Icoane șterse

Trei bani

Kram laal cincilea ceaiă și vorbiatu de visuri, de presimțiri, de sugestie.

— Da să vedeți ce mi se întâmplă mie, acun vr-o patru ani. Și Ghemiș își aprinse o țigară și își dete paliarul cu ceai la o parte.

Eram procuror la Fălticeni. Într-o seară, pe când mâncau la birt, cu mai mulți prieteni, din vorbă, din veselie, mă pomenes“ de odată abătut, neliniștit, c-o greutate p suflet, venit, așa d seniu. În nici un chip nn-mi tea esplica ce o, și se vede că eram palid. « Ți-e răi?» mă întreabă un prieten. Nu știu ce i-ojit fi răspuns; un lăsat furculița din mână, mi-am luat pălăria și am pleca, ca și cura m-ar fi chiemat cineva grabnic. M-am dus întins acasă, i cum am to A, VLARUTȚĂ ajuns am întrebat dacă nu cumva m-a căutat cineva, de și nu așteptam pe nimeni, Fără șă titi de ce, mi s-a părut ciudat când mi a spus că n-a întrebat nimeni de mine. În casă, n-aveam liniște, mă plimbam prin odae și îmi făceam fel de fel de gânduri. Nu cred să fi lrecuit o jumătate de ceas, și mă pomenesc cu o depeșă. Cum am văzut-o, mi-a înghețat inima. O deschid tremurând. Era de la frate-mea din București. «Vino imediat, Zinculă a murit», Am rămas trăsnit.

Frate-meii era un om meschin, prozaic Și ((rosolan. Și la vârsta de patruzeci de ani se însurase e-o fată de șaisprezece ani, bine crescută, instruită dar naivă și vaporoasă, cum nam maș văzut. Vă închipuiți ce a trebuit să sufere o asemenea ființă, bună, delicată, visătoare, în socielalea unui om care nu credea decât în bani și-n mâncare. ra o frumusețe de fată când s-a -nărital, și în mai puțin de un an rămăsese-o nmră, s-o sufli și s-o dai jos. ’Potuși nu mă așteptam să se prăpădească așa curând. Am plecat cu cel dintâiti tren, și am ajuns sdrobit de osteneală și de gânduri urile. Poarta era cernită, Siata cumnată-mea era întinsă în salon, pe un catafalc alb; două făclii îi ardeaă la cap. O babă în apăra fața de muște; când mu-a văzut a început să plângă. — Cura credeți că am găsit pe fra-te-mea? Nimic schimbat în figura luf; pe la nouă ceasuri dimineala era în sufragerie la dejun... și mânca, și înghiea cu o poftă revoltătoare, Mi-a spus foarte liniștit că na ehiemal să-l dați ajutor... Sunt atâtea belele cu înmormântarea asta, și toți lacomi, caută să le înșele, să te fure: fiți idee... biata Zincuța’ nici mu închisese ochii și m-am și pomenit cu dricarii, — opL mi-aă venit... cel dintâi mi-a cerut trei mii de franci, „l-am dat afară... Și știi cucât mi alăsat unul în cele din urmă? Patru sute de lei, înmormântare de clasa întâi! Ce concurență». Am făcut împreună lista de persoanele cărora trebuia să le.trimitem învitații. Era trei sute. Am cumpărat plicuri cernite, și pănă-n seară am scris ei singur cele trei Sute de adrese, atm lipit timbre pe plicuri; seara mi-ait adus invitațiile de la tipografie, le-am îndoit și le-au pus în plicuri, am făcut trei pachete, le-am luat subsuoară, și ara plecat; jumătate le-am pus în cutia din colțul străzii Dionisie, și fiind că nu mai incăpeat, am venit cu celelalte în calea Victoriei și le-am pus în cutia din fața palatulni. Vă mirați pentr-u ce vă spun toate aceste detalii? O să vedeți acuși pentru ce... Vii acasă, maislait vre-un ceas de vorbă cu frate-meii, și pe la zece mă duc să mă cule, Odaia VE venea chiar lângă salonul în care era moartă. Nam nici o superstiție și nu-s fricos de felul mea. Dar în nea aceea îmi părea răi că sunt singur; nu ști cum, în aerul odăii parcă simfeam ceva misterios, și lioros, care îmi pr oducea ’0 răceală pe șira spinării, ceva din senzația pe.care o ai în lot rupul „când atingi mâna unui mort. Masă pe care scrisesem adresele era lângă pat. Nu era pe ca de cât sfeșnicul, călimara, o sticlă cu apă, și un plic mototolit, cu adrsa greșită: Mi-am trasiute plapoma peste cap. Aveam credința că dacă ași fi deschis atunci ochii și m-ași fi uitat în întunericul odăii ași fi văzut.ceva oribil. Cu loală osteneala, am ador mit anevoe. O,ce visam visat! Și nu vă puteți închipui ce clar, ce convingător mi se infățișatt toate, Părea că moartă Învieasc și venise la mine în odae. Et eram culcat în pat. La Sta în picioare, răzămată de masă, se uita lintă în ochii mei, și îmi spunea cum a ris cade, noi, s-a licut moartă, și noi am crezut. Ira veseli; și mie îmi părea așa de înc că a invieat! În tâmpla stângă avea o pată roșie.

— Erate-meii știe? întrebai, fără șimi aud glasil, cum nici pe al ei nu-l auziaui.

— Nu, el doarne.,,

Și deodată figura ei luăo EABRTIVAE de profundă i melancolie.

— Ceea ce îmi pare răi, zise ca oftând, e că te-ai apucat și ai trimes la toată lumeainvitații. „Ce-o să’ zică mama când o vedea ?...

Ka întinse plicul mototolit, și rămase euochii pironiți pe adresă.

O fi ținut o clipă visul acesta, ori s-o fi repetat erei în timpul cât am dormit, nu Știu, Leca ce știi e că m-am trezit cu impresia că moartă a învieal, Iluzia aceasta însă s-a șters imediat. Mă uitai la fereastră, — bătea soarele, toată realitatea mi se înfățișă. Și CU1i0s, parcă nu mă puteam obicinui cu ideia c-a fost numai un vis. Îmi adusei aminte că frate-mea îmi spusese de cu scara, că îngroparea are să fie la 12 de și biletele invitați lumea pentru ora 2 p- m.

Mă ridic să văd câte ceasuri sunt și... rămăiii încremenit. Teancurile de învitații, pe care le pusesem la cutie, cu mâna mea, eraă pe masă. Un moment am crezut că Închiliere. Mă frec la ochi, și caut să-mi dăă seama de ce-am făcut, de ce-am visat, de ce văd, Poate c-or fi alte p]icuri... mă scol, și nu-mi mai remâne nici o îndotală, sunt adresele scrise de mine, sunt plicurile pe care le-am pus et, cu măna mea, la cutie, Ce Dumnezeă, că doar nun fost beat Stati cît și mă gândesc..: Îmi aduc bine aminte de unele adrese pe care le-am citit chiar în mO-“mentul în-care am vîrît plicul în cutie,., uite, uite și plicul căruia „i-am îndoit colțul, îndesăndu-l, fiindcă nu mai încăpea... Dar cei asta? Și îngrozit, mă reped și deschid ușa. de la salon. -Făcliile ardeaă la căpătăiul moartei. Baba dormea pe un scaun cu capul răzămat de calafale, Ea tresări și se uită la mine speriată..

—’A fost cineva aici... la mine, astă noapte?., — Nu, Domnișorule, n-am văzut pe nimeni... De sigur ași fi inchunit, dacă în momentul acela nu ar fi intrat bucătăreasa:

— Adus -postaș scrisor ala multe. ’Spus trebutei bani...

Le francasem, ca imprituate, cu un ban șijumălate; —frate- mea!.,. voise să facă economie și aici.

Socoteală

Ion a plecat, butoaie la curte. Vrea să mai vadă odată pe boer, vrea săl mai întrebe odată, săl roage Sas săi deschidă și lut capul, că ele prost și nu se dumerește în nici un chip, cum-de nu se. mai poate el mântui de datoria în care 4a încurcat acum trei ani, cârd a luat de lu-curte doi poli și o mierță de popugri, ca să aibă cu ce-și scoale casa din iarnă. În mintea lui, ca pe un răboj, sta iusemnate Zilele de muncă, fălcile de arătură, de prașită, de cosit și de secerat ;:lanuri nemărginite i se inpânzese înaintea ochilor... ca un rob a mun- - cît, și el, și nevasta lui, și fata lui, și cu ce s-a ales? 1 Nina o dată să pue franc peste franc, că vătăjelul îf și i lipea biletul galben de la per - ceptor. lși face iar socoteala; i se pare ciudat de lot: pe bună, dreptate, ar mai avea de luat, iar nu de dat. Și cu toate astea, când deschide bcerul condica și le ia pe scris —ese altfel. Nu mai departe de cât azi dimineață: socotesc ei ce socotesc, hoerul cu vechilul, și’] scot dator cu două fălci de arat, una de prașilă, și trei-zeci de zile cu palma.

— Fi, te-ai dumetit, bade foane?

—. Mam dumerit,.,

— Așa!

Așa-i Îi.

Dar când a ajuns acasă, și-a făcut dei 1znoavă socoteala, băbește, cum il tae pe el capul, ș-a văzul că nui așa,

— Du-le, omule, și fii mai cu inimă, nu le mai lisa să te imbolmojască cu vorba. Ce dracu, noi hețivi nu suntem, noi trândavi nu suntem, și nici cele guri n-avem de ostoit, o fată-i la casă, ș-aceea-i bărbat, — pe ce se duce toată munca noastră? Gândește-te că mâini îi vadeaua biru- lui, și vine să ne împlinească, și mai o para chioară, — are să ne vânză și cenușa din’ vatră. xiata Dumana a stârpit de slabă, îi ies ciolanclle prin piele; azi dimineață am desvălit bordeiu ca să”[ dai o mână de ogrinji; cu ce-avem s-o ținea toată iarna?

S-ar întoarce e] Ion, de la poartă, dacă nuLi-ar turui în cap vorbele astea, ca o darabană. Rai, împrăștiați de vânt, ca niște flori albe scalulote din văzduh, cad primii fulgi de zăpadă, Tot satul parcă datora! Din când în când se aude un mu-"get lung, răsunător, aproape jalnic în muțenia tristă a văii. «Acum, întrun noroc... ce-o fi o fil» Și iată iar pe badea Ion, ca și azi dimineață, stâlpit lângă ușă, sastisit, învârtindu?și căciula în tn» neștiind cum să înceapă,

— Hi, cei jalba...9!

— ALA) ce să fie cucoane... caca tot cu soco-- tcala ceea...

Ion tăcu și-și plecă ochii pe căciulă. Privirea aspră, cruntă a boerului îl răcise inima..

— Cum? ce bâăigui? nu te-nțeleg.

— Vă sărut mâinile și să mă iertați „ Cucoane, da eaca, noi nu știm carte, și dacă aveți bunătate să mai socotiți o dată datoria ceea... că, dă... Sunt HI OM) CVOGȘ... și îi păcat de Dumnezei..

— Așa? bine.

Și bose ul se sculă, și trase cu violență de cordonul împletit care atirna deasupra patului. Servitoarea intră speriată.

— Ia chiamă pe Costachi.

Boerul, cu mâinile în buzunar se primblă Mânios de colo colo. Ion, cu-ochii în jos, își învirlește căciula, și își adună în gînd munca făcută, banii primiți. E o tăcere grea, apăsătoare, încărcată de nelinișt ste... Figura de măcelar a lui Costachi vătaful se arată î în pervazul. ușii.

-— Auzi că tot nui dumerit, Ta du-l la canțelerie-și fă-l să înțeleagă odată !:

Costachi făcu. din cap semn lui Ion să vie după dânsul: Și în cancelarie, îl întrebă scurt :’ Ce vrei? — dar nu-i lăsă tim p.să răspundă; în aceeași clipeală îl plesni peste gură, de’! podidi sângele. După ciîleva minute de «răfuială», un argat îl scoase în brânci din ogradă,; și îl asvârii căciula peste poartă.

Bietul Ion, șovăind, ca un om toropit de:băutură, cu capul gol, cu părul smuls, desfăcut la piept, cu cămașa plină de sânge, o luă întâi spre comună, dar pe la. jumătatea ddrtruntilui se râsgândi ș-o cârmi spre casă.

Safta rămase încreimenită când îl văzu, Mariuca începu să plângă cu hohot.

— Da ce-i asta Ioane?

_— Dă, nevastă, vezi și tu ce-i... socoteala boerului, nu Par mai răbda cel de sus!”

Inoplează. La licărirea- unui opaiț tustrei staii jos în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele, surle. În ochii lor stinși, pe fețele lor. trase, e spaimă și disperare, Li-i frică parcă să se uite unul la altul. Oftînd, Safta fringe în trei o bucată de mămăligă rece, care se întinde. În mijlocul mesei e o strachină pe fundul căreia a mai rămas o țiră de mojdeiă, dar nimenea nu întinge, și niminea nu scoate o vorbă. (Vântul dudue în horn. Afară fulguește mercă. Vaca rage de foame în pătiitură. Griveiii urlă în poartă a jale ș-a pustii.

Tablouri triste

... Aceleași, și iar aceleași pe

Și plictisit de monotonia gâr durilor, lui David își scoate capul de sub lapona, hotărît să se scoale. Dar e așa frig în odaie, și toate parcă’< ude, și prin geamurile înghețate se strecoară iar lumina acea mohorilă și apăsătoare,—«o lumină moartă» cum o „numia el... Ah, are să-l inebunească lumina asta nesuferită, avară.., murdară! Cască, își întinde brațele săși le desmorlească. Se simte laș, nenorocit, fără Fin incapabil de a gândi.

