Dan

I

Un ropot de aplauze, și cortina de dril se lăsă pe mica scenă acoperită de ramurile a doi salcîmi. Zgomotul de glasuri amestecate se înteți. Mamele primeau felicitări pentru succesul dramatic al copilelor.

— Un adevărat talent... Cine-ar fi crezut?

— Da’ Titi, cum se grimase; nici n-o mai cunoșteam.

Cîte un hohot de rîs, tînăr, gîdilitor, se auzea ca o notă clară peste murmurul de vorbe. Și-ncet lumea începu să se miște spre cele două uși deschise ale dormitorului de jos, prefăcut în salon de bal. Deja Frau Kunst, „tapeur -ul pensionului”, bătea-n clapele pianului un vals, pe cînd doi sublocotenenți încercau, nerăbdători, lustrul parchetului. În mai puțin de cinci minute, salonul se umplu. Colegiani, îmbrăcați elegant, țanțoși, cu gesturi și aere de oameni în vîrstă, studenți, ofițeri, de-abia ieșiți din școală, erau prezentați de surorile, de verișoarele lor la celelalte eleve.

Adesea, două domnișoare, cu cîte un tînăr de mînă, se opreau față-n față:

— Îți prezint pe frate-meu...

— Văru-meu, Mavrodin.

Și îndată cavalerii invitau la un vals pe nouăle lor cunoștinți.

Multă lume rămăsese în grădină. Era răcoare. Cîteva felinare de hîrtie colorată, atîrnate de crengile copacilor, împrăștiau o lumină discretă.

Arendași, fabricanți, negustori din provincie se întîlneau și, fără să se cunoască, începeau a-și vorbi unul altuia cu acea libertate și lipsă de ceremonie a oamenilor de afaceri, și după cîteva cuvinte se recomandau singuri, spuindu-și, împreună cu numele, orașul și felul comerciului, după care urma alte indicări secundare: otelul la care trag întotdeauna, cîți copii au și ce calități mai de seamă au putut observa în unii din ei; apoi intrau în subiecte serioase, atunci figurile lor luau o înfățișare gravă, fruntea li se încrețea, ochii arătau o concentrare de atenție, o grijă parcă de a înțelege, și afla tot, de a mai apuca vro idee nouă, privitoare la negoț. Vorbeau de concurența pe care ne-o face America cu grînele ei, de seceta din Rusia, de împrumuturile statului, de ultimele falimente. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, îi spionează, ș-atunci își scoborau glasul, gesturile deveneau mai iuți, mai expresive, și vorbele lor șoptite aveau ceva din fîșîitul biletelor ipoticare. Un toptangiu 3 din Călărași se găsise ceva rubedenie, după o soră vitregă a neveste-sei, cu un moșier din Ilfov. Ce bucurie pe ei! Fetele lor erau în aceeași clasă. Oare ele știau că sunt rude? „Ce de parale trebuie să facă asta cu școala ei!” Și imediat începură a face socoteală: 120 de fete a o mie de lei; cît să cheltuiască ea?... Și calculau pe zi kilogramele de carne, rabatul de la o consumație așa mare, și după două ceasuri de prețăluiri și operații aritmetice, rămaseră amîndoi, ca-n fața unei crime, uitîndu-se unul la altul, cu ochii mari, holbați, în umbra compactă a nopții: d-na Raspal cîștiga treizeci și patru de mii de franci pe an... „Închipui-ți, nene Tănase!”

Mamele pe la ferestre priveau de afară cu dragoste la tinereța dinlăuntru și făceau haz de îmbulzeala, de fierberea și zbuciumul acelei lumi nouă, însetată de viață. Erau copiii lor... cum au crescut de mari, ce iute a trecut vremea!... Erau copiii lor — fericiți, frumoși ca niciodată, cu obrajii rumeni, aprinși, și cu ochii scînteietori, îmbătați de plăcerea de a se găsi acolo împreună, de a se simți, de a se pipăi și strînge unii pe alții în caldă, pasionata îmbrățișare a valsului. Și ei nici nu-și mai dedeau seamă, în amețeala lor, cît erau de înghesuiți și cum se loveau unii pe alții la fiecare mișcare. Se vedeau perechi învîrtindu-se tot timpul în loc, cu o cheltuială de grații și cu o expresie de mulțumire ce te făcea să zîmbești. De mai multe ori Frau Kunst își simți coatele strînse de aproape între aceleași șolduri ce se frecau de ea cu o supărătoare stăruință. Un termometru, uitat în părete, deasupra pianului, arăta. 28° R. Și Frau Kunst, încălzită de zbuciumul acestei lumi, pe care ea, cu degetele ei, o agita ș-o amesteca în aceiași vîrtej nebun, bătea în clape din ce în ce mai violent; o adevărată fanfară de sunete pornea pe ușile deschise, străbătea grădina adormită, dînd tremur frunzișului negru, apoi se umfla din nou într-un coridor întunecat din capătul clădirei, și se înfunda în bucătărie, uride alimenta un ceardaș, pe care-l frămîntau de foc doi ungureni ș-o Kati, din personalul de serviciu al pensionului.

În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire; lămpi mari de bronz, cu globuri de porțelan, aruncă o lumină albă peste covoarele orientale, ce îmbracă aproape tot acest interior luxos, unde nu sunt două scaune la fel; fiecare lucru își are forma și coloarea lui deosebită — un amestec caprițios de mobile scumpe, dispuse într-o neorînduială intenționată: în spiritul modei de azi, uniformitatea și simetria denotă un gust ordinar. Doamna Raspal, directoarea, într-un cerc de intimi, povestește o mică întîmplare ce stă în legătură cu ultimul scandal al capitalei.

În orașele mari, se știe, spiritul public e vecinie pus în mișcare de-o noutate emoționantă. De zece zile, prin cafenele, pe stradă, în tren, n-auzeai vorbindu-se decît de Veronescu-Prisăcani: deputat și membru în comisia de indigenate, el primise bani de la mai mulți ovrei cari cereau împămîntenirea. Lucrul se aflase, și un cerber din opoziție, orator distins, luase cuvîntul în Cameră. Se ridica în numele moralității publice și al prestigiului parlamentar. Dar o mulțime de împrejurări conspirau în contra dezbaterei pînă la sfîrșit a acestei alarmante afaceri. Era ultima ședință. Deputații erau osteniți și plictisiți de-o sesiune care-i ținuse cu prelungirile pîn-în iunie. Era o căldură nesuferită în ziua aceea. Veronescu făcea parte dintre acei luptători de rasă cari sunt vecinie în tabăra guvernului. într-un moment dat glasul oratorului fu acoperit de un zgomot infernal. Majoritatea striga: „La ordine!... închiderea discuției!” Toți băteau cu pumnii în pupitre.

În învălmășală, Veronescu, congestionat, se năpusti asupra oratorului. O cocoană, în tribuna damelor, dădu un țipăt de spaimă și leșină. Într-un tîrziu furtuna se potoli, și primul-ministru, grav, solemn, senin, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, citi mesagiul de închidere. Dar ziarele opoziției se așternură pe lucru. Toată viața lui Veronescu fu scotocită și scoasă la iveală. Cu patru ani în urmă, cînd a fost ales deputat întîi, se publicase o notiță prin care se arăta că acest mandatar fusese pe vremuri funcționar la vama Prisăcani, de unde a dispărut, într-o bună dimineață, cu cîteva mii de lei din casa statului. Se afirma chiar că a fost prins și închis, mai tîrziu. Dar el s-a grăbit a răspunde prin-tr-o scrisoare că în viața lui n-a fost funcționar și că nici nu știe că există o vamă Prisăcani, că e posibil să mai fie un Dumitru Veronescu și, în fine, că va da în judecată pe „infamul calomniator”. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe „infamul calomniator”, că lucrul a rămas atunci baltă. De astă dată însă un reporter a fost trimes la Prisăcani. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii, cari puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri rușinoase, toate umilințile și peripețiile prin cari trecuse omul acesta. Acum nimeni nu-i mai zicea decît Vero-nescu-Prisăcani, și biografia lui era știută și de copii. Se scriau cronici indiscrete asupra modului cum a știut să captiveze inima, prea simțitoare pentru vîrsta de 60 de ani, a unei văduve grase la trup și la pungă și să devie soțul iubit și răsfățat al acestei bătrîne senzuale, cu obrajii mari și fardați, în brațele căreia muriseră trei bărbați legitimi.

Și pe cînd tot orașul fierbea de isprăvile lui și-i arăta cu degetul, el, rumăn și surîzător, se primbla în trăsura-i elegantă, asista Ia spectacole și-și purta pretutindeni același aer triumfător al parvenitului fericit, bogat și invulnerabil față de codul penal.

Acesta era pe-atunci eroul de tristă celebritate al zilei.

Doamna Raspal e îmbrăcată simplu, într-o rochie neagră, pe figura ei brună se mai văd urme de frumuseță, ochii și gura au ceva bărbătesc, nasul subțire și părul lins, de un negru-lucios; pe la tîmple se zăresc cîteva fire albe. Ea stă la masă, pe un scaun de palisandru, exemplar unic, vorbește rar, liniștit, fără să afecteze, mînile-i albe și slabe netezesc inconștient penele de struț ale unui evantaliu cu plăselele de baga.

— Stăruisem la Cameră pentru pensia ce mi se cuvenea de la bărbatu-meu. Ba azi, ba mîni, trecuse doi ani și nu se făcuse nimic. Mă rugam — cunoșteam o mulțime de deputați — toți îmi făgăduiau, și degeaba. Nu știam nici eu ce să mai fac. într-o zi, ce să mă pomenesc? Cu d-nu Veronescu în persoană. Bucuria mea: știam că e în comisia pensiilor. Fercheș, amabil, începu să ceară scuze c-a îndrăznit să mă deranjeze, că el a cunoscut pe bărbatu-meu și știe că a fost un profesor distins, că dreptatea mea e strigătoare la cer; în gîndu-meu: mai bine-ar fi strigătoare la Cameră; dar... de la o vreme bag de seamă că parcă se cam iena... Vedeam eu că are ceva de spus... (Aici doamna Raspal închise puțin din ochiul stîng și dete din cap, c-un zîmbet șiret, care se reproduse și pe figura celorlalți). „De, zic, domnule Veronescu, ce să mai fac? M-am luat și eu de gînduri,..” Da’ el, indignat grozav, și dîn-du-și ochii peste cap: „O, doamnă, e teribil ce se petrece-n țara asta! Oameni pe cari-i credeam cinstiți, la cari mă-nchinam ș-aș fi pus mîna-n foc pentru ei... ei bine! i-am văzut de-o venalitate, că mi-e rușine numai cînd mă gîndesc. Știți ce mi-au spus ieri doi colegi din comisia de pensii, pe cînd stăruiam pentru d-voastră? Mi-au spus curat că nu vor să iscălească raportul pînă ce nu li s-o da cîte o mie de franci, că d-voastră aveți bani, ce mai umblați după pensie!”

— Și nu l-ați dat afară? întrebă pripit un domn cu ochelari și cu barbete blonde,. sculîndu-se de pe scaun, ca să se mai miște.

— Eu am rămas înmărmurită...

— Și i-ați dat două mii de lei, sunt sigur.

— Da’ ce era să fac?

— Și cu pensia cum a rămas?

— Într-o lună s-a regulat tot, fără să mă deranjez.

Și nimeni nu băgă de seamă prin ce tranziție d-na Raspal vorbea acum — nu cu același calm — despre un director de pension care în toți anii păzește, în septembre, sosirea trenurilor:

— De dimineață, el și nevasta lui sunt la gară, și cum văd un părinte c-o fată, îl iau pe nerăsuflate. Aici doamna Raspal se sculă și, lăsînd evantaliul, își ridică mîna ca un om care salută și intră-n vorbă c-un necunoscut: „Dacă nu mă-nșel, domnul și-a adus copila spre a o plasa într-un pansion...” Și pe cînd bietul om umblă, zăpăcit, să-și scoată bagajul, să-și caute birjă, d-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbește și-i toacă la ureche: că-n cutare pension fetele mor de foame și capătă reumatism din cauză că școala e umedă ca o pivniță; că la m~me X nu se-nvață nimic și toată ziua stau fetele pe la ferești și fac bezele la băieții de pe stradă, că ministerul a hotărît să-nchidă cutare pension... și-l amețește cu vorba. Omul vrea să scape, spune c-a dat arvonă. „Nu face nimic, eu vă scad arvona, zic că mi-ați dat-o mie, numai ca să vă scap copila din primejdie, nu de altă.” Și-l apucă de haină, „întrebați, vă rog, întrebați pe toată lumea, șă vă spună de pensionul meu.” Și-i ia geamandanul din mînă: „Avem trăsura noastră, poftiți, numai să ne vizitați școala, numai să vedeți cum suntem instalați, în toată Europa nu veți găsi o a doua instalație. Poftiți, două minute, numai să vedeți...” Și bieții provinciali, unii de naivitate, alții de silă, cad în cursă. Anul trecut domnul acesta mi-a luat așa de la gară opt fete cari erau înscrise la mine...

O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare:

— Da’ bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete?

Se făcu un haz nespus, Bătrîna crezuse că tot de Ve-ronescu-Prisăcani e vorba.

Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea, vecinica lui indignare, în contra a tot ce e necinste printr-o frază importantă și cu oarecare filozofie la mijloc; dar ce efect putea să mai aibă acum? Atîta rîs pentr-un lucru de nimic... începea să-l indispuie. Cîte un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură, enervant ca un fir de păr. Făcu cîțiva pași, mai apăsați, ar fi vrut să găsească pe cineva demn de fraza care-l punea în neastîmpăr.

Și, cu mînile la spate, se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte, la o mescioară de nuc, și desina un cavaler pe dosul unui program.

— Ce zici, poete, de lumea asta?

— Nimic, domnule inspector, răspunse tînărul după un mic interval, fără a-și ridica ochii de pe hîrtie.

Domnul cu barbete era inspector peste monumentele istorice, post creat pentru el, Mișu Razi, nu pentru monumente. își luă ochelarii și, scoțîndu-și batista, îi aburi, îi șterse și-i puse: toate acestea, cu o cochetărie de mișcări în cari neapărat degetul cel mic își păstra cu grație cunoscuta lui poziție, ceva mai în sus, firește, și mai depărtat de celelalte. Se plecă și privi un moment chipul cavalerului, la care tînărul lucra-nainte c-un aer distras.

— Hm... da’ d-ta ai toate talentele... toate talentele, braavo...

Și asupra acestor aprețieri, la care nu i se răspundea nimic, se uită la ceas — erau aproape douăsprezece, lumea începea să se retragă; privi un moment în juru-i, ca un om carte nu știe ce caută, apoi își netezi barbetele și salută ceremonios. Directoarea îl petrecu pînă la scară.

Tînărul trase cîteva linii îndesate peste figura cavalerului său și, lăsînd creionul, se uită în salon — era singur. Îi răsuna încă, supărător, în cap vorbele inspectorului, a cărui familiaritate îl enerva; poate chiar cuvîntul poet, de care conștiința lui lega un șir de dureri sfinte, îi făcea rău, auzit așa din gura omului acestuia, suficient, afectat și pururea încîntat de sine.

O domnișoară intră grăbită.

— Domnule Dan, trebuie să joci cu noi un cadril, nu se poate să ne refuzi.

El zîmbi și încercă să se scuze; dar încă două eleve veniră și, vesele, vorbărețe, aprinse de joc, îl rugară frumos și-l înduplecară.

Dan era profesor de filozofie și de limba romînă la clasele superioare.

Pentru el erau afișate pe păreți, în cancelarie, atîtea programe oficiale, ca să nu se mai întindă la vorbă lungă, ca acum patru ani, cînd s-a pomenit în vară cu materia neisprăvită. Fetelor le plăceau orele lui de lecție. Examina foarte rar, ș-atunci făcea mai mult o conversație, și dădea note bune.

El căuta să pună pe eleve în curent cu mișcarea intelectuală a timpului, le învăța să gîndească — lucru puțin obicinuit în școală pe vremea aceea, profesorii bizuindu-se mai mult pe memoria decît pe inteligența elevilor — le arăta cit e de prețios darul de a observa, de a analiza și pricepe viața în toată însemnătatea și frumusețea ei. Vorbea limpede, corect, liniștit. Arareori se încălzea, într-un curent mai impetuos de gînduri. Ș-atunci se lumina la față ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăție de cuvinte sonore, puternice, emoționante; privirea, gestul, glasul lui căpătau ceva particular de atrăgător, hipnotic aproape. Toată ființa lui respira o nemărginită bunătate. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit.

Cînd intră în bal, elevele îl întîmpinară cu ovații zgomotoase. Lumea se rărise. Nu mai erau decît intimii. Un glas puternic strigă: „En place, mesdemoiselles!”Era comanda profesorului de dans. Și infatigabila 6 Frau Kunst, călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figurantîi. Dan avea mișcările jenate și nesigure. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții și ascultînd instrucțiile perechei lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea, ca pe un copil, cu un aer de protecție fermecător. Doamna Raspal făcea haz de stîngăciile lui. Însăși Frau Kunst întorcea capul, din cînd în cînd, să-l vadă jucînd. Dar tocmai această jenă și neîndemînare a lui îl făceau mai deosebit simpatic. Și dacă s-ar fi uitat bine în fața domnișoarei Racliș, ar fi văzut cîtă recunoștință și nevinovată fericire era în ochii ei albaștri: sfiala, nedumerirea lui îi dădea prilej să-l învețe, să-l ia de mînă și, mlădioasă, triumfătoare, să-l poarte și să-l domine, oareșicum, să se simtă și ea pentru cîteva minute stăpînă, superioară în ceva, fostului ei profesor.

Și cu ce cuvinte drăgălașe l-a certat la figura a șasea, fiindcă nu se prea lăsa să-l ducă ea, cu toată puterea brațelor ei, în goana săritoare a galopului.

Nedeprins cu balurile, lui i se părea stranie, îl tulbura cu libertățile ei copila aceasta neastîmpărată, inconștientă, care se vîra în sufletul lui, aproape îl îmbrățișa, rîzătoare, luminoasă, de o diabolică frumuseță în rochia ei de vară, albă.

Uneori se trăgea înapoi, parcă-i era frică de atinge-rea ei, cînd o vedea viind așa nebună spre el, cu brațele întinse, cu gîtul gol, alb, marmorean, și cu o privire caldă, umedă, ce-i surîdea cu toată francheța și farmecul amețitor al nevinovăției celor șaptesprezece ani.

— Scăpași, domnule Dan, și de corvada asta, îi zise ea rîzînd, pe cînd o conducea la loc.

Ce mai ocazie pentru un tînăr cavaler să protesteze aici, și să-și plaseze cele mai galante și mai parfumate complimente, pe cari le au totdeauna fabricate gata tinerii cu educație de salon!

— Aș, nu-i vorba de corvadă, domnișoară... da’ nu știu, răspunse Dan, cu un glas trăgănat, avînd aerul de a se gîndi aiurea.

II

Dan se deșteptă tîrziu. în odaie era o căldură ne-suferită. Șase ani de cînd era în București; și-ntotdeauna vara, după examene, îl apucau aceleași gînduri urîte: să nu s-aleagă și el la sfîrșitul anului, cu cîteva sute de lei, ca să se poată urni, să se ducă undeva, la munte, să se mai răcorească! Simțea în el o lene, o osteneală ș-o neliniște apăsătoare.

Era așa de zdrobit și de îndurerat fizicește, încît efortul de care avea nevoie ca sa se scoale din pat i se înfățișa ca o durere de care parcă-î era frică.

Și ce de lume pleca din București... Se gîndea la prietenii, la cunoscuții lui, îi vedea în tren, veseli, fără griji, ducîndu-se departe, răcorindu-și viața în alte impresii, trăind într-o lume nouă, fericiți, îmbătați de farmecul și surprizele călătoriei. Și adesea starea asta a lui, de descurajare și deprimare morală, căuta, ca la toți oamenii cari scriu, să se formuleze în fraze cumpănite, pe care el și le rostea în gînd, îngrijindu-se de structura, ordinea și ritmul lor, ca și cînd le-ar fi scris.

„Iată trei generații de oameni fără noroc. Bunicu-meu, încurcat în judecăți, se zbuciumă douăzeci de ani sub prigonirea unui Margopulo, ca să-și scape răzeșia, pierde tot, și din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul și, ziua-n amiaza mare, la arie, culcă pe grec dintr-o lovitură. Eu nu l-am apucat, dar am auzit că era o mîndreță de om, vestit pe toată valea Similei *, de cinste și de vrednicie. Bunicu-meu a murit în ocnă. Tata a luptat cu nevoile și cu sărăcia toată viața. Și eu...”

Servitoarea intră binișor și-i puse cafeaua cu lapte pe masă. El se sculă, dete cu puțină apă pe obraz — apa era caldă, parc-o luase de la foc. Ceva mai rece era cafeaua cu lapte. O sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă: o căsuță albă în Bîrlad2, la mahala, într-o curte mare și cu livadă-n fund — figura blîndă și tristă a mă-sei, tată-său bolnav, venind ostenit de la cancelarie, într-una oftînd și gemînd, cele două surori mai mari, Aglaia și Smărăndița, cîrpind la cîte-o treanță, prefăcînd vecinie o vechitură în ceva bun de purtat, făcînd să circule aceeași haină de iarnă la toată familia, vînzînd o cruciuliță de aur de la botez, pentru a-i cumpăra lui un autor latin, și cîte sacrificii, cîte greutăți, cîte momente de spăimîntătoare lipsă, cînd în toată casa se făcea o tăcere și o frică de numai se uitau unul la altul și oftau. Nici un ajutor, nici o speranță, de nicăiri!... Numai cine a trecut pe-aici poate să-și închipuie ce putere de luptă îndelungată și tristă, și cîte acte de adevărat eroism se desfășură zi cu zi, și se pierd în întunerecul vieței acestor sărmane familii, cinsitite și mîndre în nenorocirea lor.

Și cîte lucruri, neînțelese bine pe-atunci, i se deslușeau acum în minte. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor, care era vechil la Leonida, un grec bătrîn, burlac și cam într-o ureche, care rîdea tare, vorbea pripit și cepeleag 7, și spunea într-una că el, așa bătrîn, dar tot s-ar însura dacă l-ar iubi o fetiță nostimă și frumușică, așa cum e Smărăndița, și biata Smărăndița se făcea roșie ca sfecla, ceilalți rîdeau; în urmă se deprinsese cu prostiile grecului și făcea și ea haz. Și ce frumos era acolo la Rădăești. Ca-ntr-o panoramă i se arăta acum satul răvărsat pe vale, ogoarele coapte în toiul căldurilor, și iazul somnoros, și pădurea întunecată, și toate locurile pe unde hoinărea cu băieții din sat, atît de veseli și isteți, cari știau cum se cheamă toate florile din șes și tot felul de păsărele și de gîndaci. Cum fuge vremea!... și deodată îi apăru distinct figura șireată și prefăcută a unchiului său, pe care el de mic, fără să-și dea seamă pentru ce, nu-l putea suferi. Își aducea acum aminte cum, în iarna cînd era el în clasa a șaptea, venea pe la ei aproape în fiecare săptămînă și cîteodată aducea și pe Leonda, și le dedea cofeturi și gologani, și steteau seara pînă tîrziu. Apoi, în primăvară, într-o duminecă, el citea un roman de Dickens. Smărăndița avea o rochie nouă, ș-a venit veselă lîngă el, i-a închis cartea și i-a arătat un inel frumos de aur, dar nu voia să-i spuie cine i l-a dat ș-au plecat amîndoi la primblare. Era o zi frumoasă, caldă. Străzile erau curate, și casele, văruite de Paști, străluceau în soare. Ea-l întreba de pe la școală. El îi povestea cîte nimicuri toate...

...Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietu tata, la un Sfîntu Nicolai, eu i-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. Ce bine-î părea, și cum mă-n-treba mereu: „Spune drept, tu ai făcut-o, din capu tău? Și seara, cînd a venit moșu, la masă, tata m-a pus să-i cetesc iar poezia, și după ce-am cetit-o, tata m-arăta cu mîndrie: „Vezi tu, el a compus-o, din capul lui, și mamei îi venea să plîngă de bucurie. Și atunci moșu, ce om rău, numai de ciudă, ca să strice bucuria mamei ș-a lui bietu tata, începu să rîdă: „Aș, cui spui fleacuri? Asta am cetit-o într-un călindar, a copiat-o de acolo”... Ce om rău și mincinos! Nu pot să-l sufăr.

Și tot vorbind așa, ba una, ba alta, au ieșit afară din oraș, ș-au trecut dincolo de grădină, departe, în cîmp larg. Ce verde era iarba, și cum bătea soarele! și toate miroseau a vară. Țipenie de om nu se afla, și nici un zgomot nu mai răzbatea dinspre oraș. Un cîrd de cioare trecu croncănind pe deasupra lor, și iar se făcu tăcere. El aștepta — avea o presimțire vagă ca soră-sa are să-i spuie ceva în momentul acela.

Smărăndița îl privi țintă-n ochi.

— Să-ți spui?

— Da, să-mi spui.

— Mă mărit... Cum semeni cu moșu cînd te uiți așa!... Serios, mă mărit... cu Leonida: nu-ți faci idee ce om cumsecade e, și ne mutăm cu toții la țară. Tu ai să te duci la București. N-ai să mai duci greu de-acum...

Ș-atunci el zbucni într-un hohot de plîns nestăpînit. Simțea că i se rupe inima de milă, de jale, și-n capul lui buimăcit răsunau, ca un bocet, aceste două vorbe: „Biata Smărăndița!” Ș-au podidit-o și pe ea lăcrimile, ș-au plîns amîndoi, ca niște copii pierduți și nenorociți; era o descărcare de suferinți inconștiente, pentru cari ei nu găseau cuvinte. Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințile și învîrtiturile unchiului pînă să înduplece pe mama lor, care nu voia nici s-audă de asta la început. Dar în atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. Se făcuse la el o datorie de cîteva mii de lei. Cu ce s-o plătească?... Și biata copilă repeta mereu, ca și cum ar fi vrut să se convingă mai mult pe ea: „Eu îl iubesc... De ce |Să nu-l iubesc? Un om bun, de treabă. Ne-a făcut atîta bine!” Și s-a dus sărmana după acest om, care putea să-i fie bunic, el a cumpărat tinerețea ei, și ea s-a vîndut și s-a jertfit pentru toți. Ce viață putea ea să aibă în casa acestui bătrîn zuliar 8 și năbădăios? La un an după asta mă-sa a murit. Soră-sa Aglaia, trăia cu un-chiu-său. Iată ce s-a ales din toată familia lui. Și de patru ani acum nu mai știa nimic de ele. Au murit? Mai trăiesc? Cum se înstrăinase de toți! Ce s-a făcut cu inima lui de-atunci și cu frumoasele lor visuri din copilărie? Ce s-a făcut cu iubirea celor două surori, așa de bune, așa de gingașe, cu acea iubire delicată care i-a modelat primele gînduri, primele manifestări ale sufletului lui! Cum își închipuia el pe atunci că nu va putea trăi’ niciodată fără ele. Ce planuri își făceau împreună pentru viitor! Și acum... Atîta nestatornicie și răsturnare de simțiri omenești îi ostenea mintea și-l umplea de-o nespusă melancolie.

Ca de-o viață trăită își aducea aminte de planurile ce îi treceau odinioară prin capul lui de copil. Ce de prostii frumoase gîndea el cînd era mic!... Noaptea, după ce sufla în lumînare, el nu dormea — atunci începea pentru el adevărata viață. Ș-atît de limpezi și fermecătoare i se arătau toate, ș-atît de curios de luminoase i se păreau propriele lui gînduri, că de multe ori se întreba: „Oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea așa ca mine?” Era în clasantîi gimnazială. Ta-tă-său zăcea pe moarte. Ce jale era în toâtă casa! Cînd venea de la școală, nimeni nu-l mai săruta. Și el simțea, cu acel dar de intuiție precoce al copiilor nenorociți, că trebuie să tacă, să nu ceară nimic, să ia și el parte la durerile celorlalți. Și nu zicea nimic. Numai se gîndea și ofta, cu inimioara lui de unsprezece ani. Seara îl punea mă-sa să se închine și-l culca. Atunci el își trăgea binișor plapoma peste cap și, cu ochii deschiși, trăia în lumea lui de minuni. Se gîndea la Dumnezeu, adesea îl vedea: un popă frumos, cu barba albă, stînd liniștit într-un jîlț mare, de aur, așa cum văzuse pe David în* vechea psaltire a mă-sei, și-mprejurul lui, sfinți mulți, cu chipuri de copii. Și se gîndea așa: Dumnezeu vede pe tata bolnav și pe mama cît îi de necăjită. El poate toate, și știe toate. El știe ce gîndesc eu acu. Și cum stă așa, o dată cheamă un înger și-i spune: „Du-te pe pămînt la casa ceea, unde zace bolnav tatăl băiatului care se gîndește acum la mine, și fă-l sănătos. Na și punga asta cu galbeni, s-o pui sub pernă, unde doarme băiatul, să fie a lui, și banii să nu se mai isprăvească din pungă oricît va cheltui...” Ce mai motiv de fantezii nesfîrșite! Și-n mintea lui încălzită, surescitată de basme, începea să desfășure, în tablouri vii, scene atingătoare, al căror erou era el, copilul binefăcător, trimesul lui Dumnezeu, mîngîierea și sprijinul tuturor nenorociților. Se gîndea cum are să se scoale dimineața, ș-are să vadă pe tată-său sănătos umblînd prin casă, și pe mă-sa veselă, și pe surori vesele, și el n-are să le spuie nimic. Și după ce se va îmbrăca, are să-și ia punga de sub pernă, binișor, să nu-l vadă nimeni. Ș-are să se duc-atunci cuminte la mă-sa, ș-are să-i spuie așa: „Uite, mamă — și inconștient buzele lui se mișcau de căldura și tăria gîndului — acu s-a făcut tata bine... haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase, și să cumpărăm smochine, ș-o cutie mare de halva... și deseară să mergem la teatru”. Iar biata mă-sa are să se uite cu ochi mari la el ș-are să-i zică: „Fă-ți cruce, dragul mamei, se vede că nu ești în toată firea. Ș-atunci el — o dată să bage mîna-n buzunar și, scoțînd punga cu galbeni, să-nceapă a număra, cîte unul, cîte unul, și să dea întîi mă-sei, apoi lui tată-său, pe urmă la surori, și să le dea mulți, mulți, pîn’ n-or mai încăpea grămezile pe masă... Ș-auzea deslușit întrebările lor, vedea atitudinile, gesturile, surpriza și bucuria de pe figurile lor. Ce fericit adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieței lor, din cale-afară chinuită. De ce nu i se întîmplase niciodată, în atîta amar de vreme, nimic din cîte visase, nimic din cîte evocase, cu toată setea, cu tot focul gîndurilor lui, în nopțile copilăriei! Ce neam de oameni fără noroc!

Și, îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. își schimba locuința des. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. Uneori zile-ntregi umbla prin străzi retrase. Cînd vedea cîte o căsuță mică, albă, ascunsă în fundul unei curți cu iarbă, și straturi de flori, și tufe de lilieci, se oprea în stradă și privea lung, așa undeva ar fi vrut să găsească el o odăiță, întotdeauna se muta cu plăcere. Și după o lună de ședere într-un loc, i se păreau vechi și ursuze toate lucrurile din odaie. Se simțea străin, singur, și, cînd intra, seara, îl apucau tot felul de gînduri triste și nu putea nici să lucreze, nici să doarmă. I se părea că se lasă tavanul pe el și păreții se strîng, s-apropie, or să-l înăbușe. Îl gonea urîtul. Odaia asta era ceva mai mare, mai veselă; dar afară de portretele din părete, care-i erau necunoscute, toată mobila i se părea aceeași: același pat de spital, cu aceeași plapomă roșie, același lavoar de fier, cu ligheanul și ibricul de tuci smălțuit, aceeași sticlă cu apă, cu paharul ei gros, și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit; și-n ceasul acela i se păru că șase ani l-au urmărit pretutindeni aceste mobile de otel din provincie, și tot așa s-au așezat, patul în fund, masa la fereastră, și lavoarul lîngă sobă, în toate odăile pe unde a stat.

Se uită la cufăr, acolo era tot ce-avea el: un rînd de haine, schimburi, și cărți de literatură și de filozofie. De patru zile se ținea să le scoată, și tot amîna. Și pe cînd își încheia vesta, cerceta cu ochii cele trei scaune de paie, unul la masă, unul lîngă pat, la căpăta, și altul lîngă cufăr. Erau la fel, și îndată îi veni în minte salonul doamnei Rașpal, apoi balul, cadrilul lui, domnișoara Racliș...

De mult nu mai stătuse el înaintea unei oglinzi așa ațintit... Și oricît s-ar zice că noi nu ne putem da socoteală de propria noastră figură, dar cînd ne uităm în oglindă, cu gîndul de a cerceta ce impresie a putut să facă chipul nostru asupra unei anumite persoane, se întîmplă să descoperim în figura noastră trăsături și particularități neobservate încă de noi, ca și cînd am fi împrumutat, pentru a ne examina mai de aproape, ochii acelei persoane. Pentru Vasile Dan, care nu știu dacă și-ar fi putut recunoaște fotografia, fu aproape o surpriză să constate că era al lui acest cap cuminte din oglindă, ce dezvalea din păru-i negru și des o figură blîndă, smeadă, pe care gîndurile își pusese deja marca lor de distincție, acel reflex de frumuseță interioară, acea curioasă bătaie de lumină ce dădea nu știu ce aer misterios ochilor lui căprii, mari, cu pleoapele ostenite, și gurii lui puternice, umbrite de o mustață neagră, lăsată în jos.

...Dar cum i s-a încrețit pielea pe frunte, și pe subt ochi! Și aceste două crestături adînci pe amîndoi obrajii!... Parcă era mai alb și mai întins la față.

Ce capete sclivisite aveau aseară unii giovini 9. Erau fardați, se vede, prea semănau a manechini din vitrinele bărbierilor. Cum dracu nu văd oamenii aceștia cît sunt de uricioși și de ridiculi așa linși, înfrizurați și lustruiți ca păpușele de porțelan! Și, cu puțin necaz, își înfipse pieptenele în păru-i aspru, ce nu părea de loc dispus a se supune încericărei lui de a-și alege o cărare în stînga, sfîrși prin a-l da în sus cu mîna, după obicei, își luă pălăria și ieși.

III

În cămașă, descheiat la gît, cu părul vîlvoi, foarte aprins și nădușit la față, Cezar Priboianu stă la o masă, plecat pe un teanc de foi patrate de hîrtie albastră, și scrie zorit articolul de fond. E gras — adecă pare gras, pentru că-i așa buhav la față, și voluminos — ochii mici, verzi, duși în fundul capului, fruntea congestionată, nasul gros și puțin turtit la vîrf, o barbă roșcată și neîngrijită îi acopere mai mult de jumătate figura. El e directorul și primul-redactor al ziarului Alarma. Singurul copil la părinți, fusese dat de mic în-tr-un pension de fete, la Cîmpulung, unde tată-său avea o mică fabrică de apă gazoasă. Acolo și-a făcut el cele patru clase primare. Mă-sa îl răsfăța și nu-l lăsa niciodată să se joace cu băieți de seama lui, ca să nu ia apucături rele. Băiatul creștea ca o floare delicată într-o seră. Era drăguț, cuminte, și la expoziția de lucru a pensionului, în toți anii, avea și el horbote împletite, dantele și monograme cusute pe batiste de mînușița lui. Adus 1a București, fu pus într-un pension de băieți de astă dată, cu toată părerea de rău a mă-sei, și învăță bine — cam sfiicios la început, dar s-a dat la brazdă. O dată l-au prins băieții în dormitor lucrînd cu croșetul la o față mică de masă, ș-atîta l-au rîs, că l-au dezgustat pentru totdeauna de acest talent, care făcuse gloria copilăriei lui și la care mă-sa ținea așa de mult. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la Drept. Dar acum era liber, și viața de cafenea, ștrengăriile cu prietenii începură a-l atrage. La început farmecul necunoscutului, nevoia de a-și cheltui forța înmagazinată a tinereței lui virgine, în urmă deprinderea, lipsa de voință, discurajarea, acea opresiune a timpului pierdut care se lasă din ce în ce mai greu pe conștiința celor abătuți din cale, un fel dș silă distrugătoare și de neîncredere în el l-au făcut să-și piardă patru ani fără să se poată hotărî a trece un examen. Un prieten, corector la Steaua Romîniei 10, l-a luat o dată la redacție ca să-i ajute. Cînd s-a văzut stînd la un colț de masă și făcînd și el ceva în cercul acesta de oameni importanți, cari țineau spiritul națiunei în vîrful condeiului lor, ceva cald parcă i s-a ridicat de la inimă la cap ș-a simțit trezîndu-se în el un dor nedeslușit, o neliniște, care îi dedea arsuri pe inimă, dorul de a fi și el ceva în lumea asta, de a se apuca și el de-o treabă.

Peste cîteva luni făcea parte din redacție. Era cel mai entuziast, cel mai harnic și nu cel mai puțin inteligent dintre tinerii care făceau, cum se zice, bucătăria gazetei: traduceri, informații, dări de seamă, cronici teatrale, din ce în ce mai bine scrise, ce nu poate un tînăr la douăzeci de ani, cînd s-așterne cu dragoste și cu entuziasm să facă ceva?... își găsise vocația. Acum părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. Pleca dimineața și nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tîrziu și rupt de osteneală. Cea mai mare parte din zi o petrecea la redacție. Restul timpului, la birt, la cafenea, la berărie, și seara, de două ori pe săptămînă, la teatru. În viața de ziarist adesea intră ca o parte necesară apucăturile acestea de boem.

Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă, ș-o femeie naltă și slabă îi apăru în prag pe neașteptate — era mă-sa. A fost o scenă în adevăr sfîșietoare. O mamă care cade în genunchi înaintea copilului ei și-l roagă plîngînd, este poate cel mai mare și mai sfînt simbol de iubire, de jertfă și de durere — și nu s-a găsit încă suflet de om să nu se cutremure și să nu se ridice din cea mai cumplită cădere la glasul acestei divine rugăciuni.

A plîns, a plîns, bietul băiat, cele mai calde și mai fecunde lăcrimi ce i-au dat vrodată obrajii lui palizi, și simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese, în anii din urmă, peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. După trei ani, era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. Mă-sa a murit la cîteva luni după acea dureroasă întîlnire, și în același an a murit și tată-său. Îi rămîneau vro patruzeci de mii de franci. Ce și-a zis el? „Banu-i cu dracu... Cine știe ce nebunie m-apucă într-o zi și risipesc tot ce-a agonisit tata într-o viață de munca. Să-mi iau mai bine un acaret. Și și-a cumpărat o casă în strada Fîntînii. A fost un an judecător de pace în capitală. Într-un proces pentru restituire de salar, intentat de Ministerul de Justiție unui magistrat destituit telegrafic, tînărul Priboianu, printr-o sentință foarte bine motivată, a respins acțiunea ministerului ca nefundată. Atîta independență de la un judecător de ocol merita o atenție oficială, ca să servească de exemplu tinerilor magistrați; și i s-a dat: a doua zi a fost înlocuit. înscris între avocați, prin munca și cinstea lui, și-a asigurat o mică clientelă, care-i aducea cinci sute de lei pe lună. O, ar fi putut avea o clientelă mult mai numeroasă dacă s-ar fi lăsat de gazetărie. Dar aceasta era pasiunea lui — i se părea că se născuse cu ea, îi umplea viața, și tot ce-auzea și vedea pe stradă, la tribunal, între prieteni, pe el nu-l mișca, nu-l interesa decît ceea ce-ar fi putut constitui material pentru ziar. Gîndurile, observațiile lui i se formulau și i se așezau în cap pe coloane de gazetă.

„Mă, nu știu, spunea el o dată, după a treia halbă de bere, da’ eu lumea asta o văd în șpalturi, mă, și toată prostia omenească uite-așa o văd, pe șpalt!...”

Și, desfăcîndu-și brațul stîng, își fixa privirea în pal-mă-i deschisă, cu aerul unui presbit care citește.

Acum își avea ziarul lui. În toate verile se ducea să petreacă două săptămîni la Cîmpulung. Un bun prietin al lui tată-său i-a propus într-o zi să-l însoare cu fiica unui proprietar de-acolo, și pe cînd îi descria avantajele unei asemenea căsătorii — educația, frumusețea, zestrea fetei, perspectiva de a fi ales deputat în localitate — el, dînd din cap, și cu toată seriozitatea, îi tăie vorba: „Nu pot, nene Tache, degeaba mi le spui’, eu sunt însurat.-, am nevastă și copii.”

Și temîndu-se să nu-i vie rău lui nene-său Tache, care arăta o schimbare la față îngrijitoare, scoase din buzunarul de la piept ultimul număr din Alarma și, bătîndu-l binișor cu palma, ca și cînd ar fi mîngîiat obrajii unui copil: „Uite, vezi? asta-i familia mea, de acum... Fiecare om, nene Tache, cu slăbiciunile lui... aud?”

Și-și plecă urechea, ca și cînd i s-ar fi făcut o obiecție pe care n-a auzit-o; aceasta însemna „să poftești să-mi răspunzi aici dacă ai ce”.

Ziarul era în al cincilea an. Cu ce plăcere povestea el originea acestei întreprinderi!

„De la o vreme bag de seamă că d-l director îmi aplica cenzura în toată regula. Nimic, nici o vorbă de rău, la adresa guvernului nu se mai putea publica în Steaua Romîniei. Îmi tăia orice observație, orice aluzie la adresa acelorași oameni, despre cari, cu cîteva luni mai înainte, iubitul nostru director zicea în fiecare zi: «Să nu-i cruțați, băieți, sunt niște canalii infecte». în sfîrșit, viu eu într-o dimineață c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. Mă rog, combăteam la cataramă; înfieram infamiile guvernului, pentru că, vezi d-ta, așa a lăsat Dumnezeu, pesemne, ca un guvern să nu poată fi decît infam. Se uită în fugă pe manuscris și o dată-l văd că se încruntă la mine și-mi zice, apăsînd pe cuvinte, îngrijat oareșicum de încăpățînarea mea: «Domnule, nu-nțelegi că noi, în situația în care ne aflăm, nu putem decît să sprijinim guvernul?»

Da’ eu vrusei să fac pe naivul: «Nu înțeleg, domnule director, guvernul nu s-a schimbat, oamenii sunt aceiași»...

«Ei, nene, dacă nu-nțelegi, n-am ce-ți face, d-ta crezi că politica-i așa...»

Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit, îmi iau frumușel manuscrisul. «Vă salut, domnule director», în gîndul meu: politica dumitale... am înțeles-o.

Să-ți fie de bine. Se plictisise omul de-atîta opoziție. Tot aia și iar aia...

Toate bune, da ce mă fac eu? Unde mă înham? Zece ani de gazetărie nu e glumă. Ș-apoi, la mine, asta-i o boală.

Mă, nu puteam să dorm. Mă gîndesc eu, mă gîndesc, în sfîrșit, zic: unde-o ieși să iasă. Și chem într-o seară la mine pe Iurașcu, pe Pogonatu, pe Dan și-ncă vro doi, și le spui planul meu: o gazetă fără patron politic, fără zgardă; cine-i de treabă-i de treabă, cine-i porc-de-cîine... dă-i la cap. Roș, alb, tricolor național, puțin mă importă, să fie romîn cumsecade, să facă și el ceva-n țara asta, și ce-o face, să facă bine și cinstit, să nu-mi umble cu pungășii. «Uite ce vreau eu: Să ne gîndim serios la chestia țărănească. Unde ne ducem noi cu orașele noastre dacă lăsăm satele-n urmă? Mă, sunt patru milioane de romîni, romîni adevărați, cari sufăr, și se chircesc de boale necăutate, de mîncare proastă, de ignoranță, de asupririle primarilor și arendașilor, și noi întindem colea din buget, ne-mbătăm de palavre și facem politică de procopseală. Asta nu poate să meargă mult așa... Viitorul țărei nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog 11, parcă tot îi pute ceva, și numaidecît îl vezi deputat, prefect... Și, în sfîrșit, ce să mai lungesc vorba? — le-am spus scurt: Mă băieți, vreți voi să facem o gazetă?... da’ gazetă, să-ți fie drag s-o iei în mînă. Iată, eu pun la dispoziția talentelor voastre experiența, munca mea cea mai pasionată și... douăsprezece mii de franci; veți lucra toți cu tragere de inimă să facem ceva? Bine. Nu?... O să-nchidem prăvălia și... pace bună.» Și ne-am învoit; am botezat-o, ș-am tras o cumetrie la «Caru cu bere» pînă-n ziuă. Ș-acum, slavă Domnului, avem patru mii de cititori; nu i-am adunat nici cu poliția, nici cu suprefecții...„

Cezar Priboianu n-are stil îngrijit, nici fraze de efect. Dar are ceva mai bun decît asta. În toate articúlele lui se vede curajul și francheța unui om drept și adînc convins de ceea ce spune, care-și toarnă, în primele vorbe ce i se prezintă, toată credința, toată căldura inimii lui.

Revistele de ordinar le face el. Stilistul redacției e Dan; acesta conduce partea literară a gazetei. în ziua aceea Priboianu scria un articol privitor la scandalul Veronescu-Prisăcani și încheia cu necesitatea tristă a guvernelor de a se sprijini pe tot ce e mai stricat și mai odios în elementul romînesc, de a se încurijura de samsari și de lingușitori ordinari, pentru ca, în urletele lor, să nu mai audă furtuna care se ridică, glasul celor patru milioane...

Tocmai isprăvise articolul, cînd intră Dan.

— A, bravo, mi-ai venit la pont, șezi colea ș-as-cultă... dar ce? parcă nu ți-ar fi boii acasă... ce ai?

Și, fără a aștepta răspunsul acestuia, începu să-i citească. Asta era slăbiciunea lui Priboianu, să-și citească articolul înainte de a-l trimete la tipar.

în fața lor, la o masă lungă, acoperită c-un postav verde, pătat de cerneală, pe care se cunoșteau urmele halbelor de bere, Iurașcu, un tînăr spînatic, lungăreț la chip și cam adus de spate, făcea corecturi; Pogonatu — d-nu doctor, cum îi ziceau băieții — își trăgea cotletele 12, și, grav, cu mustățile rase, în fața unui maldăr de gazete străine, mari cît cearșaful, pufăia din-tr-o havană și regula politica exterioară; îi plăceau grevele la nebunie, și vai de cotletele lui cînd erau greve mari în Europa; Armășanu, un ardelean voinic, iredentist înfocat, lucra frumușel cu foarfecă, înaintea lui erau răvășite ziare din provincie și din Transilvania, pe care le „perforase”, cum zicea el, o sticlă cu gumă arabică ș-o halbă, fără bere: pe asta o „operase”. Informatorul nu venise încă. În camera de alături papa Săndulescu, vecinie cu nasu-n registre, făcea socoteli. La o altă masă, în picioare, un băietan nalt și pistruiat […] pregătea benzile pentru expediție. Era vremea dejunului. Pogonatu isprăvise.

— Papa Săndulescu, te-atac c-un pol.

— Bucuros! (Cu trei o.) Cînd este, este.

Și puindu-și condeiul după ureche, trase sertarul, dete d-lui doctor o hîrtie de douăzeci de lei, își scărpină puțin barba căruntă și-și puse iar nasul în registru.

Dan ascultă cu plăcere articulul. El, care-și migălea fiecare frază și-și tortura capul pentr-un epitet, simțea uneori o adevărată voluptate s-asculte proza lui Priboianu, cu fraze largi, pe une locuri oratorice, aruncate în goana condeiului, neîngrijite, barbare, dar pline de căldură și păstrînd, pînă și în disproporția lor, acea cadență naturală, acea mlădiere de talaz pe care numai focul convingerei și descărcarea liberă a emoțiunei pot s-o dea.

Dar Priboianu rîdea și schimba vorba de cîte ori Dan voia să-și arate admirația lui pentru acest mod fericit și expeditiv de a spune ce gîndești, de „a face fără dureri”, cum zicea el.

— Dejunăm la Iordachi împreună, îi spuse-ncet Priboianu, puindu-și cravata.

Ușa se deschise larg, și junele Alfred Gamulea, ce-i mai zice și Bimbirică, apăru. Nalt, cu părul negru, buclat la tîmple, cu jobenul pe ceafă, un baston gros la subțioară, de-un fir negru de mătase îi atîrnă monoclul pe vesta albă de pichet, jachetă cafenie, foarte lungă-n poale la spate, pantaloni largi, în coloarea oului de rață, se crede frumos, deștept, irezistibil, și pe figura lui vecinie oțărîtă se vede un dispreț, un dizgust de toate cele, ca și cînd ar zice mereu: „în ce lume infectă, Doamne, pu ce canalii sunt osîndit să trăiesc! A făcut în șase ani trei clase gimnaziale la Craiova. Și-a fabricat un certificat de șapte clase. A fost cîteva luni funcționar la Regie, unde-și crea peste leafă mici suplimente nu tocmai cinstite. A servit doi ani, ca spion, în poliția secretă a capitalei, de unde a trecut de-a dreptul reporter la o gazetă guvernamentală subvenționată (ce pleonasm!). Ușile tuturor înaltelor autorități îi erau deschise, la „Capșa” discuta politică cu mărimile — reporterul partidului — nu umbla pe jos decît la brațul unui ministru, ș-atunci muscalul lui „domnu Alfred” mîna la pas pe lîngă trotuar; punea suprefecți în slujbă, înlesnea furnituri, antreprize, tranzacții între stat și particulari» deplasa voturi în Parlament... O, era teribil domnu Alfred în zilele lui de glorie. Dar s-a lăcomit din cale-afară; ș-a făcut și imprudenți... într-o zi a publicat în „ziarul său” o informație, cam pripită: „Aflăm cu plăcere că simpaticul nostru amic și confrate Alfred Gamulea se va logodi zilele acestea cu gentila d-șoară Ema Comino, fiica domnului colonel Comino. Felicităm etc...” A doua zi colonelul a tras două palme militărești simpaticului ginere. Lucrul a făcut zgomot. Tot pe atunci — căci așa vin afurisitele de belele, cu grămada — cîțiva indiscreți s-au plîns că domnul Alfred le-a luat bani ca să le dea slujbe, ș-au rămas pe drumuri... Dacă vă închipuiți că tînărul Gamulea, în fața atîtor scandate s-a dat afund, sau și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar: nu-l cunoașteți. E drept că, victimă acestor infame calomnii, s-a retras de la ziar. De astă dată informația începea așa: „Anunțăm cu regret pe cititorii noștri că...” Dar același june galant, cu aceeași figură importantă și desprețuitoare, se primbla pe Calea Victoriei (căci și fără muscal te poți primbla pe Calea Victoriei), își lua regulat obicinuita consumație la „Capșa”, și dacă miniștrii erau mîndri și nu se mai primblau cu el la braț, avea în schimb foarte mulți deputați și persoane de considerație cu cari era per tu și cari s-ar fi dat în foc pentru „nostimul” lor Bimbirică. Știa atîtea drăcii, făcea atîtea servicii... La franțuzește o cam codălghea 13: se gîdila grozav cînd îi vorbeai limbă străină. Acum, de cîteva luni, era informator la Alarma.

