol pușcă, săracul! nelegiuiții l’ au desbrăcat și descălțat, și pe așa vreme rea nu umblă astfel nimeni. Afară de asta uite n-are nici un ciomag asupră’ i.

— Bine zici tu mă, replică baba tot șoptind; așa o fi, o fi pățit-o săracul! Ce spui tu creștine? adaose slujnica cu vocea tare dar cu intonația foarte domoală și mai aplecată spre milă; adevăr grăesci când spui că te-au jefuit hoții?

— Da, jupâneasă dragă, răspunse negustorașul mai cu curagiu, m-au jăfuit și mi-au luat 2000 de leușori,ba și un cal nu mai foc,precum și toate hainele de pe mine, iar pe d-asupra ’mi-au tras și o sfântă de bătae.

— De ce n-ai strigat ajutor? întrebă argatul.

— Am strigat eu, dar de surda! cine era p-în prejur în muscel ca să mă audă?

— Cum d nu te auzirăm noi care am fost deștepți?

— D-apoi vă spuseiu că nu m-ai jefuit p-aci p-aproape, ci tocmai în pădurea dintre Valsănesci și Valea Iașilor.

— Dar cum părdalnicul ai venit tocmai d-acolo p-așea vreme și în așa stare? întrebă baba.

— Nevoia, dragă jupâneasă, răspunse jefuitul oftând, nevoea, dă omului mai multă putere și răbdare de cât crede că poate avea.

— Săracul! esclamă slujnica cu milă; trebue să-ți fie frig creștine?

— O! nu, acuma nu; aici în tindă e cald, vă mulțumesc că nu m-ați lăsat să pieiu în ger.

— Intră creștine d-a binele în tindă și sue-te pe vatră și te încălzește la foc, că eu mă duc să spui ceconiții care e un suflet al lui Dumnezeu de bunătate.

— A! nu, te rog, că poate se supără boerul.

— Noi n-avem boer; coconița este văduvă și foarte miloasă; n-o să-ți pară rău de norocul ce ai avut d-ai aciuit la casa noasră. Ajută-l Marine să se sue pe vatră că e desnodat de oboseală săracul.

— Bogdaproste, creștini ai lui Dumnezeu; Doamne ajută; esclamă negustorașiu suindu-se pe vatră.

În camera în care intra servitoarea, era întinsă pe un pat lat, moale și curat o femee tînără cam de 20 de ani, frumoasă de pica și albă ca hainile ce o acoperea.

Mă prinz că dacă ar fi văzut-o unul din lectori, ar fi recunoscut numai de cât în chipul ei trăsurile sărmanei copile ce fusese găsită într-o zi, cam de mult d-atuncea, de Radu Anghel, singură și părăsită în marginea unui sat, și chipul acelei frumuseți orbitoare care pusese tot satul Boțesci în picioare, din care fostul hangiu făcuse amanta, idolul cultului său, și mai apoi chiar nevasta sa, în sfîrșit ar fi recunoscut pe Todorița noastră cea bună de prieteni, tot frumoasă tot drăgălașe, tot plină de vino încoa, și tot grăsulie și cu gropițe ispititoare în obraji,ba poate cu figura și întreaga sa ființă ceva mai înfrumusețată.

OCHIU PENTRU OCHIU, DINTE PENTRU DINTE

Mă prinz ziseiu la finele capitolului precedent, că daca vre unul din cititori ar fi văzut pe tînăra din Curtea de Argeș în care a răsbit din întîmplare drumețul rătăcitor, numai pe cât ar fi recunoscut-o și ar fi strigat:

— Iată Tudorița noastră, iată frumoasa nevastă a lui Radu Anghel.

Și cititorul nu s-ar fî înșelat că într-adevăr ea era. Nu mai de cât ar fi deosebit în chipul său trăsurile gingașe și delicate ale sărmanei copile ce fusese găsită într-o zi de groasnicul bandit singură și părăsită în marginea unui sat; apoi ar fi recunoscut pe dată imaginea acelei frumuseți orbitoare a nevestei cîrciumarului din Boțesci, care pusese toată plasa în picioare și în fine s-ar fi convins că între văduva slugerului Ioniță Strâmbeanu și nevasta groasnicului căpitan de tîlhari nu era nici o deosebire.

Poate că dacă s-ar mai fi uitat încă cât-va timp lung și bine în ochii săi,ar fi descoperit o mică deosebire între copila cea d-întâi și femeea cea din urmă, dar acea deosebire era, precum am mai spus, în avantagiul aceștia. În urma a patru ani de desvoltare și înfrumusețare, Tudorița dobândise toate avantagele ce dobândesce o ființă prin transformarea copilei încă în crescere într-o femee desâvîrșită cu boiul răsărit, cu formele pline,cu talia rotundă, cu corpul bine proporțional, cu chipul plin de vigoare și cu întregul său în deplină sănătate, în fine o floare bine înflorită.

Să fie ea Tudorița? ba bine că nu; ce noi nu scim c-a părăsit satul Boțești cam cu sila și a venit la Curtea de Argeș,adusă cu zorul de bărbatul său, tocmai când umbla în dârdoră ca să se despartă de el? ce? a uitat cine-va că bărbatul său i-a cumpărat o casă într-acest orașiu, că dânsa s-a instalat în ea din ordinul său, sub numele de văduva lui Ioniță Strâmbeanu, că a adus peste scurt timp din Boțesci pe baba Maria jupânesă și credincioasa sa confidentă, care-i scia toate tainele și-i ducea toate vorbele pe la ibovnici? ce a uitat cineva că ea,pe lîngă această jupîneasa, mai avea în casă încă o servitoare, o bucătăreasă și un argat locuitor din satul Vălsănesci de lângă Curtea de Argeșiu, care la rîndul lor spuneau la toată lumea cum că stăpîna lor era văduva unui boer bogat călcat și ucis de Radu Anghel,care-i lăsase o stare bunișoară? Jupâneasa spunea vecinilor când o întrebau că stăpână sa se numea Tudorița și că ea, după ce trecuse anul văduviei, s-a amorezat cu un boer a nume Răducanu,care se rudea cu bărbatul ei ce murise, spunea că de ochii lumei ea a scos vorbă că boerul Răducanu ar fi fost frate cu Serdaru bărbatul ei,ceia ce nu era adevărat, și că dânsu venia din când în cînd pe la ea și sta prea puțin la dânsa, din cauză că, după cum să suna, era om însurat și avea o spuză de copii.

Din toți cei din casă numai Baba Maria știa cum stau lucrurile, dar nu era ea atît de agiamie ca să le dea pe față și să dea de gol pe stăpână-sa.

— Ce e Mario? zise Tudorița cu un ton molatic și leneșiu văzând că intră baba în camera sa, ce ori a venit boerul?

— Ba nu coconiță, răspunse slușnica; n-a venit, se vede că ai uitat ce vorbă ne-a trămis pe argatul d-lui?

— Bine zici; ce tot o fi făcând el de lipsește mai în toate nopțile?

— Cine știe? poate s o fi împăcat cu nevastă-sa.

— Ce nevastă, esclamă Tudorița pufnind de rîs; ce ai început și de față cu mine să spui gogoșile ce spui la lume?

— Mă iartă cuconiță dragă, zău mă iartă că uite am greșit fără să vreau; mi se pare că am început să cred chiar și eu minciunile spuse altora și să mă leg singură la gard.

— Ce spui? Ei! are haz astă minune! exclamă Tudorița rîzînd cu poftă; apoi adaose: dar ia să lăsăm gluma la o parte și să vorbim o clipă serios; spune-mi a sosit anaforaua de la Mitropolie?

— Da, a sosit; săracu grec și-a dat ostenelele și te-a despărțit, poate tocmai atunci când ai început să iubești pe Căpitan Radu.

— Ia taci Mario, nu fii așa proastă că te trăci cu gluma.

— M-oi fi trecând, dar ta să afli d ta că l-a intrat alta pe sub piele și a început să iubească pe alta; ei! atunci ce ai zice? atunci să stăm noi de vorbă.

— Ce ai zis? ce ai îndrăsnit să-ți închipuesci? să mă schimbe el cu alta? săracul! numai asta nu se poate; strigă cu aprindere stăpână-sa.

— Ei! dar dacă s-ar putea? mă iartă coconiță daco’ i fi îndrăznit să mă întinz prea mult la vorbă; dar de! așa de florile mărului nu lipsește des un bărbat de lângă iubita sa.

— Să ’l împingă păcatele săracul să mă înșele cu alta, căci atâta ’i-o fi.

— De coconiță! eu cred că n-ai face rău dacă te-ai încredința și ai afla adevărul.

— Ce ziseși? ce și tu ai început să bănuesci ceva?

— Ba nu, ferească D-zeu; făcuiu și eu așea o întrebare prostească și vorbiiu ca să nu-mi tacă gura. Ce ai face, zic, când te-ai încredința că esci înșelată?

— Co ași face? auzi ce întrebare îmi face! ești femeie și mă mai întrebi ce ași face? l-ași da răvășiu de drum la minut, căci slavă Domnului nu atârn la mâna lui, și pe urmă l-ași da de gît pe măna stăpănirei ca să-l arunce în ocna părăsită și să mă scape de dînsul pentru toată viața.

— Eu în locul d-tale nu i-ași face una ca asta, ci m-ași purta tot cum se poartă și el, l-ași înșela cum mă înșeală el, mi-ași rîde de el tot cum își rîde el de mine și am fi tantoi pe tantoi.

