Un drum greșit, Duiliu Zamfirescu

I

După actul al doilea al Traviatei ieși din stalul întâi un domn, înalt la statură și cam posomorit la chip, care se duse de-a dreptul la vestiar, se îmbrăcă și porni fără să aștepte sfîrșitul reprezentației.

Afară era o lapoviță de ți-ar fi fost groază să umbli pe jos, chiar fiind mai de rînd și mai puțin elegant decît dînsul. Domnul acesta însă, spre marea mirare a băieților cu jurnale, o luă prin apă și se duse de-a lungul Podului Mogoșoaiei în jos, spre bulevard, cu riscul de-a fi stropit pînă și prin buzunare de trăsurile ce veneau după el. Mergînd, fluiera încet și cam lung cîntecul de dragoste al Traviatei, atît de știut pe dinafară de toată lumea și de toate flașnetele.

În seara aceea primadona izbutise să dea o viață adevărată chipului Violetei, și cu toată banalitatea muzicei și a libretului, rolul atît de omenesc și de atingător al Damei cu camelii mișcase cu tot dinadinsul pe domnul cu care ne întîlnim acum.

Era el oare atît de străin de ale muzicei încît auzea atunci pentru întîia dată pe Traviata? sau este adevărat că sufletul nostru are, neatîrnat de lumea dinafară, unele momente de exaltare proprie în cari cele mai mici cauze de emoțiune, sentimentalismul cel mai banal al altuia înrîurește cu o rară putere asupră-ne?...

Oricum ar fi, ceea ce era adevărat la acest om se dăduse pe față: îl mișcase Traviata.

El se coborî de-a lungul Podului Mogoșoaiei, o luă pe strada Carol și intră într-un gang, unde sună: ușa se deschise ușor, cu discreție, ca la un cunoscut, și el urcă scările, încet, aproape placid, zbîrnăind încă cîntecul de la teatru. Se duse drept înainte, la ușa ce era în fund, și intră.

Era un salonaș liniștit, simplu, cu oarecare bogăție de perdele și de scoarțe, dar atîta tot. Lampa, naltă și elegantă, era învelită într-un fel de borangic auriu care îndulcea puterea luminei; soba pîlpăia cu cei din urmă cărbuni, și toată atmosfera odăii era prietenă cu lucrurile dintr-însa. În față cu ușa, în fund, o femeie tînără sta la piano cu un copil pe brațe și se încerca să-i poarte degetele pe clape. Îi întindea mînuțele pe clavir, zicîndu-i încet:

— Uite, puiule, aici e do, aici e re, aici e fă.

Și el o întreba drăgălaș și lung:

— Da, puiu mamii.

Și amîndoi păreau atît de trebuitori și de îndestulători unul pentru altul, încît ar fi umplut numai ei doi lumea întreagă. Și nu-ți puteai altfel închipui pe acea femeie, cu tîmplele frumoase pe frunte, naltă și senină, decît ținînd pe brațe un copil ca al ei, bălan, cu buclele pe spate și cu ochii albaștri și nevinovați.

Cînd omul pe care-l urmărim intră în casă, copilul fugi de pe brațele mamei sale și, răpezindu-se spre el, se apucă de piciorul lui, sărind ca un ied și-i săruta mina cîntînd:

— Tata, tata, tata!...

El îl mîngîiè pe păr și-i zise liniștit:

— Bonsoir, Constant, — ce, nu v-ați culcat voi încă?

— Nu ne-am culcat, răspunse mama copilului. E tîrziu?

— Sunt aproape unsprezece.

Ea, drept încheiere, își luă copilul de mînă și, simplă, îi zise:

— Haidem, puiule; tata are de lucru.

— Nu, nu, răspunse el, întinzîndu-se pe canapea cu un căscat ostenit, n-am de lucru. Închipuiește-ți că am fost la teatru și n-am putut să stau.

— Nu ți-a plăcut?

— Ba nu, cîntau binișor... dar nu știu ce am: îmi făceau mai mult rău decît bine. Ție nu ți s-a întîmplat niciodată, Silvio, să te supere lucrurile bune?

Silvia îi pusese mina pe frunte, îngrijată.

— Nu, dragă, n-am nimic, adăogă el.

Și, drept recunoștință, îi luă mîna și i-o sărută, și se vede că-i făcu atîta bine, că fața ei senină și serioasă se învioră ca la o rază de soare. Se așeză binișor pe marginea canapelei și-i luă amîndouă mînile în mînile ei mici și albe și ușor răzemîndu-se de pieptul lui i le strîngea cu căldură.

— Ești bine? spune drept. Eu văd că nu mai am putere să te ghicesc.

— Sunt foarte bine, răspunse el rîzînd, — și o atrase puțin cătră dînsul. Ea se lipi binișor cu capul de obrazul lui, într-un extaz de fericire clară, serioasă, de-abia respirînd de teamă să nu-i pară prea grea.

— Poate că ai fi vrut și tu să mergi la teatru.

— Nu, nu, se grăbi ea a răspunde. Vino dacă poți mai devreme, îndrăzni a-i zice cu o înmuiare de glas rugătoare; atîta să faci pentru mine... dacă poți...

— Astăzi n-am venit devreme? o întrebă el zîmbind, dar cu o vădită nesiguranță..

— Astăzi da... și cînd ai ști cît sunt de fericită!

— Dar altă dată nu?...

— Eu nu zic nimic... tu trebuie să te judeci.

— Iar începem? îi zise el uitîndu-se mai lung la dînsa.

— Nu, nu, nu, răspunse ea în grabă. Vino cînd vrei, numai vino. Ei, ce să-ți fac!... cînd inima ar fi așa de cuminte pe cît vreau eu, nici o singură vorbă n-aș rosti care să te supere.

— Cum de n-a adormit băiatul pînă acum? o întrebă el, uitîndu-se la copil, care se juca jos pe covor.

Ea își întoarse ochii spre băiat, și vederea lui îi făcu bine.

— Cum îți seamănă, Constant, băiatul!

— Mai mult ție, draga. El e mai blond decît mine. și... mai frumos.

— A!... astă-seară ești și galant.

— Sunt drept. Nu care cumva vrei să zici că nu-i leit poleit cum ești tu?

Adevărul era însă că copilul semăna mai mult cu el decît cu ea.

Și ea, uitîndu-se lung la copil, îi venea parcă să se ducă la el, dar totodată nu-i venea să se despartă de celălalt. Atunci chemă băiatul lîngă dînșii și, cîteșitrei, se lipiră unul de altul, ca un mănunchi de ramuri tinere.

Silvia însă băgă de seamă că băiatul avea ceva în mînă.

— A. Constant! de ce umbli cu scrisoarea tatei, dragă?

Băiatul întinse mîna cam nedumerit.

— Uite, Constant, o scrisoare pentru dumneata.

Îi chema la fel pe tată și pe fiu.

— Pentru mine? Ce-o mai fi și asta, zise el, luînd plicul din mîna copilului. A! o scrisoare de la bătrînul !...

Apoi ceti, și o isprăvi răpede, căci se vede că era scurtă. După aceea rămase cu ea în mînă, uitîndu-se pe gînduri în lumina lămpei. Silvia căta cu neliniște la el, iar copilul se da pe lîngă dînsa cu un șiretlic drăgălaș, ochind ceva pe masă. Nemaiputîndu-se stăpîni, el atinse pe mama sa cu degetul și-i șopti la ureche:

— Plicul, mamă...

Ea luă plicul binișor de pe masă și i-l dete.

— N-am cetit de mult slova bătrînului, zise el.

— Ei bine, Constant? Ce-ți scrie? întrebă ea cu o vădită temere de-a nu fi indiscretă.

— E foarte bine. E atît de bine încît vrea să călătorească. Poimîne vine la București.

— Da?... întrebă ea lung. Cu treabă?

— Se vede. Nu-mi spune.

Și amîndoi tăcură, părînd mulțumiți de lămuririle ce-și dau unul altuia, dar în fapt amîndoi se afundau în gînduri lungi...

— Nu culci băiatul, Silvio? o întrebă el, sculîndu-se.

— Ba da, răspunse ea, luîndu-și copilul de mînă.

— Eu cred că chiar noi ne putem odihni, zise el, trecîndu-și brațul pe sub al ei. Haidem; mîne am de lucru.

Ea își rezemă capul de umărul lui, fericită, și cîteșitrei se duseră să se culce.

A treia zi, pe la ÎO1^, Constantin Dumitriu Lupu, sau Constant, cum îi zicea Silvia, aștepta pe peronul gărei sosirea trenului. Nervos și nerăbdător, el măsura asfaltul cu pași îndesați, simțindu-și în suflet neliniștea ce ne-o pricinuiește apropierea oricărui eveniment. Cu forța neatîrnată de voința noastră cu care revin ideile ce ne preocupă, gîndurile lui Constant se învîrteau împrejurul vieței lui din anii din urmă, ș-în absorbirea lor vedea răsărind din două funduri opuse capul Silviei și al bătrînului. Ca tot omul care trăiește sub înrîurirea a două sentimente vrăjmașe, voința lui nu putea deschide nici un drum spre liman, și numai cînd fluierul locomotivei vesti sosirea trenului, sîngele îi fugi spre inimă și rupse echilibrul balanței, înclinînd-o spre noul-venit. În adevăr, la o scară a vagonului, bătrînul State Dumitriu Lupu, cunoscut mai bine sub numele de colonelul State, se încurca în poalele șubei, căutînd cu ochii pe fiul său, care-l văzuse și se lupta cu mulțimea să ajungă pînă la el.

— Da’ de ce te-ai mai supărat mata pe frigul ăsta, zise bătrînul, spre a zice ceva, pe cînd fiul său îi săruta mîna.

La drept vorbind însă el era fericit, și, mișcat precum era, uită că el se supărase să vie tocmai din fundul Moldovei. Constant îi strînse lucrurile, le dete în mîna unui om să le ducă la trăsură, și se duse să scoată valiza bătrînului de la bagaje. Colonelul rămăsese pe peron, învîrtindu-se fără căpătîi și zicînd din cînd în cînd:

— Să mergem, ha?... Mergem, Constant?

— Mergem, tată, iacă acuș, să scoatem cufărul-

— Ei, ei, bine zici, îl uitasem, bată-l vina lui!

În sfîrșit scoaseră cufărul și plecară.

Colonelul State fusese colonel fiindcă așa veniseră vremurile, dar altfel nu era într-însul nici cea mai mică. sămînță de erou. Bunătatea și blîndețea lui îl meneau să fie duhovnic sau dascăl de școală primară, ș-în țara lui, cum își chema el moșia, la atîta se și mărginea activitatea sa militară. Acareturile și averea le lăsase în grija coanei Păune, soția sa, care, sufletește, era tocmai partea protivnică a colonelului. Născută stăpînă în toată puterea cuvîntului, se amorezase de uniforma și farmecul iuncărului Lupu, a cărui bunătate părintească de-acum, la tinerețe era numai grație și simpatie pătrunzătoare. Dînsa poruncitoare, ambițioasă, cu cultura franceză a restaurați un ei; el blînd, vesel și foarte dispus să miște lumea înainte, se complectau cum da Dumnezeu. De la nașterea și mai cu seamă de la creșterea băiatului, toată despărecherea sufletească a acestei părechi se mărise, fiindcă aci colonelul pusese mîna pe vîrful mustăței și zisese femeii sale cum rareori avea obiceiu să zică:

— Ia ascultă, Păuno, sunt eu stăpîn în casa asta ori ba?... Așa vreau să fie și așa trebuie să fie!

Și semeața coana Păuna simțea că aici nu mai încape răspuns, și se supunea pe tăcutele, ba cine știe dacă nu chiar cu oarecare plăcere. Astfel că, în această singură ramură, colonelul rămase stăpîn pe situație. Încolo, el era liberal și coana Păuna conservatoare, și la moșie se făcea politică conservatoare; lui îi plăceau petrecerile vesele și lăutarii, iar coana Păuna nu-i putea suferi, și la moșie lăutarii nu se apropiau niciodată de curtea boierească; el ar fi băut bere cu plăcere, dar nevastă-sa hotărîse că berea e o băutură mojicească, și berea fu îndepărtată de masa lor.

Ca om cuminte ce era, el trecea peste toate aceste nimicuri, pentru liniștea și demnitatea casei.

Și e știut că copiii, chiar cînd sunt mici, înțeleg și compătimesc cu acela din părinți care în viața zilnică li se pare că e victimă; cu atît mai mult cînd sunt mari. Constant simțise puțin cîte puțin tirania la care se supunea tată-său de bunăvoie, și mai tîrziu înțelese foarte bine înaltul simțimînt și puterea morală ce se ascundea sub forma blajină a vieței colonelului. Dacă la acestea se va adăoga grija de toate zilele și dragostea nemărginită pe care o simțea copilul la tată-său, lesne se va pricepe mișcarea sufletească a tînărului cînd se văzu acum singur în trăsură cu bătrînul.

De ani întregi nu se dusese pe acasă, deși trăia în aceeași țară cu părinții. Împrejurări cari îl legaseră încetul cu încetul de capitală, unde era magistrat, puseseră un fel de pînză de rușine și de lipsă de energie pe caracterul lui. Mama lui de ani de zile era tot pătimașă și nu ieșea de la moșie; tată-său era sănătos, dar bătrîn, astfel încît vacanțe după vacanțe trecuseră fără ca ei să se vadă.

Da otel, totul era pregătit și încălzit, și bătrînul, după ce se dezmorți puțin, ceru ceai.

— Ce faci astă-seară, Constant, ai treabă?

— Nu, tată.

— Atunci să mai stăm de vorbă, băiete.

Apoi, cum se plimba prin casă, veni drept la el și-i puse amîndouă mînile pe umeri, vesel:

— Da’ te-ai făcut bărbat, bre, în toată puterea cuvîntului... zău așa, adăogă el mișcat. Uite, eu m-am micșorat... Sabia s-ar tîrîi după mine... Hei, zise el mai încet, sunt ani de-atunci

Și în adevăr, Constant băgă de seamă că bătrînul scăzuse de un lat de mînă.

— Dar altfel ești bine, tată, zise el, luîndu-se după bătrîn și apucîndu-l cu mînele de umeri pe la spate, fără să-și mai poată stăpîni pornirea inimei.

— Bine, fătul meu, răspunse colonelul, luîndu-i astfel mînile, mă-ta e cam gubavă, iar eu, slavă Domnului, tot mă țiu.

— Ce face mama? întrebă Constant, desfăcîndu-se de bătrîn și ducîndu-se să deschidă chelnerului care aducea ceaiul.

— Ce să facă, cum oștii, zise colonelul mustăcind: acum face alegeri. Au o combinație a lor, cu Tudosie Gorciu și Comăneștenii, cu care zice că au să facă praf pe prefect.

Colonelul tăcu și amestecă zahărul cu zgomot, uitîndu-se la suprafața tulbure a ceaiului.

— Eu am venit cam din poruncă, adăogă el cu vocea pe jumătate, ca să te iau cu mine... la țară... așa zice mă-ta. Nu-i vorbă, am și puțină treabă la Credit, și a tot stat de capul meu: du-te, du-te, încît a trebuit să plec... Dar tu, adăogă el după o pauză, dacă nu vrei să vezi pe mă-ta, nu merge.

— Ba eu vreau răspunse celălalt cu jumătate de glas.

Era cea dintâi dată cînd vorbeau amîndoi, ascunzîndu-și gîndurile adevărate.

— Vreau, cu mare plăcere, adăogă tînărul, dar mama face opoziție guvernului, și eu sunt slujbaș al statului.

— Dă, cum vrei, răspunse bătrînul. Ea mi-a zis că dorește să te vadă, ca să facă apel la simțimîntul tău patriotic și la demnitatea ta de om spre a te hotărî să votezi contra. Zice că nu degeaba ești fecior de boier, adăogă plimbîndu-se prin sa;ton și ascunzîndu-și în mustață un zîmbet ironic, și mai cu seamă copilul ei...

Aci se opri; dar, ca și cum i-ar fi părut rău că rîde în fața lui de mama sa, zise răpede:

— Vino, vino... și fă cum vrei. Dar e bine să vii. Ce e bine nu e rău. Și afară de asta, zise deodată, întorcîndu-se din plimbarea ce o făcea prin odaie, trebuie să ne gîndim și la altceva: eu îmbătrînesc, mă-ta e bolnavă... ori mai trăim un an, doi, ori ba... și aș vrea să te văd însurat. Mări băiete, ai 34 de ani, știi?

— Știu

— Cu prilejul votului, poate să-ți arătăm și cîte ceva mai drăgăstos decît Tudosie Gorciu.Mi separe că ți-a scris Păuna mai acum vreo doi ani de fata Mălineascăi?...

— Da, zise Constant încet.

— Sau poate ți-ai găsit tu singur ceva? Cu atît mai bine. N-o să trăiesc eu cu dînsa, bre omule. Halal să-ți fie, dacă e fată de oameni de ispravă... Numai, rămîne să te înțelegi cu mă-ta, și acum e prilejul s-o aduci bine din condei: tu-ți dai votul pentru Gorciu și eu pentru fată.

Și se întoarse bătrînul rîzînd și căutînd să-l însuflețească și pe el; dar el sta pe scaun cu brațele atîrnînd la vale și căutătura preocupată, uitîndu-se țintă înain-te-i, fără să vadă pe tată-său, care se apropiase cu totul de el și-l observa.

— Ha?... zise bătrînul.

— Da, așa-i, răspunse dînsul într-aiuri.

Colonelul dete ușor din cap, ca un om nemulțumit, și sorbi lung din ceai. După o tăcere de cîteva minute, el urmă:

— Va să zică crezi că o să poți veni cu mine?

— Cînd pleci dumneata? îl întrebă fiu-său, hotărîndu-se în sfîrșit să pară om.

— Eu cred să-mi sfîrșesc mîine treaba, și poimîne seara aș pleca, dacă ai vrea și tu...

— Da... răspunse fiu-său, gîndindu-se, cred că o să mergem împreună. Numai o să fie cam greu cu congediul.

— Nici n-ai nevoie de congediu, zise bătrînul încet și mulțumit. Cu învoiala unui tovarăș, ori a președintelui poți să lipsești două-trei zile, nu-i așa?

— Așa cred...

Apoi, încetul cu încetul, vorba luă alt drum. Bătrînul îl întrebă de tribunal, de petreceri, de viața bucureșteană, și o dată capitolul plecării isprăvit, cumpăna și înconjurul cu, care se urmase vorba pînă aci fură lăsate la o parte.

Pe la miezul nopții se despărțiră, frățește, stînd încă în ușă să-și maispuiecîte ceva, și cînd Constant se coborî pe scară, părea aproape liniștit și sigur. Dar, mergînd, scenele și vorba de la început îi reveniră în minte. Oare știa ceva bătrînul? sau venise tocmai ca să cerceteze. Se găsesc prieteni binevoitori întotdeauna care să se ocupe de viața noastră, și oricît de ascuns și de rezervat trăia el cu Silvia, știa. bine că toți camarazii cunoșteau această legătură. Și atunci nemulțumirea și supărarea contra oamenilor îi purta pașii mai cu grabă cătră casa din strada Carol, și astfel, casă ajungă și mai iute, opri o trăsură și se duse pe sus.

Acasă era încă lumină. Silvia, ca întotdeauna îl aștepta, chiar dacă ar fi venit la ziuă. Dar urcînd. scara, omul acesta care venise în trăsură pîn-aci, se gîndi că ar fi mai bine să doarmă la el în seara aceea, (căci, pentru orice împrejurare, își păstrase o odaie în care se zicea că stă cu chirie). Umbra vorbelor tatălui său se întindea mai adînc în sufletul lui decît credea el, și, cum se întîmplă totdeauna între sentiment și judecată, cînd reacțiunea sentimentală încetează, judecata își ia stăpînirea ei. Se duse în acea odaie rece în care se zicea că stă cu chirie și vru să se culce; dar era așa de frig încît trebui să-și îmbrace paltonul la loc și să se întindă astfel pe pat. După cîteva minute, bătu cineva la ușă.