— Cam tîrziu, logofete, îi zise Priboianu, uitîndu-se la ceas, și, luîndu-i foile, se așeză la masă, c-un creion albastru, să le citească, căci — pentru motive știute — controla întotdeauna știrile d-lui Alfred.

— Cică mai slăbește-ne, nene, cu „consiliele de miniștri!” „Aflăm din izvor sigur că mîine la orele 4 p.m. se va ținea un consiliu de miniștri.” Ei și?... Nu mai pune, dragă Bimbirică, informații de astea!

După ce mai tăia cu creionul cîteva știri bănuite, trimise foile la tipografie, își îndesă pe cap pălăria lui moale, foarte veche, despre care Dan zicea într-o zi privind-o cum sta pleoștită pe masă: „Domnule director, zău c-a-nceput să-ți semene ca un frate pălăria asta, uite, mă uit la ea și văd figura d-tale”.

Erau douăsprezece.

— Hai, băieți, dați-i zor, să ieșim la două! Hai, Dane.

Acesta scria o notiță despre „Serata școlară” a pensionului „Raspal”.

Priboianu se impacienta.

— Sper că n-o faci în versuri.

Afară îl întrebă, privindu-l în ochi cu o dragoste și bunătate părintească:

— Tu poate vroiai ceva lei?...

Dan se jenantotdeauna să ceară-nainte. Avea trei sute de lei pe lună, pentru două foiletoane pe săptă-mînă, avea și de la pension 1.500 de lei pe an, dar era foarte nepractic și nechibzuit în privința paralelor. Nu știa nici el singur cum se face de e vecinic în deficit cu leafa pe-o lună.

— Aș vrea să mă duc pentru cîteva zile la Sinaia, zise plictisit și evitînd de a răspunde direct la întrebare.

Priboianu îi dete un bilet de-o sută și îi spuse zîmbind, ca unui copil:

— Bagă de seamă să n-o pierzi.

Era ceva din duioșia și delicateța unei mame în iubirea pe care-o avea Priboianu pentru Dan. Și greu și-ar fi închipuit cineva o așa apropiere de sentimente între acești oameni. Priboianu, gros, vorbariț, expansiv cu toată lumea, zgomotos, iubitor de chefuri și absolut străin de tot ce e artă. Dan, slăbuț, blajin, sfiicios cu lumea, pururea gînditor, contemplativ, figură și temperament de artist. Avea mult în el din resemnarea, evlavia și melancolia mă-sei. Ș-adesea îi revenea în minte, ca un tablou, atitudinea ei de sfîntă și de martiră, o revedea, stînd îngenuncheată ceasuri întregi la icoane, cu ochii în psaltire, cu buzele tremurînd de-o șoaptă, pe care numai Dumnezeu o auzea, și toată figura ei tristă, scăldată într-o lumină stranie, ca la unii sfinți din cărțile bisericești... De unde venea oare lumina aceea misterioasă, ce cădea ca o mîngîiere divină pe capul blînd și nefericit al mă-sei?... El purta încă melancolia părinților ș-a copilăriei lui, pe cînd în Priboianu trăia nealterată veselia, francheța și spiritul de afaceri al fabricantului de la Cîmpuluțg. Dar amîn-doi buni, cinstiți și plini de milă pentru durerile altora. Făcuse cunoștință la birt, acum șase ani. Priboianu era mai mare cu zece ani; dar nu pentru asta-i zicea tu și mă; așa zicea el din prima zi la toți acei cu cari vroia să păstreze raporturi amicale. Dan, însă, cu toate protestările acestuia, nu-și putuse deprinde limba să-i zică altfel decît dumneata și domnule director, fără nici o intenție de a limita familiaritatea.

La dejun Priboianu îl întrebă de ce nu s-apucă să fac-o carte didactică, o gramatică romînă, bunăoară,, ar fi o afacere minunată.

Dan zîmbi. Îl seduse o glumă.

— Domnule director, cred că asta nu-i în legătură cu suta noastră de adineoarea.

Apoi îi explică cum ar trebui schimbat întreg sistemul de învățămînt; azi și programele, și cărțile didactice, și profesorii fac din școală o fabrică de spoială. De mic îl ia pe copil la „substantive, prepozițiuni, interjecțiuni”, și el, sărăcuțul, se trudește, cu figura speriată, să le pronunțe, să-nvețe papagalicește ceea ce nici dascălul nu pricepe; înlăuntru mintea lui doarme pentru școală, și pe deasupra s-așterne un lustru, o pojghiță, care crapă și cade cum dă de soare, și de libertate, cum scapă de bidineaua dascălului. Și bieții băieți trec prin școală ca printr-un loc de tortură. Desfătarea cu care la sfîrșitul anului, imediat după un examen, își aruncă școlarul cărțile, caietele, tot ce-i mai amintește chinurile unei clase de care-a scăpat, este, poate, cea mai elocventă manifestare și revoltă a conștiinței lui în contra acestui sistem de a-l îndopa în silă și pe nemestecate cu o hrană nepreparată pentru el și imposibil de digerat. Cum să nu-i pară bine, cînd scapă de școală, că poate să uite, să-și ușureze capul ostenit și amețit de-atîtea lucruri, pe cari nu le-a înțeles, nu le-a simțit intrînd în mintea și-n viața lui, ca ceva cald și sănătos care se topește, se amestecă cu sîngele lui și-i face bine.

Dan se încălzea. Erau gînduri cari-l frămîntau pe el de mult, și parcă simțea că i se limpezesc și mai bine spuindu-le.

— O gramatică romînă?... Dar aceasta ar trebui să răsară, să crească din mintea și vorba copilului, cum îi cresc dinții în gingii, iar nu s-așternem cu lopata definiții stupide și forme goale, cari-l sperie și-l zăpăcesc. O bună carte de lectură, cu explicări blînde, omenești, cari să-i arate înțelesul, funcțiunea și viața fiecărei vorbe, să vadă copilul că limba e ceva viu, organic, să-i fie drag s-o învețe, s-o priceapă bine în toate secretele dezvoltării ei;...asta ar trebui mai întîi. Ce comoară de frumuseți doarme îngropată în poeziile poporului nostru, și bieții băieți habar n-au cîte cunoștinți ar putea ieși de-acolo! Ei își cheltuiesc o bună parte din energia și spontaneitatea minței lor crude pe tipicurile pedante, pe formulele goale ale unei învățături artificiale. Ce dragoste să mai simtă pentru limba romînească bietul școlar, cînd dascălul moțăie cu nasu-n gramatică și crede c-acolo-i toată pricopseala!...

Priboianu, cu coatele pe masă, se uita țintă în ochii lui calzi, mobili, expresivi, îl asculta cu nesaț.

Dan, ușurat ca de-o greutate ce-i apăsa mintea, respiră adînc și fața i se lumină într-un zîmbet ce părea că anunță o glumă.

— E, domnule director, am și eu utopiile mele, de mult visez o școală, un ideal de școală, unde băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să-nvețe, nu pentru o diplomă, ci pentru a-și satisface neliniștea, nevoia firească a minții lui, o școală unde să nu fie examene, și note, și apel nominal, unde profesorul să fie un prieten bun al elevilor, pentru ca aceștia să-l iubească, să le fie dor de el cînd nu-i de fața, să li se pară că-i aud mereu cuvîntul lui, blînd și înțelept, toată viața să-și aduc-aminte de ce-au învățat cu el la școala... în sfîrșit, ce să-ți mai spun? Cînd vei fi ministru de culte, îți voi expune pe larg planul meu de organizare!...

Și Dan sfîrși c-un gest mare, exagerat, ca și cum ar fi rîs de vorbele altuia.

IV

Dacă pleci din București cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum — bineînțeles accidentele nu intră-n socoteală — și dacă lenea și lipsa de dragoste pentru priveliștile naturei te țin pironit pe bancheta ta plină de purici — să nu te plîngi, cititorule, că nu te-a prevenit nimeni — începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor, și-n aceeași clipeală auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică, ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți dă o senzație de răcoare; apoi, dealuri neregulate, din ce în ce mai strînse, mai apropiate, încep a se ivi pe la ferestre, ca niște pumni monstruoși, amenințători, ce parc-ar voi să spargă geamul, să te provoace: scoală, călătorule, c-ai intrat în umbra îmbătătoare a Carpaților, scoală de vezi munții cum se ridică nainte ca niște domuri colosale în ruină, și Prahova cum fuge, se îndoaie și șuieră, ca un șarpe formidabil, sub roțile vagoanelor. Privește. S-a dus monotonia cîmpului ras. De-aci încolo, clipești, și alt tablou, altă vedere ți se deschide. Valea se îngustează, de o parte și de alta maluri surpate, dealuri rupte, prăpăstioase, ca niște animale fantastice, își arată pîntecele desfăcut, cu urme de rugină roșii ca sîngele, pe sus stînci urieșe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc, unele parc-au plecat, ș-o dată s-au răsgîndit, cîte un „in-folio” gigantic îți dă închipuiri fabuloase. Trenul urcă mereu. Din cînd în cînd vezi șoseaua încingînd ca un brîu puternic șoldurile munților. Pe albia-i neregulată, Prahova, verzuie, păstrând încă sălbătăcia și răcoarea munților din cari-a ieșit, aci parcă se lenevește, se-ntinde molatic, ca brațul ostenit al unei cadîne frumoase, aci spumegînd se repede cu furie și strigă parcă de frica stîncilor ieșite din pămînt, ca niște mîni schiloade ce vor s-o cuprindă. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul; dar o gură neagră se cască în masa vînătă de piatră, toți se reped la geamuri să le închidă, intri-n întuneric. E primul tunel, apoi altul, și valea se lărgește, codrii întunecați îmbracă înălțimele, se întind, se scoboară tot mai aproape, valea se îngustează iar, în dreapta un părete verde-închis — te miri cum stau copacii — dar în stînga începe să s-așeze un platou la poalele brădișului, din care iese gol masivul Bucegiului. Sus pe platou apar vile, din balcoane copii și bone salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă. Și ce curios răsună pe-aici, repercutat, huruitul roților și gîfîitul greu, puternic al mașinei. Un șuier lung, speriat, aproape jalnic, trezește somnul codrilor, toată valea auiește de-un ecou frumos, muzical... Sinaia.

E dimineață; apele aburesc; somnoroase, vilele încep a-și deschide ferestrele, țăranii cu cai pregătiți de excursiune așteaptă pe la porți; cîte un domn cu ochii împainjiniți, în cămașă de noapte, iese-n balcon și, scărpinîndu-și coastele, stă cîtva buimac, cu privirea dusă, uitită — copacii par osteniți, asudați: clopotul din deal, de la mînăstire, răsună ca-n pădure, clar, tremurător, duios. Piscurile munților se auresc. Sinaia e în umbră. Copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele, se joacă, aleargă, sub piciorușele lor sună prundul de pe aleele dispuse în amfiteatru, Între cele două oteluri principale. începe lumea să iasă la plimblare. Jos, în parcul de sub ferestrele hotelului „Caraiman”, s-a înființat obicinuita partidă de crochet. Mulți tineri se opresc16 în loc sa privească, nu că jocul în sine ar prezinta vreun interes pentru spectatori, dar între parteneri sunt cîteva domnișoare drăguțe, și între acestea, în primul rînd, e cunoștința noastră de la pension, Ana Racliș. Și, oricum, e o plăcere să te uiți la o fată frumoasă. Dacă pe stradă, și-ntorci capul după ea, și parcă-ți pare rău că trece așa, inconștientă de ce fior îți lasă; dar cînd poți ceasuri întregi să stai deoparte și s-o privești cum umblă, cum rîde, cum își ridică brațele, cum își mlădie trupul... Cel puțin, aceasta trebuie să se petreacă în gîndul domnișorilor de pe de lături, cari de-o oră nu găsesc altă-ceva mai bun de făcut decît să se uite la un joc despre care sunt de acord cu toții că e cît se poate de anost și la care-ar fi foarte fericiți să ia și ei parte.

Ana, c-o pălărie mare de paie dată cam pe ceafă, într-o rochie de flanelă albă cu dungi albastre, umbla, legănîndu-și capul și trupul ca un copil răsfățat, vorbea tare, rîdea de toate cele. Privirea, gesturile, toată ființa ei avea un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. Un ofițer din roșiori iar își ciocni tocurile și, drept ca-n fața unui superior, nu știu ce-i mai spuse — ceva de haz, probabil, că ea începu să rîdă cu hohot și, ridi-cîndu-și capul, ca o vrabie care bea apă, o dată conteni din rîs și făcu ochii mari ca de ceva neașteptat...

— A, domnu Dan, bună dimineața, cînd ai venit? Dă-te jos, c-am să-ți spun ceva.

Și toți se uitară în sus, să vadă cu cine vorbește; dar nu văzură nimic.

Dan se sculase pîn-a nu se lumina bine de ziuă. În otel dormeau toți. Se-mbrăcă mai mult pe-ntuneric și, deschizînd fereastra care dădea-n grădină, începu să privească cum se dezvălesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete ale acestui orășel de munte, singurul adăpost răcoros mai aproape de capitală; și fantazia lui, pururea darnică, ti spuse să-și aleagă una, care i-o plăcea; și el își alese una micuță — de-abia se zărea într-un boschet de brazi — pe dealul din față; dar n-apuca să se instaleze bine, și îi veneau o mulțime de prietini, și nu-n-căpeau toți, atunci își alegea una mai mare... ș-adecă de ce nu și-ar lua-o pe cea mai bogată și mai încăpătoare?... să-și aibă fiecare odaia lui, mobilată frumos; pe lîngă asta, avea, bineînțeles, o bibliotecă frumoasă ș-un venit... ca să poată trăi și iarna, să lucreze, să scrie, cu prietinii — să fie o întrecere între ei; fiecare să scrie în secret de ceilalți, și cînd va isprăvi, să-i adune pe toți și să le citească. Se gîndea la cele mai însemnate talente ale timpului său: poetul Stelian, care dăduse deja literaturei romîne un volum de poezii de cea mai mare originalitate ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers și care era nevoit să-și cheltuiască tot focul, toată splendoarea inteligenții lui scriind articole politice la un ziar de partid, umplîndu-și sufletul iui delicat și visător de proza amară a unei vieți de intrigi și de lupte viclene și meschine, din cari el, în orice caz, va ieși învins și nenorocit; dar bietul Graur, unul din cei mai buni nuveliști romîni, lucrînd șapte ceasuri pe zi la contabilitatea Ministerului de Interne, unde toți șefii de birou se cred mult mai deștepți decît el, și-și fac semne cînd îl întreabă cîte ceva, și glumesc pe socoteala hainelor lui cam vechi, a umbletului, a pieptănăturei și a tot ce li se pare caraghios, fiindcă iese din sfera așteptărei și priceperei lor; dar Petroni, scriitorul dramatic care a dat teatrului romînesc primele piese, pline de viață și de talent, și care se zbuciumă de atîția ani în întreprinderi comerciale, pentru a căror reușită se cere spirit practic și o mulțime de alte însușiri pe cari el nu vrea să se convingă că nu le are... 4și Dan îi lua pe toți și-i ducea cu el departe... acum nu mai vroia la Sinaia, îi ducea cu el ia o moșie mare, unde fiecare-și avea vila lui separată, înconjurată de arbori seculari, acolo scriau capodopere, moșia lor devenea centrul intelectual și artistic al țărei, vara plecau cu toții în străinătate. Unde era el, cînd gălăgia de sub fereastră îl deșteptă. Se uită jos; deocamdată nu cunoscu pe Ana, dar glasul și rîsul ei îl asigurară imediat că sub pălăria aceea mare era ea.

De un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. Și toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină.

Rămasă fără mamă la vîrsta de nouă ani, Ana crescuse pînă la 16 ani în pensionul doamnei Raspal. Familia ei făcea parte din vechea aristocrație a capitalei. Sora ei mai mare era măritată cu Nicu Lambrino, ministru de culte pe vremea aceea; tată-său, un om fără multă învățătură, dar bun și plăcut la vorbă, venea mai în fiecare duminică c-o cutie mare de bomboane; Ana aștepta, gătită ca de bal: avea rochii multe, de o eleganță și de o scumpete ce nu se potrivea de loc cu vîrsta ei. Tată-său o ducea la Șosea, la „Capșa”, la teatru; o dată a dus-o și la club, dar copila, sastisită de-atîta lume străină, l-a apucat de pulpana jachetei și, gata să plîngă, l-a rugat s-o ducă la pension. În școală învăța numai ce-i plăcea ei și intra în clasă cînd voia. Uneori o apucau toane de răutate: țipa, spunea mici obrăznicii guvernantelor și chiar directoarei; altă dată se ducea c-o cutie plină de bomboane-n grădină, fetele se strîngeau în jurul ei, cele mici întindeau mînuța, închizînd din ochi ca pisicele; ea deschidea cutia și, luînd cîte-o bomboană, o ridica în sus, se făcea c-o dă și o scăpa jos, unde o strivea imediat cu piciorul, ș-o amesteca bine cu țărna, ca și cînd s-ar fi temut să nu adune cineva frimiturile; după ce le chirfosea așa pe toate, învinețind de răutate și de pofta distrugerii, rupea cutia și, aruncîjid bucățile, apucată de un hohot, jumătate rîs, jumătate plîns, fugea în odaie — avea odaia ei — unde se încuia cu cheia și nu ieșea pînă seara. Cîteva zile nu mai vorbea cu nimeni. Apoi deodată — în timpul unei recreații — începea să îmbrățișeze pe camaradele ei de clasă și, deschizîndu-și pupitrul, le împărțea bomboane, gravuri, cutii, creioane colorate și tot ce avea acolo, tot tezaurul ei de nimicuri scumpe, pînă la piesele de aur, cari constituiau banii ei de buzunar, dedea tot; și ochii îi scînteiau de bucurie, mînile-i tremurau; era o criză nervoasă, o adevărată beție de a risipi, de a-și arăta toată vanitatea ei de fată bogată și răsfățată.

Dan își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început, la lecțiile lui, și cum îl strîmba și-i reproducea gesturile, pe cînd el vorbea; din cînd în cînd o fixa, urmîndu-și șirul, cu o privire blîndă, apoi cîte-o mica aluzie în cursul lecției, și Ana, mai întîi agasată, în urmă, învinsă și oareșicum umilită de atîta răbdare și bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrși prin a înțelege ș-a se căi; după două luni îl rugă s-o asculte și pe ea, spunînd c-o adorabilă naivitate că-i place psicologia și literatura și s-a hotărît să le învețe serios. Directoarei nu-i venea să creadă, tot pensionul s-a crucit de această minune. Cînd a împlinit șaisprezece ani, n-a mai vrut să stea în pension. Soră-sa o ducea în toate balurile. Din cînd în cînd venea încă pe la lecțiile lui. Adesea o vedea la teatru, ș-atunci ochii lor, în mulțime, găseau parcă o plăcere nouă de a se întîlni, de a-și căuta o linie de privire printre capetele care se mișcau și de a-și trimite gînduri de mulțumire, de ascunsă înțelegere, de simpatie. În cursul săptămînii se vedeau la școală, ochii lor nu se mai priveau așa; ea părea că aduce îm creții rochiei ei de mătase ceva din frivolitatea și cochetăria balurilor în cari fusese.

Soarele era sus, și Dan, cu coatele amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. El se roși, se retrase iute de la fereastră. Îi părea rău c-a stat atîta... Și ea, ce idee să-l strige așa tare în fața atîtor necunoscuți! Un moment se gîndi să nu se ducă, dar ar fi fost ridicul. Își aprinse o țigară și, îndesîndu-și pălăria pe cap, ieși cu un aer plictisit. Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe.

— Dă-mi voie să-ți prezint pe nepotu-meu, Albert Lambrino; dorea de mult să te cunoască. Vezi ce nepot, mare am eu?

Un tînăr nalt, alb la față și frumușel, cu părul blond, scurt și creț, se apropie de Dan și puțin jenat la început, îi spuse că învață literile la Berlin, unde studenții ro-mîni au fundat o societate literară, un cerc în care se citește cu dragoste și se discută tot ce se produce în literatura noastră.

— Acolo numele d-voastră e cunoscut și iubit de toți.

În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan, ca să aibă ce duce camarazilor lui de la Berlin.

Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata. De la cele dintîi vorbe ale acestuia, dispoziția și figura lui Dan se schimbă. Totdeauna în atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvăli, de a-și cuceri parcă o nouă simpatie, și nu știu ce fior de virginitate încălzește și cheamă afară cele mai intime gînduri ale noastre.

Ana îi privea cu un zîmbet de mulțumire cum steteau amîndoi deoparte și-și vorbeau, ca doi buni prieteni cari nu se văzuseră de mult. Crochetul se isprăvi. Ana veni lingă ei.

— Haideți de-aici, că bate soarele.

Și tustrei porniră, pășind încet prin alee, pe unde mai era puțină umbră. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică; în linii repezi schița figurile scriitorilor mai însemnați și felul lor de a înțelege arta.

În fața otelului „Eduard” se opriră. Albert îl rugă să dejuneze împreună cu ei. În restaurant, bătrînul Racliș citea un ziar; era singur la o masă cu vro zece tacîmuri.

— Tocmai te citisem, domnule Dan, ia șezi colea... Ano, uite Alarma, e un articol de domnu Dan. Știi cum citește ea ș-adună tot ce scrii? Uite-așa are-un teanc acasă.

Și bătrînul își ridică cît putu palma deasupra farfuriei. Apoi începu a se plînge de picioare și de inimă, mai ales de inimă. Nu putea să umble mult pe jos. Avea numai cincizeci și cinci de ani, dar era alb tot și, cînd punea mîna pe ceva, îi tremurau degetele. În ziua aceea părea mai abătut, mai bătrîn.

Dan se sculă în picioare și salută, puțin jenat. Era familia lui Racliș: ginerele și fiica lui, ș-o fetiță de vro nouă ani, cumnatu-său Peruianu, cu alți doi copii...

Atît zîmbetul afabil al domnului ministru, cît și imperceptibilă închidere de ochi a doamnei păreau a spune: „Degeaba te emoționezi, băiete, că noi nu te băgăm în seamă”.

Dan, între Racliș și Albert, vorbea încet despre căldurile și starea sanitară a capitalei, pe cînd ceilalți plănuiau pe franțuzește o excursiune la Peșteră.

Ana se aplecă spre Dan, pe la spatele tînărului Lam~ brino.

— Vii și d-ta mîine cu noi.

Dan ezita. Dacă în acest noi, gîndea el, n-ar fi atîtea mutre insuportabile...

— Dar nici nu mai încape vorbă, desigur că merge și d-nul Dan cu noi.

Și Albert îl rugă cu atîta insistență, că-l înduplecă.

— Dacă n-ai n mers d-ta, nici eu nu m-aș fi dus, zise Albert, cu ochii plini de mulțumire.

Ana își întoarse capul, puțin ironică.

— Bre, ce prietenie!

Dar imediat își luă seama și, schimbînd tonul și figura, cu o mobilitate de actriță, se grăbi să repare impresia rea ce o făcuse amîndurora.

— Vezi Albert, trebui să-mi fii recunoscător, numai mie-mi datorești asta.

După masă Dan se duse să-șî scrie foița pentru jurnal, ca să fie liber a doua zi. Era cald. Lumea se retrăgea prin odăi. Pe-o bancă umbrită de brazi, Ana citi cu Albert articolul din Alarma. Era o dare de seamă, asupra unei cărți de curînd apărute în Franța: L-irréligion de l-avenir de Guyau 5. După ce expunea în scurt cuprinsul volumului, arăta influența binefăcătoare pe care o va exercita asupra tinerimei, filozoful modern ce deschidea, prin ideile lui generoase și umanitare, un nou cîmp de cercetări și de discuții, un nou mod de a înțelege lumea și viața.

„Veacul care vine, sfîrșea articolul, s-anunță bine. Peste melancolia și descurajarea pe care a împrăștiat-o în sufletele noastre, a tinerimii de azi, filozofia amara și dizolvantă a lui Schoțenhauer, glasul lui Guyau se ridică, mîntuitor, ca un cîhtec profetic, divin, care cheamă la viață și la simpatie.”

— Ce cap distins, zise Albert gînditor, și. cum seamănă c-un profesor tînăr de la Berlin, Ering!

— Da’ să vezi lecții ce face la pension! Noi rămîneam cîteodată extaziate, și cînd ieșea din clasă, nici nu mai știam unde ne găsim.

— Păcat că nu-i tata altfel de om; i-aș spune să facă cunoștință mai de-aproape cu el.

— Aș, n-ai idee ce sălbatic e. Eu m-am mirat grozav că vrea să meargă mini cu noi... Uite Drăghici! Uf, ce asomant e!

Era ofițerul de roșiori. Își zornăi pintenii într-un salut milităresc.

— Ce-ați hotărît, domnișoară, pe mîine? Mergem la Peșteră?

— Da, și s-a mai mărit caravana, merge și d-nu Dan.

— N-am onoarea. O fi tînărul balaoacheș de azi-dimineață...

— E profesorul meu, domnule Drăghici, și unul din cei mai talentați scriitori. E de mirare că nu știți încă.

— Scuzele mele, domnișoară; vedeți, noi, ăștia, militarii, nu prea suntem în curent cu literatura. Care va să zică, mîine dimineață... la drum!

— Și sper că nu veți mai disprețui așa pe noul nostru companion.

— A, dimpotrivă, voi prezintă omagiele mele cele mai sincere domnului... cum i-ați zis, vă rog?

Albert, roș, simți că-i vîjîie sîngele-n urechi și avu nevoie de-o rară stăpînire de nervi ca să poată spune, fără să tremure:

— Domnule locotenent, vă găsesc ironia cam... deplasată!

Drăghici se făcu alb ca hîrtia. În spaima lui de-un scandal cu fiul ministrului, se agăță de prima scăpare, o minciună îi fulgeră prin minte și-i readuse imediat sîngele-n obraz.

— Ei, vedeți cum v-am mistificat, eu știu foarte bine pe d-l Dan și sunt unul din cei mai pasionați admiratori ai talentului lui... E adevărat că nu-l cunosc personal, dar am citit tot, l-am auzit și la Ateneu — ce conferință... superbă, pe onoarea mea.

Și Albert i-a făcut loc pe bancă, ș-au mai citit o dată articolul din Alarma.

În timpul acesta, tatăl Anei, în odaia sa de la otel „Eduard”, făcea o penibilă siestă. Trebuia să plece în străinătate, să facă un consult pentru boala lui de inimă; dar era în întîrziere cu trei rate la credit — nu-l mai puteau păsui; erau și alte datorii de plătit, moșia era scoasă în vînzare, avea un teanc de somații pe cap, nu putea să lese încurcătura asta în urma lui. Cine știe, poate e nevoie de-o operație, poate moare. Și cum rămîne Ana? A, vedea el bine că de cîțiva ani se pierde-n datorii, se-nfundă, ca-ntr-un pămînt moale, ce-l sorbea încet, pîn’ la glezne, pîn’ la genuchi, pîn’ la brîu... Știa, dar nu credea, c-o să vie așa curînd... Și mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul „ruină” decît de efectele ei.

— Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni.

Avea ceva solemn bătrînul în liniștea lui. Ginere-său era agitat, posomorit și respira zgomotos.

— Uite, dragă Nicule, cum stăm.

Și scoțînd carnetul, întinse un creion ș-o foaie de hîrtie lui Lambrino și-ncepu a-i dicta sumele datorate, cu indicarea dobînzii și scadenței lor.

După două ceasuri de socoteli, rezulta: vînzînd moșia, s-acopereau toate datoriile, cari se urcau la vro cinci sute de mii de franci. Îi mai rămînea o casă în Calea Victoriei, pe care-i oferea Zissimo Avlami, bancherul, o sută optzeci de mii de franci.

Bătrînul tăcu. Aștepta un cuvînt de la ginere-său. Acesta era agitat; lăsă creionul pe masă și oftă. Privirea bătrînului îl întreba, îi cerea un răspuns.

— Ce să faci? Vinzi și casa și... ne-mplinești nouă zestrea, dumneata ai cu ce trăi, ai pensia...

— A, nu-i vorba de mine, dragă Nicule, tu uiți câ mai am o fată; Ana cum rămîne?...

Și ochii i se umeziră, glasul începea să-i tremure; bătrînul adora pe Ana.

Lambrino se impacienta.

— Cu Ana? Ce sunt eu de vină?... îi rămîn patruzeci de mii de franci, uite, mai renunțăm noi la zece mii din ce ni se cuvine; cincizeci de mii... ce vrei să-i facem?...

— Bine, dragă, nu te supăra... ai dreptate... ne-am înțeles, rămîne-așa...

Lambrino ieși; bătrînul încuie ușa după el. Cînd s-a însurat, avea patru moșii mari; ș-asupra împrejurărilor în care le-a vîndut, gîndurile lui se opreau acum ca la niște date importante, ce-i împărțeau viața în epoce deosebite. Ana s-a născut... înainte de vînzarea Cristeștilor; Caterina, nevastă-sa, a murit în anul în care a vîndut Sălcuța, a treia moșie. Atîția ani fusese prefect, apoi ambasador pe la curțile străine, fără să primească un ban de la stat. „Cine are avere e dator să-și slujască țara lui fără leafă; destui lefegii are țara asta.” Așa zicea el, și, pe unde a fost, a lăsat amintiri de luxul și de dărnicia lui de „boier mare”. Dar acum își făcea mustrări, suferea, nu pentru dînsul, el a trăit... Cum nu s-a gîndit la Ana? A fost slab, laș, fără voință. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii cari-l lingușeau ca să-l adoarmă; și l-au adormit. Cum nu s-a deșteptat, cum nu s-a gîndit la copilul lui? Un sentiment de groază, analog cu acel pe care-l avem cînd ne visăm căzînd de la înălțimi mari, îi strîngea inima; i se părea că-nnebunește. Se vedea vinovat, neputincios, netrebnic în fața unui ireparabil dezastru.

Ca o lumină tremurătoare de opaiț, care aruncă pe păreți în proiecțiuni mari, fantastice, umbra lucrurilor de nimic, conștiința lui slabă, nedeprinsă cu nevoile, apucată de o frică de sălbatic în fața vieții pe care n-o înțelegea, îi exagera toate în proporții spăimîntătoare.

V

Pe cai de munte, mărunți, puternici și cuminți, „caravana” urca la pas printr-o răriște de mesteacăni. Peruianu cu Lambrino, înainte, discutau politică și finanțe. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri cari nu mai erau mediocre. Foarte activ, totdeauna grav la față și la vorbă, de o cinste exemplară în lucrurile mici, și de o rară prudență în cele mari. Era de patruzeci și cinci de ani și-și păstra curată reputația lui de om drept și dezinteresat. De opt ani administra averea unei milionare bătrîne, care trăia la Paris. Lumea știa că-i bogat, dar cît îi de bogat, asta el o știa. Numai zestre luase aproape un milion. Nevasta lui, soră cu Racliș, o femeie limfatică, bolnăvicioasă, sta mai mult în casă și-și îngrijea de cei patru copii, doi băieți mici, fetițile mai mărișoare, frumușei toți ca niște îngerași. își iubea bărbatul și se uita la el ca la un om superior, impecabil, a cărui seriozitate, posomorită, aspră uneori, era pentru ea semnul exterior, îmbrăcămintea firească a forței ș-a distincției lui. De altfel, ea știa bine că nici în lume Mișu ei nu prea vorbește, și zîmbetele lui sunt remarcate și se țin minte ca niște evenimente.

Dar el muncise, muncise mult ca s-ajungă aci. Și nu trebuie să se uite c-avea și ceva stare de la părinți cînd s-a însurat. Cine în adevăr se ridicase vertiginos de repede și de sus era prietenul Lambrino. Fiul unui arhitect, care s-a sinucis în urma unei antreprize nenorocite, se văzu la vîrsta de 20 de ani rămas fără nici un sprijin la Paris, unde-l trimesese tată-său ca să facă arhitectura. Prietenii îl ajutară vro două luni, îl sfătuiau să se întoarcă în țară, să facă Dreptul; era băiat frumos, vioi și seducător la vorbă. De două ori au făcut chetă studenții pentru repatrierea nefericitului lor amic. Era în timpul expoziției „celei mari”. De-o lună toți îl credeau dus — dispăruse. Dar într-o zi un prieten îl întîlni în expoziție la brațul unei rumene negustoresc — se vedea după găteala ei zorzonată și bătătoare la ochi — ceva mai în urmă, o fetiță de vro paisprezece ani amețea cu nesfîrșitele-i întrebări pe-un domn gras, cu figura plictisită, a cărui vestă albă se întindea la infinit pe-o burtă fenomenală. După un ceas îl întîlni iar, de astă dată domnul cu burtă lipsea. Mai tîrziu au aflat prietenii că Lambrino devenise inseparabilul doamnei și domnișoarei Marcachi Spiridon, spre marea mulțumire a soțului, care numai astfel putea să-și petreacă în liniște toată ziua la expoziția de mașini și industrie, singura secție care interesa comerciul său; căci el nu venise atîta drum ca să caște gura la fleacuri și la tablouri cari reprezintau femei despoiate; el venise să facă cumpărături și comande pentru marile lui magazii de fierărie din București. Patru ani după asta, Lambrino se însura cu domnișoara Marcachi. Lumea spunea că trecuse cam ostenit din brațele mamei în brațele fiicei; dar lumea spune multe! Capitalul socrului îi asigură un colegiu în capitală. În Cameră se distinse ca un orator de forță. Citise cu pasiune biografiele oamenilor mari politici, discursurile lor le știa pe dinafară; ambițios, fără scrupule, dar dulce la vorbă și mlădios cu toată lumea, înțelegînd perfect jocul grupărilor politice ale zilei, el, în nerăbdarea lui juvenilă, se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă și agilitate în adevăr artistice. „E un băiat cu viitor mare”, spuneau bătrînii. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. îi rămînea un singur copil, Albert. La un an se însura cu d-șoara Racliș. Era grăbit.

Viața-i scurtă. Cu această a doua zestre atingea milionul. De cînd îl visa el! întărit, armat, se așternu voinicește pe lucru, și portofoliul ministerial, după ce-i trecuse pe la nas de vro două ori, veni într-o bună dimineață și i se așeză frumușel la subțioară, ca cel mai firesc lucru din lume.

Amîndoi călăreau alături, Peruianu — robust, puternic, sîngeros; figura lui își ascundea trăsăturile subt o barbă neagră stufoasă, din care se vedea numai nasul, umerii feței și ochii, niște ochi mici, șerpești, de o căutătură glacială; Lambrino, zvelt, rîzător, părea cu mult mai tînăr decît Peruianu, deși erau cam de aceeași vîrstă — o mustață blondă, pe figura lui de porțelan, un nas subțire, puțin coroietic, și ochii, ochii lui dulci, fermecători la privire, îi păstrau încă toată vioiciunea și frumusețea, cari-au jucat un rol atît de însemnat în strălucita lui carieră. La vro douăzeci de pași îndărătul lor veneau doamna Lambrino, Ana și Drăghici, care spunea desigur nostimade și ghidușii de-ale lui, căci s-auzeau hohotele de rîs pînă la Dan, care era în urmă de tot, cu Albert. Trei țărani, pe jos, duceau merindele, pardesiurile și umbrelele. Un cuțulan de stînă, lățos, cu urechile tăiate și chior de-un ochi, mergea pe lîngă calul lui Dan; uneori își ridica spre călăreț ochiul lui trist și blind, rugător, parc-ar fi vrut să spună: „Cred că nu vă supăr că merg și eu”. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. Albert vorbea de viața studenților de la Berlin, de profesorii de acolo, de mișcarea ideilor socialiste. Văzuse pe Lassalle și-l auzise vorbind la o întrunire de lucrători: un adevărat fascinator; ochii, glasul, convingerea cu care vorbea dădeau figurii lui frumoase ceva de apostol inspirat, de zeu, care creează numai qu farmecul cu-vîntului. Din cînd în cînd își întorceau capetele și priveau, peste vîrfurile copacilor, cari se lăsau în urma lor, se afundau ca-ntr-o prăpastie. O altă caravană zgomotoasă venea din urmă; erau vro zece, cocoanele țipau, toți rîdeau și-și încurcau caii la deal, lovindu-i mereu cu varga peste ochi și cu călcîiele-n pîntece* ș-într-un strigăt ș-o gălăgie infernală trecură înainte, aproape la fugă.

— Ce bestii! zise Dan, arătînd cu dezgust spre ceata care se depărta, cu zbierate și scălămbăieri de sălbatici.

Mai la deal ajunseră pe Ana, care se răzlețise și-i aștepta subt un fag bătrîn, surîzîndu-le de departe, drăgălașă sub pălăria ei de paie, ale cărei borduri largi onduiau la fiecare mișcare. Un voal alb, ușor înnodat sub bărbie, îi flutura pe sîn încet, de-o abureală de vînt — părea o chemare discretă, un semn delicat, timid, abia înțeles, ca tremurarea primului gînd amoros.

— Bine, n-ați mai isprăvit? Mai vorbiți și cu noi.

Dan surîse.

— Bag seamă, căpitanul și-a isprăvit repertorul.

Ana se uită curios în ochii lui Albert.

Pădurea părea că nu mai are sfîrșit. Caii se ghemuiau pe tăpșanele repezi; cîte-un plescăit de copită răsuna ca-ntr-o catedrală. Ana, dreaptă și zveltă în rochia ei albastră-închis, ale cărei poale acopereau de amîndouă părțile șaua și coastele calului, pînă la scări, își mlădia trupul după mișcările calului: era o legănare de panteră, ceva indefinit, care se suia de la talie și, cuprin-zîndu-i sînul și umerii rotunzi, îi șerpuia ca o undă de lumină pe la gît, prin părul ei blond ridicat la ceafă... era ceva misterios, care-ți dedea fiori.

— Ba nu, zău, domnule Dan, de ce nu ești gentil, să ne spui o poezie?...

Și ochii ei se închideau lingușitori, c-o înclinare de cap rugătoare și grațioasă.

Albert insista și el.

— Serios că nu știu nimic pe dinafară, cum credeți că v-aș lăsa să mă rugați atîta?

— Uite, ce frumos ar fi, pe-aici...

Acolo copacii, mai deși, făceau ca un interior. Ea trebui să-și plece capul, se tupila pe sub ramuri, cu mișcări de păsărică.

— Da, zise Dan, ce frumos ar răsuna un clavir aici!

Tustrei erau veseli, în una din acele stări de ebrietate sufletească cînd rîsul parcă e în aer și te îmbată cu un miros tare, de care strănuți, cînd faci un haz copilăresc de toate nimicurile și ai o poftă nebună de spus prostii.

Cu o fantazie de caricaturist dezvoltară gîndui lui Dan: un piano, dus în excursiune... apoi o idee americană: un cal, care ar fi și piano, cu coardele-n burtă, cu clapele pe coamă și cu pedalele-n scări, și domnișoara Ana cîntînd Pastorala de Beethoven, și cum calul Anei se tot prăftuia de muscă fluturîndu-și coada, altă țoană de rîs: un piano à quene ... coada era deja, mai lipsea piano.

Apoi tăcură, ca și cum ar fi ostenit de-atîta rîs. Un țînc, de vro șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre devale, cuminte și serios.

— Da’ a cui îs caprele astea, băiețaș? întrebă Albert, numai așa, ca să-l audă vorbind.

— Ale noastre, și-și ținu drumul, convins că l-a luminat deplin, fără să-și ridice de pe ochi căciula mare cît el, ca să vadă cine l-a întrebat.

Ana deveni serioasă, ca o umbră îi lunecă pe față. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos, caii lor se apropiară puțin, un moment piciorul lui îi atinse rochia.

Apoi, deodată, ea-și întoarse fața spre Dan, ca și cînd ar continua o conversație.

— Grozav aș vrea să te văd cînd scrii...

Și cum Dan se uita la ea cu aerul unui om care nu-nțelege, ea urmă:

— Să stau odată deoparte, fără să știi că-s eu acolo, să văd cum ești cînd scrii.

— Cum să fiu? Ca și-acu, doar c-atunci sunt plictisit. Ori dumneata-ți închipui poate-o figură inspirată, cum ’ei fi citit prin cărți...

Albert rămăsese puțin în urmă și vorbea cu unul din țărani. Gîndul c-ar putea fi o apropiere de sentimente între Ana și Dan, că și-ar putea spune cuvinte gingașe în momentele acelea, îl încînta ca o idilă dulce ce se urzea subt ochii lui, sub discretă lui protecție. Cum se înșela!...

Cînd se văzură singuri, călărind alături, se simțiră jenați amîndoi. Se făcu o tăcere penibilă, apăsătoare, ca și cum un nou suflet s-ar fi pus între ei, ceva invizibil și sever, de care ochii, gîndurile, oătăile inimei lor aveau o teamă neînțeleasă, mistică, și în tăcerea asta conștiințile lor se simțeau spionate și sufereau ca de-o obsesiune. Fără să-și spuie un cuvînt, evitîndu-și privirile, amîndoi își opriră caii și-și întoarseră capetele spre Albert.

Ieșeau din pădure, înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. Soarele ardea; cei dinainte se opriră s-aștepte umbrelele. Acum mergeau toți în grup; cîinele-și scosese limba, de osteneală și de căldură, din cînd în cînd și-o retrăgea iute, cu un clănțănit din dinți, ca și cum i-ar fi atras cineva atenția că nu-i frumos să stea așa.

Spre stînga, muntele, lepros, creștea într-o cupolă uriașă, înaltă, înaltă, de parcamețeai uitîndu-te.

— Vîrful-cu-Dor, zise Drăghici, arătînd cu cravașa într-acolo.

Și călăreții cîrmiră la dreapta. Mai era ca o jumătate de oră de urcat. Cărări, mîncate și adîncite de șuvoaie, crăpături largi, căscate de uscăciune, făceau cam anevoios urcușul. Acum caii mergeau înșirați, dibuind cu copita un loc sigur pe potecile neregulate; de o parte și de alta pămîntul era prăbușit la o adîncime de un stat de om. Se vedea viind din zarea muntelui ca niște dihănii bizare, cu aripi lungi și albe, ce se tîrîiau pe jos: erau trei cai, cari duceau scînduri. Locurile rele și ponorîte au făcut pe cărăuși să recurgă la un mod barbar de a transporta dulapii din vatra cherestelei la Sinaia. Iau scîndurile, în lungime obicinuită de patru metri, fac două maldăre de cîte zece bucăți, le leagă la un capăt c-un curmei, alcătuind ca un jug, pe care doi oameni îl țin ridicat, un al treilea introduce calul între cele două maldăre, îi vîră capul în jug și-l pornește. Calul prin scofîlciturile muntelui tîrăște astfel scîndurile, cari-i sfarîmă picioarele și coastele: de la gît pînă-n copite e numai răni; cîte-odată, împins la un scoborîș mai repede, cade grămadă sub povara lui, și dacă bicele mai izbutesc să-l scoale, minune e de-ajunge cu viață pînă-n Sinaia. După trei drumuri de acestea, nobilul tovarăș al omului, în pace și-n război, cum zice Buffon, pierde orice formă de cal și rămîne un animal ciudat, ce pare a-și căuta o nouă ordine în clasificarea zoologică.

— Stați acolo! stați acolo, domnilor, strigau cărăușii de departe și făceau semne cu mîna, ca să nu înainteze în strîmtoarea prin care se scoborau cei trei cai chinuiți între aripele lor de scînduri.

Dar, fie că nu se-nțelegeau strigătele și gesturile desperate ale țăranilor, fie că o caravană în fruntea căreia se găsea un ministru nu se putea opri așa lesne, călăreții noștri cotiră și înaintară în strîmtoare.

— La o parte! Stați! Păziți!...

Strigăte confuze se amestecară cu un huruit uscat, de șandrama care se dărîmă, maldărele de scînduri, ducînd pe cai în hiolă, îi repezi devale printre călăreții noștri. Calul doamnei Lambrino, lovit peste picioare, se dete iute-ntr-o parte, doamna își pierdu echilibrul și căzu, fără nici o altă primejdie decît aceea de a-și descoperi puțin din cerculețele și dantelele de pe dedesubt. La zece pași, un cal din cei încărcați, trîntit pe spate, zugrumat de jug, se zbatea din picioare, ca un gîndac enorm, cu fața-n sus. Și pe cînd țăranul se trudea să-l scoale, odată se pomeni că-l taie ceva ascuțit peste ochi, peste obraz, peste mîni. „Da’ ce dai, domnule?” atît apucă să zică, și nu mai văzu nimic, orbit, zăpăcit de lovituri. Era bravul Drăghici, care își rupea cravașa de fața acestui nefericit; nu-l mai puteau potoli, însuși domnul ministru interveni, în franțuzește: se vede, ca să nu priceapă țăranul:

— Allons, mon cher, assez

Și porniră. Doamna Lambrino rîdea de sperietura ei, explicînd cum a căzut. Deodată Ana și Albert priviră în jurul lor îngrijați, și amîndoi avură aceeași întrebare:

— Dar unde-i Dan?

Marin — unul din țărani — era călare, se apropie de ei și le spuse că domnul Dan i-a dat cinci lei ș-a plecat înapoi pe jos — trebuie să fi ajuns departe. Albert descălecă, renunța și el la excursiune: rugă pe Ana să nu spună nimic celor dinainte; aceasta făcu o grimasă de răutate și de dispreț.

— C-est idiot, și mînă-nainte cu necaz.

Albert se uită un moment după ea cu ochii triști, plini dc o nespusă milă.

Și porni iute la vale pe dîra proaspătă a scîndurilor.

El se simțea străin în familia lui. Rămas de mic fără mamă, crescuse pînă la paisprezece ani subt îngrijirea unei nemțoaice bătrîne, care-i umpluse capul de biblie și de literatură romantică. Tată-său, vecinie absorbit de grijile politice, abia își lăsa din cînd în cînd mîna indiferentă pe părul blond și ondulat al acestui copil sfiicios și-i recomanda întotdeauna, cu același aer distras, să fie cuminte.

Trei ani de-a rîndul ieșise premiant întîi la liceul „Sfîntu Sava”. Într-o zi, doamna Lambrino îl certă pentru că-l văzuse de mai multe ori stînd de vorbă cu doi băieți murdari și sărcăcios îmbrăcați — erau cei mai buni prieteni și camarazi de clasă ai lui Albert. Copilul se făcu roșu și, strîngînd micii lui pumni într-un spasm de mînie, îi strigă în urechi:

— Nu ești mama mea, să mă lași în pace... îmi ești urîtă, nu te pot suferi. Șă știi!

Peste-o săptămînă tată-său îl interna într-un colegiu privat la Berlin, unde atrăgea atenția directorului mai ales asupra caracterului rău al băiatului lui și se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. Bietul director, care s-aștepta să aibă de-a face c-un mic animai sălbatic, nu putea să-și creadă ochilor văzînd cu ce seriozitate s-așterne pe lucru din prima zi și cu ce blîndeță se poartă băiatul acesta. Din zi în zi aștepta o explozie. Albert se întreba și el: „Ce-o fi avînd oare omul acesta de se uită așa curios la mine?” Acolo a terminat liceul cu distincție și s-a înscris la Litere. Tată-său îi trimetea cinci sute de lei pe lună. Sta în pensiune la un alămar, Danovski, polonez refugiat, care cunoștea toate țările Europei și-i plăcea grozav să povestească istorii extraordinare din viața eroilor patriei lui. Acesta avea cinci copii, nevasta-i murise; Miba, fata lui cea mai mare, îngrijea de casă.

În anul al doilea de universitate, Albert zăcu șase săptămîni de tifos. Într-o noapte tresări ca dintr-un vis urît și deschise ochii mari, speriați. Miba veghea la căpătîiul lui.

— Mi-e sete.

Ea-i ridică puțin capul și-i duse la gură paharul cu limonadă. După aceea îl așeză binișor, potrivindu-i perna sub cap și vîrîndu-i plapoma pe sub coaste. El suspină, închise ochii, dar două lăcrimi mari i se iviră pe pleoapele strînse; și pe cînd Miba i le ștergea încet cu batista, își simți palma strînsă în palma lui arsă...

— Miba, eu n-am avut mamă... vru să mai zică ceva, dar îl înecă plînsul, și ducînd mîna ei albă la gură, o acoperi de sărutări.

Ea-i șterse lăcrimile, apoi își lunecă puțin palma pe fruntea lui înfierbîntată și-l rugă frumos să tacă, să-nchidă ochii și să doarmă.

„Mă crede-n delir”, și-nchizînd ochii, o adoră-n gînd și-și umplu viața, ca de-o lumină nouă, de bunătatea și iubirea acestui înger.

Zece zile după asta, era sănătos. Într-o dimineață ducîndu-se la universitate, se întîlni cu Miba, ș-amîndoi se opriră în stradă, dar nu se-ntrebară ca alte dăți: unde te duci? de unde vii?...

El o privi în ochi misterios. Ea zîmbi. Oameni grăbiți treceau pe lîngă ei.

— Mă iubești, Miba?

— Da, de mult...

Și strîngîndu-și mînile, se despărțiră, simțind amîn-doi — fără a fi nevoie să și-o mai spună — că din momentul acela sufletele lor erau legate pentru totdeauna.

În prima duminică, seara, cîțiva studenți și cîțiva meseriași erau strînși la Danovski, împrejurul unei mese rotunde. Un samovar fierbea la o parte. Unii beau bere, neobicinuiți cu ceaiul.

Miba, îmbrăcată în alb, vorbea încet cu două prietine ale ei; din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. Nu era frumoasă; dar cîtă nevinovăție, și bunătate în chipul ei slav, alb, bucălat, cu ochii verzi, cu nasul mic ce-și rîdica nările în evidență deasupra gurii ei cărnoase, cu buza de sus răsfrîntă puțin afară; și cînd zîmbea, închidea din ochi și făcea gropiți drăgălașe în obraz, în bărbie și încă una în tîmpla stînga, la coada sprincenei. Era naltă și bine făcută. Albert o mînca din ochi, ea-i trimetea, pe furiș, cîte-o privire caldă, ca o sărutare. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-și lănțișoarele cu greutăți, cîntă cucu de nouă ori.