— Nu e frumos aceea ce mă înveți tu Mario să fac, zise stăpâna-sa cu un ton de imputare foarte perfect imitat.

— N-o fi, dar ceia ce face d-lui, daca în adevăr te leagă la gard, frumos e?

— Eu nu sunt el, și afară de asta e și primejdios acest mijloc; toți mă cunosc aici și m-ar da târgului.

— Par-că lumea scie că el ți e drăguț! de ochii lumei scii bine că el ți-este cumnat.

— Nu, nu, cu cei d-aici nu se poate, n-ași îndrăsni, mi-ar fi frică și rușine.

— Dar dacă ai da cu mâna de un strein nevăzut și necunoscut?

— Du-te cioarelor nebuno.

— Ei! ce-ai zice? ai mai avea de ce să te temi?

— Ești dracu pe uscat împelițat-o.

— Răspunde-mi la ce te întreb și dovedește-mi o dată că ești o femee de inimă și vrednică d-a face precum ți se face, sau ești o roabă plecată și subjugată de iubire.

— Nu sunt roabă, nu sunt subjugată, nu sunt jucăria dragostei, ci sunt femee plină de hotărâre, rănită până la ficați și cu sufletul arzător de a-mi isbândi, dar nu sunt încă încredințată că Răducanu mă înșeală, că s-a dat dracului cu alta. O! Mario, Mario, tu încă nu știi toate tainele mele, tainele mele, tu încă nu scii ce a făcut acel om din mine, tu nu scii cine e el și câtă ură hrănește sufletul meu pentru dănsul; asemenea nu scii ce putere mare are acel om, pe care sunt nevoită să-l sufer mai mult de frică de cât de iubire. Pe un asemenea om nu pot să-l jertfesc orbesce, nu pot să-l calc în picioare mai nainte d-e mă încredința că într-adevăr își rîde de mine sau ba.

— Ei! aida de! și asta mai e vorbă! pe semne ai uitat cele ce s-a petrecut la Boțesci cu tejghetaru, cu băeții din prăvălie, cu logofătul satului, cu județul și mai cu seamă cu arendașul care în cele din urmă a cheltuit sume mari și a isbutit să te despartă numai împins de gândul d-a te lua de nevastă.

— Crezi c-am uitat ceva? te înșeli; n-am uitat nimic, dar vezi că nu e tot una. Eu pot să-l înșel, să-l schimb cu altul și chiar cu mai mulți,ba încă să și-l las,dar el nu; nu trebuesă mă lase, nu vreau, nu mă învoesc, nu sufăr acest afront, căci atunci sunt umilită, nesocotită, perdută! Mi-a fost pân-acum rob la picioare, supus și închinat voințelor mele, rob și închinat mie trebuie să-mi fie în toată vremea și în tot ceasul,fără a cuteza să mă înșele cu alta. De aceea vreau dovezi, dovezi cer.

— Ce dovezi mai vrei dacă odată nu vine la D-ta nici atunci când îți făgăduesce c-o să vie.

— Cine scie ce pricină l-a împedecat și ce întâmplare neasceptată i s-a pus în cale?

— Teamă mi-e coconiță că e o pricină cu roche și cu fuste.

— Taci ispito că și acum vrei să mă scoți din minte.

— Eu?! să mă ferească D-zeu; numai spărgătoare de case nu sunt; însă vorbesc și eu într-o doară: moși pe groși ca să ne treacă de urît.

— Biată bătrână! ea e ușe de biserică și nimic mai mult. Cine o poreclesce talpa iadului o învinovățesce de surda.

— Talpa iadului eu? ti! cuconiță că prea te ai trecut; de! să mai faci bine pe lume ca să-ți auzi rău; cu toate acestea nici D-zeu nici dracu nu mă poate opri d-a zice că nu e lucru curat.

— Dacă ași sci că e într-adevăr una ca asta zău c-ași face aceia ce zici.

— Ce vrei să mai scii? îl vezi că lipsesce și te mai îndoesci? Eu în locul D-tale n ’ași mai sta o clipă pe gânduri. Nu s-a ținut de cuvânt,și-a călcat făgăduiala; iacă dovada, ea e gata; în locu-ți eu ași închide ochii și mi-ași isbândi, ori-ce ar fi și orice s-ar întâmpla. D-ta pentru ce mai stai pe gânduri și pentru ce nu te hotărăsci ca să-ți isbândesci?

— Ah! șiarpe spurcat,scorpie veninoasă, demone ispititor, cum mă mai chinueșci? îmi răscolesci toate măruntaiele sufletului meu, înțepi cu ace subțiri și ascuțite ticăloasa și amârîta mea inimă, mă părpălești pe jeratic încins ca chinuitorul de mucenici și mă supui ispitelor celor mai împingătoare, întocmai cum Satana chinuesce în iad pe flămîndul care n-are ce mînca, care de vreme îndelungată moare de foame și căruia mereu îi vorbesce de bucate bune, alese și îndestulate. Tu mă cunosci mai bine de cât mă cunosc eu, tu șcii toate tainele inimei mele, tu numai ai nici o îndoială că nu iubesc nici de loc pe Radu, că nu i’ am fost nici odată credincioasă și că l-am schimbat, nu cu unul, ci cu mai mulți, și ași fi foarte bucuroasă să-l schimb cu altul și acum fără cea mai mică mustrare de cuget mă tragi pe grătar fără de îndurare ațîțîndu-mă, sciind bine că n-am cu cine, mai ales într-acest orășel în care nu cunosc pe nimeni. Daca într-adevăr îmi esci slugă bună și credincioasă, și daca mai esci încă acea muiere iscusită de altă dată, găsesce-mi tu aceia ce n-am.

— Da, și pe urmă să-mi zici iar talpa iadului!

— Ah! iartă-mă, dragă mamă Mario, iartă-mă, că am glumit; nu lua în seamă toate vorbele mele și fă ceva ca să mi se ridice piatra necazului după inimă.

— De! cam greu lucru; sîntem aici în țeară streină.

— Pentru alt-cine-va da, o fi greu, dar pentru tine care întreci chiar pe împelițatul, nu?

— Va să zică iar talpa iadului?

— Ei! te-ai trecut eu talpa iadului a ta și cu cicăleala! nu șciu ce ai astă-zi de tot vrei să mă superi; mă vezi necăjită, întărâtată, amărâtă și plictisită și mai vrei să mă ațâți și tu!

— Ce vrei și ce ascepți de la mine?

— Dacă ții la mine și într-adevăr vrei să mă îndatorezi, fă si tu ceva pentru mine ca să-mi treacă de urît și pe urmă să’ mi sar și inima; ajută-mă ca să-mi isbândesc și eu odată, să joc pe degete pe tălhar, să-l fac să simță și el durerile ce simte un suflet amăgit în încrederea sa și să-i mai pul coarne ca altă dată cînd și eu petreceam. Îmi vorbeai mai adineaori de un strein; unde este el? adu-mi’ l mai iute încă; voi să-l văz, voi să-i vorbesc, voiu chiar să-l iubesc. Adu-l dacă ești în stare să mă ajuți, sau de nu spune ca m’ ai mințit!

— Să te minț? cum ai crede una ca asta?

— Ba m-ai mințit, m-ai mințit, strigă Tudorița cu impetositate bătând pământul cu picioarele în prada unei surescitațiuni isterice; nici nu se poate aminteri, căci astă seară n-a venit nimeni pe aici și nici tu n-ai lipsit de lângă mine măcar un singur minut. O! nu, tot ce-mi ai spus pân-acum este numai o nălucire, o minciună, o punere la încercare, căci în acest oraș dosnic nu prea se bat străinii pe capete.

— Ce? ai uitat că am lipsit adinaori când m-ai trămis să văz pe cine latră Fidel?

—Ei! bine zici, cine era?

— Era un strein, un biet creștin, jefuit despuiat și bătut măr ghici de cine? de vestitul tâlhar Radu Anghel.

— Radu Anghel! esclamă Tudorița tresărind. E Radu Anghel p-aci! se află bărbatul meu prin apropiere! else ține de jafuri pe când eu îl aștept? unde e ac3l om? unde l’ ai dus?

— În tindă se încălzește pe vătră.

— În tindă! acela ce a suferit chinuri din mâna lui Radu în tindă, el? o,nu! nu să poate; adu-l curând încoa; voiu să-l văz, să-i vorbesc și să-l despăgubesc de suferințele ce a îndurat din partea lui Radu, adu-l îți căci aminteri tot trecutul ce am suferit de la Radu mi se va arăta astă noapte în vis spre a mă blestema.

— Este murdar săracul, c-a fost dat cățeaoa și tăvălit prin tină ca vai de lume; pe urmă e și gol pușcă, căci l-a despuiat și jefuit.

— Spălați’ l, dichisiți-l, îmbrăcați-l; da, îmbrăcați-l chiar acum în haine d-ale lui Răducanu, și aduceți-l mai curând încoa, că e păcat de D-zeu să tremure în tindă un oaspete ce-mi trămite Pronia cerească spre a-mi isbândi.

— Ia mai lasă jupâneasă Tudorițo la o parte Pronia cerească, că-i păcat de D-zeu s-o amestecăm în păcatele noastre, exclamă baba Maria înfiorîndu-se și făcându-și cruce; ia să vedem mai bine de împlinirea dorințelor și imboldurilor noastre.