Pe jos — hărtii mototolite, mucuri de țigări, gunoiii nemăturat de săptiimâni intregi; de pe lada de lângă fereastă atârnă o pereche de pantaloni rup|i; pe speteaza unui scaun de teii ști aruncată haina roasă în coate, cu gulerul uns și plin de mătreață, una din mânici pare că arată, cu un gest de desperare, rhelele vechi, scălciate; pe masa din famile aula de hârtie, o pălărie pleoștită, răblărită, care sfîrșise prin a căpăta ceva din figura lui David, o paletă, o mașină de făcut cafea, și un flaut; a asupra mesei e bătută în părete o pânză fără ramă, — pe ea e zugrăvită o maimuță care se chinuește să strice o nucăcu dințit; maimuța are un ochiit închis și cu celălalt par-că plânge; pe fața ei shârcită, de habă hidoasă, e o impresie de răutate, de încăpăținare și de strașnică ciudă, de desupt e scris de mână: «Fie care cu necazul săit.» Pe călușul din fața ferestrei, întinsă pe o cercevea de lemn, stă o altă pânză neîncepută și pare că-l mustră, pare că-l chiamă.,,

David se întoarce cu fatala perete, și își trage iar plapoma pe cap. Aude zurgălăii de la sănii. Oare mai ninge Rua? E- Duminică, și de azi într-o săptămână — crăciunul. Cu ce erihdară îl aștepta odată! Și gândurile lui se întorc cu anii înapoi. Într-un AAA din județul Botoșani, în marginea unei păduri de fagi e pitulat un bordeiit ce pare mai mult o colibă de jitar, de cât un acaret de gospodari. Acolo s-a născut, acolo și-a petrecut cele mai fericite... singurele zile fericite din. vieață lui. Vede chiar tablouri de iarnă și de mizerie —și ce frumoase i se par! Troianul a astupat ferestruia de hârtie. În horn văjâe vântul. Îl stă lungit pe patul de lângă cuptor și citește motanului: «Un copil odată mic ca Dumneta»; motanul toarce, clipește somnoros din ochi și, din când în când, își mișcă vîrful cozii incelișor, ca și cum ar vrea să spue: «citește inainle că cît ascult — nu dorm». O,David e mândria, podoaba casei... Îl soarbe măsa din ochi, și îi vine să plângă de bucurie când „il aude citind, Înadins și-a tras lavița de lângă vatră, ca să-l vadă mai bine. Ce bună, ce sfântă ființă e mama lui! S-acum i se lămurește bine în minte! O vede: cu măna dreaptă văzemată de prichiciit, cu stânga ține la piept un copil pe care il lăptează, iar cu piciorul clatină încetișor albia în care doarme Mărioara, — așa stă blândă cu luare aminte, înaintea lui, par-că se roagă la icoană — fața ei gânditoare se înseninează treptat ca de o lumină pogorită din cer, — iar el bagă de seamă, se mândrește în cugetul lui, și citește și mai frumos. Da, acesta are să fie un tabloii vesel! i

David se scoală, se imbra că iute, desprinde - din perete pânza cu amaimula», o face sul, o înfășură înlr-o gazetă și pleacă... so «mărite și pe asta». - Mai sunt trei zile pănă la anul ’noă. E cald în odae; giamurile sunt desghețate, afară „i soare; strașinile picură. În picioare, în fața ferestrei David, cu paleta în mână, așterne ultimele cu-: lori: luminoase pe chipul lui de acum 20 de ani, pe figura blândă, atentivă, inspirată a măsci..: se dă, cu căți-va pași îndărăt și privește lung, lung: i se pare că surioara lui din albie are totuși o expresie tristă, că pruncul de la sânul măsei plânge, că motanul are aerul de a fi bolnav. Nu, nu se:poale... El a pus aici copilăria lui veselă, naivă, frumoasă ca o poveste, —el a pusaici toată dragostea, toată lumina sufletului lui, Clipește din ochi, și se uită din noă, se uită fix... “Nu, nu: de sigur îl ingală azi vederea. E grija, e groaza care-l prigonește de nouă ani, de când tot ce il ese din mână e chircit, bolnav, întunecat de o suferință care vine vecinic și se zugrăvește singură pe pânze, fără voia și fără știrea lui, și i le strică. Nouă ani de când toți «oamenii» lui plâng, toate «animalele» lui sufăr, toate «florile» lui sunt veștede, toți «arborii» lui sunt uscați... Și patru luni n-a mai lucrat nimic de frica acestei persecuții neînțelese, exasperante.

Îl ustură ochii, tot EAI il doare, ide de osteneală. Nici o odată n-a lucrat el cuatăta pasiune ca inaceste zecezile. Și în toată vremeaasta a fost fericit, se sîmția acasă, iubit, între ai lui.

David puse paleta pe masi, se lungi în pat, și închise ochit ca să și-i odihnească. Ce fericit trebue să mă creadă biata mamă, gândi el; de sigur ea Își zice că-am uitat-o de preamult bine, de prea multă miuire... O, săracă mamă, când ai ști tu ce a rămas din visurile tale, — Cât nu trebue să știi nici o dată. Din noii i se înfățișă tabloul copilăriei lui. David rămase așa, cu ochii închiși, și îl contemplă mult, mult. Apoi deo datăsăriin picioare, ca și cum Par fi strigat cineva.

— 0, dar e grozav... Și mama plânge ?...

Furios, nebun, se repezi la masă, trase sertarul și, inșfăcând briciul cu care se rădea, spintecă pânza cu două tăeturi lungi, în diaganati, —și în aceeași clipă, fără să-și dea seamă de ce face, își duse briciul la găt — un moment avu o senzație... nu de durere, ci de ceva fierbinte — -îL îndesă cu sele în beregrtăi și căzu mototol lângă pat, într-un lac de sânge.

În străini

Mândreță de fată era Ilinca lui Vasile Ispas din Plesășți! Nu numai părinții ci, dar tot satul se fălea cu ea când o vedea Dumineca la horă, naltă, mlădioasă, curată la port și albă la față; ca o haină împărătească strălucea i în soare cămașa el de borangic cusută cu fluturi; și flovile pe care le purta ea în păr erai mai frumoase de cât toate florile din câmp; și vorba ei „era așezată, și căutătura ei era blândă și plină de cumințenieș iar când mergea par-că nici nu s-atingea de pământ, așa de ușor și potolit călca; Dumineca, veneaă flăcăi din alte sale «o vadă, și tot pe lângă ea căulati să se prindă în horă, iar Ghiță al Popii «năzdrăvanul satului» își da pe ceafă pălăria cu cordele, și suridea fudul pe sub mustață, că el purta hora, și el zicea chiotele jocului de-ți era drag să-l asculți; și cînd striga:

«Hei! Mult e mândru satul met,

Hei! mă iubesc cu cine vrei...»

numai se uita duios la Ilinca, apoi la flăcăii streini, și parcă le spunea din ochi: «de geaha vă mai rupeți ciobotele pe-aici, că Ilinca nici nu vă bagă în seamă!» De umbletul ei și de pieptănătură ef vorbiaii femeile înșirate pe prispa cârciumel; iar cînd, între gospodarii satului cari se ciste ți la-umbra nucului, se-nleția ’gîlceavă, o dată auziai strigând :- «Ilinco !- ia dă-te încoace...» Și Ilinca se desprindea din joc; în ochii ei mari și blânzi ca de căprioară, era atâta farmec, și-n tot chipul ei frumos atâta lumină „și veselie, că-ți treceati parcă: toate necazurile numai cât te uitai la ea.

— la lăsați-mi fata-n pace, să nu mi-o deocheți, striga de pe prispă Smaranda lui Ispas, “înălțându-se puțin dintre cele-alte femei, și potrivindu-și tulpanul pe la tâmple.

Atâta odor avea, și când se gândia că mîine poimîne va trebui s-o mărite, i se făcea întuneric înaintea ochilor, S-a încercat de căte-vă ori să afle cam în cotro i-ar bate gîndul fetei, dar Minea nu i-a priceput întrebările: ea se întorcea de la horă ca de la biserică, cu aceeași inimă curată și liniștită ș: ochii ei limpezi zirabiseă tuturora cu aceeași nevinovăție; nici o dată nu-i trecuse prin minte c-ar fi de făcut vro deosebire intre flăcăii cu cari juca.

Într-o zi, la scinciob, Ghiță al Popii, pe cînd juca de briă cu ea, nu Sa mai putut stăpâni, ș-o data luat-o’în brațe șa sărulal-o. Ca o leoaică s-a repezit Smaranda.:

— 1ți scot ochii, sfrijitule!...

— De, sgripțoroaico, ce te sborșești a;a, că «loar nu |i-am mîncat-o?!

Smaranda nu l-a auzit. Fă” și smuncise fata de mână ș-o ducea acasă ca pe-un copil hoinar. Din ziua aceea mă mai scos-o la horă. Ș-o păzea ca pe ochii din cap; noaptea nu putea să doarmă liniștit, i se părea că tot aude șoapte și pași pe la ferestre; își făcea fel de fel de idei; răsuflarea vitelor din bătătură, fișiitul frunzelor, cel mai mic syomot de afară treziaă în sufletul ei bolnav vedenii spăimîntătoare; auzia glasuri în, podul casei, vedea tâlhari, dați cu funingene pe obraz, întinzând puștile în dreptul ferestrelor, vata să tragă, — și ca aștepta groaznica detunătură țiindu-și răsuflarea.

În postul Sin-Petrului a venit Catrina sora lui Vasile, din Mănzați, și cum era ea femee deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucerurile la cale,:

— Lasă, Smarando, nu-ți mai shrica inima, fă cum îți spuit cil, ș-âf să vezi c-are să fie bine, și el e singur la părinți, ș și n-are nici un cusur... oameni cuprinși... fruntea satului..

— De, dacă zici tu...

Și Smaranda nu mai putu vorbi. Simți că i se pune un nod în git. Lacrimile o podidiră

»«. Pol cum să nu-l știm? că doar a venit cam desișor în vara asta la horă la noi, da se ținea tot razna...

— Hei, ca omu străin... Dinule mamă, spune și lu ce-va, c-or crede oamenii că ești mut... Or poate nu ți- i dragă fata, „ci fi zicând căi urâtă... mai știi?

Dinu ședea mai de oparte pe capătul laviței, se uita în jos și își învărtea pălăria în mâini: Ilinca mângâra un pisoiă, care torcea ș-o tot îmholdea cu capul. Pe Catrina o umfla răul. li venise în minte vr-o ghidușie, că făcu semn ce-lor-lalte două femei, — tustrele se dădură lângă ușă, șoptiră ceva, se auzi un chicolit. de ris înfundat; apoi Smaranda, dregându-și glasul: — Li, în sărutați-vă acum, copii, să vă vedem...

Dinu se făcu roșu ca sfecla, Ilinca își ridică ochii și privi îngrijată la mă-sa.

— Hai Dinule mamă, mișcă-te, — ce, vrei să vie fata la tine? Mai lasă focului pălăria ceea c-ai învârtit-o-destul,

Flăcăul, rușinat, făcu, șovăind câți-va pași, netezindu-și cu dosul mânai mustăcioara lui - bălae.

Se opri saslisit înaintea fetei, și întorcându-și capul spre cele trei femei, zise e-un aer nenorocit, desperat::

— Dacă nu vrea...:

— llinco, sărută-l.tu fată, că lui i-e rușine...

Sfiieioși, stângaci amândoi, se iai de mână și se sărută. Smarandei i se wiapla ochii de la-. crimi.:

— Noroc să vă dea Dumnezei... să fiți cuminți... să vă iubiți și să trăiți bine.

Dar ei nu mai aud, nu mai văd, nu mai pricep nimic, Cu ochit în: pământ, tăcuți, șed amândoi pe pat, lângă teancul de lăicere și strae “ înalt până la podele; pisoiul intre ei toarce și, se răsfață, măinele lor il netezesc, în neștire.

Hinca își. aduce acum aminte de lăcăul acesta voinic și frumos, care venea în toate Duminicile la horă și care sta deoparte, rezemat în bățul lui de corn lustruit, și se uita toată vremea la ea; nu-bea, nu vorbia cu nimeni, și nici odată-nu s-a prins în joc. Părea așa de trist, în cât Ilinca își închipuia că trebue sii fi murit „mama, și se uita la el cu milă.

— ii drag? o întrebă Smaranda, când rămase numai cu ea.

Mînca privi galeș în ochii măsei, yru să spună ceva, buzele-i tremurară ș-o podidi plânsul.

„Smaranda o apucă în brațe, speriată, ’ — Ce ai? Spune, drăguța mamei... spune-mi mic tot... Și cum ?ei vrea tu, așa are să se facă.

Cu glasul înăbușit de plâns, Ilinca biîlbii: - — Mămucă, nu vreatt să mă duc în streini... nu vrea să plec de lângă tine,

— Da taci, fată hăi, parcă Mănzații îs peste -lume? Cei a trece dealul? N-ai să fii bucuroasă de noi... în-toate zilele avem să ne vedem. De asta să nu duci tu grijă, Ilincufo...

„Și bietei mame, i se rupea inima când se gândea că peste o săptămână are să-i rămâe casa pustie; dar când avem nevoe să mângăiem pe alții, pare că uităm propria noastră durere,

— Tu spune-mi mie atâta... dacă ți-i drag... " — Mii drag, mămucă, da când mă gândesc...

— Hi, lasă, nu te mai gândi și tu acu... la-n auzi, vine vaca, fugi repede de-nchide vițelul...

Soarele asfințea. Dumana întindea gâtul la poartă și mugia, era așa duios mugetul ei !.. Din fundul livezii vițelul o auzise, îi răspundite; și venea, venea În goană, cu coada îmbărligată, cu botul întins,

— 0, sărăcuțul, cum trage la mama. lui!

Și Ilinca îl duse-n ocol, aproape pe sus, ca să nui facă dureri. Vilelul se sbătea în brațele ei. Așa or s-o răpească și pe ea de lângă mă-sa!

E toamnă: De minecate Dinu a E șa. pornit la târg cu două chile de grâă, Ia «Cru-! cea Tătarului», unde cotește drumul, el Își mai întoarce o dați capul și se uită lung spre cășula albă din dreptul biscticci, și pe cînd ceilalți.cărăuși flueră de răsună calde gândul lui măsoară depărtarea până la târg, și înapoi, și i se pare un vac de om până s-o vedea iar acasă,

Ilinca a eșit c-un căuș de grăunțe să dea demâncare la pasări, dar în prag a simțit ca un fel de amețeală: i se muiară picioarele de pe la genunchi și fața îi asudă de odată. Se așeză jos pe prispă; păserile flămânde dădură busna la căuș. Ea le goni, luă cu pumnul gr ăunțele și le aruncă în bătătură; într-o clipeală nu se maizări fir de păpușoiii.

Soarele se înalță încet dintre copaci, Ilinca stă nemișcată-pe prispă. Ochii ei cată uitiți în spre pădurea arămie care îmbracă dealul din față. Pe acolo a venit ea acum două luni, în car împodobit cu scule, cu alaitt mare, în cântece de lăutari, în chiuituri vesele și pocnete de pistoale...

0, cum iserupea inima de jale, cum se bocea, și cum ar fi vrut să moară în ceasurile acelea; și niminea n-o pricepea! Gândul ei dornic străbate pădurea și ese la luminiș, în valea Pleșășilor, vede cărărușa albă care tac deadreptul prin curătură și duce la căsuța lor, vede salcia din poar tă, coșerul din fundul ogrăzii, ciulinii și nalba de pe lângă gard, câinele culcat în prag ul ușii, stâlpul lustruit E mijlocul tinzii, râșnița din coli „ vatra de care se ținea când era mică; și toate lucrurile de acolo i se par vii, sfinte, pline de farmecul unei povești frumoase, pe care a trăiV-o și în veci n-are s-o mai uite,

Mereă se întreabă: Oare ce face: mama în vremea asta? Și în mintea ei se deșteaptă, cu toate amănunțimile, vieața, obiceiurile de acasă. Ce deosebiți i se par oamenii de aici, și locurile, și copacii și agrul,

În casă îl e urât, afară îi e urât. Satul e pus întro vale umedă și nec oamenii sunt urăți și răi, vitele slabe, pomii strâmbi și chirciți, apa sălcie. i

— Bună dimineața Hlinco!.

-— Da... cândai venit?,

Și rumenă de bucurie se repede înaintea flăcăului, care stă la poartă și nu îndrăsnoște sii intre, E Ghiță al Popii, În clipa aceea Ilinca crede că vede pe mă-sa, pe tată-săi, hora din Pleșăști, și toată copilăria ei. Îl poftește i În casă. K așa de zăpăcită, în cât nici n-a prius de veste că Ghiță intrând, & tras zăvorul lajuță; ea îi dă Or cu. Întrebările și nu bagă de seamă ce priviri de tâlhar și de ucigaș s-aprind în ochii lui, și ce împrăștiet se uită, și cum îi tremură buzele când răspunde. Hainele lui miroase a Pleșăști. Îi ia pălăria și bățul, și le ține în mână, cu „drag: sunt din satul ei.

