Irimel

Cïopilol forait,.

La stânga șoselei făcute de Mihaladie Sturza, ce merge dela Mihailenï la Focșani, vine satul Cornu, mărginit cu dealuri coperite de fagi și mesteacăni; în vale curge Șiretul, care izvorăște din Bucovina, trece pe la Mihăileni, și se varsă în Dunărea aproape de G dați. Șiretul dela Bacău începea fi mai adânc, duce plute cu ferestrea aduse pe Bistrița din munții DorneL În nopțile de vară se văd lunecând lumini,, sunt focurile de pe plute. Călătorii zic doine jalnice, și cântul curge ca o dungă de-a lungul apei.

Cornu e mai mult un cătun, cu vre-o cinci-zeci de case, coperite cu stuf, în vârful cărora berzele și-au făcut cuiburi; țăranii nu Ie strică, păsările a-

cestea sunt bine-cuvântate,

ele stârpesc șerpi, lăcuste și

alte insecte dăunătoare.

Biserica și casa boerească.

vin așezate mai sus. Clă

direa e veche, coperită cu

șindrilă, ferestre cu gratii

groase, și un cerdac lat ca

pe vremea veche. De aci se

vede cum lunecă Șiretul în

vale lin, domol în timpurile

bune. Primăvara când se rup

sloiurile și vin apele năPe case berzele și-au făcut valnic, atunci urlă, bubue,

cuiburi. face un sgomot asurzitor. ca un uriaș deslănțuit din lanțuri.

Pe când făcuse întăi Nemții drumul de fer la noi, un țăran bătrân privea podurile de pe Șiret, dând din cap. Inginerul îl întreabă ce crede. „Numai să vie sloiurile, domnule, și le suflă ca pe-o coajă de nucă”. „Ești prost, moșule”, ar fi zis Neamțul. „Om vedea cât îi fi D-ta de hâtru peste o lună”. Vorba uncheașuluis-a adeverit. Într-o noapte n-a rămas nici urmă de poduri.

Cornu e moșiea lui cc.Vasilică Blându, moștenită dela părinți. Anii răi cu secetă ori înnecuri i-au dat mult de lucru, dar el zicea:

— Dacă ești sănătos și cumpătat, dacă nu cumperi ce nu-ți trebue, nu vinzi n ci odată ce-ți trebuer cu „Doamne ajută” vii nevoilor de hac.

Blându era model de proprietar. Dîn zori pâră seara târziu cutreeră călare moșia. Nu-i zi să nu cerceteze lanurile de grâu, ogoarele de porumb,, văile cu earbă verde și dessă. Vorba lui: „Ochii stăpânului îngrașă calul”.

Cu glas domol, cu glume, îndemna oamenii la muncă. Lucrau cu tragere de inimă, știind că nu sunt certați, nici nu li se știibește dreptul. Ei ziceau: „Când e boierul față, par-că lucrăm mai lesne”. Erau în sat unii cari îi ațineau calea des dimineață, nu doare-aveau vre-o nevoe, dar ca să-i zică „buna ziua”. „Vezi, când îl întâlnim dimineața pe boer,. În ziua aceea toate ne merg în plin”. Omul bun împrăștie o lumină de bunătate, care te întărește.

Era între trei-zeci și patri-zeci de ani, cu fața pârlită, ochii căprii, părul castaniu, ras la față; lăsa numai musteți. Cucoana Ana, nevasta lui, femee bună s-o pui la rană, cum zic țărancele, numai cam bolnavă, de când născuse pe Irimel „singurul copil ce: le-a dat Dumnezeu”.

Se uitau la el ca la ochii din cap. Deși-l răsfățau. părinții, Irimel era copil bun. Mult îi părea rău lui Blându că nu are mai mulți. Când auzea pe săten că se plâng de copii, îi mustra:

— Măi! În casa unde se naște un copil, Dumnezeu trimite o pâine mai mult.

— Așa-i, boierule, dar prea sunt vremurile grele.

— Orele, ușoare, eu una știu: cui nu-i sunt dragi copiii, nu-i om detreabă. Două-zeci să-mi dea Dumnezeu, nu mi-ar părea rău; le-ași clădi casă lângă casă, șî i-ași face plugari. Dacă n-orfi copii, de unde să iasă viteji cari să apere {ara? Azi e liniște, dar nu se știe ce aduce ziua de mâne! De n-om fi mulți la număr, se duc boii dracului!

— Așa-i, boierule, dar prea suntem năcăjiți.

— Doamne ferește de mai rău! Azi vorbești graiul tău, te-nchini după legea strămoșilor, ai țara ta, unde te poți hrăni muncind și copiii tăi n-au nevoe să .pribegească peste mări și țări. Dar să te ferească Dumnezeu să n-o știi apăra!...

Irimel creștea vesel și voinic. În fiecare zi veneau la curte băeți de-ai sătenilor, jucau mingea și se-ndemnau la zmeu.

Irimel, îmbrăcat național, nu se deosebea mult de ceilalți copii.

Cuconul Vasilică, cum îi ziceau sătenii, își făcea de pe-acum planuri pentru băiat. Îndată ce va. isprăvi clasele primare, îl va da la școala de agricultură, iar în vacanță va face practică pe moșie. «Bună-i cartea, nu zic, dar pentru un agricultor un car de minte și-o mână de-nvățătură, ajung".

Cucoana Ana, când auzea asemenea vorbe se cam supăra.

— De ce nu i-am alege o carieră mai cu rang, bunăoară magistrat, ca frate-mieu?

— Ar fi păcat și greșală, ca noi ’ care avem un petec de moșie, s-alergam după slujbe. Să părăsim sătenii la cari ținem cala niște rude. Dânșii la orice nevoe aleargă la mine, ca la un părinte. Când n-oi mai fi eu, vor veni la Irimel. Pe urmă, se potrivește viața plină de farmec de-aici cu cea dela oraș? Cât de măreț e Șiretul și în câte mii de chipuri nu se arată! Acum curge lin ca un om dus pe gânduri, șoptind tainic; iar uneori înfuriat pare un zmău din povești. Dar câmpiile; grădina, pădurea, prisaca? Adevărate minuni de cari nu te mai saturi! Merg pe câteva ceasuri în oraș. Nu știu cum ași fugi mai repede de vuetul amețitor, de aerul ce te înăbușă. Nu, dragă, de ce l-am izgoni pe Irimel de pe moșia noastră, care-i adevărat raiu?

— Ca să trăească într-o lume mai aleasă.

. — Da, să-și petreacă nopțile prin cafenele și berării! Nu zic, la un teatru, la operă putem merge și noi și el din când în când. Dar mai e și altceva: dacă unul cu moșie se face doctor, avocat, magistrat și mai știu e-u ce, atunci băeții celor cari n-au moșie, ce vor face? Patima ne pune uneori perdele pe ochi. Să le dăm la o parte și să fim drepți. Fiecărui Român i se cuvine o bucată de pâae, după meritele lui. Nu-i frumos ca unul ca mine să mă reped să-i o iau.

— Pe urmă: ce procopseală a făcut frate-tău? A pierdut moșia voind să fie slujbaș.

— Irimel e așa de deștept!

— Crezi oare că la agriculturătrebue să fii prost?

La asemenea vorbe cucoana Ana nu mai avea ce zice. Ar fi fost și de prisos. Blându, când un lucru i se părea drept, nu se lăsa bătut în ruptul capului.

Uneori seara cuconul Vasilică îl lua pe Irimel pe genunchiu:

— Ce vrei sa te faci tu, Irimel?

— Țăran, răspundea copilul, râzând. În obrăjorii rumeni i se făceau două gropițe, iar pletele bătăi îi fluturau pe umere.

Era răspunsul ce îavățase Irimel de mic. Când venea un prieten, Blându își recomanda copilul:

— Uite și țăranul meu !...

Unchiul Gligore de câte ori venea, îl necăjea pe Irimel că-i luat dela niște lipoveni pe-un căuș de tirâțe.

— Ba eu sunt Român, Moldovean.

— Get-b?get, coada vaceil zicea unchiul, râzând cu poftă.

— Și ce râzi, târgovețule? făcea Blându. La Români în vechime vaca era sfântă și la jurământ puneau mâna pe coada vacei.

— \!u zic ba. Numai Irimel e, vorba lui Ivan: „tata Rus, mama Rus, numai Ivan, Moldovan”.

— Tată, așa-i că nu-i drept?

— Te mai îndcești?

Irimel pleca vesel să se joace cu cățeii Minervei.

În Iulie Irimel era foarte fericit. Venea la ei Nicu, țin văr mii mare, să-și treacă vacanția la aer curat și să se întremeze, după un an de muncă școlară. Aducea sfoară, hârtie colorată și multe lucruri pentru zmee mari și minunate.

Iatr-o Sâmbătă făcuse un zmeu mare de hârtie roșie c-o lună de aur pe el. L-a înălțat Duminică și i l-a dat lui Irimel să se joace. Zmeul vâjâia ca un balaur deasupra satului, fluturând coada ce se îndoia ’ prin aer ca un șarpe. Nu trecu mult, și băeții din sat încep a se îți pela poartă, doari-ar chema Irimel să se joace și ei cu zmeul.

Întăiu veni Gheorghe, băiat de vre-o șapte auiȘtiea să bată mingea și se juca des eu Irime.

— Vin înlăuntru, Ghiță.

Copilul intră vesel cu ochii țintă la zmeu.

— E zugrăvit, cuconașule?

— Nicu a adus hârtii frumoase dela târg.

— Dela târg! Toate frumusețele vin de acolo. Mata. ai fost?

— Am fost. Sunt, măi Ghiță, case ’nalte cât bise rica și dughenile se țin lanț.

— Da-mi-l și mie, să văd trage tare?

— Ba ce fel! Mi-au amorțit mânile de tare ce-l țin. Na, vezi și tu!

Gheorghe, cu ochii aprinși dt bucurie, luă zmei! cu oarecare sfială. Aci îi mai da drumul sforii, aci o strângea,înfrigurat, parc-ar fi avuta face c-oființă vie. Zmeul se zvârcolea ca un voinic, dornic de luptă.

— Să mai fie alt zmeu, ce trâuteală ham da! Dacă nu-l pune Naiba pe băiatul învățătorului să-și rădice zmeul, zise Gheorghe, care era cam bătăios.

La poartă se ivi alt băiat, uitându-se cu jind !s Gheorghe cum juca zmeul.

— Fugi de-acolo, măi! strigă Gheorghe răstit.

— Lasă-l! Cum ți-e drag ție zmeul, i-i drag și: lui. El u-are inimă?

— E un hoț, cuconașule, să nu fure sfoară.

— Cum să fure? Intră, măi Niculai! Mai răpede, nu-ți fie teamă, nu te mânâncă nime!

Băiatul intră sfios în curte. Ochii mari, nu-i mai lua dela zmeu. Nici nu clipia. Nu mai văzuse așa minune.

— Să i trimetem o scrisoare, cuconașule. Așa a trimes băiatul învățătorului. Ajunge hăt sus, făcu Ni cote

1R1M EL

Să fie a!t smeu, ce mai trânteală i-am d.

— Măi prostule, acela era zmeu? Un fleac pe lângă aista, zise Gheorghe.

— Dacă-i mai mare, merge mai răpede. El a trimes și un inel.

— Să facem și noi. Vezi? Nicolâi știe multe și tu-i alungai!

Băiatul, vesel de lauda cuconașului, scoase dintr-o .pungă ce avea la brâu, un inel de alamă.

— Să-i trimetem întăiu scrisoare, zise Irimel.

Au băgat pe sfoară o hârtie.

Copiii făceau haz privind-o cum se urcă.

— Uit-te cum merge!... Na, c-a primit-o! O citește! Să-i trimetem și inelul, zise Irimel. Neculaiu vâri pe sfoară inelul. Acesta se urcă învârtindu-se.

— Măi Ghiță, dă să-l ție și Niculaiu.

— Să nu-l scape un Papă-lapte ca dânsul.

Eu, măi? Că n-o fi mai tare ca Joenel, când 3rage să meargă la mă-sa, și-l țin de nici nu mișcă.

Niculai, încurajat de Irimel, luă zmeul din mâna lui Gheorghe. Ca să-și arăte vitejia, aci zmuncea repede de sfoară, aci îi dădea drumul.

— Vezi, măi? Așa se joacă zmăul. Știi colea, să <te simtă că nu glumești! Uite cum s-a înfuriat.

— Dă drumul la toată sfoara, măi Niculaiu.

’ — Cum vâjâe de-al dracului. Se ceartă cu nourii, cuconașulef. Halal zmău!

— Strânge șfara, măi, a slăbit vântul. Uit-te se Iasă, lace burduf.

— Nu te potrivi, Niculaiu! Dă-i drumul. Acu! mai! mai! Auzi ce gură face?

— Nu mai e șfară, cuconașule.

— Păcat, să fie mai multă, ar ajunge la nourașul «cel alb.

Zmeul de odată rămase neclintit în zarea cerului, păru-nfipt pe boita albastră. Numai coada și-o mișca mândru, nepăsător S-auzea un vâjâit înăbușit, o vijelie ce par că venea de departe.