.— Iacă c-o las; tu însă fă ce-ți zic.

— Uite fac.

Maria se grăbi să iasă spre a aduce ordinile stăpânei sale la îndeplinire,însă când să iasă pe ușe Tudorița îi făcu semn ca să mai stea și i zise:

— Ia spune drept mă șeguești tu ori ba?

— Pre legea mea nu; ai să vezi.

— E încai ceva de capul lui?

—Frumușel de pică.

— Dacă e așa grăbește-te de ’l adu mai curând în casă. Nu pentru că m-ași gândi numai de căt la isbândire, ferească D-zeu; am glumit când ți-am vorbit adineauri, ci pentru că nu mă lasă inima să las să tremure de frig o ființă omenească în preajma casei mele.

— Bietul grec,de giaba și-a dat el toate ostenelele și a alergat, atât de mult ca să scoată mai curând anaforaoa de despărțenie...

— Tacă-ți gura, siarpe împelițat,și grăbesce-te să-mi aduci mai curând pe strein încoa.

Peste câte-va minute negustorașul nostru, spălat,curățat și premenit chiar cu apa, săpunu și hainele ce aștepta, precum, știm, pe Radu Anghel,intră în camera Tudoriței și trecând pragul ușei murmură între dinți.

— Doamne ajută!

D-zeu îl ajută de minune și îl învrednici ca, în loc să moară de foame sub cerul înghețat, să mănânce fel de fel de bucate gustoase la căldurică de foc și față în față cu o femeiușcă numai nuri, și în loc să doarmă înglodat de noroi în stratul lui Fidel, să doarmă premenit și parfumat pe pat moale și comod, chiar în cămara destinată pentru repausul dușmanului său și alături de cea mai fermecătoare dintre mueri. Tudorița fusese răsbunată cum înțelegea ea răsbunarea, și negustorașul își văzuse satisfăcută credința sa. Doamne ajută îl scăpase și de astă dată de toroapă.

O CĂSĂTORIE FĂRĂ DE ASEMĂNARE

Iată în ce mod a sciut să se răsbune o ființă ordinară, impulsivă, lipsită de moralitate și de educațiune, sub influența înboldului bestial al cărnurilor, sub impresiunea unei temeri c-a fost victimă a vreunei amăgiri și prin îndemnul unei adevărate talpe a iadului care, ne mai fiind ea în vârsta d-a se jertfi vițiului, îndupleca, prin ațâțările sale, pe altele mai tinere ca să se dea pradă lui. Nu mă încerc ca să justific pe victimă, căci după mine vițiul și fapta rea n-au nici o justificare; zic numai că împrejurările, trecutul său și relele exemple au dus pe Tudorița pe acest pripor nenorocit, și bărbatul ce soarta i-a dat a contribuit prin propriele sale fapte ca s-o facă să cadă așea de jos și să aibă așea de slăbit sentimentul moral. Asemeni trebue să mărturisesc că toate femeile pasionate, cu educațiune nullă și cu caracter ordinar, în cazuri identice, tot ast-fel își răsbună; ele înșeală încrederea bărbatului și se dau în brațele ori-cui chiar ale unui strein, ale unui necunoscut. Femee ordinară, crescută și conruptă de un om cu sentimente ordinare, ea își răsbună ca o femee de rînd,în care nu predomină alte sentimente de căt acelea ale instinctului dobitocesc, ale carnurilor. Prin asemenea purtare ea a dovedit, chiar și celor ce n-au sciut, că nu acum înșelase ea pentru prima dată pe bărbatul său, că nu acum pentru prima oară a petrecut o noapte întreagă la un loc cu altul și nu pentru prima oară a fost adulteră. Altă femee în locu-i, oricât de ordinară ar fi fost, atunci cănd împrejurările ar fi silit-o să schimbe cu altul pe bărbatul său, ar mai fi stat în cumpănă, mustrarea cugetului ar fi silit-o să mai întârzieze, ar fi trecut oare-care timp până să cadă, pe când aceia ce a mai păcătuit și altă dată,când a ajuns ca să păcătuiască și a doua oară, nici un scrupul de rușine n-a o mai reținut-o și nimic n-a oprit-o d-a da ascultare imboldului patimelor bestiale.

Negustorașul nu știa nimic din toate astea; el știa numai că a mâncat bine, a dormit bine, și după ce s-a sculat s-a trezit îmbrăcat cu niște haine curățele, dăruite de văduviță, care i s-a părut frumușică de tot, și a plecat des de dimineață cu gândul a se mai întoarce și altă dată. Însă când să iasă din curte, iată că se isbi piept în piept cu un bărbat care voia să intre înăuntru.

— Radu Anghel! strigă el încremenit.

— Negustoru de azi noapte! esclamă tâlharul uimit.

— Ce câți aici hoțule?

— Ce ai cătat aici pacoste?

— Dă-mi banii și calul că te dau pe mâna dreptății.

— Aide înăuntru și ne vom lămuri.

— Ai arme asupră-ți?

— Uită-te și vezi, răspunse grăbit Radu, și tâlharul își desfăcu hainele, întoarse buzunarele și de frică să nu fie denunțat încredință pe ne încrezătorul negustor că era cu totul desarmat.

— Bine; treci înainte dacă nu vrei să strig hoții.

Radu Anghel văzându-se la strîmptul său și la largul adversarului său, se supuse și intră în casă înainte, urmat de fosta sa victimă, promițând în fundul inimei sale d-ași isbândi într-un mod groasnic.

Într-acest timp Tudorița se sculase și nu mai era în camera sa, trecuse în cea d-alâturi ca să se îmbrace, ast fel că amândoi adversarii putură să intre în cameră fără să fie văzuți de ea. Radu Anghel intrând înăuntru zise, adresându-se Măriei și araților, care rămăsese ca bătuți de Dumnezeu pe prispa atunci când văzusé pe stăpânul lor intrând în casă însoțit de înșelătorul său:

— Să nu faceți nici un zgomot, că vă topesc.

Argatul dătu din cap și se retrase, iar Maria intră după ei și negustorașiu în camera Tudoriței tremurând ca varga de frică.

— Să nu spui coconiței c-am venit, adaose Radu cu un ton mai domol adresăndu-se către baba Maria; aide,pleacă,cară-te d-aici,lasă-ne singuri și bagă de seamă să nu asculte nimeni pe la ușe.

După ce eși baba afară și se văzu numai cu negustorul în casă, si întoarse către el și strigă scrâșnind din dinți de mânie:

— Ai dormit aici?

— Da hoțule, răspunse negustorul cu bărbăție.

— În cămara aceasta?

— Uite colo, răspunse negustorașul arătând unicul pat.

— Singur!

— Aide de! singur!

— Cine te-a adus aici împelițatule?

— Doamne ajută în care tu nu crezi și care pentru mine e norocul care mă scapă de toate nevoile și necazurile. Dar tu tâlhare ce cauți aici?

— Eu sunt în casa mea stăpân peste tot ce e aici.

— Stăpân tu, peste tot! și peste coconița?

— Peste tot.

— Peste tot! esclamă negustoru pufnind de rîs! apoi halal de stăpânirea ta, căci bine de tot ți-o păstrează coconița.

— Taci că te mânînc fript, strigă hoțul repezindu-se la el ca să l sugrume.

— Poftim mânâncă-mă dacă poți, răspunse cu curagiu străinul smuciudu-se cu o putere neașteptată din brațele adversarului său.

— Vai de pelea ta sărace!

— Nu ’mi-e frică acum de tine, că e zioă, ești desarmat și ne aflăm în mijlocul unui oraș, în care se găsesc destui dorobanți care să pue mâna pe tine și să te ducă la ocnă.

— Până să vie ei tu ai să mori, strigă Radu Anghel, repezindu-sespre adversarul său înfuriat de frică și de gelosie.

Negustorul speriat de groaasnica înfățișare a hoțului fugi în cea-l-altă parte a camerii; Radu Anghel se repezi după el, însă când se pue mâna pe dânsul, se deschise ușa și intră înăuntru Tudorița care deja se îmbrăcase cu nisce haine foarte frumoase ce-i stau de minune. Intrând ea făcu semn lui Radu Anghel ca să se oprească și apoi zise:

— Radule, ți-a sosit veleatul; în sfîrșit a sunat ceasul isbândirei,am trimes după oamenii dreptății. Pân-atunci stai astâmpărat și ascultă ce am să-ți zic, ca de unde nu deșert aceste doué pistoale ce tu mi-ai dăruit în coșiul pieptului tău, înțelesu-m-ai?

Pronunțând aceste cuvinte ridică cu sânge rece spre pieptul bărbatului său doué pistoale foarte frumos încrustate cu argint, și le ținti drept spre coșiul pieptului său. Văzând-o Radu tresări și se lăsă să cadă pe un scaun sdrobit de durere.

— Află, adaose Tudorița că te-am urît din ceasul în care ai întins spre mine, care eram un copil nevinovat,o mână nerușinată și ai făcut din mine ibovnica ta fără de voia mea; te-am urît de moarte, căci te-ai purtat cu mine ca un bădăran; află asemeni că te urăsc din toată inima și voiu să scap de tine ca să iau de bărbat pe altul; uite chiar pe acest tânăr care-mi place. Toate acestea le fac pentru că tu n-ai vrut să scii dacă e sau nu o inimă simțitoare în pieptul unei femei.