— Intră!... zise el tare și răstit.

Dar nu intră nimeni. El știa cine e și înțelese că tonul acela ar fi descurajat chiar pe un creditor îndrăzneț.

— Intră... repetă încă o dată mai încet.

Ușa se deschise binișor, cu o lungă discreție, și Silvia se ivi în prag, serioasă și simplă, cum era întotdeauna, strîngîndu-și haina la gît cu mișcarea sfioasă a sufletelor umilite.

— Tu erai? zise el, cu accentul omului care se așteaptă la mai mult.

— Da, răspunse Silvia, ai venit?...

— Precum vezi...

— Astă-seară vrei să dormi aici? întrebă ea încetinel. Să-ți fac puțin foc.

— Cum vrei...

Dînsa trecu înapoi în odaia din care venise și peste puțin se rentoarse cu cîțiva cărbuni într-o tinichea, și cîteva lemne. Le puse încet în soba de tuci ce era.

559 în mijlocul casei și închise portița, așteptînd să se aprindă focul. Ea sta în genunchi, la gura sobei, uitîndu-se la tăciunii ce fumegau, el se uita din pat în podele, și numai lampa de pe masă, cu pocnetul ei molcom, părea vie. După cîtva timp tăcerea păru a-i mira pe amîndoi și amîndoiar fi voit s-o întrerupă cu o vorbă naturală, care să nu dea pe față preocuparea fiecăruia. Dînsul respiră cu putere de mai multe ori în aer, căutînd să-și vadă aburul cald, în atmosfera rece a odăii.

— Pi !... da’ frig e !... zise el strîngîndu-se sub palton.

Silvia își întoarse capul spre el un moment și după aceea se puse a grămădi din nou hîrtie și a sufla în foc.

Cum sta jos, plecată pe un genunchi și pe-o mînă, rochia subțire de noapte i se desfăcuse toată la gît și umerii albi și plini rămaseră goi. El se uita la dînsa din pat, pe sub gulerul paltonului, și văzînd-o astfel goală, plecată jos pe scînduri spre a-i face foc și a-l încălzi, își surprinse sălbătăcia inimei și-i fu rușine. Se sculă din pat răpede, cu gînd să o ia de jos și să treacă în camera încălzită de-alături, dar, ridicat vertical, femeia de jos era Silvia de toate zilele, care făcea adesea focul, fără ca el să se emoționeze pentru asta. Capul culcat și capul drept nu mai vedeau cu aceeași măsură. Dînsul se mulțumi a trece singur în cealaltă odaie, crezînd că-i spune prin aceasta și ei ce trebuie să facă, și, printr-o mișcare firească, trase drept la foc și se puse a răscoli cărbunii și a-i apropia mai spre gură. Ușa rămăsese pe jumătate deschisă. După vreo zece minute el își întoarse privirile într-acolo aproape iritat că dînsa nu l-a înțeles, dar, neauzind nici un zgomot, se sculă și se duse să vadă ce-i. Nu era nimic. Silvia nu se mișcase de la gura sobei. Ghemuită jos, cu coatele pe genunchi și capul în mîni, era dușă pe alte tărîmuri. Părea că o apăsa ceva, soarta bunăoară, și ea, fără putere, fără vaiete, se tupilase sub apăsarea menirii ei. El se apropie de ea și-i puse pe umeri paltonul rămas pe pat.

— Silvio, de ce stai goală în odaia asta rece și mai. cu seamă jos. O să răcești, să te îmbolnăvești.

Ea își ridică capul din mîni, și cu o credință adîncă,. sălbatică aproape, îi zise:

— Crezi?... Și gîndești c-ar fi vreo pagubă?

— Vorbești copilării, răspunse el, încercînd să rîdă. dar simțindu-se cuprins de puterea tristă a vorbelor ei. Haidem dincolo, să stăm la foc, adăogă el, ridicînd-o de jos.

Și trecînd amîndoi în odaia încălzită, el trase un. jilț lîngă sobă.

— Vino să stăm împreună, Silvio; e atîta vremede cînd n-ara mai stat aici amîndoi.

— O să te ostenesc, zise ea, încet.

— Vino, vino, nu mă ostenești.

Și fără altă rugăminte, ea se așeză pe brațele lui„ în fotoliu, și-l luă de gît, lipindu-și obrazul de umărul lui. Dar aci trebuia să se hotărască criza: lacrimile strînse în suflet își găsiră izvorul lor natural, cînd femeia se simți în brațele calde ale bărbatului. Ea. plînse încet, trist, cu puterea adevărată a durerii.. Simțea prea bine ceea ce se petrecea în sufletul omului aceluia, care de opt ani era amantul ei și de opt ani era hărțuit și îndemnat de toată lumea s-o lase. De mult timp deja ea înțelesese că numai copilul, și poate, mai mult decît copilul, obiceiul, legea ceamare a firii, îl aducea spre dînsa, cu aceeași neschimbată pornire ca și în vremea cînd o iubea. Căci cîțiva ani la început o iubise cu adevărat, și hrana zilelor ei de-acum erau amintirile timpului aceluia, cînd de-abia ieșită din azil, venise să trăiască cu bătrînul profesor de nemțește, tatăl ei, și-l întîlni, tînăr și voios, urcînd scara și scoțîndu-și pălăria cu respect, înainte-i. După cîteva luni, bătrînul dascăl muri, lăsînd-o singură între cer și pămînt. Și fiindcă așa. e lumea, o țesătură stranie de nimicuri dureroase și vesele, alături de nemîngîierea pierderii tatălui, veni mîngîierea dulce a amorului acestui tînăr, care, atrâs de frumuseța limpede a Silviei și dus poate de milă, se interesă de soarta ei. Ea îl iubi cujtoată. puterea tinereții și a singurătății în care rămăsese,.

și astfel, fără să socotească și fără să se mire, deveni femeie și mamă.

Iar acum, cînd sta ca și altădată în brațele lui, ce bine simțea că dragostea murise!... Murise amorul și rămăsese numai obiceiul, un lanț nespus de greu cînd inimile sunt încă tinere. Și cum sta lipită de dînsul, se simți arsă de-o căldură sufletească stranie, care îi trecu ca o flacără misterioasă prin vinele capului.

— Ah, Constant, ce bine că există moartea! zise ea cu aprindere.

El, mișcat de accentul sincer al acestor vorbe, o dezlipi puțin de el și se uită la dînsa lung.

— Silvio, nu ești bine? sau ce șarpe te-a mușcat azi de inimă?

Ea îl privi cu întristare și dete încet din cap.

— Cred că începi să devii histerică, adăogă el.

— Nu-i așa? întări ea, neînțeleasă și descurajată.

Și fără putere de-a se scula sau de a-și stăpîni lacrimile, plînse. El» jumătate glumind, jumătate nervos, scoase batista din buzunar și o întinse peste capetele lor amîndurora.

— Să plîngem sub acoperiș ca să nu ne vadă tăciunii.

Apoi, cum era cu mina pe batistă, o lipide obrazul ei și-i șterse binișor ochii.

— Mai mare rușinea, plîngi ca copiii, adăogă el, și nici nu mi-ai spus nimic de băiat.

— Doarme, răspunse ea încet, dîndu-și părul de pe frunte la o parte.

— Hai să-l vedem și să ne culcăm, zise el sculîndu-se și luîndu-i un braț sub al lui.

Ea îl ascultă și se ridică de pe scaun cu un adine oftat.

Băiatul dormea, cu buclele grămadă pe ochi. Tată-său i le dete în lături binișor, vorbindu-i încet, în limba lui peltică și drăgălașă și juçînd lîngă pat ca la horă. Dar nimic nu putu să însenineze sufletul femeii, în care jalea și oftatul prinseseră rădăcină de mult. Descurajați amîndoi, se culcâră pe tăcutele, căutînd, ca toate naturile fără energie, scăpare în somn

iii

A doua zi, părăsindu-și femeia și copilul spre a merge să dejuneze cu tată-său, după cum de cu seară părăsise pe tată-său pentru femeie, el ducea cu dînsul hotărîrea fricoasă de-a spune bătrînului că nu putea lua congediu de la tribunal și deci nu putea ieși din capitală.

Bătrînul se coborîse în birt.

Cînd intră Constant, îl găsi în fruntea unei mese, încunjurat de vreo trei-patru persoane cu totul ciudate, care stau numai pe-o muche de scaun, gata a se scula la cel mai mic semn al colonelului. Unul purta un palton ros, îmbrăcat numai pe-o mînecă, iar mîna cealaltă părea legată de gît, ca la un om rănit. El vorbea încet, umilit, miorlăit, și din cînd în cînd ciugulea haina coloneluluiscare i se părea nemăturată. Altul tînăr, nalt, buhav, sta în picioare, încercînd să zîmbească și dînd din cap cu admirare ori de cîte ori colonelul deschidea gura. Un al treilea, tînăr de tot, student poate, cu cîteva tuleie de barbă blondă, nehrănit, anemic, rîzînd fără măsură la cîte-o vorbă mai năzdrăvană a colonelului și apoi reluîndu-și deodată rolul stării sociale pecare-l juca. Toți săraci și mizerabili... Ei văzură cu fericire venirea noului conmesean, căci aceasta silea pe colonel să le dea drumul, strecurîndu-le în mînă, la fiecare, cîte-o consolație sunătoare.

— Uite, îi vezi, Constant, zise bătrînul, aceștia sunt cei mai mari dușmani din localitate ai guvernului; prin urmare eu sunt dator să-i ajut... așa mi-a poruncit mă-ta. Fiecare zice că e venit să reclame în contra vampirului de prefect, să-l dea la gazetă, să-l maltrateze, să-l demascheze și mai știu eu ce să-i facă... Dar ei își caută bieții oameni slujbă, adaose bătrînul zîmbind; iar tînărul acela e gazetar... urmă colonelul dînd din cap; cum stau vremurile, ia, o s-ajungă ministru dacă n-o fi prea prost!

Și astfel, rîzînd și bine dispus, colonelul se puse cu fiu-său la masă.

— Da’ bine, bre, voi v-ați boierit de tot prin partea asta a țării. Ce văd eu aicea, e poznă mare

În adevăr birtul acela era birtul partidului cu dare de mînă, cu alte cuvinte al guvernului. Totul era luxos și elegant, afară poate de ob razuri. Vorba se ridica, ca aburul din bucate, din ce în ce mai sus;se întindea de la o masă la alta, cu tonul sceptic și satisfacția grasă a parveniților; umplea sala de un bruhaha sordid, iar cuvintele ce se puteau surprinde erau foarte puțin caste.

Colonelul State, care nu văzuse de mult fața nouă a lumei bucureștene, era grozav de mirat. Mai cu seamă militărimea îl neliniștea.

— De unde atîția generali, măi băiete?

— Ei, tată, dumneata crezi că lumea stă locului?t...

— Ba nu. Eu înțeleg că lumea merge înainte, și chiar îmi place. Dar prea au răsărit mulți deodată !...

— în urma războiului așa e totdeauna.

— Povestea vorbei: în urma primejdiei mulți voinici s-arată.

— Mi se pare că ai trecut și dumneata în opoziție: te-a cîștigat mama, zise Constant zîmbind.

— Ba nicidecum, răspunse bătrînul. Mie mi-e dragă lumea, și tinereța, și mișcarea, dar cu regulă, măi frate. Pîn-acum ți-am zis vreodată: însoară-te? Nu, fiindcă nu era încă vreme, și pentru că nu vream să mă amestec în treburile tale: tu ai să trăiești cu nevasta ta, nu eu; și te știam destul de bărbat ca să nu mă tem că ai să te încurci undeva prostește.

— Mi se pare că vorbeam despre generali, zise fiu-său, răsucind talerul pe loc.

— Da, dar vream să-ți spun că toate lucrurile trebuiesc făcute cu măsură și la vremea lor, și văd că tu lași să-ți treacă vremea, adăogă colonelul, întorcîndu-se la vorba lui.

— Va să zică ați hotărît să mă însurați, îl întrebă fiu-său cu oarecare tărie în vorbă.

— Nu că am hotărît dar zic și eu, ca părinte. Știi vorba lui moșu-tău Niță: pînă la 25 de ani se însoară omul singur, de la 25-35 îl însoară alții; de la 35-45 îl însoară dracul, și de la 45 încolo nici dracul nu-l mai însoară...

Constant prinse acest prilej ca să puie convorbirea pe-o cale glumeață și neserioasă.

— Vrea să zică eu numai un an mai am pînă să mă pețească dracu... Mai bine primesc să rămîi nepețit, sfîrși el rîzînd.

Bătrînul făcea un chef nespus, ștergîndu-și lacrimile, care, ca la toți bătrînii, îi veneau numaidecît în ochi.

— Săracul moș Niță, zise Constant. A murit de mult, tată?

— Ei, Dumnezeu să-l ierte, de mult... Era frate cu mă-ta, dar era mai frate cu mine decît cu ea.

— El nu s-a însurat niciodată, adaose Constant, ca cum ar fi chemat pe unchiul său în ajutor.

— Ei, și la ce ți-e bun? Nu s-a însurat omenește, și a trăit toată viața lui cu o fată din casă... ba mi se pare că are și un copil cu ea, un flăcău în sat cît tine de nalt și de zdravăn.

— Ehe, trebuie să merg să-mi văd rudele, zise tînărul, dînd din cap.

— De aia îți spun: fă lucrurile pe șartul lor, și daca te-i căi, să fie vina mea. Unde mai pui, adaogă bătrînul, făcînd ochii mici și veseli, că mi-ar fi și mie drag să văd trăgîndu-mă de halat vreo trei-patru lauri... pe care să ți-i tund chilug și să mi ți-i vîr la oaste de la 6 ani...

— Ar trebui să-i comandăm băieți pe toți, îl întrerupse fiu-său, prins de vioiciunea dorinței bătrînului.

— Ei, fătul meu, cum te-i purta...

— Cred c-o să mă port bine, zise Constant ridicînd capul și căutînd să se uite liniștit și serios la tatăl său, — fiindcă n-o să mă însor.

— De... cum îi vrea... răspunse bătrînul încet. Eu mă gîndeam la Elencuța Mălineascăi... dar dacă nu vrei să te însori, e treaba ta.

Și tăcură amîndoi. Bătrînul aprinse în mijlocul mesei o țigară și începu a scoate rotocoale mari de fum, pe care le urmărea în aer cu preocupare.

— Și dacă nu vrei să mergi nici acasă... iar ești liber, adăogă el după cîteva minute, ca și cum vorba s-ar fi urmat fără întrerupere.

— Ba nu... acasă merg, merg cu plăcere numai să pot căpăta congediu.

— Aș dori atîta lucru să poți face pentru noi, zise bătrînul cu un rar accent de voință, ce punea cîteodată în voce și care era atît de ascultat.

— Sper... mai mult decît sigur, încheie tînărul.

În cele din urmă vedea el bine că n-avea încotro: trebuia să se ducă.

Pînă a doua zi seara se învîrti prin lume ca un nenorocit, fără a-și găsi stare locului. În fundul nehotărîrii lui începuse să se depuie urmele unei hotărîri răutăcioase pe care presimțea că are s-o urmeze. Dar tocmai fiindcă avea acest presimțimînt, era nervos, rușinat, cu o înclinare vădită cătră ceartă, și nu spuse nimic Silviei despre plecare, după cum nu spuse tatălui său de neplecare. Venea acasă cu treabă și punea mîna pe geamantan; apoi îl lăsa în mijlocul camerei și se apuca să-și îngrijească unghiile, sau își peria o mustață un sfert de ceas și după aceea o răsucea pînă s-o scoată din came. O dată văzu pe băiat trecîndu-i pe dinainte și i se păru că-i încălțat strîmb.

— Constant! strigă el cu putere, cine te-a schimonosit așa?

Copilul, nedeprins cu altfel de vorbe, rămase încremenit locului și-și trecu mîna pe haine nedumerit.

— Nu te vezi că ești încălțat strîmb?

Băiatul ridică piciorul să se privească.

— Mama m-a încălțat, zise el cu sfială.

— Foarte rău. Du-te să te schimbe și să nu te mai văd așa!

Apoi trecu pe lîngă copil, care pornise încet și rușinat, fără să-l mai vadă, își lua pălăria și ieși.

Cu bătrînul să înțelesese să se întîlnească la gară la 10 ceasuri seara, spre a porni în Moldova.

În seara aceea Silvia îl văzu cu mirare intrînd acasă pe la 9 ore. Îi dete bună seara încet și întinse mîna băiatului din fugă, fără a-l privi; acesta i-o sărută cu temere. Apoi își luă cea dintăi haină ce o găsi la îndemînă, se întinse pe canapea și se înveli cu ea pe ochi. Silvia se sculă încet; plecă umbrarul lampei în partea aceea și se apropie binișor de el.

— Iar te doare capul? îl întrebă ea cu grijă.

— Mi cam doare. Uasă-mă, răspunse el scurt.

Ba se retrase în vîrful picioarelor și trecu cu copilul în odaia de culcare. După ce își adormi băiatul, ea reveni, cu aceeași grijă înapoi și se puse să citească sub lampa de pe masă, uitîndu-se din cînd în cînd la el cu neliniște. Obrajii ei palizi se colorau cu două roate roșatice și respirarea i se apropia parcă mai mult de gură. Silvia trăia pentru dînsa numai prin faptul că fizicește nu făcea parte din corpul altora, dar altfel, sufletește, era urmarea celorlalte două ființe ce o încunjurau.

Pe la 11% Constant sări de pe canapea, cu ochii tulburi și părul vîlvoi.

— Cîte ceasuri sunt? întrebă el răpede.

— Unsprezece și jumătate, răspunse Silvia, privindu-l lung pe sub lumina lămpii.

Bl nu răspunse nimic, își luă haina pe un umăr și se duse să se culce.

A doua zi dimineața, tocmai să îmbrăca, cînd un aprod de la tribunal aduse o scrisoare. Silvia intră cu dînsa în mînă, citind adresa cu luare-aminte fiindcă i se părea că o cunoaște.

— O scrisoare pentru dumneata, zise ea întinzîndu-i-o.

Bl o luă și o desfăcu răpede. O ceti dintr-o singură aruncătură de ochi și după aceea rămase cu ea în mînă, gîndindu-se. Bra palid, parcă i-ar fi venit rău. Silvia îl observa ca întotdeauna pe tăcute. Un zîmbet amar trecu pe buzele lui; cu scrisoarea încă în mînă șezu pe marginea unui scaun și, aproape fără să cugete, zise:

— Ce neomenie !.

— Ce-i? întrebă Silvia cu frică.

El se uită la dînsa, încercînd să zîmbească, spre a părea stăpîn pe mișcările lui sufletești.

— Nimica, răspunse cu răceală nefirească. Cred că am făcut o mare necuviință, și ațîță tot. Iaca!

Și-i întinse scrisoarea. Erau numai cîteva cuvinte de la colonel:

„Aseară te-am așteptat la gară, dar neîntîlnindu-te, am crezut c-ai scăpat trenul și m-am întors și eu. Vino să dejunăm amîndoi și să plecăm cu trenul de la 4.”

Ea citea și înțelegea, dar parcă nu-ndrăznea să înțeleagă.

— Cum vine scrisoarea asta de la tribunal? întrebă dînsa, cu formula sufletească a oamenilor modești, cari vor să depărteze de la dînșii prinosul unui compliment. Inima ei însă se încălzise de o mulțumire pătrunzătoare, care îi ridică încetul cu încetul sîngele în vinele subțiri ale obrazului, punîndu-i astfel pe expresia ființei sale lăuntrice vălul de pudoare al fericirii, care stă așa de bine la unele femei.