— Nici uliul nu se urcă așa de sus, zise Niculaiu

— Doar, nu degeaba e zmeu,.

Era pe vremea secerei. Blându nu venise încă,, deși era amează; se temea de ploae și sta să-nchee gireada înainte de-a lăsa oamenii la mâncare. Lut Irimel îi era foame, dar fără taică-său nu vroea să șază la masă.

— Măi Gheorghe, ține-l de acu tu, până vin eu din casă.

Copilul alergă fuga la cămară. Niculaiu nu se-ndura să lase zmeul.

— Dă-l, păcătosule. Nu vezi că se lasă?

— Numai oleacă, măi!

— Te prind eu la fântână. Am să-ți dau un put de bătae, să pomenești și țâța care ai supt-o. Cum. a văzut c-am venit eu, popâc și el!

— Dar ce, măi, am venit la casa lui tai-cu?

— Trage, măi bicisnicule, șfara.

— Bine mă-nveți! oiu trage, când s-o porni vântuL De ce ești, măi Gheorghe, pestriț la mațe? N-a zisDomnul: „Ce ție nu-ți place altuia nu face?”

În vremea asta veni și Irimel c-o bucată de pâne.

Mânca lacom. Flămânzise.

Văzînd cum se uită Gheorghe, îi dădu și lui obucată. Când a isprăvit-o zise:

— De acu ține tu zmeul, sămânânce și Niculaiu^

— Las’ cuconașule: nu mi-i foame!

— Mânâncă și taci I

Îi îndesă în mână o bucată de pâne.

Gheorghe bucuros, s-a repezit ca un șoim, și-a-, luat zmeul.

— Să-ți arăt eu, Papă-lapte, cum se joacă zmăuL Când nu i vânt, atunci sé vede meșterul.

Începu a-l hățui. Vântul slăbise de tot.

— Trage sfoara, Gheorghe, răpede, mai răpede, oiit-te a făcut burduf, face Irimel.

— Trage, voinicosule! Nu vezi că i-au slăbit punerile? făcu Nicolaiu.

Zmeul se lăsa mereu deasupra plopilor înalți.

— De se prinde în plop, s-au dus boii dracului, tfăcu Irimel.

— A. stat afurisitul de vânt, de-odată.

Zmeul se tot lăsa lin, apropiindu-se de plop; apărea o pasăre ce căuta loc de odihnă. Băeții trăgeau sfoara cât se putea de răpede.

— Mai tare. Mă-ncurci, strânge sfoara, Ghiță!

— Îi hârțoiu eu dela plop!

Erau tot atât de îngrijiți și derăpezi ca niște marinari îa vreme de furtună.

Cu toată strădania, de odată zmeul rămase înțepenit pe-o creangă, coada îi atârna în jos. Băeții încremeuesc cu ocjiii la el, cu gurile căscate.

Par-că tot văzduhul striga: „Frumuseță de zmău! S-a dus dracului”!

— Pătârnichea asta e de vină. I-am zis să nu se .apropie de plop, făcu Gheorghe cu năcaz.

— Ba, tu ești de vină: de ce n-ai strâns șfara când a stat vântul?

— Acuma, cine e, cine nu e, s-a isprăvit, zise Nicu, care văzuse dela fereastră toată întâmplarea. Cine e voinic să-l dea jos, al lui să fie!

— II dau eu, cuconașule, zise Gheorghe.

— Și eu, făcu Nicolaiu.

- Fără să vă suiți.

— Nu, cu piatra.

Băieții iau câte-o pietricică, o leagă cu sfoară, și-ncep s-arunce. Din când în când, prind câte-o creangă, cad câte-va frunze, dar zmeul stă neclintit. Nicu făcea haz de strădania lor.

— Pe rând, băieți, ca la moară. Nu voiu să fie bătae.

Într-un rând Gheorghe îi prinse coada.

— E al mieu! strigă el.

Piatra s-a rupt, zmeul a rămas neclintit.

— Zmeul ca zmeul, dar foi ați rupt deajuns, zise Nicu.

— Să am o scară, 1 ași coborî îndată, numai până !a crengi, îa colo e lesne.

— Nu se poate, a mai căzut așa unul.

Băeții încep a arunca mai cu foc.

— Pe rând, măi, ori nu vi-l dau.

Niculaiu scuipă-n palme, se depărtă, măsură c-o privire ageră și aruncă piatra, slobozind sfoara potrivit. Piatra se urcă sus ca fulgerul, trece peste zmeu și clătinâadu-l, îl desface din crengi. Mai trage puțin și pietricica să dă pe după sfoară.

— L-a prins, strigă Irimel, vesel. Eal tău, măi Niculaiu! Brava ție, bine l-ai țintit.

Niculaiu trăgea cu băgare de seamă; sfoara era încâlcită printre crengi Ținea ca la ochii din cap să nu rupă zmeul.

Gheorghe privea cu necaz. Niculaiu mai ziiiunci odată și zmeul se rostogoli jos, bondănind de ciudă.

— Nu e stricat? întrebă Nicu.

— II dreg eu.

— Lesne l-ai căpătat, măi, era sfoara desprinsă de mine.

— Nu fii rău, măi Gheorghe. Norocul lui, făcu Nicu.

Șfară ai?

— îmi ia el tătuca, dela dugheană.

— Da, îți ia la Paștele calului. Eu am șfară de cânepă, n-o rupi, s-o tragi cu boii.

— I-a plesnit arcul, da-i pun eu altul, zice Niculaiu, cercetând odorul căpătat.

Nicu scoate un ghem de sfoară din buzunar și-l dă băiatului.

— Ține, bre, numai să fii detreabă, să i-l dai și lui Gheorghe să se joace. Veniți Duminică și mai aduceți și pe alții. Fac un zmău să dea scântei. Prindem cu el fulgerul din cer.

III

Pentru Duminică Nicu pregăti zmeul minunat, car® avea să dea «scântei furate dela fulgerele noriloi% cum zicea Irimel.

Par-că și vremea ținea cu Nicu, să iasă izbânditor. Soarele strălucea mai șters ca de obiceiu. O căldură înnăbușitoare închidea văzduhul. Vântul aburea puțin făr-a răcori. Irimel nu-și afla loc, mereu se-nvârtea pe lângă Nicu. Aci eșea în curte să vază de s-a mai pornit nițel vânt, aci venea în cameră, zorind pe văru-său, doar ar isprăvi, să vază minunea.

Nicu făcu zmăul de mătase roșie çu stele galbene. Pe lângă cele două speteze de șindrilă, lipi doua sârme groase cari eșeau cu vârful ascuțit afară din zmeu.

— De ce-ai pus sârme de aramă?

— Fiind c-așa trebue. Prin ele o să putem avea scântei dela nori.

— Eu nu pricep.

— O să pricepi, când îi învăța despre electricitate.

— Cei aceea?

— Ceva care samănă cu lumina și căldura.

— Da, face Irimel, parc-ar fi înțeles.

Nicu muie bine sfoara în apă, iar la capătul sforei legă un șiret de mătasă.

- Ascultă, Irimel,. du-te și cere lui Ion o vargă

;/.clp

aa tatu# Aiaoa de fer, cum sunt cele dela stoluri, o găsi eb dna î^prrri-pod. rns ,e:olcj fr?i}uq sb

-- Dar de ce? .uilsrrj nij-jb

n-ob^^avem^se^âftS^ fifo-d>’c#>/nu-i de “ajuns ^-electricitâfea :’défa ^nbdrî^îtrébüé-irs-o pe cea din pământ. .imonoi;

— Nicule, dar^ eu aWma -Văd’^că ^fôèfra tà?«fte o sârtoprin^mijlôë.’ De1& .onmsoa ,âG - I jj .- tiû. -Aÿà trebüèÿ daca -Voi-îri^sJâv^id^cânieiVca niște fulgere... .ubufila uași ol Ui oi)ș au 5îl Dubă- ce isprăvi, Nicu^și în Curte. șj(0tp3jtrtorul lui Irimd urcăf zmeul/’ c-arețmv-ieî^^b-cm-ai^mă^cc §i ij-dîGi!;grêu"dé- suit/ lori aduse lvâ£g|bșivb-f^Mipse în pământ. IsJmrrjo și: si! A s cui t ă;! 1 rim-êl /d ü-l e-șl dea teaca a în care ține termometrul; parlai’ dd a-ia-rtrâ?

— Da, e galbănă.

— Dacă: n-o vréaV/âdă^o’ cdtte) rottfh-dâdcfè ceaiu, dar să îib; destitueteitf /b H uț smd b?M ,I! :Irimei alergă ;tô:t ’<î)bfifg^; pe-ste^câtéva^ minute aduse teaca dela termometru, untubușorde alamă^albân-ă. 1 Nîcu ’îl dégâ?dëbsfoara‘^meditavo li nUoaQ — 1 ™&ub¥U-t tidiei;féfàimftârWMe plopi. :-iftcSp®âfvsë^auô^!’^fiad mw. mà, -pVe;‘We, Valïe^uérùrf5 feb-aPe:ide%Pși?5-:e?!l1 »«> ««m -r/qoo^ibijx aolor s jem ohjT ihp. ojp-î n s q x s burași -« «on

P i^be%z^rJ(mHoT .-0.1 9lhh s-ninsnfe fêta &P J^0$£emenea WtfciBASft?«. copii mici ca tine. Dacă nu-i lua seam^^șe^tâjt^pla

iulmoado-q cd iov ,3bj|rbnu ,i3 — i) -Blâtrdu seymoborî),și7«Ijdin ifcendacèiNicu? iUttâtf d i ’zmçu I£ de rgăi tan u bfci eiznjăfe să; câmi^fo^ranșjap^îîie

tubul de alamă de varga de fer. AtUncijlmfeianfc^se

vedea scânttd^ijMîcuiitbtiidepIrt^iuczmfitjihtijAubtil șî iiscânte jMii$esluTigd&um eràuiJëiq de^rôï-Qlâpfcl@â — .oubfi 52 îueoîoî 3b &Jaî .siiJfclqzăi aanif-jb ii ioy

— Dac-ar da puțină ploae, am avea scântei și dt-un metru.

— Adevărate fulgere, zise Blându. O să ploae; e cerul închis și norii jos. Noi plugarii suntem astronomi.

Peste câteva minute începe a bura.

— Dă, Doamne, să ploae! strigă Irimel vesel.

— Multe puteri sunt încă în natură pe care omul uu știe să le întrebuințeze, făcu Blându.

— Știința o să le descopere, o să Ie supue pe toate. Nu-n zădar muncesc mii de învățați.

— Nicule, dă șă-l țin și eu, voiu fi cuminte, zău cuminte!

— Bine, ține-l; dar nu cumva s-apropii mâna de tubul de alamă.

— De ce?

— Fiindcă te poate trăsni și mori pe Ioc.

— Mai bine nu i-l da. Nici pe dracul să-l vezi, nici cruce să-ți faci, zice Blându, privind și el zmeul minune.

— Dacă ar fi cuminte, ar ținea de șiret, zise Nicu. ]

— Muncim noi iștia dela țară, ca să dăm lumei pânea de toate zilele; dar atâta pricepem că și oamenii cari îngălbenesc în cabinetele lor, cetind și făcând experiențe, sunt de mare folos cu descoperirile lor. Toate mașinile cu cari ne ușurăm noi agricultorii munca, lor Ie datorim. Ei duc omenirea spre fericire.

— Ei, unchiule, vorba profesorului nostru de filosofie: dacă n-ar fi fost printre oameni acele miDți alese, numite genii, ar fi vai de noi, am trăi și azi ca maimuțele!

— Ar trebui puși îo rândul sfinților

— Oricât li s-ar plăti de mult invențiile, tot nu vor fi de-ajuns răsplătite, față de folosul ce aduc. Acum o sută de ani, nici pomeneală de puterea aburului și a electricităței. Un lucru e sigur: fericirea otmenirei nu va eși din războae și revoluții, ci din cabinetul de lucru al învățaților.

— Da, cu condiție ca noi plugarii sale dăm de mâncare.

— Bine înțeles; dacă ar veni învățații să ție sapa de coadă, atunci adio progres!

— Maievorbă? Numai printr-o împărțirea muncei bine înțeleasă, omenirea va putea merge înainte. Mă nit eu câte odată la albine# ce desăvârșită erarliie.

En vremea asta, bura de ploae se-ndesise, scânteele se țineau lanț, lungi de câte-un metru, pocnind ca din pistol, și împrăștiind un miros de pucioasă. Servitorii s-adunaseră ca la comédie. La poartă, băieți, câțiva flăcăi și fete, priveau mirându-se de așa minune.

— Veniți încoace, băiet»# nu-i cu plată 1 ziseBlându.

Unt rară cu toții.

Nicu se uita ba la unul, ba la altul; când îl văzu »pe Gheorghë, făcui

— Măi Ghiță, dar Niculaiu de ce n-a venit?

— L-a mușcat un câne.

— Ce câne? făcu Blâudu.

— Se zice că era turbat

— Ce spui, măi? zise Nicu.