Danovski-și luă un aer solemn, clipi din ochi și, scoțînd din buzunarul vestei două verigi de aur, chemă pe Miba și pe Albert. Cu barba lui mare, roșcată, avea un aer de preot care oficiază. Toți se sculară-n picioare. În tăcere, puse-o verigă în degetul Mibei, alta-n degetul lui Albert și-i binecuvîntă. Amîndoi erau rumeni la față și drăgălași în sfiala lor. Cînd le spuse să se îmbrățișeze, se făcură și mai rumeni și mai sfiicioși, toți îi priveau cu lăcrimi de bucurie în ochi — cum se vedea că se iubesc și că aceasta-i prima lor sărutare!

Un student rosti o mică cuvîntare de ocazie. Un cizmar tînăr recită cu glas sonor un fragment liric din Cîntecul clopotului de Schiller. Apoi Miba se așeză la vechea ei pianină și-și arătă talentul în cîteva bucăți din Chopin și din Schumann.

După aceea cîntară toți în cor cîteva cîntece populare.

Și se retraseră liniștiți, ca și cînd ar fi ieșit dintr-un templu, ducînd fiecare în sufletul lui ceva sfînt și pios, ca un parfum din simplitatea și farmecul fericirei la care asistase.

Albert venise acum pentru a doua oară în țară de cînd îl dusese tată-său la Berlin. În casă era privit ca un străin. Logodna lui era o nebunie, o rușine ș-o ne-norocire-n familie, de care nu trebuia să se mai vorbească. Tată-său îi zicea: „domnule”, și-l rugase, cît va sta, să-și ascundă veriga din deget, că „îi face rău”. Albert se supuse, dintr-un sentiment de respect... pentru verigă. Peste un an își lua doctoratul. Atunci se va căsători și va veni în țară. Tată-său se temea de un proces în viitor. Bătrînii Marcachi muriseră, și toată averea lor, peste opt sute de mii de franci, îi venea lui Albert, singurul moștenitor. Împreună cu zestrea de la mă-sa, i s-ar fi cuvenit la majoritate o avere de care bunul lui părinte nu se-ndura, nu putea să se despartă pentru nimic în lume. De aceea, în privința banilor era de-o delicateță extremă cu fiu-său. Acum îi da cîte-o mie de lei pe lună. Într-o zi îi spuse că e dispus să-i asigure o sumă îndoită pentru toată viața, numai să nu-i vie-n țară cu nemțoaica. Albert îi răspunse că se va gîndi la aceasta mai tîrziu. Și tată-său crezu că în cuvintele lui nehotărîte se ascunde un plan, o amenințare. Era — se vede — subt impresia acestei temeri cînd i-a spus bătrînului Racliș că el nu poate renunța la restul ce i se mai cuvine după actul dotal, încheiat pe vremuri bune.

Albert îl găsi pe Dan în pădure. Sta jos, cu cei trei țărani, cari scoseseră din traistă un hărtan de mămăligă ș-un boț de brînză de oi, ș-înfulicau cu foame, pe cînd caii lor, ușurați din jug, ronțăiau cîte-o buruiană și pufăiau cu nările în frunzele uscate de pe jos.

Țăranul, cînd s-așază să mănînce, oriunde-ar fi, își ia mai întîi căciula din cap și-și face cruce, și orice-ar avea pe suflet, la masă nu se cade să fie supărat; mînia și necazurile să stea deoparte, cu căciula; el nu mănîncă niciodată culcat sau într-o rînă, ci în capul oaselor, „ca oamenii”, și e păcat să hulească și să „spurce sfînta masă” cu vorbe urîte și cu măscări, pentru că în timpul cît mănîncă el, Maica Domnului în cer stă în genunchi și se roagă pentru sufletul lui. Dar la glume și la rîs, e toată dezlegarea: cu cît rîzi mai mult, cu-atît ești mai bun.

— De, mă Radule, fu să te-ntîlnești cu nașu-tău pe ziua de azi.

Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-i plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise.

Acesta își înghiți bucătura și răspunse cu un fel de ia! plictisit, din git, care nu se poate reprezintă prin scris.

— Auzi, mă, cică era cocoana ministrului aia de căzu după cal...

Dacă n-ar fi fost la mîncare, Radu ar fi spus o vorbă de care-ar fi țiuit un ceas urechea stîngă a doamnei ministrese.

— Poi de, Toadere, eu stric? spune și tu...

Dan și Albert le făcură țigări, cîte patru de fiecare. Ei voiau să afle dacă întîmplări de acestea lasă mînie mai îndelungată și vrun gînd de răzbunare, sau se pierd iute în inima largă și răbdătoare a țăranului.

— Aș, domnule, zise Toader, înțelegînd întrebarea, cam pe departe, a lui Dan, apoi pe mine acum doi ani nu m-a umplut de sînge, tot așa, un ciocoi de la București, pentru că i-am spus să nu dea în iapă, că-i a făta? Și astă-vară ne scoboram pe Valea Cerbului, și era o ploaie... să fi văzut pe cocoana cu fustele-n cap, și ciocoiul meu nu ține cărarea? Vru s-o taie mai oblu, ș-o dată-l aud strigînd: „Bade Toadere, bade Toadere...” ședea-n brînci deasupra unei prăpăstii și tremura ca un cățel rebegit. I-am întins un băț lung și l-am tras în sus... să-i fi dat drumu, se ducea, de nu s-alegea nici pulberea. în vale, zic: „Boierule, ți-aduci aminte amu un an... mă bătuși pentru că nu te-am lăsat să-mi stîrpești iapa?” Da’ boieru, șiret, se făcea c-a uitat.

— Așa-i, Toadere, zise cel de-al treilea, da’ iacă, nu-s toți așa. Apoi Iftimi a Saftii din Breaza n-a pus foc la casa grecului pentru o palmă?

— Și l-a băgat la răcoare!...

— Hei, l-a băgat, da’ vorba-i, și-a făcut cheful?...

Și tustrei își făcură cruce — isprăviseră de mîncat.

Albert și Dan își luară ziua bună de la ei și plecară iute-nainte — li-era foame.

— Ce interesanți sunt țăranii noștri, săracii, cînd îi cunoști de-aproape!

— Tocmai la asta mă gîndeam și eu, zise Albert, cîte n-ai afla, să stai cu ei de vorbă! Mă mir că literații noștri nu se ocupă mai cu dinadinsul... Eu nu cunosc nici-o scriere unde să se arate în adevăr sufletul și starea țăranului romîn.

Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat — luptele și nenorocirile bunicului său i se desfășurau adesea în închipuire, ca reminiscențile vii ale unei drame petrecute subt ochii lui.

Și mergînd își schița planul în linii mari, apoi se oprea la cîte-un amănunt, povestea o întîmplare pe care-atunci, în clipa aceea, o urzea în minte, și se emoționa ca și cum ar vede-o. Dar pentru ca să poată scri, îi trebuia liniște și cel puțin un an de trai între țărani, în deosebitele părți ale țărei, ca să-și poată da seamă bine de viața, obiceiurile, nevoile și gîndurile lor; pentru că el nu vroia să puie în romanul lui țărani de ocazie și de teatru, ca acei pe cari-i scot subprefecții înaintea măriei-sale la zile de paradă, el voia să cerceteze, să afle și să spuie tot adevărul, toată marea dramă socială care se pregătește în întunericul și mizeria bordeielor, în cari sufăr „cei mai buni și mai muncitori frați ai noștri”. Albert făcu ochii mari; fața i se luminase ca de-o revelație. În urma lor se auzea tărșîitul scîndurilor...

— Văzuși obrazul lui Radu?

— Da, zise Albert, dînd din cap; e teribil!

Și amîndoi tăcură, simțind că au aceleași gînduri.

VI

Dan se întorcea de la redacție pe-o căldură tropicală. Zgomotul trăsurilor, strigătele precupeților, vorbele trecătorilor pe stradă îi intrau în cap ca-n ceva gol, cu un răsunet neobicinuit. El își lăsă gîndurile leneșe să alunece peste impresiile din urmă, neizbutind să le fixeze pe ceva; le simțea jucînd, împrăștiindu-se și împărechindu-se bizar, ca niște alice pe-o farfurie care se mișcă: confidențile lui Albert, logodna cu Miba, raporturile lui curioase cu tată-său i se păreau un roman citit de curînd, în care se amestecau figuri misterioase de conspiratori poloni, fața tăiată și plină de sînge a țăranului Radu, alături de chipul nobil, rumen și-nveselitor al Anei; și cele două surori ale lui, cu nedespărțitul unchi, îi reveneau mereu în minte, figurile lor se multiplicau, ca din reflectarea unor oglinzi paralele, și un sentiment de neliniște, de osteneală, de apăsare morală îl grăbea spre casă, ca pe-un om care simte că-i vine rău și se teme să nu cadă-n stradă. Pe drum scoase iar scrisoarea și citi, cu pofta chinuitoare pe care ne-o dau uneori lucrurile triste și crude:

„Grecul a murit în postul Sîmpetrului, și noi stăm cu moșu, Aglaia de astă-iarnă e paralizată și nu se dă jos din pat...”

Mai citi o dată și rupse scrisoarea, aruncînd în mersu-i bucățică cu bucățică — păreau niște fluturași albi ce-i zboară din palmă și se așază osteniți pe urmele lui. Acum cuvintele din scrisoare i se repetau obsedant în minte... „Grecul a murit...” Și gîndul că s-ar putea ascunde o crimă subt acest mod brutal de a vesti moartea unui om cu care atîția ani ai mîncat din același blid ș-ai dormit în același pat la început îi licări, șters și tremurător ca într-o ațipire de somn, apoi i se roti tot mai strîns, tot mai înfierbîntat, pînă ce i se înfipse, ca un piron, în cap, și-i rămase acolo cu forța convingătoare a lucrului văzut. Și pe cînd fantazia lui surescitată cerca să reconstituie drama în crudele ei amănunte, un văl de groază și de rușine simțea că se lasă peste cele mai scumpe și cele mai duioase amintiri ale copilăriei lui.

— Unde mergi, poete, așa gînditor?

— Domnule Razi... te rog, nu-mi mai zice „poete”.

— De ce?

— Nu-mi place.

Razi îl luase de braț; mergeau în aceeași direcție. Fusese pe urma lui Dan la Sinaia. Se dusese numai așa, în primblare. Dar l-a văzut ministrul și l-a poftit la masă; i-a dat o misiune pe vară, să plece-n Elveția, pentru a studia organizarea școalelor rurale.

— A, miniștri ca Lambrino n-a avut țara... are să reformeze întregul nostru învățămînt. Apropo... O domnișoară foarte frumoasă era supărată foc pe-un oarecare domn care-a dezertat de la o excursiune. Traditore, traditore! ...

Și rotunjindu-și gura pe o pronunție afectată, declamatoare, își înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial, din gît, ca și cum l-ar fi gîdilit cineva la subsuori.

Dan își duse palma la gură spre a-și ascunde un căscat. „Ce rîs nesuferit, și cum mă anostește omul ăsta!” gîndi el.

— Nu pleci nicăiri vara asta?

— Nu.

Dan simțea că se prostește, că i se strînge mintea, ca un arici speriat, în fața omului acestuia care-l ținea de braț cu o intimitate exasperantă.

Fecior de bani gata, Mitică Razi trecuse prin școală și prin lume dus de mînă, ca un copil, de averea și influența lui tată-său. Pînă la vîrsta de treizeci și cinci de ani nu era cunoscut decît ca „băiatul lui Iorgu Razi”, un bătrîn moșier, senator sub toate guvernele, vestit prin maniile lui de „cultivator agricol occidental”. În toți anii venea la moșie cu cîte o idee nouă din străinătate: schimba epocele semănăturilor, săpa de-a lungul ogoarelor canale de irigație, și în urmă făcea sondaje zadarnice pentru a da de-un izvor mare, ce trebuia să fie undeva ascuns pe moșia lui; încerca fel de fel de culturi nepotrivite cu clima și locurile noastre, aducea guano pentru îngrășarea pămîntului, mașini electrice pentru a precipita fecundarea seminți-lor. Zăpăcit de minunile văzute pe la expoziții, ori trîmbițate prin reclame, în tot timpul cît sta la țară nu făcea decît experiențe: planta pomi cari se uscau, punea seminți cari nu răsăreau, construia cotețe sistematice, în cari păsările slăbeau și mureau sistematic; ș-avea o credință de maniac în tot ce e mașină: mașini de clocit ouăle, de ales untul, și ce triumf, ce fericire pe el cînd, după două mii de ouă pierdute, găsi o dată în cuveoză zece puișori de găină piuind somnoroși sub tuleiele lor umede: pasemite, i se făcuse milă de ei babei din curte și, luînd zece pui de sub cloșcă, îi pusese pe-ascuns în „afurisita aia de mașină”.

Dar de la o vreme cultura asta sistematică îl înglodase cam rău în datorii. Boierul se luă pe gînduri.

— Mitică dragă, ia să te mai lași de cavalcade. Sunt șase ani de cînd ai venit din străinătate. Ești „doctor în științile politice”. Apucă-te și tu de-o treabă, că nu mai merge, fătul meu. Țăranii s-au ticăloșit, îmi strică tot, mă fură, nu mă mai ascultă, stăm rău, cît se poate de rău.

Și Mitică se gîndi la o însurătoare bună. „A se însura bine” înseamnă și astăzi, ca ș-atunci, a lua zestre mare. Era băiat nostim, vedea asta după impresia ce făcea prin baluri. Își susținu încă vro trei ani toate aparențile de om bogat. Trăia din reputația și creditul ce mai rămîne cîtva timp pe urma unei averi pierdute. Așa lasă toate incendiile mari, după ce se stîng, o provizie de căldură ascunsă, de care multă vreme mai f umegă zidurile arse.

Doamna Azpasia de Mavrichi, pețitoare nobilă, după multe încercări infructuoase, i-a spus și ea într-o zi: — E greu, domnule Razi, vezi d-ta, boierimea noastră a scăpătat, azi negustorimea se ridică în locul aristocrației. Și negustorul, cînd îi vorba să-și mărite fata, întreabă de ginere ca de-o marfă: de unde-i, și cît produce, și ce profit poate să-i aducă. Trebuie neapărat să iei o slujbă, să te-alegi un deputat, ceva, altfel nu putem face nimic.

Fără a părăsi clubul, teatrurile și felul lui de viață falșă, Mitică începu să se gîndească la o carieră. N-a-vea nici o pregătire, și munca-i făcea oroare. În școală nu se distinsese decît ca un bun colector de timbre. E acesta un talent care să-ți poată servi la ceva în viață? Se întreba și el, în neștiință de altă aptitudine pe care să și-o fi descoperit pînă la vîrsta asta de treizeci și cinci de ani. Dar dac-ar face o colecție din toate articolele de gazetă cari laudă pe capul statului?... Ce de discursuri, pe la inaugurări, pe la parăzi și solemnități oficiale! Din toate banalitățile astea oare nu s-ar putea scoate ceva?... A muncit bietul Razi. Și peste doi ani apărea un volum elegant, intituat O pagina de istorie contimporana, studii istorice de „De-metrie Razi”, diplomat în științele politice de la Paris, Imediat i s-a dat medalia „Bene-merenti” clasantîi, pentru „scrierile sale literare”. În bugetul anului următor i s-a înființat postul de „inspector al monumentelor istorice”, pe care-l ocupa cu toată cinstea și demnitatea ce trebuie să aibă un autor de studii istorice. Erau trei ani de atunci și se găsea tot în vînătoare de zestre. Vezi că și pretențiile lui crescuseră acum din cale-afară.

— Ce, aicea stai?

— Da, răspunse Dan, c-un aer bolnav, trăgîndu-și mîna de sub brațul lui Razi.

Acesta-l luă amical de mînă.

— Cum arzi! Ar trebui să iei ceva... un gram de chinină. Se vede și după față... Apropo, o să te rog ceva, domnule Dan: eu am scos luna trecută o broșură, Regenerarea Romîniei, nu știu dac-ai văzut-o, o să ți-o trimet, aș dori mult să am părerea dumitale... cîteva rînduri. Ce zici, se poate?

— Bine, domnule Razi, trimete-mi-o.

Dan, de cîte ori se simțea așa abătut, se culca; la el depresiunile morale erau adesea însoțite de simptome de friguri: aceeași slăbiciune de nervi și osteneală fizică, aceeași tînjire generală, și furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorțeau brațele și-i muiau picioarele. Cînd se lungi în pat, închise ochii: o dulce odihnă, o pace binefăcătoare se lăsa asupra lui... Cîți oameni trudiți, bolnavi, cari n-au un pat, cari n-au voia să se culce la vremea asta! Și-n mintea lui se desfășurau tablouri: ogoare imense, lanuri de grîu și mii de secerători cu capetele-n soare, cu piepturile goale, storcind bogățiile pămîntului cu mînile lor pîrlite și zgîriete. Apoi vedea un lung convoi de soldați cu ranițile-n spate și puștile pe umăr, trecînd în toiul căldurei, albiți de praf și rupți de osteneală. Cît n-ar da un, nefericit de aceștia pe-un ceas de umbră și de odihnă!

Gîndul că el e liber îi răsări cu strălucirea vie, fulgerătoare a unei revelații, și se simți recreat ca de-un curent răcoritor. Da, era liber, nu datora nimănui nimic, nu depindea de nimeni. Munca lui era ușoară și cîștiga foarte mult. Bietul tată-său scria toată ziua la primărie pentr-o sută cinzeci de lei pe lună, și ce viață umilită, ce greutăți și nevoi, cari nu se mai isprăveau!... N-avea nimic de zis în contra soartei lui. Atîția băieți cu carinvățase în școală au ajuns rău de tot: Duțulescu s-a făcut frate la schitul de la Durău, Macovei — un actoraș de provincie; Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd, acela de cînd era în școală fura de stingea cînd intra într-o băcănie; pe unii i-a stricat beția, pe alții lenea. Și chiar dacă sunt cîțiva cari din punctul de vedere material au ajuns mai bine, dar nu e nimeni care să se fi distins prin ceva, ca să-l știe lumea; pe cînd el — slavă Domnului — trăiește între cei mai inteligenți tineri din țară, și-a făcut un nume destul de cunoscut numai prin munca și meritele lui, neajutat de nimeni; cîteva poezii au fost foarte bine primite și i-au marcat deja un loc printre tinerii de talent. Începea să se găsească fericit. Cînd se gîndea c-ar fi putut rămînea toată viața un biet scriitoraș ca tată-său, într-un orășel de provincie, simțea un fior analog cu acel pe care ni-l dă deșteptarea dintr-un vis urît; i se părea că trecuse pe lîngă o prăpastie pe care n-a fost văzut-o atunci, și numai acum, cînd se uita în urmă, își da seamă de primejdia din care a scăpat ca prin urechile acului; un sentiment de lumină și de siguranță îi însenina viața. Apoi, un moment de neclintire... gîndurile lui parcă se opriră pe loc, ca și cînd ar fi așteptat ceva: în sufletul lui astfel pregătit, ca într-o liniște evlavioasă de templu, apăru, cu strălucirea fantastică a unui planet nou, Ana. Ș-atunci, printr-un fel de conștiință retrospectivă, văzu că ea era de mult acolo. Da, acum își aducea bine-aminte: îndărătul celor mai triste și mai întunecate gînduri, el simțise întotdeauna vibrînd ceva luminos, și cald, și binefăcător, ca o mijire albă de soare într-un cer închis, acoperit de nori.

Acum o vedea bine. În ochii ei dulci tremura ceva din propriul lui suflet; erau atîtea gînduri semănate de el, ca niște flori din altă climă, într-un pămînt rebel, și toate răsărise... Mintea lui aluneca în urmă ca pe o proiecție de lumină, căutînd pașii, atitudinile, privirile, sunetul glasului ei, atîtea licăriri de-o misterioasă fericire, ce l-au făcut adesea să simtă trecerea unui farmec necunoscut, a unei suflări nouă de viață peste inima lui ostenită, și zile întregi să rămîie visător.

El, pe catedră, explică o lecție de psihologie. Ea, cu coatele pe bancă, se uită țintă-n ochii lui ș-ascultă. Din cînd în cînd privirea ei inteligentă parcă s-aprinde de căldura frazelor lui, fața i se luminează; o vede gesticulînd cu ochii ei limpezi și vioi proprieîe lui gînduri, și setea ei de a-l asculta îl animează, dă minții și glasului lui o elasticitate ș-o vibrare particulară. El însuși se miră de lumina asta nepbicinuită ce i se face în cap; cu o emanațiune de putere uimitoare ea îi trimete, din ochii ei fascinatori, o acuitate de simțuri, o dilatare inexplicabilă a minții, una din acele aprinderi și clarificări repezi a tuturor gîndurilor pe care se zice c-o dă prima beție de eter. E scăpărarea a două suflete emoționate, misterioasa întîlnire a două raze de simpatie, forța nouă pe care o descarcă întotdeauna căderea pe același ritm și perfecta armonizare de vibrații a două unde de energie, de viață.

Și Dan avea atunci conștiința exactă a unui inestricabil echilibru de puteri intelectuale, se dedubla clar: în fuga vorbirii își vedea gîndurile înainte de a le rosti, cum răsar și se înșiră, legîndu-se, urzind cuvintele și construindu-se-n fraze, își da seama în același timp de sonoritatea și modulațiile glasului, de expresia figurei, de cumpătarea gestului și de efectul fiecărei fraze: atîtea percepții multiple ale momentului își găseau în el răsunetul și atenția cuvenită. îndărătul gîndurilor pe cari le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridicau, și el parcă le auzea cum îi șoptesc mereu: „Vezi tu ce jocuri curioase de umbră și de lumină trec pe fața ei albă și-n ochii ei albaștri, o vezi cum te-ascultă de cuminte și cum te-nțelege? în momentul acesta ea te iubește, fără să știe: vorbele tale intră și se așază în sufletul ei ca un ferment de lumină; acum dorm în ea, la sunetul glasului tău, toate impresiile din lu-mea-n care-și poartă rochiile de mătase și micile ei vanități și cochetării; nu te vede decît pe tine; ea te cugetă, și tot sufletul ei se pierde într-al tău...”

Apoi o vede pe stradă, la brațul unchiului ei Peruianu. Privirile lor se întîlnesc într-un salut jenat și parcă-și spun ceva pe fugă. Își întoarce capul după ea, ca după o nălucire dintr-o altă lume ce-a trecut o clipă pe dinaintea lui, ca să-i dea prilej de visuri dulci și zădarnice...

Ce figură ursuză și posomorîtă are Peruianu! Și mereu o vede cu el la primblare. Cum e cu putință să s-apropie și să meargă alături două ființi atît de monstruos deosebite!

E la Ateneu; prima lui conferință, sala geme de lume, se suie la tribună emoționat, o salvă de aplauze îl întîmpină; privirea lui o caută în mulțime, o vede lingă tată-său, ochii lor se salută și ea-i trimete un zîmbet discret de prietenie și de încurajare. Vorbește despre: Iubirea în poezia populară. Glasul lui e cald, sonor, gestul liniștit, fraza corectă și sigură. Publicul îl aplaudă des. El simte în sală un curent simpatic care-i ațîță verva. Uneori aplauzele îl fac să se oprească; ș-atunci, drept, cu un surîs copilăresc se uită în ochii ei umezi, scăpărători de bucurie, ca și cînd de-acolo ar sorbi toată puterea și entuziasmul talentului lui. Ea rîde, ca prin vis, și bate din palme... Și la ieșire-l așteaptă-n ușă.

— Ce frumos ai vorbit, domnule Dan!...

Și el duce în sufletul lui răsunetul acestor cuvinte și umbra dulce a chipului ei, din care se exală un parfum de fericire peste toate impresiile și gîndurile lui...

— Intră!

Și se sculă, puțin necăjit, ca și cum l-ar fi deșteptat dintr-un vis frumos.

Dar cînd văzu pe Albert, se bucură; simți în odaia lui ceva din prezența Anei.

O... și fără asta, Dan îl iubea, de cînd era în secretele vieții lui intime.

Albert venise în ziua aceea de la Sinaia, îl căutase pe la redacție; pleca la Berlin, de unde nu va mai veni în țară — dacă va fi să mai vie — decît cu Miba lui.

Apoi, după o mică ezitare și plecîndu-și ochii distrași pe un calendar, zise, ca-n treacăt:

— Știi că și Ana se mărită...

— Da? Cu cine? și Dan înțelese de ce nu se uită Albert la dînsul.

— Cu Drăghici.

Și, ca și cum ar fi simțit în tăcerea lui Dan sfărîmarea unei iluzii, începu să-i spuie, tot cu ochii pe că-lindar, cît de ușoară și de frivolă i s-a părut lui Ana, cum a primit de iute propunerea lui Drăghici, pe care cu două zile înainte îl găsea asomant și nesuferit, cum numai faptul că acesta e bogat, grație falimentelor lui tată-său... Și se opri, lăsîndu-și fraza neisprăvită; făcu un gest de silă și de dizgust. Dan era liniștit: acum putea să-l privească-n față.

— Cînd pleci?

— Deseară, și tocmai voiam să te rog... să prînzim

împreună...

— Cum nu! Cu cea mai mare plăcere. Ș-am să te petrec și la gară...

Dan simți că pronunțase prea tare vorbele din urmă. Neliniștea, nevoia de a se mișca îl făcu să se uite la ceas: era aproape vremea mesei. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească: Albert, din discreție, Dan, din mîndrie.

VII

Drăghici era fiul unui toptangiu de pînzeturi, Hagi Epachi din Iași, care-n adevăr dăduse două falimente, dar nu așa mari după cum se zicea: tot să-i fi rămas bătrînului, din atîta zdruncen, zece mii de lire turcești, că el așa-și socotea paralele; acum se retrăsese la moșia lui în județul Vaslui, își măritase fetele, una după un doctor, alta după un avocat din Roman, băiatul îi ieșise printre cei dintîi din școala militară, bătrînul îi trimetea patru sute de lei pe lună, ca să aibă Nunuțul lui cu ce-și ținea „grantu” în lumea nobilă în care trăia.

Locotenentul era bine făcut, frumos, totdeauna vesel, excelent conducător de cotilioane, trecea de foarte bogat, croitorii îi făceau haine pe datorie, superiorii îl ocroteau, camarazii îl găseau de spirit, cocoanele începeau să rîdă cît îl vedeau. Era în garnizoană la București. De trei săptămîni venise la Sinaia în congediu. Cu doamna Lambrino se cunoștea de mult. Într-o zi îi spuse, între două glume, că e pe tabloul de înaintare, ș-o vorbă a domnului Lambrino i-ar pune imediat a treia tresă la chipiu. Ea îl tachina:

— Ești prea tînăr, dac-ai fi încai însurat. Am auzit că ministrul va înainta întîi pe cei însurați. Însoară-te, domnule Drăghici, dacă ești nerăbdător să-ți vezi tresa.

— Da’ cu cine? Spune-mi d-ta cu cine...

— Caută...

Și Drăghici crezu c-a înțeles. Din ziua aceea Ana deveni punctul de asediu ai viitorului căpitan. Ea nu pricepea. Dimineața, cum se da jos în grădină, n-apuca să facă zece pași, și tunica roșie îi apărea ca din pă-mînt. Era o adevărată obsesiune, de care fetele — orieît s-ar plînge ele — sunt totdeauna bucuroase. (Mi-a spus o fată lucrul acesta, și eu am crezut-o.)

In ultima excursiune, de la care au dezertat Dan și Albert, Drăghici băgă de seamă că de multe ori doamna Lambrino își găsea de vorbă cu soțul ei și cu Peruianu, și el rămînea ceva mai în urmă cu Ana. „Se vede cît de colo că e înadins, gîndi el, ca să ne vorbim în răgaz. Trebuie să încetez cu glumele și să-mi iau un aer mai serios”...

E curios cum găsesc oamenii rușine pentr-o mulțime de lucruri absolut inocente, și-n schimb spun atîtea ne-cuviinți cu cea mai perfectă liniște și fără să se poată zice că nu sunt binecrescuți, în înțelesul de salon al cu-vîntului. E o politeță, întotdeauna bine primită, să spui unei femei cinstite că are piciorul excepțional de mic, că-i șade foarte bine decoltată, ca te miri cum soțul ei se-ndură să plece pentr-o săptămînă de lîngă ea, ș-o lasă să vie singură la bal... La teatru ești în cel mai riguros bonton să te uiți cu binoclu la brațele goale și pieptul desfăcut al doamnelor, cari găsesc că tot pielea pudrată e cel mai elegant corsaj. Și la băi de mare ești un ursuz ș-un răucrescut dacă nu vii să privești în fiecare zi unde se scaldă „naiadele”. Vorbești c-o domnișoară de-abia scăpată din pension; și cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii fine, ea rîde și te găsește nostim. Ia încearcă, presupuind că-ți e dragă și c-ai vedea posibilitatea să-i placi și tu ei, încearcă să-i faci această întrebare francă și absolut inocentă: „Domnișoară, pot să spun părinților d-voastră că vă iubesc?...”

Ce nerușinare! Copila se va rumeni toată. Vei fi tratat ca un nebun. Minune, dacă ea nu va spune părinților să te dea afară. E, pe cît se vede, ceva mai adîncă decît o simplă glumă anecdota pudicului june care, surprins în cămașă de noapte, se descopere tot, ca să-și ascundă gîtul, cerîndu-și scuze, dezolat că-l găsești fără cravată.

Gînduri de acestea îi treceau vag și lui Drăghici prin minte; dar nu se oprea mai cu dinadinsul asupra lor și nu se hotăra la o întrebare deslușită și francă din două puncte de vedere: întîi, ca toți tinerii cari se cred irezistibili, era sigur că Ana îl iubește, și n-avea nici un zor să-i ceară un răspuns pe care îl știa mai dinainte; ș-al doilea... al doilea, ținea, și el, mai mult la cravată.

Tăcu un moment și încercă să-și ia un aer melancolic; dar lucrul era așa de nepotrivit cu firea lui veselă, că renunță numaidecît. Și-ncepu a rîde mai dinainte de comica istorie pe care avea s-o spuie:

— Cunoașteți pe doamna Guran, a colonelului?... Soldatul meu a fost ordonanță la d-nul colonel. Cică i-o comedie cînd pleacă la un bal: ați văzut ce groasă e, că nu-ncape pe ușă; în ziua aceea nu mănîncă nimic, și cînd se-mbracă, pune doi soldați să-i strîngă corsetul, cicăntind de șnururi, bieții soldați, de le iese sufletul, și ea-i ocărăște și-i bate de necaz; și-ntr-o seară, tocmai cînd era mai furioasă că nu-și putea realiza talia „de silfidă”, iaca vine și colonelul, în ținută de bal, cu decorațiile pe piept, să vadă ce s-a întîmplat de zăbovește atîta, și cum îi el tacticos și moale: „Cică, lasă-te mai slobod, soro, că iar o să-ți vie stenahorie, ca la palat...” Dar ea o dată s-a repezit ca o leoaică și, nici una, nici două, jap o palmă preaiubitului soțior... și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe: „Săriți că mă omoară, Ioane, Achime, puneți mina, mizerabililor; da’ soldații: „Nu putem, coconiță, că ne trimete la ocnă pe viață! Cum să ne atingem noi de d-nu colonel!...”

Și Drăghici își ilustra narațiunea cu gesturi, strîmbături și schimbări de glas caraghioase.

Ana rîdea mai mult de schimele lui decît de ce spunea. Și apoi, la vîrsta ei e așa de ieftin rîsul!... Dar, încurajat de succes, locotenentul începea să aibă haz în adevăr. Știa atîtea istorii, și le spunea cu dichisul lor și cu oarecari aptitudini de ventriloc. De la veselia asta trebuie să recunoaștem că e cam greu să treci la o declarație de amor. Dar e și acesta un mijloc de a seduce: rîsul e o creștere de energie, și ori de unde ne-ar veni, îl plătim cu un echivalent din simpatia noastră. Toți comicii sunt iubiți.

La întoarcere, școborau pe jos; pe la cîte un lunecuș mai repede, el vroia s-o ajute, îi oferea brațul; ea refuza, c-un zîmbet de voinicie care sfidează. Acum erau înaintea celorlalți; soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau, se întindeau în sus ca niște brațe nerăbdătoare să-l apuce; pădurile, munții respirau o dulce liniște de seară. Ana se gîndea vag la priveliști de mare, la asfințituri de soare citite prin cărți, la melodii blînde, somnoroase, la depărtări nelămurite, la nimic... Ceva din umbra și lenea apusului părea că-i șterge, îi topește conturul lucrurilor închipuite, și gîndurile-ncep sa doarmă.

Locotenentul povestea mereu; rîdea — să leșine — de pretențiile la frumuseță și de aerele și gătelile doamnei Velisar. La un bal, astă-iarnă, îi cade o jaretieră, și în focul valsului nu bagă de seamă; un tînăr o ia ș-o strînge frumușel în buzunar; după ce se isprăvește valsul, o vede un moment singțiră deoparte și se apropie de ea, cam jenat; da’ ea, tare:

— Știu ce vrei să-mi spui, mă adori...

— Nu, doamnă, v-ați pierdut asta, zice tînărul naiv, dîndu-i jaretiera.

Și Drăghici rîdea, rîdea de se prăpădea.

— Ești un răutăcios, zise Ana distrasă, fără să știe bine ce-i spusese acum în urmă și rezumîndu-și în aceste cuvinte mai mult impresia ei generală asupra atîtor palavre, carincepeau s-o ostenească.

Locotenentul crezu că e cea mai bună ocazie să vorbească de el, de copilăria, de viața, de cum e firea lui. El, răutăcios? și-i părea așa de bine de epitetul acesta spus de Ana, că-l repeta mereu, prefăcîndu-se că protestează — el, răutăcios? dar tocmai c-avea inima prea bună.. și-și aducea aminte de o mulțime de neajunsuri și supărări provenite numai din această prea mare, nefericită bunătate a inimii lui; și trăncăneanainte, cu acea exasperantă vervă și uitare de sine a oamenilor bolnavi de limbuție cari se îmbată vorbind, și nici nu vor să mai știe dacă-i asculți sau nu.

A treia zi pleca la București. Ș-atunci, în tren, îi spuse lui Albert, care nu era să se mai întoarcă la Sinaia, că e pe cale de a se rudi cu el, că domnișoara Racliș era de mult visul lui, că, în sfîrșit, s-au înțeles, și numai doamnei Lambrino datorește această fericire; merge la București să vadă pe d-nu Racliș și să hotărască nunta, cît de curînd. Pentru Albert era neașteptat, aproape de necrezut lucrul acesta. Și nu-și da seamă nici el pentru ce, ascultîndu-l, i se părea falsă toată bucuria și expansiunea omului acestuia. Dar — fie sila de a-și opri gîndurile la ceva cu totul displăcut, fie lipsa de o mai adîncă înțelegere a lucrurilor ș-a oamenilor — Albert sfîrși prin a crede. După ce i-a spus lui Dan, i-a părut rău imediat, ar fi vrut să mai aducă vorba despre asta, și tot timpul cît a mai stat cu el la birt, la gară, a fost mereu sub apăsarea acestui gînd.

Întîmplarea făcu ca tînărul Drăghici, înainte de a da ochi cu Racliș, să se-ntîlnească cu doamna Aspazia de Mavrichi, amica și consiliera intimă a tuturor candidaților de-nsurătoare cari fac parte din societate. Cu-vîntul acesta are încă o însemnare de castă între oamenii cu pretenții de nobleță: ca să faci parte din „societate”, ți se cer mai multe condiții, între cari două par a fi mai de căpetenie: întîi, să n-ai nevoie să muncești ca să-ți cîștigi viața (munca e o înjosire); ș-al doilea, să cheltuiești mai mult decît ai.

Drăghici vru să facă pe misteriosul, dar cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc... Și tînărul îi spuse tot, se deschise ca o carte subt ochii mici, șireți și iscoditori ai doamnei de Mavrichi.

— Cîtă zestre crezi că poate să-ți dea?

— Ca și lui Lambrino — trei sute de mii...

— Cu patruzeci de mii te mulțumești? Atîta are.

Și Drăghici boldi ochii mari.

Atunci Aspazia îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere ca să-și plătească datoriile, și-i lămurea cu cifre exacte, ca și cînd ar fi fost de față la răfuiala financiară dintre Racliș și Lambrino.

— A, înțeleg, dacă ți-e dragă fata, felicitările mele. Un lucru să știi însă: că Ana costă scump, costă foarte scump... să-ți spun eu cum a fost crescută, și risipa pe care a văzut-o-n casa lor. Ea nu știe ce-i banul.

— Dacă-i așa...

Și Drăghici nu s-a mai întors la Sinaia.

VIII

Dan se sculă de dimineață, hotărît să stea în casă toată ziua și să scrie. De mult nu mai scrisese versuri, și parcă-l apucase dorul, ca de-o ființă iubită, de-un vers cald, puternic și sonor, în ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi. Era duminică, și-i era dragă odăița asta curată și liniștită, în care se mutase numai de două zile; era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi, cu tufe mari de soc și de lilieci în față, și-n fund copaci bătrîni; și era toamnă, și frunzele îngălbenite, cari se scuturau cu un fior misterios de regret, aveau ceva din melancolia sufletului lui.

Dan ridică transparentul. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie, ș-un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față.

„Totuși, e dulce viața”, gîndi el, și-n răcoarea și parfumul sănătos al acestei dimineți de toamnă simți ca soarbe ceva din copilăria lui. Întocmai așa miroseau diminețile la Bîrlad, pe la culesul viilor, cînd plecau duminica cu toții la Crîng. Ș-un dor nemărginit îl ducea cătră acele vremi triste și totuși de un aspect fermecător acum, privite din depărtare. În mintea lui se lămurea ca-ntr-un tablou căsuța din Cotu-Negru, tot așa albă și veche, într-o curte mare și cu livadă-n fund...

Desigur, e un ritm în viața asta, e o putere ascunsă, neînțeleasă încă, ce face să revie periodic, subt ochii noștri, priveliștile de-odinioară, reînchegînd, pentr-o clipă, o lume întreagă dispărută; de-aici vine că noi avem uneori conștiința c-am mai trecut cîndva, demult, prin niște împrejurări identice cu acelea în cari ne aflăm și c-am auzit ș-atunci aceleași vorbe, spuse cu același ton, de aceiași oameni, ca și cițm complexul de senzații actuale ar deștepta din adîncimile unei vieți anterioare un ecou depărtat, o stranie fulgerare de reminiscență, care ne face să ne-ntrebăm, uimiți: „Oare unde am mai văzut eu toate astea, cînd am mai auzit eu perfect aceste cuvinte ș-am simțit întocmai tot ce simt în clipa asta?”

Ce rău îmi pare că nu mi-am însemnat...

Dan ridică ochii și rămase înmărmurit. La casa din față, în pervazul unei ferestre deschise, Ana sta în picioare și se uita la el. Ea-și înclină capul c-un zîmbet. El se roși... a salutat oare? și mai dete o dată din cap, zăpăcit, neîndrăznind s-o privească, neputînd să-și ia ochii de la acea dulce, amețitoare, fascinantă aparițiune.

O, acum înțelegea de ce-l atrăsese cu atîta farmec și de underi venea acel sentiment vag, neobicinuit, ca o presimțire de fericire, pe care-l avea în căsuța asta cu lilieci Ia poartă! Ochii Anei, peste acești lilieci, băteau în fereastra lui, ca o rază de soare în odaia unui bolnav.

Dar... aici ședea ea? Când se mutase? Casa lor era în Calea Victoriei. De ce nu se mai duce de la fereastră?... Parc-a mai slăbit; se uită-n stradă. Ce-o fi gîndind?...

O trăsura se oprise la poartă. Ana se pleacă, face-un semn și dispare.

Cine-o fi venit? Cu liliecii ăștia, nu se mai poate vedea nimic în stradă...

Ea se mai ivește o clipă, cu pălăria-n cap, îi arunc-o privire neînțeleasă, parc-a vrut să spună ceva, parcă i-a aratât ceva, o carte...

Dan, gînditor, ascultă huruitul trăsurei cum se depărtează, s-amestecă cu alte zgomote, se stînge; de mult nu se mai auzea, și lui i se părea că tot îl mai aude.

Își punea o mulțime de-ntrebări, și s-adîncea în presupuneri. Ce se mai întîmplase de-atunci? Ce-a fost zvonul de astă-vară, ș-apoi deodată nu s-a mai auzit nimic?... A, lui nu i-a părut rău cînd i-a spus Albert... Dar l-a suprins, firește. Ea să fi iubit pe Drăghici? Prea bine... dar atunci n-ar mai fi fost Ana pe care-o știa el. Ar fi fost o Ană cochetă, frivolă, nesimțitoare... foarte potrivită pentru un Drăghici... atît mai bine că se întîlnesc în drumul vieții. Ana lui? O, aceasta nu era o ființă de rînd, era un suflet mare, care înțelegea lumea și viața așa cum le-nțelegea el, care l-ar însufleți la fapte mari și l-ar susținea, ca o providență, în toate gîndurile și luptele lui — o ființă blîndă, superioară, făcută pentru iubire și pentru jertfă. Era și frumoasă, căci ce e frumuseța dacă nu expresia și întruparea exterioară a bunătății, a puterei și armoniei dinlăuntru? Da... i se păruse adesea că-n ochii aceia albaștri și limpezi, ca un cer frumos de primăvară, întrevede un suflet care l-ar înțelege, copilăros, întunecat încă de miei vanități moștenite, dar cald, pasionat de lumină, însetat, parcă, de o viață nouă. De multe ori credea ca surprinde pe figura aceea dulce, atentivă, un reflex de entuziasm, ca o tremurare a propriilor lui visuri... Și atunci mintea lui o chema, o chema adînc, hipnotic. Și se ducea cu ea în singurătăți... ba nu, în lume, în agitațiile vieței, unde se cere forță și voință, unde bunătatea și simpatia noastră are un scop ș-un cîmp larg de desfășurare, unde sunt atîtea răni de vindecat și lacrimi de șters și unde omul simte pururea că ăre pentru ce trăi; și amîndoi luptau, se îndemnau la muncă, își aduceau partea lor de energie în marea și generoasa frământare a vieții, vibrau de durerile altora, și cu cît sufereau mai mult, cu atît se iubeau și se admirau unul pe altul, pentru că adevărata iubire, vecinie tînără și inalterabilă, nu trăiește decît din admirație.

Altădată i se părea rece, mîndră de frumuseța și de rochiile ei, ș-atunci își aducea aminte de lumea deșartă în care trăia închisă, de viața ei artificială, de prejudițiile și vanitățile ereditare de cari nu se mai putea desface, pentru că erau în sîngele ei. Simțea o depărtare enormă: altă fire, altă creștere, cu totul alte gîn-duri... Ș-apoi, ea e bogată. Cum de nu cugetase el la lucrul acesta mai întîi!...

Dan se mai uită mult la fereastra deschisă; dar ni-mic nu se mai arăta în golul negru și trist al acelei odăi, în care de aci înainte aveau să locuiască cele mai pasionate gînduri ale singurătății lui.

Luă o carte, citi de cîteva ori aceeași pagina ș-o lăsă. Se așeză la masă și-și deschise caietul de versuri, vechiul lui caiet cu colțurilendoite, ale cărui scoarțe vinete, pătate de stearină, îi aduceau aminte nopți de neodihnă, momente de discurajare, cînd, după ceasuri de munca, adesea stearpă, ostenit ca de-o luptă c-un vrăjmaș invizibil, își lăsa caietul pe flacăra luminării și, întorcîndu-se cu fața la părete, își continua, în întuneric, involuntar, căutarea unei forme ce i se părea c-o prinde, amăgitoare ca o himeră, vecinica alergare a minții chinuite de setea perfecțiunei. Dan nu era poet. îi lipsea zborul, spontaneitatea, topirea și turnarea repede a emoțiunei în tiparul limbei; îi lipsea — vedea el bine — acea fluiditate de gînduri ce par a-și nimeri dintr-o dată forma proprie, fraza clară, cu sensul, ritmul și sonoritățile cerute, cuvîntul predestinat, fix și etern ca un adevăr. La el versul se urzea încet, c-o migăleălă penibilă, c-o tortură de minte adesea exasperantă; și gîndirea lui se resimțea de această stoarcere dureroasă, purta, parcă, semnele forcepsului, marca unei scîrșniri, a unui chin de facere. Versul era corect, supărător de corect, de o limpeziciune de cristal, dar focul, emoțiunea, care se toarnă deodată ca bronzul cît e fluid, lipsea mai din toate poeziile lui. Și totuși avea ceva curios de atrăgător aceste poezii în strălucirea lor rece de lună; te puneau pe gînduri ca o marmură antică, cum zicea Graur adesea, vorbind cu o prietenească admirație despre severitatea de factură și tăietura sculpturală a versurilor lui Dan. El se deosebise, de cînd era în școală, printr-o neobicinuită sobrietate și preciziune de stil; era în clasa a patra gimnazială cînd profesorul de romînește, care nu prea avea obiceiul să citească lucrările școlarilor, i-a scris pe compoziție: „Foarte fru-moasă, dar de unde-ai copiat-o?” Nici nu se putea un elogiu mai mare.

Citise mult și cu pasiune. Admirația aproape extatică de care îl umpleau operile marilor maeștri, ce i se înfățișau ca niște zei dintr-o altă lume, și ambiția precoce de a însemna și el ceva în viață îi ațîțau și-i concentrau într-un singur gînd toate puterile lui sufletești. Și cum a avut o copilărie săracă și neliniștită, a contractat de mic un fel de reținere, de ezitare și de sfială în tot ce făcea; de aci frica de a-și descărca impresiile, de a-și turna gîndurile în prima lor formă.

Dan își trase scaunul mai aproape: primul vers i se închegase. Și cu slova lui măruntă, chinuită parcă și ea, scrise încet, în fruntea paginei:

și răzemîndu-și condeiul pe marginea caietului, își răsuci o țigară, dibuind al doilea vers. Forma aceasta de vers încăpător, lung afară din obicei, i se impunea ca o necesitate de cîte ori lăsa să treacă prea multă vreme între o poezie și alta; ca și cum, după atîta așteptare, gîndurile lui ardeau de dorul de a se vedea strînse în tiparul versului cu o îmbrățișare mai lungă, mai caldă, mai plină de frenezie. Nu s-așeza niciodată la scris pînă cînd nu-și avea în cap un subiect lămurit și cel puțin primul vers. Rima, de obicei, nu-l preocupa, era sigur că ea va răsări la sfîrșitul versului următor din însăși încheierea frazei, va crește ca o floare din dezvoltarea normală a ideii; totul era să înlăture cu luare-aminte orice umplutură, să găsească cuvîntul precis și să-l planteze în lumina care-i trebuie ca să poată trăi. Un fir de zgură, o clătire de-o clipă în turnarea unui clopot, cine știe dacă nu hotărăsc pentru totdeauna de claritatea sunetului...

Dan își rezuma astfel subiectul poeziei pe care-o începuse: „M-apropii de treizeci de ani, și eu n-am trăit încă. Din tot ce-am gîndit, din tot ce-am încercat să iubesc, nu m-am ales decît cu visul; eu simt că am în mine un fond de bunătate și de simpatie, și nici pînă azi nu știu ce să fac cu el; cît am s-aștept? cît am să stau cu brațele-ntinse spre ceva luminos, care-mi surîde și-mi spune mereu că vine, și nu mai vine? Parc-aș începe ceva... parcă m-aș duce undeva... Și mi-e frică, sunt așa de singur... Unul, numai unul să mai fie, ce mare m-aș simți în fața vieții! Ah, un prietin, un suflet care să mă-nțeleagă, și să deștepte tot ce am bun și doarme în păcătoasa mea fire; să-mi întindă mîna și să-mi zică: «Am venit, haide!»...”

Gînduri de tînăr, agitat de nedreptățile și dezordinele vieții, gînduri de visător al unei lumi mai bune, pe care-o vede posibilă, și nu pricepe cum de nu vine mai curînd. Dan le purta de mult, și le plămădea în el; acum i se păreau legate și limpezite, așteptau gata să s-aștearnă în poezie.

Și pe cînd își isprăvea a doua țigară, simți că i s-a-lege, ca dintr-o negură, întreg, versul următor. Luă condeiul, stătu puțin, neclintit, în cumpănă; apoi se hotărî și scrise:

Șterse licăriri și puse zări de foc; dar nici așa nu-i plăcea — se necăji și șterse versul tot, îl înnegri bine, ca să nu se mai poată citi. Se gîndi, se gîndi... Curios; cum i se păruse lui c-avea în cap, foarte lămurit, planul unei poezii?... O vedea parcă desfășu-rîndu-se și curgînd agitată ca o apă mare de munte; simțea vibrarea versurilor în gîndurile lui, le auzea, aici melancolice, tînguitoare, ca plînsul unui fluier depărtat într-un amurg de seară, aci răsunătoare, puternice ca strigătul de alarmă al trîmbiților într-o noapte de revoltă... Dar n-avea nimic: unde-i poezia? Nici urmă de plan, nici o idee lămurită. Se-nșelase, ca acele femei obsedate de dorul maternităței, cari au uneori toate simptomele unei sarcini, simt în ele copilul mișcînd, și-n duioasa, divina lor așteptare, pregătesc seutice pentr-o iluzie.

Dan șterse și primul vers și-nchise caietul.

Se uită la fereastra din față: același gol căscat ca o gură în întunericul odăiei. Se întrebă dacă nu cumva visase...

A doua zi Ana se arătă iar, timpul de a schimba un salut, un zîmbet, și dispăru.

De-acum înainte Dan își petrecea în casă toate ceasurile lui libere. Întotdeauna venea cu nerăbdare, ca și cum s-ar fi știut așteptat. Avea sentimentul că Ana a intrat în viața lui intimă, că-l observă: cînd pleacă și cînd vine, cît de dimineață se scoală, și la cîte ceasuri, noaptea, își stînge luminarea.