Auzind aceste cuvinte Radu Anghel numai de cât își schimbă fața și tonul; din leu el se făcu miel și cu o voce blândă și lingușitoare zise femeii sale:

— Ia taci nu mai glumi, căci tot ce spui sunt snoave și nici n-o să te lase pe tine inima să faci o asemenea faptă rea; taci că nu te cred, Tudorițo dragă, măcar de te-ai și jura.

— O să vezi că tot ce-ți spuiu am să fac fără să mă codesci și fără să mă jur.

— Ce o să-ți folosească puișorule?

— O să scap lumea de un nelegiuit.

— Ba nu vei face-o, că te vei gândi la Dumnezeu și la copii noștri. N-o s-o faci iarăși chiar pentru binele tău, căci dacă mă vei perde pe mine nu vei scăpa de oamenii mei și se va alege praful și pulberea atât de mine căt și de tine și de copii. Mai bine ar fi să intrăm la tocmeală. Ce-mi ceri?

— Nu ’ți cer nimic alt de cât să mă lași în pace, să pleci și să te duci,să-ți pierzi urma ca să nu-ți mai auz de nume.

— Vezi numai asta nu se poate.

— Și pentru ce nu?

— Pentru că, ți-am mai spus-o și altă dată, pentru te iubesc mai mult de cât se poate iubi, mai mult de cât sufletul meu, decât viața mea,de cât tot ce are omul mai bun, mai sfînt și mai scump pe acest pământ, ast-fel că mi-ar fi peste putință ca să trăesc fără de tine.

— Trebue să te înveți să trăesci fără de mine, trebue, m-ai înțeles? căci aminteri nu e mântuire.

— zi floarei să trăiască fără de soare, zi ierbei să trăiască fără de rouă, zi viețuitoarei să trăiască fără de hrană și toate îți vor răspunde: nu pot, mi-este peste putință. Tot ast-fel; mi-este peste putință și mie ca să trăiesc fără de tine; tu esci pentru mine soarele meu, roua mea, hrana mea, totul, înțelesu-m ai? tot, tot! Tu m-ai făcut ce sunt, tu m-ai silit să mă-apuc iarăși de tâlhărie, după ce mă astâmpărasem și mă făcusem om de ispravă.

— Eu?!

— Da, tu, prin cheltuelile nebunesci ce mă silea să fac ca să ’ți îndeplinesc toate voile, toate caprițiele, toate nebuniele.

— Nu e nebun cine mănîncă șeapte pite, ci acela care-i dă.

— Rîzi de mine tu, rîzi cât îți place, dar adevărul e ast-fel precum îl spuiu eu.

— Tu ar fi trebuit să fii mai cu minte de cât mine, căci erai cap de bărbat, iar nu o copilă agiamie cum eram eu; tu trebuiai să mă ții în frîu și să nu te pui la întrecere cu grecu. Vezi că acum a venit ziua de plată și de răsplată.

— Ia fă bunătate și nu mai vorbi ast-fel dușmănesce,ci vorbesce-mi ca oamenii de înțeles; încodatâ ’ți zic: ce vrei?

— Dacă ai început-o astfel e mai bine de tine; numai să te ții de vorbă.

— Mă țiu; numai vreau să șciu ce vrei?

— Mai întâi de ate vreau ca s-o rupi cu mine și să mă lași în plata lui D-zeu.

— Vezi asta nu se poate, ți’ am mai spus odată: îmi e peste putință. Gândesce-te dragă că sântem căsătoriți, că avem trei copii care ne vor blestema dacă ne vom despărți și că consistoria nu desparte pe oameni așia de florile mărului.

— Ce spui? de florile mărului e o despărțenie dintre o nevinovată și un tâlhar ucigașiu osândit la ocna pe viață?

— Eh! ce mă făcui de las eu pistoalele în buzunarele șelei, căci atunci nu ’mi vorbeai precum îmi vorbesci.

— Se prea poate; acum însă, fiind că ți-ai uitat pistoalele în buzunarele șelei, precum zici, a venit vremea ca să dai ochi pentru ochi, dinte pentru dinte și să joci precum îți cânt.

— Eh! că greu cântec îmi mai cânți! strigă hoțul oftând.

— O să te obicinuesci cu el pănă ce în sfârșit ți se va părea ușiure.

— O! nu, zău nu, nu ’ți face păcat cu mine, că o să-mi fie așa de greu în cât îmi va fi peste putință să mă țin de cuvînt.

— Ți-o fi, dar o să-ți treacă; d-aceia trebuie să te supui.

— O să mă silesci să-mi fac sămă singur și o să-mi tragi păcatul.

—Of! ce mai poamă o să piară!

— Poftim! acum îmi vrea și moartea, mie tatălui copiilor ei?

—Ah! ce mai tată, ce mai tată!

— Eh! Tudorițo, cum nu te gândesci că o dată o să scap din ghiarele tale și o să-mi vie iar apă la moară ca în alte vremuri?! ah! ce groasnic mi-ași isbândi atunci împotriva-ți.

— Isbândesce ți acum daca poți.

— Acuma nu pociu, nu; a căzut șiorecele în cursă, sînt în mânele tale.

— Dacă nu poți ce mai încape vorbă de clacă? spune-mi da ori ba: vrei să te desparți de mine?

— Îți mai spuiu o dată: greu lucru îmi ceri, greu de tot; dar dacă nu ’ți mai place să trăesci cu mine, n-am ce-ți face; dragoste cu sila nu încape. Spune mi ce vrei?

—Ce să mai vreau? vreau să mă înzestrezi cu ceva ca să am și eu cu ce trăi ca oamenii și să mă mărit cu un creștin ma de D-zeu/

— ce fel nu esci măritată? ai uitat că suntem cununați?

—O! o! D-ta să fii sănătos că noi ne-am și despărțit; am dat jalbă la consistbrie încă de când ai fost osândit la munca silnică, și consistoriu m’ a despărțit fără să am nevoe să mai mă duc la Bucuresci.

— Vai de mine! nu glumesci? tu vrei să mă minți? esclamă Radu îngâlbinind.

— Iată anaforaoa de despărțenie, răspunse Tudorița scoțînd sentință Consistoriei din sân și puindu-i-o sub ochi; ci-lesce-o și încredințează-te. Ce era să mai fac cu tine, cu un om osândit la muncă silnică pe viață, un mort între cei vii?

— Ai dreptate; așea e: mort între vii! răspunse Radu suspinând! Așia e, dar nu e vina ta, ci a mea,răspunse Radu cu descuragiare și cu vocea tremurândă ca a unui om abătut. Ei! acum ce mai vrei de la mine?

— Ce să mai vreau? ia să-mi faci o zestre ca să mă mărit.

— Cât vrei? îți ajunge o mie de galbeni

— Da, îmi ajunge.

— Ți-i dau; mai vrei ceva?

— Da; să mi lași copii în seama mea ca să i cresc eu altfel de cum te-a crescut pe tine părinții tăi,

— Bucuros; bine zici; iacă îți fac voia,ți-i las,că sunt sigur că cel puțin din băeți tu nu vei face niște hoți.

— Oh! despre asta să fii bine încredințat; am suferi destule după urma unui hoț.

— Ce mai ceri de la mine?

— Să dai la minut înapoi acestui om banii ce-i ai luat și prețul calului ce i ai hrăpit, și pe urmă să mă lași în bună pace ca să mă cunun cu el, că dânsul e bărbatul ce mi-am ales.

— Tudorițo, Tudorițo, rău îți bați joc de răbdarea mea, și că sălbatecă asprime îmi smulgi din inimă toate credințele,toate visele și toate nălucirile mele! strigă hoțul căzând pe un scaun, cu totul sdrobit oftând din adâncul inimei și chiar vărsînd din ochi șir de lăcrămi.

— Înc-o dată ’ți zic: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

— Ah! femee, femee nelegiuită ce esci! strigă el sărind în sus scrâșnind din dinți și cu pumnii strânși; acum mi se deschide ochii, acum înțeleg taina mai multor nedumiriri și șiartul mai multor întâmplări neînțelese. Acum văd că tu nu m-ai iubit nici o dată, acum mi se limpezesce mintea și descopăr că tu mă înșelai cu slugele mele și chiar mă urai în înțelegere cu ele pe când eu îmi vedeam de cârciuma mea și de grijea d-ați aduna bani. De mult am priceput, dar cu toate acestea, eu hoțul și tâlharul, nu te-am bănuit nici odată, nu ți-am zis nimic și am avut în tine o încredere oarbă. Acum iată care mi-e răsplata: am încăput în mânele tale și mă chinuesci mai amarnic zile cât m-ar fi chinuit jertfele mele daca le-ași fi încăput pe mână. Ah! căci tîrziu mi s-au deschis ochii! Acum n-am ce-ți face; împlinească-ți-se voia. Iată banii ce am luat de la acest om, iacă încă atât și pentru cal; iacă și pentru tine două mii de galbeni în loc de una; copiilor le voiu da mai târziu tot ce am pe sufletul meu. Ah! venisem ca să-ți dau acești bani de proeresul meu, pentru ca să treci cu ei în Ardeal și să ai cu ce trăi în lipsa mea, căci mi-e teamă că iarăși voi fi cădea pe mâinile stăpânirei, și tu! Să vede că așa a fost să fie. Cât pentru bărbat rămâne la voia ta ca să-ți alegi pe cine îți va plăcea,fără să mai aibi teamă de mine, căci eu n-am să te mai supăr; m-ai rănit la ficați și după rușinea ce ’mi ai făcut, n-am să mai trăesc multă vreme. Om ca mine nu putrezesce în ocnă, ci moare dacă nu poate trăi slobod. Te măriț tu! să șcii însă că nici un bărbat la căpătâi n-o s-o aibi.