— Scrisoarea vine de la tribunal, răspunse el, fiindcă bătrînul meu e om cuminte: n-a vrut să mă caute singur, ci a trimis sluga de la otel la tribunal, ca să o ducă aprodul, care, desigur, trebuia să știe unde stau.

Silvia rămăsese cu scrisoarea în mînă și cu brațele încrucișate.

— Vai, Constant, ce-ai făcut!

— Nu-i așa?... întări el cu același surîs meschin.

— I-ai făgăduit să te duci acasă și apoi l-ai lăsat să plece singur la gară?

— închipuiește-ți!

— Bine, să poate să nu-mi spui nimic?... Crezi că te-aș fi lăsat eu să faci o asemenea faptă? zise ea cu căldură. Cu atît mai mult că nu pentru întîiași dată te duci acasă... de cînd suntem împreună, adause plecîndu-și privirile în pămînt.

El se uita la dînsa lung, cu un fel de milă silită, care nu-i da pe față toată gîndirea. Fățărnicia, care e fundul tuturqr caracterelor omenești, chiar a celor mai bune, îl făcu să mai protesteze, așa, de formă, înlăuntrul lui însă se simțea mulțumit de chipul nou sub care se înfățișau lucrurile. Putea pleca din București cu conștiința împăcată; la oamenii culți, conștiința, cînd nu sunt stăpîniți de vreo patimă, e un articol de căpetenie, cu care trebuiesc găsite formele foarte diplomaticești. Pe de altă parte avusese ocazia și curajul de-a spune bătrînului că nu se însoară, astfel că, făcîndu-și bine socoteala, se întreba de ce adică nu s-ar duce să răsufle la țară cîteva zile, și totodată să revie la loc în stima tată-său, la ca,re, cu adevărat și mai presus de egoismul său, ținea.

Silvia, cu credință și aproape fericită că putea să-și impuie sacrificiul sufletesc de-a se despărți de omul ce-i era drag, se puse să-i pregătească cufărul.

Dînsul se duse să vadă pe bătrîn și lămuririle asupra scăpării trenului fură foarte scurte, deoarece tată-său căuta să-l ajute și să-l scoată din încurcătură. El își aduse lucrurile devreme la otel, și astfel, la patru ceasuri, plecară împreună la gară.

Restéiül era o veche moșie părintească a colonelului State, așezată în sus pe Șiret, în mijlocul unor coaste prelungi și mănoase, de-a căror văi se leagă atîtea amintiri din trecutul neamului românesc. Cîțiva proprietari mari scăpătați; o mulțime de boieri noi ridicați din fiii vechilor răzeși; arendași de-aistatului îmbogățiți de noua formă politică a anilor din urmă [...] sub masca posesorului de pămînt, — și sub stratul acesta, țărănimea, temeiul tuturor avuțiilor, săracă, chinuită, goală, — iacă noua desfășurare de viață în care intrăm.

Satul se întindea pe malul stîng al apei, de o parte și de alta a muchiei, tăbărît pe văi și pe dealuri, fără regulă, între livezi de pruni, vii și bătrînii nuci stufoși ai Moldovei. Vara priveliștea trebuia să fie minunată. Iarna, cînd îl cunoaștem noi, părea somnoros

și trist. Zăpada acoperise rîpele, micșorase corhanele, atîmase promoroacă de crengile supte ale pomilor și așternuse peste toate celea cerga sa albă. Ici și colo fumul subțiratic de tizic se strecura pe hoamele de nuiele, dînd astfel semn de viață.

Casele boierești se ridicau în muchea dealului, nalte și puternice, privind pe toată lunca Șiretului, pînă departe, spre gară. Din vechilehardughii, coana Păuna, cu zidarii săi, scosese o casă aproape omenească, dar îi dăduse ceva din însăși firea sa: era greoaie, demnă, curată, și mirosea a pustiu. De la un geam, stăpîna, totdeauna îmbrăcată și purtînd vecinicele sale mănuși fără degete, privea vara plutele curgînd încet la vale, iar iama sloii rostogolindu-se sălbatici spre Dunăre. Colonelul se plimba în lung ș-în lat prin trei odăi de-a rîndul, mîngîindu-șiurîtul cu ciubucul și ziarele, pe care le citea cu credință de la un capăt la altul. Era în toată casa mirosul singurătății de țară, bogăția liniștită a mobilelor vechi, lenea divanurilor, melancolia volumelor cu muphele roșii, și printre firidele sobelor, cu toată vînătoârea ce le făcea coana Păuna, se întîmpla ici și colo să-și întinză plasa către un harnic painjin.

Colonelul State și fiu-său ajungeau la gară, în Moldova, pe la 7% dimineața, după ce se opriseră pe la fiecare moșoroi de stație. Vorba în vagon se urmase încet, intim, pînă se pierduse în osteneala somnoroasă a drumului și în apatia frigului. Cînd se deșteptară la gară, Constant se coborî repede din vagon și se duse să vadă dacă le-a venit sania. Cunoștea caii și pe vestitul Toader Stîngă, vizitiul de tinerețe al colonelului, dar nu-i văzu nicăieri. Întrebă pe unul și pe altul, pînă ce în sfîrșit un om de la gară îi spuse că sania lor venise cu o zi înainte la amîndouă trenurile. Cam nedumerit, el intră înapoi pe peron, cînd, trecînd prin sala de așteptare, văzu pe tată-său în picioare în fața a două doamne.

— Pînă aici a mers cum a mers, dar de aici încolo e mai greu, zise Constant lui tată-său. Stîngă n-a venit.

— Nu-i nimic, răspunse colonelul dînd din cap. N-a venit Stîngă, dar ne-a ieșit norocul înainte. Vino-ncoa să te înfățoșez norocului, :il:. 2.-

— Coana I^izico, urmă el, adresîndu-se celei mai bătrîne, fiu-meu... pentru care o să tăiem vițelul cel gras.

— Vra să zică fiul cel rătăcit, zise cu glas răsunător și accentul moldovenesc cea care se chema coana fizică, rîzînd.

— Cam așa, doamnă, răspunse Constant, închinîndu-se înaintea ei.

— C-est charmant.

În vremea asta colonelul se apropiase de cealaltă cu un șiretlic bătrînesc plin de haz și cum ședea jos îi pusese mîna pe umeri și nu știu ce-i spunea de o făcea să rîdă.

— Vino-ncoa, vino-ncoa, zise el lui fiu-său, și ia aminte.

Apoi adresîndu-se tinerei femei:

— Fiu-meu, îi zise încet și dulce.

Constant se închină din nou; fata dete ușor din cap, și ceremonia se sfîrși astfel cu foarte puțină solemnitate.

— Să știi că m-ai supărat, adaogă colonelul fete:

— Da’ ce-i, colonelule? întrebă bătrîna zîmbinc

— Vream, coană I/izico, să arăt și eu ceva domn: șorului ăstuia prin pustietățile noastre, și mă rugah de duducuța matale să-și ridice voalul de pe ochi. Ei, nu vrea...

Fata rîdea încet, și, cu tot voalul, se vedea bine cum se roșise.

— Apoi unde plecați? întrebă colonelul.

— închipuiește-ți, mon colonel, că de două luni suntem pe drumuri cu pozna ceea de proces... Acum mă duc iar la Iași... și trebuie să trudesc și fata asta cu mine, ca să iscălească pe acolo niște hîrtii... Ia așa, ca să nu fie omul liniștit. Mais... demain soir nous rentrons, adaose mai încet colonelului, cu vechiul obicei moldovenesc de-a vorbi două limbi deodată.

Clopotul sună a doua oară. Ei duseră pe cele două femei la vagon și după ce plecă trenul înainte, se urcară în sania coanei Eizicăi, cum îi zicea bătrînul,și porniră acasă.

Pe drum întîlniră pe Stingă, care venea ca-n povești, cu cîteșipatru caii întinși pe goană năprasnică, ținînd hățurile în singura mînă ce-i mai rămăsese și îndesîndu-și pe ochi cu ciotul din dreapta o căciulă cît roata de mare.

— Ho, ho, nebunule, că omori caii, zise colonelul oprindu-l.

Dar n-apucaseră bine să se urce în sania lor și tot el adăogă:

— Să te văd, Stingă!...

Doar se cunoșteau de-atîta vreme, stăpîn și vizitiu, și-și știau gusturile. Caii se aștemură la fugă înapoi, și într-o jumătate de ceas fură acasă.

Cine n-a plecat de la locul nașterii și nu s-a întors la el, și cine nu știe ce simțiminte complicate izvoresc în sufletele noastre la revederea atîtor lucruri cari ne-au populat copilăria? Un cîine bătrîn care te recunoaște; un pom sub care te dai în scrînciob; grădina care-ți părea cît o moșie și acum vezi că-i numai cît o grădină; gîrla din vale în care bălăceai toată vara; lumea care te-a crescut și azi te privește cu sfială; mobilele mîncate de carii; lucrurile nouă pe care le aduce viața în rostogolirea ei, toate acestea prindeau inima tînărului în pînza lor cenușie și de cele mai multe ori tristă. De aceea se întîmplă că cei mai mulți oameni, reveniți din depărtare la obîrșia lor, cîtva timp vorbesc foarte puțin.

Constant văzu pe mamă-sa cu emoțiunea nedespărțită de asemenea împrejurări. Dînsa îl sărută și-l mîngîie cu măsura ei obicinuită, și numai privirea îi era vorbitoare cînd îl urmărea umblînd pe lîngă fotoliul ei, nalt și tînăr cum fusese colonelul altădată... Tată-său, care era de față, bufnea cîteodată de rîs, spre a da drumul unui înec nervos ce mișcarea sufletească i-l aducea în gît.

— Ei, s-a făcut acum bărbat în toată puterea cuvîntului, zicea el, întorcîndu-se și ștergîndu-și ochii.

Cele două zile dintâi le petrecură astfel, împreună, afară de mici încercări de a vedea dacă ogarii îl mai cunosc. Cînd se încredință că ei îl urmează, se hotărî să iasă la iepuri.

În dimineața zilei a treia, pe cînd el, îmbrăcat cu o bundă blănită și cu botfori, se pregătea tocmai să plece, îl chemă mama lui și-i spuse că seara avea să meargă cu tată-sau la vecinii lor de la Mălini, unde proprietăreasa îi poftea la ceai.

— Și fiindcă eu nu pot merge, mîne seară au să vie la noi. Bagă de seamă, adăogă ea, zîmbindu-i, dar poruncindu-i aproape cu degetul.

El plecă nemulțumit. Istoria Mălinilor era cusută cu ață albă. Mai cu seamă de cînd văzuse la gară pe cele două femei, înțelesese că una era de măritat și dînsul era socotit numai bun pentru așa treabă. Fata, pe cît putuse vedea, părea a fi curățică și deșteaptă, — dar asemenea podoabe s,unt prețuite la femei mai mult cînd e vorba de a face curte, așa, de trecere de vreme; cînd ajunge treaba la însurătoare, ei, omul se mai codește; țăranul cînd cumpără topor îl cercetează și pe pînză și pe muche. El era mai cu seamă stăpînit de gîndul celor rămași la București. Cu cît vedea că lumea îl împinge să-i lase, cu atîta mai mult se simțea atras spre dînșii. N-avea destulă putere sufletească să taie într-o parte și să se ducă cu hotărîre în cealaltă. Ca marea mulțime a oamenilor moderni, el era primitor de toate nuanțele de impresii și înțelegea toate finețele morale ale lumii: de aceea poate nu știa cu siguranță încotro să apuce. Că Silvia, cu firea ei clară și senină, îl ostenise, era sigur; dar Silvia era mama unui copil, care era al lui. Ca toți tinerii cari n^au avut în lume începuturi grele și nici perspicacitatea unei pătrunderi geniale a vieței omenești, el nu-și dă seama că idealul unui caracter de femeie era tocmai caracterul Silviei, adică o natură simplă dar caldă, cu o mare putere de a suferi și de a ierta, inteligentă și cultă cu discreție. Dar, în sfîrșit, așa cum era, ostenit cu dragostea, îi rămînea încă destulă conștiință ca s-o judece în bine și să-i ierte amorul, dacă nu să i-l împărtășească. Și așa cum mergea pe drum, recapitulîndu-și trecutul cu nemulțumire, se simți prins de ciudată curiozitate bărbătească de a cunoaște o femeie nouă, și parcă chiar îi plăcu ideea mamei sale de a se duce să vadă pe cele două stăpîne de la Mălin. Dar, ca și cum în noi ar trăi totdeauna un judecător și un criminal, gîndul criminal vru să se întoarcă răpede spre Silvia, dar în partea aceea mergea la deal, și astfel urca greoi, penibil. Însăși dînsa îi făgăduise să-i scrie... dar el-și zicea că ar fi făcut mai bine să-l lase în pace cîteva zile.

Ogarii mergeau pe lîngă el, ciotcă, cu gîtul plecat și coada învîrtită în jos, avînd aerul bleg și temîndu-se de cînii ceilalți din sat. Dar o dată ajunși la cîmp, își ridicară nasul în vînt, ciuliră urechile, și începură a se uita cercetător pe luciul văii. Constant o luă la o parte din drum, și ei se înșirară unul după altul, soldățește. Zăpada nu era mare, dar îmbrăcase bine tot pămîntul. Deodată cățeaua care era în frunte făcu o săritură, și toată liota se așternu pe fugă, dar o fugă așa de fantastică, că după două minute nu se mai vedea decît o sfoară vînătă ce se deșira mereu în zare, iar la capătul ei un ghem negru, rostogolindu-se. Dăduseră de un biet șoldan. Vînătorul, cu toatăluarea-aminte ațintită asupra noii priveliște, fugea și el în urma ogarilor, căutînd să nu-i piardă din vedere. După cîtăva vreme, iepurele făcu deodată la stînga și toți cînii trecură dincolo de dînsul, așa că acuma coteiul care era în coadă rămase în frunte. Goana se urmă pe coaste și pe văi poate aproape un ceas. Văzînd că era cu neputință a se ține de ogari pe jos, și ostenit, tînărul ridică o muche, de unde putea zări cînii din cînd în cînd, și se puse pe un ciot să aștepte. Știa că pînă nu l-or prinde, ogarii nu se lasă. În fuga lor făcuseră atîta drum, că nu mai vedea nici sat, nu mai cunoștea nici locurile. Totuși nu se gîndea la nici un fel de primejdie. Cu voioșia tinereții și a priveliștei sănătoase a natúréi de iarnă, și siguranța unei puști bune, nimic nu-l mai îngrijea. Avusese numai nedibăcia să-și spargă sticluța cu cognac, și acu parcă simțea trebuință de puțină căldură. Înainte-i pe gura văii, se desfășura peisajul luncei Șiretului, cu pilcurile sale degîrneață, cu sălciile scorboroase, cu liniile cenușii și pierdute ale dealurilor de pe malul drept, și tocmai în fund de tot se zăreau înălțimile păduratece ale Carpaților. Era adevărata hotă a firii românești, melancolică și oarecum senină, cu fatalitatea cîmpiilor ninse, cu întinderea contururilor în linii infinite, și tîrgovețul acesta, care rătăcise atîta vreme prin alte lumi și luase atîtea deprinderi străine, aici, în mijlocul singurătății de iarnă, se simțea în adevărata lui țară. Dar iată că venea la deal goana întreagă, cu bietul iepure în frunte, abia mai sărind, și în urma lui, gata să-l înhațe, trei ogari, singurii cari se mai țineau. Constant se tupilă după ciot și întinse pușca. Dar cînd trecură pe lîngă el, cățeaua cea galbenă era atîta de aproape de iepure încît îi fu frică să n-o împuște, și nu trase. Sări de lîngă ciot și se luă după ei. Trebuiau să-l prindă. În adevăr, cînd scăpătară peste muche, la vale, iepurele veni peste cap și cîinii puseră gura pe el. Era și mort sărmanul. El rămăsese într-o parte mototol, iar cînii căzură într-alta pe brînci, fără să mai poată respira decît printr-o tuse seacă și vîrîndu-și boturile în zăpadă. După cîteva minute Constant îi luă de ceafă și-i ridică în sus spre a nu-i lăsa să înghețe pe pămînt. Încetul cu încetul se adunară și coteii ceilalți, și astfel, strînși din nou la un loc, se bucurau unii de alții, fără zgomot, cu gravitatea obicinuită a ogarilor, și o porniră înainte.

— Hai, băieți! Roșea!... strigă Constant pe cățeaua cea mai bătrînă, haidem !...

Dar unde? Se urcară înapoi pe muchea pe care așteptase, și făcu ochii roată împrejur. Nu recunoștea nimic. Vremea trecuse fără să bage de seamă și începuse să-i fie foame de-a binele. Pe valea cealaltă se vedea în depărtare un sat. O luă de-a dreptul peste cîmp într-acolo. Acum, după ce-și isprăvise misia de vînător și luarea-aminte nu-i niai era ațintită asupra unui singur lucru, începu să-i pară drumul mai greu și să se simtă mai sigur, Eegă vărbă lnngă cu cînii:

— Dar tu, măi bercule, cine ți-a tăiat coada? Dar tu, hîtreo?... Roșea, vin-aici!

Și fiecare cotei se schimonosea după grn<hil sau de simțire, strîmbîndu-și capul în toate părțile ori dînd din coadă. Din cînd îneînd îi mai asmuțea pe cîmp, și ei ridicau iar capetele în sus. În sfîrșit, după vreo jumătate de ceas, ajunse în sat. Cînii îl simțiseră că-i străin și-l lătrau ca pe urs. Ogarii mergeau cladără lîngă el.

Ajunse la han, o hardughie lungă, ridicată pe bolovani, și intră înăuntru. Crîșmarul [...] plimba o litră de spirt de bucate dintr-o sticlă într-alta, pregătind astfel rachiu pentru mușterii, cari erau deocamdată numai trei. Ei steteau pe-o laviță scorojită, cu sucmanele pe umăr, bănănăind din picioare și pîfăind din lulele a pagubă. Erau zdrențăroși, uscați, cu un adine dezgust de toate, ce se da pe față, fără știrea lor, prin vorba rară și scurtă și prin chipul de-a scuipa. Dugheana evreului, întunecoasă, da un aer de sărăcie friguroasă la toate cel ea.

— Bună vremea, oameni buni, zise Constant din ușă.

— Mulțumim dumitale, cucoane, răspunseră ei, sculîndu-se încet.

— Apoi, frig, ha?

— Frig rău, răspunse unul dînd din cap.

— Ai ceva demîncare, jupîne?

Evreul se uită la el, măsurîndu-l de sus pînă jos.

— Nu pentru dumneata, răspunse el lung și trăgă-

nat.

— Apoi ce facem, că mi-e foame?

— Poftim la curte, zise evreul cu galantomie.

— Mă poftești la masa altuia?

— Da noi se obicinuiește, răspunse el cu demnitate.

Cui e foame găsește ce să mănînce la boieri.

— Da-cine sunt boierii? întrebă Constant, mirîn-

du-se de solidaritatea evreului cu stăpînii.

— Cucoana Eizi, văduva lui Malineschi.

Tînărul privi lung la jidov să vadă dacă glumea.

El adause foarte liniștit:

— Poate nu cunoști pe cucoana Lizi? Asta nu face

nimichi. Tot ai să găsești demîncare...

’——-«Constant se uita la șorțul evreului, gîndindu-se la

ciudată^-Wp^ej urare care îl aducea fără vreme și

fără voie la Mălinîr----- --- -

— Ia ascultă, jupîne, nu se poate-să găsim ceva » prin sat, ca să nu mai merg la curte? ^

Jidanul îl privi cu un ochi mai mic și cu altul închis.

— P oate ești dat or ceva la cucoana Iyizi?... întrebă el.