— Ilinco, îți mai aduci aminte se cân le-am sărutat, atunci la horă?

Mînca râde. El o cuprinde cu brațul stâng de mijloc, cu cel drept de srumaji, ș-o sărută, ca atunci-la horă.

TR ezi binișor.., să nu vie cineva...

a dă să se desfacă, dar brațele lui o strâng și mai A mai pasionat, Ilinca înțelege, și îl imbrâncește cu groază, ..

— Ce, ești nebun?

ȘL e a A VLANUȚĂ -S-aud bătăi furioase în ușă, apoi un glas desperat:

— Jlinco! fi- [i-ar de cap... deschidă odată!

— Soacră-mea!

Și Ilinca se repedela ușă și descue, Ghiță o smâncește de coade strigi ind: «Nu descuia că se face moarte de on: λ îi “Râdă izbește ușa de perete.

— Ce cauți tâlbarule aici?

Sivânătă, cu ochii holbați, senăpusti ca o fiară, E Ghiță o îmbrânci cât colo, își îndesă păliiria pe ochi, eși hbodogonind, ș-o tuli pe cărare la deal într” o hămăială de câini asurzitoare.

Așa? Va să, zică de-aestea mi-ai i fost mătiluță? le încui cu tălharu în casă..

— Da să-mi plesnească ochii, mamă...

— „Taci, nu te mai jura, căea afurisită! Nu le păndesc e? De. azi dimincații de când îmi stai în prispă $ „aștepți să "(i vie craiul, Lasă că te cuminfese ci, —să vie Dinu, ș ș-om vorbi noi, jnpâneasă Ilinco! Hei, acu plângi, știm noi de astea, lasă, lasă!

A douazi Râdă, eși înaintea lui Dinu la „poarta larinei și până acasă nu ”i-a mai tăcut gura E atâta a știut de bine săi răscolească inima și să “i-o învenineze, în cât bietul Dinu când a intrat pe poartă, nu mai vedea înaintea ochilor: lăsă boii în jug, și ca un turbat se repezi în casă. Ilinca se bocea «cu capul în pernă. Dinu o înșfăcă de coade.

— Nu mă omoră, bădicuță dragă, — săi să-ț spun... fiei milă de mine, că nu [i-am greșit GU nImIc...

Dar el n-aude, nu vede, e nebun, — cu stânga o ține strâns de păr și cu dreapta o lovește peste ochi, peste gură — fața: Ilincăi e numai sânge. Râdă în picioare, răzămată cu spatele de ușă, se ingâmfă de hărbăția feciorului și”! întărâtă cu vorba:

— Așa, să se învețe minte... ibovnic i-a trebuit? Auzi nerușinata... ziua în ameaza mare!... „Vot satul știe... mai mare ocara...

— Auzi, fă Mărandă, ce spune Safta llioaia, vă ci ca bătut pe Ilinca noastră dese fost &’o omoare bărbatu-so.

’— Cum se poate... când?

— Săptămâna trecută... Ci car fi prins-o soacră-sa cu Ghiță al Popii de la noi... Da stări, famee hăi, unde-o pornești așa ca o furtună? Mărândo !... Vino înapoi, c-om merge măni împreună!.,.. Tii.., Doamne ce [i-e cu nebunu 1...

Și Vasile se uită lung după ea cum sue cărarea Șăd ui = într-o fugă. Flueră necăjit, se scarpină în cap, ș-o lasă în plata lui Dumnezeă.

Soarele scăpăta după deal, când Suranda eși din pădure. Fă o luă des drept prin viile oamenilor. Nici odată nu i se păruse așa de lung drumul la Mănzați. Gândurile ei MIREL se lescărcaii în vorbe pe cari ea le rostia tare,

E e. Numai când ajunse la poartă, sîmți ci

a de-ostenită. Într”un Sute alergase cale de dn ceasuri.

Ilinca mulgea vaca. Din ținea vi ițelul,

— Uite mama, zise Duțu mirat.

Mînca trase șiștarul de sub ugerul vacii, îl „puse de o parte, și, ștergându-și măinile de pe-- stelcă, alergă bucuroasă inaintca măsei, care se uita neliniștită, când la fiică-sua, când la ginere-so, și nu știa cum să înceapă vorba:

— Hi, voi ce-ați mai făcut? Cum ați mai dus-o’ pe aici? âȚ

— Bine, slavă Domnului...

— Da ce am auzit? că vați’ sfădit, că...

-— Noi? Vai de mine, cine ți-a spus? Auzi, Liucufo, ce a mai scornit lumea!

dispar” că mama crede, știe ea că noi trăim bine.

Apoi Hlinca schimbă Sbrhd, întrebă de tată-săti, ’ «le ce mai e pe acasă, Sint par-că i s-a mai pus inima la loc. Spuse că îi e foame. Dinu alergă la cârciumă s-aducă.o garafă de vin.

— lIlincufo dragă, -ia șezi colea, și spune-mi drept ce-a fost?... et am auzit că te-a bătut, e adevărat?

— Da de unde, mamă? Ce ascutți d-la la miniciunile oamenilor?

—- Vezi, lată mea, că și oamenii nu stârnesc ei așa, până nui ceva... uite cum ai slăbit; ai lu ceva pe sullei, da nu vrei să spui. V-am văzut poarta unsă cu păcură. Cine x-a făcut ocara asta?

— Nu ști, mamă, că și noi ne-au mirat ci ind am văzut...

Și nu vru Ilinca în ruptul capului s & spue măsei traiul amărăl pe care îl ducea cu bărbaln-săii, Așa i-a fost ef partea; ce să mai știe și părinții? Destul sufere ea.

la masă Smaranda cinsti cu ginere-săă, și îl rugă, stăpânindu-și plânsul, să-f fie milă de fata ei, catâta a.avut pe lume, și când se uită la ca, ș-o vede cum a slăbit, i se rupe inima,

— D-apoi, a slăbit că îl îngreunată, zise intrând Râdă, care ascultase. la ușă, — și nu îi cu fecioru mea, s-o știi asta, e cu (rhilă al d-tale... li-ți-ar în baftă să-ți fie, cuscră Smaratli, că mai bine nu [i-aș zice...

— la lasă, mamă, și d-la act...

— Tu taci din gură prostule, —te-a legat mueca la ochi; de râd și câinii de tine. Mi-e și scârbă să te mai văd... nu ți-i rușine coșcogemite omu, s-ajungă să-și bată muerea joc de tine...

— Da ce e asta, cumătră? întrebă Sraaranda uimită; se făcuse galbenă ca turta de ceară și -încremenise cu lingura în mână. Ilinca pusese “ochif în pământ, și sta mută, aiurită de spaimă. Dinu iar începea s-o creadă vinovată, și iar sîmția că îi vine nebunie...

-— O auzi? Se face că nu știe, sfânta! lShei, - te-am aflat cit leli(o, nu te teme, că nu-i Podu așa de proastă, cum chitești...

" — Ilinco! vorbește, mamă, pentru Dumnezeii, fi-mă să pricep ceiasta...

— Of, mamă, cît am să înebunesc aici... îmi vine să iati câmpii... Și puindu-ș și amândouă mâinile în cap, începu să plângă cu hohot, și să-și smulgă părul. Smaranda nu mai putu ridbda.

— Lasă-l dracului, fata mamei, și hai acasă» dacă...

Nuiși isprăvi vorba, că Dinu o plesni cu palma postegură, de-o niptt sângele. Ka dete un țipăt, un răcnet ca de fiară, și se repezi cu unghiile “șăVi scoată ochii, dar căzu ’amețită de lovituri: Râdă și Dinu tăbărăseră pe eași-i cărati la pumni, Mînca striga afară cât o lua gura: Tălharii, săriți oameni buni... omoară pe mama, săriți co omoară!

Megieșii alergati zăpăciți, ograda se umpleit de lume; copii speriați din somn, se [ineaii de fusta minelor și plăngeaă, în ușă-era o îmbulzeală de nu mai puteai străbate, și în casă un umegtec destrigăte pripite, neînțelese.

Dar unde-i Ilinca?:

Cine să se mai vândească la nenorocita de ea, în huetul și bezna acestei nopți îngrozitoare! Co hotărâre de nebun, ea luă funia din coarnele vacei, făcu un lat, și-l trecu pe după git, se urcă în nucul din spatele casei, legă bine de o cracă groasă capătul celilalt al funiei, sminci decileva ori ca să încerce nodul, apoi își făcu cruce, își strânse lațul la gât, și își dete drumul în aer.

Biata Smaranda, cu părul sintils, se svârcolea în mulțime... “o duceat la cumnată-sa Catrina.

— AMined! Unde-i Iincula mea?...

Și glasul ei se depărta, se pierdea în noapte, slișietor, sinistru, ca un bocet de moale,

Anul Nou

“— Mii de bombe, Domnule Conte! Tată un, an care se anunță bine...

Și Mișu își încleștă amândouă mânile ce brațul lui Victor și îl strânse cât ce puln, de bucurie.

Fra noapte și eșiaii de la «club».

— Ce, tu. vrei să te duci acasă, să te, culei? Ași nu te las, Domnule Conte, mie nu mi-e somn —eti vreaă să petrec hoșiptea asta... Birje Victor era ostenit, il durea capul. ÎIncercă să convingă pe Mișu că-c târzii, și că ar fi bine să lase cheful pe altă dată; dar Mișu avea paisprezece romuri în cap, și opt sute de lei în buzuDAI.

— Domnule Conte; nu umbla cu mofturi, că nu se prinde. d

IL urcă mai mult cu sila în trăsură, și strigă birjarului: «La Vila Regală!»

Pe jos era puțină zăpadă. De cu seară se lăsase ger. Luna împrăștia o lumină: fusforescentă, Spinările cailor erait albe de promoroacă..

— Mă Domnule Conte, ai băgat lu de seamă “ă marchizele noastre seami ăni i? Ia privește...

— Adevărat... ul

— Nu zătt monțer.,. uită-te bine... a mea e ceva mai oacheșă, dar leit aceiași ochi, acelaș nas, aceea gură șiaerul... aerul... Fă, voi sunteți surori... spuneți drept?

Cele două fete zîmbiră plecăndu-și ochii în jos, — un zîmbet silit, trist, sfâșietor de trist.

7 aveați un aer preoc upat, misterios, De

e o jumătate de ceâs vroiaii să plece. Mișu se necăjia.:

— Ce ați turbat?,..-I5i, afurisit hirjar... unde dracu a găsit el dihăniile astea așa lugubre?

— Lăsați-ne săi, uite, vă spunem drept... suntem surori... și ni-i mama holnavă...

= Mă, ce brașoave!... „Poate aii câte o istorie tragică... un amant care le-a abandonat, un soț care a dispărut, o mamă bolnavă... Cum vă vine să mințiți așa” Știi et cine-i mămița voastă, Ția “mine cu de astea nu merge...

— Dacă nu crezi... hai cu noi să vezi.

— Haide.... Pe Dumnezeul mea, Dornuule Conte. țin sii fac această:.. «descindere locală!» ’Bea-ți șampania marchiză dragă... În sănătatea mămițichii.,. Țal! Să vie musiu al!

Se lumina de ziuă. Birjarul dormea în trăsură, bi:

— Hei! logofete, scoală că [1 s-a aprins giuboaua. RE

Birjarul sări speriat, EL se uită lung, cu o privire nedumerită, stranie la cele două fete, care tremurat zgribulite de friw:, palide de nea” dihnă.

— Dar unde dracu + vi-l casa? Nu mai ajunem?

— Nifeluș « mai avem...

Utițile craii pustii, din ce în ce casele sc mic sorait și se răr câți. Orașul avea un aspect de cinitir,

— Am ajuns.

Birja se opri în fata unei cocioabe din spatele căzărmilor, Un câne lătră, speriat din somn, apoi începu să se gudure. Una din surori se duse repede înainte. Cealaltă vorbea încet cu birjarul. „Victor sprijinea de braț pe Mișu care-își da toată osteneala să se țină drept și să pronunțe bine silabele,

— „Foaie bune, Domnule Conte, da ce căulim noi aici?

Victor îl șopti rugător :-

— Mișule iapă, să nu faci scandal... gândește-le că sunt oameni... și sufăr săracii...

— Ta slăbește-mă, nenișorule, cu morala.

Ușa se deschise încetișor. De afară se intra: direct în odaia care închidea în păreții ci mize rabili atâtea vieți nenorocite,

— Poftiți, vă rog, la noi e can urăt...

Cei doi tineri intrară, fără să facă sgomot. Un moment rămaseră lingă ușe nemișcați, țiindu-și respirarea, Ei își țintiră ochii spre patul din fund: două brațe subțiri, ca de schelet, se agilaii în aer, un gemăt cavernos, sinistru îi înfioră. Pe o lădălue, lângă soabă, un băețel ca de vre o“ șase ani se svircolia spuzit de pojar, și ’gura lut arsă de sete soplia într-una: apă, apă... Pe patul de lângă fereastră trei capete blonde eșiati de subt o plapomă murdară. Sora cea mai mare, o sfântă cu luatele’ incruțișate pe piept, sta dreaptă în mijlocul casei și s i se uita nedumePită, îngrijată, la cei doi. necunoscuți. ’

— Dar cum puteți trăi atâtea suflete în... holeșnița asta? șopti Victor, apropriindu-se în vîrful picioarelor de patul holnavei.

— (ie are?

— Tifos:

— De ce n-ați dus-o la spital?

— Am dus-o, Domnișorule, da n-a vrut s-o “primească... a zis că nu mai sunt locuri...

— Și băiatul... aici — cun vreți să se facă bine?

— Poi ce putem noi, păcatele noastre!

Victor trase:pe Mișu deoparte.

“Soarele răsărise, Un smoc de raze cădeaii pe capetele celor trei copilași, Ki dormiaă, drăgulii, Victor se apropie de sora cea mare.

— Uite....’o sută. de franci.... asta-i pentru D-voastră, — pe balnava o ducem la spitalul Mă-“vrogheni... are să ne aducă o trăsură închisă... o s-o invelim bine, cît sunt intern acolo și am să îngrijesc de ea ca de mama încă...

În vremea asta Mișu plângea ca un copil. E ol scosese încă o hârtie de o sută, ș-o oferia cu un aer împlorător, neputând rosti un cuvânt.

Victor, avea și el ochii uzi de lacrămi, dar se stiipănea, Un moment se făcu tăcere.. iv

Ușa se deschise încet — era birjarul.

— O tată, tată... uite ce ne-a trimis Dumiczei... de anul noăil...

ln hohotul de plâns al atâtor fericiți, cei Lrei copii se deșteptară speriați.

Poveste

LE Doamne, dă vânt vremii să treacă mai iu te, fi-mi anii zile și zilele clipe...

— Doamne, pune vremiistavilă și domoleșie”i sborul, fă-mi clipele zile și din zile ani...

Atunci a hotărît Dumnezeă să facă o încercare.