Uneori n-o vedea cîte două zile. Atunci era trist, îngrijat, își făcea fel de fel de închipuiri. Se gîndea că e supărată pe el, ori că e bolnavă, ori că s-a dus și n-are să mai vie. Și mereu se uita acolo, neliniștit ca de niște presimțiri urîte. Apoi odată, într-o dimineață, fereastra se deschidea, ș-o vedea iar, parcă mai veselă și mai frumoasă decît totdeauna, ochii lui se extaziau ca de-o apoteoză, ca de-o explozie de lumină. Uneori ea-și lua o carte și citea. Din cînd în cînd își lungea spre el o privire vagă, ce părea că se duce departe, fără nici o țintă, fără nici o dorință de a se opri pe ceva; și Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen, dar nu izbutea să-i prindă sub creion expresia blîndă, gînditoare, de o amoroasă melancolie, pe care-o avea ea cînd sta așa la fereastră, cu ochii pierduți și adînciți în deșert. Apoi iar nu se mai arăta cîteva zile. Dan se întreba mereu unde dispare, cu cine-o fi stînd acolo; niciodată nu văzuse pe altcineva la fereastră; de ce n-o mai fi venind pe la pension?... Unde-o fi tată-său de nu se vede? Altădată îl mai întîlnea pe stradă. Cum ar face el să afle?... Are să pună pe Dinicu lui să cerceteze...

Dinu Poteraș era un fost țigănaș, descendent dintr-o familie de robi, tovarăș de arșice cu Dan, odinioară; făcuse oarecari studii — două clase primare — încercase cîteva cariere, pentru cari tată-său, un meșter potcovar, care se-mbăta regulat de șapte ori pe săptămînă, își da toată osteneala ca să-i dezvolte aptitudinile; într-o zi dispăru și nu se mai întoarse; băieții din mahala spuneau că s-a înecat, unii bănuiau c-ar fi plecat cu circul; potcovarul mai vorbi de el o săptămînă, arătînd ciocanul amenințător pentru-o eventuală întoarcere; cine-a suferit mai mult a fost Dan: singurul băiat de seama lui care-i arătase o dragoste mai atingătoare fusese Dinu; de cîte ori seara, pe lună, cînd ședeau amîndoi în grădină, nu-și croiau visuri copilărești, să plece în lume departe, printre străini... planuri de mici aventurieri, cari nu se sperie de nimic, și pentru cari toate sunt posibile. Trecuse zece ani fără să mai audă nimic de el — îl uitase. Și într-o dimineață iată că se pomenește la redacție c-un tînăr nalt, brun și foarte jenat de surtucul lui Vechi și larg. Era Dinicu-n persoană. O viață zbuciumată de om fără noroc și fără căpătîi. Scăpat într-o noapte de groază din mînile lui tată-său, care voia să-l omoare, rătăcise zece ani din loc în loc, slujind pe mîncarea ce rămînea de la cîini, bănuit, maltratat pentru c-avea — ziceau toți — „mutră de potlogar”*, mai tîrziu hamal la Brăila la port; adesea se gîndea la d-nu Vasile, își închipuia mereu c-are să-l vadă într-o zi printre călătorii unui vapor — acum în urmă ajunsese chelner la o cafenea în Buzău; într-o zi, neavînd mușterii, s-a pus să citească un jurnal, Alarma; acolo a dat de numele lui „domnu Dan” și l-a apucat un dor de-a început să plîngă. A mai stat o lună, a făcut economie, ș-a venit la București să-l găsească și să-i spuie... să facă ce-o vrea cu dînsul, că el de-acum nu se mai duce, vrea să rămîie toată viața pe lîngă „domnu Vasilică al lui”.

A doua zi Priboianu îl înscria în bugetul redacției cu șaptezeci de lei pe lună și, arătîndu-se încîntat de figura lui deșteaptă și simpatică, îl bătu amical pe umăr:

— Să mi te porți, Dinicule dragă!...

Trecuse trei ani de-atunci. Dinu era încasator în capitală, de-o îndemînare și de o cinste cum „papa” Săndulescu spunea că n-a mai pomenit de cînd îi el. Dar ceea ce era în adevăr atingător era iubirea, adorația lui pentru Dan: o devotare de acelea cum numai prin cărți se mai citesc. Toată suferința lui era că nu venea mai curînd o împrejurare în care să-și poată arăta recunoștința, dragostea lui de a se jertfi, de a-și da viața pentru „domnu Vasile”... și ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan, și cu ce discretă, supusă prietenie-l privea, căuta să-i afle din ochi gîn-durile, nevoile, supărările, pe cari el credea c-ar ști să le împrăștie; numai un cuvînt să-i spuie, ș-ar face orice: se simțea mare, atotputernic în umilita, nemărginita lui iubire.

— M-ai înțeles, Dinicule, nu-i grabă... cînd-ei putea... Nu vreau să știe nimeni.

— Nici pămîntul, domnule Vasile, știu eu...

Și Dan rămase singur în odaia lui tristă, din care privea zadarnic la fereastra din față. De-o lună n-o mai văzuse. Era iarnă: nopți lungi, tăcute, de-o apăsare mortală. Fereastra Anei, vecinie înghețată, îi făcea o impresie de pustiu. Numai alături, la două ferestre, se vedea seara lumină, ș-o umbra se purta mereu de colo-colo, era bătrînul, singur, care se primbla pînă tîrziu. Ce gînduri îl munceau? Ce se petrecea în casa aceea?...

IX

Racliș vînduse moșia și casa, nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă-ntr-o para, refuzînd, cu indignarea delicată a omului mîndru și binecrescut, actul de generozitate al ginerelui său, darul de zece mii de franci pentru Ana.

Fusese o lună la Paris și se-ntorsese ceva mai bine. Doctorii îi recomandaseră liniște și foarte puțină mișcare. Închiriase un mic apartament în strada Armașului; aici sta cu Ana, căreia nu i se spusese nimic de toate aceste daraveri bănești. Bătrînul ședea toată ziua în casă, făcea pasențe și era sigur că într-o zi are să se întîmple ceva — nu știa ce — o minune, desigur, care-i va reface averea și va pune lucrurile la cale din nou, așa cum au fost. La ce dar să mai arate și Anei un vis urît, prin care trec vremelnic, din care-or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? Un zgomot de pași pe scară, o vizită, o scrisoare dedeau mînilor lui slabe un tremurat supărător, imposibil de stăpînit, figura, ochii lui s-aprindeau de-o nerăbdare, de-o neliniște care-i iuțea, într-un mod dureros, bătăile inimei.

„Ha? Ce? Cine e?”

Și la fiecare mișcare ce se făcea în jurul lui, tresărea, i se părea că slugile, Ana vor să-i ascundă o surpriză; se uita în ochii lor cu priviri cari-ntreabă, cu o expresie de rugăminte duioasă ce părea a spune: „Nu mă mai faceți s-aștept, vedeți că sunt bătrîn și tremur, știu... suntem bogați iar...”

Avea peste tot o mie de lei pe lună; pentru el nu cheltuia mai nimic, se lăsase și de fumat; uneori se-încuia-n odaie și-și repara-n ascuns hainele, ștergînd petele cu benzină, cusînd nasturii — fericit că are de lucru... Toate economiile — peste patru sute de lei pe fiecare lună — i le da Anei, să facă ce-o vrea, să-și cumpere ce-i trebuie; și dacă-i mai trebuie, să-i spuie lui, să-i ceară oricît, oricît de mult...

Uneori seara, după masă, juca écarté cu Ana, și se lăsa să-l bată: se prefăcea că șe necăjește, mărea miza de la un leu la cinci, și pierdea mereu. Ana rîdea; la sfîrșit vroia să-i dea banii înapoi.

„Nu, dragă Ninică, ăia sunt ai tăi; dacă vrei să mai joci... da-i tîrziu, lasă mîine seară.”

Și bătînd-o încet peste obraz cu degetele lui tremurătoare, o trimetea să se culce.

De cîtva timp soră-sa — doamna Peruianu — era mereu bolnavă. El nu putea să iasă, și ruga pe Ana să se ducă s-o vadă și să mai stea cu ea.

Peruianu își avea casa lui, în strada Griviții; din prag simțeai că intri în locuința unui om sever: o sală mare, patrată, cu păreții ștucați și c-o lumină rece, mohorîtă; de o parte și de alta se deschideau opt uși, cari dădeau în încăperile principale; în fund, o scară de marmură urca la catul al doilea, unde era un vast salon de primire și cîteva odăi laterale, deschise numai la baluri, de două ori pe an.

Mobila, păreții, ușile, toate aveau un aspect sombru, ceva din interiorul bogat și răcoros al castelelor. Și-n toată casa, o disciplină, o tăcere — ușile se deschideau și se închideau fără nici un zgomot, servitorii curați și discreți pășeau încet, cu un aer solemn; nu se auzea țipet de copil, căci și copiii erau gravi, de-o seriozitate precoce, și nu ieșeau din odaia lor decît însoțiți de guvernantă și la ceasuri hotărîte; de altfel, toate se petreceau în casa asta după bătaia ceasornicului și după o normă fixată; fiecare servitor își avea atribuțiile și programul lui de mișcări, pe minute, ca la drumul-de-fier. Întregul aparat al casei funcționa cu o regularitate și precizie mecanică; și cu toate astea, cînd intra domnii pe poartă, toți tresăreau, ca și cum s-ar fi simțit vinovați de ceva; nu-l vedeau; numai cît aureau cunoscutul huruit oprindu-se la scară, ș-un fior rece, fulgerarea unui sentiment de reculegere, străbătea toată suflarea, de la doamna Peruianu, pînă la micul Bubi al bucătăresei, mult mai nefericit decît cînele Azor al soldatului căzut în bătaie, cel puțin acela putea să urle, să-și manifesteze durerea pe mormîntul iubitului său stăpîn, pe cînd sărmanul Bubi n-avea voie să latre decît la două săptămîni o dată, cînd îl scotea madama la primblare. Și să nu se creadă cumva de aci că domnu era rău; el nu certa niciodată pe nimeni — erau slugi vechi în casă cari nu-i știau încă glasul; dar ochii, ochii aceia mici și întunecați, cu reflexe de oțel, dădeau nu știu ce fior de primejdie ascunsă, de ceva fatal și necunoscut, ce-ți inspiră o frică instinctivă, ca aprehensiunea morții.

Înserează un amurg trist de toamnă. Afară e vînt, plopul din poartă fîșîie legănîndu-se, apropiindu-se și depărtîndu-se de fereastră cu mișcarea molatică a unei draperii imense.

Zoe Peruianu stă nemișcată într-un fotoliu larg; figura ei palidă, de o nespusă, suferitoare blîndeță, îi dă un aer de sfîntă și de martiră. Ana, la mesița de lucru, lîngă fereastră, coase o rochie pentru păpușa Marioarei.

De-o săptămînă casa își deschisese obloanele ei mari și albe; tăcerea și întunericul în care stătuse toată vara părea că se impregnase în păreți, era ceva din aerul unui interior în care s-a întîmpîat o nenorocire, vecinicul urît al caselor mari, cu oameni puțini, tăcuți, ce par a fi păzitorii unui castel părăsit.

— Ninico, sună s-aprindă.

— Da-i lumină încă, tușă...

— Știu, da-mi face rău. Nu-i bună pentru ochi lumina asta...

Și ea căuta în minte cuvîntul „crepuscul”; dar un huruit de trăsură se auzise pe sub ferestre, și deodată parcă se făcu frig în toată casa.

La masă Ana se gîndi s-aduc-un subiect de conversație. Numai eandrăznea să spargă obicinuita tăcere a familiei; și uneori izbutea să puie lumina unui zîmbet pe figura aspră a lui Peruianu.

— În astă seară se da Popa Zăbavă 6 la teatru.

— Ce-i asta?

— Nu știi? Noua comedie a lui Petroni.

— A, da, am auzit... Mari, cum stai?...

— Se spune că e o piesă de mare valoare.

— Aș, valoare!

— De ce? Petroni e un talent...

— Da, de talent!

— Bine, unchiule, tu ai citit ceva de el?

— Asta-i! C-o sa m-apuc acuși să citesc toate secăturile, că altă grijă n-am. Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? Ce, romînii știu să scrie literatură? Maimuțăresc pe franceji, cică sunt și ei naturaliști; și scriu niște fleacuri, niște grosolănii de mahala și de stradă... și se extaziază unii de alții!... Șarlatani, ascultă ce-ți spun eu, toți sunt șarlatani.

Zoe îl privea încîntată, de mult nu-l mai auzise vorbind atîta, și inconștient ea dădea din cap la fiecare pauză. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune, cu aerul unui om care-a spus tot ș-a dovedit mai mult decît se cerea. În cuvîntul și privirea lui era întotdeauna siguranța disprețuitoare a învingătorului care nu mai are ce cuceri. Ana simți vag că prin gura lui vorbește-o clasă-ntreagă de oameni, cei mai puternici, ajunșii... triumfătorii. Și ca o mustrare îi veni în minte figura blîndă și luminoasă a lui Dan, și parcă se puse între ea și chipul sever și-ntunecat al unchiului său.

— Dar tu n-ai nimic în bibliotecă din scrierile literaților de-acum. Sunt unii foarte talentați: cum e Stelian, cum e... Graur... (era să zică Dan, și dintr-un sentiment de milă, parcă, nu-i veni să-l numească) nici nu i-ai citit și vorbești așa... fără să știi...

Zoe, guvernanta, cei doi copii mai mari și feciorul plecară capetele-n jos, țiindu-și respirarea, ca și cum s-ar fi așteptat în clipa aceea la o detunătură grozavă, la o explozie care să-i arunce-n aer... dar nu s-auzea nimic; și cînd îndrăzniră să ridice ochii, rămaseră uimiți de-atîta lumină: Peruianu surîdea. Cine n-a observat cit farmec, cîtă strălucire se lasă pe figura oamenilor acestora cînd se hotărăsc și ei — la un an o dată — să zîmbească?

Peruianu, transfigurat, frumos, surîdea, cătînd țintă în ochii Anei, care se simțea tulburată, fascinată de privirea lui.

— Vii mîine la noi?

— Da, răspunse ea, neînțelegînd de ce-i face această întrebare.

— Alege ce-ai găsit tu mai frumos în scrierile acestora și vino mîine de-mi citește. Vrei?

Și după masă — Peruianu făcea totdeauna o mică primblare pe jos — o conduse pîn-acasă, fără sa spuie-o vorbă pe drum. Ana tăcea și ea; mintea ei părea ostenită, fără să-și dea seama de ce. Din cînd în cînd vîntul îi umfla rochia, și parcă vroia s-o smulgă de la brațul lui; ea-și tupila atunci capul și se înclina spre el, cu sentimentul că e subt apărarea unei puteri mari, nebiruite.

Racliș aștepta în poartă.

— Cum te mai simți?

— Tot așa... bătrînețe! Da’ Zoe ce face?

— E mai bine. Așadar, Ninico, pe mîine! Noapte bună.

Bătrînul luă încetișor pe Ana de mînă.

— Tu ești bine?

— Da, tată.

— Adineaoarea am ieșit și eu, mi s-a părut c-am auzit un zgomot la ușa de la scară... Ce vînt! se lasă frig...

Și intrară. Ana-i spuse discuția, de la masă, cu unchiu-său; apoi își întinse fruntea să i-o sărute și se retrase-n odaia ei.

De-un ceas stă la micul ei biurou de palisandru și citește poeziile lui Stelian. Pentru ce uneori lucrurile cele mai frumoase, și cari ne-au impresionat adînc alte dăți, par a se întuneca și a se veșteji deodată?... De unde ne vin acele stări de indispoziție sufletească, de neînțeleasă răceală și amorțire mintală, cari ne fac în unele momente să simțim în noi sleirea puterei de a admira, ca și cînd ar fi zburat deodată tot sufletul și sensul lucrurilor ce ne extaziau? Sunt oameni închiși la orice sentiment de altruism, de admirație, naturi posomorite și refractare, cari împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig, al căror contact stinge orice entuziasm și întunecă, împiedică vibrarea vieții și simpatiei noastre. Prezența acestor oameni exercită o influență de depresiune nervoasă, un act de sugestie nefericită, care abate și scade energia noastră normală, ei ne dau ceva din răceala și indiferența lor temperamentală; în fața lor suntem cuprinși de-un sentiment de silă, de slăbiciune și, dacă vorbim sau citim ceva, simțim că cele mai frumoase gînduri, cele mai emoționante fraze mor în gura noastră ca sunetul unui clopoțel pe care-l acoperi cu mîna.

„Curios, cugetă Ana, atîtea poezii pe cari le admiram ieri chiar, mi se par slabe, schimbate nu știu cum...”

Totuși, cîteva bucăți rămîn încă strălucitoare de frumuseță, și le înseamnă cu o bucurie ca și cînd le-ar fi făcut ea. Nu punem oare ceva din noi în tot ce admirăm? De unde-ar veni altfel acea fericire pe care-o simțim de cîte ori facem pe cineva să admire cu noi un chip, un tablou, un pasaj frumos într-o carte, unde-am îndoit foaia? Lucrurile frumoase sunt locuri de întîlnire de dragoste pentru sufletele noastre. Dante a descris admirabil această contopire de simpatii, unde arată cum au început să se iubească Francesca și Paolo, citind amîn-doi...: „Noi leggevamo un giorno per diletto”

Ana pune semn la o nuvelă din cartea lui Graur. Dan nu-și avea un volum. Poeziile lui și cîteva nuvele erau publicate prin reviste. Ana le are pe toate, tăiate cu foarfecă de pe unde le-a găsit și lipite într-un caiet, pe a cărui scoarță din față a scris, cu oarecari pretenții de caligrafie: Proză și versuri de V. Dan. Se uită prin ele frunzărind caietul... le știe: toate sunt frumoase... Ce bine-i pare! Pe acestea are să le citească la urmă, își face ordine pe biurou, își așază-n teanc deoparte cele două cărți și caietul, avînd grijă a pune deasupra un cub de cristal, ca și cum s-ar teme să nu le-mprăștie vîntul peste noapte. Ia lumînarea ș-o pune pe mesița de lîngă pat. In fața patului e un dulap cu oglindă. Ana, gînditoare, își descheie corsajul cu mișcări ostenite. Ea nu vede cit îi de frumoasă fata care se dezbraâă în oglindă. Dar cînd se pleacă să-și dezlege șnurul de la ghete, simte-un fior prin spate, ca și cum i-ar fi suflat cineva-n ceafă, ș-un zîmbet de surpriză rumenește puțin fața ei distrasă: o aluniță deasupra umărului stîng... ce curios lucru! Oare cînd i-a crescut? Și îndoindu-și brațul, o pipăie cu degetul arătător, ș-o simte ca pe o insectă ce și-a înfipt picioarele și capul în pielea ei albă și catifelată.

Se culcă, dar nu-i e somn și nu stinge lumînarea pentru că-i e frică să gîndească în întuneric... Ce-o fi avînd soră-sa de nu mai vine pe la ei? S-o fi amețit fumurile de ministreasă?... E-n stare. Atîta pagubă. Cum a slăbit bietu tată-său! Oare la ce se tot gîndește? înainte era așa de vesel. Cît n-ar da ea să-l vadă fericit! De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. Dar ea acum înțelege toate, cugetă ca orice om cuminte. Săptămîna viitoare e bal la soră-sa. N-are să se ducă. Haz ar face să n-o invite... dar nu se poate! Biata mătușă-sa, ce viață de martiră! Și mereu bolnavă. E un om crud unchiu-său... De ce-o fi urînd el așa pe literați? Cică-s șarlatani... ce prostie! Dan — șarlatan! De mult nu l-a văzut. Cum ar vrea să se mai ducă la pension să-l audă... Sunt așa de idioate fetele alea. Auzi, ce să le dea în gînd? Să spuie pe acasă că ea iubește pe Dan... Ce neghiobie!...

Și stîngînd luminarea, închide ochii; aude cum vîjîie vîntul afară, inconștient, repetă mereu în gînd două versuri din Dan:

„Toată vibrarea unui suflet sub sfînta artei stăpînire

E o întindere de brațe după o rază de iubire...”

„Toată vibrarea...” Ș-adoarme.

Dimineața ridică storul, ochii ei somnoroși cată-n sus, cerul e închis din toate părțile, apoi își lasă privirea peste liliecii uzi, un instinct îi atrage spre fereastra din față, și Ana tresare, cunoscînd pe Dan, ca și cînd s-ar fi pomenit cu el în odaie. Ea se retrage iute, își freacă ochii și se uită-n oglindă, își ridică o viță de păr care-i atîrna la ceafă; se-ntoarce iar la geam, și gîndul ei îl strigă, îi cheamă privirea lui dusă, oarbă... Parcă i-ar fi necaz că n-o vede. „De ce nu se uită-ncoace? Eu aș simți cînd m-ar privi cineva așa.” Și deschide fereastra, cu zgomot... ca s-audă; n-a auzit, dar desigur a trecut ceva prin aer, că Dan o dată și-a ridicat ochii la Ana, ca și cînd l-ar fi strigat cineva de-acolo. Ea-l salută și-i zîmbește.

„Aș fi curioasă să știu ce gîndește de mine. Parc-a mai slăbit. Ce jenat e! Bine că suntem aproape: am să mă uit, pîn-i-oi sugera gîndul să-mi fac-o poezie... Și el o să creadă, poate, că-l iubesc. Atît mai bine.”

O trăsură se oprește în poartă: e guvernanta cu Marioara; au venit s-o ia. Ana își pune iute pălăria și, luîndu-și cărțile, i le arată lui Dan, de la fereastră, ca și cînd i-ar spune: „Azi am nevoie să-mi amintesc de ce m-ai învățat tu”.

În biuroul lui Peruianu, după dejun: Ana citește rar și foarte deslușit, ea împrumutase ceva din glasul și respirația lui Dan; c o nuvelă tristă de Graur; Zoe își duce din cînd în cînd batista la ochi și oftează încet. Peruianu, îngreuiat și moleșit ca toți sîngeroșii după masă, stă cufundat în fotoliu, cu capul dat pe spate, și fumează, el mai mult privește decît ascultă: printr-un nor de fum, cuprinde cu ochii bustul corect al Anei... „Ce iute-a crescut, și ce frumoasă s-a făcut!” Și el se uită la cele două vine albastre ce-i ies în tîmple, la creții pe cari-i face uneori în frunte, la mișcările grațioase ale gurii, la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese, și la tot ovalul figurei, care se-ncheie cu un farmec nespus în gropița aceea drăgălașă din bărbie... Ana citește, și pe unde crede ea că-i mai frumos, îi aruncă, pe fugă, cîte-o privire ce caută efectul, emoțiunea frazei în figura lui: ea îl vede mulțumit, surîzător ca de-un vis. „îi place”, cugetă ea, și fața ei se rumenește, s-aprinde de bucuria triumfului, glasul îi devine mai sigur, mai cald, și ochii ei clipesc cuceritori, și umezi de recunoștință. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, ș-atunci pieptul i se ridică puternic în corset; ea zîmbește: i se pare că în momentul acesta convertește un suflet rătăcit, îmblînzește o fiară, transformă o viață... „Cum a crescut, și ce frumoasă s-a făcut!” Și strecurînd ultimul fum prin mustăți, se uită la ea ca la o ființă străină, pe care n-a mai văzut-o: sub privirea lui curioasă, în care mijește licărirea unei patimi, chipul nevinovat al Anei parcă-i aratănadins voluptăți turburătoare, însușiri neobservate pînă acum. Tocmai îi făcea în gînd socoteala exactă a anilor; tresări ca din somn de-ntrebarea Anei, care isprăvise nuvela.

— Ce zici, unchiule?

Peruianu o privi țintă-n ochi, ș-o ținu un moment, neliniștită, subt ezitarea sentinții lui.

— Ce vrei să zic?... E foarte frumos. Și dacă n-ai ostenit, mai citește-ne ceva.

O, i-ar fi citit zile-ntregi fără să ostenească. Cine se ostenește vrodată de triumf?

Și i-a citit. Se hotărîse două zile pe săptămînă „pen-tru literatură”. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la primblare. Se duceau la Șosea pe jos. Toamna era pe sfîrșite; se întuneca devreme; o melancolie, o dulce și visătoare tristeță părea că se desprinde din copaci și tremură în aer.

— Ce liniștite sunt serile de toamnă! Nu simți și tu, Ninico, în toată natura, ca un fel de osteneală, ca o pregătire de somn?...

Ș-adesea omul acesta rece, în jurul căruia aceeași natură își înflorise și-și scuturase de-atîtea ori copacii fără să-l atingă, părea încălzit de-o neașteptată trezire de simpatie, ce dormise atîta vreme în el, ș-atunci căuta forme, cuvinte aduse de Ana în viața lui nepregătită, nedeprinsă să exprime astfel de sentimente.

Ș-apucîndu-i mîna, i-o strîngea cu dragoste, ca și cînd i-ar fi mulțumit de-această comoară de simțiri necunoscute pe cari numai ea a știut să i le deștepte.

Ea se-mbăta de succes. începea să-i spună viața ei de la școală, cît era de proastă-nainte, și cum numai Dan i-a deschis mintea la lucruri frumoase, la lumea asta de impresii fericite și de gînduri mari și generoase; și-i vorbea de artă, de entuziasm, de ideal, își aducea aminte fragmente din lecțiile lui, glasul ei se emoționa...

— Așa-i, acum văd și eu, Ninico dragă; și cînd mă gîndesc că dacă nu erai tu, aș fi murit fără să cunosc partea asta dulce a vieții...

Și-i strîngea mîna de i-o îndurera.

Cu ce naivă mîndrie, cu cită bucurie de copil triumfător spunea ea lui tată-său isprava aceasta a ei, de care și bătrînul se minuna.

Și dimineața, de la fereastră, trimetea lui Dan, în privirile ei calde, cuvinte dulci, pioase ca o rugăciune, cuvinte de recunoștință și de admirație, pe cari le rostea în gînd, și buzele i se mișcau încet, inconștient, parcă șopteau, și ea-și închipuia că Dan, uitîndu-se în ochii ei, îi aude gîndul.

„O, îți mulțumesc, și-mi pari un sfînt cum mă privești de acolo cu ochii tăi așa de blînzi, îți mulțumesc că m-ai făcut să te-nțeleg și c-am putut să dau și altora din fericirea pe care mi-ai dat-o tu... Așa, uită-te la mine și vezi în chipul meu lumina și seninătatea cuvintelor tale binefăcătoare, vezi că nu le-am uitat, și le semăn și eu la rîndul meu, și fac dar din darul tău...

Mătușă-sa e bolnavă; Ana-i spune istorii ca s-o adoarmă. Afară viscolește, s-aude lovind în geamuri pulberea de zăpadă, vînturată de jos.

— Lungi mai sunt nopțile, Doamne... cîte ceasuri sunt?

— Douăsprezece făr-un sfert.

— Ți-o fi somn, Ninico, du-te de te culcă...

— A, nu, tușă, mai stau...

Zoe închide ochii, și Ana rămîne pe gînduri. De patru zile n-a mai fost pe-acasă, și-i e dor de tată-său, de odaia, de lucrurile ei, de fereastră... Aici, camera în care se culcă e mare, e tristă, e izolată, parcă toată tăcerea și urîtul casei s-ar fi retras acolo... Douăsprezece și jumătate. O mînie de vifor zguduie ferestrele.

— Nu te-ai dus?

— Nu, tușă, mai stau.

— Auzi ce-i afară? Cînd te gîndești că suntem de-abia-n octombre... Ce vreme...

Și Zoe închide iar ochii. Ea pare moartă sub lumina alburie și slabă a candelei. Ana-și urmează gîndurile: cum s-a schimbat unchiu-său. Așa-i de vesel și de bun acum... O, de-ar fi adormit. Ce rău îi face cînd îi apare-așa, deodată, în sală, de cîte ori ea trece la culcare! Ș-o conduce pîn’ la ușa camerei ei, dar cu ce ochi curioși o privește cînd îi spune: „Noapte bună”, și cum îi arde gura cînd o sărută pe frunte... Ce delicat o sărută tată-său!... E unu aproape.

— Noapte bună, tușă.

Doarme... desigur s-o fi culcat și unchiu-său. Și Ana iese încetișor; în sală mijește un bec de la policandrul de cristal; ușa de la biurou se deschide cu o frecare surdă de postav; ea tresare și cearcă să zîmbească, neînțelegînd de ce s-a speriat așa. El o apucă de mînă, și parcă vrea să șoptească ceva și nu poate...

— U, cum te uiți, unchiule, mă sperii...

Și pășește grăbit; în ușă-i întinde fruntea; el o sărută pe amîndoi ochii și, țiind-o strîns de mînă, zăpăcit, fluierînd cuvintele într-o șoaptă spăimîntător de pasionată, bîlbîie:

— Să... să văd dacă-i cald... la tine...

E întuneric. Ana se simte strînsă-n brațele lui de fier și cască gura să țipe, să țipe tare, să scoale casa, dar nu scoate decît un geamăt năbușit, groaznic, ca ultimul suspin horcăit al unui asasinat; ea crede însă c-a țipat, s-a auzit... și tremurînd se zbate, ca într-un vis oribil, gura lui o arde, brațele lui o îndurerează...

— Lasă-mă... te rog... Mi-e frică... Ah!...

O moliciune subită îi discordează toți nervii, crede că moare și... nu mai știe nimic.

Cînd Peruianu își revine-n fire, simte deodată toată oroarea faptei lui. Se cutremură; o frică de bestie, o păcătoasă lașitate îl gonește din întunericul, din atmosfera aceasta a crimei, pe care nu-și dă încă seamă cum de-a făcut-o... își mușcă buzele, vorbește singur:

— O, ce cădere, ce nebunie, ce teribilă nebunie!...

Și-nchis în odaia lui, se primblă toată noaptea, cugetînd, în spaima oarbă a egoismului lui, nu atît la monstruozitatea faptei și la nefericirea Anei, cît la răul ce-ar putea rezulta de aci pentru liniștea și bunul lui trai.

Ana tresare, se scoală buimacă ș-aprinde luminarea, în primul moment nu pricepe ce i s-a întîmplat, își duce mînile la tîmple și cearcă să-și aduc-aminte... îi arde și-i huiește capul, parc-a bătut-o cineva: tot trupul o doare; o taie, ca niște cuțite, oasele de la corset; și pe cînd se dezbracă, i se arată, ca la lumina unui fulger, groaznicul adevăr... Ce rușine! Și-și acopere fața-n palme, înmărmurită... Dar de ce n-a sărit nimeni la țipătul ei? Se vede că toți au fost înțeleși cu acel monstru, ca s-o piardă! Odaia se tulbură, se-nvîrtește cu ea... Parc-aude un zgomot; și se repede la ușă de-ntoarce cheia. Tremură toată, i se pare că se scufundă parchetul unde calcă; ia lumînarea și se uită în oglindă, pe subt ochi două dungi vinete taie chipul ei de ceară; o ustură obrazul, și-l șterge cu scîrbă, parcă simte încă barba lui aspră, și gura... uh, ce monstru! și se scutură, ca de fiorul unei năluci, o picătură fierbinte de stearină se varsă din luminare și i se sleiește pe mînă. Sufletul ei, zbuciumat ca o flacără-n vînt, are întunecări repezi de conștiință, clipiri de uitare și deșteptări penibile, reverberații de groază. Și mereu se întreabă dacă nu-i un vis tot ce vede, și simte, și gîndește. Nu mai poate de osteneală, se culcă, nu stinge lumînarea, căci ar muri de frică pe întuneric. Închide ochii și se gîndește la viața ei, la tată-său; și, mai mult decît rușinea, o umple o milă ș-o scîrbă ș-o desperare sfîșietoare — se simte singură și cumplit de nenorocită; cu fața îngropată-n pernă, plînge pînă în ziuă, neavînd altă mîngîiere, altă zare de lumină, în noaptea și deșertul vieții ei devastate, decît gîndul, presimțirea c-are să moară... gîndul acesta binefăcător nu știa nici ea cum i-a venit, dar îi umplea sufletul, îi acoperea durerea ca o speranță de mîrituire apropiată.

— Ce e? întreabă îngrijat bătrînul, văzînd-o așa de dimineață, și mîna stîngă începe să-i tremure.

— Nimic, tată, ce te sperii așa? Nu s-a întîmplat nimic.

— A murit Zoe? spune... Ninico dragă, uite, sunt liniștit, spune-mi, te rog...

Și bătrînul, privind-o fix ca un alucinat, s-așază pe scaun, mîna stîngă-i tremura mai tare.

Ana-l asigură că nu-i nimic, absolut nimica: mă-tușă-sa e bine, e mult mai bine. Dac-a venit așa de dimineață, e c-a visat un vis urît, și s-a deșteptat c-un început de friguri; nici n-a mai spus la nimeni, pentru că n-ar fi lăsat-o să plece; e ostenită și vrea să se culce puțin.

— Dar la tine-i frig... așteaptă.

Și se scoală să sune, cînd intră servitoarea:

— A venit Rosa de la coana Zoe, că cică întreabă de conița Ninica...

Racliș răsuflă, numai acum se convinge că nu s-a întîmplat nimic.

— Bine, Mario, spune-i că-i bine... ori nu, spune că-i nițel bolnavă... Nu-i așa, Ninico?... și să faci iute focu...

Dar iată că trec zile, trec săptămîni, și Ana nu se mai duce pe la mătușă-sa. Nu e bolnavă, n-are nimic, se supără cînd îi pomenește tată-său de doctor; dacă n-are nimic!... e anemică, totdeauna a fost ea așa palidă; o milă, o iubire din ce în ce mai adîncă pentru tată-său dă ochilor ei priviri de o nespusă duioșie, la fiecare ceas îl întreabă dacă e bine, dacă nu e supărat pe ea, și-i spune mereu că de acum n-are să mai plece de lângă el, că e așa de fericită să stea în casă, să joace în toate serile écarté și să-i citească jurnalul, și să-i pregătească cu mina ei în toate diminețile cafeaua cu lapte...

Dar într-o seară, pe cînd îi citea, deodată încep să-i joace literile subt ochi, și nu mai vede nimic; o clipă creșe c-are să leșine, și-și duce palma la ochi...

— Ninico, dragă, ce ai? Să trimet după doctor.

Ea face un efort suprem și se scoală, e albă ca marmura, cearcă să surîdă, și ochii îi sticlesc straniu.

— O, nu, te rog, n-am nimic, uite, mi-a trecut.

Ar mai putea să citească, dar e ostenită, trebuie să fie tîrziu.

Ana-și aprinde lumînarea-n odaie și-ncuie ușa. Ideea c-ar putea aduce tată-său, fără voia ei, un doctor o înspăimîntă. De cîteva zile se simte slabă, la masă îi vine rău, are oroare de tot ce e mîncare, și adesea osteneala ce și-o dă ca să se stăpînească îi asudă spatele ș-o moleșește. Atît se deprinsese cu gîndul morții, că în tot

Carul pribegiei din 1916.

ce simte mai neobicinuit ea vede semne că i s-apropie sfîrșitul. Uneori o înspăimîntă închipuirea păcii și golului etern; o sfîșiere crudă și fizicește dureroasă, o greutate de foc i se lasă atunci pe piept ș-o arde, i se pare că i-a dat cineva brînci într-un abis, și cade, cade mereu în întuneric și-n necunoscut.

Adesea noaptea, după ce stînge lumînarea, dă transperantul la o parte și se uită la fereastra lui Dan, vede lumină pînă târziu și cîteodată i se pare că se mișcă ceva acolo, o dor ochii, ațintindu-i, dar nu distinge nimic, și totuși, cînd se stinge lumina, ii trece un fior de o tristeță neînțeleasă, parcă s-a rupt ceva din viața ei.

E dimineață. Racliș se primblă prin odaie, dă cu ochii de călindarul din părete și-și aduce aminte să-l descarce de ziua de ieri: marți, 27 fevruarie; trece și iarna asta; apoi își reia șirul gîndurilor: desigur bănuiește Ninica, poate chiar știe, și de aceea nu vrea să vadă pe nimeni; iată patru luni aproape de cînd nu se mai duce nicăieri și, cum vine cineva s-o vadă, se-ncuie-n odaie. Și cum a slăbit, mititica de ea. Știe, trebuie să-i fi spus cineva — Peruianu, poate; deși se jură că nici n-a gîndit; dar atunci pentru ce s-a arătat dispus să mărească el zestrea Ninicăi — auzi obrăznicie, ca și cînd Ninica ar fi orfană, ș-ar avea nevoie de pomana lui... Biata copilă! Ea știe... și ce delicată e, nici o vorbă de mustrare, căci ar avea dreptul să-l mustre, ca pe un părinte netrebnic ce a fost. Cu toate astea, are să-i spuie, da, are să-i spuie chiar astăzi, chiar acum, cînd o intra; să-și ia o sarcină de pe suflet; uite-așa are să-i zică... sau nu, mai scurt: „Nino, fata mea, copilul meu cel mai iubit, am fost un nebun, nu m-am gîndit...” Nu, nu, nici așa... de-a dreptul mai bine: „Suntem săraci, am căutat să...”

— Tată, tată, sunt pierdută... omoară-mă... oh, ce rușine!...

Și Ana plînge, ascunzîndu-și fața la pieptul nefericitului bătrîn, care crede că această durere este deznodămîntul grăbit al gîndurilor lui; și pe cînd el bîlbîie cuvinte nedeslușite, de mîngîiere, ea, într-o criză sfîșietoare de nervi, ca în delir, îi spune tot, tot.

— Nu-nțeleg. Ce zici?...

O, durerea de a spune înc-o dată asemenea orori!

Și i-a spus din nou, îngenunchind la picioarele lui și tremurînd ca varga...

De mult erau îmbrățișați, și plîngeau amîndoi, amuțiți de durere, cînd ușa se deschide largă și apare Zoe, vijelioasă.

— Ai spus tu să mă lase Mișu, ca să te ia pe tine?

— Eu?

X

Peruianu, din ce în ce mai îngrijat de urmările acelui moment de pătimașă orbire și uitare de sine, venise mereu pe la cumnatu-său... Dar bine, să nu vadă pe Ana?... și se făcea că nu-nțelege ce însemnează sălbăticia ei de a se încuia în odaie și a fugi așa de toată lumea; nici pe el nu vrea să-l vadă?... asta nu putea să fie decît o boală, o manie; altfel, nu-și explica,.. Bătrînul îi descria indispozițiile copilei, lipsa de poftă de mîncare, tînjirea, amețelile, groaza ei de doctor... și-și arăta presupunerile lui:

— Ea a răcit probabil de-atunci dimineața, de cum a venit am văzut că nu-i e bine... i s-a stricat stomacu... și asta i-a dat ca un fel de friguri, nu-i așa că friguri trebui să fie?...

— Friguri, nu mai încape vorbă...

Și Peruianu întîi bănui, în urmă rămase convins că acele friguri ale Anei erau simptomele sarcinei. O bucurie feroce se amestecă în neliniștea lui... Cum e nevastă-sa slabă și prăpădită, s-ar putea întîmpla să moară cînd ar auzi... dar și fără asta; el a suferit destul, a muncit ca un hamal, a strîns ban peste ban, de cîte plăceri nu s-a privat!... I se pare c-ar avea și el dreptul la cîțiva ani de fericire în viața asta de pusnic și de osîndit pe care-a dus-o pîn-acuma. Gîn-dul lui trecea de la Zoe la Ana, și-i da senzația unei ieșiri la lumină dintr-o peșteră întunecoasă. Tinereța, voluptățile Anei îi desfășurau perspective de un farmec tulburător: simțea că i se ridică sîngele la cap.

Se hotărî să aibă o întrevedere cu Aspazia; se și cam rudeau prin Mavrichi; ea făcuse aceasță casă nenorocită, ea-i legase viața de o femeie vecinie bolnavă.

Ce veselie diabolică avea Aspazia asta: închipui-ți-vă, l-a făcut să rîdă.

— A, ștrengarule, va să zică mi te-ai dat la lucru fraged!

Era grozav de intrigată să afle cum s-a petrecut lucrul... Și-l sili să-i descrie în toate amănuntele „momentul psicologic”, cum zicea ea.

Cine i-ar fi auzit atunci ce glume crude și pline de cinism spuneau și cum se amuzau pe subiectul acesta ar fi rămas uimit și nu și-ar fi putut explica cum, în fața celor mai sfîșietoare dureri, pot unii oameni găsi atîta sinistră bucurie, atîta rîs nesimțitor.

— Ei, bată-te, Mișule, că mucalit ai mai fost...

Și Aspazia-și ștergea ochii; de mult nu mai rîseseașa, cu lacrimi.

— Ia lasă gluma, cum rămîne?

— Asta-i! Ți-am spus că fac — fac. Ce-ți pasă?

— Vezi de-o răsucește bine... Ai luat zece mii ca să-mi legi capul, o să iai douăzeci... ca să mi-l dezlegi... Cine-mi mai ești!...

Dar aci i s-a înfundat și Aspaziei, cît era ea de meșteră. Zoe, în adevăr, a avut o criză de nervi îngrijitoare cînd i-a spus buna ei prietenă, Aspazia, toată infamia stricatului de Mișu, care nu mai merita un ceas — după cele ce făcuse — să mai trăiască c-o soție atît de bună, de iubită și de respectată de toată lumea. Da’ nici o clipă să nu mai stea la gînduri; s-o asculte pe ea, Aspazița, care-a iubit-o-ntotdeauna ca pe ochii din cap, să nu-i fie milă... da’ de loc, na!; ca la un cîine să-i dea cu piciorul. Slavă Domnului, de ce-avem divorț, dacă nu pentru astfel de lucruri!

Auzi, Mișu!... A, dar ea, Aspazia, n-ar putea sa mai mănînce la aceeași masă c-o asemenea canalie pentru nimic în lume. Și Zoe are averea ei. Se mai poate mărita. Chiar ea...

— A, destul, destul, te-am înțeles... Du-te, du-te-ți zic... Ieși, că chem feciorul să te dea afară!

Și Zoe, îngrozitor de palidă, se rîdică în pat, cu părul în dezordine, cu ochii aprinși de friguri și de mînie: degetul ei, de schelet, întins spre ușă, nu tremura; toată, în neclintirea ei teribilă, părea o marmură fantastică, o furie macabră.

Cum rămase singură, se sculă să se-mbrace; n-o mai durea capul, și sfîrșala pe care-o simțea pîn-acum în tot trupul îi dispăruse. Ca acei paralitici cari, zguduiți de spaimă într-o noapte de incendiu, se pomenesc alergînd, Zoe, fără să știe cum, se simți deodată voinică, gata de luptă. Ea, care se uita de-atîta timp ca la un dumnezeu la omul acesta care-o umilea, o strivea cu calitățile lui, cu severitatea perfecțiune! lui, ea, care se sfia și de zgomotul pașilor lui de mult ce-l respecta, acum, cînd îl știa păcătos și imoral, era nerăbdătoare sa-l vadă, să-i spuie-n față, cît mai cu-rînd... Ce să-i spuie-n față?... Un moment i se păru că-l vede, tot așa grav și fioros... A, degeaba, poate să se-ncrunte cît o pofti, n-o mai intimidează de-acu. Să-i spuie curat că-i un mizerabil, că-l disprețuiește și că n-are să se despartă de el. Uite-așa.

Sună: Roza rămase cu gura căscată.

— Domnu-i în biurou?

— Da, dar...

— Singur?

— Ba-i... coconița care a fost la d-tră...

— Bine, du-te.

Zoe deschise, ca o furtună, ușa de la biurou. Peruianu și Aspazia o privirănlemniți. Apariția unui mort nu i-ar fi zăpăcit mai tare.

Ea vru să zică ceva, dar, un moment, simți că-i lipsește glasul; se rezimă de-un scaun și-i acoperi pe-amîndoi într-o privire de ură.

— Zoe, ce-nsemnează asta?

Aceeași privire groaznică, și nici un cuvînt; apoi un rîs hidos, oribil.

Aspazia, crezînd că sunt spazmurile morții, se ridică speriată.

— Gîndește-te, draga mea, că ți-e nepoată, să-ți fie mila...

— Nu mă atinge, nu mă atinge, scorpie, strigă Zoe, ferindu-se c-o mișcare de oroare; o să vorbim noi, domnule Mișu, acum vă las să complotați amîndoi... Mi-e scîrbă.

Și ieși, trîntind ușa după ea.

Rămași singuri, se uitară o clipă îngrijați unul la altul; dar iute Aspazia își reluă veselia obicinuită.

— Las’, că-i bine; ascultă ce-ți spun eu, din asta ori moare, ori înnebunește... De, Mișule, rozele au spinii lor, ce vrei?...

Zoe se duse la frate-său. Ea credea pe Ana părtașă, o vedea conspirînd cu Aspazia și cu Mișu ca să-i strice casa. Și cînd află că biata Ana nu era decît o victimă nenorocită, își descărcă inima într-un hohot lung de plîns, și parcă se mai răcori.

A doua zi bătrînul pleca cu fata lui la Paris, amîndoi torturați de ideea că nu pot lua și duce cu ei orice urmă, orice amintire despre existența lor...

O, ce pradă voluptoasă lăsau ei gurilor rele! De mult nu mai căzuse în clevetirea saloanelor din București un subiect așa de frumos și de suculent.

— Ai auzit, soro... de scandalul lui Mișu Peruianu?

— Da, dragă, închipui-ți c-aseară a venit Roșasca la mine — încă era bolnavă, și s-a sculat din pat cum a auzit — eu nu știam nimic, m-am crucit cînd mi-a spus ea... cică Mișu vrea să se despartă, i-adevărat?

— Aș, i-a făcut Zoe un scandal, nu știi c-a vrut s-o omoare...

— Ce spui? Cum?

— A bătut-o de-a lăsat-o leșinată.

Aici, fantazia doamnei intră în descrierea amănunțită a întîmplărei: ea știe exact vorbele pe cari și le-au spus, gesturile, atitudinele, expresiile figurilor, pe cari ea le reproduce inconștient, știe cu ce erambrăcată Zoe, și anume asupra cărui cuvînt s-a început bătaia...

— Doamne, dragă, da’ eu am auzit că el trăia de mult cu nepoată-sa.

— De patru ani, soro, apoi să-ți spun eu... acum doi ani, cînd se zicea că-i bolnavă de tifos, ea avortase...

Aici din nou lucrează fantazia.

— Păcat, era frumușică, săraca!...

— Și vezi cum făcea pe sfînta! Da’ el... ai fi putut să juri...

Ființi cari nu se puteau suferi, cari erau certate de mult, cu ocazia aceasta se-mpacă, ochii le sticlesc de mulțumire, luni întregi au ce bîrfi, pe urmă or să se certe iar, desigur.

Cele două baluri tradiționale, cari deschideau saloanele doamnei Peruianu, de obicei pe. la sfîrșitul iernei, adunară și de astă dată aceeași lume elegantă și veselă, și „cronica mondenă” a ziarului Patria dedea, cu același stil de buduar, cititorilor săi interesanta știre că „amfitrionii, amabili, voioși și neobosiți ca-ntotdeauna, au făcut onorurile somptuoasei lor case, pînă cînd aurora, cu degetele ei trandafirii... etc., etc.”.

Invitațiile primului bal căzuseră tocmai în timpul cînd se paria mai cu furie și se conta mai mult pe divorțul amfitrionilor. „Quelle guigne!...”

Și toate-au reintrat în matca lor obicinuită.

XI

Oare cînd o ființă care sufere se gîndește la noi, nu ne-o fi trimețînd, cu gîndurile, și o parte din suferința ei? De cîte ori, mergînd pe stradă, sau stînd în odaia noastră, nu ne pomenim, deodată, cuprinși de-o grijă nedeslușită, de-o melancolie vagă, care nu știm de unde ne vine, ca un parfum de tristeță ce trece prin aer și s-abate asupra noastră? Probabil că în momente de liniște, cînd propriile noastre patimi sunt potolite, și cînd se face puțină tăcere-n noi, auzim mai mult din gălăgia vieții care ne-ncunjoară; conștiința noastră o fi tresărind, ca de niște strigăte depărtate, de răsunetul suspinelor, de ecoul durerii celor pe cari-i iubim, și sufăr, și se gîndesc la noi.

E cu putință ca ceea ce numim noi simpatie, în vecinica ondulație a vieții, să se întindă, mult mai larg și mai puternic, să aibă vibrații mult mai depărtate și mai străbătătoare decît cum le percepem noi cu simțurile și mintea noastră de azi. Oamenii înzestrați cu un sistem nervos excepțional de dezvoltat, naturile așa-numite senzitive au presimțiri și vederi la distanță în adevăr uimitoare: semne izolate cari ne dau o idee, de pe acum, de ce-or să fie oamenii viitorului.

Curios, Dan asculta pe Poteraș, și i se părea că tot ce-aude îi deșteaptă reminiscenți de fapte pe cari le știa. De multe ori gîndul lui mergea înainte și prevedea exact ce-are să-i spuie. Nu simțise el de-atîtea ori, în liniștea nopților lungi de iarnă, că se varsă-n sufle-tul lui valurile unei nemărginite suferinți? A, știa el bine de unde-i vin acele gînduri de o sfîșietoare tristeță; un glas misterios îi spunea adesea că îndărătul acelei ferestre întunecate e un suflet rănit de moarte, care tremură și se vaită, fără nici o mîngîiere și fără nici o speranță.

Acum i se părea că văzuse de mult în ochii lui Peruianu tot planul acestei drame, ca și cînd i l-ar fi spus; gînaurile lui asistaseră de mai înainte la urzirea și desfășurarea acestei nenorociri.

— Dar cum ai aflat tu, Dinicule, toate astea?

— Apoi că taman vroiam să vă spun... (Dinicu ținea grozav la expresiile locale; de altfel, pentru dînsul nu fusese nici o greutate să-și asimileze imediat felul de a vorbi al romurilor de dincoace de Milcov.)

Când s-a dus el întîi, cu chitanța de abonament, a dat cu ochii de Maria, și numaidecît și-a zis: „Diavolița asta trebuie să știe toate, să mă dau bine pe lîngă ea”. În prima zi au schimbat cîteva vorbe: din ce loc sunt... dacă le trăiesc părinții...

De atunci în fiecare seară ducea el gazeta, ș-o dădea în mîna Măriei. Într-o duminică după prînz, nici el nu știe cum, căci nu-și dăduseră întîlnire, s-au pomenit amîndoi pe-o bancă din Grădina Icoanii. Acolo și-au spus viața și primele cuvinte de dragoste.

Așa s-au întîlnit în fiecare duminică pe aceeași vreme. Acum, în urmă, fără s-o întrebe, ea singură a luat vorba și i-a spus tot ce se petrece în casă. E orfană, se iubesc și s-au hotărit să se cunune-n primăvară... El are ceva economii, vro mie de lei, ea e fată bună, și harnică, și pricepută la toate. Dacă „domnu Vasilică” ar vrea să le fie naș... n-are să cheltuiască nimic... ce fericire-ar fi pe ei...