Constant începu a rîde.

— Nu pînă acum, zise el vesel. Întrebarea evreului, îndrăzneață la alt om dar în gura lui foarte naturală, îl hotărî.

— Bine, jupîne, atunci să mergem la cucoana Eizi, dacă nu se poate altfel.

— Bade Ivane, fă-ni un pustiu de bine și du pe dumnealui la curte.

Țăranul se sculă numaidecît, la vorba evreului, și amîndoi porniră.

Casele boierești de la Mălini nu se deosebeau mult de cele de la Resteiu. Erau tot așa risipite pe sub streșini, tot așa de încăpătoare, tot vechi, dar poate mai originale, căci nu le reparase nimeni. Curtea, nesfîrșit de mare, cuprindea diferite alte încăperi, semănate ici și colo, precum: bucătăria, grajdurile, velnița, crama, cuptiorul, gura beciului, casa mașinistului, — și mici țarcuri, pentru fîn, pentru vaci, pentru viței, — o adevărată gospodărie de oameni harnici.

Aici, ca și în sat, Constant fu întîmpinat maiîntăi de cîini și apoi de slugi. El nu prea știa cum să înceapă vorba, și zise așa, într-un noroc:

— Acasă-s boierii?

— Dară, răspunse sluga, duduca e acasă.

Și în loc să se-ndrepte spre scară, se duse înainte cătră o odaie zidită în mijlocul curții. Deși era frig, ușa era deschisă și-nlăuntru se putea vedea un foc strașnic. Două femei țineau o tingire de toartă, iar stăpîna lor, cu un sucitor în mînă,bătea conținutul încet.

— Un boier, zise omul care ieșise înaintea lui Constant, vîrîndu-și capul pe ușă.

Cele trei persoane dinlăuntru se întoarseră spre noul-venit, și el putu recunoaște pe tînăra femeie din cele două ce întîlnise la gară. Dînsa ieși pînă în prag cam mirată și cam stîngace, căci era surprinsă cu niște mănuși vechi în mînă și cu un număr de Revue des deux Mondes la subsioară.

— Mă iertați că îndrăznesc să vă supăr...

— Domnul Dumitriu? zise ea recunoscîndu-l.

— Da... Am rătăcit drumul... și nu știu cum să mă întorc înapoi..; Hangiul...

— Jupîn Leibu m-a trimis, zise țăranul cu căciula în mînă; boierului i-efoame, adaose el fără întorsătură.

— A !... Vă rog... zise tînăra, trecînd pelîngă el și sărind ușor pe cărarea ce ducea în casă; cînd fu pe scară se opri și-l așteptă.

— Vă rog.

„Să vede ca de ceți-e scris nu scapi“, gîndi el. Apoi se hotărî să ia lucrurile mai omenește.

— Să-mi dați voie să întru așa cum sunt... Aș fi foarte muțumit dacă nu s-ar neliniști nimeni pentru mine.

Apoi își depuse cu solemnitate iepurele pe marginea balconului, își lăsă geanta și pușca, și se scutură pe picioare de zăpadă. Ea îl privea cam pieziș, cu un grăunte de ironie la adresa cizmelor celor pînă la brîu, a gentei goale și a haitei de ogari, cari se urcase pe scară pînă aproape de stăpînul lor. El simți zîmbetul ei, căci era mai mult în aer, și ca răspuns se puse să ație drumul ogarilor.

— Nu se poate să intrăm cu toții, le zise el prietenește. Apoi, adresîndu-se fetei rîzînd:

— Faceți o faptă creștinească cu mine, dați-mi voie să fac și eu una cu tovarășii mei de vînătoare: declar de la.început că din tot ce-mi veți da împart jumătate cu ei.

— O să fie cam puțin pentru toată familia asta, răspunse fata pe același ton. Dar cred că o să găsim ceva potrivit cu numărul și rangul d-lor.

El dete din cap rîzînd și urmînd-o.

— Mă iertați, zise el oprindu-se; e bine înțeles că nu mergem decît în sofragerie.

. — Cum doriți... Dacă ar fi mama aici poate v-ar sili să vă urcați sus... Eu nu îndrăznesc.

— Nu-i aici doamna? întrebă el răpedeși oprindu-se,

— Vă rog... zise ea din nou. Mama nu-i aici, dar asta nu vă împiedecă de-a intra- îmi pare că dumneaei e la Resteiu, adăogă dînsa ca să-l hotărască.

În sfîrșit intrară în sofragerie. Era o odaie curată, bine văruită, cu tavanul descînduri, cucîteva dulapuri de argintărie, cu o masă lungă în mijloc și o față de masă albă ca floarea. Un miros plăcut de pîine îți deschidea pofta de mîncare, chiar cînd n-o aveai.

Se urmă oarecare convorbire la ureche între fecior și stăpînă, care, probabil, îi spunea ce să puie pe masă. Feciorul ieși. După cîteva minute ușa se deschise încet și intră o călugăriță.

— Maica Xenia, zise fata sculîndu-se și făcîndu-i loc... și d-nuConstant... d-nu Dumitriu, adaoserăpede, încurcîndu-se și roșindu-se. Dar apoi, stăpînindu-și graba și cu înțelepciune: Maica Xenia este mama mea de-a doua, e sora lui tată-meu...

Bătrîna, un chip frumos și blînd, surîdea liniștit acoperind mîna fetei cu a ei.

— Suntem numai femei, domnule, în neamul nostru, și atîta copil avem, zise călugărița bătînd-o pe mînă. Dar văzîndu-i mănușele rupte: Du-te, mamă, de-ți schimbă mănușile... și dă-ți cu puțină apă pe ochi, că ești roșie ca para focului.

Fata scoase o mică oglindă din buzunar și privindu-se:

— Adevărat, zise, am stat la foc.

Ea ieși. Constant rămase numai cu bătrîna călugăriță, ale cărei forme simple îi dădură întreaga stăpînire de sine și linia proprie natúréi sale, jumătate tristă, jumătate serioasă. Vorbiră de una și de alta, și pe cînd el mînca, băgă de seamă, ridicîndu-și ochii o dată răpede din taler, că bătrîna se uita țintă la el, căutînd parcă să-i pătrundă gîndurile și inima pînă în fund. Călugărița, surprinsă, se trase înapoi pe scaun și, ca și cum ar fi simțit nevoia de a-și explica cercetările ce făcea cu privirea, zise:

— Nu semeni cu maică-ta... Mai degrabă semeni cu colonelul, ha?... Ochii verzi, spătos, așa ca d-lui...

Și pe cînd îi făcea astfel portretul, ca să-și explice privirea cea prea lungă ce avusese, intră Elencuța Ea își păstrase aceeași îmbrăcăminte, dar, cu arta ascunsă afemeii, își aninase of untă, își pusese un inel, trăsese o viță de păr la locul ei, așa că, fără să pară, luase un aer mai de oraș. Cum intră, în mijlocul descrierii mătușei sale, aceasta, culipsade tact a oamenilor cari vor s.ă îndrepteze o greșeală, o făcu tovarășă la observările ei.

— Nu-i așa, Elencuțo?

— Ce? întrebă fata, veselă și frecîndu-și mînile cu mulțumire.

— Nu-i așa că d-nul seamănă mai mult cu colonelul, și nu seamănă de loc cu maică-sa?

Fata se așeză pe scaun încet.

— Așa cred, răspunse ea, silită să se uite la Constant.

Și pe drumul acela de priviri se întinse un fel de mreajă sufletească pe care n-o înțelegeau nici unul, dar care îi prindea dorul pe fiecare și-i încălzea. El, cam cu ochii în jos, ca unul despre care se vorbea; ea cu o sfioasă aruncătură de privire, ce se lăsa și se ridica spre el, vie și curioasă, — se simțeau intrați într-o încurcătură plăcută dar vinovată, din care n-ar fi ieșit ușor, dacă, din fericire, feciorul n-ar fi pus pe masă o sticlă cu apă minerală, care aduse la îndemînă călugăriței o vorbă naturală:

— Doamne, mamă, ți-ai luat tu astăzi doftoria?

Fata se uită la dînsa, cu o privire duioasă și rugătoare.

— Și astăzi s-o iau? zise ea călugăriței cu o blîndă alintătură de copil.

— Ei, Doamne, mamă, ia așa mă superi tu mereu. O să te spui mă-tei.

Fata se sculă răpede și se duse lîngă scaunul bătrînei, prinzînd-o de gît ca un șarpe șiret.

— Nu, mămucuță, lasă că n-o iau astăzi, și o să te ascult, o să mă închin cît mi-i zice...

— Fugi, fugi, nu se poate, hotărî bătrîna luîndu-i mînile de după gît cu o vădită dragoste și depărtînd-o.

— Și tare mai e rea !... zise fata, rămasă în picioare și scuturînd din cap.

— Rea, bună, e spre binele tău, ce-o să-ți fac, — nu-i așa? întrebă ea pe Constant.

— E adevărat că în general doftoriile nu prea sunt gustoase, dar dacă trebuie... răspunse el în doi peri.

— Și dumneata? întrebă fata zîmbind cu răutate. Tot numai un prieten am: dacă n-ar fi moș State aș lua doftorii de cinci ori pe zi.

— Tata? întrebă Constant pe călugăriță, pe cînd Elencuța se ducea la dulap să-și ia doftoria.

— Apoi da, dumnealui ne-o învață cu tot felul de pofte și scornituri. I-a vîrît în cap să zvîrle doftoriile și să s-apuce de călărie, de vînătoare, de toate poznele din lume.

Și pe cînd fata, întoarsă cu spatele la ei, se ținea cu degetele de nas și-și turna doctoria pe gît, călugărița se scutura cu groază și cu milă, parcă ar fi luat-o ea.

— Bravo, zise dînsa; azi te-ai purtat ca un voinic.

Dar fata, drept răspuns, dete din cap cu neîncredere și arătă cu ochii pe la spate pe Constant, parcă ar fi zis:

— N-am ce mă face de omul ist străin, dar altfel...

Călugărița începu a rîde.

— Dacă-i așa, stai că te spui.

— Nu !... zise fata lung.

Dar călugărița urmă:

— Uite, domnule...

Însă nu putu să-și sfîrșească vorba, căci fata venise dintr-o săritură lîngă dînsa și-i închisese gura cu mîna. Bătrîna se-ncercă încetișor să mai spuie.

— Mi-a făcut... îmi face semn... Stăi, mamă, că mă înăbuși.

Elencuța se dete atunci la o parte cu un fel de deznădăjduire comică și zise răpede:

— Ei, spune dacă vrei; parcă cine știe ce ai de spus!

— Adevărat, domnule, întări bătrîna rîzînd, nu-i nimic. Dar vino mai des pe la noi, poate își isprăvește sticla de doftorii.

Fata se sculase de pe scaun furioasă și se dusese să se uite pe fereastră. Călugărița rîdea cu poftă, clătinîndu-și toată ființa de valurile rîsului. Constant îi ținea hangul cu moderație.

— Zău, mămucuță, dacă nu ești bună de pus pe foc!

Puțin cîte puțin se da astfel pe față firea ei întreagă, cu toate nuanțele vîrstei în care copilul începe a deveni femeie, avînd îndrăzneala nepăsării și sinceritatea nevinovăției. Pentru Constant era o arătare nouă. Originalitatea are o mare înrîurireasupra tuturor oamenilor, dar mai cu seamă asupra celor blazați. Fără a V ea putere să cerceteze de ce și cum, dînsul se supunea farmecului fetei. Ca un om care a încercat de multe ori să înoate și simte deodată că poate pluti, fără osteneală, — el se lăsă cu bucurie în brațele apei, și cînd în cele din urmă sania pomi din curte, pe același drum pe care dînsul venise ostenit și nehotărît, îi păru totul mai frumos, satul mai interesant, văile ninse mai vesele și depărtarea mai mică. Lăuntrul sufletelor noastre e schimbat adesea de cele dinafară, dar la rîndul lui le schimbă și el. Cînd sania se opri la scară și trebui să se dea jos acasă, el n-ajunsese încă la capătul visului. Visase deștept. I se înșirau gîndurile lanț pe lungul pîrtiei bătătorite, niște gînduri calde și fericite, și ca și cum ar fi fost zămislit în ziua aceea din cristalul unui fulg de zăpadă, urcă scara senin, vioi, fără o umbră de durere.

Cît despre fată, cetitorul a înțeles că, cu o mătușă cum era călugărița, toate ghicitorile se ceteau în ochii ei, fără mare osteneală. Elencuța era de măritat, stare socială comună la multe femei, și era de măritat cu zestre, ceea ce e comun la mult mai puține. Deci suspinători se iveau din belșug, și fata făcuse deja pe tăcutele o întreagă experiență, observînd preocuparea mamei sale și lungile priviri ale călugăriței, cînd se descoperea cîte un tînăr bien, cum zicea coana Lizica.

Era însă o stavilă la toate: colonelul State. Dînsul, ca prieten de temei al familiei, era întotdeauna întrebat, și el regulat găsea cusur la toți. În iama aceea se prezentase un pretendent care, după părerea coanei Eizichii, era bien pe toate laturile: cu nume, bogat, tînăr, avea toate însușirile unui adevărat ginere. Colonelul însuși nu găsise nimic de zis. Mai. rămînea numai fata, care de altminteri rămînea totdeauna la urmă cu zisul. Dar cu dînsa mamele ei nu prea îndrăzneau s-o taie pe de-a dreptul. Așa că, după un sfat lung, se luă hotărîrea de-a pune pe colonel, care era iubit de fată, s-o întrebe:

— Elencuțo, îi zise el într-o zi, pe cînd bătrînele nu erau acasă, am venit să-mi dai o cafea, cu tot dichisul. Știi ce vrea să zică...

— Bine, moșule, răspunse fata bucuroasă, dar azi ce-mi istorisești?

— Ce-ți pasă! iasă vezi...

Elencuța dete de cafea ea însăși; apoi luă o pernă și se așeză pe canapea cu ea pe brațe. Colonelul se întinse cu capul pe pernă și fata se puse să-i caute în cap.

— A fost odată o fată de împărat, începu el, cu totul și cu totul de aur...

— Frumoasă fată !... zise Elencuța rîzînd pe ascuns. Colonelul îi dete ușor peste mînă și urmă:

— ... pe care părinții o iubeau cu patimă, iar tinerii prinți veneau din toate părțile lumii s-o pețească...

— Ei, moșule, iar începi cu povestea asta?

— Ce-o să-ți fac, daca așa încep toate poveștile!...

— Mai bine spune-mi cum s-a însurat Bibescu la Focșani.

— Ascultă, ascultă, să vezi: printre prinți, iată că sosise unul de la Paris, galant, învățat, tînăr...

Fata rîdea, fără să mai încerce a-l opri. El urmă:

— ... care, rănit pasă-mi-te de farmecele prințesei, venea în toate zilele la părinții ei, așteptînd s-o vadă. El se numește Victor Comăneșteanu.

La această vorbă, fata sări de pe canapea lăsînd perna să cadă și se îndreptă spre ușă, zîmbind încă, dar cu o expresie de nemulțumire atît de naivă și de firească încît colonelul schimbă tonul povestirii. El se duse la dînsa și o apucă binișor de mînă.

— Nu te supăra, fetițo, că nici mie nu-mi face plăcere să-ți vorbesc de asemenea lucruri, dar trebuie să fii cuminte și să înveți a te deprinde cu viața. Ești acum fată mare... maică-ta trebuie să-ți poarte ci e grijă... n-ai tată. lumea se uitași întreabă. Trebuie să fii cuminte... și să alegi pe unul.

Dînsa se prinsese cu amîndouă mînile de mîna colonelului și se uita în jos. Două șiruri de lacrimi tăcute i se rostogoleau pe obraz și nu îndrăznea să-și ridice ochii din pămînt. Bătrînul aștepta mișcat și el, și pentru a întrerupe tăcerea adăogă încet:

— Tînărul acesta, Comăneșteanu, pare tare cumsecade... ce zici tu?

Fata ridică de două ori ochii spre el, parcă ar fi vroit să-și deprindă gîndul ce avea cu fața colonelului, și a treia oară îi și zise:

— Dumitale ți-ar face plăcere să-l iau?

— Ba mie nicidecum, răspunse colonelul luîndu-l gura pe dinainte.

— Vezi? zise fata, rîzînd printre lacrimi.

Bătrînul, nemulțumit de întorsătura ce luau lucrurile, își frîngea mînile cu preocupare. După cîteva minute de tăcere, el îi zise tihnit și așezat:

— Ascultă, Elencuțo: eu n-am dreptate să zic că nu-mi place Comăneșteanu, fiindcă n-am pentru ce s-o zic. Dar cred, pentru binele tău, că ar trebui să mai cercetăm. Aud că averea îi cam încurcată. Asta n-ar fi nimic, dar e bine să cunoaștem cu siguranță unde mergeți. De aceea eu zic să se mai întîrzie lucrurile vreo două luni... Cine știe, poate vin împrejurările altfel... adaose el cu o lungă melancolie bătrînească.

Colonelul, cînd zicea această vorbă se gîndea la fiu-său. Dar bănuia că trebuie să fie încurcat undeva, tot spera că poate cu timpul și cu puțină energie șă-l readucă la calea cea bună, adică la Elencuța. Fata, cu finețea presimțirilor femeiești, ghicise gîndurile colonelului, căci Surprinsese adesea crîmpeiuri de convorbire între muma ei și călugăriță, din care reieșea părerea de rău că fiul colonelului e un stricat, căci altfel ar fi fost cea mai bună partidă pentru Elencuța. Și cu înlesnirea cu care lucrează fantasia tinerelor fete, acest stricat era împodobit cu o mulțime de daruri, mintea ei anina de un portret ce era acasă la Resteiu fel de fel de primejdii și aventuri cavalerești, care, zică-se orice, rămîn tot cea mai puternică atragere a bărbatului pentru femeie. Astfel că, acum în urmă, cînd colonelul spuse fetei „cine știe, poate vin împrejurările altfel” se înțelegeau amîndoi pe tăcutele, și, la sfîrșitul convorbirii lor, cînd colonelul o întrebă ce să răspundă mamei sale, fata îi zise cu mulțumire:

— Cum ai hotărît d-ta, moșule: să așteptăm.

Apoi sosi cafeaua, și bătrînul, mulțumit, se așeză din nou pe brațele fetei să-i caute în cap.

— Cînd te duci la București, moșule? îl întrebă deodată fata.

Dînsul, surprins, se sculă pe un cot și se uită la ea cu mirare.

— Da’ de unde știi că mă duc la București?

Dînsa se-n roșise și adăogă răpede:

— îmi închipuiesc... Vream să te rog să-mi cumperi niște lucruri...

Și astfel fu hotărîtă mergerea la București a colonelului. Venirea la moșie a tînărului ne e cunoscută

Întors acasă de la vînătoare, Constant povesti bătrînului întîmplarea de la Mălini, așa cum se petrecuse. Colonelul băgă de seamă cu mulțumire plăcerea ce o avea f iu-său de-a aduce vorba mereu despre Elencuța, și-l îndemnă să caute a o cunoaște mai bine.

— E un suflet de copil neprețuit, zise el. Astăsară vei avea ocazie s-o vezi în lume, și bagă de seamă, adăogă dînsul cu intenție, că ai mulți protivnici.

Constant nu răspunse nimic, spre marea mirare a tatălui său, care se aștepta să-l vadă protestînd. El își deschise sacul spre a-și pregăti lucrurile pentru sară. Rufele dinlăuntru fuseseră așezate de Silvia, ș-în mijlocul lor era o perniță cu mirosuri, care îi lăsă deodată impresia casei lui de la București și mai cu seamă impresia Silviei. Cu o mișcare de nemulțumire dete parfumul la o parte și-și căută mai departe cele trebuincioase. Dar efectul era produs. Preocuparea îl prinse din nou și, aninîndu-și nasturii la cămașă, rămase pe gînduri... Se știe cu ce putere nervul mirosului aduce amintirile.