— Era cu purceaua pe toloacă, s-o pască. De-odată ^vede că vine un câae# cu bate la gură, cu ochii sângerați, apucă purceaua de picior. Niculaiu avea !a el numai biciușca. Se răcăducște, țipă, cânele nici :,gând să fugă. Începe a da în el cu biciul; javra se râpede și-l apucă de mână. El țipă. Noroc de niște ^oameni ce treceau pe acolo, că l-au scăpat. Pe câne d-au ucis.

— Al cui era cânele?

soeomn & dejde

r’’^’Nu--i- din-sat Gne ștredebiHide «vene»/el? £șCân fi, după-ce turbà,r Xügf dela casăc; ’?.\u r;înc? nit BlântUbehemă repede pe lor-, rfeciorub din rea să..

— Mai Ioane, dür;té %fuga și xhea-mă. pé.Câtrina. ^AStiiltă! ^Frècii pela grajd:și-spune:vizite,ulùi să pue

trei cai la gabrioletă. Cât oiu fuma o țigara,: să: fit S1îddâră{rt.i.v%>v.:t Ï.TDV 15 ir,li ;rtŸr.\ s?.:rS’ —

— înțeles!: tîrâO-r. vts. hnuU J:btoo i«oa« Auzi? ‘ flr-tnușsă: un: .câné< turbat .și nù’.dau de ft^ști^"U-ț)rirn-ăriel <v - - 5“;C. ??’.üîvi-ri on ic njûiftftut mai/fasre dă .să îintre ’îri vbrbă.’iv m fi:.

A .theniat :«pe: baba tDochița,; și f iravd.es,cântat « b’4j,Eir4Tiuș-cât:rău P-Jntrebă Nicu./ t r/ssni) 03 M..ZO.h-L;<k-$cîneoițit. r: - hr,.r.>! -r \?t \0/> n nifr ,ins<Blândti semita-mereu: la teas.: r;< tivis-2 sb.

vine :răpede, aplicăm1 trenul: și;diseară r.e/1 a

Iași, la spital. Păcat, băiat cuminte, istețeîrn s ?. a .ubn.VSstèk: kceasta-’ .strică tot cheful xii ?meUt -Irimel

sta și el supărat. Ce bine bàtea,:;NictvlaiUf;mtôgea! inSv-k T&fal to-JSăși?.treacă lui Niedlaiui? o? nsir/»

— I-o trece, dacă Tom duceTrepédevla-fdocțor

sfidată tiffjetțib:De nu,: moarè turbat; ca’/făta Vân

tului, sărmana! Rup ea. tot de; pe1 ea,: .dătra. Își da să

muște. .vh-JiS xo£! s:’h «O ~

— De ce turbă cânii/itatâ ?r. Pr sois sc —

— Îi mușcă alți câni turbațiisrr .tr;c? sO — ăUbo-OvDafr^pe ^a-ceiatseine-i ’inușcâ:?;;^ uo și3 — un i o-i: :A Îți i,u Q r fe: vrer.uh dup, turbat; i-Boala/ sib țiaeodin r^dfcbitofrln-idobitoc, eb suaworjq Ê:nqr, ioin k)i$a, .face .IrçmeM păr-că .ar?fi?iințeies anabrmjlt S2 F.ivsiSiiLâh:ijtofc știința.^adusanânlufrșpîzise BJâi3(du, 9}$ți$k v ü pe/și,fei?i ri rfn a ’când s£m t a d ü c ânrçnlfesfëriin snpPièfenvsÉétssuprefect.oNu Esecdeseopetise îneănîac-

cinul turbăreî. Aduseră un om turbat I»? su prefec

tură. Bietul Iluță, așa-l cftema^dăs-să-L-iegA mânile. N;iitîîe-’DU:Yoei să se apropie:d& bolnav. AL-a-mîncat, dragăm.de un deget. Peste.patru-zeci de zile;Ca turbat/ Ciută. Urla, lătra, și fă cea: bate. JOar.â vea-. cunoștință rj - când îi veneau furiile, striga ^Fugiți LîjnL.vihe să mușc, să .vă rup".: A murit în chinuri-groaznice.

Peste puțină vreme,;sosi- și; Ionr.çU’. femçea.iA -

— Ce face băiatul?

: tb Et-:v.}]

—Apor/sărut:mâna, uii-te păcatul a, daț^peste el. iTTOII ducem îndată; la spital.; ;j \^zo % j ~

O să-i tae mâna, păcatele mele;!;:!:,-.7 ii—;/Nu fii proastă, fem.ce! Doctorilor să-l Scape. Altfel turbează ca fata lui Vâotu.

nr.i-j 15 ^ !’?r Mai: bine să moară- în casa ^mea, deçâtd prin străini..

;; é :5; v r’ Nu; vorbi fleacuri. Dă; fuga de-j pri.minește;,! ion. .se duce .și-l ia: cu. trăsura. .1 u z

„ç: êt»p.i.vnv iitr ’N-am frântă para, boierule,

h- i;vvC-d - tier-: N-avea: grijă de asta. ’C-tûiLz femeea plecă ștergându-se. la .ochi cțLmâpecaldei la- cămașă.: i: vd t:z:A a iz U- Sărmanul Niculaiu, merg. săv.l văd, și:eu/;zjse3 Irimel.

ÎZ-cLStși

— Du-te în trăsură cu Nicu. La întors veniți pe îos, o luați pela fântâna hangiului, e mai de-adreptul.. ifimel. alergà-n casă;, și veni răped.e; cu, pușculița. țț. Dau banii lui Niculaiu, iHor- trebui între străini,-. nȘlâqdu a dat lui Ion cinci-zeci de lei să afS&.fljwtiu

și q scrisoare, către doctor.; -

Ioane, samndai socoteală pan ia, Rară..,Nu, ’oierdeți o minută, ;cùm ajungi; dji# jniinș. Ia’ spital; -t>T] Iordaçhi,. ai .înhămat pe,murgul; și ,pe,Sa#:n^ .sin-uë? .ÇHÇ9,?Ss -: æ ossEÎ ste5s.iq. jsfe siniîăg isY, j ;Vrem?-:.ks&Ral în tren,: plătești b condițctorujui..,; tu,, îndată, ,« așei«ț băiatul, pleci indârapr.

Cucoana Ana era dusă la o prietenă depe moșia vecină. Când s-a întors, Blându îi povesti cele aotâmplate. Niculaiu era botezat de dânsa.

— Bine c-ai fost energic, zise ea.

— În vremea asta, veni și Irimeî cu Nicu.

— Ai auzit, mamă, ce-a pățit bietul Niculaiu?

— Se temea de spital?

— Zicea: cum o sta el singur între streini?

— Ce crezi tu,Nicule, oarei-o fi de folos? Cu îp lucrează vaccinul?

— E cam greu de-nțeles, dragă mătușă, dar s& cercăm.

În balele animalului turbat sunt microbi, niște vietăți mici, cari nu se văd cu ochii. Când cânele mușcă, microbii străbat prin sânge pe-ncetuî, sînmulțesc și dau boală. Vaccinul cu care se vindeca bolnavii de turbare, îl pregătesc doctorii din creeris câinilor turbați; dar îl fac așa fel, ca să fie microbi mult mai slabi, încât organismul nostru se deprinde să se lupte cu boala, adică sâDgele omului face și el niște otrăvuri care ucid microbii, sau nu-i lasă s& trăească și să se înmulțească.

Se apropia iarmarocul lui Sfântul Ilie. Blându avea obiceiu cu prilejul acesta, să facă pentru anul întreg cumpărături. Tot la iarmaroc vindea vitele de cari n-avea trebuință: vaci sterpe, boi bătrâni cu cari nu se putea sluji, caii de prisos și câte patru cinci tretini, cari erau fata iarmarocului. Lua bani buni. Căpătase sămânță dela o rudă din Basarabia. Pregătirile de plecare încep cu o săptămână înnainte. Cucoana Ana mergea și dânsa pentru târguelilecaseL Anul acesta, cu o zi înnainte, au găsit-o niște frigurâ și nu voi să plece bolnavă asupra drumului,

Irimel aștepta cu nerăbdare ziua plecărei. Sta ca pe spini.

Toată vremea cu gândul la comèdiile și panoramele ce avea să vază. Și prin somn visa jucăriile ce o să-i cumpere taică-său: o minge mare, mare cât un cap de om, să se mire toți băieții din sat. Pe urmă o goarna, o pușcă, o sabie, să se joace cu băieții de-a soldații. Pâa’ acuma, se jucau cu bețe în loc de puști; lui ca ofițer îi va sta mai bine cu sabie și pușcă adevărată. Când era aproape s-ațipească, tresărea, mai uitase ceva: un biciu de trestie cu curea albă, să mâe caii, când șade pe capră alături cu vizitiul.

În ziua hotărâtă de plecare. Irimel se trezi cu noaptea-n cap. Bucuriile așteptate nu-l lăsau nici să doarmă. Abia gusta din cafea.

— Bea, puișoruie. O să-ți fie foame. La drum flămânzește omul, zicea jupâneasa.

— Nu mi-i foame, zeu nu! A tras oare trăsura?

— Acuși. Boierul încă nu-i gata.

Jupâneasa Smaranda, din porunca stăpâne’, pusese în trăsură un coșuleț cu doi pui, pâine, castraveți acri, o sticlă de vin și alte pachețele cu lucruri bune. „Pân-or ajunge la Fălticeni, copil nu-i? o-să-i fie foame. Știu, boierului nu-i place să plece cu traista de-acasă; dar de, el, mititelul, să rabde ??”, zisese jupâneasa Smaranda către cucoana Ana.

Înnainte de plecare, Smaranda șopti copilului:

— Când ii flămânzi, ceri lui Iordachi coșul. Auzi, puișorul maicăi?

Smaranda ținea mult la Irimel: îl alăptase, căci cucoana Ana fusese multă vreme bolnavă, după cel născuse.

Droșca trase la scară. Patru cai, puși câte doi, băteau de neastâmpăr pământul, dornici de plecare.

’."u/ni; 24

SORA NĂDEJDE r.o e )3 .insmiq suis ^ d » î ud siuo:^ ’ irimel sărută pe mamă-sa, pe Nicu, își luă zjua.-.bunăj dela?§n^anyîdîUmarc ,îl [sărută, pe, amândoi cobră] ii. ^jfiând?j[ B2ÎV urnea rhc. îȘ .âssv Ia ;u.v;> ::> fjbni.vi 9Trm PujșQruJepSăi ne aducis tângui; dftT.un colț ÎQo. coace/rși-șăite tyiorcjvsăqăloșl ,£n-

j :-. go

«ad&c, mafnă-Smaranda. o cașîucă de îânăj cu) flori.icum^îți.place. t;r,Smir^o.daj âjruneărj nouă. fârămituri de pâine în] urma tr^șurii> »Săâeimeafgăîn :pliq", credea dânsa.: i Răcoarea! .și j linișteaudimineței învioraseră natun. Prin; isat, fete șineveste ^learga grăbiteda apă; altele mai harnice duc demâncare la câmp, Irimel. c.u ochii veseli, cu fata?plină de bucurie, ședeai că zboară spre visurile! lui, fericite. De câteva-; zile se gândea Ja toate minunile ce av,ea să vadă; la iarmaroc.

/uDin ac e s,te; vi s ù r i i f r um o a se îl trezi uruitul podului de peste Șiret. Ap.a àvèrzue, liniștită, curgea lin,, lumtaatănpieziș; de razele’ soarejui.ce o tăia ca u.n smoc de beteală. Vârfurile dealur.iJor dinspre apus începeau ;și,ele;luminate.; .se.părea că plutescjntr-o pLoae de scântei. qTrecuseită podpj ;ș|vțot s-auzea șoapta Șiretuluica- un -.vorbăreț, nu m.ai sfârșea de: spus toatemâte Svăzuseiidevveacurhf^u .cât ș.’apropie de ținutul Sucevei; fW: atâta; dealurile. se-n.muițesc, tot în al mari^ca^mște straje la poalele (Carpa;ți lor.. Unele verzi-negrii.nsüjit.ipàdurjle, de fagi. și stejari ce Ie tm-brăcăf^yâpfUlqși? coastele;;alteIe. umilite, de pe care dam-eriiișcneprlcepuS itâiaseră.:pășunile,: arătau goliciunea lutului galben, mâncate de apa pjoilpr. Toate-a bătaea soareluiiademenesc,privirea,, pierzândurșe^epar.te s.Ub;:cerul albastrul;ear.Q mareJiniș.tftă:{. 0;i:0

Irimel uitase de foame. Atâtea frumușeții jnaipte, îa. dreapta, via stângaJiiCâmpja se tot tingusta^iRalurile !răsar laïtte&rfiM&rQtWUlr m bunj,npaptç§ dase o bură deploae Răcoare și nici un fir de praf.