— Uite ce m-am gândit ei, Petre: Știi că pe Pământ oamenii sunt vecinic nemulțumiți de vieață lor. Primesc fel de fel decereri care mă pun și pe mine în incurcăluă; adinioarea chiar, pe când unii mă rugaă să gonesc vremea mai iute, auzeam pe alții cari stăruiat s-o (în în fiți, s-o fac să treacă pentru ei cât mai încet. Ca să-i împăcăm, hai să le dâm la toți același veleat, și să-l hotărim să fie — după cum își socolese ei “vremea — de o mie de ani, împărțiți în luni, „zile și ceasuri, pe care tot omul să fie stăpân a și le administra cum îl va plăcea...

- Petre nu înțelegea. Deschise ochii mart, și se uită curios.

— Văd că nu pricepi.

Și Dumnezeii zîmbi, ’Tacticos își vîrî mâna în sin și-scoase o carte,, [N a

— lată, zise Dumnezeii, aici sunt atâtea file, câte zile sunt într-o mie de ani. Pe fiecare filă sunt 24 de despărțituri — ceasurile: ele se desprind singure, ca frunzele toamna, și cad una câte una, din ceas în ceas. Nici o putere pe lume nu va putea impiedica sati zăbovi căderea lor. Dar fiecare om va:putea să rupă din vieață lui ori câte ceasuri, zile sati ani, va vrol, dintr-odată; și ca să aibă de unde — îi dăă o mie de ani...

— Dar, atunci, Doamne, un copil va putea imbătrini într-o clipă...”

— Nu, Petre, m-am gândit la asta; nu e ni. meni volnic de cât de la 18 ani în sus să-și gonească vacul...

Și în timp ce Dumnezeă vorbea, foile calen-“dariilui se rupeaii inte și se risipeati ca de-o - vijelie, căci veacurile noastre sunt clipe în cer.

— Știii ce vref-să-mi spui... c-or să se inmul-|cască oamenii, de n-or să mai încapă pe pământ, Nu purta grijă. E loc davolna... nici odată n-or să fie destui oameni ca să-l umple. Acum, du-te Petre, nu pierde el du-te și îl împacă..

Și s-a făcut așa cn a zis Dumnezeii.

Nu numai dușumelile temnițelor, cazărmilor și spitalelor — dar. casele și “ulițele toate erai lroenite de foi albe smulse pe fugă din călindarele vieții. Era o adevărată furie de a părădui vremea cât mai iute... Setea de necunoscut, goana fără odihnă după 6 clipă de fericire desăvărșită, golul în veci neumplut al inimei omnenești, himera, pururi neatinsă, care momește și fascincază de mii de ani gindurile noastre, zoreaii mai mult ca-or când cli pele vieții... «Mai iute, mai iute) acesta era strigătul tuturora.

O zînă frumoasa în alb-îmbrăcată dinți, ifchiamă... și toți după dânsa, cu brațele ’ntinse, - aleargă s-o prindă, — în urma lor fluturi întunecă zarea: sunt filele rupte din cartea vieții. - «Oprește-te zînă în veci adorată, ș-asupră-ne pleacă-ți privirea ta blîndă, și stavilă pune duverilor noastre l» a

Dar toți se ’nfioară când Ea se oprește... Pe frunte sărută cu buzele-i reci, li-adoarme durerea, — căci zina frumoasă și-n veci adorată T e Modă lea,

or, toc, toc — în poartă la ran.

— Am ostenit rupând lafoi... În linișteade pe pământși „n vremea risipită n vânt, îmi văd solia = împlinită: Deschide-mi sfinte Petre,

— Da cine ești?

— Sunt Nerăbdarea,..

„DE LA ȚARĂ Ningea, și viscolul ridica omătul în valuri și il spulbera în văzduh, de nu se mai: vedea nici cer, nici: pământ. Vizitiul răpușise strigând; până în piept se ingropaăbieții cai în troene grămădite de vijelie de-a curmezișul drumului. Cu cluii, cu vai, am ajuns în satul Pătrășcani, calea jwunătate între Bârlad și Poeneșști. Nu mai era chip de mers înainte. Cu tot dorul și ne-: răbdarea mea de a mă vedea acasă, trebuia să poposesc o noapte, mai ales că însera, și-aveam înaintea noastră dealul de la Florești, deal mare, și, chiar pe vreme bună, grei de suit. Cunoșteam pe popa din ’sat, și am tras în gazdă la el,

S-a minunat părintele Vasile, când m-a văzul. «Doamne ferește. vuteai să În prăpădeșști pe vVi-

De la țară

fornița asta,» Focul duduia în sobă, De la. ne îmi mirosea a azimă caldă. «lți irăește soac ra; L zise mama preoteasa, așezând al treilea tacâm pe masă. Numai acum simțeam eii cât frig î îndurasem. Foc îmi eșea din sfârcurile urechilor, și mâinele îmi eraă înghețate boacnă, că nu-mi puteam împreună degetele, Vântul șuera pe sul slrășini, în răstimpuri veneaă vâr tejuri repezi cari zgâlțăiaii ferestrele.

— la-auzi ce-i afară...

— Mânia lui Dumnezeă!

Și preoteasa la fiecare zguduitură de geamuri, își făcea cruce, și ofta, Eram amețit de drum, de frig. Vorbele, gesturile lor, aspectul lucrurilor di odae, îmi produceat i impresii confuze, care mă făceați să tresar, ca din buimăceala unu somn grea,

— Bea iute,

Un abur tare, îmbătător îmi înecă respirarei.

— Dă-l de dușcă, iute, cât îf ferbinte,..

Kra vin fiert cu scorțișoară și cu boabe de piper.:

Ce a mai urmat după asta, nu știi.

M-am deșteptat într-un întuneric cu atât mai îngrozitor, cu cât nu-mi puteam da seamă unde mi aflu, )mi bătea cineva în geam. Aiurit, ini ridic capul de pe pernă, Și, cu un glas alterat de spaimă, întreb tare:

— Cine-i?

— Hai degrabi, părinte, că moare tatăl...

Atunci-mi adusei aminte că de mult auzeam prin somn strigătul, vorbele acestea desperate, le auzeam mereii și ST voiam să mă Lrezesc și nu puteam.

— Îndată, indală...

Și, buimăcit, speriat, băjbâii o toană cu măinele pe pereți până să găsesc ușa.

Popa Vasile se sculă, aprinse o lumânărică de ceară lipită de buza unut sfeșnic de alamă. Până să-și găsească molitfenicul ei mă și îmbrăcasem.

— D-apoi mai ai până la ziuă... ce E ai sculat? ’

— Merg și cît,

Afară se potolise viscolul; era ger; dinaintea ușii un morman de zăpadă adunat de vârtej troenise Te

Tu ești, Safto?

—_ — Fă, părinte Vasile.

- O momăe, ce de-abia se zărea în reflexul zăperii, se apropie de noi.

— ler, după ce Pai împărtășit, a dormit puțin... de-aseară i răă... înlr-una se svi acolește, spnne căVl arde pe piept și cere apă.

Satul părea un cimitir. Nu se auzea un lătrat de câine. Când am intrat în bordei, am rămas câte-va minute amețit, orbit.de fum; un miros grei, holnav, îmi înecă respirarea.

— Nu mă mai cunoști. Ioane? întrebă popa tare, aplecându-se pe fața bolnavului.

Se făcu tăcere, Ion sta neclintit, lungit pe spate, cu gura căscată, cu ochii pironiți în tavan, holbați ca de spaima unui spectru. O barbă sălbatică îi acoperea figura scofâlcită, hidoasă; vițe de păr incilcilite, asudate, îi stat lipite de tâm-.ple, ochii uscați, sticloși, aveaii-o căutătură de! nebun. În viața mea n-am văzut un cap mai ingrozator,::

— Lungă zăcere, Tudoro, zise încet popa clătinând din cap. E

— Vinerea asta ce vine se împlinesc pai-sprezece săptămâni... să vedeți ce și-a făcut pe trup, lot scărpinându-se....a putrezit pielea pe el...

Tudora dete țolul lao parte. „Pot pieptul lui era o rană, “— Da ce are? intrebaiti că, înfiorat.

— Poi dă, parcă noi știm? Intâiit i-a eșit așa ca o plescaghiță, era câLun pitac, și de ce-o scărpina, de ce se lățea... Ce nu i-aun făcut, păcatele mele, și degeaba... Așa a fost dela Dumnezei... -

Ion tresări, scoase un gemăt adânc, câ și CUM d et n Al s-ar fi opintit să ridice o greutate mare, și își sygaârci degetele de la mâini, „Topa rosti de trei ori «Doamne miluește, » și începu să citească; Tudora și Safta, în picioare, lingă patul bolnavului, își făceait cruce și oftaii,

— Dormi acolo Nică, dormi puiu mâinii, că. nu s-a făcut ziuă, șopti duios ” Tudora.

Unul din cei trei copii cari dormea pe cup-lor, auzind zyomol, se deșteptase și ridicase capul-să vadă ce e, Safta, pășind în vârlul picioarelor, se apropie de el, îl culcă, și îl învăli Dinișor pe cap, Apoi se plecă la vatră și mai puse ’ăleva găteje pe foc.

De odată se auzi un horcăit, un gemăt cavernos, oribil,

— Moare, țipă Tudora, tii măinile.

Cei trei copii se deșteptară și începură să plângă, speriați, neștiind ce s-a întâmplat.

Popa, zăpăcit, tremurând, cerea să pue lnmănarea de ceară în mâna bolnavului. Acesta își încleștă degetele uscate în țolul-cu care era învălit, făcu o sforțare ca și cum ar fi vrut să se scoale, își dete ochii peste cap, și oftă. Trupul lui, ințepemt, scăpat de dureri, în răceala lioroasă a morții, părea acum mult mai lung.

Se lumina de ziuă. Tudora eși, desperată după noi.: — Ce să mă fac. părinte Vasile, cu ce să-l îng&rop, ci n-am o lescae în casă, învață-mă ce e de făcut?... d

— Lasă, că poartă Dumnezeii de grijă.

Nenorocita rămase bocindu-se în prag.

Șalul se deștepta. Fumuri groase se înălțări înaerul liniștital dimineții. Casele, arborii, dealurile, cerul, toate erați albe, sciildate într-o lnmină lăpledsi:

— Cum se prăpădi, podoabă ideom! zise popa oftând. ] Ă

Li tăceam, mi se părea un vis îngrozitor tot ce văzusem...

Peste câteva minute adina încet, ca și cum „și-ar fi răspuns gândurilor lui bune și miloase: «Săracii țărani, multe mai trag, și nimeni nui știe, nitneni nu-i crede o...

Mama

„..De ce nu vrei să-mi spui și mie, Dinicule? Nu mai rizi, nu mai vorbești ca înainte, și uițe cum ai slăbit. Cum să nu mă îngrijesc și să nu ”mi fac fel de fel de gânduri când te văd așa...

— Da niu-ți mai face, mamă, nici un gând... îți spuiti că n-am mmic — de ce nu mă crezi?

— Bine, maică, așa să fie... Vru să mai zică ceva, dar simți că o îneacă plânsul, — oftă, și eși din odaie binișor, cu o. evlavioasă sfială, ca și cum s-ar fi păzit să nu strice soranul unui bolnav iubit.

Atâta copil avea Sultana, și se uita la el ca la Hristos, Săracă era, dar îi făcuse Dumnezeii parte de un băiat și bun, și frumos, și deștept. Când îl vedea dimineața plecând «la: lecții» —

MANA TI - serios, chipeș, gătit «ca cel dintâiit boer» — rămâneca în ușă cu mâna la obraz, privind după el mândră și fericită, îl urmărea cu gândul pe stradă, îl vedea intrând prin case mari pe unde neam, de neamu ei n-a călcat, îl auzea vorbind cu oameni de seamă... ar mai fi visat ea că Dinu al ei să dea lecții de clavir la fete de boer !... Se poale, ia se prea poate, ca el să fi îndrăgit vreuna din atâtea fete frumoase și bogate, pe care le învață... și el e un băiat sfiicios, e în stare să moară și să nu spue,.. Asta trebue să fie. Sultana adoarme cu gândul la mireasa lui fiit-săii,

În.odaia de alături Dinu își copiază pe curat prima lui compoziție, o «barcarolă,» pe care a dedicat-o Domnișoarei Eliza fogesta! Și gându-rile lui pornesc din căsuța aceasta smerită și sărăcăcioasă de sub Dealul Spirii, — în Paliștea e o casă mare, un Salon vast, cu nobile bogate, — o copilă sveltă frumoasă, cu ochii albaștri, de o nespusă eleganță în mișcări, se așază la piano... XI stă în picioare, — mai mult o privește de câ“ o ascultă. Degetele ci moi, delicate, albe caj clapele pe cure lunecă, pare că-i joacă pe inimă, și-l gădelă. El o admiră, o adoară în nevinovata blândele și cumințenie a figurii ci, în atitudinea ei sfîntă, în pieptănătura ei sinplă, în grația cu care Își înclină capul, în cârlionții blonzi, fini, cari îl livesc ca o umbră ceafa rotundă, fruntea netedă ca marmora. Din când în când ea își ridică spre el privirea de o dulce, visătoare melancolie: pare că-l simte, ’și-l ceartă cu o drăgălășenie de copil alintat, — el se roșește și își pleacă ochii în jos... Dar un sentiment de silă, de umilință și de rușine aruncă de-odată ca un văl de întuneric peste fericitele lui gînduri.

Într-o zi Elizanu putu veni la lecție, era holnavă, Doamna lonescu il pofti în salon și il rugă să-f cânte cf, să’] cânte ceva frumos, ceva sentimental, în sfârșit, ceva care să miște inima... Dinu nu ințelegct nici vorbele, nici ainllotul nr hotărît, nici căutătura curioasă, nici aerul neobicinuit de vaporos pe care il avea Doamna lonescu în ziua aceea, Se așeză la piano, și cântă o mazurcă de Chopin. D-na Ionescu, în picioare, lângă el, îi puse mâna încetișor pe umăr; din când în când se pleca spre el, îi căuta privirea, și îl mulțumea cu un zîmbet recunoscător și melancolic. Dinu îi simțea părul pe obraz; respirarea ci caldă, pasionată îl jena; și din toată această ființă grasă, sângeroasă, se exala un miros de mnose năbușitor, Bl înțelese și se roși; dar în aceeași clipă D-na lonescu ii luă vederea și răsuflarea... buzele ei fierbinți îl sărutait pe ochi, pe gură, cu o pasiune smintită, care sfârși prin a imbăla tinerețea curată și timidă a lui Dinu.

A fost un vis urît, desgustător „oribil..I se cutremură carnea de câteori își aduce aminte. 0, daca n-ar adora pe Eliza, în viața lui n-ar mai călca în casa aceea. Acum mereă îl poftesc acolo la masă, D-nu Ionescu e un om așa de bun:.. dar ca, ea e revoltătoare. În vor bele ei, în privirea el pătimașă, în toate mișcările ef libere,: deprmtalb era parcă o sete bolnivă și insolentă de a-și afișa căderea și pasiunea la fie-care moment. Fra o tortură pentru Dinu viața această falșă, plină de temeri, de revolte și de remușcări. Când se uita în ochit limpezi și nevinovați ai |Vlizoi îf venea să strige, să plini cu hohot de mustrare, de lașitate și de rușine.

Dinu slăbea, slăhea văzând cu ochii, De-o săptămănă nu mai eșea din casă; avea friguri. ln vremea asta servitoarea de la D-na lonescu venea în fiecare zi să întrebe de el. Sultana o ispiti re departe. Dănuise ea de mult, acum crede c-a înțeles lot.