— Nu-i nimic pentru mine? întrebă el pe feciori.

— Ce să fie, cucoane?

— Niscaiva jurnale, ori scrisori.

Nu, nimic.

— Ia du-te de întreabă pe boier.

Omul ieși și după cîteva minute se întoarse cu același răspuns:

— Nimic, cuconașule.

Adevărul însă era altfel: veniseră din București două scrisori, și erau de la Silvia, dar bătrînul le simțise și le pusese la o parte.

Niciodată Constant nu suferise mai greu de gîndu-rile sale ca în minutul acela. Unul după altul, ele se înlănțuiau cu puterea amenințătoare a realității, pe care cîteodată mintea celor bolnavi o vede cu o claritate extraordinară. Supunerea și cumințenia Silviei, care-i plăcuseră atîta vreme, începuseră să devie în timpurile din urmă o adevărată nenorocire fiindcă acum, cînd conștiința lui îl judeca cu oarecar asprime, blîndeța femeii devenea o vină. Poate dac-ar fi îndrăznit să-i zică ceva, să-i ceară jertfirea liber tății ori a plăcerilor lui, ar fi avut putere s-o țase. Dar așa, față cu acea oarbă supunere a Silviei și cu eterna ei mulțumire, era cu neputință să găsească un sîmbure de pretext, care să-l dezlege în conștiința lui. Căci am mai spus-o: la un om care nu e cu desăvîrșire nul sufletește, pretextele și aparențele au un rol însemnat, îi trebuie, pentru a fi în staresă facă ofaptămișelească, umbra cel puțin a unui cuvînt.

Și astfel, prins din norul de fericire în care venise și dus în fundul celor mai negre alcătuiri ale minții, rămăsese cu cămașa în mîna, căzut în brațele fotoliului, ca un copil care-și uită treaba spre a se lua după o jucărie. Silvia, băiatul, congediul de la tribunal care se scurtase, înaintarea unui coleg mai nou decît dînsul ai cărui părinți nu făceau opoziție, o scenă displăcută ce avusese cu un domn într-un bal, toate amintirile supărătoare își dedeau mîna spre a-l umili. Dar, cu mulțumirea cu care bolnavul de insomnie vede licărind lumina zilei, el văzu în ferestrele minții lui capul Elencuței, naiv și surîzător, și toată goana fantastică a celorlalte gînduri pieri. Era în adevăr drăgălaș norocul acela de fată. Pentru a spune cum era ar trebui coloarea cu care se zugrăvește viața, tinerețea și naivitatea.

Blondă, cu ochii negri, și albă ca o fee

Un cap senin de înger pe umeri de femeie zice poetul. Blondă, în adevăr, și albă, dar mai mult femeie decît înger, cu o gură pe care părea că sufletul uitase un surîs, iar lacrimile copilăriei o umbră de melancolie. Avea ochiul negru, dar privirea dulce, fruntea mică însă armonioasă, și din întregimea chipului aceluia se desprindea înrîurirea unei naturi vesele și simple, cu o nuanță ascunsă de tristeță, ca la orfani. Cine n-a întîlnit măcar o dată în viață o asemenea figură binecuvîntată? Toate copiile și descrierile de pe dînsa se aseamănă cu cele ce se fac de pe Beatrice Cenci. Natura le creează rar, iar Guido-Reni numai o dată.

Deci nu era de mirare ca o asemenea ființă să neliniștească sufletele mai multor tineri și colonelul să aibă dreptate cînd zicea fiului său „bagă de seamă, ai mulți protivnici”.

În adevăr, seara, cînd ajunseră amîndoi la Mălini, lumea era deja adunată. În dreapta un salon larg, curat, unde se aflau cîteva doamne, cucoanele vecinilor, pornite pe povestirea întîmplărilor zilnice, care au o însemnătate așa de mare la oamenii mici; la mijloc, într-o sală lungă, un biliard, prins de doi jucători și de alți doi-trei privitori, mai toți tineri; în stînga, odaia de cărți, und o. prefă se alcătuise deja și la care luau parte numai bărbații serioși, precum bunăoară conu Tudosie Gorciu, candidatul, Nicu Mînzu, fost subprefect și proprietar, Iancu Dănălache pururea cu d-na Dănălache alături, Dumitriță Turculeț, idem proprietar, și alți cîțiva. Într-un salonaș mai dincolo era pianul fetei, la care una din duduci își aducea aminte, știi ca prin vis un biet vals de Chopin. Ici și colo cîte doi bărbați vorbind de afaceri, între care și d-nul Alpengrün, noul și marele proprietar de la Moghileni, care, sub o lampă, cetea publicațiile din Monitorul oficial. Erau poate vreo treizeci de persoane cu totul, prin urmare destui pentru o adunare de țară. Ceea ce-i aducea pe cei mai mulți era curiozitatea de-a vedea pe feciorul colonelului, cum ziceau ei lui Constant, care, pentru mai toți era o nenorocire.

— Să ai un singur băiat, coane, și acela să-ți iasă rău !... Păcat de avere... Nici praf nu se alege de dînsa!

Aceasta era definiția lui Constant.

Cînd intră colonelul și cu fiu-său, se făcu o mică tăcere. Fiecare ridica ochii mai sus sau privea peste ochelari ca să zărească pe rătăcit. Pentru mai toți fu o decepție. Se așteptau să vadă un crai, un deșuchet, un cela, și nu văzură decît un om ca toți oamenii.

În salon, coana Lizica îl prezentă comme un charmant garçon revenu de très loin. Mamele, picior peste picior și cu cîte-o lungă țigară între degete, îl măsurau în gînd pe talia copilelor. Din salon îl luă în primire Elencuța, voioasă și sprintenă ca o vrabie, și-l făcu cunoscut cu tinerii de la biliard, cu Costică Gorciu, pretendent, Leon Movilă, Victor Comăneșteanu și alți doi juni mai... de cîmp, să zicem, cari veniseră la ceai, seara, îmbrăcați ca de călărie. Printre toți Comăneșteanu era cel mai bine, cu barba tăiată de pe cea din urmă modă de la Paris, cu capul sus, de-abia vorbind românește și jucînd biliard cu Gorciu cu aerul pe care-l are un leu cătră cîinele închis cu el în aceeași cușcă. În odaia de cărți îl prezentă însuși tată-său. Cîteva glume de la cei mai bătrîni, cîteva complimente de la cc ai șireți, și apoi iar intră în posesia Elencuței, care ținea să-l ducă plocon fetelor și mai cu seamă uneia, d-ra Ida Alpengrün, față cu care Constant băgă de seamă că Elencuța căpăta un fel de rigiditate nefirească. Evreica era frumoasă, plină, cu un păr auriu bogat, vorbind corect, dar păstrînd cu toții o rezervă care mirosea a milion.

În această lume, ca în toate de altminteri, după prima impresie, fiecare reintră în sine. Constant schimbă căteva vorbe cu Ida, cu Comăneșteanu, care vrea să-l ia la o partidă monstră de biliard, cu Alpengrün bătrînul, care-l prinse fumînd o țigară și-i făcu tot istoriul fontănelor sale de păcură; pînă în sfîrșit, rămase singur. Fata pe care, fără să-și dea socoteală, o căuta cu ochii peste tot, împărțea ceai. Călugărița îl băgă de seamă și-i făcu semn să vie lîngă dînsa, ca lîngă o cunoștință mai veche.

— Cum îți place pe la noi, domnișorule?

— Sărut mîna, — îmi place foarte mult.

— Vezi, poate că-i rămînea pe aici... E țara vrăjită Moldova, adăogă ea zîmbind.

— Ce nu se poate în lumea asta? zise el, răspunzîndu-și parcă mai mult lui decît ei.

Una din vecinele călugăriței le tăie vorba și Constant rămase iar la o parte. Pe nebăgate de seamă el se strecură de lîngă dînsa și trecu binișor înapoi în salonașul unde era piano. Fetele erau toate la biliard, cu Comăneșteanu și ceilalți. El, singur și cam fără rost, se uita la cadrele de pe părete, cu lipsa de interes a unui om preocupat. Erau o mulțime de nimicuri, ca în toate casele fetelor tinere. Dar printre litografii și fotografii de tot felul, era și un portret bun în oloi, portretul unei femei frumoase, care trebuie să fi fost coana Lizica la tinerețe, căci aducea puțin cu Elencuța. El se uită la portret lung și cu plăcere.

Fata isprăvise de împărțit ceaiul și sta și ea să se bucure de petrecerea celorlalți. Văzuse pe Constant sculîndu-se de lîngă călugăriță cam fără scop, și acum îl căuta, ca să-l prindă în joc cucei de la biliard. Intră cu vorba pe buze, cînddete cu ochii de el contemplînd portretul mamei ei. Se opri o clipă pe prag, ca cum ar fi vrut să se retragă, dar apoi își schimbă gîndul și se apropie binișor de dînsul. El negreșit că o simțise; parcă chiar o aștepta.

— Așa-i că era plăcută mama? îl întrebă ea cu mîndrie. Femeile mai înainte aveau bunul-gust de-a fi frumoase.

El nu răspunse nimic, ci se întoarse și se uită lung la ea; apoi iar la portret. Privirea, astfel purtată, era aproape atît de vorbitoare cît un cuvînt. Ea se făcea că nu vede și urmă a se uita la cadru. Dar tăcerea prelungită devenea o mărturisire limpede, deși foarte discretă. Și se vede că acest prinos de admirare îi încălzea inima, căci sîngele i se urca în față și se făcu roșie.

— E cu adevărat foarte frumos! zise el încet, și dacă nu mi-ar fi frică de o groaznică banalitate mi-aș spune toată gîndirea.

Ea ridică ochii spre el, buni și luminați de o rază de simțire fericită, cu care vroia să oprească vorba și totodată să zică:

— E de prisos; am înțeles și-mi place.

Dar el, prins parcă de nevoia ce o simt cîteodată poeții de-a vorbi cu luna, urmă:

— E de prisos, știu. Dar țin să vă spun că, fără să fie o mare asemănare, acest portret are un nimb de poezie care nu se găsește în lumea întreagă, decît poate... la dumneavoastră. Dar, dacă nu mă înșăl, adăogă răpede,pînza asta era ceva mai mare... era bustul întreg, cu mînile amîndouă, unite... care îmi aduc aminte că făceau admirația mea... ca prin vis...

— Da,, zise Elencuța, de la moartea tată-meu: am lipsit atunci din țară cîtăva vreme și portretul a stat închis jos într-o odaie unde l-a ros șoarecii... din fericire numai pe mărgini, așa că a trebuit să-l micșorăm... Dar aveți memoria bună, zise ea, mirată.

— Da, am oarecare ținere de minte. Știu că tata avea o pasiune pentru dumneavoastră, pe care nu mi-o puteam nicidecum explica... atunci... zise el zîmbind. De altminteri îmi pare că d-lui are pasiunile statornice...

Fata rîdea, cu capul plecat ușor pe un umăr și spre “B scoate convorbirea din făgașul în care el o aducea mereu, se întoarse iar la portret.

— De altfel, mie nu-mi pare rău de loc; șoarecii mi-au făcut un serviciu, căci dacă încolo mai trece cu asemenarea, mînile mamei sunt și acum așa de frumoase și ale mele așa de urîte, încît trebuie să le mulțumesc.

Și se uita la mînile ei cu un surîs de milă, dar șiret peste fire, căci mînile îi erau cum sunt două porumbițe albe.

— E adevărat, zise el, luînd una și cercetînd-o ca pe un obiect, sunt urîte. Dar în acelaștimp, pierzînd măsura lucrurilor o duse răpede la gură, și o așa sfîntă și adîncă emoțiune îi tresări în suflet, încît se simți roșindu-se ca un copil de 18 ani.

Ea nu putuse să rostească decît o singură silabă de mirare, și dintr-o mișcare prinse ivorul de la o ușă închisă și dispăru.

Constant șezu un minut jos, ascunzîndu-și capul în unghiul unui scrin, pînă ce impresia mînei ce o sărutase se răci de pe buzele lui, și apoi cu sfială ieși prin camera de cărți și se opri în pragul din care se putea urmări jocul de biliard. Ida Alpengrün își aștepta rîndul în picioare, cu un tac în mînă, de care se rezema cu brațul întins, avînd statura pretențioasă a unei Diane. Deși poza pururea, era frumoasă pustia de evreică. Constant, ca nn cal de rasă, deprins să ție gîtul coardă cu orice stăpîn, făcu un pas cătră dînsa foarte galant, și cu o înclinare de cap aproape ironică de respectuoasă ce era, îi zise:

— Suntem la Mălini ori în Olimp?

El nu-și da seama de mișcarea sufletească ce-l împingea la această faptă, — dar izvorul ei era în mima omului care se simțise stăpînit și rănit adînc de farmecul unei alte femei, care acum sta în pragul celuilalt salon și se uita la ei. Gelozia e un chin ce face se vede nespusă plăcere celui ce chinuiește.

Ida îl privi cu obicinuita ei lipsă de măsură în mișcări, de sus în jos, dar îl grafică cu un surîs foarte binevoitor în esența sa, care, lăsînd să se vadă rîndurile albe ale dinților, dete pentru prima oară figurei aceleia de marmură lumina adevăratei vieți omenești.

— Din orice Mălini se poate face un Olimp, dacă pui zei într-însul, răspunse ea scandîndu-și cuvintele.

— Matin !... greși el a zice încet.

— Nu? întrebă ea.

— Ba cum nu! Dar atunci, noi, muritorii, n-avem decît să ne plecăm genunchile, căci treaba e pe gata...

Ha nu putu răspunde, căci între dînșii răsărise Elencuța, mititică și sprintenă. Dînsa, cu o mînă pe umărul Idei, începu a-i spune:

— Ido dragă, n-ar fi bine să isprăviți partida de biliard... cucoanele cam cască... și au început să reclame Ochii d-lui Movilă... adică a lui Ventura... știi Doi ochi pe care îi cîntă d. Movilă așa de bine.

Era o atenție delicată și șireată în acelaș timp, căci d. Movilă cînta binișor, iar suspinele sale erau toate închinate Idei.

Și fără să aștepte răspunsul ei, luă pe Constant de braț și-l întoarse pe loc.

— Te rog, domnule Dumitriu, să mă ajuți. Trebuie să fim elocvenți, căci d. Movilă e foarte modest.

În fapt însă, tînărul Movilă aștepta de un ceas această rugăciune și din două vorbe abia primi. După aceea ea se duse cu Constant spre salonul doamnelor. Mergînd, îi zise răpede:

— Aveți o mare slăbiciune de mitologie. Și eu care n-am nimic, nimic de zeiță !...

El se opri și se uită la dînsa surprins și fărmecat.

— Nu e frumos... adaose ea cu glasul tremurînd.

El rîdea, încercînd să protesteze, dar fata îi poruncea să tacă cu un deget dus la gură. Ea nu mai putea să mai vorbească, căci dacă ar mai fi rostit un cuvînt o înecau lacrimile. Se apropie de un geam îngust ce era în față și-l deschise împingîndu-l de părete. Aerul rece îi răcori sufletul.

Era o surdă gelozie între amîndouă fetele, și poate acesta era și cuvîntul care îndemna fără știrea ei pe Elencuța să treacă dincolo de măsura cu care o fată ca dînsa ar fi trebuit să se arate unui tînăr pe care îl întîlnise numai de cîteva zile. Dar, afară că inimile curate și naturile originale sunt adesea lipsite de formulele lumei celeilalte, cetitorul nu trebuie să uite că colonelul fusese grădinarul care ajutase în toate diminețile petalele bobocului să se deschidă. El pregătise îndelung sufletul Elencuței pentru întîmplarea de-acum. Cu aplicarea firească a tinerețeiși singurătății cătră asemenea visuri, fata iubea deja pe cineva, care avea un nume, avea un tată, ba chiar un portret, după cum știm, dar pe care nu-l cunoștea. Și cînd îl cunoscu, din fericire pentru ea., visul nu pieri, ci se schimbă binișor într-o realitate vie și caldă.

Astfel se poate înțelege cum ajunseră așa de răpede aci.

VII

Dar cărei stele să ne închinăm în viața noastră spre a ne ține drepți între vînturile soartei?

Pe nesimțite, dar iute, Constant se ducea la vale, și se ducea cu căldura unui suflet însetat de-a crede, de-a spera, de-a trăi. Viața lui din urmă i se părea un jug umilitor. Cu ce fel de măsură judecă mintea înamoraților nu se știe, dar așa e: ei găsesc tot felul de dovezi în sprijinul pricinei lor. El lăsă să treacă vremea; își prelungi congediul; ceru un altul în regulă de la minister, și cînd nu mai îndrăzni să ceară, ridică zăgazurile convenționale cu care ne e înconjurată viața și lăsă să curgă împrejurările după voia lor. Din cînd în cînd mai întreba de datorie dacă sunt scrisori pentru el din București, ba chiar scrise Silviei o data ori de două ori, dar n-avu nici un răspuns. Nu se miră de loc de faptul acesta, ba mai mult, îl luă drept cauză puternică ca să nu se mai intereseze de cei rămași în urmă.

Acum mergea în toate zilele la Mălini. Era privit de toți ca ginere, și el nici nu vrea să știe cum era privit. Faptul în el însuș îi ajungea. Cu adevărat pornire a celor ce iubesc, nu se interesa de nimic. Îi era dragă fata și asta era destul de mult ca să-l ocupe cu totul. Bătrînii făceau ce vreau ei. Nimeni nu rostise vorbe late. Nu se urmase nici cereri de mînă, nici de zestre, dar înțelegerea era minunată, prin absoluta încredere ce aveau unii într-alții. Erau așa de vechi prieteni!

Colonelul ținea polița întreagă a afacerii și cu furie zvîrlea nedeschise scrisorile Silviei în foc, dîndu-i un nume foarte neplăcut; pe de altă parte observa și pe fiu-său și pe fată, cu interesul unui om care urmărește o descoperire nouă. Voia sa facă doi fericiți. Era așa de firesc, și-i adusese așa de departe !...

Într-o seară, după vreo două luni, pe cînd el făcea proiecte cu fiu-său în privința casei, cum s-o lărgească și unde să șadă, întrebă pe Constant:

— Ai vorbit ceva cu Elencuța despre asta?

— Eu? răspunse acesta, nimic.

— Cum nimic? nu v-ați dat niciodată în vorbă despre asemenea lucruri?

— Doamne ferește!... Ce, astfel de comedii vorbim noi?...

Colonelul zîmbi liniștit, înțelegînd că toți oamenii cari iubesc devin niște adevărați copii.

— Bine, tată, da’ orișicît, ar trebui să lămurești cîteva chestiuni, zise el. Ești sigur că fata te vrea?

— Așa cred, răspunse Constant cu îndoială.

Bătrînul știa bine că-l vrea, dar parcă ar fi ținut să grăbească lucrurile.

— Poate c-ar fi bine să te asiguri. Știi că mai sunt și alții...

Constant rămase pe gînduri. Socotea în sine că avea dreptate bătrînul. Dar dacă, în adevăr, nu l-ar fi vrut?... Se putea foarte bine să placă Elencuței, dar să nu placă mamei. Se putea să afle fata de legătura lui cu Silvia, și să-l desprețuiască. În mintea lui aceste două capete nu se apropiau niciodată, sau cînd din întîmplare trecea cu gîndul de la una la alta, făcea todeauna un scut de apărare celei dintăi, ca nu care cumva s-o întunece și s-o păteze umbra celei de-a doua. Se întîmplă la el ceea ce se întîmplă cu mulți oameni: luase de la una tot, o umilise, o încărcase cu toată proza vieții, și, alături de dînsa, zilnic și neîntrerupt, avea în gînd un alt cap de femeie, fără ființă, ideal. Cînd întîlni pe Elencuța și-i plăcu, începu să simță că se făcea încetul cu încetul un fel de substituire, idealul se mișca spre formele fetei, cu cari se amestecau și se închegau, după acea mare și adîncă lege a sufletului că nimic nu stă în ideal care să nu aibă o proprie năzuință spre real. Și atunci cînd înlocuirea fu întreagă, Silvia deveni dușmanul Elencuței, deveni umbra, pata, durerea și remușcarea lui. Și doar acest om, din propria fire, nu avea nimic histeric și exaltat. Dar amorul dă pe față multe ascunzături ale natúréi noastre.