IR1MÉL ’ Pë lângă șanțurile ce despart’ ogoarele-de țosea. crescuseră șiruri.de garofe sălbatece. Umede dërô&Șj par rubine; Miros de flori și Verdeața; cât ti-ne vederea, toate’ dau sufletului o Bucurie nespusă.;-În; depărtare, ,pe o cdlinăr se-auzea dbimn-d dn ciblja-D/ Cânta. din Wal. Nu^era jalë n-fèf ^uStfrieji,.2f utf cântec care^amorfea’ orice gând; srmțîâî a(dâtic făYiJ mecu! naturel. Caii merg; la.pas- ^iziteuUăfsaVe h^ țările slabe, Biâridu riu"gândea dimie. clnme1,’duj5â: câtva timp, zice:

— Ciobanii noștri nu cântă așa frumos. Diri’.ce cântă oare.el, tată?’ u;.x.-risri

— Din caval.

Pe la prânzul cel mic trecuseră de-ün sàî vëchiu^ cu case bune și cu gospodari’ |cuprinzi; Drumeții îl salutau pe fî-ându după obiceiul țăranilor1 diu Moldova, cari dau buna-ziua .oricărui călător./Irimel, crescut lângă Șiret, se; Bubura. văzând ;Ș6MSȘul’:’ciț apa limpede, umbrit pe uad loéùti de1 5sialcîi^ăalfTef verzi 3 îî 3 v «’ l

^ Àistàrï tôt Siréfiiï-iîostriij-’tàtâ’?^

a ÆSI ^oSs^E Ș-ÙfÛ1;C- Vin-din fn"^’

Irimèl se cobbrî-diq trăsură/alergi1 .la5, apă-s-â’r-ùncH câteva pietre, grăbit pkr-că ar fi avut de ’ îodeplinft o datorie. Pe urmă tăie o trestie,1 câre-i păru Wâf Baltă. Printre dealuri se ’zătia-u satele âfcățate;; è8 coline, ca tfiște ;çùiburi. Părefii âlbi strălucesc-la lu^ rnina soarelui, copefișurrle gălbîi de stiiMe datieaî? o urniră domoală.; Blând! Știa:pBiceiul;&vește-s^

- Iord-acivi. veii ^u-rglsi cevà’ frt riàifrt-râsürër?

Îndată, Cucoanei f s^! W»

Aduce coșul, așterne .un çèrvét |iie;;iarba1!Vera?î la umbra unei sălcii.

— Poftim la masa, dacă v-ați adus de-acasă, zise Blâodu.

Irimel, câod văzu puii rumeni, feliile de pâine, castraveții subțiri și galbeni, .simți că-i e foame și încă tare.S-așeză josși-ncepua mânca lacom carnea de pe fiecare oscior. I se părea că nu s-o mai sătura. Toate erau așa de bune, așa de gustoase? Asemenea friptură nu mâncase de când era el! Dar pâinea? Ce bun gust avea! Blându mai căutând prin coș, desfăcu o hârtie.

— Dar asta ce-o mai fi? Poftim, la drum mai trebuesu și plăcinte! Astea-s trebile Smarandei.

— Strudel cu vișine, de care-mi place mie! Păcat că nu-i și Nicu!

— Dar mama să rămâe singură?

— Venea și mama, de nu era bolnavă.

— Iordachi, vezi, mai e de unde să pui și tu pe-o măsea? Mânâncărăpede și la drum; pe după amiază să fim în Fălticeni.

— Sântem mai devreme.

Drumul era bun; caii voinici nu obosiseră; trăsura își urmă zborul spre oraș.

Printre multe dealuri și colnice dela Apus, Irimel începu a zări bisericile și casele Fălticenilor. De bucurie, copilul nu se mai uita la câmpiile bogate, cu lanurile verzi de porumb, cu spicele ca niște pene de struț legănându-se a lene în bătaea vântului. Se vedea în mijlocul iarmarocului cu, jucării minunate, cu panorame, unde privești orașe și palate ca din povești. Îi mai treceau prin minte tot soiul de zaharicale, de turtă dulce și de covrigi. Par-că auzea ovreii strigând: «haire pieței\ ,.haire beig ă“, niște turte galbene cu cernușcă pe elr, și covrigi mai mult șoPan decât ouă...

— Tată, uit-te Fălticenii!

Departe 7n zarea ochiului se vedea întinderea presărată cu case printre pâlcuri de verdeață. Din loc în Ioc, strălucesc în lumina soarelui turnurile.. Toate se răsfață în mijlocul copacilor. Fălticenii par un oraș de vile înconjurat de pometuri. La barieră,. Blându era cunoscut ca om cinstit; când spunea că. n-are nimic, slujbașul trebuea să-l crează pe cuvânt.. Trăgea totdeauna la hanul lui loachim: îi venea mai la îndămână și se deprinsese acolo. Cum ajunse,, porunci lui Iordachi:

— Dă fâa cailor și-i adapă. Ei, sărmanii, n-au graiu să ceară. Pe urmă te vei îngriji și de gura ta.

După ce s-au spălat și s-au scuturat de praf, a stat cu Irimel la masă. Nevasta hangiului era femee gospodină.

„Ii drag omului sămănâace din mâna ei” ziceau mușterii. Blându nu era pretențios la mâncare: ochiuri, un fel de legume fierte cu unt, brânză și fructe îi erau de.-ajuns. După masa, vorba lui era: „ Am mâncat ca un popă-n sărbători, dar mă simt ușor”.

Irimel sta ca pe foc.

— Tată, oare-a început iarmarocul?

— început, încă de când! A rămas și pentru noi deajuns.

— Când ne ducem?

— Acuși, să ne mai odihnim puțin, doar cade. omul dintr-un pom și tot mai stă. Azi mergem numai pe văzute, cumpărături facem mâne.

Cu săptămâni înainte de Sfântul Ilie, încep să curgă din toate părțile Moldovei mărfuri și vite. Din Bucovina vin negustori de lipscănie, panorame și tot felul de comedii, la care s-adună lumea ca la urs. Din munți s-aduccofe, putini, cofițe, și cofăeleînflorite cu fierul ars, coșuri de nuele și de papura.. Erau și Țigani cu linguri, copăi, fuse, căldări, cât: :2K

SOFIA NĂDEJDE vedeai du ’ochii; cară încărcate cir Tel de fel de lucruri; -olafi- de aci =din țară- și! de peste graniță; ia±] tind la: soare oale, str ă (fhini, ța 1 ere și căni -smà 1 țuite cu tvbrde,: -galben și roș, înflorite tdt așa cum se făceau, și acum căte- va mii de ani; Semănau cu cele; desgropate la Cucute ni, 1 â n g:ă I à și; «d o ve d i te- că sunt de ?mii: d^-ani.t^ l-U ci i u:, -Meșteri dulgheri mai lucrau -baratce,’ șandramale, -sub care sa. sé adăpostească-dè ploae și de soare lumea. Făceau mereu mese, lăiți cu țeruși bătuți în pămânT.-:

Iarmarocul lui „Sântelie”, se-vestea frumos, lumea curgea- mereCFdin-or-așele-și ^satele depărtate. Era cei mai: mare târg din Moldova.

Ia altă parte, pe un tăpșan, ce fusese verde se-ntindea’ ôcolül dé vite. =U-ds pâlc de boi șuri-albi cu coarrre iùn-gi, răsfrânte,- aruncă priviri- blânde din ’Ochii: mărit și négri. Obosiți de -stare-a.în arșița soarelui,cai măruoțr- de munte iuți la mers, dar cumpăniți prin vlbctirile^ priporbase/ -nechează jalnic; oi cu lâailețigăi, berbeci trupeși; mai câté-uri măgar cu urechile lungi; - purtând: răbdător desagii grei, cojocul și c-ațâ ciobanului, rup din când în când monotonia cu zbieretele lui. Muntencele, în cămăși albe cu altițe roșii și negre, cîî^câtnnțe strânse pe iirîip, la cap legate cu ștergar-alb, hodinesc la umbra ciarülüi pe-oâte-O-vâlință’ așternută- jos.- Dimineața. ora toiul târgului, după- amiază petrecerile.

Tn partea cu stămbUr-i, mărunțișuri, jucării șide-ale mâncării; té-asiifzéau strigă tel elenegustorilorșicâ n - têcelé’ ^Țiganilor. De - diepafte: părea-3 Un «clocot uriaș - uri iad-fă care se-éhi tulesc sufletele/ Aci eră 2bu-: cimiûl după bani,’dorințâ câștigului cu prețul miti-: ^fUaei-și iîhșdărd; ^ -: - ^BlâtiÜiuse opri cu-IrimelVîn fața Unui negustor R- 4e^jiicării, -care/Ieftinea calea, adstiiehm-diH cu

fluère, tromboane, darabane și paiațebcé/bafc din

Nu.„ știea.qppilulr4a care ;să\se uite; mai eîntâiu.. £sav-fe èérîttiSalègfidfrimelîBüî nib t-e,: a O ?01 ?:’ U!> ”r.y ’Gopiltil sta; nedumerit- Pe toate Id-affi-Iualv Toate rerauifrumoaseV ~!’

f, -ir:: ir A ,bins-m0

bv.io ??fc U inijuc £fr ..&£/S3 f.Ii 6:TTCî

.$2sJTTft

i-îr::::l .înse st

v 32 onid 5b £2

usiPrrizcM r. - ți U î‘Oș: nî ::„ i$ ,T3ts; nu iso fSSS

IV» Lâi4Lf?.->b3V Se ,r/::-îH Îs ffjjfrg

ÜBlr. :e -în -ncr ioqo

rV: Șr ho; [,-h Mtâ 4/ ‘ 3 țN-T”

tr. r/. J.v <.I?t TbnbB- Jșxtll A.

ybs i -z ii ’Il/u io ’Xlh

S’ y.i &’ :b ;( i--- - ?î= - 1 i H I: I r i %"V

- ții i ’

înl c.-b i’.n>U^vr <r. ’ifjkâf .iso

f-v-r.v >! oi’? iob

/a/A ir;v<j

id;’ i.;mTr;

ri<rr

J3mni

fcV.m

gr !3mni

Îthtî

^c .o^n cu Iț-imel țn .faț^^ui ^(jg^sțor; .de jircâm.

«» fata vopsita, majoijesg}pj)ig)gKf%,prigș,e^5We33la

mai?

9ft ^âfançelef;.sej!îf scump și paiațe schimonosite sW^el^fl^ 5ffttoflj.Mu.-WSîa,%}c‘ÿW e,’. & f.weel-îs&& i șe

lrlmel își alese o toba^^,^^ j7J{

— Mai lăsăm altele pe mâne. Venim cu trăsura, zise Blându.

Se apropiară de panoramă, unde un Negru buzat, cu fes roș, bătea din talere, poftind lumea să vază .Parisul, New-Yorkul, moartea împăratului Maximilian -și pe Naooleon cum dă sabia lui Wilhelm I-iu, împăratul Germaniei. Aci intră Blându cu Irimel. Nu prea era năvală. Se găseau putini să dea cinci-zeci de bani. Irimel rămase uimit, așa de bine se vedea tot; părea că-l vede aevea pe Maximilian împușcat, cum abia mai răsuflă; era făcut de ceară și pus în cosciug cu sticlă. Prin geamurile mari cât un taler, -se vedeau atâtea orașe frumoase și Napoleon al IIMea, mic și cam burtos, dă sabia împăratului Germaniei, nalt, chipeș. Stăpânul panoramei era Neamț. Franțujii mici și umiliți, Germanii nalți și mândri: popor să cucerească lumea.

După ce le perindară pe toate de câte două ori drei ori, au plecat spre gazdă. Blându nu voea să rămâe noaptea prin iarmaroc. Dacă n-or fi aci adunați pungașii din toată lumea, apoi unde să fie?

Lui Iordachi îi dase de grijă să nu plece de lângă cai. Vitele de vânzare erau sub paza vătafului și-a doi ciobani. Pe-a doua zi avea nădejde să le vânză, -cu preț. Efa miezul târgului.

Irimel tot drumul vorbi de bietul Maximilian.

— Ce oameni răi! De ce l-or fi împușcat?

— Nu-l mai voiau împărat!

— Dar Napoleon? Așa-i, tată, că un soldat nu irebue să dea nici odată sabia?

— Vezi bine că nu; dar pe dânsul îl prinseseră își nu mai avea ce face.

Irimel nu prea înjelegea tot adâncul lucrurilor, dar se mulțumea cu cât putea pricepe. Înnainte de culcare, zise lui tată-său:

POTECA.

( « »ASQCiA ȚIUfi/H ,\

IRJM

x-s£L8 nu>< — Pușca, sabia și trâmbița le cumpărăm-’marje.

Da, tată?

— Sigur, mâne târâm iarmarocul de-un colț, acasă.

TUjLnnrwua Se î-propiarăde panoramă unde un negru buzat,

cu fes roș...

; și dormi. 5’!t- Țf ie iau foàtéfh-avea grijă. Culca-fç

g^Irjrpel pu șe putça.jdumeri ,cum ^.o-să. doarmă el îûtr-un pat așa de mare. Cû vai nevce se desbrăcă.

Irimel nii se.pùtea dumeii.cum o șă -do.armă el într-un

: pat așa dç marc.

Hxké >r?