— Și pentru ce nu?

— Pentru că eu îi voiu ucide pe câți se vor apropia de tine, înțelesu-m-ai tu?

— Am înțeles dar n-am priceput ca să-ți vrei singur peirea. Să faci una ca asta, și atunci vei conosce și tu ce poate si ce e în stare să facă Tudorița.

— Ia lasă să nu ne mai sfădim de surda că n-am vreme de perdut.

Pronunțând aceste cuvinte scoase din brîu o pungă dolofană și o puse pe masă, scoase altă pungă mai mică și o puse în mâna negustorului și apoi zise:

— Am sfârșit cu bine?

— Da, răspunse Tudorița și negustorul de o dată.

— Acum să vă las sănătoși, căci eu mă duc, mă duc ca să nu mai mă întorc, căci văsduhul de aici mă îneacă, vederea voastră mă scoată din minți, am început să văd roșiu și simț că o să-mi fie sete de sânge. Nu mai pot răbda ca să vă văz stînd mână în mână fără ca să mă îndemne gândul să vă sorb viața. Ah! cât ași da să vă văd într alt loc încăpuți amăndoi în ghiarele mele! Acum n-am ce să vă fac,a căzut pisica în cursa șioarecilor! Rămas bun.

De îndată ce rosti aceste cuvinte, Radu dete ușa de perete făcu o săritură până la calul său, încăleca pe el și dispăru după cotitura unei strade ca să-și ascunză o lacrimă ce se ivise la coada ochilor săi.

Peste trei săptămâni negustorul se cunună cu fosta nevastă a lui Radu Anghel și se stabili chiar în casele ei din Curtea de Argeșiu,dar peste o lună,tocmai când să zică mai cu temeiu: Doamne ajută, într-o zi când se întorcea de la un bâlciul din târgul vecin, găsi casa goală și pe nevasta sa nicăeri. Această faptă era tot opera tîlharului, tot fapta lui Radu Anghel care ne mai putând să sufere împungătorile bolduri ale gelosiei, căci încă iubea pe Tudorița, de și nu mai era a lui, venise în lipsa bărbatului său în miez de noapte și o răpise pe când dormea.

ÎN TÎRGOVIȘTE

Tudorița a fost un geniu fatal, o adevărată nenorocire pentru Radu Anghel; nu din vina ei, ci din causa influenței fatale ce a exercitat frumusețea sa asupra spăimântâtorului tâlhar, căci iubirea ei ’l-a făcut să părăsească liniștita sa viață de cârciumar spre a apuca primejdioasă cale a codrului, iubirea ei i-a pus în mână cuțitul ucigaș, iubirea ei asemenea l-a dus și la perzare. Se vede că acea femee dispunea de niște însușiri secrete cari robeau, subjugau, scoteau pe om din minți, căci aminteri nu se poate esplica pericolul la care s-a espus acest om d-a răpi p-o femee fără de voia sa din mijlocul unui orășel și d-a o lua cu sila spre a o duce într-un oraș relativ mare, în Tărgoviște, într-un loc unde el era bine cunoscut mai de toată lunea și unde,negreșit, Tudorița avea să întâlniască ființe omenești,cărora să le spue că răpitorul său era acela pe care îl căuta toată forța judiciară a țărei: era Radu Anghel, era groasnicul tâlhar.

Numai un smintit sau ua subjugat de o dragoste nemărginită ar fi putut să facă ceea ce a făcut Radu Anghel. El nu era nebun, dar era subjugat de o dragoste nemărginită, de aceia numai el a putut ca, după ce ’i-a dat drumul, silit de frică, și a lăsat-o să se arunce în brațele altuia, care, precum știa prea bine, era iubit și preferat, s-a hotărât pe urmă să vie s-o fure noaptea în lipsa bărbatului său, și în loc d-a o ascunde în gaură de șearpe, să se încrează numai în câte-va vorbe dulci rostite de ea, pe semne într-un moment de frică, în câte-va jurăminte lesne de călcat și în câte-va mângâeri prefăcute, și ș-o mai ducă unde? tocmai în Târgoviște, acolo de unde se urneau cele mai aprige prigoniri în contra sa.

Nu e vorba, strada unde era casa ce fusese aleasă pentru locuința sa era dosnică și aproape de barieră, dar era în Târgoviște, oraș care era capitala unui județ, care era plin de judecători și de dorobanți, și în care furnicau sute de ființe omenesci care căutau în ruptul capului pe groasnicul tâlhar. Așa face D-zeu când vrea să pearză pe un om: îi ia mai întăi mințile, și apoi îi răpune vieața. Ceia ce nu putuse să facă o armie întreagă de agenți ai puterei judecătorești, putu să facă un cap de femee. Iată acum în ce mod căzu el iarăși în capcana urmărirei forței polițienesci:

Negustorul nostru găsind casa pustie și pe nevasta sa nicăiri, se luă cu mâinele de păr și începu să se dea cu capul de pereți, căci și el începuse să iubească cu pasiune pe acea femee minunată, mai cu seamă după ce simțise că și dînsu era iubit de ea; suferi el mult dar nu-și perdu capul nici nu se năuci, ci fără a perde timpul cu văetăturile, numai de cât înțelese cine ’i-a făcut pocinogu și să puse îndată să-l urmărească, fără să se gândească la pericolul la care să espunea.

Negustorul n-avea la disposiție nici copoi de poliție, nici forță armată și nici putere d-a călca case și d-a face invetigațiuni, dar avea o putere cu mult mai mare, o putere cu care omul învinge toate dificultățile și înfrînge toate obstacole: iubea și iubirea îi da putere și o voință iresistibilă. Mulțumită acestei puteri aceea ce n-a putut face interesul și nasul de copoi al prepelicarilor justiției, a putut să facă amorul; bărbatul ultragiat a reușit să descopere urma răpitorului, să să ia după dânsa prin fel de fel de întrebări și cercetări și să meargă cu investigațiunile din codru în codru, din potecă în potecă, din sat în sat și din orașiu în orașiu, până ce în fine a dat de ceia ce căuta. Amorul îl îndemnă să nu se lase, nici să se ostenească sau să se descurageze, amorul îi dădu putere ca să asiste tuturor dificultăților șl să nu desarmeze până ce nu reuși; amorul îl învrednici ca peste cîte va luni de alergătură să ajungă în Tîrgoviște, și aflându-se acolo să înceapă noi cercetări. În urma acestor cercetării toate semnele îl încredințară că de sigur a dat de urma celor căutați.

După ce descoperi urma, după ce puse mâna pe firul ițelor și dătu:de cărarea care să-l ducă la ținta cercetărilor sale, tocmai cînd să zică Domne ajută cum ce cade, perdu iarăși urma vânatului. Văzându-se rătăcit în mijlocul unui oraș care nu e tocmai mare, dar tot e orașiu populat și plin de mișcare, Ilie, că așea se numea negustorul, începu mai întâi să-l dea rotocoale de jur înprejurul lui și să-i colinde toate stradele ca să se convingă dacă cei căutați au rămas acolo sau au plecat mai departe, căci o femee frumoasă să poate ascunde mai anevoe de ochii curioșilor ca un bărbat. După ce să convinse că răpita și răpitorul trebuiau să fie tot în Târgoviște, căci mulți văzuse pe streina și se minunase de frumusețea sa cea neasemănată, și toți l-au asigurat că din orașiu n-a eșit, dar nimeni nu putuse să-i spue unde locuia ea și ce casă o adăpostea. Ca să afle aceia ce dorea, el începu să cutriere toate stradele și să se uite la toate casele, sigur fiind că steaoa lui cea bună, divinul său protector; Doamne ajută al său îl va pune pe urma cea bună și va descoperi culcușul iubitei sale.

Cine a zis că prin credință poți să ridici un munte din locul său n-a greșit, căci într-o zi, cam pe la finele lui Mai din anul 1861, tocmai când bătătorea stradele cele mai laterale fără cea mai mică speranță de reușită, auzi fără de veste o voce dulce și melodioasă că’ l chiamă pe nume, și după aceea văzu o mânușiță mică și grăsulie strecurându-se prin niște zălojele grosolane de la nisce case de stil vechi și cu înfățișarea părăginită, care mânușiță începu să-i facă semn ca să intre în curte. Auzind această voce și zărind acea mână simți că un fior rece trecu prin sânge și-i făcu să se cutremure de la cap până la picioare, căci i se păruse că acea voce era a femeiei sale,dar după o clipă de gândire, crezând că era numai o părere, plecă p-aci încolo fără a să opri în loc, dar după ce făcu câți-va pași fără ca crezend că,era numai o părere, plecâ p-aci încolo fără a să opri în loc, dar după ce fâcu câțlva pași fără să vrea se uita înnapoi ca cum l-ar fi tras ața îndărăt, și fără să se poată stăpâni își aruncă din nou privirea spre fereastra de unde i se păruse c-a zărit un gest și a auzit un viers ce-l făcuse să se cutremure de la cap și până la picioare. După ce ’și aruncă din nou privirea spre acea ferăstră, stătu din umblet, iarăși se uită îndărăt și iarăși își ținti privirea cu mai mare atențiune spre casa cea părăginită. De astă dată i se păru că s-a învrednicit să auză încă o dată acel glas și să mai vază acel gest.