Deci, mai ou temere decît altădată, se duse a doua zi să o vadă. Fata îl aștepta ca de obicei în salonașul pianului, cu maică-sa Xenia. Călugărița era păzitorul formelor. Din fericire ele se păstrau de șinele, căci dînsa își uita adesea însărcinarea și-i lăsa singuri ceasuri întregi.

În adevăr, și-n ziua aceea, ca și-n celelalte, Constant rămase numai cu Elencuța... Ea cînta ceva la piano, ocupîndu-și astfel mînile și luarea-aminte. El sta pe canapea și se gîndea. Ea ce?... Cu ochii mari, pierduți în sfera unor alcătuiri necunoscute, privirea lui nu se anina de nimic din ce era prezent. Ea simți că el nu se uita la ea, și-și întoarse capul spre dînsul.

— La ce te gîndești? îl întrebă, oprindu-se.

El reveni pe pămînt și plecîndu-se ușor pe un cot, se uită la ea lung.

— Vin colea, îi zise fata, arătîndu-i un scaun lîngă piano.

El se sculă răpede și se apropie de ea.

— La ce te gîndeai? îl întrebă din nou.

— La nimic. Mă uitam la dumneata.

Ea dete din cap, reîncepînd cîteva arpegii,

— Nu te uitai la mine... Nu te uitai la nimeni. Te gîndeai la ceva.

— Mă uitam la dumneata, repetă el simplu. Te văd oriunde mă uit

Ea își muie privirile lung într-ale lui.

— E foarte frumos ceea ce zici, dar, în adevăr, nu te gîndeai la nimic?

— Nu, zău...

— E cu atît mai bine. Eu credeam că te gîndești ades la un lucru la care eu mă gîndesc mult și care mă umilește.

— Ce lucru? întrebă el mirat.

— E de prisos să ți-l aduc aminte. De vreme ce l-ai uitat n-are însemnătate.

El se uită la ea cu nedomerire.

— Sunt multe lucruri cari îmi stau în minte de la dumneata, dar ceva care să te umilească... mai cu seamă venind de la mine...

— O, nu de la dumneata, de la mine însămi.

— Te rog... nu mă lăsa în neliniștea asta. Dacă nu-mi spui, o să cred vecinie că eu am fost cauza.

— Nu, nu, n-ai fost dumneata. Și ca să vezi, uite, îți spui: îți aduci aminte în seara cînd juca Ida biliard?

— Știi că am avut slăbiciunea să-ți zic că ai o prea mare patimă pentru mitologie.

— Ida a auzit.

— Și dacă ți-a părut rău altădată, îți mai pare rău acum?

— Negreșit. De ce să știe lumea întreagă, și mai cu seamă dînsa, ce se petrece în inima mea?

El se sculă în picioare și rezemîndu-se de colțul pianului ca s-o vadă mai de-aproape îi zise:

— Așa este, și dacă e vorba să-ți spun tot, mă gîndeam și eu la ceva.

— Vezi, la ce? întrebă ea zîmbind.

— Hă gîndeam, urmă el serios și cam încet, că am ajuns să pierd noțiunea a o mulțime de lucruri trebuitoare în viață, atîta mi-e mintea plină numai de dumneata. Așa, văd că se fac împrejurul nostru pregătiri... ciudate, de sărbătoare... ca de nuntă, și eu n-am îndrăznit niciodată să te întreb dacă prietenia dumitale are curajul să rămîie aceeași cătră mine pentru totdeauna.

Elencuța ridică ochii spre el buni și sfioși și îi plecă iar pe clapele pianului, neputînd să zică nimic. Inima îi bătea mai tare, și simțea privirea lui plecată spre ea, care aștepta o vorbă, un semn.

— Da, răspunse în sfîrșit, sfios și așa de încet îneît de-abia se auzi.

El înțelese că era prea aproape de ea și că privirile lui o apăsau. Se retrase iar la loc pe scaun.

— Și unde vrei să stăm?

— Unde suntem acuma nu suntem bine? îl întrebă ea zîmbind.

— Nu vream să zic asta. Dar fiindcă mi-aduci aminte, îți mărturisesc că eu aș fi mai bine altfel.

Și cu o pornire a inimei nestăpînită, puse un genunchi în pămînt și se lăsă jos lîngă scaunul ei. Vrea să-i spuie ceva.

— Nu știi... nu pot s.ă-ți spun... dar e o simțire dulce să iubești

Ea îngălbenise și închisese ochii, rezemîndu-și capul de spata scaunului și lăsîndu-și mînile fără putere. El îi înconjurase trupul cu brațele și încet, ușor, se ridică spre fruntea ei s-o sărute. Mînile ei se mișcară de-abia și, unite, acoperiră fața lui ca un paravan, pe cînd ea își întoarse capul.

— Șezi binișor...

Cîteva secunde rămaseră astfel, el fericit și aproape copilăros, ea copil adevărat, cum era, tremurînd în brațele lui și neîndrăznind nici chiar să-l privească.

— Elencuțo... nu vrei să te uiți la mine?

— Ba da, dar scoală-te.

— Mă scol... mă ierți?

— De ce?... nu mi-ai făcut nimic, răspunse ea încet, întorcîndu-se spre el și punînd mînile pe umerii lui. Am zis da, urmă și mai încet, și dacă vrei să-l mai auzi, îl mai zic: da, da

Și geniul lor cel bun,maica Xenia trîntea o ușă ca într-o moară, făcînd ca dogarii cari urcă la măgură ciocănind în scîndură ca să fugă ursul. Bătrîna intră cu un scul de lînă ca să-l depene pe ghem. Ea vru să scoale pe Elencuța de la piano ca s-o ajute, dar Constant sări de pe scaun cu mînile întinse.

— Eu, eu, maică.

Ea nu prea îndrăznea dar în sfîrșit fiindcă lui îi făcea plăcere, îi puse scutul de lînă pe mîni.

— Vino încoa, Vasilache... zise ea ducîndu-l spre fereastră. Ceea ce însemna:

— Vai de tine, fărmecatule, te-a legat la gard.

În adevăr, era fărmecat și legat la gard, dar lui îi venea la îndemînă așa cum era.

Plecă acasă, fericit, propunîndu-și să spuie tatălui său că luase înțelegere cu fata... Dar, în sfîrșit, ce înțelegere luase? Se puse să-și reamintească scena cu Elencuța, și se pierdu în farmecul ei, fără să se mai gîndească la altceva.

Acasă, intră drept în camera lui și rămase pînă seara, singur, fără să vadă cum trece vremea.

La masă, prînzi numai cu mama lui. Colonelul, în, lipsa lui, plecase la București. Vestea asta îl neliniști întrucîtva, dar mamă-sa îi spunse că bătrînul primise peste zi o telegramă de la Credit și plecase numaidecît.

— Bine, dar atunci ar fi trebuit să se ducă la Iași.

— Nu știu... zise bătrîna cu simplitate. La Iași a fost de mai multe ori, iar acum trebuia să meargă la București. Așa era vorba... Pe de altă parte prea bine a făcut: trebuie să începeți a vă îngriji de cumpărat cîte ceva. Tu, dragă, te uiți în ochii ei și ai mîntuit tot, dar nu merge așa. Niște oameni ca noi trebuie să facă lucrurile întregi și frumoase.

— Așa-i, zise Constant aproape fericit de observația pretențioasă a mă-sei.

Apoi, vorbind, iar veni cu gîndul la plecarea colonelului.

Bătrînul plecase, în adevăr, în urma unei telegrame, dar în alte împrejurări decît cele povestite de coana Păuna. Colonelul îi istorisise vorba cu creditul, ca să nu mai fie descusut de ce și pentru ce.

VIII

Pe cînd Constant era pe drum la Mălini, un vătășel de la gară aduse o telegramă pe numele lui. Colonelul o învîrti în mînă vreun zfert de ceas, hotărît să n-o deschidă; dar hîrtia aceea îi ardea degetele. O simțea de la cine e, și-i venea s-o svîrle în fundul sobei; dar iarăși putea să fie o telegramă de afaceri. Nedumerit, vrea să se ducă să se sfătuiască cu nevastă-sa, însă își luă de seamă, gîndindu-se că dacă depeșa era în adevăr de la femeia care urmărea astfel pe fiu-său, coana Păuna n-ar fi putut să se stăpînească, ar fi zis ceva lui Constant, și toată treaba era stricată.

Atunci se hotărî s-o deschidă. Tremurînd, ca un vinovat, își puse ochelarii și o ceti. Cuprindea aceste cîteva vorbe:

„Copilul moare. N-am nici o putere Silvia”

— Ce! zise el tare.

Apoi o mai ceti o dată. Era așa, negru pe alb. Bătrînul își ridică ochelarii pe frunte, parcă ar fi avut nevoie să vadă liber înaintea ochilor. Apoi, așezîndu-se pe un scaun, o luă din nou și o ceti pentru a treia oară.

— Ce comedie mai e și asta?... zise el parcă ar fi avut pe fiu-său înainte. Ce copil? ce fleacuri?...

Și neputîndu-se deprinde cu ideea aceea, iar se mai răsuci, iar mai luă hîrtia în mînă, se mai uită la ea, parcă ar fi voit să-i ceară lămuriri, s-o întrebe cine moare? al cui copil? Apoi, ostenit de nesiguranță și oarecum biruit de enigma aceea, zise încet:

— Bre... rea femeie!

I se părea că cu depeșa venise ea însăși și amenința să dărîme tot ce făcuse bătrînul cu răbdare, cu dragoste și sîrguință. Acum era parcă lupta încinsă între ei doi. Pe fii-su îl uitase.

— Cine știe ce comedie o să facă, de-o auzi de însurătoarea băiatului, gîndi el. Ah, tinereță proastă ce ești și flecară, zise el, sculîndu-se supărat și aruncînd telegrama mototolită într-un colț.

Dar umblînd de colo pînă colo, își aduse aminte de vorba copil. Asta îi intrase în suflet ca un piron. Euă încă o dată telegrama de jos, o desfăcu pe masă și o ceti din nou.

— Ce șiretenie proastă! zise el dînd din cap. Știm noi ce fel sunt făcuți copii aceștia

Să-l întrebe pe fiu-său nici vorbă nu era.

Atunci bătrînul luă o hotărîre cam pripită.

— A pus gheara pe el și vrea să-l stoarcă. Vrea bani, mă duc să-i dau bani, zise el.

Din experiență proprie știa că asemenea legături au mai întotdeauna o morală foarte comodă. O mică despăgubire bănească șterge multe lacrimi de acestea sincere și dezinteresate.

ln Convorbiri literare; facere.

Și cu o grabă copilărească ceru să-i facă sacul; din întîmplare era tocmai aproape de ceasul trenului de ziuă. Răpede îi puse caii și pomi la gară. Sub îmboldirea ideii aceleia se pomeni, după un ceas, din odaia lui în vagon, călătorind, și numai cînd începu a-l legăna trenul, se dezmetici parcă din amețeala ce i-o pricinuise telegrama.

— Da’ ce fac, frate? își zise el cu îndoială. Unde mă duc? Parcă m-am apucat de teatru...

În adevăr, avea ceva teatral hotărîrea aceea grăbită, care supăra bunul său simț, — dar teatru jucăm de multe ori în viața noastră, fără să știm. El însuș pregătise cele ce se întîmplau acum. Și cînd iar își aduse aminte de femeia aceea, cum o numea el pe Silvia, se simți mulțumit că se duce spre dînsa. Cu mintea aprinsă alcătuia scena ce avea să se petreacă între ei doi, și o vedea parcă ținîndu-i piept, îndrăznind să-i spuie vorbe supărătoare, ori încercînd să facă pe desperata. Atunci își scotea cuvintele ce trebuia să-i spuie, chipul mai nemerit cu care ar fi putut să înceapă — se gîndea, se răzgîndea, și astfel, stăpînit de nesiguranță, ajunse la București. Trase la âcelaș otel la care fusese cu două luni mai înainte. Aci se afla omul care-i dusese scrisoarea la tribunal în ziua cînd plecă cu fiul său la moșie. După ce se odihni puțin, pe jumătate porniră împreună la tribunal, ca să găsească. pe aprodul ce primise scrisoarea și care trebuia să cunoască locuința fiului său. El își închipuia că chiar dacă Constant n-ar fi stat la un loc cu femeia aceea, tot poate ar fi putut să-i dea de urmă.

În adevăr, găsiră pe aprod; daj acesta spuse colonelului că degeaba caută pe d. membru, căci lipsește de-o grămadă de vreme din capitală.

: — Chiar cucoana a venit de mai multe ori să întrebe, adaose el simplu și fără nici un gînd rău.

Vorba asta însă răni pe colonel pînă în suflet.

Nu-i nimic, flăcăule, noi tot să mergem. Te-oi mulțumi.

Apoi, răpede, parcă i-ar fi fost frică sa nu-l priceapă, adăogă:

— Poate s-o fi întors. Am o treabă grabnică cu dumnealui.

Și plecară. Aprodul îl duse în casa din strada Carol, pe care o cunoaștem.

Bătrînul intră pe gang iritat. Sună jos la scară de mai multe ori, dar nu veni nimeni să-i deschidă. Asta îl supără și mai mult. Ușa nefiind încuiată, o împinse și intră. Cînd fu însă înlăuntru, armonia lucrurilor acelora în care el se amesteca nèchemat îl intimidă. El bătu la o ușă, încet, aproape emoționat. După puțin timp ea se deschise și un cap de femeie se ivi în umbra ei.

— Ce poftiți? îl întrebă domol.

— D-nul Dumitriu aici șade? zise bătrînul.

Drept răspuns ușa se deschise întreagă, și el putu să vadă că femeia aceea nu era o slugă. Cu o rochie simplă pe ea, încheiată strîmb; cu părul adus grămadă deasupra capului și prins din fuga cu un singur ac mare; cu obrajii albi ca varul iar ochii sclipind de-o aprindere de viață extraordinară, — părea scăpată dintr-uh convoi de osîndiți la moarte. Ea se retrase cu sfială, ducîndu-și mîna la piept, și îngînă ceva ce n-ajunse pînă la colonel.

Era Silvia. Ea recunoscu pe bătrîn de la prima vedere, după portretele ce le avea în casă, și prezența lui o făcu să-și piardă și puținul curaj ce mai avea. Tremura ca o vinovată, ținîndu-se cu mîna de ivorul ușei...

— E... lipsește... vă rog să intrați.

Colonelul intră.

— Am venit cam de dimineață, zise el; să mă ierți

— îțu, domnule. Eu am ieșit așa... credeam că e doctorul... Mi-e copilul bolnav, zise ea frîngîndu-și mînile. Vă rog ședeți...

Apoi îl lăsă singur și trecu într^o odaie vecină, pe a cărui ușă deschisă se auzea o tușă seacă, surdă, cade om care nu poate răsufla.

Bătrînul se așezase pe un scaun și privea cu mirare la lucrurile dinlăuntru. El se aștepta să vadă ceva neobicinuit, lux, ruină, lipsă de gust și de cuviință, — și în loc de asta găsea o casă ca la toată lumea. Dar pe cînd el se uita astfel, Silvia veni fugapînă-n ușă, strîngîndu-și mînă în mînă, și cu ochii plini de lacrimi zise răpede și cu groază:

— Se îneacă, domnule!... și doctorul nu vine. Ce să mă știu face, vai de mine...

Și era zugrăvită pe obrazul ei o frică și o desperare fără seamăn. De dincolo s-auzea în adevăr un glas de copil strîns de gît, care chema pe mama sa fără putere, îl biruia boala.

Colonelul se sculase în picioare nedumerit.

— Să se ducă cineva cu birja mea la doctor, zise el, înrîurit de durerea femeiei ce sta înainte-i fără nici o putere,

— Să se ducă, răspunse ea făcînd un pas cătră ușă.

Dar se opri deodată.

— Mă duc eu... fiindcă nu-i nimeni.. .n-am pe nimeni, zise ea rămasă în mijlocul casei și uitîndu-se cu nehotărîre în pămînt.

— Atunci mă duc eu, răspunse colonelul. Un doctor, care-o fi

— Ah, domnule, care-o fi.

Și Silvia îl lăsă și se întoarse înapoi la băiat, iar colonelul pomi răpede pe scări după doctor. Birjarul îl duse la cel mai apropiat, care sta chiar în strada aceea; dar doctorul nu era acasă. Se duse la un altul, și la un al treilea, pînă ce găsi unul pe care-l luă cu dînsul în trăsură. Și nu se gîndi un singur moment bătrînul la ciudatul rol pe care-l juca, nici la hotărîrea cu care venise la Silvia, ci foarte firesc se urcă iar înapoi cu doctorul, ba încă intră cu el în camera bolnavului; atîta e de adevărat că ideea morții ridică ori coboară pe oameni la nivelul obștesc al mormîntului, față cu care tac toate celelalte simțiri, și chiar satirii devin gînditori.

Intrară deci înlăuntru și doctorul se duse drept la copil. El era ascuns în perne și legat la gît încît abia se mai vedea. Îl desfăcu binișor, îi scoase o mînă și i-o cercetă, îl pipăi, îl întrebă, — și păru îngrijat de ceea ce vedea. Copilul era cu fața aprinsă și ochii împainjiniți, dar formele lui gingașe nu-și pierduseră cu totul caracterul. Bătrînul avu surprinderea de-a vedea cît de mult semăna băiatul cu fiu-său. Silvia, pe marginea patului, tremurînd, îi luase mîna și vrea să-l facă să vorbească, fiindcă din cînd în cînd ochii i se închideau și nu mai răspundea:

— Constant... dragă... uită-te la mama.

El se-ncerca să deschidă ochii lui albaștri și naivi de altădată, dar era obosit de boală.

Doctorul scrise răpede rețeta și zise să se ducă cineva numaidecît la farmacie. Colonelul o luă din mîna Silviei, coborî scările din nou și trimise iute pe birjar. Cînd se întoarse înapoi medicul cerceta pricina boalei.

— Va să zică a mai avut-o o dată? întreba el.

— A mai avut-o o dată, domnule doctor, și se vede c-a răcit iar, că iar l-a întors, și atunci mi se pare că am făcut eu o greșală, fiindcă am scos copilul și l-am dus... l-am dus la doctor.

— Ea ce doctor?

Silvia se încurcă.

— Ei... nu știu... i-am uitat numele.

Adevărul era însă că ieșise cu copilul, așa cum spunea, dare se dusese cu el să aștepte consultația publică la Colțea, — căci acel pe care îl avusese înainte nu mai voise să vie.

— Nu-nțeleg cum faceți astfel de greșeli, zise doctorul supărat și uitîndu-se atît la Silvia cît și mai cu seamă la bătrîn.

Colonelul privi lung în ochii lui și-i veni pînă-n gură să-i zică:

— Ce te legi de oameni degeaba?... dar își aduse aminte că el îl căutase, — și tăcu.

Silvia văzu nedreapta observație a doctorului.

— Domnul nu e vinovat întru nimica, fiindcă nu era aici. Eu am făcut greșala, zise ea pe un ton care nu mai primea răspuns.