Nu era j-nàmâ Smàranda să^ 1 ajute, să-î scoată ghetele, să-l închine, punându-l’ Să.șpue după dânsa: » Tatăl ;|i03:trû:f-iÇr^la urmă sfb ffpéjteT.wPâ Doamne sănătateT-àtëi5h;maTnêi ;. mié-üorbc-Aminte, și iattă păcatele bunifor Și ’strâbua.ij^r,, Amin". Se-nchină și el cum putuvJși făcu ’pe -perrră5 semnul crucei.

Blându îl crèifëâ ’ pe JrLnjfy dPe^Tùl de mare, să se

ițe singur^-Stltf^^fitiSffdlîPei^ Adoarmă copilul ajute w ...... jr ^ mai bine. j j j ’j

- Tata; efeu a otdormi: îl văd pe Maximilian, săracul, ci^msutla/de greu!

— Atum mai tare. Apriade lumânarea,

Blându lumânarea. Pricepu că Irimel se

►ri-nsi temea pria !£nțun^rec și că-i era rușine să spue.

Pc-ncetul îl prinse aromeala, cu visuri în care

,r! i>c rji?/n na sbcu fcrnsionr.q st» fcuiqo:c-: $g s-amesteca vuetul iarmarocului, jucării, oameni, Maximilian înviat da sabia unui împărat uriaș... pân-ce

un somn adânc co-

prinse pe copil. Sufla

rar, ușor. Tată-său

stinse lumânarea, să

poată adormi și el.

A doua zi au pus

caii la trăsură și au

plecat des dimiueată.

Trebuia să isprăvească

cu vândutul vitelor.

S-au oprit îndreptul

panoramei, ca să se

uite copilul la paiații

cari chiamă lumea.

— Ascultă, Iordachi,

stați aci până mă-ntorc

Pe încet il luâ aromeala cu visuri. Trecuse. vre-unceas în cari se amesteca vuetul iarma- de plecarea IUI

rocului, jucărlî, oamen... Blându.

Era un vuet, o larmă de țipete, strigăte la mărfuri, glasuri omenești groase și subțiri, cântece de lăutari, toate fac zgomot, amețesc mintea. Irimel se plictisise, nu mai avea ce să vadă; se-nvârtea când pe capră, când pe scaunul trăsurei.

— Nu mai vine tata?

— Trebue să vie, zise Iordachi, pufăind din lulea.

De câteva minute o Țigancă oacheșă, în spate c-un șal de mătasă înflorit, cu bani de aur la cosițe se tot învârtea pe lâagă trăsură. De odată se opri, zicând:

— Mita ești cuconașul pe care-l caut, mânca-ți-ași ochișorii! Uit-te, a cumpărat boierul un odor de tingire. Ține-o, bade.

— Dar boierul unde-i?

— Uii-te-l, vine.

— Nu-l văd, zise Irimel.

— S-a oprit la colț, face niște târgueli.

— Iordachi, eu merg la tata; mi s-a urât.

— Hai, că te duc eu. Vezi, bade, să nu ia cineva tingirea, că nu mi-a plătit-o încă boierul.

Irimel sări iute din trăsură, ajutat de Țigancă.

— Pe-aci, puiul maicăi, făcu Țiganca prin mulțime, apucându-l de mână.

Peste vre un ceas veni și Blându. Abia isprăvise vânzarea vitelor.

— Unde-i băiatul?

— S-a dus la d-voastră.

— Ești nebun? Cum l-ai lăsat? Unde să mă găsis:ă între mii de oameni? Încotro a apucat?

— S-a dus cu țiganca pe care ați trimes-o cu tingirea. A lăsat-o la trăsură, zicea că nu-i plătită încă.

— Ce tingire? îngâpă Blându și se făcu negru ca pământul. Se-nvârtea lumea cu el; abia nu căzu din picioare.

După un minut de cugetare, Blându simți că nu-i de perdut o clipă. Trebuia pusă poliția în picioare, dacă vrea să mai găsească băiatul. Îi tremură tot trupul de supărare; dar își zicea că e bărbat și trebue să se stăpânească. Nu cu lacrămi și tângueli zadarnice va da de urma copilului. Ce folos să trezească mila lumei, când nu-l poate ajuta.

Într-un suflet alergă la comisarul iarmarocului. Era norod mult, n-aveai unde lăsa un ac. Cu trăsura ar fi ocolit mult, Povesti nenorocirea.

— Fără îndoiala, hoața de Țigancă a furat copilul. La fiecare iarmaroc se pierd copii. Dar lasă, domnule Blându, pe mine. De data asta, am să le scot și măselele din gură.Până-n seară să știi că-ți aduc băiatuL Adreca D-voastră? Cum îl cliiamă pe copil, de câți ani e? Semnalmentele lui?

— Xrimei. Un copil voinic, bălan, cu ochii albaștri. E de șase ani.

— Greu o să-l ascunză Faraonii. Avem în jurul iarmarocului vre-o trei șatrr. Iau cu mine trei comisari și șase gardiști. Când ne-or vedea țiganii, Inghiață sângele în ei. Îi vâr în pământ, să-i ia mama dracului. Cât ne dau de lucru lighioanele astea, n-are cineva idee! Am zis d-lui Prefect să-i gonim din iarmaroc! Dar cu bunătatea D-sale uit-te ce pățim! Apoi: câte hoții! Eri au furat unui țăran banii ce-i luase pe boi. Dar i-am găsit! Când au văzut pe Sfântul Niculaiu din cui, au scos toți banii. Amară pane mâncăm și noi!

— Domnule comisar, de-mi găsiți copilul, o mie de Hei pe masă. Dar ce zici?

— Ei 1 d-le Blându, ne facem datoria pur și simplu. Nu trebue parale. Las’ pe mine: îi fac pe Țigani ciulama, să pomenească și nafora care n-au mâncat-o, fie lor acolo!

— Ba dau, dau, domnule, oricât, numai aduceți mi copilul. Cămașa de pe mine, sărac lipit pământului, dar să-mi găsesc băiatul. Mă crezi? Sunt ca nebun. Sunt bărbat, dar abia mă stăpânesc de nu bocesc în glas, ca o femee!

— Te cred, d-le Blându, și eu sunt tată, de piatră n-oiu fi. Dar să aibi răbdare. Pe onoarea mea, că-l .găsesc. O să rup din Țigani cu dinții. Cam știu ei umoarea mea. Unu-i comisarul Lupu. La revedere!

Blându, nemulțumit cu atâta, se lircă-n trăsură și alergă la Prefect.

Era vremea dejunului. Gardistul nu prea voeasă-l lase. Văzându-l însă negru de supărare, îl pofti’ să între. Prefectul îl primi în sofragerie și ascultă nenorocirea ce l lovise. Om bun, părinte de familie, simji toată grozăvia durerei.

— Dau îndată ordine telegrafice la graniță și-n toate orașele mai apropiate. Chiar azi politia va face cercetări. Nu rămâne țigan necăutat Trebue să-țț găsim copilul. Ar fi rușine să ne lăsăm furați ziua-n amiaza mare.

Blându nu se mulțumi nici cu atâta. Trimese a~ nunțuri la cele mai răspândite ziare, că ori-cine i-o aduce copilul, capătă răsplată cincimii de 1er. Dădu numele și semnele băiatului. Credea că înșiși Țiganii vor afla și, lacomi de bani, vor găsi chip să H trimită.

Ziua păru an bietului tată. O clipă nu-și afla locAlerga dela comisie la comisie, să vază de nu s-a dat de urma copilului. Toată ziua n-a gustat nimic. Era cu o cafea neagră de dimineață. Nu putea lua o înghițitură, li sta mâncarea-n gât. Simțea o sfârșeală, și o amărăciune în gură. Din când în când lua câte-o gură de apă; i se usca limba. Nimic nu otrăvește ca supărarea. Din când în când îi venea câte-o veste îmbucurătoare; o precupeață văzuse un băiat bălan, dus. de mână de-o Țigancă, chiar în gura pieței. „Era să chem sergentul, dar păn sa văz de-un muștcreu.am pierdut-o din ochi”. Alta spunea c-a văzut un băiat plângând.. Ceva răspicat nu spunea nime. Începea să înopteze și Blându ou știa nimic de copil. Cu toată stăpânirea de sine, îi venea să i-a o pușcă, să meargă din șatră în șatră și să-m puște orice {igancăi-o eșiînnainte. Cum s-au Îndurat lighioile să — i furejtot ce avea el mai scumpi Lace, s-ar mai duce acasă, la ce-ar mai munci? Dar răpede mintea sănătoasă îi zicea că astea sunt apucături sălbatice, din pricina durerii nemărginite și că e dator să lucreze ca om cuminte. Viața e plină de cumpene, numai mișeii se dau bătuți!

Fe-nserate se duse la poliție, comisarii erau adunați !a raport.

— Suntem rupți de foame și oboseală; dela amiază alergăm ca uiște ogari. N-a rămas căruță necercetată. Dar par-ca-ntrat în pământ, domnule.

— Ce pământ? tot îi găseam urmele măcar; zi par-că au zburat cu el, adause altu?-

— Să le fie neamul al Naibei. Cioare îi știam că sunt, dar așa aripi de zburat nu credeam că au, tăcu altul.

Blându sta ca de piatră, îi pierise glasul.

— Pe d-ta, domnule, te doare, ești tată. Te credem. Snsă pe noi puțin ne costă? Ambiția noastră nu plătește nimic? Să-și bată joc Faraonii de noi? De nor, cea mai însemnată instituție a țărei? Spune, n-am rezon? Doar nouă ni-i încredințată averea, viața și onoarea cetățenilor. Mă crede, sunt atât de necăjit, să mă tae, n;ar curge o picătură de sânge. Și ai văzut, mai Scântee, cum ne bravau muierile? Au ei noroc de dl. prefect. Să fie în popia mea, știu ce le-ași face. Las de n-ar spune unde-i copilul.

— Aș! Ce tot urli, măi Lupule? Nu s-a cercat leacul mai anul trecut, când au prădat și ucis pe Mavrichioaea? S-a aflat ceva? Sunt sălbatici, se bat îo de ei pâu se omoară, și-s deprinși.

Blându scoase și le dădu o sută de lei, ca să aibă de cheltuială pe noapte, când aveau a face alte cercetări.

— G să călcăm șetrile pe după miezul nopței.

Am mai aflat că la bariera cealaltă mai e o șatră, poate l-au dus acolo. D-ta, d-Ie Blându, linișteșU-te. Noi ne dăm toată osteneala, doar pelâogă datoria noastră e și ambiția.

— Să mă liniștesc? Dar pot? De aice plec drept în iarmaroc, mi se pare c-o să-l găsesc unde S-ant lăsat. Când văd că nu-i, umblu ca un năuc din foc în loc. Mare foc a dat peste sufletul meu>

— Buni să-i pui în țapă, lifte spurcate!

— Să mă fi omorât, să-mi fi luat tot, dar copiiuIr copilul! Ce mă fac eu, cum mă întorc eu acasă, ce spun sărmanei neveste?

— Mare-i Dumnezeu! L-om găsi..

Pan pe după miezul nopței, Blându colindă iarmarocul, îi venea să-și strige băiatul în gura mare. Apoi, zdrobit de trudă și supărare, se duse ia oteJf, tot crezând că-i vor fi adus vre-o veste-Văzându-se singur în cameră, îl apucă un tremur și plânse aeogoit. Odată crezu că ’nebunește. Avu o vedenie, par-că pe Irimel îl sfășiau niște sălbateci. Nervii stăpâniți o zi întreagă, se descărcau fără de mâlău. Picioarele i se tăiau dela încheeturî, pieptul i-l zdrobea o greutate nevăzută, capul îi vuea. Abia îngrădi câțiva pași și căzu deacurmezișul patului. Singur cu durerea, scotea gemete nervoase. Într-un târziu, îl prinse o toropeală. Nu era somn, ci chin cu visuri groaznice. Aci i se părea că l-a găsit pe Irimel mort. aci că l-a găsit schilod, cum au obiceiu Țiganii de fac din copii, milogi. Acest somu chinuit mai tare-l obosea. Când se lumină de ziuă, sări de odată ars. Mintea prea sleită uitase o clipă unde e și ce-apățit. Dădu cu ochii de toba băiatului și năprasnic i se trezi toată nenorocirea. II prinse un necaz pe dânsul sîngur, cum dt-j putut adormi, când’ nu știa unde-i e copilul! Nu-și dădea seamă că nu fusese somn, ci mai mult un leșin. Își răcori fața cu apă șâ plecă iar în căutarea copilului» Era de necunoscut, supărarea îl istovise ca o zăceie de luni de zile Ochii cufundați în văgăune, la față negru-galben» fruntea brăzdată de cute. Tot orașul știa de nenorocirea lui. Văzindu-l, șopteau: „Sărmanul! Nimic nu strică pe om ca supărarea! Și este supărare mai mare pe lume, decât durerea după copil?”

Au căutat o zi, au căutat două și trei, dar nimic! Prin mahalale n-a rămas casă nici bordeiu necercetat. Polițiștii puseseră în joc toată ambiția lor; simțeau ca o beție: de ce nu-l găseau, de ce tot mai mult îi apuca furia să-l caute. Dar pierise, ca furat de stele...