Într-adever, vocea cea dulce îl chiemă iarăși și mânușița iarăși se mișcă printre zălojele, dar într-acea clipă, când făcu un pas spre poartă, zări viind din capătul stradei opuse, îndreptându-se spre dânsul, un om care iuțea pașii și se grăbea d-a ajunge mai curînd, întocmai ca avaru ce-și dă silințe d-a fi cu un moment mai de vreme lângă comoara sa. Văzând pe acel necunoscut, negustorașul scoase un țipăt de spaimă și mânușița se retrase repede în întru.

Nu se știe ce s-ar fi întâmplat daca s-ar mai fi găsit într-acel moment pe stradă și alt-cine-va, căci daca s-ar fi găsit, acel cine-va ar fi fost foarte minunat și foarte intrigat, căci ar fi văzut pe acela ce alerga atăt de grăbit că, îndată ce a zărit pe negustor, s-a oprit în loc, a scos un țipăt de turbare și s-a repezit spre el cu un aer furios și cu mâna dreaptă armată cu un cuțit năprasnic, gata de omor, de și era ziuă și în mijlocul stradei. Din norocire sau nenorocire în primul moment n-a fost nimeni pe stradă, astfel că nimeni n-a putut să oprească pe năvălitor d-a se repezi spre Ilie; din noroc pentru el peste o clipă strada n-a mai fost pustie. Chiar în momentul în care poate o crimă s-ar fi comis într-acea stradă singuratică și chiar când un om nevinovat era aproape să cadă jos fără de viață, iată că s-a întâmplat să treacă p-acolo un sub prefect călare, urmat de doi dorobanți, care se întorcea de la prefectură și să ducea la tactul său cu ordine severe tocmai ca să prinză pe Radu Anghel. Negustorașiu care o băgase pe mânecă, văzând că rivalul său venea spre el cu așa mare furie,îndată ce zări că venea din depărtare acel ajutor neașteptat, începu să strige din toate puterile sale:

— Săriți, creștini buni, puneți mâna pe hoț, puneți mâna pe Radu Anghel.

Acest țipăt făcu pe tâlhar, căci el era, să se uite sperios în juru-i și să stea locului o clipă, ca să se repeadă după aceia cu îndoită furie spre rivalul său, dar îndată ce dădu ochii de subprefect și de cei doi dorobanți, care începuse să iuțească pașii cailor și să se repeadă spre el, lăsă pe negustorașiu ca să se răfuiască cu dânsul cu altă ocazie, și de astă dată cârmi iute la dreapta, sări peste niște uluci mărunte și o rupse d-a fuga printr-o curte mare ca un maidan, îndreptându-se spre partea opusă care da afară din orașiu. Sub-prefectul văzând una ca aceasta, înțelese numai de cât că lucru nu era curat și că fugarul n-avea conștiința tocmai limpede, și numai de cât descălică, dătu ordin dorobanților ca să facă ca dânsul și sărind cu dânșii ulucile se luă în goană după fugar.

Într-acest timp hoțul se depărtase binișior și pusese o distanță îndestul de mare între el și urmăritori, care distanță se mărea din moment în moment, căci hoțul era ușure, iar sub-prefectul era gras și greoiu, și dorobanții încălțați cu cisme mari și grele și încărcați cu toată munițiunea reglementată; pe lîngă acestea toate maidanul era plin cu bălării.

De sigur hoțul ar fi scăpat fără de nici o piedică serioasă, căci distanța până la partea opusă a ulucilor nu era tocmai mare, dacă nu s-ar fi luat după urma sa și negustorașul; el fiind mai ușure a trecut repede pe dinnaintea oamenilor stăpânirei, îl urmări cu iuțeala unei capre și când văzu că hoțul a ajuns aproape de uluci, strigă sub-prefectului și dorobanților:

— Împușcați-l că vă chezășuesc cu capul meu că este Radu Anghel; împușcați-l vă zic, că de unde nu scapă, adaose el cu violență, când văzu că hoțul era mai lângă uluci și sub-prefectul încă sta la îndoială și nu zicea nimic. Împușcați-l, căci aminteri dacă ne scapă, mă duc la prefectură și vă pârăsc că sunteți tovarăși cu el.

Această amenințare dobândi efectul dorit; dorobanții care pățise atâtea neajunsuri din partea acelui hoț, auzind că vor fi acuzați de complicitate cu el, nu mai așteptară ordinul șefului lor și ’și descărcară amândoi carabinile spre uluci tocmai când hoțul se avânta ca să saie peste dânsele. Din nenorocire pentru oamenii stăpânirei ei stătuse la îndoială mai mult de cît trebuise, căci până să-și descarce dânșii armele, hoțul avusese îndestul timp ca să se depărteze de dânșii așea de mult, în cît gloanțele împușcăturelor nu l-au ajuns, ci s-au înfipt în pământ la spatele său, la o depărtare îndestul de mare. Văzînd prostul efect al împușcăturelor lor, dorobanții încărcară din nou armele; subprefectul de astă dată le strigă foc, dar mai nainte d-a se descărca armele, Radu Anghel avu îndestul timp ca să aducă la îndeplinire o stratagemă dibace la care nimeni nu s-a asceptat. După-ce soldații și-au descărcat prima salvă a carabinelor lor spre dânsul el s-a prefăcut c-a fost isbit de moarte și s-a aplecat într-o parte, ca omul ce era aproape să cadă lapămînt ca să nu se mai scoale. Această stratagemă fu întrebuințată de el ca să scape de o nouă împușcătură. Ca comediant iscusit ce era, el s-a prefăcut că se clătina ca cum glonțul l-ar fi nimerit drept la inimă, dar imediat după această clătinătură, s-a înțepenit repede în picioare, și-a făcut vînt în spațiu, a făcut o săltătură de saltimbanc, și fără de veste a sărit d-asupra vârfului ulucilor și chiar a trecut dincolo de ele, ast-fel că gloanțele dorobanților când și-au descărcat din nou spre a-l lovi s-au înfipt în uluci fără să-l nemerească.

Când ajunse negustorul, sub-prefectul și dorobanții lângă uluci, ia pe hoț de unde nu e; hoțomanul dispăruse, tâlharul se evaporase, banditul intrase în pâmînt și nu rămăsese nici urmă de presența sa într-acele locuri. Nici tu sănge, nici tu semne de păsuri prin praf, nici măcar o urmă chiar cât de mică care să lase vre un semn c-a trecut p-acolo.

Negustorul, sub-prefectul și dorobanți de o cam dată, văzînd această minune neasceptată, se cruciră și fluerară a pagubă, dar imediat, fără să lase să treacă prea multă vreme la mijloc și săriră peste uluci, se uitară cu atenție înainte, și dreapta și în stânga, cercetară cu amănuntul pământul care din nenorocire pentru ei era acoperit cu iarbă măruntă și deasă și se uitară ca nisce proști în toate părțile, dar de surda fură toate cercetările și toate investigațiunile, că nu vezură nimic, nu auziră nimic, nu aflară nimic. În desperare de causă, ei fură siliți să cotească la dreapta, să reintre în orașiu, să revie pe o stradă laterală acolo de unde au plecat și să caute și p-acolo noi urme care să-i pue în posiție d-a ghici ascunzătoarea tâlharului. Ajungând acolo sub-prefectul și dorobanții mai căutară cât căutară, dar neaflând nimic, încălecară, șeful fluerînd iar subalternii săi închinîndu-se ca cum ar fi văzut chiar pe ucigă’ l toaca, și câte trei plecară cu capul cătînd spre pămînt și se îndreptară cât se poate de plouați spre Prefectură ca să raporteze Prefectului pățitania ce li s-a întâmplat.

Auzind Prefectul cele pățite se cruci și el ca în fața unui lucru cu totul extraordinar și se necăji foc de boroboața ce s-a întâmplat subalterului său, care a fost atât de nedibaciu și a lăsat să-i scape hoțul din ghiară viu și ne vătămat deși l-a avut la bătaia carabinelor dorobanților săi, dar ne putând mai mult, se mulțumi să tragă o săpuneală sdravănă sub-prefectului stângaciu. După aceia se grăbi a-i ordona să ia ori și câți dorobanți îi va trebui, și cu ei să bătătorească toate vecinătățile orașiului, și mai cu seamă obrațiele, viele și livezile dealurilor vecine, și să facă tot ce-i o sta prin putință ca să pue mâna pe hoț viu sau mort, și drept concluziune și ca imbold și amenințare îi spuse lămurit că, daca nu va prinde pe tâlhar, nici să se mai întoarne înapoi la tact, căci imediat ce va afla că n-a reușit să-l prindă, dânsul va face raport la Minister prin care va cere destituirea sa.

Sub-prefectul pleca în fruntea unui pluton de dorobanți cu inima îndoiată, și tot ast fel cutreiră toate împrejurimele orașiului și toate dealurile vecine, dar de surda fură toate cercările ce a făcut, căci chip d-a pune mâna pe tâlhar n-a mai fost, căci nimeni n-a putut să-i dea vre-o informație relativă la el, căci nimeni nu ’l văzuse, nimeni nu ’l întâlnise și nimeni nu s-a găsit ca să spue ceva despre dânsul de și guvernul promisese două sute de galbeni ori și cui îl va aduce viu sau mort, ori îi va denunța culcușiul.