E Duminică, — o zi caldi i de primăvară. Dinu s-a făcut bine, dar e încă slab și nu ese din casă. Sultana se piaptănă frumos, îi pune o rochie N de cil, și un testemel curat... «Ce-o fi o i: capul solului nu se lac» — își face cruce; și MI, într-un noroc.

0, cum îi bate inima, când-s-a văzul în casa mare și bogată diu Patiștea, — și nu atât mobilele bogate aii impresionat-o de odată, cât tăcerea aceea misterioasă și severă, zidurile reci, și mai ales ideia că în ceasul și locul acela avea să se hotărască soarta copilului ci. Un foșnet de mătase, .. Doamna Ionescu apăru în cadrulușii..,

— Kă sunt... mama lui Dinu, bâlbăi Sultana saslisilă, și dete să-i sărută mâna. -,

— Aga? îmi pare bine, poftim șezi — cum îi mai e băiatului dumitale?

— K bine acum, mulțumesc lui Dumnezeă, și să mă ertați, dacaam luat indrăznealasăviă,.. vedeți, el e așa de sfiicios, ar fi-în stare să moară și să nu spue,.. că noi de... și daca am fost niște oameni nevoeși,.. da el a invălat și s-a ales: nu că-i copilul meit... acum îl cunoaștefi și D-stră... Și așa, mi-am zis că de ce să nu vii eti ca mamă, „să vă spuiii, daca cl se rușinează, că poate de... Domnișoara l-o fi iubind, și cît cred că ar fi o casă potrivită...

— Nu fe înțeleg... ce vrei să zici?

Sultana rămase un moment zăpăcită.

O, de câte ori, în nopțile ei de neodilină, nu și repetase în gând vorbele acestea, și adesea «e pomenea ronin le tare... ei nu i se părea: - de-loc grea de înțeles.

Ș-a plâns biata femee, sul privirea rece a acestei «cocoane mari», a plâns, și i-a spus tot ce-o ardea pe suflet, și-a deschis cu toată încrederea inima ei bună și naivă.

— |Hl te-a trimes? A

— Dinicu? Da unde-a vr ul să-mi spue vr-o da despre asta? El nici nu știe cam venit aici,,.

— Ar putea să vie azi la noi?

— Nu cred... e așa de slab...

— Atund... or... lasă... merg că cu d-ta,

Și se sculă să-și pue pălăria. În momentul acesta intră Eliza.

— Ce te uiți? Sărută colo mâna... e mama lui Domnu Dinu... nu știi? a venit să te ceară... Mai credeai lu așa noroc?...

Eliza se uța nedumerită. Sultana îf zâmbi duios.:

— De, maică, norocu-i pentru amândoi dac-o vrea Dumnezei.

— Așa-l, mai e vorbă?,.. Dar să mergem,

Nu trecuse un sfert de ceas de când Isliza ră-: inăsese singură. a nu știa ce să creadă... Era nebună mă-sa? Ce ochi furioși avea când a eșit.., Dar cum e cu putință... Servitoarea intră speriată, — Domnu profesor...

— Să poftească.

- Eliza deschise iute o carte, Inima ii bătea neliniștită. Dinu, palid, sfiicios, se opri în prag. — Vă deranjez? x = A...

Și Eliza se sculă și îi întinse mâna.

— Vați făcut bine?

— ba... pentru ce mă priv îți

Lasă?

n dați trimes pe. — Ați făcut foarte ră mama d-voastră... aici.

— Mama a fost aici? Când?

— Adineaorea a plecat... O, a făcut foarte -rătic-a spus mamii... ceea ce nu trebuia săi spue.

— Dar e& nu știa nimic! Și Dinu rămase îtilemnnit, ca în fața unui dezastru irreparabil, Elfza îl îți cu milă. Amîndoi stăteaii jenați, neștiind ce să-și spue, când ușa se descliise, și d-na Ionescu apăru ca o furie: «Du-te Elizo, că am de vorbit cu d-nu profesor».

— Așa, acum putern vorbi în liniște.., șezi le rog. Și că vit de la D-ta?

— Nu știit nimic,

e Yan D-ltale a fost aici și mi-a spus că iubește pe Hliza. E adevărat?

Tonul cu care făcuse această întrebare, aerul -răstit, dominator cu care-l privea, răni măndria lui îp. El se roși, și se stăpâni ca să nu’ răspundă o impertinență.

— Nu-l adevărat... și nu ineleg ce a căutat mama aici...

-— A venit să-mi ceară mâna Elizei...

D-na lonescu avu un ris răutăcios, persiflant.

— Ce? Vrei să pleci?

— D-la ai poftă să mă umilești — și eîi nu sunt de loc dispus să rald.

— Nu, nu le las să pleci așa... 0, ce uril te Fă la mine... mă sperii,

Ka-l apucă de mână șI privi în ochi c-un aer dezolat; glasul ei deveni duios, rugător.

— binule, iartă-mă, am crezut că înebunesc „când mi-a spus tnama la... De ce mă privești așa Dinule, tu nu simți nimic pentru mine? El își retrase brusc mâna, ca și cum Par fi fript, și se înclină cu o ironică aparență de respect, — Sărut mâna, Doamnă!

— Pe rog, un moment, Dinule.., — Nu pol, îmi face răă, te urăsc!

— Cum se cunoațte că ești din proști...

“— 0, da! Și eși fără să se nai hitit în urmă, lun acest da, spus tare, semeț, cu o ridicare de cap teatală, răsuflase tot necazul, toată mândria lui ofensată. etc Fe răzbunat.

Cum îl văzu, mă-sa îl eși inainle.

— Vezi? ziceai că nu eși azi din casă... unde mi-ai fost?

Și se uita în oclnii lui cu un aer nerăbdător, șiret, misterios. AN

A, cu ce mânie venise el acasă, cu ce sete de a mustra pe mă-sa pentru Ea și rușinea la care-l expusese..,

Revolta lui căuta cuvinte: aspre, crude, profund dureroase pentru a pedepsi, fără nici o milă, acea, înjositoare, neiertată «prostie» a mă-sci. Cum a putut ea să... oh, i se urca fot sângele în obraz, când și-o închipuia smerită, naivă, prost îmbrăcată, făcând o figură nenorocită în casa aceea mare cu mobile scumpe cari o intimidaă, în fața acelei parvenite înfumurale... și ce idee, ce nebunie, să se ducăîn pețit, să-l facă de ris... Iubiscel în adevăr pe Hliza?.., Poate, o iubire delicată, discretă, mai mult un prilej de gânduri En o poezie a inimei lui; el nu i-a spus-o, ea n-a sianniFo, și n-ar fi înțeles-o nici o dată,

Sac um, pe când mă-sa îl vorbea fit E de-o imensă, ucașteplată fericire pusă «de ea la cale, inima lui se înduioga de-o nespusă milă, HI o ascultă cu răbdare pănă la sfârșit, apoi o privi lung, ochii i se umplură de lacrimi; îi luă mâna ș-o sărută de mai mult ori.

— Ce nebună, ce sfântă ești tu mărculiță!

Și plecându-și fată pe mâna ei aspră, plânse ca un copil,

La arie

K-o căldură năbușitoare. ’Vărani despoiați, cu - pieptul uscat și păros, cu brațele negre, cu capul acoperit de pleavă, mișună ca într-un infern în uorul de praf și în urletul asurzitor al celor - două mașinide lrier, Unii cară clăile de pe câmp, alții adună paele în șiră, alții stai sus pe batoze,: și hrănesc mașina, care le smulge snopii din mâni cu lăcomia furioasă a unei bestii hemesile, și grâul curge aprins, arămia, pe cele două gin ale hatozelor, femeile ?] cară cu sacii la movilă, “unde de-abia îl pot prididi în patru mașini de văânlural, Fain — Mai iute, mai iute, Ileano, că doar n-ai ouă în poală, umblă mai dezghețat că ne-apucă noaptea...

Și Costachi se uită îngrijat pe cer. Dintr-un nor depărtat s-auzi tunând, ca un sgomot produs într-oallă lume, O, mai e mult până ’nscară. Soarele e de-abia la amiază, și acum din creștetul cerului dogorit, razele cad drept ca niște săveți de foc. Costachi cu harapnicul pe umăr, se primblă de colo până colo și strigă la oameni. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi și pleoștite, smolit la față, cu pantalonf viriți în turelcile botforilor, cu cămașa desfăcută la gât, scurt și îndesat, vechilul Leonida stă cu mânele în buzunar, și e încredințat că dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. Sătenii Pai poreclit «Ghioagă».... de bun că e.

— Ileano! te ia dracu acuși...

Și biata Ileana, neputând înțelege ce are Ghioagă de tot strigă la ea, oftează, tace și „și vede de treabă. Testemelul care îi apără părul de pleavă i-a alunecat pe spate și coadele lungi îi s-au disfăcul, dar n-me vreme să și le mai înnoade. Aleargă săraca, de dă inima din ea ș-o trec amețeli și sudori de zăpușală, de greutatea sacului de pe umăr, și de pruncul caremereă se mișcă, de viața nouă care Lresare în ea, căci e în a șapte lună de sarcină. O, cu ce neliniște îl așteaptă, cu ce dragoste s dilbmlecă se gândește la el, și numără zilele, și cearcă să și-l închipue cum are să fie; îl vede frumos, frumos cum nu s-a mai pomenit alt copil pe lume.... cum are să-l mai iubească, și ce mândră are să fie eu el în brațe, și când o fi necăjită, la el are să se uite, și are să ”i treacă, și când o pododi-o plânsul de dorul lui Radu al ei, luat la oaste, cu el are să se mângăe, pe el are să-l sărute... «amânca-P-ar mama de frumos !«

A, pricepea, Heana, de ce se lot răstește așa la dânsa turbatul de vechil. Vezi că lea a fost fată frumoasă ș-a știut siVși apere lrumusețanepătată a trupului ei tânăr, —un smoc de păr a adus acasă din barba lui Glhioagă, acum dof ani când s-a legat de ea, în lanul delângă dumbravă, unde o pusese numai pe ea să secere, S-a luptat ca o voinică, s-asbălut cao fiară în mâinile lui, și nus-alăsat, — a scăpat sgăriată, bătută, cu trupul plin de vânătăi, dar cinstită. Pruncul tresare în ea, și toate amintirile acestea ii amorfesc de o dată, ca vibrațiile unei coarde pe care pui mâna. Își sitnte capul năuc de vuclul mașinelor, junshiuri ascuțite o fac prin șoldini, și d-n umeri până în glezne i se lasă o greutate cumplită, doboritoare; deschide gura mare și soarbe aerul cald și plin de praf. Se aude iar tunând, de astă mată mai aproape, «Dă Doamne o burăde ploae |»

— CGine-a țipat așa?;

’Lofi rămân încremeniți. A fostun răcnet de fiară, un țipet de acele care îți îngbiafă inima când îl auzi,

— Săraca!

— Da ce-a fost?

— N-ai văzut 2... (chioagă, a isbit cu piciorui în păntecele Ilenei, uite-o colo jos, um se svir-“coleșle săraca...

Câteva femei alergară s-o ridice. Ileana geme vănătă de dureri, ochti ei cată în toate părțile rătăcit, nebuni, îngrozitori...

= fictanile) coane Costachi, cum iji vine să dai ci piciorul în BERE feme i? Dacă leapădă,.,

— Ji fac că altu în loc:..

Și Ghioagă își arată dinții lali și galbeni în-un rânjit de bestie, hidos. Apofi învârtind biciul:

— Maide nu vă mai codiți, luați-o de aici... stu ea sclifoselile astea -muerești... Hai, la Lreabă... că nu-i vreme de moșit aici... lute că ne-apucă ploaea! Acuși vă eroesc!

Două femei lărăse pe Ileana ș-o culcă pe pae în dâsul șirei. Un băețel își împletea o până de Spice,

— Ionel dragă, dă fuguța la curte și spune Marghioalei să vie iute că-i fiică-sa bolnavă...

Mama Hlenci spăla rufe la curte.

Cerul se acopere de nori. -O ploae torențială vine răpăind pe mniriștea arsă, eat-o cum s-apropie ca o perdea uriașă. Ghioagă furios, aleargă în toate părțile, arde cu biciul pe cine îi ese-în cale, și ștrigă ca un nebun:

== Întindeți’ țoalele pe grâă.

Oamenii zăpăciți, orbiți de ploae dai unii peste alții. În această har malae, Marghioala spe-. viață întreabă mereii: «da unde-i fata mea?» și nimeni n-o aude, nimeni nu-i răspunde,

Peste noapte Ileana a născut, în dureri oribile, o stârpitură, cu leasta capului Lurtilă.

Și două săptâmâni nu i-a mai tăcut gura: «Dați-’mi copilașul. .. unde-i puișorul mei, mânva-V-ar mara de frumos!»

Ol, CLOPETELE, CLOPETELE...!

De-o lubă nu mai aveam nici o știre de la tadu. Eram sigur căscrie, lucrează cu pasiune la drama de dare ?mi vorbise în ultima scrisoare; m-așteptam să-l văd într-o bună dimineață inrând cu manuscrisul la subsuoară: «Li, băeți, s-o dad dracului “de dramă, — nu știți ce-o fi de ea, da-mi-a scos sufletul... Am venit să vă o citesc...» Și îl vedeam așezându-se la masă, einoționat, eu ochii aprinși de fericita neliniște a: lehuziei, îi ascultam glasul vibrând pe versurile-i scluplurale, sonore, pline de viață. Radu Cernea era fata noastră, El mușcase din celelbrilate de timpurii; era în liceit, când gazetele ii publica prima poezie, (la desvelirea statuei lui Heliade) pentru care a fost lăudat de D-nu Cocuz, profesorul de matematici, cel mai ursuz și mai imposibil om din câți am cunoscut. De atunci a scris mereă, din ce în ce mai bine, mai sigur, mai: oripilat și ca gândire și ca formă. La Universitate îl ziceam toți «poela laureaulus»: epilelul era, numai din cauză că în gramatica D-lui Badilescu nu se prevăzuse pe când invățam noi declinările latinești, altă specie de poeți de cât «poeta laureatus»,

După ce „și-a luat licența în drept, a început să scrie foiletoane la o gâzetă din capitală. Admirația care creștea în jurul numelui lui, i-a făcut — firește — și câi-va vrăjmași, căci în totdeauna și în toate părțile se găsesc mici invidioși, care sufer de succesul altora ca de o umilință, ca de o ofensă neertată, adusă slăbiciunii lor.

Răul e, că bietul Radu nu putea privi cu destulă liniște atacurile copilăroase și de multe ori stupide, pe care i le aduceaii tot mai des și eu o Înveninare de fată bătrînă, câți-va gazelărași obscuri și hărțăgoși, pururea înrăiți și disperați de... «lipsa de noroc»!

— Ce le-am făcut ed, frate, oamenilor ăstora? Aș vrea să-i cunosc odată, și să-i întreb ce ari cu mine, cu ce le-am greșit?

—, hadule dragă, tu devii tragic, și când ar VH, CLOPOTELE, CLOPOTELE 7 “Și el că te-aii putut atinge și supăra cu prostiile lor, măr mai putea de bucurie...