În sfîrșit medicul plecă, făgăduind să revie seara. Silvia se luă cu temere după el, căutînd să-l întrebe dacă avea vreo speranță și, nerăbdătoare, se coborî pînă jos să aștepte pe birjar cu doftoriile. Bătrînul rămăsese la capătul patului și se uita la copil în față, atras de misterioasă putere care leagă cele două vîrste și poate și de marea asemănare a băiatului cu fiu-său, și se pomeni învălindu-l, fiindcă își scoase o mînă afară, și privindu-l cu milă și cu neliniște.

Silvia se urcă iute cu doftoriile, și, amîndoi, se puseră să i le dea. Copilul le luă cu supunere; apoi căzu iar cu capul în perne și ațipi. Silvia încremenise cu privirile pe figura lui, căutînd parcă să pătrundă taina acelei vieți care îi era atît de scumpă. Cîteodată îi da părul binișor de pe frunte la o parte; altă dată își lipea mîna încet de obrazul lui ca să-l vadă dacă arde.

În vremea asta colonelul se uită mai bine la ea. O vedea în niște împrejurări în care prefăcătoria era cu neputință. Capul acela serios, cu maturitatea durerei în toate liniile, cu uitarea de sine dusă pînă la jertfire, nu semăna de loc cu ideea ce și-o făcuse el de-o asemenea femeie. Silvia, cu toată starea ei socială profană, părea o pagină mare de biblie, în care se povestește cu graiul arhaic o parabolă de-a mîntuitorului. Era viața omenească în toată dramatica ei expunere, fără zgomot, fără convulsiuni, dar reală.

Și pe cînd se uita astfel la ea, dînsa vru și ea să-l vadă mai bine și-și ridică ochii spre el, dar și-i plecă numaidecît în pămînt, căci privirea lui o intimida. Atunci colonelul gîndi că a venit vremea să se retragă.

— Eu o să mă duc, zise el încet, făcînd un pas spre copil, și o să mai viu și mîine.

Dar pe cînd el se apropia de pat, Silvia se plecase spre mîna lui și i-o sărută. El își trase mîna încet dintr-ale ei.

— Are să se facă bine, ia să vezi.

— Măcar de-ar da Dumnezeu, zise ea, ieșind după

Cînd se urcă din nou în trăsură, colonelul nu-și da încă bine seamă de cele întîmplate, dar avea un fel de senin în suflet, ca toți oamenii cari au făcut o faptă bună. Tocmai cînd ajunse acasă și-și scoase tabachera să facă țigară, începură să i se desfășure în minte cele petrecute și cînd se văzu în birjă alergînd după doctori, nu se putu opri de-a zîmbi, și zise încet:

— Ei comediei...

Deși era un om cu multă experiență, vedea bine că nu isprăvise cu surprinderile ce ni le aduc împrejurările. De la încrucișerea abstractă a ideilor pînă la încrucișerea faptelor era încă o depărtare oarecare.

— Să mai vedem, își zise întru sine.

În adevăr, a doua zi se duse iar în strada Carol, și acum urcă binișor scara, bătu încet la ușă și intră cu temere. Se gîndea că era un lucru drept și omenesc să nu mai turbure pe nenorocita aceea cu explicări. Să aștepte: dacă se făcea copilul bine, putea să vorbească și să se lămurească; dacă nu... totul devenea de prisos.

— Ei, cum îi mai e? întrebă el încet pe Silvia.

Ea se plecă să-i sănite mîna; în fapta aceasta nu era nimic nici lingușitor, nici pregătit dinainte.

— Ia lasă... -

— De, răspunse ea, nu îndrăznesc să zic vorbă mare, dar parcă e ceva mai bine. Doctorul mi-a zis să nu-l las să doarmă, — însă... am greșit de-am adormit, și-mi Pare că a dormit și el. Am făcut rău

— Ai fi fost ostenită.

— Cam ostenită.

Cam era de prisos, căci de patru nopți nu închisese ochii.

Trecură amîndoi la copil. El era deștept. Cînd intrară dînșii băiatul își întoarse privirile lungi și ostenite spre ei, și ce i-o fi adus aminte bătrînului privirea aceea nu se știe, dar el aproape fără voie se opri și apucă pe Silvia de braț parcă ar fi vrut să-i arate ceva, — dar, răpede, ca și cum i-ar fi părut rău că i-a scăpat o asemenea mișcare, adăogă:

— E mult mai bine...

Se apropie de patul copilului încetinel și cu vorba lui dom oală începu a-l dezmierda:

— Ce faci tu, bre?... Ai văzut ce lucru bun ți-a dat d-nul doctor..: Ia să vadă tata mîna.

Colonelul își zicea sieși tată față cu toți copiii.

Băiatul scoase mîna de subt plapămă și i-o întinse. Bătrînul își lipi de brațul lui alb și moale mustățile sale zbîrlite, și se veselea și rîdea încetinel ca o gîscă care-și regăsește bobocii.

— Tot are căldură... zise el Silviei dînd din cap. Ce-a spus doctorul aseară?

— A spus că să mai vadă... Vine și astăzi. Trebuie să vie acum.

— Dacă vrei să mai chemăm pe unul.

— De... cum credeți.

— Eu... ce să cred? zise bătrînul, ca și cum ar fi voit să nu fie amestecat în treburile ei.

Era așa, or de cîte ori îl lua numai pornirea firii Sale, se da pe față omul bun și înțelegător al tuturor nevoilor lumii aceștia; dar îndată ce avea vreme să se mai gîndească, se înăsprea, căci bunătatea e bună tocmai pentru că nu vrea să judece totul.

În sfîrșit veni doctorul. După ce cercetă pe băiat cu de-amănuntul, spuse că el îndrăznește să creadă că e scăpat. Cu răbdare și îngrijire se iese din multe greutăți.

A doua și a treia zi veni colonelul iar. Își propunea să vorbească Silviei de scopul venirii lui, negreșit cu totul în alți termeni de cum era hotărît; dar, față cu sfiiciunea și modestia ei, devenea și el sfios.

Timpul însă trecea, și cu însănătoșirea copilului reveneau toate îndoielile și proiectele bătrînului. Negreșit că realitatea, la București, era cu totul altfel de cum și-o închipuise el și schimbase mult din planurile lui, — dar era o altă realitate la Mălini, era Elencuța, copilul lui sufletesc și, mai mult decît atît, era dragostea fiului său pentru dînsa, care trebuia să fie puternică ca el să ajungă a lăsa în așa desăvîrșită părăsire pe Silvia și pe băiat. Și, lucru curios, ceea ce cu cîteva zile mai înainte era semn bun, nepăsarea lui Constant pentru scrisorile de la Silvia, acuma devenise semn rău, — căci e totdeauna trist de-a te convinge că acela pe care-l iubești mai mult, fiul tău bunăoară, e un om fără inimă. Dar atunci bătrînul își amintea cu plăcere de seara în care Constant îi făgăduise să vie la gară și nu venise. Era dovadă că se petrecuse în el o luptă puternică înainte de a-și părăsi copilul. Fiindcă el se încredințase, din toate lucrurile cîte se pot observa în viața intimă, că copilul Silviei era cu adevărat copilul lui Constant.

Era prin urmare vinovat mai mult el, sau poate împrejurările.

Dar, în sfîrșit, trebuia ieșit la un fel din această încurcătură, căruia îi zicea că este ca la teatru. Și era în cele din urmă doritor să cunoască mai din scurt viața Silviei, care i se părea din ce în ce mai ciudată, mai cumsecade. Dînsa nu-i zisese o singură vorbă despre fiul său, și, lucru care miră pe bătrîn mai mult, fu bunul-gust, cuviința cu care Silvia ascunsese portretele lui. O alta în locul ei le-ar fi întins tocmai atunci, ca să arate bătrînului interes și dragoste.

— Eu aș vrea să plec, îi zise el în cea din urmă zi, și doream... să vorbesc cu dumneata cîte ceva

Și fiindcă Silvia tăcea, el adăogă cu lămurire:

— Depeșa dumitale eu am primit-o. Fiul meu nu știe nimic. E a dumitale, nu-i așa? o întrebă el scoțînd telegrama mototolită din buzunar.

— Da... răspunse ea încet.

— Atunci, diseară ne putem vedea un minut?

— Cînd ziceți dumneavoastră.

— Prea bine, diseară.

În odaia în care am intrat la începutul acestei istorisiri, găsim pe colonel ținînd pe băiat pe genunchi și pe Silvia alături pe un mic scăunaș. Aerul lucrurilor pe care le cunoaștem este acelaș; oamenii numai s-au mai schimbat. Silvia, mai slabă și parcă mai serioasă de cum o știm, așteaptă cu frică întrebările colonelului. Băiatul, sănătos acum, se uită la bătrîn cu ochii lui naivi și buni. Colonelul însuș pare biruit de împrejurări. El privește cînd pe copil, cînd pe mamă, căutînd parcă să pătrundă adevărul acestor două vieți. Vorba merge greu. Un ceasornic bate încet măsura timpului. Bătrînul se uită înainte-i preocupat și-și scoate portabacul să facă țigară.

— Nu carecumva găsești vreo foiță de țigară pe undeva... mi-am uitat-o acasă.

— De... aici nu fumează nimeni... Dar putem găsi jos, adaogă Silvia răpede.

— Te rog, trimite pe cineva.

Colonelul uitase că nu era nici o slugă în casă.

Silvia își puse un șal pe ea și se coborî răpede în stradă, cumpără hîrtia de țigară și se întoarse numaidecît. Bătrînul i-o luă dinmînă foarte natural, fără să bage de seamă nimic. Era preocupat, și afară de asta sunt mici mizerii și umilințe omenești pe cari cei ce n-au fost niciodată în lipsă nu le cunosc.

— Șezi de mult în casa asta? întrebă colonelul, uitîndu-se la păreți cu interes.

— Da... de aproape cinci ani.

— Ai tot apartamentul?

— Tot, zise Silvia învîrtind învelitoarea hîrtiei în mînă. Dincolo sunt două camere pentru... pentru domnu Dumitriu.

— Unde? Colo?

— Stați de mult împreună? zise bătrînul, luîndu-și inima în dinți.

Ea se așeză jos, încet, strîngîndu-și șalul de pe dînsa.

— De aproape opt ani, răspunse binișor și cu temere.

— De opt ani!... Și ați trăit totdeauna împreună?

— Opt ani !... zise bătrînul încet. Și ai fost fericită în toată vremea asta?

— N-am să mă plîng de nimic. Constant a fost întotdeauna foarte bun.

Începeau să se încălzească, și încongiurul prea mare fu lăsat la o parte. Ea părea hotărîtă să răspundă la tot.

— De unde ești dumneata? o întrebă colonelul deodată.

— Din București, dar tată-meu era din Austria. A fost multă vreme profesor de limba germană la liceu.

— Și acum?

— Acum e mort, răspunse ea scurt.

Bătrînul se simțea împovărat de sarcina aceea de judecător de instrucție.

— Ascultă, zise el, apropiindu-și scaunul de al ei, iartă-mă că mă amestec în viața dumitalé... vezi însă că am oarecare interes. N-aș vrea să te supăr. Spune singură

— Da, zise ea. Deși e greu... și umilitor... voi spune. Am pierdut tot... toate drepturile pentru a fi respectată de ceilalți, voi să-mi păstrez cel puțin pe acela de-a mă putea respecta eu singură. Iaca adevărul, domnule: de cînd m-am pomenit în lume, m-am găsit totdeauna sarcina cuiva. Da început a tatălui meu, apoi a școalei și acum în urmă a lui Constant. Neavînd mamă, am simțit de la început că eram povară, dar ce puteam face? Am trecut anii din Azil aproape fericită. Acolo toate erau ca mine. Am ieșit din școală cu gînd de-a mă face profesoară. Eram hotărîtă să mă mișc și singură în lume, fără a mai cădea greutate cuiva. Am venit acasă la tata și m-am pus să învăț. Vreo lună am lucrat cu multă luare-aminte, dar... mai pe urmă

— Spune, spune, îi zise bătrînul cu bunătate.

— Pe urmă n-am mai lucrat.

— De ce?

— Tata s-a bolnăvit și trebuia să-l îngrijesc... și. tot atunci am întîlnit pe Constant.

— Da, ședea în aceeași casă unde ședeam noi. D-am întîlnit fără să mă gîndesc, fără să vreau, vă jur...

— Bine, bine. Ei?

— De-acolo... nu știu ce-am mai făcut. Bietul tata a murit, și am rămas singură. Constant era așa de bun I... A umblat pentru mine prin toate părțile. Aveam drept la pensia tatălui meu. Ce știam eu să fac? El mi-a adunat actele și mi-a scos pensia...

— Va să zică ai pensie?

— Am, da.

— Dar nu-ți ajungea, adăogă colonelul fără să-și dea seamă de ce zice. Ea dete din cap.

— Ba se vede că ajunge, fiindcă de două luni nu trăiesc decît cu dînsa, și am și copilul; atunci nu-l aveam.

Bătrînul ridică ochii spre ea, încruntînd sprinceana.

— Cum? zise el cam tare.

— Da, răspunse Silvia încercînd să zîmbească, am mai redus din cheltuieli, și merge... Oricum, îmi faceți o mare nedreptate dacă bănuiți că legătura mea cu Constant a început dintr-o astfel de cauză.

Și cu toate că se încerca să zîmbească, îi veniseră lacrimile în ochi.

Doamne ferește! zi$e colonelul cu grabă. Nu m-am gîndit la una ca asta. Te rog urmează.

— S-a sfîrșit, răspunse ea. De-atunci am trăit împreună. Am avut copilul ăsta... fiindcă se vede că este un Dumnezeu pentru toți nenorociții.

— Ai fost nenorocită, vra să zică?

— Nu... dar greșelile noastre se pedepsesc în lumea asta. Constant nu mă mai iubește, și poate m-ar fi lăsat de mult dacă nu era copilul. Vezi, domnule, nu prea știu ce spui, dar dacă aș avea mai multă putere nu știu ce aș face... Eu am greșit, dar am fost fericită, și acuma, dacă nu mai sunt, îmi plătesc faptele mele. Dar ființa asta nenorocită, zise ea cu putere, ce e vinovată să rămîie pe drumuri? A cui e? Cum îl cheamă? Dumnezeu știe...

Ea se opri un minut, mirată parcă ea însăși de îndrăzneala ei. Bătrînul își plecase capul în jos și se uita la covor fără să-l vadă.

— Iartă-mă, domnule, de atîta îndrăzneală. E vorba de fiul dumitale și nu mi se cuvine să vorbesc astfel... dar trebuie puțină dreptate: numai eu am răspundere față cu copilul ăsta?

Colonelul tăcea, urmînd a privi covorul. Silvia se oprise. Ceasornicul bătea lung și rar trecerea vremii. Viața e o fabulă a cărei morală e zădărnicia, și se pare că nimic nu o înfățișează mai bine priceperii noastre ca limba unui- ceasornic.

Calm, cuminte, bătrînul se sculă de pe scaun și întinse mîna Silviei.

— Să ne vedem sănătoși, îi zise el. O să ai noutăți în curînd de la mine.

Ea se plecă binișor și-i sărută mîna; apoi puse și pe băiat să facă acelaș lucru. Pe cînd el ieșea, Silvia se simțea tristă, parcă îi pleca norocul. Apoi, în urma lui:

— A plecat zise ea băiatului.

- Unde?

— Departe.

— Da, puiu mamei.

— Unde-a plecat, mamă? întrebă el încă o dată.

— Departe, departe...

Și se duse să-l culce, cu eterna ei supunere la voia soartei.

Colonelul, ieșind de la Silvia, se duse la otel și de-acolo drept la gară. Puțin cîte puțin începea parcă să vadă limpede înaintea ochilor, și din tot ce vedea răsărea un lucru hotărîtor, anume că fiu-său era un om fără suflet. Bătrîneța sănătoasă este starea în care mintea prinde quintesența lucrurilor și dezgărdinează cu răceală linia morală a oricărui fapt. El se uita împrejuru-i: Silvia, Constant, Elencuța și apoi el, patru ființe în fond bune, și cîteșipatru nenorocite. Pentru ce? Pentru că una din ele își pierduse măsura greșelilor sale și sufla din praful lor și pe viața celorlalți. Căci colonelul era hotărît, prin toate mijloacele, să împiedice căsătoria fiului său cu Elencuța. El își cerceta răspunderea sa, în această împrejurare, cu nepărtinirea vîrstei și caracterului lui, și se găsea vinovat numai fiindcă îndrăznise să facă planuri de fericire pentru fiu-său și Elencuța. Dar cine știa de legătura lui Constant? De la o simplă nebunie de tinerețe, pe care și-o închipuise bătrînul, pînă la realitatea ce se da pe față acum, cîtă depărtare!... Afară de asta» îi mai era iertat să ascundă adevărul Blencuței și familiei ei? Fiindcă el își da seamă că atunci cînd podoaba vieții noastre cade de vîrstă ori de vînturi, rămîne numai vița, întinsă pe harag ori tîrîndu-se pe pămînt. Și viața de toate zilele e simplă și împletită din datorii, de la împlinirea cărora atîmă fericirea. Toată lumea știe și judecă maÂ tot astfel, dar greutatea cea mare stă în aceea că în pasiuni judecata cade la fund, iar la suprafață plutesc numai pornirile. Fiu-său, care acum iubea pe fată, va fi nenorocit; Elencuța, de asemenea; dînsul, suferea și el, fiindcă fata îi era dragă. Dar simțirile lor de azi erau numai podoabe, cari într-o zi trebuiau să cadă și de sub ele să răsară: pentru Constant remușcarea de-a fi lăsat pe drumuri un copil, cătră care poate s-ar fi întors; pentru Elencuța ura contra acestui copil și gelozia contra mamei lui; pentru Silvia durerea vecinică a femeii și a mamei; pentru băiat viața de bastard; pentru el, colonelul, amărăciunea...

— Nu!... zicea bătrînul, ridicînd capul. Elencuța cu vremea va uita, iar dumnealui dacă va suferi va fi firesc și meritat. Și eu îmi împlinesc o datorie

Cît despre viața Silviei și a copilului, colonelul nu se îndoi un moment de adevăr, fiindcă sunt unele întîmplări, pe cari chiar dacă prefăcătoria omenească le parodiază, sufletele drepte se refuză de a le pricepe altfel.

După minutele acelea de hotărîre, încordarea voinței bătrînului se slăbea ori de cîte ori chipul Elencuței îi răsărea în minte, căci o iubea ca pe fata lui. Și zgomotul ostenitor al roatelor vagonului îi umplea capul de durere

A doua zi dimineața ajunse acasă.

Se culcă să se odihnească, dar dormi rău. Cum se sculă întrebă de fiu-său.

Constant tocmai se gătea să se ducă la Mălini. Era îmbrăcat cu îngrijire, parfumat, vesel: cele două luni petrecute la țară îi întineriseră cu totul obrazul.

Bătrînul îl chemă în odaia lui.

— Bine ai venit, tată, zise Constant intrînd. Da-ce-i întunericul ăsta?

— Ridică o perdea.

Tînărul se duse să ridice perdeaua.

— Ce mai faceți voi? întrebă bătrînul, strîngîndu-și niște jurnale.

— Sărut mîna, bine.

— Ce face Elencuța?

— E bine. Era supărată că te-ai dus la București fără să-i spui.

— M-am dus cu treabă, zise colonelul serios.

— Ai avut treabă la Credit?

— La Credit... nu. Apoi se îndreptă cătră masă și luînd o hîrtie o întinse fiului său.

— Am avut treabă cu asta.

Era telegrama de la Silvia. El o desfăcu încet, cu presimțirea omului care așteaptă o întîmplare, și o ceti fără să zică nimic. Căută, ca și în ziua cînd îi dase Silvia biletul bătrînului, să nu pară mișcat, dar, ca și atunci, sîngele îi fugi din obraz și deveni palid. După un minut, el lăsă hîrtia încet pe masă și întorcînd capul spre fereastră:

— Mă așteptam, zise el.