Pe semne el nu se dusese prea departe; se mulțumise numai a sări peste ulucile care ’l despărțea de dorobanți spre a-i sili să-i piardă urma, și pe urmă mersese cât-va timp pitindu-se pe lângă uluci paralel cu ele, sărise din nou într-altă curte, în care se găseau nisce case părăsite și pe jumătate dărâmate, și stătuse pitit în ele atâta timp cât dorobanții îl căutase prin înprejurimi. Apoi după ce subprefectul și oamenii săi se depărtase ca să meargă să raporteze Prefectului, dânsul eșise din dărîmături cam cu băgare de seamă și cu grije, și ne văzând nimic care să-i inspire frică, eșise din curte ca un om cinstit pe o portiță ce găsise deschisă, și văzîndu-se în stradă, începuse să meargă cu nasul în vînt și cu fruntea în sus, agale fără să se pripească, și se îndreptă lin și fără de grabă spre o gasdă a sa sigură care nu sta prea departe. Ajungând acolo fără să fie recunoscut sau turburat de cine-va, el intră în camara cârciumei pe o ușe din dos, se îndreptă spre o ascunzătoare sigură de care făcuse uz și altă dată și văzându-se în ea stătu acolo mai bine de o săptămînă.

De acolo, după ce se potoliră bine lucrurile și potera se dusese ca să-l caute prin creerii munților, iar sub-prefectul fusese destituit, în urmă pățitaniei ce îndurase, se sui într-o zi într-o căruță de birje, bine deghizat și îmbrăcat în nisce haine de negustor târgoveț, și plecă fără a fi împiedecat de cine-va spre Bucuresci, locul cel mai sigur și mai bun de adăpostit pentru toți făcutori de rele, unde sosi în bună pace și dobândi găsduire și adăpost sigur la altă gasdă a sa, la care se ascunsese ori-de-câte-ori avusese nevoe să fie bine pitit.

ÎN ARDEAL

Bucureștii, care e orașiul cel mai întins și mai întortochiat din mai toate capitalele statelor europene, a fost, este și va fi spelunca cea mai bună, în care făcătorii de rele se pot ascunde mai bine de cât orî-unde, și în care ei poate trăi în siguranță și fără târnă d-a fi descoperiți. Mahalalale mărginașe ce ’1 înconjoară în toate părțile sînt paradisul ucigașilor, tâlharilor, pungașilor și celor certați cu justiția. Forța publică cu greu îi poate prinde și chiar urmări, căci maidanurile întinse dar îngrădite ce formează curtea rarelor case dintr-acele părți, le împedică mișcările și înlesnesce fuga urmăriților. Afară de aceasta cercetările poliției rămăn aproape infructuoase, căci mărginașii, din care mulți sunt și ei certați mai mult sau mai puțin cu justiția, pitesc pe urmăriți și nu ’i denunță poliției. Poliția din 1864 și-a făcut datoria pe cât a putut, dar n-a avut norocul să descopere ceva, căci nimeni dintre mahalagii n-a vrut să ’i dea o mână de ajutor, ast-fel că Radu Anghel a rămas nesupărat în culcușul său atâta cât a vrut el să stea.

Într-acest timp negustorul nostru își punea și el treburile la cale ast-fel cum se pricepea și îi convenea mai bine. Rămânînd singur după plecarea sub-prefectului și a oamenilor săi, el sări din nod ulucile, și după ce reintră în maidanul îngrădit în care gonise pe rivalul său, ast-fel cum am spus mai sus, eși din el tot cum a intrat, adică sărind ulucele ce da în streda în care l-a întâlnit, și de îndată ce se văzu acolo, se îndreptă spre casa de unde venise glasul cel dulce care l-a chemat pe nume și i-a făcut semn ca să intre fără de grije. Ajungând la poarta sa intră în curte, de astă dată cu totul sigur că nu la mai fi împiedicat de dușmanul său, deschise ușea de la intrare cu o mână sigură, sui o scară și scoase un țipăt de bucurie venind în capul scării cu brațele întinse ca să-l înbrățișeze pe prea iubita sa Tudorița. Pe semne coțușa îl pândise de la fereastră, ascunsă după zăloajele, și de îndată ce ’l văzuse intrând în curte, părăsise locul de pândă și ieșise întru întâmpinare.

— Tudorițo!

— Iliași!

— Bine că m-a învrednicit D-zeu să te găsesc.

— Bine că mi-ai venit iarăși sănătos.

După primele îmbrățișări și sărutări în capul scării și alte îmbrățișări în camera Tudoriței de îndată ce intrase în ea, negustorul care era om practic și nici de loc dispus d-a se îmbăta cu fumul produs de nisce himere, întrerupse șirul nesfîrșitelor sărutări și zise.

— Ia ascultă dragă nevastă, nu e vreme de pierdut în vorbe și în desmierdări; spune-mi ce gând ai tu cu mine? vrei să mai ținem casă sau ba?

— Mă mai întrebi, după ce te am luat din dragoste și adineaori eu singură te am chmat ca să mă scapi de Radu? tu șcii bine că eu nu sunt cu nimic vinovată de cele ce s-au întâmplat când cu răpirea și pitirea mea aici.

— Știu toate, dar mai știu încă ceva, știu că cu Radu Anghel nu e de glumit, căci el nu glumesce.

— Așia e, mânca-l-ar concina.

— Dacă e așea, și te cred că din inimă îmi spui că e așea, că n-ai de ce să mă minți, atunci trebue să te grăbești și să te pregătesci fără de întârziere de ducă, trebue, draga mea, cată să ți iei tălpeșițile și să plecăm cât mai curînd d-aici ca să ne pierdem urma cât om putea mai iute, că de unde nu ne pomenim cu Radu în spinare peste scurtă vreme, și de astă dată tălharul nu mai glumesce, ne face de petrecanie la amândoi și-și sară inima cu sângele nostru, că nici noi n-am glumit.

— Tu ai dreptate, răspunse Tudorița după puțină gândire; trebue să plecăm fără de zăbavă, și eu sunt gata să te urmez chiar ac și chiar într-acest minut dacă vrei.

— Cu cât e mai de vreme cu atâta e mai bine.

— Unde vrei tu să mergem ca să trăim mai linisciți și fără de nici o grije?

— Aici în Țara Românească ori unde ne-om duce și ne-om ascunde tot nu scăpăm de el; mai bine am face să trecem munții, să mergem în Ardeal, să ne așezăm într-un orașiu cât om putea mai depărtat de graniță și să stăm acolo sub adăpostul legilor nemțesci care ne vor apăra mai bine de cât legile noastre de groasnicul tâlhar, căci acolo se va teme de jupăneasa spînzurătoare, cu care negreșit ar face cunoscință dacă ar veni până la noi ca că ne turbure odihna.

— Bine, așea să facem, mă învoesc; când vrei să plecăm?

— Daca vrei și poți să fii gata chiar astăzi.

— Eu sunt gata ori-când, căci toate lucrurile ce am mai bune sunt închise într-acest sepet, ier ce e în casă nu e al meu ci al proprietarului casei.

— Bine; dacă e așea mă duc să caut o căruță și să plecăm chiar astăzi și să mergem întins spre Predeal, că baba Maria împreună cu tot calabalîcul ne asceaptă la Brașiov.

— Ar fi trebuit să-mi iei și copii.

— I-am luat eu și pe dânși.

— Adevărat? nu mă minți?

— N-am pentru ce și nici n-ași putea să te minț eu pe tine. Sciam că ții mult la ei, de și sunt copii lui Radu Aeghel, și ca să’ ti fac plăcerea am trimis la Boțesci pe baba Maria care cunoasce locurile și oamenii, și cu cățiva bani dați de baba bunicei lor, căci unchiașiul a murit, a înduplicat-o să-ți dea copiii. Ei te așceaptă sdraveni și sănătoși la Brașiov.

— Să scii dragă că mi-ai făcut o bucurie și o mulțumire ce nu voiu uita-o nici o dată. Du te de tocmesce căruța și vino mai curînd ca să plecăm, căci arz de nerăbdare d-a mă vedea cu un minut mai curînd la adăpost de frica ce mă muncesce de atâta amar de vreme și de temerea d-a mai da ochi cu tâlharul.

— Iacă-mă că plec.

— Ce drum ziseși să apucăm?

— Pe acela al Predealului că e mai umblat mai bătătorit de călători și puțin greu ca toate.

— O să putem să mergem până la graniță cu căruța?

— Nu cred; dair până la Cămpina da, căci șioseaoa pîn-acolo e aproape gata. De acolo vom lua cai de nunta, vom lega sipetul pe spinarea unui cal mai voinic și noi vom încăleca pe alții mai așea, și vom trece Orațiele bine rău cum vom putea, dar mai cu înlesnire de cât pe drumul de la Giuvala spre Bran, sau de la Pietroșița prin Moroeni spre Strunga.

— Aide du-te și vino mai curînd.

Negustorul plecă și peste oră veni cu o căruță de birje ca cele de Herasca, dar fără arcuri, căci asemenea trăsuri nu se introdusese încă în Țară Româneaască, fără numai în câte-va curți boeresci foarte bogate. Peste o jumătate de oră Tudorița împreună cu bărbatul său erau în fundul căruței, și sepetul precum și tot bagagiul său așezat în codirlă într-un măldar de fîn și legat bine cu frînghii. După aceia plecară și se îndrepțiră spre orașiul Filipesci unde dormiră noaptea.