Prăpădit, amărât, a plecat Blându acasă.

Dela o vreme durerea par-că mai amorțise, dar era numai o amăgire. Sufletul omului obosește de prea mari suferinți și atunci e pe jumătate mort, nu mai are puterea de a simți; e o nevoe a organismului de-a se mai întrăma. Nu târzie vreme, durerea vine iar.

Când trecu podul Șiretului, de mare foc și jale ce avea la inimă îi venea a sări în apă. Trezit ca dintr-un vis, își face cruce, știind că nu-i mai mare păcat pe lume decât uciderea de sine și îngână: » Doamne, tu, care ai fost răstignit pentru păcatele noastre, aibi îndurare de mine, chinuitul„. Tot drumul o singură întrebare îl rodea: Ce va face sărmana lui soție? Dacă pe dânsul durerea îl chinue și-l sfâșie, ceva suferi ea, biata mamă slabi și bolnavă? Oare vestea îngrozitoare nu o va doborî ca trăsnetul? O vedea și acuma, când cu boala de scarIatină a lui Irimel, cum sta ziși noapte îngrijindu-l. El, bărbat, obosise după trei nopți; mama, după zece nopți, tot îa picioare era. «Oare va putea trece și această cumpănă? Oare nădejdea de a-l găsi o va oțeli ?”

Mereu îi toca-n cap acelaș gând.. Era și o zi nouroasă; se potrivea cu sufletul iui plin de neagră jale. Cât merse dela Fălticeni pan la Cornu, nu rosti un singur cuvânt. Când durerea îi strângea prea tare inima, ofta din adânc, cu atâta jale că s-ar fi înduioșat și dușmanii. Cu câts-apropia de casă, cu atâta nenorocirea îl strângea ca într-un clește. Se cutremura la gâudul ce va spune sărmanei mame!

Pe după amiază începu a bura. Se pregătea o vreme de cele mocnite, nici ploae ca ploaea, nici soare cu cer senin. Sta ca omul hărțăgos și pizmaș, de care ți-i silă să-l vezi.

Trăsura trase la scară. De pe fetele oamenilor din curte, Blându pricepu că vestea ajunsese înnaintea lui. Nu știa că vătavul spusese cucoanei că Irimel e cam bolnav și de-aceea mai întârziase boerul. Pe Nicu îl chieimse de-acasă. Cucoana Ana, cum auzi trăsura, eși în balcon. Cea dintăiu vorbă îi fu:

— Unde-i Irimel? Spune, ce i cu băiatul?

— Nu te speria, n-a murit, soro l

— Dar, unde-i? Vătavul a spus că-i bolnav. Unde l-ai lăsat? Pentru Dumnezeu, răspunde!

— Știi, soro, îl iubesc mai mult decât viața; dar să nu pierdem nădejdea-n Dumnezeu, care vrea să ne cerce credința și răbdarea. Irimel n-a murit, dar s-a pierdut.

— Cum? Era él copil de pierdut? L-a furat vre-o hoață ori hoț de copii! îmi spunea mie inima să nu-l las fâr de mine. Pierdut? Nu, nu se poate. Mi l-au furat! Puișorul mamei! Odorul mamei! Ce mă fac, Doamne? Cucoana Ana începu a plânge cu hohot. Plânsul o înneca atâta, încât aproape leșinată o duseră în cameră.

— Am telegrafia!, am pus politia în picioare, am făgăduit mii de Iei cui mi I-or aduce. Trebue să vie diu zi în zi. Stăpâaește-te, nu da frâu durerei, că-i mai rău. Dacă ne vom îmbolnăvi, nu-l vom putea căuta.

— Irimel al mamei, dragul mamei, pe ce mâni ai încăput?

La aceste vorbe spuse cu nespusă durere, cc. Ana se făcu galbenă, buzele i se învinețiră și leșină de-a binele. Abia peste o jumătate de ceas își veni în sine. Cele dintăiu vorbe i-au fost:

— Irimel! Unde-i Irimel?

Durerea îi era atât de mare, că orice mângâere ar fi fost de prisos. Cum nu poate fi pus zăgaz unei ape înfuriate, așa durerile mari nu pot fi înfrânate prin mângâeri și vorbe, oricât de duioase ar fi.

Prinsă în ghiarele nenorocirei, uu-și găsea Ioc zi -și noapte.

Smaranda aflase și ea de când venise vătaful. Dar se stăpânea, biata, plângea pe furiș; când o chema cucoana, da răpede cu apă rece pe fată. Acuma putea plânge și dânsa în voe. Sta pe treptele dela casă și suspina: „Cuconetul maicăi, puișorul maicăi, pe ce mâni ai încăput? Cine-i dă lui dimineața cafea? Cine-l îmbracă, cine-l închină, drăguțul de el! E pustie și casa și ograda. Dușmanii ne-au răpit veselia și bucuria noastră!”

Îmbătată de vorbele ei, mai da câte un ropot de plâns. După ce-și seca bine ochii, i se părea că s-a mai ușurat.

Nopți și zile de zbucium treceau încet. La fiecare sosire a poștei, cc. Ana tresărea, gândind: „Poate e vre-o veste”. Blâadu se lua cu trebile moșiei. Grija, alergătura pe câmp des dimineață îi amorțea durerea. Dar biata mama era mai chinuită decât mucenicii. Aceștia sufereau câteva ceasuri, ori câteva zile. Măsură odăile în lung și-n larg, zbuciumată de veșnicul gând: „Pe ce mâni ai încăput, Iritnel dragă T3 Oameni buni nu pot fi cei ce se-ndură să facă altora atâta amărăciune”. Dânsa nu știa că l-a furat o Țigancă. Atunci, sigur, ori înebunea, ori cădea jos moartă. Smaranda, ca s-o mângâe, îi povestea că sunt bogătași, cari n-au copii, și dorul îi mistue atâta, că, nu se mai uită la păcat, și, când pot, fură un copil drăguț pe care au pus ochii. II țin ca pe al lor și-i lasă averea.

— Cuconiță, dragă, nu-ți mai amărî sufletul. Copilul, dacă dă de bine și de jucării, uită pe cei de-a casă; dacă i-ar fi lui rău, ar străbate prin piatra seacă și ne-ar veni. Dar, odată, când s-o face mai mare, are să-l apuce dor și o să vie.

— Ași vrea să mor în minutul ista. Să-l știu la capătul pământului, în cârjă m-ași târî să-l văd.

— Ce mai e, ca focul după copii? Dar ce să faci ?’ Bun e Dumnezeu, o să ni-l dăruiască. Mai stăpânește-te, destul de amărât e bietul boeriu; când te mai vede și pe mata așa de supărată, mai tare se pierde. E păcat, conița maicăi.să vă omorâți singură, cu atâta amărăciune.

— Par-că nu văd! Noaptea oftează prin somn. De câteva ori a strigat: Irimel! și l-a apucat un înnec. De nu-l trezeam, murea.

— Vezi? E mare păcat. Ca și cumv-ați face singură seama... Ca să mai uiți, ar trebui să ne apucăm de lucrat ceva. Stă lână ceea în pod, s-aducem vre-o două femei s-o spălăm; după ce s-o usca, o toarcem, și țesem covoare. Femeile, mai spun una-alta și trece vremea. O s-o chiempe Irina lui Gură Bogată, e femee veselă; știe câte-n lună și-n stele. Și pe Măndița Cucului, o mândreță de femee.

— Fie, dar pentru cine să lucrăm? ^

— O da Dumnezeu, și-o fi pentru puișorul nostru..

Cu lucrul, cu vorba, tot nu trece vremea așa de anevoe. De uitat, nu; era din acele nenorociți ce sunt veșnică rană la inimă. La masă, ofta și unul și altul. Același gând îi chinuia. „Unde-i șicemânâncăi Irimel al nostru ?”

În fiecare zi, vederea hainelor și-a jucăriilor, a tuturor lucrurilor copilului, îi rupea inima bietei» mame. Dimineața, când da cu ochii de păticul lui, o năpădea plânsul. Își amintea cum Irimel râzând se ascundea sub plapomă și striga: Cucul Cum o necăjea pe Smaranda, păn să se îmbrace. Toate nebuniile lui îi erau acuma scumpe. Se uita cu jafe la o vază de porțelan pe care Irimel, în joacă lui;, o știrbise. Cât îi părea de rău bietei mame că se necăjise pe el! Acum și greșalele lui îi erau scumpe.

De câteva ori pe lună, îi apuca pe sărmanii părinți crize de dureri neînchipuite. Simțeau ca-i prinde c sfârșeală. Urâtă Ie era ziua cu soare și noaptea cu lună și stele n-avea pentru ei nici un farmec.

A trecut un an, au trecut doi, dar copilul par-că îl înghițise pământul. Rana părinților era din acele, ce nu se vindecă, dar rămân veșnic dureroase. Omul se deprinde cu traiul ocnei, cu chinurile cele maț amare, dar durerile sufletești sunt fără leac. Ca și bolnavilor, tot așa și sărmanei mame, îi trec prin minte tot felul de gânduri. Aci îi venea să plece-n lume, poate l-o găsi. Dar încotro? Aci se gândea să între la o mănăstire, poate prin rugăciuni s-o îndura Maica Domnului de durerea ei; era însă prea slab?- să ia o hotărâre.

Întâmplarea aduce cu sine și rele și bune.

Smarandei îi murise o soră și-i rămăsese o copilă orfană. Cc. Ana, cum o văzu, se hotărî s-o ia, s-o crească și s-o înzestreze. Era o fetiță bătae, nu frumoasă dar drăguță, cu fața rotundă ca de păpușă, cu părul galben-alb și cu ochii albaștri ca două viorele. Când râdea, făcea în obraz două gropițe fermecătoare. După toate astea, o chema și Viorica.

Cc. Ana o iubea pe fiecare zi tot mai mult.

Blându s-a bucurat foarte mult de fapta nevesti-sa. ii Un cooil,. fie chiar strein, e totdeauna o bucurie ’ la casă®, a zis el când a văzut-o pe Viorica. Fetița era taman de vârsta lui Irimel.

Într-una din züe, lui Blându, văzându-l pe Niculaiu tăruia îi murise maica, îi dădu prin gând că n-ar îf rău să-l crească. Tot era el bun prieten cu Irimel; când a aflat că s-a pierdut, l-a plâns ca un frate.

Într-o seară de iarnă, cum stăteau bieții părinți âmândoi, duși cu gândul: „Unde o fi și dacă mai trăește Irimel?”, Blându zise:

— Știi ce, soro?

— Să-l luăm pe Niculaiu de suflet, dacă vrei.

— Dar dacă vine Irimel?

— Dea Dumnezeu să vie, vom avea doi.

— Să-l creștem; poate și-o aduce Maica-Domnului aminte de noi.

— Băiatul e cuminte și harnic. Fiind ca al nostru, vom avea o bucurie, văzîadu-l om de ispravă. E igreu să trăești ca un copac, făr nici o nădejde.

— Ai dreptate, l-om însura cu Viorica.

— Bucurii mici, dar tot sunt ceva în plictiseala în care trăim. Pe Niculaiu îl dau la școala de agricultură, îmi va fi de mare folos la bătrânețe. Dacă n-a voit Dumnezeu să fac dintr-al meu om, să fac -43io altul- Tot făptura lui este.

Pe cc. Ana o podidiră lacrimile.

— Știu, înțeleg durerea ta, doare și a mea. Nu-i trup din trupul nostru, dar e suflet de om. Nu-l cunoști ce copil al lui Dumnezeu e! Cum ține la mine! De câte ori mă vede, i se umplu ochii de lacrimi și-ntreabă dacă tot nu știu nimica de cuconașul. Când va ajunge om, ne vom bucura. Pe urmă vin bătrânețe, slăbiciune, ne trebue un suflet care să ne iubească, să fie legat de noi prin dragoste șiinterese. Vremile sunt din ce în ce mai grele. Proprietarii și arendașii mă strâng din toate părțile.. Concurența e mare, lumea nu stă pe loc. Ce era bine și folositor pentru moșie pe vremea tatei, D-zeusă-l erte, azi nu merge și peste zece ani n-o să meargă chiar de loc. II dau ca să-nvețe agricultura. Dacă o vrea D-zeu și-o veni Irimel, i-om zice: „Uit-te,, acesta ți-e frate”. Ce zici, soro?

— Să-l luăm.

Sfatul Smarandei fusese și el bun. Prin muncă, se alinau durerile, amorțea supărarea cc. Ana. Gândul lui Irimel o urmărea mereu. Veselă nu mai putea fi; dar munca îi oțelea sufletul și suferea mai lesne..