Și, pe tema asta se porneaii mereii aceleași discuții interminabile. -

În cele din urmă s-a hotărît să plece pentru câtva timp acasă, în familie. Se va odibni, va încerca să scrie ceva mai de seamă. Era abălul, melancolic. Noi ne-am făcut că nu înțelegem adevăratul motiv al acestei plecări. Lipsa lui din Capitală a dat prilej răutăcioșilor să publice din când în când câte o informație, în care lăsaii să se înțeleagă că Radu a înebunit, Subiectul dramei despre care „mi scria el, era tocmai scos din suferința și disperarea unui om aa de clevetirile și răutatea lumei.

Într-o seară întorcându-mă de la birt, găsesc pe masă o depeșă. Nu știi de ce, în loldeauna înainte de a deschide o depeșă, am ur-sentiment de neliniște, de spaimă. Adevărul e că nici o dată nu mi s-a întâmplat să primesc și eî o depeșe că să-mi anunțe o bucurie neașteptată, «Radu bolnav grei, Rog veniți imediat.

Sultana.

Erau 9 ore. Trenul pentru Focșani pleca la 9 și 20, Nu mei aveam vreme nici să mă priminesc, O, ce noapte penibilă, și cum contribuiait toate ca să mă chinuiască și să mă scoală din. răbdări: zavra, limbuția și zgomotul pasagerilor, neastâmpărul conductorului care mereii intra și eșea, trântia ușă, — mersul, neobicinnit de încet al trenului; toate, toate-mi făceait în necaz. mereii mă uitam nerăbdător pe fereastră — câte odată mi se părea că ne-am oprit în câmp, și stăm de săptămâni acolo. O clipă n-am putut ațipi. Pe la trei din noapte am ajuns. Cum’ m-am: dat jos din vagon, o femee înaltă, cun șal negru în spate veni iute: spre mine...

— D-ta ești D-nul Vlahuță?

— Da. ă

tra sora lut adu, Pe drum-mi-a a spus cun Pa luat.întâi cu friguri, și într-una se văita de cap, pe urmă a căzut la pat, și din Vinerea Paștilor de când nu mai mănâncă nimic, are căldun, aiurează, și nu știți nici doctorii ce să-i mai dea, că nimic nu-i priește. Acasă ne-a eșit înainte mama lui R adu, ne-a spus să pășim încet, ne-a poftit să trecem în odaia dealăt “ri, În loală casa, o căsuță veche la maliala, era o tăcere, o jale, un aer de nenorocire, care-ți.rupea inima. Bătrâna, plânsă, nedormită, cu părul în dezordine se uita la mine cu o căutătură de linguire, de implorare,

— Lino, ia vezi... pregătește întâi ceva ae JMADcaJe,,,

Ol, CLOPOTELE, CLOPOTELE 75

Le-am spus că nu-mi e foame și c-am dormit tot drumul în tren. Lina era tot așa de (reculă la față ca și măsa, Vorbele, mișcările, figurile consternate ale acestor două femei nenorocite, „sărăcia din casă, ”mi aminteaii scene sfîșietoare de prin romanele lui Dickens; și nu găseam un cuvînt cu’ care să pot pune o rază demângăiere, de lumină în tot acest tabloti întunecat, neînchipuit de dureros,

— Poftiți, că s-a sculat.

Se luminase de ziuă. Ce tare ’mibătea inima. Când am intrat, eram așa de uluit, căin primul moment n-am văzut nimic. Un miros grett îmi -lăte respirarea.

— Uite, dragă... D-nul Vlahuță a venit,.,

Șialunci am auzit-un gemăt cavereos, sinistru, din fundul odăei; și deodâtă parcă mi s-a ridicat o perdea de pe ochi. Un moment am rămas înmărmurit; Un. cap, pe care nul mai cunoșteatu, se legăna încet de pernă; și sub frunte acea largă de o paloare de cadavru, doi ochi holbați, spăimântători de mari, priveaă în sus speriați ea de o alucinație,

— Oh, clopelele, clopelele|...

— Dar cum e cu putință, Doamne...

Și nu ști ce-am mai bălbăit. O mână lungă, colosal de lungă era inlinsă pe plapornă; m-aw apropiat și când, am atins-o, un fior rece mi-a trecut prin tot trupul, Nici odată n-am să uit impresia oribilă pe care-mi a făcut-o mâna aceea rece, cleioasă, inertă, ce părea că nu-ai face parte dintr-un corp omenesc. Și cum simțeani de bine în mornentul acela că figurile celor două femei cari stăteaii în picioare lângă pat, mute de durere, că plapoma acea roșie sub care se desinaii oasele lui Radu, și-acel cap spăimântător care selegăna pe pernă, și echif aceea ficși, holbați de spaimă în fața necunoscutului, în veci n-or să-mi dispară din minte,

Cercai să-i vorbesc; îl întrebă cum îf mai este, il rugam să se uite la mine..., Nici un Semi, nici o privire, cu ochii căscați în tavan, Își m găna capul și spunea mereă, cu un BE înfioră-Lor, de părea că ese de sub dușumele: «Oh, AiRtăngi clopetele...>.

— Uite, din Vinerea paștilor, îmi esplică bătrâna plângând, —că trăgeati clopetele, Doamne iartă-mă, parcă înadins făcea — de atunci seara nu s-a mai putut odihni, mititelul.... și tot i se pare că le-aude,

Pe la 3 după amiază a venit doctorul, nu I-a daL nimic; la eșire ura chemat în sală,

—_ Spun săâT

Faprindă o luminare, că-i gală.

Ol; CLOPOTELE, CLOPOTELE

Când am intrat, bărtrâna țipa, zăpăcită: «Moare! moare, Lino... popa... dă fuga...»

Radu își întinse pripit amândouă măinele și apucă plapoma, ca un om-care vrea să se“ție de ceva ca, să nu cadă... «Oh, elop...» Un horcăit sinistru, și capul nu se mai clătină pe pernă.

- Peste o săptămână mă inlorceam în București zdrobit de durere, Pe podul Mogoșoaei, un gazetar- îmi aruncă un salut grațios, triumfător. Umbra lui Radu nu-l mai supăra. Și în momentul acela am văzut acelaș cap legănându-se; și am auzit acelaș glas tinguindu-se: Oh, clopetele, clopetele!» și m-am gândit că aceste cuvinte, în gura nefericitului Radu, puteaă avea un înțeles cu mult mai profund și mai îngrozi-lor: vecinicul urlet al răutății omenești.

De la șezătoare

Ko seară liniștită de toamnă. Pe un țol întins afară dinaintea cosarului ne-am strâns câțiva băetani din sat să mai râdem cu cele fete, și fiind-că mânile ni-s slobode, desghiocăm busuros popușoii lui badea Neculai Pintea, că-i român de treabă și-T săritor și el la nevoile 1wastre,

— Șezi, mamă Dumitră, și pune și D-ta mâna Pe știulețe, că de-aceea-i șezătoare... oră vrai și, ne zugrăvești?:

— Ei bată-te, că diștept te-ai mai ales,., fă mai hăis Marando... ia împinge hohorocu cela încoace, măi țică... încet să nu dai,le sugubină,

— Da Nică nu vine?

— li de strajă la primărie.

— Auzi, mamă Dumitră, ce spune Ilie, că ci-că «la strejar» sunt stafii...

— Apoi, or fi, dragul lelii, ce te prinde pe line mirarea?

— la mai tăceți ’mă, ce dracu vă lot hliziți? Cum o fi stafia aceea, mamă Dumitră, -D-la ai văzut-o vreo dată?,

— Firește cam văzut-o.

Ka ride șiret. Toți tăcem chitic și ne uităm țintă în ochii ei mari și blânzi; luna îi bate drept i în față. Frumoasă trebue: să fi fost mama Dumitra în zilele ci. Ka știe bine ce vrem noi...

îf place să povestească; nu cred să mai fie cineva pe lume care să poală povesti ca ea: lot ce am auzit din gura ei, mi se pare cam văzul aevea,

— Îi cam mult de atunci, eram fată așa ca de vr-o opt-spre-zece ani și slujam la:boeru cel bătrân, în casele vechi... voi nu le-ați apucat; £ aveam și că, chipurile, un ibovnic în sat... Ce te nifi așa piciule? Vezi-ți de treabă, ce asculți lu la vorbele noastre?... Seara, după ce se culeati loți, că mă duceam binișor în pridvorul diu spatele casei și stam acolo la fereastră, până când zăream pe Ion; el sărea gardul și venea tiptil prin fundul grădinii, ca să nul simță câinii. Într-o seară, ședeam la fereastră și „l așteptam. Era lună, și umbra casei se întindea ca de aici Den în poartă; cum stam așa, o dată mi s-a părut c-am auzit ceva scârțăind, nam uitat la cumpăna fântânii, crezând că poale bate vântul; da unde se pomenește? nici franza nu se clătea, — și atunci mi-am adus-aminte că sul pridvor, chiar sub locul unde stam eii, era pivnița... mai știi? zic, poate umblă cineva la pivnilă; și daii cît să mă uit, da cam cu frică... unind, uite parcă! văd... un «ciohodar> nalt, chipos, eșia din umubri casei, și unde pășea falnic..,

— Cetia ciolhodar>, mamă Dumitră?

— It ce să fie? Un ciohodar, un slujitor „omnesc. -- Străluciati lireturile pe el, de-i luaii ochii, și parcă plutea pe-o apă, așa mergea de lin, — Pam văzul bine cum a eșit din umbră, și de ce se depărta în bătaia lunei, creștea lot mai înalt, iai înalt, până ce nu s-a mai deslușit dintre copaci... tremuram ca Varga; nu știit cât oi fi stat așa, cu ochii fintă într” acolo, că numai iar Pâni văzut întorcându-se încet di grădină; luna-?l hătea în față și ochit îi sticleati ca T milă, avea o dr lungă pân” la brâă, și mergen drept, militărește, s-a abălul puțin la fânină, și a stal așa în e parcă vroia ceva, apoi tar a pornit, și lam văzut cum a intrat în umbră, am auzit ușa de la pivniță scărțăind binișor, știam că e Lotdeauna încuiată... în seara aceea n-am mai așteptat pe Ion, m-am dus să mă cule, și toată noaptea m-am gândit la ceiohodar» și n-am închis ochii până în ziuă, de frică. UL!

A doua zi i-am spus boerului că ai stafie casele, și boerul â dat din cap ș-a’zis că știe...

— Și oare de la de să se tragă asta, mamă Dumitră?::

— Apoi, mă băeți, când se ridica o casă mare înainte vreme, se lua umbra unui om și se punea în zid, ca să fie casa trainică...

— Cum i se lua umbra?

— Ta bine, venea un om bună-oară a de se uita cum se clădește, și atunci un meșter se dedea’ binișor pe la spatele lui și-i măsura cu sfoara cât i se lungea umbra pe pământ, și-i tăia lungimea ș-o culca în zid...

—_ Fi și?

— Și omul acela pănă într-un an muria, și se făcea strigoii, și venea în toate nopțile de-și lua umbra de unde a fost pusă, și se plimba în. preajma casei, și apoi iar. Își ducea umbra la loc și se făcea nevăzut.

— Da ed am auzit că vine noaptea la om când doarme și-i suge sângele strigoiul.

— Aș, astea-s vorbe de-a oamenilor.

— Și nu mai poți adecătelea să-l gonești de la casă?

— Ba da, te duci la biserică și dezpropi mortul care se face strigoii și” bați un țăruș drept prin inimă, și numai așa scapi de el:.. Mai, fetelor, sculați că târzii... ian auziți, cântă cucoșii.

A trebuit să le ducem noi pe acasă, că li-era frică, și mere le speriam: «Uite stafia !»

— Mâne seară — la părintele Vasile... da să ne mai spui, mamă Duniilră.,

— Las! că vă spuiit, n-aveți grijă... noapte ușurică...

Scărmănăm lină la popa Vasile. Afară a început să bureze. În odae e colh și miroase a cioban. Un purcel covițăe în tindă, și dă mereă cu rilu în ugă.

— Auzi, mă Tărăboanță, te cheamă frăține-tăit,

Da pe tine...

Părintele, cu poalele anteriului în brâă, se duce să-l gonească; purcelul se pune de price. " Părintele se supără. «Huidea,» și îi dă un picior în pântece, s-aude un guițat ascuțit, și fetele se uită la Tărăloanță.

Mama preoteasa a dat zpuza la o parte, și pe vatra dogorită a turnat o jumătate de căuș de păpușoii. Ne facecocoși; grăunțele pocnesc și sar înflorite, albe. Băeții s-ațin să le prindă în gură. Părintele e trudit, se duce dincolo să eetulee pe bucuria noastră că scăpăm de el, că tare îi ursuz. Preoteasa a umplut sita de Nori, Începem foți o ronțăi.

— Și Pai văzut mamă Dumitră?

— Văzut, zări.,.

— Ira, ia nu mai vorbiți de necuratul... cruce de aur în casa asta!:

— Da nu „i mai face spaimă, coană preoloasă, ce-o să caute dracul în «casa popii?...» Ia șezi colea și ascultă. Ne întorceam într-o seară de la adunat, uite țiii minte ca acum... era așa într-amurg, da se vedea drumul bine, știți, cum e vara, se lasă-noaptea târziit; noi, fetele, <edeam în car, flăcăii veneati pe jos; unul mâna boii, altul cântă din fluer; în urma noastră veneati mulți: se-auzeaii chiote, râsete, băeții plesneaii din bice, de clocotea alert Zăă, când mii gândesc: ’parcă era altă lume pe atunci, și lucrurile erai mai frumoase și oamenii mai veseli... Cum stam noi și ascultam așa, odată auzim pe Radu, răstindu-se la boi: «Ho, boală,» — dreplîn mijlocul drumului era o căpiță de fân.

— Oare cine o fi lăsat-o aici?...

Și Radu apucă funia din coarnele boilor, și cârmezte hăis pe lângă șanț; da căpița, țop înnaintea lui.

— Uite mă, asta i cu dracu... e

Și doar numai căt ne-am făcut cruce, și pe loc. a pierit,

— Da taci, soro, că [i s-o fi părul.

— Stai să vezi, — mai mergem noi așa, ca o svârlitură d băl, și ce să ne pomenim? O capră neagră — shi ă ca din pământ — behăia și se da pe lângă boi...

— De, capra dracului, unde te bagi?

— o fi cel împelițat...

Și iar ne facem cruce — și cât ai clipi s-a și vârât în pământ. Când să intrăm în sat numai eaca, la poarta țărnii, un motan; da ce ochi! Uite parcă mi se pun cărcei pe la încheeturi, când mi-aduc aminte, Da Radu de colo cică: «dec, că ăsta n-o mai fi dracu, —e motanu Marandei, il cunosc doar,» și n-are de lucru? jap o iușcă peste coada botanului, ș-odată a zbucnit o pară, da ce pară? Ca dintro gură de cuptor, și până să ne facem noi cruce, ne și pomenim grămadă în șanț...

— Fie, bădică hadule, că ne-o făcuși.

Iaca ne ajuug și cei din urmă.

— Cum dracu ne LE caru în șanț, ferme”. catule?

Când le-am spus — ad Ru și ei a se minuna și a-și face cruce,

Și știți, mă, că asta nui a bine, — zice moș Nifă a Saftii.