A doua zi porniră spre Câmpina unde sosiră mai nainte de prînz, și după ce dejunară bine, dătură drumul căruței, deșertară sepetul în două lădițe mai mici de scânduri de brad ce cumpărară d-dcolo, pe care le atârnară de ambele laturi ale șelei unui cal, vîrîră restul bagagiului în patru dăsagi pe care le legară de șeaoa altui cal, și în cele din urmă încălecară și ei pe alții doi cai și porniră pe matca Prahovei spre miază noapte, precedați de două călăuze ce țineau de dărlogi cai încărcați cu bagage. După ce plecară și după ce suiră și scoborîră o mulțime de dealuri și văi, traversară apa Prahovei de mai multe ori, și merse cât-va prin matca rîului, apoi cotiră la stînga spre a intra în cele două sate numite Breaza de jos și Breaza de sus, trecură prin Gura Beliei și prin Comarnic fără a se opri și, mergând încet și cu băgare de seamă merse până la Posada și dormiră noaptea în curtea schitului Lespezi ce domina valea Prahovei din dreptul acestei localități.

A doua zi negustorul nostru se duse des de dimineață la biuroul vamal ce se găsea încă în Posada spre a îndeplini formalitățile vamale și cele de vizare a pașaportului, că încă nu se mutase vama la Predeal, ne fiind biuroul vamal încă terminat, și după aceia trecu cu bine Orățiele, Fruntea lui Vasui, Șețul și Valea Isvorulului, și se opriră ca să prînzească la Monastiré Sinaia, unde călugării care încă dispuneau de fonduri îndestulătoare să grăbiră să ofere pasagerilor o bună găsduire și le făcu o priimire foarte frumoasă.De acolo ei plecară spre Predeal unde sosiră pe la patru ore după amiazi, apoi trecură granița unde santinelele le examinară numai pasportul și după aceia se scoborîră încetinel până în vama nemțească de la Tömöșiul vechi unde dormiră. A doua zi călătorii noștri plecară des de dimineață și la prînz fură la Brașiov, de unde peste trei zile de odihnă sperau să plece într-un chervan mare, înpreună cu baba Maria,cu copii Tudoriței și cu tot bagagiul spre a se duce la Aiud localitatea ce ’și alesese negostorul drept loc de retragere.

Omul când pleacă într-o călătorie lungă scie bine ziua când pleacă și destinația spre care este hotărît să ajungă, dar nici odată nu scie ziua în care va ajunge și locul unde va ajunge, care foarte adesea se deosibesce de acela de mai nainte ales. În momentul plecărei sale negustorul nostru alesese Aiudul ca loc de retragere pentru că fusese de mai multe ori acolo, fiind orașul de origină al părinților săi și avusese în vremuri nisce relațiuni comerciale întinse cu mai mulți comercianți dintr-însul. Afară de acestea îi plăcea localitatea, fiind orașiul frumos, cu climă sănătoasă, cu traiul eftin și cu locuitori în majoritate Români,dar după ce a stat vre-o câte-va zile la Brașiov și-a schimbat gîndul.

Mai ăntăiu acel oraș era în adevăr îndestul de depărtat de țeară Romănească, dar era în relațiuni comerciale prea mari cu negustorii din partea de dincoa, era prea des visitat de un mare număr de Romăni și era un loc prea rău ales pentru un cuib de retragere, în care nisce fugari să nu fie găsiți cu înlesnire. Afară de aceasta Ilie era preacunoscut în Aiud și mai toți amicii și rudele sale din țeară sciau că el avea relațiuni comerciale cu Aiudul, ast-fel că la cea d-ântâi întrebare ce li s-ar fi făcută ori-care dintre rude, camarazi și amici, ar fi spus ori-cui i-ar fi întrebat, de îndată ce el ar fi dispărut din țeară, că de bună seamă s-a dus la Aiud.

Pe lîngă acestea oboseala drumului a cam ostenit Tudorița și a indispus-o ast-fel că câte-va zile a fost nevoită să stea în casă ba chiar și în pat fiind prinsă de friguri, ast-fel că o călătorie prea lungă, în urma acestei indisposițiuni, ar fi putut să transforme indisposiția în adevărată boală. Toate aceste considerațiuni adunate la un loc, contribuiră să determine pe Ilie ca să-și schimbe părerea, să renunțe la Aiud și să se hotărască ca să aleagă ca loc de retragere un alt orașiu din Transilvana, țară care e îndestul de bogată în orașe frumoase și cu aer curat.

Pe cănd se găsea încă la Brașiov, câte-va cunoștințe ce avea într-acest orașiu îi vorbi în mod îndestul de favorabil de Sighișoara, orașiu situat în centrul Ardealului, nici prea aproape și nici prea departe de granița Țărei Romănesci,care orașii era îndestul de frumos, îndestul de populat, îndestul de sănătos și eu traiul cât se poate de eftin, dar care avea pe atunci un singur cusur mai însemnat, și a nume că nu se găsea era prea mult visitat și cunoscut de Românii din țeară fiind în relațiuni comerciale cu ei foarte restrînse.

Auzind această descriere cu avantagiele și desavantgele ei îi plăcu foarte mult, mai cu seamă desavantagele, și peste trei patru zile de repaos, se urcară cu toții: cu cățel, cu purcel, cu calabalîc și cu copii într-un chervan mare și încăpător ca o casă, porniră din Brașiov, se îndreptară spre Sighișoara și după trei zile de umblet ne pripit, de astă dată pe nisce drumuri cât se poate de bune, ajunse cu bine la Sighișoara și de o cam dată se instalară într-o cameră de otel până ce-și găsiră o locuință definitivă. Orașiul le plăcu la amândoi și în comun acord se hotărîră ca să rămâie acolo și să se stabilească la el. De o cam dată, ca să nu atragă atențiunea locuitorilor dintr-acel orașiu, luară cu chirie o căsuță nu tocmai mare, dar frumușică, veselă și lipită de o grădiniță cît se poate de drăguță care o făcea să pară mai veselă și mai frumoasă de cât era.

Luînd în posesiune acea casă, Ilie o mobilă simplu, modest dar confortabil, și Tudorița, prin munca și gustul său înăscut, o transformă într-un cuibuleț cochet și drăgăstos, în care strălucea mai mult curățenia de căt bogăția. Baba Maria luă în stăpânire bucătăria și făcu din ea un adevărat atelier, în care străluceau ca aurul: tingirile, tigăile sahanele și cratițele bine spoite, bine frecate și cu măestrie arangiate, și împreună cu stăpînă-sa, ba chiar întrecîndu-se cu ea, începu să gătească bucatele cele mai gustoase și prăjiturile cele mai reușite.

Copii luară în stăpânire grădinița din care numai eșeau de cât ca să mănînce și să se culce la prînz și sèra; în cel-l-alt timp nu mai eșeau din ea cât ținea ziulica de mare. Ei alergau într-una pe potecuțele sale, se sbeguaiu, strigau, rîdeau, țipau și chiar plângeau ca iar să rîdă, și prin jocurile lor inocente și cam sgomotoase lăsau pe muma lor în pace ca să-și vadă în linisce de gospodăria casei. Nici nu mai e nevoe să spunem că îndată ce însera și mâncau, copii cei zglobii și ne astâmpărați se Iculcau, dormé pănă a doua zi și câștigau puteri mai presus de vîrsta lor, precum și nisce forme robuste și o sănătate înfloritoare.

Într-acest timp stăpînul casei nu sta cu mâinile în sîn; el lipsea d-acasă de dimineața și pînă la prînz, iar după prinz, îndată ce mănca și până aproape de seară. Într-acest timp își ocupa timpul stînd de sindrofie la cafenea cu cîțiva amici ce ’și făcuse, sau umbla să-și facă rost de o ocupație mai serioasă cătînd vreun tovarășiu sigur pentru învîrtirea vre-unui comerț bănos, ori studia cu răbdare și cupriositate mersul treburilor locale, caracterul locuitorilor și apucăturile negustorilor. La prînz el venea regulat mai’ nainte de ora hotărîtă și-și depăna viața cu șiart și pricepere, ast fel ca nici să se plictisească într-un traiu prea monoton, nici să facă pe femeea sa să simtă urîtul și singurătatea. În orele libere de seară mergeau amândoi pe la cîți-va vecini cu care se împrietenise, sau la vre-un loc de reuniune publică, ori la vre-o petrecere sau teatru, și trăiau pe cît puteau mai bine într-un chip modest dar îndestulat.

În asemenea traiu lin, mulțumitor și netulburat de nici un nor sau furtună, trăiră ei mai bine de trei ani și jumătate, mulțumind în fie-care zi lui D-zeu c-au fost lăsați în pace de Radu Anghel care în tot acest răstimp nu ’i a visitat nici odată și nici nu s-a ivit prin partea locului, ca cum le-ar fi perdut urma cu desăvîrșire și ar fi dispărut pentru tot d-auna.

Cititorii care voesc să afle ce s-a mai întâmplat de aci încolo, și care a fost sfîrșitul eroilor cu care au făcut cunoștință în cele două volume deja citite, să binevoiască a citi nuvela întitulată: Moartea lui Radu Anghel, în care vor afla o mulțime de alte fapte cu mult mai sensaționale ca cele aflate păn acum.