— Bine, Dinicule, să știi că te cunun... Ia lasă... ce, ești nebun?

Poteraș se repezise să-i sărute mîna: a trebuit să i-o dea, ca să scape.

Dan rămase singur. Un ceas se primblă prin odaie; simțea că-i urla capul, și mereu îi veneau în gînd vorbele acestea: „un amor aprins în umbra unei dureri”... „o floare pe-o ruină”; îl enervau, și se hotărî să le scrie; se așeză la masă, deschise caietul în care-și nota el unele impresii — nu cel de versuri —și scrise cu creionul:

„Cum s-au cunoscut și s-au iubit Dinu și Măria lui”

, apoi, în paranteză, vorbele cari-l obsedau. Cercă să cugete la Ana, la soarta ei, dar își simți gîndurile ostenite și risipite, ca niște ostași învinși după uri măcel cumplit. Tot înțelesul și noima vieții i se răsturnau în minte; și-n lume vedea atîta nedreptate, atîta dezordine, că-i venea nebunie de disperare, scîrșnea de inutilitatea deșertei lui revolte. Un gol imens i se făcea-n viață, și nu mai putea gîndi nimic. Era aproape miezul nopții. Se culcă, și cînd stinse luminarea, băgă de seamă că era frig în odaie. Se ghemui în plapomă, atunci își aduse aminte iar de suferințile și iluziile copilăriei lui, și, ca să-și împrăștie vedeniile, începu să fluiere încet o arie din Traviata; adormi cu gîndul silnic că din toată viața lui n-are să s-aleagă nimic. Zilele treceau, și Dan se gîndea tot mai rar la Ana. Uneori se întreba dacă-n adevăr a existat o ființă care-a trecut așa, ca o lumină, prin existența lui, sau e numai o amintire mai vie din ce-a citit ori a visat odinioară; alteori i se părea c-a murit. Într-o dimineață, la redacție, uitîndu-se distras peste hîrtiele răvășite pe masa lui papa Săndulescu, dete cu ochii de slova Anei: era o cartă poștală din Paris, prin care cerea să se trimeată ziarul acolo.

— Îți mai trebuie asta papa?

— Nu, i-am luat adresa, rupe-o... răspunse „papa”, fără să bage de seamă că Dan e puțin schimbat la față.

Apoi, tot în ziua aceea: Priboianu face cuvenitele amputații în foile lui Bimbirică, pe cînd acesta suflă greu pe nas și-și freacă un vîrf de mustață în degete; el așteaptă cu nerăbdare să i se citească ultima foaie: acolo e o știre de senzație, la care ține foarte mult, și pe aceasta a redactat-o cu un stil... frumos de tot, e sigur c-are să-i placă și directorului... în sfîrșit, iată c-o citește: „Un scandal în lumea mare: aflăm din sorginte cît se poate de autorizată că domnul avocat M.P., profitînd cu abuz de pozițiunea d-sale de unchi al domnișoarei A.R....”

Priboianu rupe foaia bucățele, le-aruncă și, fără să se uite la capul lui Bimbirică, își scoate batista și se șterge pe degete, cu dizgust, ca de ceva murdar.

— Domnule director, zice Bimbirică ofensat și căutînd să-și ascundă emoțiunea, eu, zău, nu mai știu ce informații să v-aduc...

— Domnule Gamulea, turcul are-o vorbă... passez à la caisse! ... Papa Săndulescu! cum stă, te rog, d-l Alfred Gamulea?

În toată redacția trece un fior de solemnitate, se face tăcere, nimeni nu văzuse pe Priboianu așa de grav, nimeni nu-l auzise zicînd „domnule” la „băieții lui”. De bună seamă, era supărat rău în ziua aceea.

— Domnul Gamulea: optzeci și cinci lei avansați din chenzina viitoare.

Așa vorbea pana cu d-l director, scurt și lămurit, în daraveri de administrație,

— Domnule Gamulea, poftim încă cincisprezece franci, ca să fie suta, și sper că m-ai înțeles.

Bimbirică lunecă o privire cu intenție de despreț peste cele trei patace aruncate pe masă, și mai mult lor le zice „adio”, făcînd un salut stîngaci și ieșind, cu jobenul pe ceafă; dar trist și, probabil, intrigat de „vorba turcului”, pe care n-o înțelesese.

— Uf, nene, bine c-am isprăvit odată cu licheaua asta! Și Priboianu își desface brațele și respiră mulțumit. Îmi sta pe suflet... Ce speță de pungaș detestabil!

Din ziua aceea Dan începe iar să se gîndească la Ana. Cînd își scrie foiletonul, parcă l-ar scri numai pentru ea, își citește fiecare rînd prin ochii și mintea ei; parcă ceva din iubirea lui bolnavă, din dorul lui adînc și trist se strecoară în fiecare frază; ca un om care, vorbind, se ascultă în altul, așa se observă el în cugetul ei, își urmărește cu luare-aminte toate gîn-durile cum străbat, cum vibrează și răsună în ondu-lațiile sufletului ei.

Într-o dare de seamă despre noul volum al lui Graur, Schițe din trecut, găsește prilej să scrie:

„Așa e. Cele mai sfinte visuri ale noastre se sfarmă uneori de suflarea unei clipe. De la un cuvînt pe care nu l-am spus la vreme, de la un pas întîrziat, de la un moment de nehotărîre atîrnă adesea fericirea noastră, direcția si planul întregei noastre vieți...”

Altă dată, într-o poezie, Dor de ducă, își așterne pe cele cinci coloane de foileton tot focul, toată neliniștea visurilor lui de o tristă, sfîșietoare nebunie: sunt strofe ce dau impresia unei căderi de brațe ostenite, a unei fatale renunțări la orice așteptare, la orice licărire de speranță:

„Nu vezi c-aceleași căi s-aștern

Deșertei tale alergări?

Că vraja unui vis etern

Te soarbe-n șterse depărtări?...

Din umbra ce la piept o strîngi

În veci n-ai s-o-ntrupezi pe Ea!...

Apleacă-ți fața-n mîini și plîngi,

Nebun, înamorat de-o stea!”

A venit primăvara. Acum stau la un loc Stelian, Graur, Petroni și Dan, în casa lui Priboianu, din strada Fîntînii.

Petroni a avut o tipografie pe care-a vîndut-o și-a rămas dator vro două mii de lei; acum e în căutarea unui mic capital pentru a întreprinde un nou negoț — de astă dată e sigur că s-ar îmbogăți, acum s-a învățat minte; o lăptărie la Șosea ar fi o afacere minunată, și, pe cînd ceilalți își dau cu piciorul pe sub masă, el face socoteli și dovedește, negru pe alb, că un capital de zece mii de franci ar aduce un venit anual net de cincisprezece mii de franci. Pînă una-alta, a primit un post de secretar la Teatru Național— două sute cincizeci de lei pe lună — din care s-a hotărît să puie deoparte o sută pe fiecare lună, o să dea banii lui Priboianu sa-i capitalizeze; face jurămînt să nu ia o para din ei pînă cînd nu și-o realiza suma cu care să-și poată începe afacerea. Dar aceasta, bineînțeles, rămîne pe „luna viitoare”.

Ei mănîncă-n casă; le gătește Maria lui Poteraș. La zece mai, eveniment mare: nunta lui Poteraș; toți sunt solemni, în fracuri de-mprumut; cunună Dan, c-o mătușă a lui Graur; cîțiva profesori și jurnaliști sunt invitați; de la biserică vin acasă, unde-i așteaptă un taraf de lăutari ș-o masă întinsă, cu mîncări reci și băuturi și mai reci; mirele și mireasa, foarte jenați, stau în capul mesei, lîngă ei nunii, apoi ceilalți invitați: Stelian schimbă tacîmurile, Graur toarnă prin pahaie; Petroni a pregătit un mic discurs; și cînd, cu un gest tragic, arată spre miri și zice cu glasul emoționat: „Acești doi orfani, cari s-au întîlnit in drumul vieții și și-au întins mîna cu iubire...”, Maria izbucnește într-un plîns cu hohot, Poteraș începe și el să plîngă, și oratorul, îngrijat de efectele jalnice ale discursului său, își lasă fraza neisprăvită și strigă ridicînd paharul: „Hai noroc, noroc să vă dea Dumnezeu, că de alelalte...” și glasul lui se pierde într-un „ura! ura!” cu acompaniament de cobză și de vioare. Un lăutar începe să cînte:

„Taci, mireasă,nu mai plînge,

Că la maică-ta te-oi duce

Cînd a face plopul pere

Și răchita vișinele...”

Dar Priboianu-l întrerupe: „Altu mai vesel!” Și imediat o dă pe:

„Leleo cu scurteica verde”...

După masă se-ncinge-o horă strămoșească, singurul joc la care se-nfig și cei care nu știu juca.

Priboianu e mosafir în gospodăria acestor patru prietini. El și-a oprit pe seama lui două odăi, cu intrare separată: toată ziua e ocupat la tribunal, la redacție, și noaptea vine tîrziu acasă; numai duminica mănîncă cu ei, ș-atunci de regulă le face morală și le dă povețe să fie mai prevăzători, să facă economie, ei rîd și se pîrăsc unul pe altul, unde-i chip? toți au gusturi și slăbiciuni costisitoare: Stelian — șampanie, Graur — birjile, Dan — icrele negre, numai dom’ Petroni capitalizează... în bilete de loterie; de neexplicat boala acestuia de a cheltui și de a-și face încurcături, din cari nu mai știa cum să iasă; și vecinic afif, și vecinie furios pe țară, pe timp și pe multe alte lucruri concrete și abstracte. Banul unuia e al tuturora; dar s-a nimerit ca toți să fie mînă spartă, și de multe ori sunt zile cînd n-au ce da în piață; noroc de Poteraș — domnu Itidant — care-ntotdeauna-i gata și foarte fericit să-și deschidă lădița cînd e vorba de „împrumuturi naționale”.

Adesea, seara, după o zi de belșug și de risipă, încep să facă planuri, Petroni adună toate cîștigurile cele mari de la loterie. E o sumă fabuloasă. Și, fumînd ultimele țigări, stau pînă-n ziuă și schimbă fața lumii.

Cel mai vesel între ei e Graur, adevărat e că el și muncește mai mult. La cancelarie, șeful lui e foarte mulțumit, doar în privința stilului e cam dificil: găsește că Graur prea face conceptele scurte și nu respectă cu stricteță formulele consacrate; fără acest cusur, ar fi un șef de biurou model; la minister e îmbrăcat în hainele cele mai răblărite, și are un aer. de prostănac; cum vine acasă-și schimbă și hainele, și figura, e altul; el e ceva mai glumeț: se duce-n cîteva familii, unde din cînd în cînd e poftit la masă și unde e foarte aprețiat ca băiat de talent și ca bun cititor. Ceilalți, neciopliți și sălbateci, găsesc în această notă de sociabilitate a lui Graur un nesleit izvor de glume și de ris. E destul ca unul să-nceapă: „Degeaba, puteți voi să ziceți orice, copistul e băiat de salon”, și ședința e deschisă.

— Vezi, mă, el introduce literatura noastră în înalta societate...

— Trebuie să băgăm de seamă la ce scrim de-acum, că ne citesc boierii; glumă e?...

Puțină glorie începe să se strecoare în viața lor plină de nemulțumiri și de revolte: ei văd că sunt nedreptățiți, excluși de la o soartă mai bună, pe care ar fi meritat-o; în jurul lor mediocritatea, nerușinarea, viclenia triumfă cu o statornicie exasperantă; alta era lumea pe care-o visaseră ei în școală; abătuți moralmente și enervați continuu de ceea ce văd, au ajuns să se creadă dezarmați în lupta pentru existență; tot ce-i mai împacă și le mai dă putere să lucreze e gîndul că ei pregătesc, cu munca lor cinstită și demnă, o vreme mai bună pentru tinerii cari vor veni după ei. Fiecare e în ajunul de a seri ceva „cum n-a mai scris el”... eternul vis al operei definitive, care mereu s-anunță, și nu mai vine. Fac proiecte să-nceapă la toamnă o revistă literară, și-și iau ferma hotărîre ca, pînă atunci, să scrie cel puțin pentru trei numere de revistă. Dar zilele trec, și ei își pierd adesea, fără să bage de seamă, cel mai prețios timp în planuri și discuții interminabile.

A venit vara; Petroni pleacă să-și vadă părinții, țărani în județul Buzăului, Graur se duce la Pitești, la un unchi sărac, „pe care are să-l moștenească”, Stelian la Mînăstirea Neamțului, unde-are să joace toată vara tabinet cu starițul Gherassi. Dan iar rămîne singur, și iar îl apucă gînduri urîte. Tot el mai nenorocit! Îi petrecuse pe cîte unul la gară, ș-acum i se părea c-a murit, că n-are să-i mai vadă. Casa, ulițile, sufletul lui, toate erau pustii. Priboianu îl întreba mereu ce are; într-o zi îi zise cam în glumă.

— Mă, tu trebuie să fii amorezat!

Dan se roși, pentru prima oară i se păru indiscret și brutal „domnu director”. Dac-ar fi atins mai delicat această rană ascunsă a sufletului lui, i-ar fi spus imediat, și-ar fi deschis inima, pentru că de cîtva timp simțea în adevăr nevoia de a se destăinui unui prietin și a-i cere sfaturi. Priboianu înțelese și schimbă vorba, hotărît să revie, și să-l descoase, cu toată dragostea și pregătirea de suflet necesară unui confesor.

De cînd Dan aflase că Ana e săracă, simțea c-o iubește în adevăr cu tot focul, cu toată setea de fericire, cu toată puterea de a spera a tinereții lui.

Visurile tremurătoare și nehotărîte de odinioară încep să se desfacă din neguri și să se lumineze, ca un peisaj frumos într-un răvărsat de ziuă; atîtea dorinți vagi și sfiicioase, ce de-abia-i licăreau mai înainte, acum îi revin în conștiință cu tăria posibilității, cu obsesiunea poruncitoare a voinții.

Seara, ceasuri întregi se primbla prin odaie și cugeta la Ana, și plănuiește; cîteodată s-așază la masă, își razimă capul pe mînă, dar observă că, stînd jos, nu mai poate gîndi așa de liber și de clar, pare că o parte din energia covîrșitoare a gîndurilor lui tinde să se reverse, să se transforme imediat în mișcare fizică; și ca un călător care are-un drum lung de făcut, se scoală grăbit și deapănă kilometri între ușă și fereastră... din cînd în cînd scoate din buzunar carta poștală de la Ana, îi vede mîna în forma literilor, citește-n gînd fiecare vorbă și i se pare c-o aude pe ea spuindu-le, îi urmărește mișcările gurei pe fiecare silabă... Paris, Place de la République 15 ... între cu-vîntul Paris și Place, el descoperise urmele unui gînd al Anei: P mare de la cuvîntul Place era făcut ca de tipar, întocmai cum îl face el; și-l observa cu un surîs de mîngîiere... desigur că s-a gîndit la dînsul cînd l-a făcut. Apoi o vedea, palidă și ostenită, ia brațul lui tată-său, cutrierînd străzile Parisului — două suflete nenorocite, neștiute de nimeni în haosul acelui oraș mare; închipuirea lui i-o arăta deslușit: el o fixa cu privirea, îi cunoștea și-i alegea mișcările, pașii, ca și cum ar fi mers încet pe urma ei, o vedea oprindu-se pe la vitrine, întorcîndu-și capul după un echipaj... O, cît trebuie să sufere ea acolo, în acel exil de rușine și de durere!... Ce-o să facă ea acum?... Cum s-ar duce s-o vadă, să-i cadă-n genunchi și să-i spună c-o adoră și se închină la ea ca la o sfîntă, că niciodată n-a iubit-o cum o iubește-acum, să-i aștearnă la picioare viața, toate visurile lui...

— Ce, nu te-ai culcat încă?

— M-ai speriat... E tîrziu?

— Aproape două. Ascultă, Dane, vreau să-ți vorbesc; șezi colea puțin, că văd că nu ți-i somn...

Și Priboianu îl așeză pe scaun; părea un dantist ce se prepară să-i scoată o măsea; cu mînile în buzunar, făcu cîțiva pași prin odaie, apoi se opri în fața lui Dan, îl privi c-o nespusă dragoste și ii zise:

— Frate Dane, eu n-am avut vreme să iubesc.., dar să nu-ți închipui că viața asta de berărie și de cafenea n-a mai lăsat nimic sfînt și delicat în mine... dăunăzi ți-am spus așa o vorbă... în glumă, și n-ai idee dtt mi-a părut de rău cînd am văzut că nu era pentru tine un subiect de glumă... eu — de felul meu — nu sunt curios; dacă nu mi-ai fi drag, dacă n-aș crede că ți-aș putea fi de vrun ajutor în nevoile și supărările cari te mistuie, nici prin gînd nu mi-ar trece să te-n-treb: ce ai? ce te doare? Dar îmi ești drag, și de aceea te rog să-mi spui... cum ai spune mamii tale. Iubești?

— Da.

— Pe cine?

— Pe... Ana Racliș.

— Domnișoara care...

Dan se roși pînă-n albul ochilor și, văzînd uimirea, mila și jena cu care-l privește Priboianu, făcu un efort, ca și cum și-ar fi smuls din came vorbele pe cari avea să le spuie:

— Știu, dar ce-i ea de vină? Dac-a avut un unchi mizerabil... e o nenorocire... dar ce vrei? să judec cum judecă toată lumea, rea și idioată, să arunc asupra ei rușinea unei fapte murdare, de care nu-i întru nimic vinovată? Poți s-o plîngi, dar s-o faci răspunzătoare de... violența unei bestii?...

— Bine, Dane, eu n-o acuz pe ea, să ne înțelegem; a fost victima unui om mizerabil, brutal... tot ce vrei, nu zic ba; dar dacă — cum spune lumea — ea are să aibă un copil... te-ai gîndit la asta?

— M-am gîndit, m-am gîndit la tot.

Și fruntea lui Dan se broboni de sudoare.

— Vezi, trebuie să... mă rog, tu de cînd o iubești? Cum ați ajuns... ți-e somn?

— Nu, de loc.

— Atunci, spune-mi tot de la început.

Și Dan spuse toată istoria acestui adînc și dureros amor, care-i umplea viața: i se părea că se născuse cu el.

Privirile Anei erau atîtea mdmente de fericire și de lumină, el își aducea aminte și vorbea de ele ca de niște întîmplări însemnate, ca de singurile locuri de repaos în lunga, pasionata goană a dorului ș-a iluziilor lui. Nu-și vorbiseră... dar cîte nu-și spuneau ei cînd se uitau așa pierduți unul la altul, înfiorați de misterioasa atingere a sufletelor lor, simțind amîndoi din lumina ce răsărea deodată pe fața lor, din focul și duioșia cu care se priveau că în momentele acelea se înțeleg, viețile lor se sorb și se topesc într-un singur gînd, și ei își dau bine seama că dacă stau așa neclintiți și pătrunși ca de-o evlavie sfîntă, e că-n existența lor se oficiază un act solemn, o taină mare, ceva care dă fiorul eternității!

Dan se încălzește, îl îmbată farmecul expansiunei, tăria gîndurilor atîta timp închise; el își spune nopțile de visuri și de neliniște, credința lui că Ana e singurul suflet care l-ar înțelege, și i-ar da putere și entuziasm; o adoră, viața lui nu mai respiră decît prin ea, o simte în cele mai secrete gînduri, și temeri, și speranțe ale sufletului lui: de cînd o știe nenorocită, de cînd a aflat cum se-nchidea în odaia ei și nu vroia să vadă pe nimeni, și cum a plecat cu bietu tată-său ca să-și ascundă durerea de ochii răi și veninoși ai lumei, de atunci parcă o iubește și mai mult, gîndurile lui o caută, o urmăresc din ce în ce mai însetate și mai bolnave de dorul ei. Acum parc-o vede mai bună, mai cuminte, mai mare în tristeța ei... poate că e o nebunie, dar simte că viața lui ar fi deșartă și n-ar mai însemna nimic fără neliniștea și așteptarea asta tristă, dureroasă, și totuși nespus de dulce; cînd se gîndește la ea, la viața pe care-ar duce-o ei împreună, o dată i se înseninează toate, parc-o altă lume i se deschide, aude glasul ei chemîndu-l la fapte mari, și, în farmecul iubirei ei, i se pare c-ar deveni atotputernic...

Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse: afară era ziuă.

Priboianu avea ochii umezi, își întoarse fața spre fereastră, geamurile erau asudate, parc-ar fi căzut brumă.

— În cîte-avem azi?

— Azi... e miercuri... douăzeci...

— Mai sunt unsprezece zile pîn’ lantîi septembre... Cînd se-ncep lecțiile regulat?

— De ce mă-ntrebi?

— Trebui să pleci la Paris...

Dan simți că se-nvîrtește casa cu el; în momentul acela văzu pe figura lui Priboianu o lumină extraordinară.

— Tu culcă-te să te odihnești, eu azi îți pregătesc tot, ca să poți pleca diseară... Să n-ai grijă de nimic... Dormi liniștit...

Și Priboianu ieși: în urma lui parcă scăzu deodată lumina-n odaie.

Greu de hotărît care din doi era mai fericit.

„Ce om bun”, gîndi Dan; și tot sensul vieții parcă i se lămuri în acest gînd...

XII

Dan era de două săptămîni în Paris. Ce s-a ales din toate planurile pe cari și le făcuse-n tren? Bucuria cu care plecase, încrederea copilărească în iluziile lui, curajul cu care se vedea intrînd la Ana, vorbele ce gîndea să i le spuie unde erau? Tot planul lui, atît de sigur și de clar, rămăsese-n vagon.

A cincisprezecea zi de cînd bate același trotuar în Place de la République. L-or fi luat oamenii la ochi; i se pare că unii trecători întorc capul după el și-l privesc bănuitor.

Din cînd în cînd își iuțește pasul și trece cu aerul unui om zorit de afaceri, și peste zece minute se întoarce, ca și cînd ar fi uitat ceva. înălțimea edificiilor, mulțimea ferestrelor, bogățiile vitrinilor îi ostenesc ochii, îi sperie gîndurile; și mereu se uită, fără să vrea, la colosala statuă din mijlocul pieții. Îl obsedează atitudinea neclintită, calmul figurii și brațul ridicat al femeii-uriaș, cu sfînta creangă de măslin, pe care i-o întinde c-un gest solemn, de o eternă, exasperantă paciență. Sufletul lui agitat se simte contrariat de imobilitatea lucrurilor dinafară. I se pare că statua Republicei înadins sta acolo, ca să-l observe cu privirea ei fixă cum se poartă de colo-colo, fără astîmpăr; se sfiește de ea ca de-o ființă vie, indiscretă, care-l spionează și-i ia sama la toate mișcările lui. De cîte ori se apropie de casa în care stă Ana, simte că o durere surdă îi strînge inima și-i taie respirarea, parcă-l arde ceva pe piept, picioarele i se moaie și-l umple o frică neînțeleasă, un sentiment penibil de lașitate, care-i discordează toți nervii și-l prostește. A încercat adesea să-și ia inima-n dinți și să intre, dar gîndul că ar face o impresie rea vizita lui neașteptată și că ar fi o lipsă de respect pentru durerea acelor două suflete zdrobite să le turbure din liniștea și izolarea în care s-au refugiat, gîndul acesta îi răsărea în minte și-l oprea brusc, ca și cum i-ar fi intrat un glonț în cap. Zadarnic, în toate serile pînă tîrziu își trudește ochii căutînd să-i vadă umbra la vreuna din sutele de ferestre ale casei: inima lui bolnavă și neliniștită tresare cu fiecare lumină ce se aprinde, năluciri și iluzii se desprind din fiecare tremurare de perdea, dar nimic din ce caută el cu atîta neastîmpăr nu i se arată. Într-o zi, pe la toacă, a văzut pe Racliș ieșind de-acasă, l-a urmărit, de departe, și inima-i bătea de-i îneca răsuflarea, i se părea că face o crimă: ochii, figura lui speriată avea ceva din expresia feroce a unui ucigaș care se duce să dea lovitura. Bătrînul mergea încet, zgrebulit ca de frig, cu capul plecat înainte, cu mînile-n buzunările pardesiului, ca pe niște bețe îi jucau pantalonii largi pe picioarele lui slăbănoage, subțiri, apucă pe-o stradă la stînga și intră într-o cafenea; atunci Dan iuți pasul și, cînd ajunse în dreptul ferestrei, aruncă o privire piezișă, fricoasă și trecu înainte, i s-a părut că l-a zărit în profil, stînd singur la o masă; la întoarcere, s-a uitat și l-a văzut bine: sorbea dintr-o ceașcă, pe care o ținea cu amîrîdouă mînile; pe la celelalte mese erau tot capete albe; probabil, o cafenea în care veneau mai mult bătrînii din cartier... în colțul străzii s-a oprit, hotărît să-l aștepte pîn-o ieși, ș-atunci... să fac-așa ca și cum l-ar întîlni din întîmplare, să s-arate surprins: „ A bonjour, domnule Racliș, ce mai faceți?” și pe cînd urmărea în gînd o conversație închipuită, îl văzu viind; curaj!... merse înaintea lui, simțea că-l zugrumă o emoțiune stupidă, revoltătoare, îi părea rău și-i venea să se-ntoarcă și s-o ia la fugă, dar nu se mai putea, acum erau aproape — încă doi pași, timid, zăpăcit, își duse mîna la pălărie... bătrînul, cu acea privire fixă, de somnambul, a imului aiurit de durere, trecu pe lîngă Dan fără să-l vadă. Acesta, zăpăcit, înfiorat, ca și cînd o fantomă ar fi lunecat pe dinaintea lui, rămase un moment țintuit pe loc; capul îi era deșert, un sentiment penibil de desperare și de dureroasă osteneală îi îngreuia trupul și mintea, i se părea că moare. Își duse mîna la frunte, ca un om căruia îi vine rău, clipi tare din ochi și, în-tr-un efort suprem de gîndire, cercă să-și dea seamă de locul și starea sufletească în care se află, o putere hipnotică îl duse-n neștire pe urmele nefericitului bătrîn, din hainele căruia părea că se împrăștie un parfum de tristeță și de mister și-i înconjoară ființa într-o atmosferă nestrăbătută. Racliș intră. Dan îl urmări cu gîndul, i se părea că-i aude pașii, respirarea, îl vedea cu mîna pe rampă, încovoiat, suind încet treptele unei scări obositoare; sus, la al treilea, la al patrulea rînd, într-o sală lungă, cu puțină lumină, închipuirea lui, o dată cu bătrînul, deschidea o ușă; atunci icoana Anei se lămurea deplin și-i rămînea în minte, nemișcată ca într-o ramă: o figură de sfîntă, palidă, frumoasă, o privire de o divină resemnare și bunătate în ochii ei adînci, mari, albaștri, și-n zîmbetul ei o blîndeță, o melancolie duioasă, străbătătoare, pe care o simțea parcă cum vine de acolo și se scoboară, cu o lunecare de lăcrămi, în inima lui torturată, în viața lui pierdută și zbuciumată ca un vas naufragiat... „La ce-am venit aici? Cît am să mai rătăcesc așa, ca un nebun?” Și zilele treceau de o monotonie și de o sterilitate exasperantă. Aceleași hotărîri în fiecare dimineață ș-aceleași mustrări amarnice în fiecare seară, cînd se ducea să se culce, tîrziu, rupt de osteneală, demoralizat, enervat de lașitatea lui, de apăsătoarea conștiință a timpului pierdut.

Dar astăzi — fie ce-o fi — are să se ducă s-o vadă. Trebuie să ia un sfîrșit acest turment, mult mai crud și mai chinuitor decît desperarea. „Două săptămîni... affreux cauchemar!... Ce s-o fi uitînd așa la mine femeia asta? Mi se pare c-am spus «affreux cauchemar» tare, o fi crezînd că sunt nebun... Un regiment de husari... Frumoși soldați!... Ce curios răsună trîmbițele, parcă-i la teatru... Două și jumătate; mai aștept pînă la trei, poate să iasă el... de astă dată n-am să-l mai las fără să-i vorbesc... dacă pînă la trei nu-l văd, intru; dar mai bine-ar fi să-l văd și să-i vorbesc întîi, în stradă, la cafenea... Iată-l.” Și Dan, pîndindu-i direcția, se strecură printre trăsuri și, convins că bătrînul se ducea tot acolo, alergă să-i apuce înainte; sîngele-i vîjia-n urechi, și inima-i bătea tare de spaima exagerată a hotărîrii lui. Cînd ajunse la ușa cafenelei, își aruncă ochii în urmă, cu frică, și zări pe Racliș ivin-du-se în colțul uliții, intră, se așeză la o masă din fund și ceru o cafea, privi în juru-i și văzu cu părere de bine că celelalte mese erau ocupate: bătrîni cu capete pleșuve, lustruite, cu ochelarii sprijiniți pe vîrful nasului, citeau gazete; în imobilitatea și tăcerea lor păreau a fi de ipsos; unii jucau șah, și-ncremeniți în atitudini meditative, cu coatele pe masă, cu ochii lungiți într-o vagă nehotărîre, aveau aerul că stau acolo de la începutul lumei, fără să fi făcut vro mișcare. Erau și tineri, cari vorbeau, dar așa de încet, parcă se temeau să nu scoale pe cineva din somn. Curioasă întîlnire de oameni! Cine-ar fi crezut să găsească în mijlocul celui mai agitat și mai zgomotos oraș din lume cafeneaua aceasta, așa tăcută, liniștită ca o biserică. Ușa se deschise încet — nimeni nu-ntoarse capul să vadă cine intră. Dan simțea ca o arsură pe piept. Bătrînul înaintă în fund, ochii lui sticloși căutau un loc, instinctiv Dan se sculă, Racliș se uită la el, îl cunoscu și-i întinse mîna, distras, ca și cînd l-ar fi văzut acolo în toate zilele.

— Ce, nu mai scrii la Alarma?

— Ba da, dar luna asta... mă mai odihnesc și eu...

— Așa? De aceea nu mai vedeam nimic de d-ta. Noi credeam că te-ai retras.

Ceru o cafea. Dan luă chibritelnița din mijlocul mesei ș-o dete ceva mai la o parte.

Adînca tristeță de pe figura lui Racliș îl umplea de milă și de respect.

— Domnișoara Ana-i bine?

— Mulțumesc, e bine, e foarte bine. Mai stai pe-aci?

— Poate vreo săptămînă...

Bătrînul apucă ceașca cu amîndouă mîinile și sorbi de mai multe ori tremurînd din cap. Rămase cîteva minute neclintit, cu privirea dusă; apoi plăti.

— Mergem?

— Da.

Și ieșiră împreună. Amîndoi, cu ochii în jos, pășeau încet, fără să-și vorbească.

Aproape de casă, deodată, ca și cînd gîndurile pasionate ale lui Dan s-ar fi introdus pe nesimțite în conștiința lui Racliș, acesta-l întrebă:

— Vrei să vezi pe Ninica?

— Eu nu-ndrăzneam...

Dan se roși, crezu c-o vede în clipa aceea.

— S-a făcut grozav de ursuză, fuge de lume, nu vrea sa vadă pe nimeni... Nu știu... m-am luat de gîn-duri. Pentru d-ta însă... are o particulară stimă de cînd era în școală, dac-ai putea să-i vorbești, cred că i-ar face bine asta, ar mai înveseli-o poate, e așa de tristă, că mi-i în grijă de ea... Iată, aicea stăm noi; poftim...

Dan, urcînd scările, simțea că-și pierde conștiința, o emoțiune distrugătoare îi încleșta fălcile, bătăile inimei îl sufocau; se ținu de rampă ca să nu cadă. Era de-o paloare de mort.

— Așa-i c-ai ostenit? Eu m-am obicinuit cu scările... Șezi puțin... Sau nu, vino ici, în odaie la mine, ș-aș-teaptă... o să-i spun că... să vedem... pardon... un moment.

Și bătrînul, zăpăcit, îi arătă un scaun și ieși.

Penibilă așteptare! De ce-și închipuia Dan că soarta lui are să se hotărască în momentul acela? De ce tremura ca un vinovat la gîndul c-are să vadă pe Ana? Ea poate că-l uitase de mult, poate că nu l-a băgat în seamă niciodată, și tot ce credea el era numai o iluzie, o nebunie a minții lui bolnave... Dar ce zăbovesc atîta? Desigur că nici nu vrea să-l vadă. ]și pipăi cravata și și-o îndreptă, că era cam strîmbă. S-auzeau pe sală pași, zgomot de uși, cîte-o cheie răsucindu-se-n broască c-un scîrțîit metalic. I se părea că stă acolo de multă vreme, nu-și mai dedea seamă de cînd. Avea clipe de uitare, întunecări subite, ca-ntr-o luptă cu somnul; inima-i era mai potolită: un sentiment mai mult de osteneală decît de neliniște, toropirea și moliciunea pe care-o lasă în organismele plăpînde o violentă zguduire de nervi. Se gîndi la Priboianu. își fixă ochii pe-o fotografie din părete, în care crezu că recunoaște trăsăturile Anei, un moment se văzu la pensionul doamnei Raspal... figura repulsivă a lui Veronescu-Prisăcani îi lunecă prin minte. Jos, l]ngă scaun, era un jurnal, se plecă să-l ia. Auzi un fișat de rochie și tresări ca din somn... Ana era în fața lui; i se păru mult mai înaltă.

— Ce plăcere neașteptată! și ea-i întinse mîna și-l privi în față cu o prietenie în care se vedea puțină jenă.

Dan, în picioare, tulburat, căta la ea c-un surîs vag, și parcă nu se-ncredea c-o vede. Bătrînul nu-și găsea astîmpăr de bucurie, rîdea ca un copil.

— Vezi... Ninico, tu credeai că glumesc... Nu-ți spuneam eu, domnule Dan, că de d-ta n-are să fugă, s-a făcut o sperioasă...

— Ei, acum lasă, tată... Să mergem dincolo...

Și trecură în odaia de-alături, un salonaș cu mobile vechi, joase; într-un colț, o etajeră cu cărți; la mijloc, o masă ovală, neagră, cu incrustații de alamă pe mărgini; pe jos, un covor; lîngă fereastră, care da în curte, o mesiță de lucru, de care Ana apropie înc-un fotoliu.

— Șezi colea, domnule Dan; de mult nu ne-am mai văzut...

— Un an aproape.

Bătrînul sta în picioare și se uita la Ana cu nesaț, ca și cînd el era acela care n-o văzuse de-un an.

— Știi, domnule Dan, că și Ninica scrie?

— Da?

— Cum ești și tu, tată?... și fața ei albă, întinsă, se rumeni puțin, ea privi zîmbitor ia Dan. Dumneata crezi?

— De ce să nu cred? Eu sunt convins c-ați scri bine...

— Vrei să rîzi de mine; nu m-am gîndit niciodată la asta, și ea căuta să se descarce ca de-o vină. A glumit într-o zi cu tată-său: o tot întreba de ce stă vecinie închisă-n casă, și ea, ca să scape, i-a spus că scrie. I-ar plăcea în adevăr să poată scri; dar e așa de proastă, niciodată nu și-a putut fixa mintea la ceva...

Dan o contempla, o adora; sufletul lui. găsea un farmec infinit în vorbele ei naive, în glasul ei curat, cu sonorități de cristal, în ochii ei dulci, moi, în mișcarea delicată a gurii, în îndoiturile rochiei; toată ființa ei i se părea un vis miraculos, fascinator; seninătatea privirei, nevinovăția chipului ei îl făcu să cugete c-ar putea fi o calomnie tot ce clevetise lumea pe socoteala ei. Cătă la ea, pios, ca la o sfîntă...

Un țipăt strident, de copil mic, se auzi, năbușit, din altă odaie.

Ana tăcu. Dan își plecă jochii în pămînt, dar un hohot de rîs, sinistru, nespus de îngrozitor, îi tăie auzul: Ana, cu capul pe spate, cu buzele uscate și vinete, tremura de-un rîs convulsiv, o vînă neagră îi diforma gîtul, degetele-i trosneau într-o crispație desperată, ne-bună.

— Ninico... pentru Dumnezeu... ce-i asta?... E a treia oară...

Și bătrînul, zăpăcit, tremurînd, o freca pe mîni, pe tîmple. Dan înlemnise de spaimă și de durere. îi era rușine, ca de-o crudă și neiertată indiscreție, de faptul că se găsește martur la aceasta scenă sfâșietoare, și-și întoarse fața, ca să nu vadă. Bătrînul ieșise s-aducă un pahar cu apă. Dan simți pe mîna lui o mînă rece ca gheața; ș-un glas fantastic, ce părea că vine de departe, îl întrebă blînd:

— Te-ai speriat?... Mai stai, te rog... te rog...

Ana surîdea; un surîs straniu, ce da impresia fioroasă a unei agonii. Fața ei avea un lustru de marmură, și ochii umezi, gata să plîngă, străluceau ca-n friguri. Clipi, își mușcă buza de sus, își pipăi părul la tîmple, în creștet și la ceafă. Dan căuta o vorbă indiferentă, străină de impresiile momentului, dar nu găsea, și tăcerea fiecărei clipe îi apăsa conștiința cu greutatea unei remușcări obsedante.

— Dumneata ești de mult în Paris?

— Eu? de vro... două săptămîni.

— Mai stai?

— Cîteva zile...

Bătrînul intră cu paharul de apă, pe care-l vărsase pe jumătate.

— Știi ce zic eu, tată? Să oprim pe domnu Dan să mănînce cu noi.

— E o idee minunată... Și mie-mi venise... Bravo, Ninico, bravo... Dar unde-am pus eu pălăria?... am s-aduc ceva... bun de tot... nu vă spun... a, am găsit-o.

Rămaseră singuri. Ana se uită la Dan cu ochii ei de altădată.

— De ce ești supărat? îți pare rău că te-am oprit?...

— Da’ nu sunt de loc supărat...

— Atunci — spune-mi drept — la ce te gîndești acum?

— Eu? La ce mă gîndesc?

Ana dete din cap, surîzînd. Dan rămase visător; mulțime de gînduri îi fulgerară într-o clipă. Se hotărî să-i spuie; și căută o frază scurtă, presimțind c-are să-i tremure glasul. O privi țintă-n ochi, avu senzația că se clatină casa cu el.

— N-ai să te superi?

— O, poți să-mi spui orice...

Atunci el simți o rupere surdă în piept și, ca un ora care moare, șopti:

— Te iubesc.

— Pe mine?

O roșață subită se așternu; pe obrazul Anei.

— Ai spus că nu te superi, și Dan avu un moment de cumplită căință.

— Dar d-ta se vede ca nu știi, nu știi nimic...

Ea se uită sălbatic, fioros în păretele din față, ca și cum ar fi voit să-l dea la o parte cu privirea. Dan se temu de un nou acces.

— Domnișoară — și glasul lui tremura de-o implorare sfiicioasă — de ce nu vrei să vorbim în liniște, să ne spunem tot ce gîndim? Poate că niciodată n-o să mai avem ocazia și pornirea asta de sinceritate.

— Te ascult, domnule Dan, cînd ai ști cu ce plăcere te-ascult!... Un moment, te rog, s-aprind lampa.

Ea se sculă; calmă, cu mișcări îndemînatice și delicate, ridică globul, aburi sticla ș-o șterse, netezi fitilul cu chibritul aprins, potrivi lumina; și cînd se așeză, avu un moment iluzia că e la pension.

— Așa, acum ne vedem mai bine... putem vorbi.

Pregătirea aceasta scăzu curajul lui Dan; liniștea

Anei îl intimida, nu mai știa cum să-nceapă. Ea înțelese și-l întrebă rîzînd:

— Vrei să luăm alta vorbă?

— Nu, dar mă gîndeam la prea multe lucruri deodată... îmi trec prin minte diminețile cînd ne uitam de la fereastră unul la altul... adică eu mă uitam, d-ta poate că nici nu băgai de seamă cum te priveam... Ți-aduci aminte, într-o seară, era tot așa pe vremea asta, d-ta citeai la fereastră...

Și vorbele picurau încet; tablouri luminoase se desfăceau din negurile trecutului ca dintr-o viață depărtată. Sufletele lor se deschideau încălzite de farmecul aduceriloraminte, se îmbătau de tăria gîndurilor tăinuite atîta vreme. Ana îi spuse torturile prin cari a trecut, nopțile lungi, pustii, în care aștepta din ceas în ceas să moară, oroarea care-a urmărit-o ca un vis urît, ș-o urmărește încă, momentele de dezolare în cari cugeta la Dan ca la un sfînt pe care nu l-a înțeles, fiorul ei de fericire și de suferință în același timp cînd citea ceva scris de el, și i se părea că-l vede, că-i simte gîndurile cum se apropie de ea și trec, ca singurele raze de lumină, peste viața ei întunecată și distrusă pentru totdeauna.

Dan îi povestise copilăria lui tristă, decepțiile și osteneala care-i tăiase orice avînt, orice entuziasm, apoi speranțele, temerile, planurile nesfîrșite și toate emoțiunile acestui amor care-i umplea viața.

Erau alături, plîngeau amîndoi, și mînile lor se strîngeau, fierbinți, pasionate: toată iubirea, toate gîndurile pe cari nu și le mai spuneau se descărcau în fiorul acelei atingeri. Bătrînul intră. Dan cercă să-și retragă mîna, dar Ana i-o ținu strîns și zîmbi.

— Ce nu ți-e bine, Ninico?

— Ba mi-e foarte bine. Da’... să te-ntreb ceva, tată: tu iubești pe domnu Dan?

— Vezi bine că-l iubesc. Pentru ce mă întrebi?

— Pentru că... îl iubesc și eu...

Și amîndoi, aiuriți de-atîta fericire, țiindu-se de mînă, înaintară cu o legănare ritmică de mișcări, ce părea că se leagă inconștient cu cadrilul lor de la pension.

Bătrînul adusese stridii, unt proaspăt și-o sticlă de „Sauterne”. Dar mai știu ei ce mănîncă, ce beau, unde se găsesc? Toate se petrec ca-ntr-un vis, din care li-i frică să nu-i deștepte.

Se fac tăceri dulci, sfinte, de o misterioasă voluptate. Ei stau alături, din cînd în cînd mînile lor se ating discret, ca și cum ar voi să se asigure, să pipăie realitatea acestei fericiri. Ochii li-s încă uzi de lacrimi, lăcrimi de bucurie, de extaz. Bătrînul îi privește lung, suspină, rîde și nu se-ncrede; spune mereu aceleași vorbe:

— Vezi, Ninico, cum a venit domnu Dan?... Două săptamîni, frate, și noi să nu știm!... Cine-ar fi crezut, cînd ne suiam adineaorea pe scări... Da’ osteniseși, spune drept... Zău, bine-a zis cine-a zis că n-aduce anul ce-aduce ceasul...

După masă, compunerea telegramei: Ana așteaptă, să-i dicteze, a scris adresa; ridică ochii albaștri și rîzători la Dan, care stă-n picioare lîngă ea:

— Ei, pe urmă?

Și iar citește rar, apăsînd pe fiecare vorbă: „Cezar Priboianu, director Alarma, București, Romînia. Dan se uită la părul ei blond, împletit într-o coadă groasă și prins în creștet c-un pieptene de baga, cîteva fire scăpate, mai scurte, tivesc cu o umbră delicată ceafa ei albă, rotundă. Ea-și ridică ochii și-i spune să-și lase mustața-n pace. Dan se aplecă, îi atinge mîna încetișor și dictează: „Fericit, recunoscător. Trimete imediat Poteraș Bîrlad pentru actele necesare căsătoriei. Cununia aici, legație. Așteptăm nerăbdători. Dan.”

— Lasă să scriu și numele meu aicea.

— Eu... mu-mi venea să zic...

— Așa î Uite ce frumos sună: „Dan și Ana”.

Și amîndoi se uită cu drag la numele lor alăturate, ei găsesc și aci o notă de simetrie, ceva predestinat, care stă în acord cu perfecta armonie a sufletelor, lor.

La plecare, Dan, cam jenat, dă a înțelege că el ar dori să vie cît de dimineață, și asupra părerii lui că „domnișoara” n-ar prea avea aerul de a fi „matinală”, ea-l asigură că un logodnic mai puțin ceremonios, care i-ar zice tu și Ano frumușel, ar putea veni la șapte ceasuri să ia cafeaua împreună, dar dacă Dan al ei vrea să fie „domnu Dan”, ea se sfiește să-i iasă-nainte cu ochii cîrpiți de somn. În prag mai stau de vorbă un sfert de ceas, în care fac primele încercări asupra întrebuințărei pronumelui tu.

— Așadar, mîine la șapte... și ochii lor se privesc adînc, adînc, își sorb cu lăcomie provizie de fericire pentru lungile, nenumăratele ceasuri ale nopții.

Afară e răcoare. Dan plutește; instinctiv își ține mîna dreaptănchisă, ca și cum ar strînge în palma lui, caldă încă de impresia pe care i-o lăsaseră degetele subțiri ale Anei, toată senzația acelei dulci întîlniri, ceva palpabil din iubirea ei, și s-ar teme să nu-i scape cînd ar deschide mîna. Stelele de sus, tăcerea nopții, casele, aerul, luminile de la felinare, toate i se par solemne în momentul acesta. Sufletul lui crește, un sentiment de infinit îi înfioră gîndurile: lumea în ritmul vieței lui.

XIII

— Da, înțeleg, e dureros să vorbim de asta, dar un moment de bună francheță ne ușurează și ne scapă adesea de cele mai crude turmente. Eu vreau, și sunt sigur că pot, să te fac perfect liniștită asupra lucrului acestuia: mie-mi trebuie sufletul tău; și-l vreau senin, ca să poată fi bun, și ca să-l pot avea tot... Nino, lasă-mă să-ți ridic obsesiunea asta de pe suflet. De ce dai din cap?

— Pentru că... tu ești un sfînt, și nu vreau să te gîndești la orori...

Dan o privi țintă-n ochi, ca și cum ar fi vrut s-o sugestioneze.

— Ascultă, Ano, tu suferi mai mult din cauza modului tău de a gîndi: dacă în minutul ăsta ai avea toată încrederea pe care ar trebui s-o ai în iubirea mea, și dac-ai fi o păsărică cuminte, cu totul superioară, cum te-am visat eu întotdeauna... știi ce-ai face?

— Ce?

— M-ai lua frumușel de mînă și m-ai duce... la leagănul copilului... nostru; nu e al tău? tu nu ești a mea?... Ano, cugeți tu cît te ador, cît ești de necesară vieții mele, așa, cu încercările prin care-ai trecut și cu tot ce se leagă de ființa ta?... Tu nu știi cît îmi pari de mare și de sfîntă tocmai prin suferințile tale... Haide, dă-mi o dovadă că mă iubești în adevăr, ca să fiu deplin fericit...

Tăcuți, înfiorați de-un sentiment misterios, privesc amîndoi mica figură rotundă și grăsceană a copilașului care doarme: gurița, de jur împrejur asudată, pare o floare pe care-a căzut rouă, e așa de calm repausul divin al acestei gingașe vieți de-o lună și jumătate, că și aerul din odaie are ceva tainic, evlavios, solemn, ca și cum s-ar simți acolo prezența unui înger, păzitor al somnului nevinovat; Dan se uită la copil cu o nespusă milă; gropița pronunțată, pe care i-o descopere în bărbie, îl face să-și ridice ochii la Ana; ea e palidă și cu privirea dusă. El îi zîmbește într-o căutătură de infinită adorație, buza lui tremură de șoapta unei întrebări sfiicioase:

— E băiat?

Ana clatină din cap și-și întoarce fața.

Din momentul acesta nimic nu mai tulbură gîndurile lor. De acum pot vorbi și plănui în liniște, căci fetița a intrat în cadrul vieții și visurilor senine ce li se desfășură înainte, cu strălucirea și farmecul uimitor al basmelor.

Racliș, întinerit, nu mai avea astîmpăr. De dimineață pînă seara era în ropotele pregătirii. Într-o zi au ieșit tustrei; Ana la brațul lui Dan: discuție care din doi e mai înalt — erau deopotrivă — se opreau în stradă, se măsurau, oglindindu-se în vitrine, lipmdu-și umerii... „Nu te-nălța!” „Stai drept”. „Tu ai tocurile mai înalte.” Bătrînul rîdea. El susținea că Ninica e cu două degete mai scurtă, „dar ea are să mai crească”. Oamenii, casele, ulițele, tot ce vedeau îi impresionau neobicinuit: iubirea lor răspîndea, pe unde călcau, un farmec de sărbătoare și de neînchipuită frumuseță. La întoarcere Dan îi arătă statua Republicei: „Cînd ai ști de cîte ori m-am uitat cu ciudă la cocoana asta de bronz, care-a-vea aerul că rîde de mine, uite-acu ce triumfător ne privește, și ei îi pare bine că ne-am regăsit și că ne iubim”.

Unsprezece zile de cînd își pun viitorul la cale. Sunt singuri, la aceeași mesiță de lucru la care și-au făcut primele destăinuiri. Ana ascultă cu nesaț: i se pare că intră într-o lume nouă, mare, plină de interes și de minuni. Dan evoacă figurile prietenilor lui, pe cari-i prezintă ca pe niște eroi extraordinari, într-o proiecțiune de lumină uimitoare: viața lor mîndră, munca lor dezinteresată, fraternitatea lor de idei, de talent și de suferinți cari i-au apropiat, i-au strîns ca într-o castă și i-au izolat de lume, visurile lor largi și umanitare, apoi glumele, particularitățile și figurile fiecăruia... Ana e sigură că i-ar recunoaște cum i-ar vedea, și parcă i-e dor de ei, ca de ceva care face parte din viața lui Dan.

El îi ia mina și i-o sărută; cu o mișcare delicată, ea-și lasă capul visător pe umărul lui, gurile lor se cheamă cu sete, se atrag, își sorb respirarea în sărutări lungi, fierbinți, fioroase. O, dulcii, îmbătătorii ei ochi ce se închid și tremură, atît de drăgălaș, subt apăsarea gurii lui arse de iubire!

— Entrez!

— E cineva jos care-ntreabă de domnu Dan.

Cine poate să fie? Dan pleacă cu capul gol. Portarul strigă-n urma lui:

— Prenez garde, monsieur, vom allez vom casser la tâte.

Ana așteaptă, neliniștită.

Peste cinci minute ușa se deschide largă. Un domn străin se înclină jenat. Dan, în extaz:

— Ghici cine e?

Ana se gîndește o clipă, apoi surîde.

— Domnu Priboianu!

— Vezi că te-a cunoscut?