Și adevărat că n-a fost a bine, parcă a spus întun ceas răă. În iarnă, așa pe după Bobotează, se întorcea Radu de la târg, și înoptase, — în dreptul Ghicanilor ci că „i-a eșitunhivol înainte, Va luat în coarne, și la buchisil,: i, nă la făcut una cu pământul. A doua zi Pat găsit, da nu se mai cunoștea, om a fost? ce-a fost? Ai săpat o groapă în marginea drumului, și lait îngropat acolo, fără popă, fără nimic — și ait înfipt o cruce de lemn acolo, care a rămas și azi, de-i zice la «crucea Radului.»

— Mări, că multe ai mai fost știind lu..,

— D-apoi cum te chitești D-ta, coană preoteasă? Una! Dumitra sireaca! Mă, nu că mă laud, de când eram ca fetele astea... frângeam omu în două,

Fără să vrem, ne uităm toți la mâinile puternice ale mamei Dumitrii, care făcură un gest uriaș, ca și cum ar fi rupt în adevăr un om. Ce curioasă lumină i s-aprindea în ochi, când vorbea de tinerețele ei! Și ce plăcere avea ea să ne spue tot lucruri prăpăstioase...

— Hei, ce credeți? să vreait că, m-aș face iar tânără, cum am fost...

— Cum asta, mamă Dumitră?.

— Ia bine. Aghiuță atâta așteaptă — să-i vând sufletul, și să-mi dea pe «Spiriduș. » să fac ce oiitvrea ei; da pe urmă, cum m-ar mai juca pe ceva fine. Iaca, vezi? Scărmănară și bieți băeți. Acum să-f mai învățăm doar a toarce.. Apoi cu noapte bună, coană preoteasă !...

Afară e întuneric beznă, stătuse ploaia, dar nici o stea nu se zărea pe cer.

— Uite așa îl în iad, mă băeți? Ă

Se auzeatt de ceea parte câinii lătrând, fetele se țineati de mână și mergeaii grămadă, ca oile, pelângă noi. Năzdrăvăniile auzite, ori noaptea ne infioraașacu mufeniaei? La toți ne perise glasul.

În momentul acesta îmi reconstitui figura mamei Dumitrii, număr în gând anii de când a murit, și mi se pare că de atunci, am Lit o nulțime de vieți, și.că din toată lumea aceea eî SINgur am rămas.

Ce frumos mirosea iarba din șes, și ce dulce rasuna clopotul de la biserica satului nostru!

Inconsolabilii

E o dimineață limpede de loamnii.

Paznicul cimitirului mătură de pe morminte stratul de frunze scuturate peste noapte. Bălrinul își are morții lui, pe cari-i iubește; el poartă grijă de odihna lor; și cînd cei vii uită și mai aducă la un mormînt cununi de flori și untdelemn pentru candelă, moș Simions-apropietrist de locașul celui părăsit, se uită lung, compătimitor, la florile uscate și la candela stinsă, Și, dinddineap, prinde-a vorbi mortuluig-a-leăina...

— Vezi, știam edi d-or să te uite... nimeni nu mai vine să te vadă... Ce le pasă? Beafi și mănâncă, și chefuesc... lasă c-o să le vie și lor rindul... parcă-i văd — mâine unul, poimăine alful — intrând colea, pe poartă, cu tălpile înainte, și i-or boci și pe ei feciorii, o zi două, și apoi vor rămânea și ei pe ’ntuneric, fără pic de untdelemn în candelă, c-așa-i lumea, dragă... n-al ce-i face...

Dar astăzi moș Sindion nare poftă de vorbă, E proaspăt mormiîntul de pe care mătură frunzele, și marmura e numai de două zile așezată; slovele aurite tremură în bătaia soarelui: «Alexandru Cornea, născut la 1849 Martie în 6— adormit la 1884 Septembrie în 2». E liniște. Nu s-aude de cât lirgiilul măturii și foșnetul uscat al frunzelor; stolni de ciori înnegrese rarautile copacilor. Cerul e senin, pământul doarme.

Moș Simion știe cine are să se dea jos din trăsura închisă, care s-a oprit acum în poartă. F. doamna Cornea. Înaltă, palidă, ea pășește încet, cu ochii aiuriți și stinși de durere; în urma ei ondulează ușor lungul crep de dolit care-i atârnă din creștet pănă în pământ. Ea nu vede nimic. „Bătrânul se retrage de-o parte; el înțelege și respectă prinosul de lacrămi ce se aduc mormintelor,

— Sărmana femnee !... Vezi, e tânără, și frumoasă, și bogată... Uite-o cum stă-n genunchi și sehocește... așa-i, tot omul are căte-un vierme care! roade! Dar o să-i treacă, ș-atunci o să-i vie alta, și tot așa păn-o intra și ea-m pământ...

În patru-zeci de ani, moș Simion viizuse atâțea morți, în cât ajunsese să creadă că el e nemuritor. De ce-l preocupați așa vizitele Doamnei Cornea? El se gândea mereă la mormintele uitate, și de cât-va timp își zicea în fie-care dimineață: «Azi nu cred să mai vie...» Sta sasculte: cunoștea acum de departe huruitul, trapul cai-lor... «Vinel» Atăta statornicie începea să’] contrarieze.

A sosit iarna. Ei alb tot cimitirul. Cine lasă primele urme în stratul neted dezăpada?... Vezi, moș Simioane, că sunt și inimi care nu uită așa ’ lesne?... Privește-o cum a slăbit; ea pare o umbră, ușoară și tremurătoare ca și vălul cernit care-i atârnă din creștet... aceeași prosternare pioasă, aceleași neistovile lacrămi pe mormântul care închide inbirea și norocul acestei inconsolabile soții! De ce clatini din cap cu atâta neîncredere? Moș Simioane, straja morților ți-a însprit sufletul pentru cei vii.

Se desprimăvărează. Copacii dai În mugur; -din pămîntul morților crește o vegetație puternică; în aer e un parfum de tinerețe, un fior indefinit care chiamă Ja iubire, Porțile cimitirului se deschid, lumea se imbulzește, e un amestec asurzitor de strigăte, de vaete; convoiul s-apropie de groapă, bocetele devin din ce în ce mai sfâșietoare, mai desperate. Preoții prohodesc, făcliile ard liniștit, din cădelnițe se înalță în rotocoale albastre funiul de lămăc ..

— Nu, nu mi-o luați, lăsați-mă s-o mai văd...

Ce glas stranii, înfiorător! Un tânăr îmbrăcat în negru, desfizurat, nebun, se sbate, cearcă să se smulgă din brațele prietenilor... «Vecinica ei pomenire»... și muzica înneacă hocelele. Alaiul se împrăștie; domnia morții reintră în tăcere. Soarele apune cu aceeași liniște imperială.

Încă un nenorocit, care vine în fiecare dimi-. neață... Moș Simion se plimbă rasna printre grilajuri; trage cu coada ochiului și bombănește singur. «Ci-că nu se văd... vorbă să fie»

Adevărul e că între cel doi inconsolabili distanța era așa de mică, în cât lesne s-ar fi putut vedea și auzi unul pe altul, dacă sufletele lor ar fi mai fost în stare să primească vr”o impresie din lumea din afară.

At sosit Irumoasele zile de Mai, Sunt încărcați pomii de floare. Ce dulce e viața! Ai cui sunt copilașii cari se joacă, așa de drăgălași, așa de veseli, în tăcuta împărăție a morții? Moș Și= mion se dă binișor pe lângă ci, ca și cum ar vrea să mai apuce și el o rază din atătarisipă de copilărie... Sunt numai trei, și ce gălăgie fac! Fetița cea bălaie, a mai măriyoară, e adoamnel Cornea, băețașul și eu fetița cea brună sunt ai răposatei. Uite tatăl lor cum plânge, plânge ca o femee, de [i se rupe inima.

Ce te uiți așa șiret, moșule? Copiii săi imprielenit, firește, din prima zi — c-așa sunt copiii. Știi ce gândești. Dar intre cele două suflete, întunecate de jale, ar fi o nebunie să-ți închipui c-ar putea miji... Ce dai din cap! Nu vezi vă nici nu se cămosc măcar? Nici nu se văd. Pentru ei nu mai,e lume, nici vieață. Și zi că <a vedea, că s-ar cunoaște, că „și-ar vorbi unul altuia... Ce-și-ar putea spune? Sunt două - morminte intre inimile lor...

Soarele, soarele dimineților de vară revarsă torente de vieață, olumină caldă, bine-făcătoare se lasă din cer; pământul aburește. Copacii se scutură de floare, în aer e iubire.

— Scuzați-mă, doamnă... e umbrela d-voastră, dacă nu mă-nșel.

— Mulțumesc.

Amândoi își pleacă ochi[ în pămînt, o înceată înclinare din cap, dar doamna s-a roșit puțin.. Copii își duc degețelele la gură și-și triraet sărutări. Moș Simion se uită după ei și jzimbește cu aerul omului șiret, care pricepe tot-și tace.

Într-o zi de toamnă, copii aă eșit tustrei pe poartă, țiindu-se frumușel de mână. La căți-va pași în urma lor, mergea încet, alături, cu ochii plânși... părinții celor trei copii.

S-aștern nămeți de frunze peste cele două morwinte, și moș Simion nu le mai mătură. Numai când trece pe-acolo, dă din cap și bombănește: «Vezi, știam ed clor să vă uite»...

Un Crăciun. Amintiri

Nu ști cum se pripășise la fița Smaranda, unde ședeam în gazdă, un țigănuș slăbuț și perpelit, în care se încheia tot pers sonalul de serviciti al casei. Știtt însă că într-o iarnă fița Smaranda a plecat cu moșu Vasile să facă sărbătorile la o rudă chiabură din Plopana, și pe mine m-a -lăsat cu Ionică în bucătărie, până o veni cineva de acasă să mă ia. Aveam la dispoziția noastră o baniță de făină de popușoiă, un căuș de fasole, și otraistă de nuci. tonică era de vârsta mea; amândoi la un loc am fi împlinit două-zeci de ani, vârsta unui flăcăii. Eram dar destul de voinici, ca să ne facem singuri mămăligă și o fertură de fasole. Și ne: înțelegeam de minune și la treabă și la joacă. Ziua ne dedeam cu sania pe Dealu Țugueala, seara spuneam povești și puneam la cale ce aveam să facem noi când om fi mari, uneori luam cu degetul negreață de pe gura cuptorului și ne zugrăveam mustăți și barbișâne, rîdeam să ne prăpădim; — întrun lârzit ne apuca frica, lăsam tăciunii să se stingă, ne culcam frumușel pe rogojina care acoperea cele patru scânduri ale patului, și ne văram capetele sub lăvicer, ca să ne încălzim. Bine, asta merge ozi, două, dar ef bag de seamă că vremea tr ce, Crăciunul se apropie, și cei de-acasă se vede că aît uitat că mai aît un Dăial...

’— Ce să fie asta, mă Ionică ?.,

— Poate că nu mai vine de-acum... da i departe?

Și iată-ne făcând planuri, să ne sculăm de mânecale și «o pornim amândoi la drum, cu să niula noasțră.

Văd ca prin vis dealurile acoperite cu zăpadă, copacii. În promoroacă, ochii îmi lunecă; e un joc fermecător de scântei pe netezișul alb, poleit de soare; și în această imensitate pustie, pe un drum luciă ca oglinda, Ionică, înhămnat la săniuță mnă duce în goană; din când în când sare,

UN GRĂGIUN “95 și mihonă ca un mânz, carezburdă. Apoi se face el boer, și cît cal; la deal amândoi suntem cai, la vale amândoi boeri, și pe la amiază iată-ne ajunși la Pleșești, Bălr: ânul Dorogan mă cunoaște de departe, și îmi ese vesel înainte, îmi pune labele în piept și mă linge pe obraz.

O, căsuța noastră drăgălașă, cu fisph ci lată de jur împrejur, cu strașina ei de stuf, în care aveam cuiburile mele de vrăbii, și în care vara vencat albine și îmi puneait miere în trestii, ș i și mi-o despărțeati frumos cu niște căpăcele rotunde, tăiate din primele frunze de vi isin! Dar de ce pare ograda așa de pustie?... Și nimeni nu s-arată la fereastră!

Nici nu ne mai scutiirăm ciubotele de omăt! nerăbdători dăm busna în casă. Țaca Frăsina întinde foi de aluat, frate-mea Mihalachi piseazi miezi de nucă și zahăr; când ne vărdl, se Cruvese.,

— Cu cine ați venit?

— Cu sania noastră... da unde-i mama? întreb ei îngrijat.

— Sunt duși cu toții la Zlătănoae, fac sărbătorile acolo.

Va să zică puteam că să aștept mult și bine... tonică se uită cu sfială la lucrurile din casă. Pe mine mă îneacă plânsul, dar mă țin. Mihalachi ’nu-și mai are astămpăr de bucurie cau venit. Lăsăm pe țaca Frăsina să mocoșească singură la turte, și noi ne ducem tustrei la bucătărie, unde baba ’Țăndăroae ne așează pe un fund de lemn o strachină cu borș de cartofe, o bucată de azimă, perje afumate și alte bunătățuri de post — căci e ajunul Crăciunului și doară suntem creștini. Și pe când că și Ionică leorpăim flămânzi din lingurile de lemn, baba își face cruce și se minunează întruna de vitejia noastră, și parcă tot nu-i vine a crede că am făcut noi singuri atâta drum, «Doamne ferește, vă putea eși o lighioae de lup înainte...» Mihalachi ne spune cum îi bate pe ei la școala lui Angheluță de la Chițoc; este unu Bârzu, care îl arde cu varga la tălpile goale, până le dă sângele; asta se chiamă «la falangă.» Frate-met e cu doi mai mare de cât mine, nu poate să învețe, zice că-f «grei de cap ;> și el a venit pe Jos, cu o zi înaintea noastră; e cel mai horopsit și mai nenerocit dintre noi toți, nimeni nu-l iubește, și mie mi se rupe inuna de milă când mă uit la el, și îl văd așa de blând. și de smerit, și știi câte rabdă!

— Sculați, băeți, c-a venit Crăciunul.

Mă trezesc, case ochii și caut să mă dumeresc unde mă aflu. În odaie întuneric, — numai la. vatră se vede o zare de lumină, aud pe cineva rupând vreascuri, dar nu deslusese nimic...”

— Hai, sculali-vă, c-a venit Crăciunul::.

“Focul se aprinde cu pară, lumina bate în peretele din față, pe care capul lui Mihalachi se proectează mare cât un hoboroc. Scol și pe tonică, Toate lucrurile mi se infălivează curios, parcă ași trăi în basme; și glasurile tioastre somnoroase a un sunet neobicinuit.

— A trecut miezul. nopții, acu putem să mâncăm de frupt. Păziți voi focul, să se facă jăratic, că cît mă suiăi în pod. ’

Și până să ne desmeticim noi bine, Milalalachi se și întoarce cu o harchină de costiță afumată, cu slănina și cioriciul e[; și otae frumușeț bucăț-le într-o ligae, și trage cărbuni pe vatră...

— la vezi, Alecule, că-este o azimă în dulap, și dă și o farfurie de acolo, și niște furculi[i... să mâncăm ca oamenii, că doar ii Crăziunu... Da ție poate că nu ți-o fi foame Ionică.

— Băă mi-i foame!