Prin fundul livezei de pomi roditori trecea gârla limpede și rece, pornită din pădurea Ursului, umbrită într-o parte de răchite pletoase. Mai încolo venea o pajiște de troscot verde, pe care întindeau pânzele albite, strălucitoare ca helgea. Cc. Ana țesea în fiecare an pânză de în, de cânepă și de bumbac. Parte o întrebuința pentru casă, parte o vindea, și parte da rudelor din oraș. Avea inimă de aur și, când se ducea pe la dânsele, nu-i venea să meargă cu mâna goală. Asemenea, când o vizitau ele, nu le lăsa să plece făr de un lucru frumos și trainic. Știa că pânzâria de casă face mare bucurie orășenilor.. Și era pentru ce. Țesea adevărate odoare: fețe de masă, șervete în ozoare în patru ițe, cearșafuri cu; ciubuce de borangic pela mărgini, pânzărie de cămeși de noapte vărgate cu lână țigae ca borangicul. Dânsa nu mai avea putere, dar învățase pe câteva neveste deștepte, care lucrau bucuroase, cu plată, și lada se umplea cu valuri de pânză.

Nu bine isprăvea cu albitul lor și începeau pregătirile lânetelor pentru covoare.

Iatr-o zi senină, soarele poleia văzduhul, depănând printre răchiți, ca dintr-un caer vrăjit, nesfârșite fire de ’beteală. Cc. Ana, îmbrăcată în negru, venise desdimineață cu vre-o trei femei la spălat lână ce oprise anul acesta pentru lucru. S-auzea numai plescăitul limpezelei într-o albie mare, așezată pe o punte în pârău, ca să poată femeile schimba apa mai bine. .Lâua stoarsă bine o aruncau într-un coș mare.

. — Ce tăceți, nevestelor, ca-n biserică, Ie zise cc. Ana.

— Ba la biserică le merge gura ca melița. Să lia în locul preotului, zeu, le-ași da afară, pe rudă pe sămânță, făcu Ileana, o femee măruntă, uscățivă, «dar iute la treabă, para focului. Femeile o porecliseră prăsnel, unde umbla repede.

— Prea ești amarnică, Ileano, de aceea nu se prinde carnea pe tine, zise altă femee.

Ileana, cu testemelul legat la ceafă, cu mânecele sumese, cu poalele fustei în brâu, vântura răpede 4âna în apa fierbinte din ciubăr, s-o curățe de usucul .gros și o arunca într-un coș.

— Și bine le-ar face, zise Ruxandra, o nevastă zdravănă, roșcovană cu două coade groase lăsate pe spate, și cu o basma albă aruncată pe cap. Își suflecase mânecele mai sus de coate, catrinfa și cămeșa le sumesese păn peste genunchi. Sta în apă ca să i vie maiîndămână limpezitul lânei ce-i aducea Marghioala.

— Asta nu, dar ar trebui îndemnate să tacă. În ^biserică merge omul s-asculte îndemnuri bune, să-și ^primenească sufletul.

— Tu, Ruxando, nu știi, ce-a făcut fata Chiaburului cu lână?

— Mă chemă să i-o spăl eu, zise Ileana.

— Auzi vorbă. Îi trebue și ei slugi! A prins mămăliga coajă. Curat vorba: »Vin’ de te tocmește la mine, eu merg la popa că plătește mai bine0, zise Ruxanda.

— Văd eu că nu ti-o faci noră, zise Marghioala, aducând coșul cu lână. Marghioala era fină cc. Anei, măritată abia de vre o doi ani. Rumenă, rotundă la față, cu ochii căprii, isteți, vorbea puțin, dar cu rost. Femeile o porecliseră Mândruța, fiindcă umbla și-n zilele de lucru îmbrăcată în cămăși țesute-n ciubuce și cu horbote.

Femeile zbucniră în hohote de râs, iar plescăitul apelor s-auzea mai răsunător, întrecându-se cu veselia lor. Cc. Ana zâmbi și ea de vorba Marghioalei spusă cu mult haz.

— O leneșă și jumătate, soro, a aruncat lâoa-n pod.

— Să i-o scarmene șoarecii. Pe mine să m-aștepte mult și bine.

— Vai de cel ce-o lua-o! Știu că ia odor.

— Se bizue pe averea lui-taică-so.

— Auzi! Zdrahon de fată ca dânsa și nu-și dă carnea la muncă! Nu ini-ar trebui așa noră, s-o îmbrace tată-său numai în galbeni de sus până jos, zise Ileana.

— Cum e Tanda așa și Manda, »,surceaua nu sare departe de trunchiu". Mă-sa o fi albind pânza pe lună, că la soare n-am văzut-o nici odată s-o întindă. De mândră ce-o țese, plină de lătunoae și noduri.

— Leneșe, soro, ca baba cu fetele de care spunea bunica, D-zeu s-o erte. Zice că sta odată la marginea satului o babă cu trei fete leneșe, dele metsese vestea, ca de popă tuns. Dă D-zeu o iarnă grea, troian pan’ la brâu; Boerul, om bun;să-l pui la rană, zice cătră vătav: „Mă Ioane, du-te de vezi ce fac păcătoasele din marginea satului. Or pieri de foame. Zi-le să trimeată o dugleșă de fată să ia o baniță de mălaiu mărunțel dela hambar”. S-a dus vătavul și le-a spus, dar baba, de pe cuptor, mână pe-o fată. „Du-te, fă, și-ntreabă e pisat?”

— Ha! Ha! Ha! începură a râde cu toatele.

— Nu le părea bine că le dă păsat, voeau să mai fie și curățit. Pe când s-a făcut povestea, se vede că păsatul ținea Ioc de popușoiu.

— Păi, vezi bine, făcu fină cucoanei, nouă la școală ne-a spus învățătorul că popușoiul e adus din America, de vre-o două sute de ani.

— Cum erau de leneșe, te miară că nu-l întrebară de nu-i fiert gata.

— Și cu lapte, că-i mai dulce, făcu Ileana.

— Eu zic așa: nu-i pe lume mai mare păcat de cât lenea. Din lene vin toate răutățile: furtișag, beție și mai câte! făcu Ruxanda.

— Munca e lucru sfânt. Te apără de păcate, îți întărește trupul și te mângăe la supărări. Uit-te, eu, numai lucrând pot duce durerea băiatului. Ia fiecare an aștept cu nerăbdare tunsul oilor, să am ce lucra tot anul, zise cc. Ana.

— Așa, zeu! Aveți o mulțime de odoare, scoarțe, lăicere, macaturi! Ce-o să mai faceți cu dânsele? întrebă Ruxanda.

— Nu-i ce face? Parte le vând în fiecare an la iarmaroc. Cu banii adunați o să clădesc o școală ^ încăpătoare și frumoasă, ca pe moșiile regale; i-oi da numele lui Irimel.

— Mare pomană ați avea. Stau bieții copii înghesuiți, ca scrumbiile în puțină.

— Păn văd lână pusă în caere e greu La tors, mi se alină sufletul. Trag încet firul, ascult cum zbârnâe fusul, și mi se pare că mă tot duc departe, departe, păn ce de la o vreme dau de urma băiatului.

— Torsul e mare mângâiere, zise Ruxanda. Tot așa îmi era mie după fată, când a murit. Umblam nebună din casă-n casă, păn ce biata mămuca mi-a zis: „Pune și tu, fată, mâna pe ceva, c-o să iai câmpii altfel. Lucrează, doar îi uita focul”. Dar eu prind a boci: „Nu pot, măicuță, nu pot”. „Ba să poți”, face mama. „Ține furca asta cu caer. Toarce. Păn ce nu-i isprăvi-o, nici să nu dai pela mine.”. Și așa m-am luat cu torsul. Vorba matale, trăgeam firul, oftam, ascultam cum zbârnâe fusul, și par-că mi se lua jalea de pe suflet și gândul se mai ogoea.

— Acuși, patru ani pe când mi s-a pierdut băiatul, de murea, durerea poate nu mi-ar fi așa mare.

— Nu mai zice asta, cuconiță dragă. Foc ca după mort, nu mai e.Așa, tot poți avea nădejde, că, poate, odată și odată, te pomenești că-ți vine acasă.

— Nu mai cred; cine l-a furat, nul-a furat să-l dea.

— Când s-o face mare, i se trezesc amintirile din copilărie și atunci, prin foc și prin apă, tot răzbate el acasă. Spunea bunica de-o pățanie. Într-o noapte, pe vremea ei, năvăliseră Turcii pe neștiute, așa cum ar veni Șiretul de năprasnă. După ce i-a prădat pe bieții creștini de scule și de vite, au luat uneia un băiat ca de vre-o șase ani. Și așa cuconiță, „treci vreme, vină vreme”, l-au plâns părinții ca pe mort, și l-au pus în pomelnicul răposaților... Și mai târziu, într-o Sâmbătă a moșilor, când împărțea mă-sa străchini și oale de sufletele adormiților, numai se pomenește cu el. Cogemite flăcău! Nici nu-l mai cunoștea. Așa într-o zi, te-a bucura Maica Domnului și pe mata.

— Alte vremi!

Cu vorbe și povestiri, pajiștea se umpluse de lână. Străluceau la soare mitele albe, îmbrobonate cu stropi limpezi de apă; mai spre mal sta întinsă lână cea neagră, lucie ca mătasa.

. — Anul acesta a eșit lână mai bună decât an, zise Manda.

— Au fost oile bine îngrijite. Avem un baciu din Ardeal.

— Acolo știu bine rândueala oilor.

— De, soro, vorba veche: „De pe coada oii se cunoaște ciobanul”, zise Ileana.

— Și de pe culișer, gospodină. La a Chiaburului găsești pe el și mămăliga de an țerț.

— Lai pus gând rău, Ruxando. Lăsați femeea în pace, prea are să sughițe, făcu Marghioala.

— Fie, că mare ciudă am eu pe leneșe. Se vede c-au fost de când lumea: sămânța rea nu piere. Se zice că mai demult, umbla o babă să-și cerce noră. Cum să oblicească ea de una gospodină? Pe de-asupra greu de cunoscut. Merge ea văicărându-se că i-i bolnav flăcăul și-a învățat-o doftoreasa să caute aluat dela trei paști, rămas pe covată. Se duce la una, nu-i; la alta, iar așa; ajunge la cea pe care pusese flăcăul ochii. „Cum nu, mătușă, am eu și dela patru paști, pe capetele covetei”.

— Bucuria babei!

Valea răsuna iar de râsetele nevestelor, și fetele lor îmbujorate de soare și de muncă strălucesc de sănătate și veselie.

— A dracului babă! Talpa iadului! zise Marghioala, când se mai potoli râsul.

Cc. Ana, molipsită de veselia femeilor, zâmbea și dânsa, mai uitând câte-o clipă focul ce-o mistuia.

fn vremea asta soarele ne-mprejmuit- de nori se ridica arzător, poleind pietrișul și oăsipul dela mal. În aer plutea o pulbere de aur. Stropii din lână luceau o clipă ca pietre nestimate. În depărtare, se zăreau dealurile dogorite de arsura zilei de vară.

— Ni s-a cam pus soarele drept inimă, zise Ruxanda, care era cea mai îndrăzneață.

— Aveți dreptate, apa te suge, î{i face poftă de mâncare, zise cc. Ana. Siliți, s-o isprăvim; soarele de amează usucă.

— Mai rabdă și tu, că n-or fi gata încă alivencile babei Ioana, zise altă feinee.

— Bucurie și sănătate s-avem, cât despre mâncare, când ne o fi mai rău, tot așa să ne fie, ca la nănășica.

Viorica se făcuse mare. Vorba Smarandei, crescuse ca din apă. Invă{a bine la școală, era harnică și sârguitoare acasă. În toate se amesteca, voia să-nveje și să cunoască rostul gospodăriei. Așa, copilă cum era, dar pricepea binele ce i-l făcea cc. Ana. Fără a fi lingușitoare, voea să-și arate recunoștința după puterile ei.

Îndată ce veni dela școală, alergă la pârău, îmbrăcată în cămașă albă cu altîțe roșe și cu fustă de stambă trandafirie. La gât purta câteva șiraguri de mărgean, cozile gălbii aduse pe cap o făceau și mai drăguță. Ochii vioi și gura cu-n zâmbet de bunătate ademeneau pe oricine s-o privească.

Cum veni, sărută mâna cc. Ana și ea o sărută cu drag pe amândoi obrajii albi, rumeni și gingași, par-că nici nu-i atingea soarele.

— Uit-te, a venit și Viorica să ne ajute. De-acu musai isprăvim, zise Ruxanda glumeață.

— Rămân în locul cucoanei, zise fetita, începând a întinde lână.

— Ajută, doar îți trebue zestre; ca mâne ești fată de măritat.

— Las-o, Ruxandă-n pace. Până să fie de măritat, multă lână mai spălăm noi

— Ce-s anii! Hai, vreme, hai, și numai c-o vedem pe cuconița soacră mare cu Viorica.

— Lele Ruxandă, ce cu mă Iași nici odată-n pace? făcu Viorica necăjită.

Devcum nopțile încep a se mări, la curte se fac șezători.

Alături cu sala de mâncare, era alta încăpătoare; două lămpi mari, atârnate, luminau ca ziua. Pe^ de lături, lăviți și scaune joase, cum e mai îndămână. Vorbind, glumind, se umpleau panerele cu lână, care peptănată, care așezată în caere. Fusele sfârăe nevăzute îa mâinile nevestelor, și firele se-ntind subțiri și netede ca ibrișinul. Avea și câteva torcătoare cu roată pentru lână mai proastă. Când încetau cu vorba, s-auzea numai vâjâitul fuselor.