Își aduc aminte de noaptea-n care-au stat pînă-n ziuă. Găsesc o plăcere în rechemarea temerilor și suferinților trecute. Priboianu schimbă vorba cînd i se pomenește de ce-a făcut el pentru fericirea aceasta... Ana se uită curios la barba lui stufoasă, la mînile lui mari și păroase: rîsul, gesturile, glasul, vorbele cele mai neînsemnate i se par extraordinare, de un înțeles adînc, mistic, ea crede că vede un om dintr-un alt planet, venit pe pămînt numai de dragul lui Dan al ei. Sub căutătura duioasă, părintească, a lui Priboianu, inimile lor se simt ocrotite, tresar de-o fericire noua, ei se privesc ca-ntr-o oglindă în sufletul lui bun, și parcă se iubesc și mai mult.

— Iacă și tata!...

Nouă explozie de bucurie. Bătrînul adusese verigile de logodnă. Ana trece în odaia de alături să-ncerce o rochie. Dan se scoborî cu Priboianu să cumpere două sticle de șampanie: mai mult un pretext, ca să-i vorbească, să-i spuie de copil, de cum a știut el să introducă în sufletul plăpînd și tulburat al Anei un mod mai larg și mai uman de a privi lucrurile și de a înțelege viața... Inima bună și generoasă a lui Priboianu tresare ca de triumful propriilor lui gînduri și sentimente. Tot așa ar fi făcut și el.

— Primul-redactor de la Alarma să se cunune fără frac? Asta n-o permit. E la mijloc onoarea jurnalului meu!

Dan sfîrșește prin a se lăsa, ca un copil, să facă ce-o vrea cu el. Priboianu îi cumpără rufărie, haine, tot ce se cade la un mire, îi dă o mie de franci, ca să aibă de cheltuială.

— Dar cînd o să mă pot eu plăti?...

— Nu vorbi fleacuri... Voi unde-o să stați la București? Ori nu v-ați gîndit încă?

— Apoi, să vedem, Ana zice că să stăm deocamdată tot acolo, în strada Armașu...

— Așa? Va să zică ei tot mai țineau apartamentul... de care-mi spuneai...

După dejun, logodna. La început, discuție asupra punctelor cardinale. O mică busolă „breloque” îi pune de acord. Dan și Ana stau drepți alături, cu fața la răsărit, și sunt așa de emoționați, că de astă dată au uitat să vadă care-i mai înalt. Priboianu e vesel, vorbăreț.

— Să nu vă temeți, că nu ține mult... A, pardon... logodnica trebuie să stea în stînga. Vezi, așa... Ori în dreapta... ce zici, boierule?

Racliș e de părere că în dreapta; dar nici el nu știe sigur, un moment se oprește gînditor, într-o atitudine ceremonioasă, ca și cînd ar căuta să-și aducă aminte în care parte-a stat el cînd s-a logodit; conchide că aceasta n-are nici o importanță, tușește o dată uscat, din gît, și apropiindu-se de „copiii lui”, mișcat, tremurînd, le pune verigele-n degete. „Să trăiți”... Vrea să mai spuie ceva, dar ochii i se umplu de lacrimi: sărută pe Dan, apoi pe Ana; i se pare că se desparte de ea și n-are s-o mai vadă. Priboianu, cu o mișcare de scamator, trece lui Dan un buchet frumos, pe care-l ținuse ascuns, și-i face semn să-ll dea Anei.

— Acum puteți ieși din front. Noroc...

Șampania sfîrîie în pahare. Planurile reîncep...

— Ba eu, frate Dane, știi ce-aș zice? Să lași pensionul și să te-apuci de avocatură. Ai licența... o să-ți vie poate greu, un an cel mult, pîn’ t-ei da la brazdă, pîn’ t-ei deprinde cu chichițele meseriei și cu lumea. Tu vorbești admirabil — nu că ești de față... și logodit, da’ ce-i al omului i-al omului, n-ai ce-i face. Pentru cei dintâi trei ani te iau eu în antrepriză, cu douăsprezece mii de franci pe an, vrei?

— Ieși la covrigi...

— Mă rog, primești?

— Eu primesc, da’ să nu te păcălești.

— Ce-ți pasă? Adă mîna... Taie, domnișoară!

Ana nu știa cum și ce să taie, și trebui să-i explice datina poporului.

Două săptămîni trecură cu repeziciunea miraculoasă a întîmplărilor ce se alungă prin vis.

Într-un compartiment din Sleeping-Car: Ana doarme ostenită de fericire — calmul somnului dă figurei ei frumoase expresia acelei mulțumiri indefinite, acelui surîs divin pe care-l au copiii mici cînd dorm. Dan, în picioare, rezemat de brîul ferestrei, uimit ca de ceva magic, de prin basme, își stăpînește respirarea, ca să n-o deștepte. E a lui toată comoara asta de farmec și de frumuseță? El o contemplă cu un sentiment de nespusă adorație; mintea i se pierde și gîndurile îl dor, se înfioară de frica vagă pe care o dau fericirile mari și neașteptate. Îi huiesc urechile de-un șuier depărtat, neîntrerupt, obsedant. Sufletul lui arde: timpul, evenimentele, imaginile, toate se topesc în conștiința lui. Simte, ca prin somn, că e în tren: o impresie surdă de mișcare fără zgomot, fără zguduire. Jos, pe geamantan, se clatină, veșted, buchetul de nuntă. Dan îl vede și se pleacă încet, îl așază mai bine, să nu cadă... poate c-ar fi un semn rău; și-n clipa aceea, ca ca lumina unui fulger, îi licăresc imagini, un amestec de amintiri: Ana, în rochie albă de matasă, pare-o zînă din poveșți, pe el îl strînge fracul la subsuori, Racliș are două decorații la piept, Priboianu, emoționat, și de-o solemnitate comică, îi șoptește: „Dane, ia seama, tu te-ai zăpăcit”, îl ia de mînă și-i dă povețe pe cari el nu le înțelege. I se pare că toți îl privesc îngrijați; îl duc prin case necunoscute mereu de iscălește hîrtii; oameni străini, pe cari nu i-a mai văzut niciodată, îi strîng mîna și-i vorbesc cu dragoste; în picioare, lîngă Ana; cît au să-i mai ție?... un domn scurt, chel, cu favorite albe, ș-o doamnă grasă, cu sprîncenilembinate și cu ochii încrucișați stau și ei smirna de-o parte și de alta, cu cîte-o făclie aprinsă în mînă; citanii lungi, nesfîrșite, descîntece superstițioase, schime cabalistice, cari-i duc mintea într-o lume de farmece și de farmazonii. „Hi, hi, hi... Ați văzut? Fărcășanu... am copilărit cu el... ambasador... cum s-a întîmplat... el a botezat pe Ninica, și tot el a cununat-o...

Și, moleșită de extaz, mintea lui Dan apucă, de ici, de colo, cîte-o figură, cîte-o vorbă din vălmășagul de impresii ce prin mulțimea și tăria lor pare a fi lărgit timpul în care-au încăput; de aceea întîmplările din urmă îi scapără acum tulburi, deșirate, ca dintr-o imensă depărtare. Ana doarme. Viața, toate gîndurile lui, imobilizate, o savurează, îi păzesc somnul, îi ascultă respirarea... unde să se ducă din parfumul acestei fericiri? Lumina intensă a momentului îi îngrădește vederea, împrăștie în întuneric pulberea de amintiri și de speranțe, conștiința lui se izolează, se pierde în farmecul covîrșitor al clipelor cari curg. O stație... Ce zgomot infernal! Aude roțile vagoanelor din urmă răsunînd sub loviturile unui ciocan de fier, bătăile se apropie tot mai tari, îl săgetează prin creieri și-i dau tresăriri nervoase, cari-l dor.

Ana deschide ochii speriată, vede pe Dan și-i zîmbește somnoros.

— Unde suntem?

Amîndoi la fereastră caută să citească pe frontispiciul gării, dar e noapte și nu se vede, capetele lor se alătură, își lipesc tîmplele; s-aude șuietul unei ape mari, lumina felinarelor tremură pe stîlpii albi ai peronului, toată lumea se dă jos, e vama de la Vîrciorova.

Pe la amiază sosesc la București. Ce curioase li se par străzile! și casele parcă s-au mai micșorat în lipsa lor. Pe Calea Victoriei, cîțiva cunoscuți îi salută. Dan are sentimentul că zboară, Ana e ostenită; pe chipul ei trec umbre de melancolie.

Acasă, în strada Armașu; lucrurile parcă se deșteaptă dîntr-un somn lung, se deschid ferestrele și odăile respiră. Dan se crede străin, parcă se jenează de mobile. Din odaia Anei se uită lung la fereastra căsuței din față, unde-și închipuie că se vede pe el, visător, timid, mai tînăr c-un an, și toate cîte s-au petrecut de atunci îi sclipesc în fulgerarea unui gînd. Zilele dintâi trec ca niște sărbători pline de surprize: primul lor dejun „acasă la ei”, primii lor pași pe stradă îi emoționează și li se întipăresc în minte cu forța unor evenimente extraordinare, tot ce văd li se pare nou: simțurile lor au fiorul virgin și frescheța de senzații a copilăriei. Racliș pleacă la o vară a lui […]. Dan pledează două procese și le pierde: aceasta îl dizgustă pentru totdeauna de avocatură, căci era adînc convins că în amîndouă pricinele dreptatea fusese de partea lui... își reia lecțiile de la pension și începe să se ocupe mai cu dinadinsul de literatură. Uneori, noaptea, după ce adoarme Ana, se scoală binișor și scrie ceasuri întregi, își ascunde paginele chinuite, ca să nu afle ea cîtă osteneală îl costă fiecare rînd, apoi într-o seară se așază la masă și, deschizîndu-și caietul, începe să-și limpezească de-a bi-nelea tot ce-a migălit în secret. Ana se apropie încet, se uită cu sfială peste umărul lui, el o simte ș-acopere cu mîna ce-a scris, ca să nu citească ea; dar nu-l rabdă inima, și-i citește cît a făcut, și-i spune dinainte ce are să mai urmeze. Ea îl ascultă cu un sentiment de recunoștință și de admirație care deșteaptă în Dan puteri necunoscute; privirea ei îl înalță, îi dă pasiunea muncii și setea de glorie pe care niciodată n-a simțit-o ca acum.

Peste două luni apare volumul Încercări literare de V. Dan. Erau poezii, nuvele și cîteva portrete, tot ce putuse s-aleagă din munca lui de zece ani. Cu ce emoțiune trece pe la vitrinile librăriilor, și ce curios i se pare într-o zi cînd își vede cartea în mîna unui necunoscut! Simte cum sufletul lui se răspîndește și circulă în sufletele altora. Cartea se vinde, e un succes neobicinuit; Ana e mîndră; cînd nu-i Dan acasă, traduce doicii cîte-o nuvelă; îi pare rău că fetița, neavînd decît patru luni, nu poate să guste și ea operele lui Dan.

O masă prietenilor, din primii bani de pe literatură. Stelian găsește șampania „magistrală”: la a doua sticlă zice că destupă „nuvelele”, la a treia, „portretele”. Petroni întreabă mereu pe Graur: „Ce ai tu, de ce ești așa trist?” Era o glumă veche a lor, „une scie” : într-o zi, Graur, vorbind de puterea sugestiei, le spusese că, pe el, cînd îl întreabă cineva de ce e supărat? îl face imediat să se simtă supărat, așa, fără nici un motiv, ca și cînd privirea și vorba celui care-l întreabă ar arunca deodată în sufletul lui bine dispus o neliniște, o presimțire de ceva rău. De-atunci ei îl necăjeau, ziceau că încearcă să-i sugereze melancolia. Priboianu, care se amesteca rar în copilăriile lor, de astă dată se simte și el sedus.

— Ba nu, zău, ce ai tu, Graure, de stai așa... ca un țap logodit?

Acesta zîmbi, apoi își luă, în adevăr, și poate involuntar, un aer gînditor... Un hohot general de rîs.

— E gata.

— Vezi, domnule, ce ți-e și cu sugestia?

— Mititelul, mi l-ați necăjit, lăsați-mi băiatu-n pace... Și Stelian dă să-l sărute, Graur se ferește; altă toană de rîs.

După masă Stelian citește un articol al lui despre cartea lui Dan; acesta se uită în ochii Anei, ea strălucește de frumuseță și de veselie. Fericirea lor capătă un aspect nou, se reîmprospătează sub privirile prietenilor; inimele lor parcă se înțeleg mai bine și se simt mai strîns legate în atmosfera asta de simpatie și de solidaritate.

...Dar nici vorbă că trebuie să-și pună cartea la Academie! Cine-o să ia premiul anual de cinci mii de lei? Anul acesta n-a apărut nimic vrednic de luare-aminte; opera lui Dan se impune, originalitatea gîndirii ș-a darului de a exprima sare-n ochi...

E adevărat că „nemuritorii” sunt cam tari de ochi, și au frumosul obicei de a se premia numai pe ei: așa, ei au respins Poeziile lui Stelian, pentru a premia o broșurică cu „impresii de călătorie” a unui confrate; au respins Nuvelele lui Graur, pentru niște dări de seamă și rapoarte ministeriale intitulate Opere literare ale unui alt venerabil nemuritor, care, după o lungă și eroică luptă cu bugetul țării, își înfigea acum dinții osteniți în cozonacul Academiei, atît de bun și de priincios pentru bătrînețile confraților; dar anul ăsta nu s-a văzut nimic scris de vrun academician, așa încît vor fi siliți să dea premiul cuiva de-afară; desigur, o să ia doliu Academia, o să fie un scandal această sfărîmare a celor mai sfinte tradiții, dar, în lipsă de gloanțe, trebuie să lase vînatul pe seama altora.

— Și apoi, zi că te refuză, ce pierzi? Un bilet la loterie, nu-i așa, Petroni?...

— Așa-i, numai că prea cîștigă mereu comitetul de tragere... pe sfoară.

A doua zi Dan și-a depus cele douăsprezece exemplare; dar cum niciodată n-avusese noroc la loterie, era la adăpost de orice iluzie.

Ana se înstrăinase cu totul de rude; gîndul că soră-sa ar privi-o de sus ș-ar ofensa-o cu compătimirea ei îi înăsprea inima, o umplea de revoltă și de răutate încă de cînd era la Paris; oroarea de a vedea pe unchiu-său punea pentru totdeauna o prăpastie între ea și familia ei. Nu ieșea din casă decît cu Dan, n-avea nici o prietenă. Adesea zilele i se păreau lungi, apăsătoare; singurătatea îi dădea gînduri urîte, o umplea de temeri neînțelese, superstițioase; ș-atunci s-așeza la fereastră, ș-aștepta pe Dan cu nerăbdare.

Se simțea incapabilă de a face și ea ceva; seara, cînd trebuia să spuie bucătăresei ce să gătească, o apuca groaza; uneori sta o jumătate de ceas să-și aduc-aminte de vrun fel de bucate, îi venea să plîngă de necaz. Dan se însărcina să se ocupe el de menaj, făcea haz de supărările ei copilărești ș-o ruga să-i cînte ceva la piano, sfîrșeau întotdeauna prin a găsi un farmec particular, artistic în casa și gospodăria lor dezordonată.

Într-o seară se-ntorceau de la Șosea pe jos, bătea vîntul și ei închideau ochii și se fereau de praf.

— Cînd o s-avem și noi un cupeu?...

Dan văzu în această întrebare un lung șir de păreri de rău ascunse în inima ei bolnavă.

— Ai vrea în adevăr?...

— O, am glumit. Ce idee! Am spus așa, o prostie, fără să mă gîndesc.

— Tu te aperi, ca și cînd... n-ar fi o glumă...

Ea începu să rîdă. Dan rămase pe gînduri. își închipui o clipă c-o vede într-un cupeu trecînd, vertiginos, pe dinaintea lui și depărtîndu-se pentru totdeauna, în lumea ei de altădată. Putea dar s-o piardă!... Și el o strîngea în iubirea lui din ce în ce mai adîncă, mai pasionată, ca și cum ar fi căutat s-o vindece de-această nostalgie nenorocită.

XIV

E dimineață. Afară ninge liniștit. Ei stau la fereastră și privesc cum se cern de sus fulgii mari, ușori, într-o cădere leneșă, ostenită. Strada, coperișurile caselor sunt albe, de un aspect moale, vaporos, ce predispune la visuri. Un farmec nou, de care nu-și dau seamă, străbate sufletele lor, și ei se miră, li se pare că n-au mai văzut niciodată o zi de iarnă.

Ana surîde visător; brațul lui Dan îi strînge încetinel mijlocul, și ea, alintată, își razimă capul pe umărul lui. în sobă trosnesc lemnele prididite de para unui foc lacom.

— Cînd mă gîndesc că s-ar fi putut întîmpla sa nu ne cunoaștem, parcă m-apuca groaza... Ți-aduci aminte cînd ai venit întîi în clasă la mine, cum voiai să... mă necăjești...

— Ce nebună eram! Da’ pe urmă, cum te-ascultam, cu ce nerăbdare așteptam lecțiile tale! Parcă te văd... erai așa cuminte, și blînd, și vorbeai încet, frumos; o dată, știi, ne-ai povestit ceva trist din viața lui Paganini; da* nu știu cum, parcă și glasul și figura ta aveau ceva misterios în ziua aceea, c-o dată am început toate să plîngem... ți-aduci aminte?

— Te gîndeai tu pe-atunci c-ai putea fi a mea?

Și Dan, surîzînd ca de farmecul unui vis, o strînge la sîn ș-o sărută dulce pe colțul gurii.

— Acum mi se pare că m-am gîndit întotdeauna, și cred că n-aș fi putut trăi fără tine, dar atunci... Știu eu? Eram așa de proastă... Tu ai spus doicii să mute patul de-acolo?

— Eu, ca s-astupe ușa care dă-n coridor...

Fusese o ceartă între slugi din cauza asta. Ea începe să-i înșire ce-a zis doica, ce-a zis bucătăreasa, fiecare-n limba ei, cum gesticulau și țipau una la alta, furioase că nu se pricep și crezînd că, dacă strigă vorbele mai tare, or să se priceapă...

— Era nostim de tot, eu ascultam de aici și muream de rîs.

Pe Dan îl dor aceste ruperi subite de idei: nu înțelege cum poate Ana să se smulgă cu atîta ușurință dintr-un curent de gînduri așa de atrăgătoare, și deodată, fără nici o noimă, să treacă la cîte o banalitate neașteptată. De mai multe ori observase la ea lucrul acesta, și i se părea straniu, îl tulbura ca o răsturnare violentă și brutală a legilor minții omenești; dar nici acum nu-i vine să-i spuie, se teme să n-o supere... Ar fi păcat; e așa de veselă! E un cap delicat, copilăros încă, își zice în gînd, ș-o privește iubitor, zîmbind inconștient de rîsul ei drăgălaș, captivant, pe cînd sufletul lui vibrează și răsună încă de chemările duioase ale trecutului.

Ei șutat tot în luna de miere. Personalitatea lor doarme în legănarea iluziilor. Toate gîndurile, toate grijile, toate asperitățile firei lor se pierd, topite laolaltă, în focul unui amor nesfîrșit, și sfînt, și dulce, cum n-a mai fost pe lume, cum n-are să mai fie.

Ei se doresc cînd nu se văd cîteva ceasuri. Dan vine-n totdeauna grăbit acasă; pe drum își face fel de fel de idei: o fi bolnavă, s-o fi aprins casa... închipuirea lui îi înfățoșează primejdii, tablouri fioroase, al căror aspect îi alarmează conștiința, ș-atunci, ca un copil gonit de spaima indefinită a întunericului, își iuțește pasul, inima-i bate speriată, ochii i se tulbură de soare; ca să-și mai distragă mintea, ascultă cum scîrție zăpada sub tălpi. Ana-l așteaptă, îi sare-n gît și-l sărută, face nebunii, zice că e cuțu lui cel mic și se gudură, își îndeasă fața în hainele lui reci, cari aduc în odaie mirosul plăcut al iernei, al aerului sănătos de-afară.

— Știi că e posibil să luăm premiul de la Academie!

Se-ntîlnise cu Damaschin, un scriitor de mare valoare, deși academician, și acesta-l asigurase că toată atenția nemuritorilor și toți sorții de izbîndă sunt pentru cartea lui Dan.

Un nou tezaur de iluzii, la gura sobei: cinci mii de lei! Două prietenilor; le rămîn trei: o călătorie în Orient... Cine-a spus că nopțile de iarnă sunt lungi? Ei se vedeau deja departe, pe mare, în larma străinilor din țări deosebite, în zgomotul vaporului, auzeau roțile sfădindu-se cu apa și, sub trompa de fum, vedeau coada alburie de clăbuci de-a curmezișul talazurilor.

— Mă iubești, Nino? Nu-i așa că suntem fericiți?...

Și aceleași gînduri, aceleași vorbe revin cu alt parfum, ei cred că și le spun pentru prima oară.

O scrisoare de la Racliș: e bine, […] după Paști are să vie pentru vro două săptămîni; îi dorește și-i sărută cu drag.

Se desprimăvărează, ulițele sunt murdare și strășinile picură, toate casele parcă au guturai.

E duminică. Dan scrie; Ana îi face țigări; bate cineva la ușă. E Stelian.

— Cum să te prepar ca să nu-ți vie leșin?

— M-a premiat!

— Nu, te-a ras.

— Știam, și cui l-a dat?

— Lui domnu Razi...

— Fostul inspector...?

— Da, și cînd ai ști istoria... Ascultă, mi-a spus-o Damaschin aseară. Cunoști pe Curțius Borceanu?

— N-am auzit de numele ăsta niciodată. Cine-i?

— Ce dracu, Dane, e nepermis să nu știi pe domnu Curțius Borceanu, mare academician de la descălecătoare! Poate l-ei fi văzut vrodată pe stradă, e un prichindel, scurt, cu niște picioare subțiri și strîmbe, și are un barbișon roș, foarte nostim, mi se pare că pentru asta l-a și fi făcut academician; e el nițel cam hodorogit, și cam aduce din picior... da’ crai, lucru mare! Trăiește cu una Măcăreasca, o văduvă cochetă, care de multă vreme are-o fată de măritat... Nu-i așa că pîn-aici am aerul de a bate cîmpii? Stai să vezi: domnul, Razi, de cînd a rămas fără slujbă, e vînător, vînător de lei... noi. Știi că tată-său a murit, și n-a lăsat decît datorii. De unde și pînă unde, tînărul Razi — curtezan cum e de felul lui — se întroduce-n casa doamnei Măcărescu în calitate de viitor ginere. Măcăreasca — încîntată. Se face logodna. Domnu Curțius Borceanu, încîntat și el că î se limpezește terenul. Razi are nevoie de cîteva mii de lei ca să poată intra în moștenire, zicea el. Măcăreasca nu dispune deocamdată, femeie cu minte. Ce-i de făcut? Atunci el îi spune c-a pus o carte la Academie: un ghiveci național întitulat: Auguștii miri 7, n-ai citit-o? Am să ți-o aduc, e grozavă, monumentală, are și versuri; să vezi, mă, lingușire grețoasă; sunt ca vro sută de pagini, pe hîrtie groasă; de la început pîn* la sfîrșit e o milogeală țigănească, o înjosire de lichea flămîndă și lașă, care tremură și se tîrăște pe brînci după un codru de pîine...

— Ei, ș-a premiat-o?

— A premiat-o. Borceanu încălzise inimile colegilor, le spusese că-i chestie matrimonială la mijloc: „Faceți această casă, pentru mine!... Sunt tineri și se iubesc ca doi hulubași. Copiii lor or să vă binecuvinteze...” Academia a fost și de astă dată la înălțimea ei.

— Mai bine! Preferințile Academiei au ajuns să fie compromițătoare... Și, totuși, în fundul inimei lui se ascundea un sentiment vag de decepție, umbra unei păreri de rău, pe carie-i era rușine s-o spuie.8

Sosise primăvara. Copacii înfloriseră, păreau ninși. Era în vacanția Paștelui; Dan scria o dramă. Într-o dimineață, Ana dormea încă, el se pregătea să iasă, ca să-i cumpere flori, servitoarea-i aduse o telegramă; o deschise, nervos, cu presimțirea unei nenorociri, și rămasenlemnit: murise Racliș. Tiptil, se strecură afară, ca să poată gîndi; i se părea că vorbele pe cari le citise se vor speria de sine în tăcerea casei și vor îngrozi somnul liniștit al Anei. Se așeză jos, pe scară, și, sprijinindu-și coatele pe genunchi, își lăsă capul în mîini și închise ochii. Văzu chipul uscat al bunului bătrîn în repausul spăimîntător al morții, îi văzu degetele de ceară înțepenite pe piept... Mîine-l îngroapă... Și Ninica-l așteaptă, ieri îi pregătea odaia, i-a așternut covor la pat... Oare cum să-i spuie?... Mintea lui se pierdea, căutînd vorbe cari nu sunt. O țigancă striga pe stradă: „Ghiocei frumoși!” Un moment se gîndi să cumpere; și îndată-și luă de seamă: „Ar fi un dar perfid”... Intră ostenit, abătut. Ana se pieptăna. Era veselă. II privi fix, țiindu-și rîsul, apoi îl sărută.

— Șiretule, crezi că nu știu?

— Ce?

— Vine tata, ai primit telegrama...

— Cine ți-a spus?

— Iovița... da’ ce ai?... Mă sperii...

Dan era palid, simți că vorbele-i scapă prin ochi; un moment i se păru c-a spus tare: „a murit”; și privi rătăcit, în lături, plecîndu-și capul, ca sub groaza unei lovituri fatale. Ana-l zgîlțîi și-i răcni-n urechi:

— Spune, omule, ce e?

Dan se uită cu tristeță la ea. Sufletul lui delicat și mîndru tresări ca de-o ofensă. Se hotărî să-i spuie, glasul îi tremură pe primele vorbe, cari nu erau acelea pe cari le gîndise...

— Nu-i nimic, Nino dragă, liniștește-te.

— Spune drept, e tata bolnav?...

El înclină încet din cap.

Ea se răsti, impacientată, mînioasă:

— Dă-mi telegrama... oh, cum mă torturi!

Și ridicâdu-și pumnii în dreptul obrazului, vru să-și blesteme viața.

Dan o apucă în brațe, îngînînd cuvinte de iubire, de mîngîiere. Atunci, prin una din acele fulgerări de conștiință ce par a lumina în noi gîndurile altora, Ana înțelese și căscă ochii mari, cu o expresie de teroare.

— A murit?

El o învăli într-o căutătură de-o nespusă înduioșare.

— Nino... dar glasul i se înecă în lăcrămi, vru să-i sărute mîna; c-un țipăt de groază ea se smulse din brațele lui, ferindu-se ca de o atingere vinovată, ce profana doliul ei sfînt; și ca să nu mai vadă nimic își îngropă capul în pernă, și plînse, nebună de durere. Dan, suspinând, îi săruta părul despletit, gura lui arsă îi șoptea cuvinte de adorație, o implora să-și întoarcă fața spre el, să-i fie milă de viața, de inima lui bolnavă... Ea nu vroia să-l asculte și scutura din umeri ca s-o lase-n pace. El simți un gol în suflet, ca o retragere bruscă a iubirei lui vexate.

N-aveau ei aceeași viață, aceleași dureri, aceleași gînduri? De ce-l gonea ca pe un străin, în loc să-și plece capul pe sînul lui și să plîngă cu el, căci și el era orfan, și toată iubirea, toată viața lui era a ei! În momentul acela i se păru c-o vede la școală, răsfățată, cochetă, fudulă de mînile ei albe și de zgomotul pe care-l făcea rochia ei de mătase.

Telegrama îi chema la înmormîntare. Au plecat în ziua aceea, Ana a plîns tot drumul, din cînd în cînd suspina, legănîndu-și capul: „N-am să-l mai văd, n-am să-l mai văd”. Au sosit tocmai cînd îl așezau în sicriu. Ana se aruncă desperată și boci pe trupul încremenit al mortului, îl sărută pe obraz, pe mîini, pe haină; abia au putut-o ridica de acolo: cum își încleștase mîinile, unghiile ei hîrșîiră c-un zgomot fioros pe chembrica roșie ce îmbrăca sicriul. La cimitir vroia să s-arunce-n groapă. „Lăsați-mă, ce-aveți cu mine!...” Glasul ei era răgușit, spart; cioclii traseră frînghiile, a căror frecare pe fundul cosciugului dete un sunet uscat, sinistru; și toți simțiră trecînd prin ei suflarea glacială a necunoscutului, misteriosul fior al veciniciei. Ana leșinase.

Vara lui Racliș era una din acele ființi în cari nenorocirile parcă trag la țintă: bărbatu-său — internat într-o casă de nebuni; băiatul ei — exilat în Siberia, din cauza unui discurs entuziast la o întrunire de studenți; o fată cocoșată, cu picioarele moi, pe care-o purta toată ziua într-un căruț; aceștia îi mai rămăseseră; bătrîna număra pe degete morții familiei pe cari-i dusese, pe rînd, la cimitir în anii din urmă...

„Ce de dureri sunt în lumea asta”, cugetă Dan. A doua zi plecau. Ana era palidă, din cînd în cînd își ducea batista la ochi și plîngea. Tăcerea ei, nepăsarea de tot ce-o încunjoară, rochia ei cernită, crepul negru ce-i flutura din creștet pînă-u poale puneau în jurul ființii ei o atmosferă rece, impenetrabilă. Dan o privea cu, sfială, nu îndrăznea, -nu știa ce i-ar putea spune. Un sentiment de dureroasă izolare îi întuneca mintea, îi discorda voința; se simțea slab, laș, gonit din sfera propriei lui vieți. Uneori avea clipiri de revoltă, de răutate. Pînă-n gît îi venea să-i spuie: „Ce va să zică asta?... Parcă l-aș fi omorît eu...” I se părea că și-a auzit glasul tremurînd pe cuvintele acestea. Ș-atunci tresărea ca dintr-un vis prăpăstios; firea lui bună și miloasă-l dojenea pentru momentele acelea de rătăcire și de egoism, în care el se alarma numai de suferințile lui; se uita pocăit, rugător la Ana și, în gînd, îi cerea iertare de ce era să-i spuie, se rușina de ce gîndise, ca de-un acces de nebunie prin care trecuse și care-i umplea conștiința de-o spaimă retrospectivă.

Dar vremea vindecă toate durerile. Adu-ți aminte, cititorule, de morții pe cari i-ai plîns, de prima încercare crudă ce te-a încremenit pe loc, de cele dîntîi momente de supremă sfîșiere și desperare, pe cari ți se părea că n-ai să le mai poți uita niciodată, și că va trebui să mori de durere... Cîți ani sunt de-atunci? Prin cîte încercări cumplite n-ai mai trecut, și toate au încăput în inima ta largă, și vremea le-a acoperit, ș-a potrivit locul unde le-a îngropat, ca să nu se. mai cunoască, ș-a semănat pe deasupra flori, ca să nu mai știe lumea, ca să nu mai știi nici tu cîte-ai îndurat, cîte doliuri mari porți în sufletul tău!

— Azi a fost Matilda pe-aici... de cînd nu mai e ministreasa, și-a mai venit în fire, vorbește ca lumea, nu se mai strîmbă... Știi că ne-a poftit pe mîine seară la masă...

— Ai spus că mergem?

— Eu i-am spun că nu știu; să te-ntreb pe tine, nu mi-a venit să-i spun că nu vreau, dar după ce-a plecat, i-am scris că mîine avem și noi lume la masă... Cum ai crede tu c-aș merge? Mie-mi face rău și cînd întîlnesc pe stradă pe cîte cineva din familia mea... De ce te uiți așa?...

— Pentru că... am eu un gînd, care mă tot urmărește de mult, și nu ți l-am spus, dar acum văd că și ție...

— Ce gînd?

— Să plecăm din București. Să ne retragem...

— Unde?

— Oriunde, la un tîrgușor, la vrun sat undeva, în liniște.

Ana fu apucată de-o bucurie copilărească; nu mai avea astîmpăr, nu-i venea să creadă; se așeză pe genuchii lui și-l luă de gît: ochii ei frumoși scînteiau de fericire.

— Spune drept, s-ar putea?

— Numai să vrei tu.

— O, de cîte ori nu m-am gîndit și eu la asta ca la un vis irealizabil.

Închipuirea lor se pierdea în perspective de fericiri cu atît mai atrăgătoare cu cît erau mai nehotărîte. Bucureștii li se înfățișau ca o Gomoră; o lume stricată, capiștea tuturor vițiilor, un aer greu, bolnav, impestat, în care nu se poate visa, nici iubi, în care inimele lor sufereau, tînjeau fără să știe de ce; erau nerăbdători să plece mai iute; departe, o căsuță albă, simplă, ascunsă de copaci, un adevărat cuib de fericire, și cum or să se iubească, și ce liniștiți or să fie, retrași, neștiuți de nimeni, acolo o să-și isprăvească el drama la care lucrează de atîta vreme fără nici un spor, acolo are să cugete în toată libertatea, ș-are să scrie pe fiecare an cîte-un volum, viața celor asupriți, ticăloșiile orașelor mari, triumful parveniților, toată dezordinea, toate nedreptățile cari se petrec zilnic, și nimeni nu le vede, și nimeni nu le spune.

Era prin august. Mica Lori începea să facă primii pași, împlinise anul. Doica plecase-n patrie, ducînd cu ea convingerea nestrămutată că toate bucătăreseîe noastre sunt niște „asasine”, și că fetița seamănă cu Dan, bucățică tăiată.

Fuseseră doua săptămîni la Rădăești. Smărăndița se măritase c-un arendaș gras, apoplectic, un fel de goril, pe care Dan nu putea să-i sufere. Aglaia ședea-n pat, și toată ziua-și căuta-n cărți, niște cărți soioase, pe cari le-amesteca numai c-o mînă, ceealaltă fiind paralizată. Unchiul lor îmbătrînise, de-abia mai umbla, vecinie cîrtitor și răutăcios, ochii îi erau acoperiți de-o ceață, nasul vînăt; avea o figură idioată, și duhorea a rachiu ca o velniță. Pe Ana o interesau tipurile curioase și viața asta, nouă pentru ea; surorile lui Dan îi erau dragi, îi plăcea să le-asculte, să le întrebe; ele o admirau, îi dezmierdau mîinile, îi spuneau mereu cît îi de frumoasă, îi vorbeau de Vasile cînd era copil; ea ar fi mai stat bucuros, îl ruga s-o mai ducă pe la locurile pe unde se jucase el cu băieții din sat, să-i arate urmele vieții lui de-odinioară, s-o umple de amintirile lui, cari-i erau așa de scumpe; Dan însă suferea; pe el îl prigonea gîndul că în casa asta trebuie să se fi petrecut o crimă; în ochii stinși ai lui unchiu-său căuta umbra unei remușcări, seara se uita cu frică în colțurile mai întunecate, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă deodată, ieșind dintr-un părete, spectrul lui Leonida. Să fi mai stat, s-ar fi îmbolnăvit, desigur.

Ana e singură, la fereastră; așteaptă pe Dan. Nimic nu i se lămurește-n minte. Gîndurile ei ostenesc cînd se întorc spre trecut. Unele întîmplări trăite de curînd se par rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ținea de viața ei; și totuși, cînd își aduoeaminte de Peruianu, i se urcă sîngele-n obraz. L-a văzut într-o zi la Șosea, și un fior, o durere surdă a simțit în tot trupul; Dan n-a băgat de seamă. O, ar vrea să plece, să plece mai curînd, i-e dor de locuri depărtate, necunoscute; aici e într-o continuă neliniște, o apasă privirile, gîndurile oamenilor, amintirile ei urîte, aerul, toate-i fac rău. Ce bun e Dan cu ea; sufletul lui delicat o atinge, o înduioșează; ea-și aduce-aminte cu mustrare de momentele-n care l-a supărat; n-are să-l mai supere niciodată... își privește mîinile cu atenție, ca și cînd nu le-ar fi văzut de mult: toate gîndurile ei adorm pe lustrul trandafiriu al unghiilor.

Dan intră vesel... „Poimîni plecăm... Ghici unde...” și-i arată decretul: era numit judecător de pace la Pungești.

A doua zi Poteraș ajuta la „împachetare”. Un tapițer ambala pianul, ale cărui coarde tresăreau înțr-un suspin jalnic la fiecare lovitură de ciocan: răsunetul acesta, zgomotul pe care-l făcea bătutul, țintelor în lăzile de brad, huruitul mobilelor, dezordinea tuturor lucrurilor din casă dădeau Anii un sentiment de devastare;i se părea că toată viața ei se distruge; dar se silea să s-arate veselă, ca să nu-nțeleagă Dan. Priboianu venise cu gîndul să mai încerce, doar le-o scoate din cap ideea asta nesocotită de a pleca pentru totdeauna din București. La început crezuse că e o glumă, a rîs; în urmă, cînd a văzut că e serios, a căutat să-i convingă de prostia pe care vor s-o facă, de greutățile neprevăzute la cari se expun aruncîndu-se în necunoscut, așa, orbește, amețiți de iluzii copilărești; i-a arătat lui Dan răspunderea pe care și-o ia ducînd pe Ana într-o lume de care și el se va sătura peste cîteva luni. Însăși iubirea lor va suferi de monotonia acelorași vorbe, acelorași impresii, pentru că toate se-nve-chesc cu vremea; și-ntr-o bună dimineață or să se simtă străini, singuri, o să li se urască, ș-atunci or să vadă ce mare greșeală au făcut... Dar ei rîdeau: „Vezi, Nino, omul care n-a iubit? El nu știe ce-i asta”.

Acum, ce să le mai spuie? își luă un aer indiferent.

— Cînd plecați?

— Mîine... Cum se vede că ești supărat pe noi!

— Eu, de ce?

Dan îl luă de braț și-l rugă să-l ierte că nu ține seamă de sfaturile lui, îi rupea inima această despărțire, dar nu mai putea sta, se simțea ostenit, strivit de ce vedea, de ce auzea în jurul lui, îl sufoca aerul stricat al acestei societăți, în care oameni ca Veronescu-Prisăcani triumfau, ieșeau din ce în ce mai în lumină cu o statornicie exasperantă, pe cînd cei buni și cinstiți rămîneau vecinie în umbră; spectacolul acesta îi zdruncina mintea, îl învenina peste măsură; nu mai putea gîndi cînd trecea pe stradă vedea atîția trîntori fericiți, atîtea lichele enervante, c-adesea îl coprindea o scîrbă imensă; viața, mizeriile de afară îl năvăleau ca niște valuri de mocirlă; nu, nu mai putea respira în duhoarea asta; se duce să se răcorească, să scrie în liniște... are să-și isprăvească mai întîi drama, și pe urmă are să scrie un roman, îl poartă de mult în cap...

Priboianu se uită lung la Ana.

— Mă rog, dumneata ce zici de toate astea?

— Eu zic c-o să fim foarte fericiți. Și vara ai să vii să ne vezi, nu-i așa? Dan are să scrie... nu-ți faci idee ce bine-mi pare că plecăm.

Și ea împrumuta inconștient frazele lui Dan; vorbea de liniștea necesară unui artist, de potrivirea minunată a gîndurilor ș-a dorinților lor. Se iubeau așa de mult, ce li se putea întîmpla?

Ei tăcură. Tapițerul bătea zorit în stinghiile de brad; un zgomot lugubru se izbea de păreții goi, tremura în ferestrele fără perdele; toată casa dădea o impresie de moarte și de pustiu.

XV

Pe valea Racovei, la două ceasuri departe de Vaslui, e tîrgușorul Pungești. Nici o priveliște deosebită sunt locuri șterse prin cari treci, fără să le vezi, ca pe lîngă acei oameni după cari nimeni nu întoarce capul, nimeni nu întreabă cine sunt. Pe șesul din față, o coamă lungă de lozii și de papură însamnă cotiturile unui pîrău, a cărui matcă e uscată pe vreme de arșiță. Numai pe tăpșanul dinspre apus se vede un petic de dumbravă rară; încolo stau măgurile dezvălite, miriște și imașuri cît bate ochiul. În vatra înclinată a tîrgului, căsuțe albe, cu prispe înguste de jur împrejur; la uliță, de o parte și de alta, sunt înșirate dughene, multe din ele lipite subt același coperiș de șindrilă înnegrită de vechime; unele strîmbe, pleoștite și vîrîte-n pămînt pîn-în ferești, parcă rînjesc la trecători. Unde și unde răsare cîte-o clădire mai de seamă: casa proprietarului, conacul subprefecturei, cazarma...

— Aicea-s Pungeștii! Tragem la han?

— Nu, la primărie!

Era pe la toacă; tot drumul, ploaia bătuse darabana pe burduful întins al trăsurei. Fetița dormea-n brațele lui Dan. Ana plînsese; o durea capul. Primăria era mai la deal: caii, rupți de osteneală, de-abia se mai urneau. Plesnetele din bici, strigătele desperate ale birjarului, talanga legată la oiște umpleau aerul liniștit al orășelului de-un zgomot alarmant: capete curioase se grămădeau pe la ferești, copiii alergau pe lîngă roți, se atîrnau de arcurile de dinapoi, lăsate sub greutatea cufărului. Trăsura se opri în fața primăriei.

Notarul, crezînd că e domnul prefect, ieși în poartă emoționat, cu condeiul după ureche. Dan se dete jos, îi spuse cine e și-l întrebă unde-ar putea trage deocamdată.

— Sunteți familistru, văd; aveți încăpere destulă; iaca aici mai la vale-i casa d-voastră, poftim...

Și cum Dan nu pricepea ce înseamnă „casa d-voastră”, notarul îi explică: Moisi Singhel ținea embaticurile tîrgului. El plătea lui Spano, proprietarul moșiei Pungești, două mii de galbeni pe an, și încasa venitul tuturor acareturilor.

— El e stăpîn pe tot ce-i aicea... (Notarul ridică brațul și-l mișcă în aer ca și cum ar fi adunat sub mîna lui toate bogățiile tîrgului.) Și fiindcă...

— A, înțeleg, îl întrerupse Dan impacientat, domnul Singhel... are daraveri cu embaticarii și.., dă o casă pentru locuința judecătorului... Eu nu pot primi; voi să plătesc. Aiurea nu găsim?

Notarul se gîndi un moment, i se păru cam iute noul judecător.

— Are popa Vasile; da-i mică, numai două încăperi...

— E departe de-aici?

— Iaca-i colea; a treia casă. Poftim s-o vedeți.

Popa-i văzu și le ieși înainte. Dintr-un cuvînt se-n-voiră: treizeci de lei pe lună.

Preuteasa alergă la trăsură. Se minună de frumusețea Anei, luă fetița-n brațe. Iovița se dete jos de pe capră, era udă bleașcă. Cîțiva curioși se strînse-seră-mprejurul trăsurei. Ana-și simțea picioarele amorțite; ea privea aiurită, ca un copil deșteptat din somn; i se părea că visează; își frecă ochii, văzu figura simpatică a preutesei și, ceva mai încolo, păreții albi ai căsuței, în care-și aducea tinereța, iubirea și visurile ei.

Întîia seară în Pungești: o luminare de ceară, înfiptă într-un sfeșnic de alamă, bine frecat, împrăștie o lumină săracă; două paturi primitive, cu așternuturi curate, pe mesița de la fereastră, o față de masă lucrată cu croșetul, în păretele dinspre răsărit icoana Maicei Domnului, c-un smoc de busuioc pe policioara candelei, ș-o pană frumos împletită din spice de grîu; pe brîul sobei, de jur împrejur, sunt înșirate gutui, mere domnești și tărtăcuțe; e curat, e liniște și miroase frumos a țară ș-a fructe de toamnă. Pe jos e lipit; ușa e deschisă-n tindă și sprijinită c-un pietroi; dincolo doarme copila cu Iovița.

— Așa-i că-i drăguț aici?

— Ce fericită mă simt! parcă nu mă-ncred...

Ei privesc mirați în toate părțile, se extaziază de toate nimicurile.

Aerul, lucrurile din odaie par sfinte; amintiri vagi din basme, din cărți citite demult, dau impresiilor și gîndurilor lor un fior indefinit de evlavie și de mister; ei se simt izolați de lume, tot ce-i înconjoară li se arată ca o răsfrîngere a închipuirei lor... Așa, întocmai așa au visat ei să fie. Sfeșnicul, horbota de la așternut, icoana, soba, toate li-s dragi, fac parte din fericirea lor; iubirea-i covîrșește și se revarsă peste tot ce văd. Acuma începe adevărata lor viață! Pierduți, nemaigîndind nimic, se strîng în îmbrățișări lungi, pasionate j buzele lor se ating cu setea și înfiorarea primelor sărutări.

E dimineață. Dan răsfoiește dosarele, pe cari i le-adusese de cu seară ajutorul, și deschide mereu codul pe la locurile însemnate cu cîte-un peticel de hîrtie pus între filele soioase, așa de soioase, că se îndeiau pe degete... era codul judecătoriei. Ana scoate cărți, haine și albituri dintr-un cufăr și le așază pe laviță.

— Cam pe cînd crezi tu să ne vie lucrurile?

Dan citea o hotărîre a predecesorului său; i se părea trasă de păr. Tocmai peste vro cîteva minute conștiința lui tresări, ca și cum în tăcerea odăii ar fi mai rămas un răsunet confuz din vorbele Anei.

— Ai zis ceva?

— Eu? A, de mobilentrebam; pe cînd crezi să le-avem?

— Peste vro zece zile.

— Uite ce m-am gîndit eu... pianul să-l punem dincolo... Aici am să-ți așez masa ta de lucru; în colțul ăsta are să fie etajera...

Și ea măsura și tăia din ochi spațiul pe care-l va ocupa fiecare lucru.

Preuteasa veni să-i întrebe cum s-au odihnit. Era bătrînă, dar voinică, și deșteaptă, și vorbareță. Un băiat au avut și ei, era călăraș cu schimbul; ce mai mîndreță de flăcău! Pentru el ridicase casa asta, să-l gospodărească; și astă-iarnă, prin postul Crăciunului, s-au pomenit într-o seară cu Dumitrică al lor că intră pe ușă cu capul umflat, vînăt la față și tremurînd ca varga. Cînd l-a dezbrăcat, tot trupul lui era negru; îl bătuse un afurisit de serjent de-l stîlcise, nu l-ar mai răbda Dumnezeu cu zile, că mai bine nu i-ar zice. Patru zile și patru nopți a stat lungit pe spate, și-ntr-una-și legăna capul pe pernă și se văita, de-ți rupea inima: „Valeu, mămucuță dragă, dă-mi ceva să mor mai degrabă”. Zicea mereu că are un sfredel în cap; și pîn-a închis ochii a tot arătat eu degetul; „Uite-aicea, aicea-mi învîrtește sfredelul”... Degeaba, cînd nu-i parte de sus, nu-i, și pace bună!

Dar nici o lacrimă. Ea spunea această istorie cum ar fi povestit ceva din biblie.

Bătea soarele. Ieșiră afară. Ea le arătă bucătăria, pivnița, fîntînă la doi pași, și pomii, puși de mîna ei. Ana se uita la o găină nadoleancă.

— E a noastră, iaca, acolea suntem și noi, doar gardul ne desparte; și tot ce-aveți trebuință... e ca la d-voastră... spuneți.

Acum cerul părea spălat.

Era o căldură dulce, ș-o lumină albă, intensă, care lărgea orizonul și lămurea vederea departe. Casa era pe deal; copacii, neclintiți în aerul calm al dimineții, păreau zugrăviți. Un cocoș se sui pe gard, bătu din aripi și cîntă. De departe, ca un ecou, îi răspunse un confrate, apoi altul. În liniștea și simplicitatea acestui tablou de țară, Ana strălucea ca o zînă fericită din povești. Preuteasa, într-o pornire de dragoste și de admirație, îi luă mînile și i le sărută.

Dejunară devreme. Dan se duse la judecătorie. Intră emoționat; priviri curioase, impaciente, îl fixau, îi studiau figura, hainile, mișcările. Cînd sună clopoțelul, i se păru un semnal solemn, care vestea mai mult decît deschiderea unei ședinți obicinuite — era ceva care nu se petrece în toate zilele; în momentul acela avu sentimentul că-ncepe-o viață nouă, și ochii lui de necredincios se opriră cu o adîncă reculegere și pietate pe figura blîndă și resemnată a divinului martir ce-i sta în față, cu brațele întinse pe cruce, încununat cu spini.

Dan avea toate calitățile unui bun judecător; asculta cu răbdare păsul fiecăruia, spiritul lui de scriitor urmărea cu o pasionată atenție viața plină de interes care trecea subt atîtea forme pe dinaintea lui; unele expresii de figură, unele vorbe de-ale împricinaților parcă tăiau deodată o dungă de lumină în adîncimile întunecate și atrăgătoare ale vieții, ș-atunci el se uita cu lăcomia de-a vedea prin deschizătura aceea de perdea, se uita departe, ca într-o lume vastă și necunoscută. Veneau oameni învrăjbiți între ei pentru lucruri de nimic, frați cari se trăgeau în judecată pentr-o baniță de mălai, cari se urau, înveninați, înrăiți inconștient de alte nevoi, de biruri, de asupriri, de muncă degeaba. Dan îi înțelegea; el vedea bine că oamenii aceștia se înșală; ei cred că se urăsc, și nu bagă de seamă că sunt necăjiți de altele; și cu-atîta milă le vorbea, atît de bine știa ce vorbe să le spuie, ce coarde să atingă în inimile lor tulburate, că-ndată parcă le ridica o perdea de pe ochi, ei simțeau ca o năvălire de lumină în conștiință și, îmbunați, căiți parcă de vrăjmășia lor nedreaptă, plecau capete-le-n jos.

— Așa-i, domnule judecător, noi n-avem nici o dușmănie...

O, mica Lori, ce drăgălașă se făcea, și cum umplea casa cu rîsul și primele ei vorbe, ce dădeau senzația unor sclipiri de lumină prin aer! Dan se așeza jos ș-o ținea frumușel de subțiori; la cîțiva pași, Ana-i bătea din palme ș-o chema; fetița se sălta pe loc, ezita, calcula dificultățile și primejdiile unei călătorii așa de lungi, voia să plece, și-și lua de seamă. Apoi o dată își încorda piciorușele și, speriată, cu ochii mari, dădea fuga în brațele mă-sei. Uneori cădea; atunci zicea și ea „hopa!”și se scula cu o trudă și cu o complicație de mișcări stîngace, și se făcea un rîs ș-o veselie, la care ea nu lua parte pînă cînd nu-și vedea echilibrul bine asigurat.