Bătrînul se uita la dînsul, surprins și aproape indignat de răceala aceea.

— Și nu întrebi dacă a murit, l-am îngropat, ce i-am făcut?.,.

— A murit băiatul? zise el cu putere.

Bătrînul îl privea pieziș, din ce în ce mai iritat și mai aspru. Dar la întrebarea lui, care era mai mult un strigăt, se potoli.

— Ba, din fericire, nu, răspunse el.

Apoi, răsuflînd mai liber, adaose:

— Credeam c-ai pierdut orice urma de simțire omenească.

Constant se îndreptă spre fereastră, părîndu-i parcă rău că-i scăpase întrebarea aceea. După un minut se întoarse.

— Ai fost acasă la dînsa? întrebă el.

— Da, am fost acasă la dumneata.

Tînărul tăcu, uitîndu-se înainte pe fereastră. Dar mușchii obrazului i se încordase atîta, incjțt se făcuse hidos de răutate..

— Ce mizerabilă creatură!... zise el, apăsînd pe cuvinte.

Colonelul se îngălbenise și făcînd un pas cătră el, cu capul plecat înainte:

— Cine-i mizerabilă creatură, Constant?...

El tăcea. Colonelul își rezemase un genunchi de-un scaun, și se uita la el, măsurîndu-l din cap pînă-n picioare:

— Din ce aluat te-a făcut natura așa de strîmb la suflet? zise bătrînul.

Constant își întoarse privirile la el și se uită lung în ochii lui. După aceea se îndreptă cătră ușă. Tată-său, mai iute decît el, îi tăie drumul.

— Te indispune vorba mea și vrei să te duci

— Ba nu, răspunse fiu-său, dar îmi pare de prisos să facem scene de teatru.

— Da?... întrebă colonelul lung. Prea bine. Țiu însă să-ți spui că acela care a început teatrul ești dumneata. Ne-ai făcut să credem că ești un om, și văd că ești un nimica.

Apoi sedepărtă de la ușă. Constant rămăsese cum în a pe ivor. Colonelul se întoarse.

— Și ca să nu mai jucăm teatru, te înștiințez că dumneata nu vei lua pe Elencuța. Destul atîta comedie!

Și bătrînul ufnbla cu pași mari prin odaie, respirînd greu și tremurînd. Dar, ca și cum vorba lui din urmă ar fi fost cheia care deschidea sufletul lui fiu-său, acesta se înmuie.

— Tată, nu înțeleg de ce legi între ele două lucruri așa de depărtate.

— Care?v întrebă colonelul, orpindu-se.

— Elencuța... și cu femeia ceea.

— Fiindcă le-ai legat dumneata. Ai pornit din București avînd casă, femeie și copil, și ai venit aici să tulburi liniștea fetei... și pe-a noastră.

— Ești nedrept, tată... Știi că num-amgîndit la asta. Îți aduci aminte că nici nu vream să plec. Dumneata m-ai adus.

— Da, eu te-am adus, fiindcă îți purtam de grijă, vream să te fac fericit... pe cînd dumneata te făcuseși nenorocit pentru lungă vreme. Știi că te-am întrebat, mi se pare, dacă ți-ai găsit singur ceva: mi-ar fi părut poate rău să te văd însurîndu-te astfel; dar dacă mi-ai fi arătat împrejurările, n-aș mai fi zis nimic, căci un copil nu se lasă niciodată pe drumuri. Ai fi fost un bărbat... și acum nu ești decît un... o femeie!

— Eu cred că dumneata vezi lucrurile foarte mărite. Cine poate mai bine decît mine să știe ce îndatoriri am cătră o astfel de femeie?...

— Cum?... zise lung bătrînul.

— Da, răspunse fiu-său, mai încet. Am un copil cu o femeie ca aceea..« e o nenorocire... o întîmplare de tinerețe. Și cine poate ști întrucît e al meu...

Bătrînul se uita la el cu adevărată durere. Cît era de frumos, sub părul lui alb, apărînd pe doi nenorociți, chiar Constant o văzu, și-și pierdu îndrăzneala de pînă aci. Colonelul se apropie încet de el, și-i zise apăsînd pe cuvinte:

— Spune-mi pe cinstea dumitalé de bărbat că copilul pe care l-am văzut eu nu este al dumitale, și-ți făgăduiesc să tac.

Dar Constant se uită în pămînt. Bătrînul se întoarse de la el și zise mai încet:

— Iar bine că mai ai atîta mustrare de cuget.

Urmă o tăcere grea și amenințătoare.

— Și ce vrei să faci? îl întrebă Constant.

— Vreau să te fac să înțelegi că e păcat să mai urzești și alte nenorociri, zise bătrînul îmblînzindu-și glasul; vreau să te rog să m-asculți, fiindcă îți voi binele. Eu sunt bătrîn, mai aproape de moarte decît de viață, și dorința mea cea din urmă este sa te văd fericit. Ce interes am eu?... Știi bine cît îmi era de drag să mă gîndesc la tine și la Elencuța... Ei uu se mai poate! Ai dărîmat tot.

— Deci, ce-ide făcut? îl întrebă tînărul descurajat.

— Ede făcut să rămîi un om cinstit; să te întorci la copilul tău și să îndreptezi ceea ce ai greșit.

— Bine, zise fiu-său aprins, dar atunci trebuie să mă depărtez de Elencuța.

— Negreșit.

— Eu?., zise el tare. Mai bine mă-mpușc.

— Ești copil, hotărî tată-său dînd din cap. Nu-nțelegi că acuma e o datorie de-a spune Elencuței adevărul?

— Prea bine, i-l voi spune. Dar dacă mă va ierta?

— Nu te vei ierta tu, căci amorul trece și viața rămâne, cu nevoile și supărările ei. Rămâne părerea de rău; rămâne remușcarea.

Dar Constant se âncălzise și, nerăbdător, zisebătrînului:

— Ei, îmi vorbești, tată, parcă aș fi un copil căruia i se spun povești...

Bătrânul ridică fruntea.

— Cum ai zis?.

— Am zis... am zis că poate ai dreptate, — dar și eu am dreptatea mea. E cea dintâi dată în care simt că trăiesc. M-am renăscut, mi-e dragă viața, cred ân ceva, cred... și dumneata vii să-mi vorbești de niște lucruri din altă lume, parcă firea omenească ar fi o biblie...

Colonelul se uita la el cu neliniște și aproape cu minie, dar căută să se stăpînească.

— Va să zică ești hotărît să te duci înainte? întrebă

— înainte!... cu toată inima și tot sufletul !. răspunse acesta.

— Prea bine. Mergi sănătos, zise bătrânul, întorcându-i spatele.

Constant ieși. Colonelul chemă pe fecior și zise să-i puie caii. Șe-nvirtea prin odaie galben și aproape dezgustat de fiul său. Dacă ar fi fost Îmbrăcat în minutul acela, s-ar fi dus pe jos la Mălini și ar fi vorbit mamei Elencuței cu înflăcărarea unui tânăr de 20 de ani, nu cu liniștea și temeiul bătrâneții. Dar până să se-mbrace și să-i puie caii trecu încă vreme. Puțin cîte puțin el se liniști și mintea reveni în scaunul ei. În locul hotărîrii puternice de mai înainte, veni tristețea. Era drept ceea ce voia el, dar în cele din urmă vinovatul era fiul său, singurul lui copil...

— Și Doamne ferește, zicea el, e în stare să facă vreo nebunie!....

Se gândea și iar se gândea. Când însă prindea din nou firul întîmplărilor, adevărul îi răsărea clar în minte, și vedea că nu era alt mijloc de scăpare: trebuia să spuie mamei Elencuței adevărul, și dacă dînsa ar fi fost destul de bună ca să ierte greșeala fiului său, să caute împreună mijlocul de a o îndrepta.

Cu această hotărîre se urcă în trăsură și plecă la Mălini.

În vremea asta, Constant, ieșind de la tată-său, se simți un moment rătăcit. Cu pasul nesigur se îndreptă spre maică-sa, ca spre singura lui scăpare. Deși niciodată nu-și dase drumul pornirilor inimei față de dînsa, acuma acolo îi era unica speranță. Încet, palid, intră la bătrînă, căutînd să-și ascundă cît mai bine mișcările sufletului. El începu să spuie bătrînei aproapezîmbind scena lui cu tată-său, și aduse vorba și despre Silvia, zugrăvind-o, cu sălbăticia cu care un amor nou sfîșie pe unul vechi și umilitor, ca pe adevărata cauză a celor ce se întîmplau acum. Bătrîna, a cărei inimă era închisă la orice simțire generoasă și care nu trăia decît cu prejudecăți, îl aprobă cu totul. Ea opri pe Constant de ase ducenumaidecît la Elencuța și scrise mamei ei rugînd-o să vie la dînsa: avea să-i spuie ceva. Nu dete nici o însemnătate furiei colonelului.

Se întîmplă însă că mama fetei nu fu de aceeași părere. Deși era veche prietenă cu colonelul, dînsa văzu în fapta cinstită a colonelului cu totul altceva. Fiind un suflet de văduvă devenită bărbat, bănuitoare, gîndind strîmb, socotind că toată lumea o înșală, — ea hotărî că a. ghicit tot: bătrînului sau poate femelei lui, semeața coana Păuna, nu le mai convenea căsătoria aceea, și astfel născoceau fel de fel de snoave.

— Căci altfel, zicea ea călugăriței, ce însemnează scornitura aceea a colonelului? Un om care a avut o femeie, — ei, și?... Putea prea bine să lase să se facă nunta, sau să-i dea ceva acolo să tacă, — și mai pe urmă văzînd și făcînd... Parcă nu se întîmplă în toate zilele asemenea lucruri! Dar nu înțelegi tu, Xenio, zicea ea călugăriței cu un aer de adîncă pricepere, că aici e chestia de... uite popa nu e popa? Și știi că eu nu sunt deprinsă cu mutrele nimănui.

Biata călugăriță tăcea, neîndrăznind să-și spuie părerea.

Cea mai încremenită însă fu Elencuța, cînd îi zise mă-sa să-și pregătească cufărul.

— Pentru ce? întrebă fata, fără gînd de-a se supune. — Pentru că d-nul colonel a venit să-mi spuie că lucrurile nu mai sunt cu putință.

Fata asculta cu nedumerire, deschizînd ochii mari. — Cine? zise ea cu neîncredere, moșu State,?

— Da, moșu-tu State.

Ea se încercă să rîdă.

— Asta-i vorbă de clacă.

— Vorbă!... răspunse mama-sa răstit, prea bine, du-te de gîtul unui domn care are femeie și copil, zise ea trecînd într-o altă odaie și închizînd ușa cu zgomot.

— Mămucuță, zise fata, călugăriței, ce, v-ați apucat să rîdeți de mine?

— De, mamă... răspunse bătrîna, ridicînd din umeri.

Elencuța se legă de gîtul ei, ca o nevoie, și n-o lăsă pînă nu-i spuse tot: cum a venit colonelul, ce-a zis, ce i-a răspuns mama. Fata se îndreptă grabnic spre camera ei.

— Mă duc să vorbesc eu cu moșu State.

— Nu, mamă, nu face una ca asta, șade rușine. Mămucuță, mă rog matale, nu face o asemenea faptă aud vecinii... află lumea

— Las’ s-audă... zise ea cu încăpățînareaunui copil alintat.

Dar cînd călugărița tăcu, „aud vecinii” răsună în urechea ei ca o vorbă mare. Vecinii fetei erau de toată mina, și nici nu vrea să știe de ei. Dar, printre dînșii era și Ida.

Fata îngheță în picioare, dreaptă, fără suflare, albă ca o hîrtie. Ea se uită înainte-i, mototolind o panglică de la rochie, și rămase astfel mai multă vreme.

— Bine, zise ea călugăriței.

Și se duse singură în odaia ei. I se părea că-i bătuse cineva două cuie în tîmple. Vorba aceea „femeie și copil” i se rostogolea în minte ca un vis furios care aduce lucruri străine și pline de spaimă. I se închega toată închipuirea într-o stană neagră, necunoscută, care lua forme strîmbe, mătăhăloase, ce se duceau de la un ochi la altul, pricinuindu-i o adevărată durere fizică. Întinsă pe pat, cu privirile pierdute în plasa perdelelor, își pusese o mînă pe frunte și căuta pe cineva care s-o ajute, s-o scape... Și cînd figura colonelului îi veni în minte și apoi a lui Constant, ce adîncă mîknire i se revărsa în inimă!... Cu durerea cu care o mamă se desparte de un mormînt în care natura a închis rămășițele copilului ei, se despărți ea, în faptul sufletesc, de chipurile acelea. Le plînse, și lacrimile curseră, tăcute, pe pernă

Tocmai seara veni călugărița s-o vadă, de-abia deschizînd ușa.

— Mămucuță, zise bătrîna cu frică, uite, maică-ta mă trimite să te întreb dacă ești gata.

— Gata, gata, răspunse Elencuța, sculîndu-se.

Bătrîna o văzu în ce hal era și-i luă capul în mîni, sărutînd-o. Jalea lor se amestecă în tăcerea durerii.

Și noaptea plecară.

Pe cînd acestea se petreceau la Mălini, Constant și Păuna așteptau pe coana Lizica.

Bătrîna, după cum s-a spus, socotea lucru fără însemnătate. Tînărul însă sta ca pe cărbuni. S-ar fi dus de-o mie de ori la Elencuța, dar, cu temerea oamenilor care se știu vinovați, se supunea voinței altora, anume a mamei sale.

Colonelul era îngrijat. Văzuse că Mălineasa îl înțelesese pe dos, dar nu putea face nimic. El aștepta să se desfășure lucrurile după legea lor firească, avînd conștiința limpede a unui om care și-a împlinit o datorie.

În sfîrșit noaptea trecu, Dumnezeu știe cum pentru toți. A doua zi, Constant, văzînd că nu vine nici un răspuns, și nici bătrîna, hotărî să se ducă la Mălini, întîmple-se ce s-o întîmpla. Atîta îi era de dragă Elencuța, încît trecea peste toate cuviințele. Se gîndea s-o vadă și să-i spuie tot adevărul, să se roage de ea, s-o înduioșeze. Se bizuia și pe simpatia fetei pentru el; spera că poate și călugărița îl va ajuta; nădăjduia, ca toți înamorații, că împrejurările îi vor fi prielnice și, cu puterea cu care dragostea e legată de viitor, era sigur că va birui toate greutățile.

Dar cu cît se îndoi mai puțin la început, cu atît mai mult se miră de răspunsul ce primi la Mălini. Cînd se opri la scară și voi să se dea jos, ieși o slugă cu căciula în mînă și-i zise:

— Nu-i nimeni acasă, cucoane.

- Ce fel?...

— Cucoanele au plecat.

— Unde?...

Sluga dete din umeri.

— Maica Xenia nu-i aici?

— Uite mai adineaorea plecă și dumneaei.... spre monăstire.

El rămase în trăsură, uitîndu-se la sucmanul țăranului fără să-l vadă.

— Cînd au plecat? întrebă el din nou.

— Aseară.

— întoarce! zise el vizitiului, și la gară!

Îi rămînea speranța de-a afla acolo drumul ce-l luaseră. Ajunse la gară în zbor. Cum se dete jos, alergă la casier. Acesta, nefiind încă ceasul trenului, nu era acolo. Constant găsi pe un ajutor al lui, care îi spuse că în adevăr cele două femei plecaseră cu trenul de noapte, și, fiind stația mică, se putu constata de pe bilete că se duseseră la Botoșani.

— La Botoșani... zise Constant lung și nesigur.

Apoi ieși încet, tăcut, și se îndreptă spre trăsură. Vizitiul se uita la el nedumerit.

— Coane... pălăria

Constant duse mîna răpede la cap, și se întoarse. să-și ia pălăria, pe care o uitase în biuroul casierului.

Plecară înapoi. Pe drum nu văzu nimic. Un singur lucru i se așezase în suflet, ca o piatră într-un pustiu: „a plecat”.

El urcă scările acasă și intră de-a dreptul la bătrînă. Galben și fără putere se așeză pe un scaun.

— A plecat, zise el.

— Unde? întrebă Păuna repede.

— Cine știe... la Botoșani...

— La Botoșani!... Nu cred, zise ea cu îndoială. N-au pe nimeni. El se sculase.

— Diseară plec.

— Unde, mamă? întrebă bătrîna neliniștită.

El însă se îndreptase spre ușe: la întrebarea ei se opri, o privi o clipă și ridică din umeri, parcă ar fi considerat-o ca pe un copil. Apoi ieși. Pe tată-său nu voi să-l vadă.

Coana Păuna, îngrijată, chemă pe colonel și-i spuse cele ce se petreceau, aruncînd toată răspunderea pe el.

— Nu mă mai amărî și dumneata, zise bătrînul. Nu cunoști împrejurările și nu mă înțelegi nici acum cum nu m-ai înțeles niciodată, adaose, pierzînd răbdarea și voind să iasă.

— Pleacă... zise bătrîna în urma lui.

Colonelul se întoarse răpede.

— Unde pleacă? întrebă el.

— Știu eu... după dînsa.

— Bine, bine, zise colonelul cu mulțumire, lasă să plece. E un bine că pleacă... Lumea are să-l liniștească, Dacă o-ntîlni-o și se vor întoarce, Dumnezeu să-i binecuvinteze. Eu mi-am făcut datoria. Dar nu o va întîlni... încheie bătrînul. Spune-i, Păuno, că-i deschidem credit la Alpengrün, și lasă-l să plece.

Și în adevăr Constant plecă.

Vara trecută, sus, pe malul Șiretului, în grădină, colonelul sta într-un fotoliu de lemn, mîngîind capul unui copil blond, cu ochii albaștri. Fiu-său, la dreapta, citea, iar alături Silvia, cu mînile pe genunchi, se uita în lungul apei, legînd cele tainice ale sufletului cu întinderea himerică a spațiului. Era liniște. Cîtepatru puneau la mijloc viața fiecăruia, căutînd s-o strîngă cît mai bine la un loc. Dacă gîndurile lor luau adesea altă cale, vina era a natúréi noastre omenești, care nu urmează decît drumul legilor sale.

În timpul lipsei lui Constant, coana Păuna murise. După vreo cîteva luni, bătrînul, singur și uitat de toți, adusese la țară pe copil și Silvia, și cînd veni fiu-său îi găsi acolo. El se întorcea cu aceeași rană, dar dusă oarecum în partea nematerială a vieții. În drumul lui se oprise la Iași și aflase că Elencuța se mărita și lua pe Comăneșteanu. Știrea îi pricinui o lungă înduioșare; zîmbi trist cînd i se spuse că ele petrecuseră mai tot timpul la moșie pe cînd el le căuta prin lume, — și fără nici o putere se supuse soartei. Moartea mamei sale îl duse în brațele bătrînului de-a dreptul, fără nici o explicare, și cînd văzu alături pe copil și pe Silvia se uită la el fără mirare.

Astfel trăi mai departe, reîntocmindu-și viața încetul cu încetul, fără revoltă și fără zgomot. Era hotărît să asculte pe tată-său și să ia pe Silvia după trecerea timpului de doliu. Pentru toate avea măsură și pricepere, așa, ca a celorlalți oameni, căci pentru el îi răsărise în suflet lucrul cel mai greu de găsit în lume: un ideal.

Elencuța se mărita; poate îl uitase, căci așa e lumea; poate să făcuse urîtă...

Erau toate în zadar: lui îi rămăsese suavitatea simțirilor, a căror tinerețe părea că se eternizase în icoana ideală, a acelei femei, și lumea, în afară, nu-l putea face nici mai fericit nici mai nenorocit.

I

După „Un drum greșit”