Afară se crapă de ziuă, iar noi infucălim cu lăcomie; ne răzbunăm pe cele șease săptărmânt de post. Iaca Frăsina doarme în etacul de alătari, habar n-age de ce se petrece; chiar deșteaptă să fie și lot m-ar simți, pentru că-i surdă, săraca,. Ne așezăm tustrei în genuchi pe lada de la fereastră și, radem cu unghiile florile de: ghiață cari săi pus pe geam; în fața noastră, răsare soarele; troene mari acoper câmpiile; gârla înghețată bocnă strălucește în curmezișul șesului — Mă tonică, lu ai potcoave la cete _— Da de unde?,:

— Da știi tu să le dai în călcâe pe ghiață?

= Știa, și puica... și într” un picior știa...

— Hai și ne-om da....

La întoarcere, rebegiți de friy, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. O droae de copii slaii jos pe vine împrejurul unei străchini mari, din care mănâncă pe intrecuie turle „cu jultă. Gahifa ocărăște da față cu noi pe badea Neculai că adat crâșmarului bunătate de port, și n-afi bieții copii cu ce-și «înfrupta g gura» lao zi ca asta. [El stă smerit la vatră și trage din lulea. Pe noi ne ustură ochii de fam și nu știm cum să ne luăm tăt pășita mai degrabă.

Țaca Fr rășină ne aștepta cu masa. Ka trimite pe diphită și mănânce cu baba la bucătărie... «noi, chipurile suntem boeri !»:

Fă îmbuc în silă. Mă umple dorul de cei cari lipsesc, simt, mai mult ca ori când, nevoia unei mângăeri, casa mi se pare pustie; biata facă rasina, e așa de ursuză!,., mă uit la locurile goale d” împrejurul 1hesci: aici sta mama, colo -tala, dincolo soră-mea,,, Un moment mi se pare că-Tvăd. «Copil nenorocit, nuteiube „teniment [» Ochii mi se umplu de lăceruni. Mihalacli mnă întreabă, cu milă, ce am. Știi că co săli spun? Îmi întorc fața, ș “ncep să plâng cu hohot.

NEL

Să Lu

CONU DUNIT RACUI PETCU

„cazi; asta nu-i î nimic, da să ți spun eii ce mi s-a întâmplat acum patruzeci.... Nu 1... stai să văd...» Și conu Dumitraehi ducându-și dege-“-Lul la frunte, închide e puțin. ochii, caută în datele marilor evenimente istorice, pe care le-a FAZE d-sa, un punctdeorientare cronologică... i, tacticos, cu aceleași vorbe întârziate, cu aceFRA gesturi SOmnoroase, ți povestește, în loc de una, mai multe întâmplări minunate, pe care probabil are să ți le spue și mâine. E de vre o ’ șapte zeci de ani, dar se ține bine, pe picioare. Vara se duce în toate sările pe jos la șosea, se așază pe o,bancă, pe aproape de chioșc ca să audă muzica, își secate pălăria, și-și șterge binișor cu batista capul chel, lustruit ca fildeșul,

CONU DUMITRACGIII PETCU or apoi se descheie la vestă... toate aceste mișcări“. le face încet, cu oare care anevoință, — pr opor=: țiile în care îs ’a desvoltat pântecele, para fiscut: “ tat brățele. E fericit, și dacăar avea în momentele acestea în cunoscut căruia să ?i povestească. ciclul săit de amintiri, ar fi și mat fericit.

«Bă am început negoțul c-un irmilic — atâta am avut —și am cumpărat cum era pe vremea. aceea, unsprezece chelcele de miel, și am făcut. unsprezece căciuli, și m-am dus cu ele la iarmaroc la Buzăă...» Conu Dumitrachi povestește în totdeauna pe larg istoria căciulelor, abia pomenete însă în treacăt dâspre cele trei neveste, răposate, de la care i-a rămas ceva mai mult de cât de la căciuli... și incheie cuobicinuita frază :: «Am muncit, am muncit mult, și am fost om chibzuit. Azi slavă lui Dumnezeii, nu mă pot plânge, am cu ce trăi!»

— Cred și cît când are cineva patru milioane...,

— Cât? și bătrânul face ochii mari sper iați, și începe să se jure.

— Nu te jura, boerule, că nu ți le ia nimeni.

— Nu-i vorba de luat, da n-am; —mn-ași mulțumi că să am măcar pe sfert dia cât SPOnr lumea...

Acum 14 ani a fost ales deputat, o glorie de-" spre care nu prea ii place să povestească.

În cameră doi tineri, cari se țineau numai de “drăcii, văzându-l străin și sastisit, Pad luat din din prima zi sub ocrotirea lor. L-ați instalat într-un fotolii din fund, între ei, i-aă scris numele pe pupitru, și-i-ați spus că în timpul ședinței nu poate să-și părăsească locul de cât cu învârrea prezidentului. Într-o zi se discuta răspunsul lamesaj, erați mulți înscriși să vorbească, prezida C. A. Rosetti.

— Ți-e cald, boerule? întreabă unul din cei doi tineri pe bietul Conu Dumitrachi, care nu „și găsia astârapăr: în fotolii și ofta într-una.

— Ba..: numi tocmai bine, și ași vrea să es.

— Poinimic mai simplu, cere-te la prezident.

— Cum? întrebă cu un aer desperat și rugă--tor Conu Cumilrachi. Fața lui roșie, congestionată, brobonată de sudoare, exprima o mare neliniște, o adâncă suferință fi fizică.

— Te scol în picioare, ridici două degete și strigi tare: «Cer cuvântul!»

Așa făcu bietul Conu Dumilrachi, și vru să plece; dar tînărul îl apucă de bra.-

— Unde te duci? Stăi să-ți vie rândul...când ’te-o ’striga prezidentul, — așteaptă că de-abia te-a înscris.

CONU DUMITRACHI PETCU 103

O, ce tortură, până săi vie rândul! A așfeptat el cât a așteptat, ș-o dată s-a sculat grăbit:

— Domnule prezident, nu mai pot...

— Aveți răbdare, mai sunt trei înaintea d-voastră, îi strigă prezidentul cam răstit.

Și Conu Dumitrachi se trânti în fotolii, zdrobit, speriat ca de amenințarea unei mari catastrofe. Cumplite furtuni trebuiaăi să se petreacă în... conștiința neferititului deputat, judecând după varietatea de expresii ce se schimbat într-una pe lorturata lui figură.

Când prezidentul strigă: «D-l Petcu are cuvântul», odată sări Conu Dumitrachi și; țiindu-se cu amândouă mânile de pântece, se repezi afară, gonit ca de groaza unui incendii.

Aniintregi s-a vorbit despre faimosul «discurs la mesaj», al lui Conu Dumitrachi. Adevărul e că, în cei patru ani de deputăție, nu’ la mai auzit nimeni cerând cuvântul.:

Mânca la «Birtul Economic» din ulița Gabroveni. Într-o seară face cunoștință cu Gherei și cu Andronic. Bucuria lui c-a găsit doi oameni detreabă cu cari să mai schimbe o vorbă. Și și-a dat drumul Conu Dumitrachi, ș-a povestit ba una, ba alta; până târzii, Rămăseseră numai și: În birt. Gherei aduse vorba despre «apa de aur», — și explică lui Petcu, cum poate cine-va, “cu această minunată apă, să facă, din nimic, napoleoni adevărați. n

Lui Petcu nufi intra în cap, și nu-T venea să creadă o asemenea năzdrăvănie. :Atunci Andronice se dete cu scaunul mai aproape, își luă: un aer misterios și, scoțând din IE o mână de bani negri, urâți, zise::

- Uite, ei din ăștia îți fac năpioleoii.

— Și umblă? nui f cunoaște lumea?

Andronic-avu un zîmbet de sfidare. Scoase -dintr-un alt buzunar cinci napoleoni curați, spălați cu apă de aur, și-i dete lui Pelcu.

— Poltim...ia-i d- la... și schimbăi la ori-ce ’ zaraf poftești...’

Lăcomia birui frica. Și iată-l, înlr-o scară misterioasă, pe Conu Dumilrachi străbătând uri coridor strâmt și întunecat, țiindu-se c-o mână de brațul lui Gherei, iar cu cea-Paltă păzindu-și buzunarul grea și umflat chișcă cu cei” 500 de napoleoni, din cari, avea săi facă Andronic 50.000! Iată-i tustrei în pivniță. Ce curioase ’ emoțit!...lui Petcu i se pare că se găsește într-o lume de fermece, de basmne...Hl se terme totuși să se despartă de bănișorii lui siguri, pipăiți. Andronic îl înțelege perfect.

În mijloc e un cazan enorm, În “care -Gherei toarnă o doniță de apă neagră, apoi tustrei se

CONU DUMITRACHI PETCU 105 opintese la un sac cu bani pe care! deșar tă-n cazan. Andronic descântă, face câte-va gesturi cabalistice, scoate-o sticluță din buzunar, picură trei picături în cazan și începe să mestece co furcă... 1 SE

’— Acum, iute d-le dela aruncă-i în cazan, iute pe tofi..

Și, enuităbdi conu Dumitrachi asvârle pri pit, este) gologanii lui Andronic, iubiții și stărlucitorii lui napoleoni; parcă-și rupe din carne. Îl trece amețeli, î îi urlă capul ca de-o beție.

Dar ce:sgomot e afară?... un zoruăit de pinteni, de săbii.

— În numele legii, deschide!

— Suntem trădați, strigă dramatir: Anilronic.

Da, era poliția, teribila poliție a «comperilor): un procuror, un comisar și doi garpiști...

- Conu Dumitrachi plângea ca un copil.

Dar oamenii legii sunt venali, îi știe Andronic. O poliță de alți zece mii de lei, pe care conu Dumitrcahi s-a grăbit s-o achite în trei zile, a salvat onoarea nefericitului deputat.

Multe mai știe Conu Dumitrachi și mult i-e drag să poves slească, dar despre aceste două întâraplări nu pomenește nici odată.

Speriat de revoluția țăranilor din primă-vara

anului 1888, și-a vândut moșiile, și-a prefăcut

toată averea în bonuri, și s-a așezat în Bucu-

rești, oraș sigur și bine păzit în contra «aticălo-. șilor de țărani» cari căutaăi să ”I despoae de

«averea lui muncită»...

În ajunul Crăciunului

Pentru a treia oară întâlnesc azi pe bătrâna asta cu doi copilași de mână. Ce slabă-i săracă și de-abia merge, e îmbrăcată într-o cafaveică din petici toată, pe cap areo broboadă de lănă gălbue, și în picioare târăe rămășițele unor foști șoșoni. Copiii, gătiți în vechituri de căpătat, paliză la față, se uită cu ochii mari, speriați pe la vi(rinile pline de jucării.

0, ce-milă mi-& de copiii săraci, cari n-aăi jincării de Crăciun, și cărora «anul noii» nu le: aduce nici o surpriză. Și totuși nui aceasta cea mai tristă pagină din vieață lor! Cum ași vrea să știm ce gândesc ci acum !... probabil, ce gândeam și et la vârsta lor. Îmi văd așa de bine copilăria mea în privirea lor estaziată, în dorințile și pri — vațiile lor, în paloarea feței și în sărăcia îmbrăcăminții lor. Și merg după ei, lângă ci, vieața mea se amestecă cu a lor, bătrâna „mi-e” și mie bunică. E o zi de moină, parcăi primăvară. Strada îi tixită de lume. Trăsurile, pe două șiruri, se mișcă încet ca după mort. Prin prăvălii ce-o îmoulzeală. ș-o zarvă amețitoare. Se miră bătrina de-alăla sodom... Ne-am opriți în fața unei “vitrine mari,!

-— 1, ce frumos e bunicuță „An Fă... aș vrea să am arapu ala călare pe țap...- Da lu Lizico, lu ce-ai vrea? =

— Fi... Stai să-ți spuiii:.. Și Lizica se uită amețită; parcă i-ar fi frică să [a așa iute o hotărire. Sunt atâtea lucriri frumoase, și toate-i -plac, toate fac să-i bată inimioara, de surpriză, de bucurie, de doriniți naive...

— Kă vrea& păpușaaia mare cu pălăria roșie.

Și Lizica o arată cu degetul. Un popor de păpuși, cu brațele întinse, cu obrajii umflați și rumeni, par a privi mirate la noi, cu:ochii lor de mărgele. În mijlocul lor, e una mai mare; și stă în picioare, și are ciorapi, și pantonfi de lac, și e gătită în rochie de mătasă... Pe asta o vrea Lizica.

—-Auzi, bunicuță, tonel zice că păpușa asta mare coral Nu-i așa că păpușile nu vor= bese?

— Haideți, copii, nu vă «mai uitați, că astea nu-s pentru noi...

— Da pentru cine-s,, bunicuță?

— Ia ., pentru cei bogați!

— Da noi nu suntem... bogați ?..,

Și se duc. Lizica mai întoarce capul, că să-și ia adio de la păpușa ei. Iar et mă uit pe urma lor, gînditor..,

Într-un fund de mahala văd o cocioabă pleoșlilă, îngropată în pământ pănă în ferești; giamurile sunt murdare, sparte și cârpile cu hârtie; înlăuntru e o lumină ’vânătă, fumurie, pe păreții umezi sunt, dungi de ploae: O rogojină ruptă acopere singurul pat și singura mobilă a acestei vizuini, — la căpătăiii, lângă soba care-i mai totdeauna rece, sunt aruncate vraiște țoale vechi care miroase-a bolnav.

Acolo văd intrând pe bunicuță c-o pâne la sub[ioară, și cu cei doi copilași, cari nu știa și nu pot încă pricepe cum se face asta, că nu sunt și el «bogați». Și n-att de nicăiri nici un ajutor, și nu-i o mână de bărbat s-aduc-o doniță de apă în casă... E Și mâini e crăciunul!

Pentru ce, în mornențul acesta, mă duce gân-«lul în loci pe unde n-am sinbta nici o dată? - Gine-i bătrînul acesta, cu fața de apostol, sinur într”o „odăița cu fereastra îngustă, și de ce-l „păzește un jandarm la 1să2,., A, aici îl tem-, nița de la Seghedin, Bătr anul e Rafiu — cea mai nobili; cea mai sfântă figură de martir a timpului în care trăim.

Mâine e crăciunul!... Și blândul, divinulprofel își razimă fruntea pe mâna:i stângă, iar cu dreapta scrie încet cu creionul pe mesița deh ad:

«Mdine e crâciunul. Iiorile dalbe. florile dalbe de măr». i

Apoi stă, și se gândește cu drag și cu milă, la cei de-acasă. Ă

„Nici o dată nu i s-a părut. Închisoarea mai aspră, ceasurile mai lungi, singurătatea mai tristă, Ca printr-un vis își revede căsu[a, altarul în care-a trăit o vieață de muncă cinstită, de jertfă și de eroism, grădina, cu pomii sădiți de el, — se vede la masă, lângă soția lui, intre co-. piii lui, prăznuind în pace și iubire Nașterea Mântuitorului...

În lumina de amurg ce străbate, tot mai scăzută, prin ferăstrue, părul alb:al martirului striilucește ca de o dumnezeiască aureolă. Poate că Rațiu simte în clipa asta că milioane de români se gândesc la el, Figura lui inspirată zîmbește distras ca de-o amintire duioașă, ca de-o speranță fermecătoare... al &

Unde-l duc. gândurile, —pe când mâna lui slabă scrie în neștire pe mesița de brad: «Sculați frati].. Florile dalbe, florile dalbe de măr»!

SFÂRȘIT.