Venise Poteraș să le-așeze mobila; a stat trei zile: a plîns cînd a plecat. Prezența lui lăsase în aer ceva din zgomotul și agitația lumei pe care ei o uitaseră aproape, ș-acum, involuntar, se pomeneau mereu vorbind de prietini, de cunoscuți, de cum li se făcea dor să plece, cînd erau în București, să plece undeva, departe; și cum îi apucau uneori momente de neliniște, de griji, de alarmări surde, inexplicabile, ca și cînd o suflare de melancolie a-r fi trecut deodată peste inimile lor. Cît de mult li se părea de atunci!

„Ce fericiți suntem acum!... Nu-i așa?” Și ei se întrebau mereu, c-un fel de frică de a nu-și descoperi cumva umbra vreunei ascunse păreri de rău, încolțirea vreunei nenorociri, pe care n-o numeau, nu vroiau nici să cugete la ea... S-ar fi putut s-o evoace numai cu gîndul!

Uneori Dan venea acasă ostenit; în inima lui răsuna încă gîlcevile și suferințile celor pe cari-i judecase, el se simțea contaminat de rănile pe cari le atinsese. „O, ce de nefericiri sunt în viața asta!...” Și mintea i se pierdea într-un adînc nesfîrșit de dureri omenești, ce i se păreau fatale, iremediabile. Ana îl înțelegea, îi săruta ochii posomoriți și-i certa pe cîte unul, le spunea să fie cuminți, să nu mai vie la ea așa urîți și supărați, că ea nu le-a făcut nimica. Ieșeau la primblare; lumea se uita la ei cît de bine le șade; ei simțeau bine cum îi străbate, ca o emanațiune de simpatie, acea influență secretă pe care o exercită asupra noastră privirile celor cari ne iubesc. Și-n această atmosferă priincioasă de admirație Dan se simțea mai bun, Ana mai frumoasă, ’

Și-amîndoi, țiindu-se de mină, ieșeau din tîrg, și se duceau încet pe „șosea”... Erau ultimele zile ale toamnei, cîmpiile goale, aerul trist, pustiu; crengile arborilor păreau niște brațe întinse, încremenite în atitudini de o sfîntă, atingătoare resemnare; lumina scădea în apusuri din ce în ce mai reci, soarele părea că ia și duce cu dînsul o parte de viață, pe care n-are s-o mai aducă niciodată. Și ei pășeau, singuri, în această melancolie penetrantă a naturei; o greutate, o penibilă osteneală li se lăsa pe gînduri, cuvintele le-nghețau pe buze... tăcerea îi inunda.

— Ne-ntoarcem?

— Cum vrei tu...

Într-o seară, pe la sfîrșitul lui noembre, se-ntorceau mai devreme; li-era frig și veneau iute; începuse-a fulgui ca din senin, alte dăți auzeau din poartă gura Lorii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cumințenie. Iovița o înfășurase într-un șal ș-o rezemase de pernă în patul Anei; și mititica sta acolo, ca un huhurez, cu ochii mari, deschiși și adînciți de cine știe ce gînduri. Capul și mîinile-i ardeau. Veni doctorul.

— Să n-a veți nici o grijă... puține gîlci. Să nu mă-nînce nimic și s-o păziți de răceală. Acum îi dăm o linguriță de revent, și mîine... o să vedem.

Privirea blîndă, puțin distrasă a doctorului, și mai ales vorba lui potolită, onestă avea ceva deosebit de atrăgător. Fu o dorință reciprocă de a se cunoaște mai de aproape, de a-și spune impresiile. Ana rămase cu fetița. Dan trecu cu doctorul în cealaltă odaie; ceaiul îi făcu și mai comunicativi. După un ceas, li se părea c-au fost prieteni de mult, într-o altă viață, ș-acum se regăseau cu aceleași sentimente, cu același fel de a gîndi.

Anton Pravăț scrisese și el o carte: Boalele și mizeria de la sate. Dan n-o citise, dar din cîteva fragmente reproduse prin ziare știa că e o lucrare de seamă, care zugrăvea în tablouri de o înfiorătoare realitate viața nefericiților țărani. De paisprezece ani era doctor de plasă. Cunoștea aproape toată țara; nu trecuse niciodată granița. De-un an era la Pungești; ca-n toate părțile pe unde fusese, se izbea și aici de nepăsarea aceleiași administrații păcătoase, care n-are altă grijă decît căpătuiala și gheșefturile. Înșira greutățile cu cari se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile poporului, mizeriile pe care el le Vede zilnic. Dan îl asculta cu interes; dar de la o vreme începu a se îngriji de Ana: era singură, poate că-i era frică, poate că își făcea gînduri urîte; ș-apoi era tîrziu; îl cuprinse un sentiment de neliniște, de impaciență. Doctorul, însă, se antrenase:

— Ieri, bunăoară, am avut tărăboi mare cu domnu Giurgea, subprefectul nostru. Jupînu Singhel, care ține căsăpiile, vroia să ne taie o vită, bolnavă și slabă de nu se ținea pe picioare; zor că să-i dau bilet; zic: „Fugi cu mortăciunea asta, ce, vrei să îmbolnăvești oamenii?” Iaca și subprefectul: „Da’ ce are, doctore, vaca asta? Eu o văd foarte sănătoasă.” M-am uitat lung la el... Eu nu sunt om violent, dar sunt mișei de ăștia cari-ți ridică sîngele la cap...

Pravăț era voinic, cu o musculatură de atlet; figura lui avea frumusețea oamenilor puternici. Involuntar, își încruntă ochii, ș-o încrețitură adîncă îi crestă fruntea între sprîncene. Dan îl vedea acum departe, ca printr-un binoclu întors.

— Începuse subprefectul să facă gălăgie. M-am apropiat de el și i-am spus încet: „Știu că ai leafă de la Singhel, știu și cît ai: cinci sute de lei pe lună; a venit să-mi propuie și mie, și eu l-am dat afară, prin urmare, vezi ce deosebire e între noi; n-aș vrea să-ți dovedesc ș-o altă deosebire, mai palpabilă”. Ce crezi c-a făcut? îți închipui că s-a schimbat cîtuși de puțin la față? De loc. A întors-o la glumă: „Uite doctorul cum s-a supărat”. Ș-a spus ovreiului... Da’ mi se pare că eu abuzez...

În adevăr, pe figura lui Dan era o suferință vădită. El îngînă un fel de nu care însemna altceva. Doctorul îi strînse mîna și plecă încîntat; în ușă îi spuse că pînă-n seară vaca ovreiului a murit.

A doua zi Dan nu se duse la judecătorie. Afară viscolea a iarnă. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie.

A trebuit să deschidă ușa. Ana era dezolată.

— Cum o să iernăm noi în casa asta?

— Da’ nu-i nimica, dragă; așa-i la început, pînă se încălzește bine soba... uite, deja a mai contenit...

— Pe tine se vede că nu te ustură ochii, eu nici nu mai văd...

— Să-i sărutăm, ș-o să le treacă.

Și dete s-o ia în brațe; ea se feri c-un gest de silă.

— Ia lasă, că tu...

— Nino dragă, de ce vrei să ne amărîm așa pentru lucruri de nimic?

— Apoi, la tine toate-s lucruri de nimic...

— Toate, afară de iubirea ta și de chirăitul tău de păsărică moțată...

Și el fu așa de blînd, și găsi atîtea vorbe de alintare, c-o îmbună. Își sărutară unul altuia ochii, și le trecu. De bună seamă că nu mai ieșea fum; Dan se uită vesel în aerul odăiei. „Vezi?... s-a trecut!” Și închise ușa; focul duduia în sobă, părea că se ceartă cu viscolul de afară. Lori sta frumușel învelită în tartan, ochii ei aveau o căutătură dulce, visătoare: lîngă ea, o păpușe mică de porțelan, ciungă de o mînă, avea un aer de suferință, de resemnare, aerul trist pe care-l au păpușile copiilor bolnavi.

— Dar ce-ați înfășurat-o așa, mititica? zise doctorul după ce-o examina. Copila e bine, trebuie să se joace; azi nu-i dați decît puțin lapte, și de mîine regimul obișnuit.

Și pe cînd Ana o despacheta, doctorul trase pe Dan deoparte.

— Bine, da’ aseară... ceaiul dumitale m-a îmbătat, se vede: tocmai acasă mi-am venit în fire și m-am gîndit ce idee urîtă trebuie să-ți fi făcut de mine...

— De ce? nu-nțeleg...

— Să te țin pînă la miezul nopții!... Nici nu mai știu ce ți-oi fi spus, da’ așa-i cîteodată, te uiți vorbind, și nu-ți mai dai seamă de ce se petrece în cel care te ascultă...

Peste cîteva zile veni să-și ia adio; îl permutase: se aștepta la asta..

Ningea într-una, s-acopereau cărările; zăpada creștea mereu, copacii, casele, toate se înecau într-o imensitate albă, neclintită, tristă. Timpul părea că nu mai curge; suluri moi de fum se ridicau încet de pe case și se risipeau. în aer era o tăcere fatală, apăsătoare ca o prevestire de moarte.

— Nino, pentru Dumnezeu, isprăvește... nu pricepi că-mi faci rău?

Lori suspina. Ana bătea din picior la ea și țipa furioasă: „Taci, afurisito, că iar te bat”. Ochii fetiții, în sforțarea de a-și ținea plînsul, căpătaseră o învăpăiere întunecată, stranie; frica, suferința îi micșorase și-i vîrîse mai adînc în orbite. Ana și Dan rămaseră înlemniți, săgetați de același fior; erau ochii lui Peruianu, era privirea lui posomorîtă, rece, cu reflexe de oțel, care răsărise deodată pe chipul Lorii; sîngele, speriat, îi arunca în față expresia severă și încruntată a tatălui, marca profundă a paternității, la care secretele fiziologice adăogeau poate și ceva din oroarea concepției.

Ca un val de umbră trecu pe chipul lui Dan.

— Las-o acu... nu vezi că s-a potolit?

Ana era palidă; ea se întoarse, fără să se uite la el, și privi pe fereastră lung, distras: pentru prima oară blîndețea și bunătatea asta, fără margini, a lui Dan, o enerva; i se părea o nesimțire, o lașitate.

El se apropie încet, iubitor. Ea se feri, să n-o atingă.

— Te rog, lasă-mă.

— De ce? Nu mă iubești?...

— În momentul ăsta, nu!

Dan se retrase. Toată ființa lui părea că se stinge, se nimicește într-un sentiment de supremă osteneală și descurajare. Se așeză la masă, ochii, lui căzură distrași pe o scrisoare deschisă, la care nu răspunsese... o luă ș-o citi din nou, într-un fel de amețeală, care făcea să-i joace conștiința pe înțelesul rîndurilor, cu o pîlpîire de flacără care se trece. „...Dar ce interesanți sunt prietenii dumitale, de care-mi vorbeai la Sinaia! Am fost și i-am văzut în cenaclul lor din strada Fîntînii... Cînd ai ști cum te dorim aici cu toții... Peste-o lună Miba-și înțarcă odorul... Ce-ați zice să vă pomeniți într-o zi că vă călcăm în sihăstria în care v-ascundeți fericirea... îmi închipui ce frumoase lucruri trebuie să scrii acolo; cînd o să vedem drama?...”

Lori adormise. Ana se uita pe fereastră cum ninge: inconștient, i se urzea în cap o comparație între natura de-afară și sufletul ei; ea punea ochii pe cîte-un fulg mai mare de zăpadă; îl urmărea cum se lasă de-ncet... tot așa de reci, tot așa de ostenite cădeau și gîndurile ei, ca dintr-o înălțime misterioasă, pierdută, dincolo de existența ei; tot așa simțea că se scufundă, se îneacă într-o vastă, nemărginită monotonie, toate iluziile, toată viața ei. Aspectul, aerul iernei intra în ea și-i răscolea toate dorințile și vanitățile ei adormite, lucruri uitate de mult se dezgropau și-i apăreau deodată în conștiință; sufletul ei se umplea de farmecul unei vieți depărtate ca de armonia unui cîntec frumos... Iama, iarna-i aducea aminte de policandrele saloanelor cu parchetul lustruit, de splendoarea și agitația balurilor, de eleganța rochiilor, de nespusa, amețitoarea voluptate a valsului!... O, cum tresăreau și se deschideau acum, flămînde, toate simțurile ei: vedea figurile, cu zîmbetele, cu pieptănătura, cu ticurile lor nervoase; auzea muzica, foșnetul fustelor de mătase, șoptirile discrete; simțea brațul, care-i înfășoară talia ș-o strînge... așa de-ncet, așa de bine; și aerul parfumat și sorbetul răcoritor pe care i-l oferea cu atîta grație mînușa albă a unui cavaler surîzător și binecrescut... Apoi nu mai gîndea nimic; un clinchet lung de clopoței îi zuruia în urechi ca de la un șir de sănii cari se depărtau. Viu să se uite-n oglindă, și cînd se întoarse, văzu pe Dan la masă, scriind: veni încetișor lîngă el, îi netezi părul și-l sărută.

— Cui scrii?

— Lui Albert.

Dan lăsă condeiul, o privi iubitor și, luînd-o de mijloc, o așeză pe genunchi ș-o dezmierdă ca pe-un copil.

— Răutăcioaso, de ce-ai vrut să mă necăjești?

Ana uitase; atîtea lucruri se petrecuse de atunci în sufletul ei! El îi spuse cît l-a făcut să sufere, și ce gînduri îi dau unele vorbe și priviri ale ei... dac-ar ști, i-ar fi milă de el și nu l-ar mai supăra niciodată. Ana îl asculta, puțin distrasă, scăldîndu-și degetele subțiri și albe în părul lui lung; el îi căuta privirea; aștepta un cuvînt de părere de rău, de înduioșare...

— Dane dragă, trebui să te tunzi, uite ce plete-ai făcut, parcă ești un cioban!

— Vezi, Nino, ce puțin te preocupă...

— Știu ce vrei să zici — îl întrerupse ea impacientată — nu pricep cum poți tu să te gîndești mereu la o vorbă, la o prostie pe care-am spus-o așa, fără să cuget.

— Da’ eu nu te-nțeleg pe tine cum treci de la una la alta cu cea mai mare ușurință... pe tine gîndurile se vede că nu te-ating, nu te mișcă... o coardă lovită într-un clavir, și tot vibrează mai mult.

— Mai ales dacă pui și pedala... Ce vrei? Eu așa sînt... n-ai zis tu că am cap de păsărică?

Ea rîdea; el o privea trist.

— Ce te uiți așa? Nu-i păcat să-și piardă cineva vremea și mintea gîndindu-se mereu la un lucru de nimic?

— Nu-i păcat, Nino; eu un an de zile m-am gîndit la o vorbă a ta; ș-aceea mi-a dat curaj, vorba aceea...

— Care vorbă?

— Ți-aduci aminte, la Sinaia, cînd ne suiam călări spre Vîrful-cu-Dor, tu poate că mi-ai spus așa, fără sa-ți dai socoteală, c-ai vrea să fii odată deoparte și sa mă vezi cînd scriu... Cîte visuri frumoase n-am visat eu pe vorba aceea! De cîte ori, cînd scriam, nu mi se părea că te simt cum te apropii tiptil și-ți întinzi capul peste umărul meu ca să vezi ce scriu, ș-atunci puneam o grijă deosebită în alegerea cuvintelor, în forma literilor... îmi închipuiam că toate trec pe subt ochii tăi și le judeci.

El tăcu. Ana îi înfășurase brațele pe după gît și-l strîngea, îi apăsa capul pe inima ei, ca și cum ar fi vrut să nu-l mai audă, să nu se mai gîndească la trecut, nici el, nici ea. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părțile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lăcrimi.

XVI

Cocoanele mai ales erau furioase. Slava Domnului, aveau și ele casă, relații cu lumea, făceau „suarele”... și mese mari la zile onomastice. Adecă ce? nu catadicsea domnu judecător și „madama dumisale” să vie măcar o dată, la un Sfîntu Dumitru, patronul lui Mitu (subprefectul), la un Sfîntu Mihail, patronul căpitanului... Ce? Se țineau mîndri?... Atîta pagubă! Și regulat, pînă să-nceapă ghiordumul, își vărsau paraponul pe aceste... „persoane fără nici o creștere... de cari nici nu face să se mai ocupe cineva...” La început erau foarte intrigate: cine-or fi, din ce familie, cum trăiesc?...

— Ia vezi, Natalițo, zău, pune-te pe-atîta și află-ne ce hram țin și de unde i-a adus vîntu pe ici?

— Asta află, că-i calu dracilor... una-i Ioneasca. sireaca! Acu să te vedem...

Și s-a pus Ioneasca pe-atîta, ș-a aflat: el era un fecior de popă; ea era fata unui crîșmar. Și de-aci-n-colo, las’ pe Natalița, să ți le ticluiască ea...

Bărbații, oameni serioși, aveau alte griji: în fiecare seară se strîngeau la Mihăiță Dimcea, comandantul companiei, și-și făceau stosișorul obicinuit, care ținea pînă în ziuă: Mitu Giurgea, subprefectul, Costachi Stoica, vechilul lui Spano, Adlef spițerul, ăștia erau stîlpii „sinodului” — ei de multe ori lucrau ca tovarăși cînd le cădea-n palmă cîte-o gîscă de jumulit, toată noaptea era masă-ntinsă și băutură la discreție... aici își aduceau recolta boierănașii de pe Racova, și de multe ori își lăsau caii și trăsura, ceasornicul de la brîu, pușca de vînătoare; aici își depunea primarul „economiile, directorul școlii leafa, și cei opt avocați — ciupelile lor de peste zi. Ce băieți de ispravă erau toți!. Gura nu le-o auzeai. Un singur scandal a fost într-o seară cu doctorul Pravăț; tăia el o bancă de stos, și Dimcea, care-i știut că n-are niciodată noroc la pontat, se-ncăpăținează cu „dama de caro și pierde trei sute de leușori; ajunsese la tibișir, datora vro două sute... și tocmai cînd vroia să facă un „quinzeleva” de zece, doctorul pune cărțile frumușel pe masă și spune că nu mai joacă.

— De ce?

— Pentru că nu mai am gust...

— Dacă-i așa, zice Dimcea furios, nici eu nu-ți plătesc datoria...

— Chiar să vrei să mi-o dai, că nu ți-aș lua-o... Cît ai mai pierdut la mine? Trei sute de lei? Na-ți-i!... Asta-i pîinea bieților soldați...

— Mizerabile!...

Într-o secundă masa fu răsturnată... și, zău, cît era de iute Dimcea și de inimos, dacă n-ar fi sărit ceilalți imediat să-l scoată din mîinile doctorului, nu se știe ce i s-ar fi întîmplat. „Te pui cu nebunul?”... Dar fie, ca i-a venit Mitu de hac! Iute-iute l-a mătrășit. […]

Deasupra acestei lumi, Temistocle Spano trăia ca un prinț. Tată-său fusese chelar la un boier mare. Iordachi Balș, și... făcuse economii: la moartea lui lăsa celor doi băieți cîte-un milion; cel mai mare s-a dus la Atena, Temistocle a cumpărat Pungeștii, s-a însurat c-o armeanca frumoasă și bogată, și pînă cînd nu s-a văzut stăpîn încă pe trei moșii ale lui Iordachi Balș, nu s-a lăsat. Acum era omul cel mai cu greutate din tot județul, și-n opt orașe se vorbea de caii, de trăsurile și de bucătarul lui Spano. Băiatul lui, student la Paris, avea coroană pe batiste și pe cărțile de vizită; fata se-ntorsese numai de cîteva luni de la Dresda.

Era prin fevruar. Dan venise de la judecătorie bolnav: îl durea capul; Ana fierbea la sobă apa pentru ceai; Lori făcea conversație cu păpușa.

— Ce-o fi durerea asta de cap la tine, nu pricep... înainte n-o aveai.

— E aerul închis acolo, și miroase uneori așa greu...

— Cine te-a pus să te faci judecător? Și ce, toată viața ai de gînd să te chinuiești aici?...

— Nino, cum găsești tu totdeauna ocazie să mă amărăști? Mă vezi că sunt bolnav, și-n loc s-aud și eu o vorbă bună de la tine...

— Ia lasă-mă, că m-am săturat... nu-mi mai face morală, te rog!

— Oh, cum mă torturi!

— D-apoi tu!... cînd ai ști...

În momentul acela Dan simți că i se distruge toată viața. Ei se priviră cu ură, cu o sălbatică poftă de a-și spune cuvinte grele, veninoase, ireparabile. O sanie se opri la poartă. Ana se uită pe fereastră...

— Cine dracu or fi astea?

Era doamna Spano, cu domnișoara. Veneau elentîi! Cu acea familiaritate pe care o dă bogăția, doamna Spano începu de la ușă:

— Da’ bine, se poate, de-atîta vreme-aicea, și să nu ne cunoaștem măcar?...

Apoi dete cu ochii de fetiță, o luă în brațe și-ncepu s-o sărute și să-i spuie și ei că „tata” și „mama” erau niște uricioși, cari trebuiau bătuți... Domnișoara citise cartea lui Dan, numai de două zile aflase de la o amică a ei din Vaslui că autorul acelor „frumuseți admirabile” era aci, aproape; ș-atunci... și-a luat curajul să vie. Peste două săptămîni aveau să dea un bal, și ea îi ruga frumos, lua mîna Anei ș-o strîngea cu iubire: „Nu-i așa c-o să veniți?...” Ana se uita la Dan, ei nu știau ce să răspundă. Doamna Spano îi luă cu răpedea:

— Da’ cine vă mai întreabă? Nici nu mai vorbim de asta. Diseară să știți că vă trimetem sania să veniți la masă; suntem numai noi — aduceți și pe „duduia”...

Nu vroia sa creadă pe Dan că-l doare capul.

— Bine, atunci mîine... negreșit!

La ieșire îi recomandă din nou să-și puie numaidecît un muștar la ceafă, la moment are să-i treacă.

Ana era veselă. Se uită în oglindă și-și potrivi puțin, părul...

— Tu cum zici? să mergem la bal?

— Dacă vrei tu.

El sta nemișcat, cu coatele pe masă și-și strîngea-n palme fruntea fierbinte: din cînd în cînd își apăsa degetul cel mare la o parte, deasupra ochiului stîng; acolo simțea o durere surdă, adîncă, neîntreruptă. Nu se putea gîndi la nimic. Lori alerga prin casă după un pisoi care zburda ș-o făcea să rîdă. Ana-și aduse-aminte... dar ei îi trecuse acum mînia; îi părea rău de ce spusese.

— Lorico, ai să cazi...

Veni încetișor lîngă Dan.

— Ești supărat pe mine?

Și-l rugă s-o ierte, îi spuse că-l adoră.

Dan îi deschise brațele; ea-și lăsă capul pe pieptul lui, și pe-amîndoi îi înecă plînsul.

A doua zi pe la toacă sania îi aștepta la poartă. Domnișoara Elvira scria Anei: „Văzînd vremea așa frumoasă, m-am gîndit că nu v-ar displăcea să faceți o mică primblare pîn’ la ora mesei; dacă vreți sa vă-ntovarașesc, treceți să mă luați și pe mine”. Era soare, liniște, strălucirea zăpezii făcea lumina zilei mai intensă, mai transparentă. Elvira îi văzu de de-parte și le făcu semn cu batista. Spano, vesel, amabil, fi întîmpină cu dragoste.

— Bine că v-am prins... acu am să mă răzbun...

Își puse mănușile și se sui pe capră să mîie el. Elvira se așeză lîngă Ana, Dan la spatele săniei, în picioare. Spano plesni din bici, caii plecară sforăind; cînd ieși la drum, le dete un chiot, și caii își luară vînt; zburau. Spano se întoarse rîzînd: „Să știți că am să vă răstorn”. Ana zicea că nu i-e frică, iuțeala îi tăia respirarea și-i dădea fioruri dulci; i se părea că plutește, ochii ei clipeau de voluptate, aerul avea o coloare de foc. La o răspîntie Spano întoarse-n loc din fugă; sania se hărțui... două țipete, apoi un hohot general de rîs: Elvira și Ana erau culcate-n zăpadă.

— V-a plăcut?... Ce zici, domnule Dan, nu-i așa că asta a fost o figură... artistică?

Și toată seara Spano a făcut haz de „figura aceea”.

Ana se-mprietenise cu Elvira, erau cam de aceeași vîrstă și se potriveau și la statură, și la mișcări, și le ședea bine, amîndouă frumoase, sprintene, fericite. Își vorbeau în secret, din cînd în cînd chicoteau de rîs. Dan le privea cu un sentiment de nedeslușită mulțumire, inima lui părea că ia ceva din parfumul și frescheța prieteniei lor. Ana i se părea o ființă nouă: dragostea Elvirei pentru ea i-o făcea mai scumpă, i-o transfigura, nici el nu-și putea explica de ce apropierea, intimitatea acestor două suflete îl fermeca atîta: în atingerea și simpatia lor el simțea ca o extensiune a propriei lui iubiri.

După masă, doamna Spano i-a adus cartea și l-a rugat să citească ceva. Niciodată n-a citit Dan așa frumos ca-n seara aceea. Toți erau mișcați și ascultau cu o vădită admirație, numai Ana păstra un aer indiferent, aproape plictisit...

Acum le trimetea sania în toate zilele. Elvira adusese o croitoreasă de la Iași.

Ana era într-o fierbere continuă, pregătirile acestui bal o umpleau de griji, de bucurii și de impacienți neobicinuite. Uneori pleca de dimineață și rămînea cu prietina ei toată ziua. Dan nu zicea nimic... dar ce rău făcea ea că-l lăsa singur atîta vreme! Pentru că, în ceasurile acelea, se abăteau asupra lui tot felul de gînduri urîte. Atunci, se făceau în sufletul lui ca niște spărturi largi prin cari-i năvăleau în conștiință toate grijile, toate suferințile latente cari se făuriseră cu-n-cetul înjumbra vieții lui, și pe cari, fără să știe, le purta de mult în el, ca pe germenii unei boale ascunse.

Oare în ce profunzimi întunecate se retrăgea atunci blîndeța, și mila, și nemărginita bunătate a naturii lui? De ce nu vroia să se joace cu biata Lori, care se uita la el așa de drăgălaș cu ochii ei mari, cuminți, rugători? Ce gînduri negre îl rodeau, de umbla cu-atîta neastîmpăr de colo-colo, torturîndu-și mustața și nemaivăzînd nimic înaintea lui?... O, cît de sinistru era glasul care se deștepta în el, și cum îl mustra, și cum îl umplea de spaimă! De unde-i veneau vorbele acestea, întunecate, fatale, pe cari i se părea că i le spune cineva de-afară? „Nu vezi că ești un om pierdut, că toată viața ta ai alergat după o himeră, și că nimic n-are să s-aleagă din tot ce-ai crezut, din tot ce-ai visat!... De ce ți-ai legat existența de-o ființă pe care n-ai înțeles-o și care nu te poate-nțelege? Nu vezi cîtă depărtare e între sufletul tău și al ei? Privește cum s-au deșteptat în ea toate gusturile, toate vanitățile și poftele frivole cari dospeau în sîngele ei, cari lucrau înlăuntru ca o otravă lentă, pe cînd tu o înălțai cu mintea așa de sus! N-ai observat cu ce ochi aprinși se uită uneori în oglindă, cum își admiră chipul, umerii, brațele, talia? ea se iubește, se vede frumoasă, în zîmbetul ei, în gropița din bărbie, în genele ei lungi, în șuvița de păr care-i tremură pe frunte Nu-nțelegi tu că acestea sunt darurile ei, talentele ei, și că e foarte natural să ardă de dorința de a și le arăta? Atîta are. Ce? Tu ai visat o iubire care să renască în fiecare dimineață, să dea vieții voastre același parfum, aceeași tinerețe de impresii, aceeași intensitate de fericire pe care ați simțit-o lă început? Dar uită-te bine în fundul inimei tale și vezi cum a început să s-așeze, fără să bagi de seamă, ca o pătură de cenușă peste emoțiunile și entuziasmul tău de altădată. Unde mai sunt momentele acelea de extaz, îmbătătoarele fioruri ale primelor sărutări? Ați fugit de lume, și v-ați ascuns aici ca să vă iubiți? Dar nu vedeți că îmbrățișările voastre sunt din ce în ce mai reci, că vorbele voastre de dezmierdare nu* mai au farmecul și înțelesul lor de odineoară? Nu simțiți, din felul cum vă priviți, din lenea și indiferența atingerilor voastre, că între voi se redeschide vechea prăpastie, pe care nu mai aveți cu ce s-o acoperiți? Ce-a rămas din planurile voastre? Urîtul, urîtul și sila...”

— Bine c-ai venit, dragă!

— Da’ ce e? Ce s-a întîmplat?

— Nimic; dar îmi face așa de rău cînd sunt singur...

— Ei, asta e, parc-ai fi copil mic. Mîncăm acolo. Hai, îmbracă-te, că ne-așteaptă sania.

— Cum să mă-mbrac?

— Ce, așa ai să mergi?... Ai uitat? În astă seară-i balul...

Dan, în frac, pentru a doua oară: se simte prost, umilit, ridicul, parcă nu mai e în pielea lui.

— Ține-te mai drept... ce te cocoșezi așa, parcă ești un pui de bodaprosti...

— Nino dragă, ai putea să-mi vorbești mai cuviincios.

— Te-ai și supărat? Da’ iute-ți mai sare țandăra!

Dan o privi lung, indecis: tot drumul nu mai vorbiră nimic.

După masă Ana se duse cu Elvira să se îmbrace. Mulți din invitați veniseră mai devreme. Prefectul, un tînăr de vro douăzeci și cinci de ani, frumușel, jenat puțin de lumea care se uita numai la el, își pipăia mereu cărarea, vîrful nasului și panglicuța de la butonieră, și la fiecare două minute întreba pe nevastă-sa dacă se simte bine; figura lui lua atunci un aer îngrijat.

— Ți-e bine, dragă? Spune drept...

Ea clipea din ochi, și c-un semn grațios din cap îi asigura din nou că n-are nimic.

O cocoană voinică, al cărei sîn deborda, în toată puterea cuyîntului, din corsajul unei rochii de mătasă stacojie, își duse batista la gură și, aplecîndu-se la urechea d-nei Giurgea, îi șopti cam tărișor:

— E în poziție.

— Cine?

— Madam Costin.

— A prefectului?... Vai, sărăcuța, i-o copilă...

Din cînd în cînd se auzeau plesnete de bici; zăpada scîrțîia sub tălpile săniilor, caii își scuturau zurgălăii. Lumea se aduna mereu: fanți de provincie, cu figura năclăiată în pomadă de dafin, moșieri, strînși să plesnească în redingota lor încheiată la șase nasturi, cu colțul batistei puțin scos din buzunarul de la piept cu pantalonii scurți, salutînd în toate părțile, sastisiți, neștiind ce să facă cu mîinele; cocoane înțepate, c~un zîmbet pregătit de-acasă, în rochii de atlaz, cu fel de fel de zorzoane, mirosind a paciulie cale de-o poștă, făcînd mișcări și gesturi anume pentru a-și arăta mai bine bijuteriile. Era și puțină lume mai deosebită, mai subțire, dar se pierdea în gloata de megieși, cărora Spano le-ar fi făcut trai rău în casă și i-ar fi avut vrăjmași pe viață dacă nu i-ar fi poftit.

Deodată un fior străbate-n mulțime, toți se dau la o parte: trece Ana, mlădioasă, elegantă, strălucitoare de frumuseță; ea pare o mireasă de prin basme, un vis ce plutește în aer, atît e de ușoară, atît e de vaporoasă în rochia ei albă de mătasă. Ochii, gîtul. brațele ei goale... toată ființa ei împrăștie lumină, și nu știu ce fluid captivant, tulburător. Elvira, la cîțiva pași în urmă, o admiră, a uitat că și ea e frumoasă; ochii ei sclipitori de triumf parcă spune lumei: pri-viți-o cît îi de superbă! Muzica pornește c-o izbucnire de țimbale și de clarinete care zguduie ferestrele. Valsul începe, legănător, molatic, în ezitarea grațioasă a primilor pași. Un moment Ana a căutat cu ochii pe Dan, l-a zărit într-un colț, i-a zîmbit și-n urmă nu s-a mai ocupat de el.

...Doamne, dar cine-o fi bătrînul care împuiază urechile lui bietul Dan cu atîtea istorii ce nu mai au sfîrșit? O, ce luptă penibilă s-asculți două glasuri cari-ți vorbesc, în același timp, lucruri deosebite!... „O vezi cît îi de cochetă, o vezi cum se îmbată de privirile cari-o admiră, de brațele cari-i cuprind talia ș-o poartă în vîrtejul valsului, de șoaptele măgulitoare pe cari le aude în jurul ei!....Tu nu știi să joci, și chiar dac-ai ști, atingerile tale n-o mai impresionează, sunt vechi, cunoscute; cu nimic tu nu mai poți face să tresară nervii ei osteniți, săturați de ființa ta...”

— De mirare să nu cunoști dumneata pe băiatul meu! Mă rog, ai stat chiar în București?

— Da.

— Curios, foarte curios! El... iacă, acu, la paisprezece april, se-mplinesc șase ani de cînd e în București. Păcat că nu-l cunoști... a, nu că-i băiatul meu, da’ să-ți spun drept, e o comoară; las’ că-i frumos... da’ hazul lui, mă-nțelegi, e ceva rar, nu te mai saturi. Apoi, mai acum vro trei ani, la Sinaia, nu-și pusese ochii pe el fata ministrului?... cum dracu-i zice... care-a fost la Culte, el... un nume... Lambrino!... Cică și fata era de toată frumuseța, și-nvățată; îi plăcea și lui, și toată familia umbla după el... Ei, da’ ce folos? lipsea principalul... nu-i dedea zestre decît vro cincizeci de mii de franci... o bagatelă; Nunuțu meu e deprins să trăiască bine... Mîine-poimîne-l face maior... Ce-i pasă lui? Toate cucoanele din București mor, se prăpădesc după el.

Dan se uită la bătrîn cu aerul unui om care se deșteaptă din somn.

— Apoi, boierule, Lambrino n-are fată de măritat...

— N-are? Atunci... o sor-a lui... ori soră cu nevasta lui, nu-mi aduc bine aminte.

Ana joacă cu prefectul... cum își lasă capul pe umărul lui și cum închide din ochi!... Oare ce se petrece în mintea ei cînd se simte în brațele unui om străin, cînd respirarea lui...? O, ce gust depravat, să-ți despoi gîtul, și brațele, și pieptul! Pentru ce? Pentru ce? Ca să le-arăți cît sunt de corecte, de pline, de apetisante?... Dar atunci... Va să zică, asta lucra Ana pe ascuns!... își tăia rochia de mireasă...

— Douăzeci de milioane a luat! Zestre, nu glumă!

— Cine?

— Costin... a, e o istorie de scris! Ăsta-i băiatul lui Șerban Costin, care zice că-i nepot de domn, da’ scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic; decît, știi cum sunt nobilii, făceau lux pe datorie; ș-au pus ochii pe un bulgar, Fotachi, putred de bogat, ș-au legat prieteșug cu el, la cataramă... bulgarul, cam prostănac, nu i-a dat în gînd; îi murise nevasta, ș-avea o fetiță de vro opt ani, se prăpădea după ea coana

Săftica, mama băiatului.., vezi dumneata ce de departe-a luat lucrurile! Fotachi nu-și vedea capul de trebi, alerga pe la moșii, bucuria lui că are cine să-i îngrijască de fată. Coana Săftica o lua la ea acasă, o co-colea toată ziua, nu se mai putea despărți de ea, și i-a băgat bulgarului în cap că se prăpădește fata dac-o da-o la școală, să i-o lase ei, c-o crește ea, o învață franțuzește, pian, de toate, și cînd s-a făcut fată de măritat, de-abia știa să citească; dar mirele era gata, lucrurile erau puse de mult la cale, și Fotachi n-a avut ce zice; anu trecut i-a cununat! băiatul, însă, un stricat, cartofor, crai, făcea datorii în toate părțile, și socru-său plătea mereu, și vedea că nu se mai isprăvește; cînd a deschis ochii, era prea tîrziu; astă-vară era bolnav, se dusese la băi, la Mehadia, cînd se pomenește cu ginere-său că iar vine să-i ceară parale; atunci Fotachi îi arată socoteala: în cinci luni îi dăduse peste-o sută de mii de franci, și muțunachi ăsta cică i-a spus curat: „Da’ ce-ai crezut, că ți-am luat fata pentru ochii ei și-ai dumitale? Ai vrut ginere nobil? Plătește...” Peste cîteva zile am auzit c-a murit bietul Fotachi. Ș-a intrat vița domnească în douăzeci de milioane... Uită-te la el... ni l-a trimes prefect acu de curînd... chip să-i facă școală, pe socoteala noastră. Vezi d-ta, banul, domnule, ce face! Mîine-poimîne-i ministru! și d-ta, care...

Dan se sculă amețit, năuc.

— Aș bea un pahar cu apă...

Și se strecură prin mulțime: aerul salonului se încărcase de-un miros greu, acru, pe care nu-l mai simțeau decît cei cari veneau de-afară.

Bufetul era ticsit de consumatori, cari se instalaseră la mese pentru toată noaptea; în odaia de-alături se juca stos. Dan cunoscuse și el frigurile jocului de cărți pe vremea cînd era student. Acum îi plăcea să privească; bancherul avea noroc, grămada de bani creștea dinaintea lui, pontatorii erau fierți: nimic nu dă o expresie mai proastă figurii omenești ca o goană continuă la cărți; din cînd în cînd se ridica, palid, cîte un mofluzit și începea să se caute cu gesturi tremurătoare, pripite, prin toate buzunările: ochii lui arătau o neliniște, o spaimă, o zăpăceală de om orădat. „Ce? te-a ras?” „Înc-un boier supărat!” „Treci la bufet, și altul îi lua locul; era îmbulzeală; se auzea cîte un ah! de revoltă, unii scrîșneau din dinți și rupeau cu necaz cărțile cu cari pontau, Bancherul cîștiga mereu, el era senin, îi domina pe toți, îi ținea smirna subt ochii lui mici și foarte mobili, cărțile păreau că se mistifică în degetele lui de scamator; cînd isprăvea talia, își făcea mîna greblă ș-aduna mizele-n banc c-o mișcare grațioasă, rotundă. Un pontator, la spatele căruia ședea Dan în picioare, rupse asul care fusese rău de unsprezece ori: „Parcă-s balamute... eu n-am mai văzut așa goană. (Apoi, întorcîndu-se spre Dan, cu un aer dezolat:) Mai du-te, te rog, domnule, din spinarea mea... pentru Dumnezeu!...”

Afară era ziuă; lumea începea să plece; muzica tăcuse; figuri palide, ostenite, buimace se mișcau de colo-colo cu un aer de nehotărîre, glasurile răsunau spart, toate rochiile păreau vechi, spălăcite. Ana căuta pe Dan; îl găsi în bufet, stînd la o masă-ntr-un colț și ascultînd la socotelile și teoriile pe care și le făceau cu un aer foarte serios doi decavați; ochii lui micșorați de somn, ațintiți în gol, căutau a drum. Ea-i puse încetișor mîna pe umăr.

— Mergem, dragă?

— Dacă vrei...

Elvira îi aduse o haină blănită, ca să nu răcească, ș-un pled să puie pe picioare; îi părea rău că plea-c-așa „devreme”... Pe drum, Ana, zgrebulită de frig, clănțănea din dinți și se-nghesuia, se lipea de Dan.

— Știu că te-ai anostit toată seara...

— Eu? De ce?

Și nu mai vorbiră nimic. Dan se mira cum nu pricepe ea ce se petrece în sufletul lui, aștepta să-l întrebe, să s-arate neliniștită, îngrijată de ce simte, de ce gîndește el în momentele acelea și, ca să-i forțeze atenția, crezînd că-i va sugera prin tăcere o parte din reflecțiile lui, își impunea un aer indiferent, distras: era sigur că tăcerea asta, pe care înadins o lăsa să se prelungească, va apăsa ca o greutate pe conștiința ei și va trebui, în cefe din urmă, s-o impacienteze; ș-o observa cu gîndul; uneori i se părea, fără să se uite la ea, c-o simte cum se întoarce spre el ca să-i vorbească, ș-atunci inima lui tresărea, ca de spaimă... Ana se gîndea pe rînd la tinerii pe cari-i cunoscuse ea la București, și căuta s-aleagă dintre ei un soț potrivit pentru Elvira: închipuirea ei o mărita pentru a zecea oară, cînd sania se opri.

— U, ce răcoare e în apartamentele noastre!

Și ea se dezbrăcă pe fugă, tremurînd, se ghemui în pat și imediat adormi. Dan trecu în cealaltă odaie. Lori se sculase și se juca cu pisoiul. Iovița-i pregătea laptele la gura sobei. El se uită la ceas, erau nouă. Își schimbă hainele, luă o cafea cu lapte și plecă la judecătorie. Servitoarea se uită lung după el: niciodată nu-l văzuse așa tras la față și cu privirea rătăcită. În capul lui se făceau întunecimi și fulgerări subite, izbucniri de gînduri rupte, amestecate; în aceeași clipă îl năpădea un torent de imagini: rudele Anei, prietenii lui, doamna Raspal, și Drăghici, și Razi, și camarazi de școală pe cari nu-i mai văzuse și la cari nu se mai gîndise de ani întregi... Toate aceste chipuri îi apăreau simultan, în scăpărări ciudate de lumină, cari dedeau conștiinții lui fioruri de-o spaimă neexplicabilă, îl umpleau de-o neliniște și de-o durere surdă. Figura aspră a lui Peruianu predomina; îl vedea brutal, nebun, aruncîndu-se asupra Anei, ca o fiară hemesită; și toată scena, despre care el avuse delicateța să nu-ntrebe niciodată, i se închega în închipuire, cu o cruzime de detalii cari dădeau cărnii lui o cutremurare de scîrbă, de supremă oroareT Apoi deodată i se deschidea iar ca o prăpastie în suflet; și nu mai gîndea nimic. Conștiința lui tresărea, din aceste ațipiri, speriată ca de-o bruscă ciocnire de tipsii, ș-o gălăgie confuză, asurzitoare i se făcea în cap: ochii i se tulburau.

Pe la trei se întoarse acasă, abătut, zdrobit; simțurile lui erau amorțite, bolnave de neodihnă. Ana se sculase, își încrețea un volan, era cald în casă, Lori suspina, pusă la colț, cu fața la părete. Ce mult i se părea lui Dan de azi-dimineață!...

Ea îl privi liniștită.

— Tu n-ai dormit de loc?

— Nu.

— Da’ ce, ești supărat? Ce ai?

—...Nimic, sunt ostenit.

Dar ochii lor se întîlniră în una din acele căutături indecise, profund agitate, cari cer numaidecît o explicare.

— Mă sperii... cum te uiți!

— Ano dragă, vrei tu să m-asculți un moment? Vezi, eu nu știu cum să răzbat la conștiința ta... de cîte ori îți spui cîte ceva, tuncepi să te superi, zici că-ți fac morală; cum vrei atunci să ne mai înțelegem, să ne mai deschidem inimele unul altuia?... M-asculți?

Pe Ana o apucase un sentiment de frică.

— Te-ascult, da’ lasă-mă să iau pe Lori în brațe...

Fetița trebui să-și cearăntîi pardon — de ce?... nu prea avea multă memorie, sărăcuța; se cuibări în poala mă-sei și-și lipi frumușel obrazul de sînul ei.

Dan își aprinse o țigară. Mîndria lui făcea o cenzură despotică, dezastruoasă în ce vroia să spuie iubirea lui rănită: nici o aluzie la impresiile balului, la grija ce pusese Ana de a se arăta în toată strălucirea frumuseții ei, la privirile lubrice ce se abăteau pe umerii rotunzi, pe brațele ei goale... nimic din ce-ar putea trăda umbra unui început de gelozie nu trebuia să spuie. Ș-apoi, gelos... de ce? de cine? Și tocmai pentru că nu-și putea da un răspuns, era torturat și ae veninul, și de rușinea acestui sentiment; inima lui gemea în secret de-o gelozie surdă, pasivă, umilitoare. E oare cu putință să pătrundă cineva complexul de cauze cari hotărăsc desprinderea și formularea unui gînd într-un moment dat? Deschizi gura să spui ceva și... un obiect pe care ți-a căzut ochii în clipa aceea, un zgomot depărtat, o vibrare imperceptibilă in aer imediat ți-a, furat gîndul și ți-a pus altu-n loc.

— Acum spune-mi.

Dan o privi duios: dinaintea lui era o mamă ca-re-și ținea copilul în brațe; nu mai avea de-a face cu femeia decoltată și cochetă de la bal. Ce bună, și adorabilă, și sfîntă i se păru Ana în momentul acela! Și cît de blînd și emoționat s-a așezat el lîngă dînsa, și cum i-a luat mîna, și cum i-a sărutat-o de mai multe ori!...

— Nino, nu-i așa că noi ne iubim încă? ne iubim mult...

Și ochii lui înotau în lacrimi, o căldură dulce, odihnitoare, divină simțea că i se împrăștie, de la inimă, în tot trupul.

— Dar tu știi bine că te ador...

Și Ana plîngînd își lăsă capul pe umărul lui. Lori îi privea nedumerită cu ochii ei mari, serioși, contemplativi...

XVII

E o noapte de primăvară. Ana doarme cu Lori în patul din fund; pe canapeaua de la fereastră doarme Dan. El a scris la drama lui pînă tîrziu, și cînd a stîns luminarea, i s-a părut c-a auzit un țipet în curte... a stat puțin ș-a ascultat... nimic; a dat perdeaua la o parte: afară era lună, ș-o tăcere de pustietate; se culcă și-ncepu să se gîndească dacă n-ar fi mai bine să s-apuce de roman... dar acum doarme dus. Ana aude prin somn un zgomot în sală și se deșteaptă... un fîșiit de hîrtii, apoi pași nesiguri... o m]nă bîjbîia la ușă. Ana, înlemnită de frică, începe să tremure și, c-un glas zugrumat, înăbușit, strigă pe Dan:

— Dragă? dragă!

— Ce e?

— Scoală, că e cineva în casă.

El sare buimăcit, aprinde luminarea și caută speriat în juru-i.

— Unde?

În momentul acela s-aude un bocănit la dulapul din sală. Dan se repede la ușă, cu luminarea în mînă, țiind de clanță din toate puterile, întreabă, c-un glas alterat de spaimă: „Cine e?... Cine-i acolo?...* Nu se mai aude nimic. Ei ascultă, stăpînindu-și respirarea, înghețați de groaza, de așteptarea necunoscutului. Ce livizi sunt la față! Ochii lor se privesc cu o disperare lașă.

Deodataud... un miorlăit. „E pisica!” Dan, cu o mișcare eroică, deschise ușa, mare; pisica intră miorlăind încet, încovrigîndu-și coada, în semn de: bine v-am găsit. Ei rîd.

— Ce prostie! Să nu ne dea în gînd!...

Frica le-a lăsat ca o amorțeală în nervi, dar se simt ușurați, veseli, le-a pierit somnul.

S-aud cocoșii cîntînd. Ana cască. /

— Cîte ceasuri or fi?

Erau aproape patru. Ea se scoală și pune de ceai, la spirt, Dan îi citește ultimele pagini din drama lui: e foarte emoționat, pentru că nu mai scrisese nimic de-atîta vreme, și vede că pe fața Anei nu se mai arată bucuria și admirația de odineoară; dar recunoaște și el, cu o ascunsă părere de rău, că „toată scena asta” e slabă, lipsită de orice interes; și, luînd condeiul, începu să șteargă tot ce-a făcut în urmă: el suferă în fundul inimii lui că Ana nu zice nimic; ar fi vrut ca ea să aibă mai multă milă, și mai mult respect de munca lui, să prețuiască tot ce vine de la el; i-ar fi plăcut ca ea să-l găsească superior pînă și în cele mai neînsemnate lucruri; dar ea n-a zis decît atît, și-n treacăt: „De ce ștergi?...” și Dan se gîndește mult, și trist, la indiferența acestei întrebări...

În răcoarea umedă a zorilor, ei urcă-ncet dealul din spatele tîrgului. În urma lor, departe, s-aude cîte-un lătrat de cîine: stelele albesc pe cer, și luna pare încremenită într-o depărtare extraordinară. La răsărit se lărgește, se întinde în roată, abureală zilei ca o respirare de lumină ce spală cerul și limpezește aerul; pale de ceață se tîrăsc molatec peste dumbravă.

— Știi ce-mi aduce-aminte lumina asta?

— Ce?

— Cînd ne-ntorceam de la Paris... tu dormeai, și eu m-am sculat, ș-am stat în picioare la fereastră... tot așa se revărsa de ziuă, și... nu știu cum mi se părea c-atunci se urzește lumea, subt ochii mei... Și cînd mă uitam la tine cum dormeai de liniștit și de frumos, parcă nu mă-ncredeam că te văd...

Ana-l asculta visătoare.

— Ce mult îmi pare c-a trecut de-atunci!... Dane, oare de ce nu ne mai simțim așa de fericiți acum?

Nu găsești și tu o schimbare?... Poate-am făcut rău c-am venit aicea... Ce zici?

— Ce să zic? Știu eu dac-aiurea ar fi fost mai bine?

— Cît o să mai stăm noi aici?

— Da’ unde să ne ducem?

— Cum, toată viața ai sa rămîi judecător de pace?

Ce înțeles trist, sfîșietor capătă unele vorbe cîteodată! „Toată viața?” în sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru și-l umplu de-o neînchipuită jale și disperare. Și el e așa de nervos și de iritabil de cîtva timp, și luptă să se stăpînească: asta-l face și mai nervos. „Cum găsește ființa asta întotdeauna prilej să-mi strice inima?... dar să m-arăt bun și liniștit, să văd înadins pînă unde-are să meargă.” Dan își ia un aer smerit și-și face glasul dulce.

— De, dragă, poate că, cu vremea, are să mă-nain-teze și pe mine...

Ea întreabă, cu un aer distras, ascultînd cum scîrțîia în vale cumpăna unei fîntîni:

— Cînd, cu vremea?

— Peste vro doi, trei ani, s-ar putea să mă facă substitut la Vaslui... Acolo e teatru, iarna se dau baluri... și se petrece admirabil!

Dar Ana nu mai e de loc supărată; îi spune-n treacăt c-ar fi bine să scrie lui Priboianu; ea crede ca, cu puțină stăruință, ar căpăta înaintarea mai curînd. Dan simte o plăcere răutăcioasă de a se umili; în el se zvîrcolește ca un demon, care caută ceartă: în momentul acela ar vrea ca Ana să fie rea.

— Priboianu, nu; dar am cunoscut eu un samsar de slujbe, unu... Alfred Gamulea, amicul tuturor miniștrilor — am să-i scriu, am să-l rog foarte mult să mă ia sub protecția lui, să stăruie el să mă înainteze...

Ea nu se mai gîndește la asta, și nici n-a luat seama îa ce i-a spus acum, în urmă. Ochii ei mari se umplu de pace și de lumină; ca o debordare de frumuseță internă i se așterne pe figură.

— Ah, ce frumos e!

Dan, instinctiv, se întoarce: în adevăr era frumos! Un punct se aprinsese pe mucbea dealului opus; o mijire de foc... dar cum crește, și cum radiază de puternic; e departe, și se văd așa de bine bulgării din arătura proaspătă, parcă se roșesc și tremură în zarea dogorită, incendiată, și discul de foc iese încet, rotund, mai mare, acum drept la jumătate, și se ridică... se desface... încă nițel, o geană a mai rămas, lipită de pămînt... s-a desprins!

— Ce splendoare!

Și Ana se lipește de Dan, apucîndu-l de braț, și-și razimă capul de umărul lui. Amîndoi privesc duși pe gînduri, li se pare ceva solemn și misterios revărsarea asta de lumină și de viață; dealurile arate, copacii dezvăliți, pajiștea crudă din șes, toate palpită de-o mulțumire și de-o putere nouă, pe care-o sorb cu lăcomie din razele soarelui, ce se înalță maiestos, triumfător, fericit parcă de veselia și spornica viață pe care-o aruncă-n lume cuatxta dărnicie. Pămîntul bea căldura; din toate se exală un parfum sănătos, indefinit... în aer se simte ca o respirare de amor, cerul e de-un albastru clar, străveziu.

— Ziceai tu adineaorea că nu mai suntem așa fericiți ca la-nceput... eu cred că dacă ne-am iubi cum ne iubeam atuncea...

— Dar eu te iubesc, dragă... Ce om curios ești tu!

— De ce curios?

— Că-ți pui așa cîte ceva în cap, și te gîndești mereu, zile-ntregi, săptămîni întregi, tot aia și tot aia! Uite, de cînd suntem aici, tu n-ai mai scris nimic... cînd ai să te-apuci de roman? Mai liniște ce avem...

Și ei se scoborau încet, țiindu-se de mînă. Dan simțea mai demult mustrarea aceasta a timpului pierdut, și-ntotdeauna își zicea: „Mîine, de mîine-ncolo m-apuc de lucru”. Acum, cînd Ana îl dojenea ca pe-un copil, conștiința lui vinovată căuta să se apere, se pierdea în subtilități, cari trăgeau afară o mulțime de nemulțumiri surde, neformulate încă, de cari inima lui suferea în tăcere.

...Să scrii. Lesne-i a zice. Dar cîte nu-i trebuie unui suflet pentru a se putea așterne cu tot dinadinsul la o „lucrare vastă” ca aceea pe care vroia el s-o înceapă. Pentru că nu-i vorba aici să ai numai liniștea de azi; trebuie să vezi neted înaintea ta, departe; să simți odihna și echilibrul perfect pe care ți-l dă siguranța că ești la adăpost de orice griji, că nimic nu te amenință;...să ai sentimentul de armonie și de lumină neîntreruptă, în care mintea ta să poată lucra izolată, retrasă pentru multă vreme din zbuciumul și gălăgia vieții de toate zilele.

— Uite, vrei să-ți dau un exemplu? Cîteodată mă hotărăsc... să-ncep. Și mă-ntreb: e oare statornicită pe deplin pacea și iubirea noastră? Nimic nu se clatină în jurul nostru, sub noi?... Ș-atunci mă uit la tine, și te văd gînditoare, și-mi zic că tu poate suferi, poate că altă viață ai visat să trăiești cu mine; și-mi aduc aminte de unele vorbe-ale tale, de unele căutături de reproș... o, eu înțeleg foarte bine că nu-i acesta un ideal de viață, și că mai ales pentru tine trebuie să fie un supliciu strîmtorarea și pustietatea asta în care te-am adus; de multe ori mi s-a părut că văd pe fața ta un regret... cine știe ce dorinți te rod în ascuns, și nu mi le mai spui, pentru că vezi și tu că n-avem nici un chip!... Ce, crezi că eu nu-mi închipui ce se petrece-n inima ta?... și nu sufăr și eu destul? dar ce să fac?

— Dane, ce fericit ai fi fost tu dacă nu m-ai fi cunoscut pe mine!

— De ce?... Eu cred că dacă ne-am iubi, toate ni s-ar părea frumoase;...să fiu eu sigur că tu ești mulțumită în căsuța asta, cu ce-avem, și că mă iubești?... da, nu mi-ar mai trebui nimic, m-aș simți cel mai fericit om din lume! Ți-aduci aminte cum ne făceam noi planuri cînd eram la București, să trăim retrași, retrași, să nu ne știe nime!

— Poi, mai retrași ce suntem!

— Da, însă tu suferi...

— Eu? vezi cum te-nșeli!

— Și intimitatea asta cu Spano ne strică liniștea... ei sunt bogați și...

— Dar ei se duc de-aicea... nu ți-am spus, pleacă cu totul la Galați, săptămîna asta chiar; n-are să ne mai tulbure nimeni... și eu am să fiu cuminte, ș-am să te iubesc mult, mult, și tu ai să scrii, ș-o să fim fericiți, nu-i așa?

Erau aproape de casă; o barză trecu pe deasupra capetelor lor fîlfîind liniștit din aripele-i mari: picioarele ei lungi, roșii, culcatendărăt, aptau, în întinderea lor, senzația de voluptate pe care-o dă plutirea. Preuteasa zvîrlea grăunțe la păsări. Ea păru foarte mi-rată cînd îi văzu.

— Da’ harnici ați mai fost azi, v-ați sculat cu noaptea-n cap!

Ana făcea haz de lăcomia și iuțeala cu care se repezeau cocoșii, mai voinici, și furau grăunțele de dinaintea găinilor, cari se zăpăceau și n-apucau mai nimic...

— Vezi, zise ea rîzînd, tot găinile mai proaste!

Și ei intrară, veseli, renăscuți parcă, de viața asta puternică și vastă, care se trezea de pretutindeni și-i inunda. Sub strașina lor, deasupra ușii, două rîndunele își regăsiseră cuibul de anul trecut: era o bucurie pe ele ș-un neastîmpăr, ș-un chirăit, de credeai că-i un stol... și erau numai două. Ana scoase pe Lori afară, ca să vadă și ea cum se joacă de frumos rîndunelele. Iovița punea masa subt un zarzăr înflorit. Dan meșterea cu briceagul un cărucior pentru fetiță; soarele bătea căldicel pe prispă.

— Ce proastă eram... dar unde-am putea fi mai bine ca aici?

Dan o privi cu o infinită duioșie și recunoștință; ea zîmbi răsfățat și, închizînd ochii, îi trimese o sărutare, cu una din acele mișcări grațioase ale gurii care dau senzația delicată a unei sărutări imateriale; amîn-doi simțeau cum trec prin aer valuri de lumină, de tinereță și de iubire.

Și, după prînz, cînd se întoarse Dan de la judecătorie, găsi bătut în părete un program în care erau hotărîte ceasurile de somn, de lucru și de recreație, ca la pension: ea îi făcuse ordine pe biurou, călimara de cristal era spălată frumos; pe coperta unui caiet nou scrisese cu litere ca de tipar: O VIAȚĂ PIERDUTĂ de V. DAN.

— Îți place ție titlul ăsta?

— Tu mi l-ai spus...

— Da, însă-acum, cînd îl văd scris... „O viață pierdută de V. Dan”?... nu merge; am să caut altul...

Apoi citi înc-o dată programul, îl găsea perfect. Aceasta era-ntr-o vineri; se hotărî să-nceapă de luni. A doua zi primi o scrisoare de la Priboianu.

„Frate Dane, vei fi aflat din gazete ce tărăboi am avut noi pe-aici cu alegerile; deși știu că pe tine politica nu te interesează, totuși, întrucît se leagă cu unii din prietenii și cunoscuții tăi, și fiindcă mi-i plin capul numai de asta, vei fi silit s-o înghiți de astă dată. Eu m-am ales ca independent, ș-am luptat din toată inima ca să-l scoatem pe Stelian în locul lui Veronescu-Prisă-cani, dar a fost imposibil, cu tot ajutorul pe care ni l-au dat prietenii din localitate; a știut onorabilul să se facă util și actualului guvern... se zice că prefectul a luat din afacerea asta opt mii de franci; dar și-i scoate el, Veronescu! Și cînd te gîndești că bietul Stelian a luptat șase ani, ș-a scris, ș-a ținut discursuri, ș-a fost topor de oase, ba s-a bătut și-n duel pentru domnul «Glaston» al său! Cum îl mai iubeau cînd erau în opoziție d-nii X. și Y., îl găseau genial, cîte nu-i făgăduiau! și azi, cînd sunt miniștri, nici nu vor să-l mai știe. Așa că vorba noastră s-a împlinit din nenorocire: Stelian a rămas păcălit. Pîn-acum nu știe nici el de ce să s-apuce, eu i-am spus că Alarma îl așteaptă cu entuziasm. Petroni îi tot bate capul să facă cu el o revistă literară. Graur s-a mutat la mătușă-sa, nu l-am mai văzut de mult; mi se pare, după cît am auzit, că e în dîrdora însurătorii... c-o profesoară de la Școala centrală (d-șoara Mironescu), o fată foarte instruită și frumușică, mi s-a spus. Am cunoscut pe tînărul Lambrino, e un băiat de ispravă; luna viitoare concurează pentr-o catedră la universitatea de aici; dar se zice că dascălii noștri au de gînd să-l radă, fiindc-au aflat că-i socialist. Lambrino tatăl, care nu seamănă de loc cu fiul, de-aceea poate nici nu se iubesc amîndoi, e în căutarea unui portofoliu ministerial... probabil c-are să-l găsească, dar nu așa curînd, fiind încă nou și puțin deochiat în partid. Ce-ai zis cînd ai văzut și pe Razi ales deputat? Știi că după ce-a luat premiul de la Academie, nici n-a mai dat pe la Măcăreasca. Bietul Borceanu! ca pe logodnică n-o plîng. Nu-i așa că sunt în bună companie? Dar sa mai vezi ce tipuri împodobesc Camera asta! Avem și unul despre care se zice că-i femeie; te miri de unde i-a mai scos. Ghici cine mai lipsește?... Neprețuitul Bimbirică! Păcat, Gamulea e menit să fie deputat, și va fi... s-a mulțumit deocamdată c-un post de subprefect; frumoasă administrație trebuie să facă el pe-acolo, ce zici?...

Dar tu cum o mai duci, ce mai scrii? Mult o sa mai stați acolo? Primiți gazeta regulat? Că de citit, nu vă mai întreb. Sper să ne vedem la vară. Mi-e dor de tine, și-ți strîng mîna în gînd.

C. Priboianu

După o lună, Dan, emoționat, citea Anei primul capitol din roman: se-ncepea c-un tablou de la sat; o horă în ziua de Paști, scrînciobul din bătătura circiumei, lăutarii, chiotele și veselia celor tineri, oala cu vin pe care cei mai în vîrstă și-o treceau unul altuia, și sfatul femeilor, și jocurile copiilor; ceva mai la o parte, un flăcău slab, cu fața și mînile ca de ceară, ședea trist lîngă mă-sa și privea la horă; asupra acestuia se îndrepta simpatia și interesul autorului, el era destinat să fie eroul romanului.

— Ce zici?

Și Dan se uita în ochii Anei cu atîta frică, încît ea, numai de milă, îi spuse că-i place. Dar a doua zi, luînd iar vorba despre roman și văzînd că nici el nu era tocmai mulțumit de ce scrisese, îi spuse drept: părerea ei era că din viața unor oameni de rînd nu se poate trage un subiect frumos de roman; țăranul trăiește aproape ca un animal; ce sentimente, ce gîndiri?...

Dan îi arătă, cu o tristă blîndeță, cît de mult se înșeală ea, și cît de rău îi face s-o audă vorbind astfel; el îi dovedea că acești oameni de jos sunt cu mult superiori și, din toate punctele de vedere, mai interesanți decît acei nobili paraziți din pătura zisă aristocratică... Ea-l întrerupse cu un aer plictisit:

— Le știu astea, ni le spuneai și la școală... te-nșeli grozav!

El tăcu. Suficiența și disprețul cu care-i vorbea Ana îi deștepta o mulțime de reflecții penibile... Va să zică, nimic nu se prinsese în mintea ei din ce semănase el toată dragostea lui, toate silințile lui de a-i sugera idei mai generoase, de a o face să gîndească și să simtă ca el fuseseră zadarnice! în momentul acela Ana i se înfățișa ca o ființă perversă, care îi amăgise, îi furase iubirea și cele mai sfinte credinți ale lui, ca să-și rîdă de ele. Ea aducea în viața lui deșertăciunea oarbă și lipsa de orice entuziasm a atîtor generații de trîntori, deprinși să aibă toate de-a gata și să urască munca...

Și toată ziua nu-și mai vorbiră. Dar după masă Dan reluă discuția. Atunci se încinse o ceartă crudă, înveninată. Sufletele lor tremurau de ură; o pofta bestială de a se sfîșia îi apucase pe amîndoi; în ochii, în cuvintele lor deborda ca o dușmănie veche, întunecată; și nemaiștiind ce să-și spuie, cum să se lovească mai dureros și mai adînc, își aruncau unul altuia păcatele neamurilor, noroiul și umilințele familiei; atîtea intimități pe cari și le spuseseră în ceasurile lor de iubire alimentau acum răutatea, setea lor de a se răni, de a se înjosi cît mai mult unul pe altul. Și fiindcă Dan avea totuși aerul unui luptător mărinimos care-ar putea să dea o lovitură supremă, mortală, dar nu vrea s-o dea, Ana, furioasă, nebună, prin una din acele neașteptate pervertiri de simțuri și vijelii morale cari tulbură și răstoarnă toată economia unui suflet, se pomeni spuind cu voluptate lucruri oribile... Ea pronunță numele lui Peruianu; și-și făcea un bici din propria ei rușine, un bici cu care pedepsea amarnic pe nefericitul Dan. în be-ția ei de a tortura, de a da lovituri ireparabile, îi spuse că unchiu-său e un om superior și că ea l-a iubit, și că-l iubește încă... Dan se ridică și făcu un pas spre ea. Ana dete un țipăt de groază. Lori începu să plîngă. El simți o rupere bruscă, o discordare dureroasă în tot trupul, și, în conștiința lui, ca într-o vălvătaie de incendiu, îi tremurară deodată toate gîndurile...

— Nu te speria, că nu-ți fac nimic...

Își lua paiăria și ieși.

Cu mîinele la spate, fluierînd în neștire una și aceeași frază dintr-un cîntec uitat, el mergea încet în liniștea și răcoarea nopței. Și ce limpezi și ușoare i se păreau gîndurile; atîta doar că-i lunecau prea repede; din cînd în cînd el se oprea în loc, atunci nu mai fluiera, și nici gîndurile nu mai năvăleau așa iute; privea la pîlcurile de stele de pe cer și parcă se mira că nu le-aude cum fîșîie prin aer, atît era de adîncă tăcerea din jurul lui, ș-atît îi erau de rafinate și de atente toate simțurile, dar mai ales auzul; și mereu se observa, vroia să-și dea seamă perfect de tot ce simte: mai întîi, o mulțumire generală, care provenea din faptul că s-a stăpînit, și că n-a lovit-o — s-ar fi mustrat toată viața de o asemenea brutalitate; apoi își amintea vorbele lui, vorbele ei... și căuta să se lepede de orice ură, ca să poată judeca senin; dar tot calmul acesta pe care și-l impunea era factice: așa, bunăoară, el nu era în stare să deosebească bine cît adevăr putea rămînea din vorbele Anei dînd mînia la o parte, el nu pricepea că-n beția ei de a face rău spusese minciuni, își defăimase propria ei viață, cu pofta cu care unii furioși își smulg părul și se bat cu pumnii în cap. El credea că e foarte liniștit și judecă rece cînd își propunea să-i spuie: „Doamnă, fiindcă iubești așa de mult pe scumpul dumitale unchi, fa bunătate și du-te de trăiește cu el” Și parc-o și vedea plecînd cu sluga, cu Lori și cu tot ce era al ei. Lui nu-i păsa. Se gîndi un moment la ce are să zică lumea... prietenii lui. Ridicul?... de ce sa fie ridicul? Cîți nu se despart! Din moment ce nu se mai înțeleg... în clipa aceea îi fulgeră un gînd straniu, înfiorător: „Ana s-a sinucis”. El tresări și-și întoarse capul... i s-a părut c-a auzit un glas strigîndu-l din urmă. Luna se ascunsese după un nor. Dan fugea spre casă, îngrozit de tabloul pe care!nu și-l mai putea șterge din închipuire. În odaie era întuneric, intră binișor, picioarele îi tremurau de spaimă, trase-un chibrit... Ana dormea, lîngă Lori, cu fața spre perete.

XVIII

— De-acu nu mai e nici un pericol, dar putea s-o pățească rău...

— Bine, din ce?... nu pricep.

— A luat ceva, probabil; o persoană așa de bine constituită nu avortează dintr-un lucru de nimic... acu-i vară... ca să presupui c-a răcit, e greu, nu-i așa? Să stea liniștită-n pat; mai trec eu mîine pe aici... noapte bună!

Ana, culcată pe spate, cu mîinile-ntinse pe plapomă, privește fix în podele. Ca perna e de albă fața ei visătoare, cu părul dat la o parte de pe frunte, cu ochii tăiați, măriți de slăbiciune. Dan se apropie cu sfială de pat. Ea clatină încetișor din cap.

— Nu dorm, stau așa.

Și-i întinde mîna să i-o răcorească.

— Ce ți-a spus doctorul?

— A zis că... să stai liniștită. Te mai doare?

— Nu, puțin... Mă iubești?

— De ce mă-ntrebi?... Tu știi bine că te iubesc.

Dan își pleacă gura pe mîna ei fierbinte. Ana închide ochii ș-adoarme. În odaie e un miros cald de sînge; luna plină bate-n fereastră, un grier chirăie după sobă, în picioare, la căpătîiul Anei, Dan, cu brațele încrucișate pe piept, stă ș-o privește mult, atentiv, ca și cînd ar căuta, în repausul figurii ei, secretele, alcătuirea acelei naturi ciudate, pe care de doi ani o studia și n-o putea pricepe. Ce nu i-a spus? În cîte chipuri n-a încercat să-i sugereze gîndurile, și dorințile, și entuziasmul lui?... De cîte ori, cu ochii înecați de lacrimi, nu și-a răzămat capul pe genunchii ei, și n-a implorat-o să-i fie milă de viața lui, să-l iubească, să fie bună cu el, să-l înțeleagă. Ș-atunci ea deschidea ochii mari, o, ce frumoși, ce dulci ochi avea atuncea, și cu ce glas încîntător îi spunea: „Dar te-nțeleg, te-nțeleg și te ador!” Și el îi săruta mînile cu recunoștință... cîteva zile inimile lor se simțeau aproape, gîndurile lor erau aceleași; ș-apoi deodată li se strica iar toată fericirea; Ana nu mai era a lui, o simțea cum îi lunecă din brațe, ca ceva fluid, impalpabil, iar o pierdea. Ce de iluzii, ce de viață stricată! O, cît de puternic l-ar fi făcut, cîtă lumină și intensitate ar fi dat minții lui, și cît de sus l-ar fi ridicat dacă l-ar fi înțeles și l-ar fi iubit, așa cum visa el odinioară!... „Ano, Ano, unde-i sufletul tău, pe care-l caut de atîta timp și nu-l găsesc? Oare nu s-ar putea de-aci-nainte...” Rămase pe-ntuneric, se trecuse toată lumînarea. El dete perdeaua la o parte, luna arunca-n odaie o lumină fantastică, de vis. Lui nu-i era somn. „Să fie Ana bine, gîndi el, ce frumoasă primblare-am face!”

În momentul acela își aduse-aminte de noaptea-n care i-a spus lui Priboianu amorul lui, era tot așa, prin august... Se culcă și-nchise ochii de voluptatea odihnei ce i se răspîndea încet în tot trupul; numai atunci își dete el seamă cît era de ostenit. Cîteva minute nu gîndi nimic. Ana respira liniștit. Și el, ca s-adoarmă, asculta în tăcere suflarea ei cadențată; apoi își închipuia că e într-o barcă, pe-o apă liniștită, nemărginită... un sentiment vag de lunecare-n întuneric... era la pragul somnului, cînd o tresărire violentă îi zgudui tot trupul, una din acele tresăriri ce par o smucire bruscă a vieții speriate de atingerea morții; gîndurile începură a da năvală în conștiința lui alarmată, aducînd cu ele suferinți ascunse, scoțînd în lumină deodată amărăciuni necunoscute, cari i se strecuraseră în suflet, pe nesimțite, ca o otravă lentă. Niciodată nu i se lămurise așa de bine viața lui nenorocită. îi reveneau unele fraze, unele atitudini și priviri de-ale Anei, pe cari numai acum le-nțelegea, și parcă simțea, o plăcere de a le analiza, de a stoarce și de a distila în el tot veninul, toată durerea ce se ascundea în sensul lor... „Un copil? dar aș prefera să mor... Ce oroare!” A, știa el acum cu ce se legau vorbele acestea în sufletul, Anei! Nu era strigătul unei amintiri de groază și de rușine care se deștepta în ea... altceva o făcea să aibă oroarea unei sarcini: era femeia cochetă, amorezată de frumuseța trupului ei; gîndul de a-și vedea talia groasă, șoldurile diformate și rumeneala retrasă din obrajii ei pentru cîtva timp, numai gîndul acesta omora în ea instinctul sfînt al maternității. Și Dan își aducea aminte de toate certurile lor, de toate greutățile și nevoile prin cari trecuseră amîndoi, și-n fața cărora ea se arătase pururea enervată, lașă, incapabilă de a găsi pentru el un cuvînt, o căutătură care să-l consoleze, să-i dea curaj, să-i dea puterea de a spera și de a lupta. O, ce glacială, și mută, și exasperantă tristeță vedea pe fața ei în momentele acelea de strîmtorare și de lipsă!... Se gîndi la Albert, care venise cu Miba și cu fetița lui; ce fericiți erau, ce aer blînd și discret, de femeie cuminte și superioară, avea ea, și cum se-nțelegeau de bine unul pe altul! Ce frumoase zile-au petrecut împreună! Cîtă bucurie simțea el cînd vedea pe Ana vorbind cu Miba; seara ieșeau cu toții la primblare; soarele se scobora încet după deal, umbra curgea pe șes, se împînzea ca o apă, un parfum de iarbă cosită îmbălsăma aerul, și ele mergeau la braț înainte, ei rămîneau înadins mai în urmă, uneori se ascundeau în dosul unei căpiți, ca să le sperie. Ca un vis au trecut cele patru zile cît au stat împreună. Albert era profesor la universitate; el era iubit, fericit, sigur de viața lui... Miba îl adora! C-o săptămînă înaintea lor fusese Priboianu; același suflet bun, vesel, entuziast, aceeași tinereță și seninătate de gînduri... Toți prietenii lui munceau, aveau un ideal! Toți mergeau înainte, numai el își pierdea vremea, își sleia toate puterile minții pe certuri, și neînțelegeri, și griji cari nu se mai isprăveau. Și ei îl cred fericit, sunt siguri că el scrie și că într-o zi are să dea la lumină opere mari, uimitoare...

— Nino! dragă!

El sări speriat. Ana gemea; o durere surdă îi curma respirarea, fruntea-i era brobonită de sudoare. Afară se lumina de ziuă. Dan se-mbrăcă iute și alergă după doctor.

Peste-o săptămînă Ana era bine. Cu ce dragoste o purta de mînă, ca pe-un copil, în primele zile de întremare! Și ce sfîntă i se părea figura ei palidă, și mișcările ei încete, delicate, și glasul ei dulce, de o blîndeță fermecătoare. Toată ființa ei i se părea schimbată, regenerată.

— Dane, tu n-ai mai scris de mult...

Și făceau proiecte. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica, lumea începea să citească și să distingă lucrările de adevărat talent, din toate părțile sufla ca o viață nouă, ca un vînt de primăvară, care-aducea speranțe mari, și dor de muncă, și entuziasm.

Da, are să scrie; la iarnă are să-și publice romanul. Și ei făceau socoteală: cinci mii de exemplare, a patru lei... se vînd desigur într-un an!... produceau net zece mii de lei; dar să nu ia banii cu țîrîita, că nu-nțeleg nimic așa; să roage pe Priboianu să-i strîngă, grămadă... și-n vremea aceea el are să scrie al doilea roman, ș-atunci au să se mute la București, o să fie liber... de cînd visa el lucrul acesta!... să-și poată asigura viața așa, să scrie cîte un volum pe fiecare an... cu ce drag ar lucra! are-atîtea-n cap... le vede, doar să le-aștearnă pe hîrtie. Ana va traduce romanele în franțuzește. Ce fericiți or să fie! în toți anii or să plece pentru cîteva luni în străinătate... Și amîndoi, în momentele acelea, credeau, vedeau aievea desfășurîn-du-se înaintea lor fericirile de cari vorbeau.

Era o noapte urîtă, pe la sfîrșitul lui octombre. Afară ploua mărunt, și urla un vînt amarnic, cîte un vîrtej se repezea cu mînie în ferestre, de parcă se clătina casa. Ana dormea. Dan scria, adică se chinuia să scrie, căci pagina pe care-o începuse de cu seară era de-abia la jumătate... și ce de ștersături! ce rînduri încîlcite, indescifrabile, și cum arătau de bine dezordinea din sufletul lui! De două săptămîni avea o durere de cap distrugătoare, și se forța să scrie, și nu putea, și asta~l făcea^ nervos, iritabil, îl îmbolnăvea și mai rău; din cînd.în cînd îl apuca un sentiment de covîrșitoare revoltă, scrîșnea din dinți și rupea condeiul, descărcîn-du-și mînia într-un „ah!” de o profundă disperare; ș-atunci holba ochii și se uita speriat în juru-i... în fața Anei se arăta liniștit, vesel; dar uneori îi trecea cîte-un junghi mai ascuțit prin creieri, și figura iui lua o expresie de suferință pe care nu și-o mai putea ascunde. „Ți-e rău?” îl întreba Ana. „Nu, mi-e foarte bine...” și lua altă vorbă. Ana se îngrija dacă-n adevăr s-ar putea vinde cinci mii de exemplare! aceasta o preocupa pe ea mai cu deosebire; Dan o asigura mereu; dar numai el știa ce era în sufletul lui... O, ce rău îi făcea în noaptea asta vijelia de-afară: el auzea în vuietul vîntului glasuri omenești, gemete confuze, depărtate, și-n închipuirea lui bolnavă lunecau tablouri spăimîntătoare, nemărginite pustietăți de mare, corăbii cari se scufundau în valuri... și vîntul, vîntul acesta sinistru i se părea c-a adunat de pe oceane țipetele desperate ale naufragiaților și le poartă prin lume. Era tîrziu, aproape două... se culcă. Cercă să-și alunge vedeniile urîte cari-l năpădeau; deschise ochii în întuneric; un sentiment de apăsare, de lipsă de aer îl făcea să caște gura și să respire lacom. Își aduse aminte de ultimă ceartă cu Ana: venise vorba de Drăghici; Dan, cu oarecare sfială, o întrebă dacă a fost ceva adevărat în zvonul care se făcuse odată la Sinaia... Ana nu știa nimic. Și din cea mai liniștită discuție, se pomeniră, pe nesimțite, încăierați la sfadă. Ana zicea că Drăghici ar fi făcut-o fericită. Dan, într-un moment de revoltă, și ca s-o umilească, îi spuse că Drăghici n-ar fi luat-o, pentru că era săracă. În urmă, el s-a căit amar, ș-a rugat-o să-l ierte, și s-au împăcat... dar cîte cuvinte înveninate nu-și aruncaseră unul altuia, de cîte răni profunde, iremediabile nu tremurau sufletele lor, pe cînd ei se îmbrățișau în frenezia împăcării!

Din ziua aceea Dan rămase pe deplin convins că între el și Ana e o prăpastie, un gol imens, pe care cu nimic nu-l mai poate astupa. Gîndul că el n-a fost in stare s-o facă fericită, că inima ei tînjește de dorinți pe cari el nu i le poatemplini, că toate aspirațiile lui de a se face folositor lumii, printr-o muncă pacientă și dezinteresată, pe ea n-o mișcă și n-o încălzesc de loc, gîndul acesta îl umplea de-o desperare întunecată, lașă, zdrobitoare. Va să zică, ea nu prețuia talentul lui decît ca pe un mijloc de a „cîștiga parale”! Mîndria, înălțarea morală, divina seninătate pe care ți-o dă conștiința c-ai făcut bine, și că n-ai trăit degeaba, mulțu^ mirea intensă, farmecul nespus pe care-l simți în expansiunea generoasă a propriei tale vieți, amorul sfînt pentr-un ideal, jertfa, gloria... toate acestea pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav! Și se hotărî să nu mai vorbească cu Ana decît de lucrurile cari o interesau pe ea.

Dan închise ochii, nu-i venea somn; fruntea-i ardea; simțea între tîmple o durere apăsătoare, înfundată, cu zvîcnituri cari-i răspundeau în ceafă, gura-i era uscată, amară, stomacul leșuit, și parcă-i alergau furnici în tot trupul. Imagini rupte, învălmășite îi treceau cu o iuțeală vertiginoasă prin conștiință. Vîntul șuiera în strășini, și iar îi aducea priveliști îngrozitoare, corăbii înecate, oameni disperați cari se agățau de valuri... deodată simți o mînă rece pe călcîi și-și trase iute piciorul; un moment rămase înghețat de spaimă... „Ce prostie! mi s-a părut”, și instinctiv își duse mîna la călcîiul sting și se pipăi, ca și cum ar fi căutat să-și reproducă impresia. Cercă să-și închipuie un om aplecat pe brînci la picioarele patului: atunci văzu bine în întuneric un cap necunoscut, hidos, care s-apropia încet, se înclina cu ochii holbați la el... u, ce figură de sălbatic! și deschise ochii ca să n-o mai vadă; apoi își întinse piciorul, și-nadins și-l așeză exact în poziția pe care-o avea la început... „Să vedem dac-am să mai simt o dată mîna aceea rece...” și el aștepta, cu o concentrare de atenție, ca și cum toată simțirea i s-ar fi îngrămădit în călcîi... nimic; conștiința lui, în luptă cu somnul, slăbea, se întuneca... deodată dete un strigăt de groază; mîna rece, evocata de propria lui închipuire, venise...

— Ce e? întrebă Ana, speriată.

— Aprinde, te rog, lumînarea...

Ea se sculă, bîjbîi pe masă; în odaie era cam frig, și mînile ei tremurau; trase un chibrit și clipi tare, ca să-și scuture ochii de zăpăceala somnului; cu lumî-narea-n mînă se îndreptă spre Dan, dar o dată se opri înmărmurită ca-n fața unui spectru. Atunci el crezu că Ana a văzut în adevăr pe cineva-n odaie.

— Dane, ce ai? Mă sperii... Unde te uiți așa?

Zgrebulit în colțul patului, Dan tremura ca varga și căta cu spaimă în toate părțile. Ea puse lumînarea pe masă și se așeză lîngă el; îi luă mîna rece și i-o strînse cu dragoste, și-i vorbi blînd, milos:

— Liniștește-te, pentru Dumnezeu! și spune-mi, ce e? Ce-ai visat?

Dan își veni în fire, și durerea de cap, întreruptă de emoțiune, iar îl apucă.

El îi spuse că n-a putut dormi de loc, că zgomotul vîntului de afară îl enervează și-i dă alucinații... Ana nu se mai duse în patul ei; ei adormiră îmbrățișați, ca-n vremile cele bune.

XIX

Dan e din ce în ce mai nervos. Împricinații nu mai găsesc în el pe judecătorul calm și bun de odinioară. Prezidentul tribunalului din Vaslui i-a atras atenția, printr-o scrisoare foarte amicală, asupra cîtorva hotărîri „date cam în pripă”. Subprefectul îl săpa. Viața cu Ana ajunsese un supliciu. Ea nu putea pricepe cum atîția oameni, cu mai puțin talent și or mai puțină învățătură decît Dan, au știut să-și croiască o cale cu mult mai bună, ș-au mers înainte... pe cînd el tot „neprocopsit” a rămas. Și pe subiectul acesta se han* țuiau vecinie.

— Aș mai înțelege să fie cineva mîndru cînd are cu ce; dar așa...

— Și ce-ai pofti dumneata? Să fac ode miniștrilor? Să lingușesc pe vodă, ca să-și facă pomană cu mine? Asta ai vrea?...

— Firește; dacă nu poți să trăiești altfel... de ce nu? Alții cum fac? și li-i bine. Nu te vezi în ce hal ești și-n ce hal m-ai adus și pe mine?... Dac-aș fi știut că toată viața ai să mă chinuiești așa...

— Nenorocito, în ce noroi mă împingi?... Fugi, că mi-e scîrbă cînd te-aud... Uf, ce femeie ordinară!...

Dan trîntește ușa furios și se duce în cealaltă odaie. Ana rămîne plîngînd și blestemîndu-și ceasul în care s-a născut.

— Tăticule, ce ești tu așa supărat?... că nu te-a iubit mama? da?... că n-a fost mama cuminte și gigea cu tine? da?... Spune, că-ți dau bomboană... spune...că tu ești fetița mea care te iubesc și-ți dau prăjitură— ia stai... să te pup...

Și Lori întinde mînuțele după el să-l prindă, îi aține calea, s-atîrnă de haina lui. Dan se poartă, aiurit, din colț în colț, el n-aude, nu vede, nu simte. „Doamne, cum m-am înșălat... cît sunt de nenorocit!” Vorbele astea îi revin mereu în minte, ca un refren al gîndu-rilor lui triste, neînchipuit de triste. Unde mai sunt visurile frumoase ale tinereței? Ce s-a făcut cu iubirea și cu entuziasmul inimei lui? Nimic din ce-a sperat!... toate i-au ieșit pe dos... „Ce neam de oameni fără noroc!” Și nu e nimeni să-l înțeleagă! Cît era el de bun... și ce dar are femeia asta de-a-l scoate din fire și de-a-l face rău! Oh, cum ar vrea s-adoarmă, s-adoarmă, și să nu se mai deștepte.

— Tăticule dragă, nu mai fugi așa, stai, să te pup!

Ce dulce-l ruga biata Lori, și cît de grațios își ridica fața și-i căuta privirea, și cum tropăiau prin casa drăgălașele ei piciorușe!...

— Astîmpără-te-odată și lasă-mă-n pace... pleacă de-aici!

Și fetița se retrăgea deoparte, cuminte, și-l privea lung cu ochii ei mari și supărați.

Scene de astea se repetau mai la fiecare două zile.

Cînd pleca la judecătorie, pe drum se pipăia speriat, crezînd că poate și-a uitat pălăria, sau cravata... într-o dimineață, era pe la sfîrșitul lui marte, Ana-i spuse hotărît că s-a săturat „de mizeria asta” și că se duce la soră-sa.

— Fă ce știi, îi răspunse Dan, cu o supremă disperare, și ieși.

La primărie cisluiau, pe prispă, cîțiva consilieri și notarul, care își avea, despre toate cele, ideile și reflecțiile lui personale. Dan îi salută distras și tre-cu-nainte.

— Ia, aista om fericit, zise notarul, diștept, învățat și ce cocoană frumoasă are, și cum se iubesc amîndoi— halal de ei! Ce le pasă?...

Era în ședință și pronunța o hotărîre... la mijlocul unei fraze i se făcu deodată întuneric în minte și-și pierdu șirul, fața i se trispă într-o penibilă sforțare de reculegere; el gîngăvi de cîteva ori aceeași vorbă, ochii i se umpleau de grijă, de spaimă, obrajii și urechile îi ardeau; puse coatele pe masă și-și lăsă capul în mîini. Cînd își ridică fața, era alb ca hîrtia. Rugă pe ajutor să continue și plecă.

Din ziua aceea conștiința lui Dan se puse la pîndă cu tot dinadinsul. Vorbea rar, încet și evita orice discuție cu Ana. Ochii lui păreau a privi mai mult înlăuntru. Își cumpănea mersul, glasul, cele mai mici gesturi. La fiecare moment căuta să-și dea bine seamă de tot ce face și de tot ce se petrece-n el. Adesea lucruri de nimic îl impresionau puternic, cuvinte neînsemnate, întîmplări obicinuite se exagerau în atenția lui de maniac, luau proporții și înțelesuri de evenimente extraordinare, ș-atunci inimancepea să-i bată tare, așa de tare, că el își auzea sîngele cum îi zvîc-nește-n cap, și tot sufletul lui vibra năucit ca de-o nenorocire fatală, ireparabilă. Cîteodată-și deschidea ochii mari și privea curios la lucrurile de primprejur, ca un om amețit, care vrea să-și dea seamă de locul în care se află. Glasul i se schimbase, căpătase un răsunet profund, misterios; o melancolie dulce, de copil bolnav, i se fixase de figură.

— Ce ai tu, Dane, de ești așa... fără chef?

— Eu? N-am nimic; ce să am?

De cîtva timp nu mai scria, nu-i venea să s-apuce de nimic, ceasuri întregi sta uitit și nu scotea o vorbă; la scrisorile prietenilor nu mai răspundea. Într-o zi Ana cercă să-i aduc-aminte de roman, de planurile lor... dar el îi spuse că știe, are el grijă... ș-o rugă așa de blînd să-l lase-n pace, să nu-l mai întrebe de asta, ea oftă și nu mai zise nimic.

Nopțile erau îngrozitoare. De cum își punea capul pe pernă, gîndurile îl năvăleau în dezordine, și conștiința lui lupta ca să se desfacă din vălmășag, din valurile cari-o acopereau, și să iasă la lumină. Simțea în tot trupul o căldură ș-o tulburare penibilă, deschidea gura și trăgea aer mult, ca să-și umple golul pe care-l aveanlăuntru; cerca să prindă cîte-o imagină deslușită, să-și fixeze gîndul pe ceva, și nu putea. Toate i se rupeau și i se amestecau confuz în minte. Figurile cunoscute, pe cari vroia să și le reprezinte, apăreau diforme în închipuirea lui, ca-ntr-o oglindă stricată. Căuta să dea membrelor lui atitudini gomode, odihnitoare, și peste cîteva minute, trebuința de a se întoarce i se impunea cu o putere imperioasă, obsedantă, împotriva căreia voința lui slabă cerea să lupte, se întindea în sforțări dureroase, ș-odată se discorda, atunci-l cuprindea un sentiment de silă, de discurajare, i se părea c-a plesnit un resort în el — ca o putere oculta, străină de voința lui, îi împingea trupul greu și moleșit, și da brațelor și picioarelor lui alte atitudini. Așa se canonea pînă despre ziuă. Uneori îl fura somnul, și o dată simțea că se mișcă patul cu el... tresărea speriat! ca un fier ars îi trecea prin inimă, îl umplea de-o neliniște năbușitoare; și iar începea să se observe, să se spioneze, cu un sentiment de spaimă superstițioasă, în fiecare impresie, în fiecare licărire de gînd. Dimineața avea amețeli; de obicei, cînd se pleca să se s^ele, simțea o întunecare subită a conștiinții, o clipă își pierdea echilibrul, trupul lui pornea să cadă-nainte, ș-o dată se oprea, și se retrăgea ca de pe marginea unei prăpăstii. El băgase de seamă că direcția în care i se lăsa capul, în acele clipe de amețeală, venea cam spre stînga; și-și aducea aminte că tot în partea aceea, sub tîmplă, i se localiza mai adesea durerea de cap. Intrase la griji. Și controlul, examenul acesta, pe care și-l făcea la fiecare moment, îi ostenea și-i intimida mintea, neutraliza o parte din spontaneitatea emoțiunilor, din libera funcționare a puterilor lui sufletești. Ca un om care-și pierde întru-cîtva cumpătul, mersul și mișcările lui naturale cînd știe că-l observăm, tot așa gîndurile, caracterul și toate apucăturile lui Dan se alterau, încetul cu încetul, sub privigherea continuă, obsedantă a ochiului aceluia neadormit, tulburător, care se căsca, din ce în ce mai mare și mai speriat, în conștiința lui. O clipă de distracție, uitarea unui nume îi dădeau fioruri de spaimă, și toată figura lui lua o expresie de neliniște și de alarmare, ca-n fața unei mari primejdii.

Ana îl vedea în toate zilele, nu-și putea da seama de schimbarea care se făcea în el. Neîntrerupt preocupată de ființa ei, de dorințile, de regretele și de soarta ei, ea se uita la Dan cu ochi din ce în ce mai osteniți, aproape indiferenți, ca la un om cu care s-a obicinuit și-n care nu mai descopere nimic nou. Se mira ea singură de admirația și de entuziasmul pe care i-l inspira odată omul acesta, de influența pe care-o exercitau asupra ei vorbele, gesturile, privirea lui, tot ce emana de la el. Cum a putut fi oare atît de naivă... și de proastă, căci e o curată prostie să te extaziezi așa de-un om... ca toți oamenii! Gîndurile ei treceau cu o nespusă jale de la iluziile pe cari și le făcea în pension la viața ei de-acum, atît de sarbădă și de nenorocită... E curios cum Ana niciodată nu se încercase să-și dea socoteală de împrejurările în cari Dan a venit s-a-copere, cu imaculata lui iubire, durerea și rușinea de care sîngera încă inima ei. Ș-adesea, seara, cînd se dezbrăca și-și vedea în oglindă umerii goi, brațele albe, rotunde, perfecta alcătuire a figurii ș-a trupului ei, o cuprindea mila de-atîta frumusețe, condamnată să se stingă în închisoarea asta mizerabilă, în pusnicia și sălbătăcia asta, unde nimeni n-o admira, nimeni nu-i mai știa de știre. Își aducea aminte de rochiile elegante pe care le purtase, de balurile-n care strălucise, în toată splendoarea frumuseții ei, și de cuvintele dulci, șoptite, neînțelese încă pe vremea aceea, și de privirile calde, pasionate, pe cari ea parcă le simțea, ca pe-o suflare gîdilitoare, cum îi lunecau pe la ceafă, pe sub bărbie, și-i înfiorau umerii și sînul ei de fecioară, o umpleau de-o senzație necunoscută, de-o moliciune tulburătoare, dar voluptuoasă, de care sufletul ei tremura, nedumerit și visător, ceasuri întregi, după fiecare bal. în ce umilitoare mizerie o azvîrlise soarta! Cum și-a pierdut ea mințile, de și-a legat existența c-un om așa de ursuz și de maniac, care găsește-o cinste în a ră-mînea sărac și smerit toată viața? Și mereu se gîndea la Titi, o prietenă a ei din pension, care se măritase c-un stropșit, cu unu... Amilcar Ciuhureanu, poet simbolist, un grandoman ridicul, pe care ea îl credea un geniu neînțeles și prigonit de invidioși, și care, tot așa, o tîra în cea mai neagră mizerie, și ea îl adora, zicea că-i fericită, și era convinsă că Amilcar al ei are să triumfe într-o zi. Ce s-o mai fi făcînd sărmana Titi cu „geniul” ei, de care nu se mai auzea nimic? Ana își aducea aminte, cu milă, de încrederea oarbă și devorarea naivă a acelei ființi robite de-o himeră; și-și făcea un merit, o superioritate de judecată din faptul că ea nu mai admira pe Dan. Conștiința ei era vecinie îngrădită în impresia momentului: sentimentul de acum i se părea definitiv, pentru toată viața, într-o zi de mînie scrisese soră-sei că e nenorocită și-i vine să ia cîmpii; și, c-o poftă înveninată de a se umili, o ruga să se îndure de ea și s-o primească... se oferea să-i fie slugă, să-i frece parchetele, să stea la bucătărie și să-i muncească toată viața, numai să-și facă milă și s-o ia... Peste patru zile primi răspuns: Ema o aștepta, îi scria cu lăcrimile-n ochi, ș-o „conjura”, cu toată iubirea și durerea ei de soră, să vie numaidecît. Și Ana plînse ca o nebună și se căi amar de ce făcuse... Trecură cîteva zile liniștite. Era vară, pe la-n-ceputul lui mai, într-o dimineață Dan se primbla prin casă și ofta. Ana se uita la el cu sfială, simțea că i se rupe inima, fără să știe de ce...

— Dane, tu nu mă mai iubești! De ce nu mai vorbești cu mine?

El o privi lung, nedumerit... apoi își lăsă ochii în jos și iar începu să se primble, răsucindu-și mustața, dus pe gînduri. Ea crezu c-o disprețuiește, și, palidă de mînie, c-un gest solemn, îi întinse scrisoarea. Dan o citi, i-o dete înapoi și, c-un aer distras, indiferent, îi zise: „Du-te”. Pe Ana o podidi plînsul. El își luă pălăria și ieși liniștit. De vro zece zile nu mai dase pe la judecătorie. Cînd era să iasă pe poartă, simți răcoare la picioare și băgă de seamă că era în papuci; se-ntoarse să-și ia ghetele; un vătăjel îl strigă din urmă: „Domnule judecător!...” și-i dete-un plic galben; Dan îl deschise: pe ziua de 1 mai era înlocuit. Curios, toate i se răsfrîngeau ca într-un vis urît, obsedant, din care parcă vroia să se deștepte și nu putea.

El strigă tare: „Iovițo! Iovițo! ți-am spus să-mi încălzești apa pentru baie, vezi să fie fierbinte ca atunci!” Iovița îl privi speriată: „Nu mi-ați spus nimic... da’ ce e asta?... Dan, cu pași largi, gesticulînd solemn, se primbla prin livadă și declama „versuri:

„Gunicunda șade strîmbă pe spetezele rușinei, Cine stoarce două lacrimi din priporul goliciunei Adormiră-n întuneric desfătările durerii, Numai florile din arbori umplu noaptea de mizerii!...

— Dane, pentru numele lui Dumnezeu, taci, că te-aude lumea... te rog...

El, fără a se întrerupe, o privi cu ochi mari și blînzi, cari nu mai vedeau realitatea. Ana nu se dumerea; îl ruga să-nceteze și să n-o mai privească așa, că-i face frică; îl luă de braț și-l duse-n casă; ea era palidă și tremura toată, el gesticula cu cealaltă mînă și improviza mereu, uneori nu mai găsea vorbe, și-atunci continua ritmul într-un „tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra” pe care-l repeta de sute de ori cu o liniște imperturbabilă... Ana se uită la el fix, deodată ochii i se umplură de spaimă, tot adevărul i se dezlegă în fulgerarea unui gînd; c-un răcnet sfîșietor, ea fugi din odaie, ca de groaza unui ucigaș.

— Doamne, coconiță, da’ de ce te temi așa? Ia lasă, c-are să-i treacă, nu-ți strica inima...

La dejun Dan înfulica bucături mari și clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. Iovița îl întreba mereu dacă-s bune bucatele, el, în neștire, cu gura plină, zicea da. Ana nu se mai putu stăpîni și-ncepu să plîngă cu hohot. Iovița îi făcea semne să tacă. Dan își vedea de mîncare, străin de tot ce se petrecea-n jurul lui. După masă își aprinse o țigară și, c-un aer timid, se așeză pe un scaun, deoparte. Afară ploua. Ana veni lingă el, duioasă, rugătoare, îi luă mîna rece și i-o netezi. „Dragă, de ce nu te uiți la mine? Ce ți-am făcut eu de nu mă mai iubești?... Fie-ți milă de mine, Dane...” Îi jura că-l adoră, îl îmbrățișa, nu știa ce să-i mai spuie. Glasul îi tremura, ochii i se umplură de lacrimi. Dan fuma tacticos, privind fix înaintea lui. Ea aștepta, pierdută, un cuvînt, o căutătură... El se sculă, foarte preocupat, și, primblîndu-se cu pași agitați de colo-colo, începu:

„Duceți cîntecele mele în păduri de palisandri... Smulgeți aștrii din deșerturi... tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra...

Și gesticula teatral, cu amîndouă mîinile.

Ana își îngropase capul în pernă, ca să nu mai vadă, și se bocea desperată. Fetița alerga prin casă, sărea-nain-tea lui, rîdea și zicea și ea: „Tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra...” Ea nu mai putea de bucurie că „tăticu face prostii” și se joacă cu dînsa. Asupra acestei scene sosi Priboianu, cu Poteraș: el aflase în ajun despre destituirea lui Dan și venea vesel, să-l ia la București. Servi-toarea-i ieși-nainte și-l preveni; el nu înțelegea bine; cînd intră, rămase înlemnit. Dan îl cunoscu; cum îl văzu, îi ceru o țigară, îi spuse cu bucurie c-a făcut un poem și-ncepu să-i declame... „Tam-ta-ra-ra, tam-ta-ra-ra...”

Au plecat în aceeași zi. Tot drumul Dan n-a ieșit din poemul lui. Ana plîngea, se ruga de Priboianu să nu i-l ia, zicea că vrea să-l îngrijască ea singură, că numai iubirea ei are să-l facă bine. O ploaie torențială inunda ulițele capitalei.

...Două trăsuri plecau de la casa de sănătate a doctorului Șuțu: în una, Albert și Miba țineau între ei pe Ana, leșinată; în alta era Priboianu, zdrobit de osteneală și năuc de ce văzuse; în Calea Victoriei, vizitiul, nemaiștiind încotro să-ntoarcă, opri și-l întrebă unde să-l ducă; atunci băgă de seamă că e în birjă, se uită la ceas: erau trei... „La Cameră!” De-o săptămînă se discuta darea în judecată a guvernului trecut.

În vestibul îl aștepta un alegător... „Nu mă mai cunoașteți”, șî-ncepu să-și spuie păsul... Priboianu se uita la el și da din cap, dar nu-l asculta. Din cînd în cînd, ușa de la sala de ședinți se deschidea, și se auzeau atunci aplauze, crîmpeie de fraze... „Moralitatea, domnilor, nu se poate despărți”... „omului politic mai ales eu îi cer să fie moral nu numai în societate, în vaza lumii, ci și între ai lui, în sînul familiei lui, cu...”...„Acel care nu știe mai întîi să respecte cinstea și sfințenia casei lui...

Un ușier trecea zorit. Priboianu îl opri.

— Mă rog, cine vorbește?

— Domnu Peruianu!

— A... Eram sigur.