~ A trecut îagerul peste casă, de-ați tăcut odată cu toatele! zise o nevastă.

— Mai spune, Ruxando, vre-o minciună. De n-ai fi tu, cu mutele estea am adormi toate.

— Ba oiu spune una adevărată: sfânt și drept lucru e munca. Zice că după ce l-au răstignit pe Hristos, Maica Domnului nu-și afla loc de supărare. Ardea focul la inimă și tot plânsul nu i-l putea stânge. Durere mai mare ca după copil, nu-i pe lume. Unde cădea strop de lacrimă, creștea floarea care se chiamă lăcrămioare: păn atunci, nu era floarea asta. De aceea ele nici n-au sămânță, es așa din pământ. Mai de mult le zicea: „lacrimile Maicii Domnului”. Amers ea cale lungă, așa cum te mână supărarea. Dela o vreme, a stat să se odihnească. Uit-te în fața ei o furnică, chinuia să ducă un bob de grâu.

— Ce te ostenești singurică? N-ai pe nime? a zis Maica Domnului.

— N-am, sfântă Maică. A venit un dușman și ne-a. stricat moșuroiul, ne-a ucis mai pe toate. Abia de-am rămas câte-va și puișorii ce-am putut scăpa. Trebue să-i îngrijim, că-s adormiți mititeii în fașe.

— Și după așa supărare, mai vine-ți a munci?

Furnica holbă sperioasă ochii.

— D-zeu, când a zidit făpturile, zise ea, a orânduit fiecăruia să muncească. .,În sudoare și luptă să vă agonisiți traiul" a zis Atotputernicul. De aceea cât trăim, trebue să muncim, pentru noi și pentru neamul nostru. Am fost mii, pe toate ne-a ucis dușmanul, abia c-am rămas vre-o două și puișorii nedeșteptați încă. Dar, mare-i Dumnezeu, muncind o să ne facem iar multe la un loc, și’ neamul nostru va trăi în veci de veci. Dacă muncești, jalea și supărările se mai ogoesc, mai zise furnica, și aburcă iar bobul de grâu la deal. Atunci Maica Domnului a gândit: „Drept vorbește mititica asta!” S-a’ntors acasă și a început a toarce. De ce torcea, de ce lacrimile de pe față i se zbiceau. De unde și până unde, un păianjen își întinde firele, tocmai în fața ei. Torcea Maica Domnului subțire, ca firul de borangic. Dar păiaujenul dracului și mai subțire, ca să-i facă năcaz. De atunci, zice, că dacă ucizi un paenjen, îți iartă Maica Domnului nouăzeci și nouă de păcate.

— Frumoasă poveste, zise cc. Ana. De când lumea, au fost supărări, și oamenii numai prin muncă le-au ogoiat. Dar un lucru nu-mi pare drept în povestea ta. Maica Domnului nu era să-și pue mintea cu-n paenjen. El cu pânzele lui ne face și bine; prinde tot soiul de gâze, fluturi, muște, care strică roada câmpiilor și a grădinilor.

— De, cuconiță, dacă a mințit cine a spus-o, am mințit și eu.

— Povestea-i foarte frumoasă. Dela furnică an putea învăța și mai multe. Când din sute rămân - numai câte va, prin muncă și îngrijire de pui îșiîntemeează iar mușuroiul. Așa trebue să fie și un norod. Oricât ar suferi, orice s-ar întâmpla, e bine să se îmbărbăteze, să s-ajute unul pe altul, și, după anik de zile, va fi mai mândru decât era înainte, iar neamul îi va trăi în veci de veci, încheie cc. Ana.

VII

Prin postul Crăciunului, într-o bună dimineață se pornise un vifor cu ninsoare. Ningea des, mărunt;, văzduhul întreg părea o mare de zăpadă. Din când în când, vântul își croia drum, făcând valuri ca pe mare; lua omătul de jos și-l spulbera cu furie în toate părțile. Urla vântul pe la cotituri, gemea țivlit prin coșuri și cotloane. Aci șuere de șerpi, aci amenințări, aci vaiete și gemete îndurerate, par-că sute de glasuri se-nțeleseseră a-și destoaia durerile nebune. Pe une locuri, viforul adunase troene până la genunchiu, pe aiurea spulberase tot, lăsând gol ca-n palmă. Căsuțele din satul Cornul păreau mușuroae pe un întins câmp de zăpadă. Vitele zgribulite se-ngrămădiseră prin fundul șurilor, găinile tăcute, dornice de căldură mai mult ca de mâncare, se acioaseră prin unghiurile cotețelor. Până și ciorile hămesite se ascunseseră de urgia vremei. Pe ulița satului, nici picior de om. Pustiu ca-n satul împietrit. Și câinii viteji daseră bir cu fugiții, stând ascunși, încolătăciți covrig pe sub vre-o căpiță de pae. Toată suflarea căuta adăpost, numai la curte vizitiul pregătea caii de plecare. Blându primise înștiințare de la polițaiul din Fălticeni c-a dat de urma țiganilor cari au furat copilul. Așteptase bietul tată câte-va zile să capete lămuriri noi, dar totul intrase iar îu pământ. Pierzând răbdarea, hotărî de cu seară să plece singur la oraș. Toată noaptea nu-nchise ochii. Nădejdea că-și va găsi băiatul îi cățălise și mai tare rana sufletului, care de ani tot nevindecată era. La cea mai neînsemnată întâmplare, îi apuca pe sărmanii părinți plâns neogoiat. La sărbători mari, când toată lumea se bucură, pentru dânșii era prilej de lacrimi și jale. Noaptea întreagă, Blându gândi la tot felul de întâmplări: „Ce-i doare pe streini? Să vedem, poate mai de grabă scot eu ceva din ce-au aflat ei. Cucoanei Aneii-a spus că are niște daraveri bănești.

Vizitiul la grajd se scărpina-n cap necăjit: Cum să plece pe așa urgie de vreme! „O să ne troenim în Valea Lupului și pace! Doamne, Doamne, și boerului ce i-a mai tunat prin gând?! Asta-i vreme de pornit la drum? „Era nedumerit, să-nhăme caii la sanie, ori la droșcă? Pe unele locuri troene cât casa, pe altele gol ca pe.vatră! Tot învârtindu-se, îi veni în minte vorba: „Mai bine se-ntrebi de două ori decât să greșești odată. Drept, de cu seară boierul i -a zis să pue caii la droșcă, dar nu era încă zăpadă. Tot boudănind singur, intră în bucătărie să-și aprindă luleaua. Acolo, ceartă cu baba Ioana, că-i stinge focul cu cionca lui.

— Las. că nu te mai pierde D-zeu pentr-un cărbune l

— Mi-ai răscolit tofi tăciunii. Uit-te vine și de sus după foc. De unde? — zicea baba, văzînd că intră Smaranda cu lopățica.

— Ascultă, jupâneasă Smaranda, întreabă pe boeriu: mai plecăm?

-- Boierul a întrebat de ai pus caii. Toată noaptea n-a închis ochii, stă ca pe foc.

— Caii mi-s gata, săcelați, hrăniți, dar nu-mi dă prin minte, pune-i-oiu la sanie, ori la droșcă?

— Vezi bine că la sanie. Atâta nu pricepi? Pănr dau cafeaua, să fie gata. Ia și cerga cea mare...

Sania cu patru cai trase la scară. Blându, îmbrăcaț cu șubă de lup, se urcă răpede. Smaranda îi potrivi cerga la picioare. Iordache, făcând vânt cu biciul» porni. Cc. Ana rămase o clipă cu ochii pironiți la sanie, care-și făcea din greu drum prin zăpadă. Gândul ei era la Irimel: cam pricepea dânsa că nu pentru afaceri pleacă Blându pe așa vreme la drum.

Păn’ au eșit din sat, a mers cum a mers. Dar afară, la șes, în jeleștea vântului, nu se mai zărea nici în cer, nici în pământ. Valuri de zăpadă năpădeau în preajma săniei, tăindu-i drumul. Când năvălea câte-un vârtej, credeai că umflă sania cu cai cu tot și-o izbește în gârlă. Din loc în loc, omătul e păn’ la pieptul cailor Gâfâind, răzbesc, sărmanii, mormanele ce astupă calea, scoțind anevoe picioarele din troenele albe și moi ca puful. Drumul era neumblat; nime nu făcuse pârtie. În sus, în jos, cât zarea ochilor, nici țipenie de om, numai zurgălăii cailor sună amorțit subt spuza de zăpadă ce-icopere.

— Par-că s-a desfundat cerul! De unde, Doamne iartă-mă, curge atâta omăt? Eri senin și azi potop, zise Iordache, vânturând biciul deasupra cailor.

— Dăm îa pădure, poate să fie mai adăpost.

— Mă tem că-i mai rău. Ales în valea Lupului, mi-i că s-or înfunda caii păn peste cap.

— Să ne vedem la șosea, e drum umblat.

— Dar cine, Doamne iartă-mă, să umble pe așa vreme?

— Nevoea. Nu știi că te duce pe unde nu ți i voia?

a — Păi, la o vreme ca asta, trebue să-și ia omul și lopata, să facă pârtie. Altfel ucizi bietele dobitoace. Uit-te cum suflă din greu; patru cai, la o vreme ca lumea, ar zbura.

— Din când în când, vântul aducea câte-o pală

Zj.socit.vm„”

IRIMEL

tBll2 de zăpadă drept în față, îți lua veder locului îngroziți, ciulind urechile. De frică, încep a sforăi ca de lup. Când au dat în valea Șiretului, nu se mai zărea nici în cer, nici în pământ. Ninsoarea se-ntețise, te credeai într-un morman de zăpadă. La un hop, caii s-afundă pan la piept. Încep să tremure și se opresc locului nechezând, par-că ar fi voit să zică: „Omoară-ne, dar nu mai putem”.

— Mă tem că ne-ngroapă aice, ca pe baba Catrina!

Blându sări și el din sania plină cu omăt, și s-afundă păn la brâu. Smunci nervos un șumueag de fân, și începu a freca repede, împreună cu Iordache, caii pe cap, pe urechi și pe spate. Intrămați, se opintiră bietele animale și gâfâind trecură movila, dând la drum mai limpede.

— De n-am rătăci, să ne facă lupii de petrecanie; pe dascăl erau să-l mânânce ziua mare, bondăni Iordache.

— Lasă caii în voe, știu ei drumul, nu-i cârmi de loc, să ne dăm în sama lor.

Caii pășeau rar, așezat, par-că la fiecare pas cugetau unde să calce, încotro s-o cârmească. Era și de gândit, la dreapta se deschidea o prăpastie, în care un singur vârtej puternicii putea azvârli. Când furtuna se deslănțuea prea furioasă, împiedeca și răsuflarea și privirea; caii cuminți se opreau. Lui Blându, toate aceste năcazuri îi păreau nimicuri pe lângă durerea pierderei lui Irimel. Nu prin zăpadă, dar prin foc și ploae de pucioasă topită ar fi răzbit, numai să-l găsească.

Când au ajuns în adâncul văei, caii se cufundară de odată păn la piept. Speriați au stat iar locului. Nu mai puteau.

I-au lăsat să se odihnească. Iordachi se dădu jos, îi coperi cu cergi. Ninsoarea nu mai contenea.

— Ce-o hi, Doamne, par-că s-au năruit bolțile cerului cu atâta ningău!

— Dacă nu ne troenim aice, apoi avem multe zile!

Dealurile se rădică albe de zapada, par munți de ghiață.

— La suit, o să fie mai anevoe. N-ajungem nici la noapte-n târg. Acuși e amiază. Drum ce pe-o vreme acătărilea îl făceam într-un ceas, zise Iordache.

Maica lui Dumnezeu, ce vreme! N-am apucat așa urgie, de când eram flăcău.

Caii cuminți, răbdători, după ce s-au odihnit un răstimp, opintesc din putere să-și tae drum la deal, prin troianul alb și puhab? Zăpada s-așterne mereu, astupă orice urmă de cărare, sania înaintează încet în desimea ninsoarei, aproape nevăzută, numai zângătul surd de clopoței răsună domol pănă hăt departe, vestind călătoria unui suflet zbuciumat. Vremea asta vitregă se potrivea cu inima îndurerată a bietului tată. Ar fi tot mers până ia capătul pământului, numai să-și găsească odorul.

Abia noaptea târziu au ajuns în oraș.

A doua zi, după plecarea lui Blându, veni o scrisoare dela polițaiul din Fălticeni. De obiceiu aducea poșta la cancelarie, dar contabilul a trimis scrisoarea la curte. Cc. Ana, cum o văzu cu pecetea politiei, simți un junghiu prin inimă. Mâinile îi tremurau când o deschidea. În scrisoare polițaiul spunea:

vFăcând cercetări, cu ocazia unei crime întâmplate de curând, un țigan bătrân, între alte mărturisiri, a spus că băiatul pierdut acum patru ani I-au ținut întâiu țiganii ascuns într-o lutărie părăsită. Pe urmă, într-o noapte, au trecut granița în Cordun, cu gând s-apuce în țara Muscalilor, să li se piardă urma".

Când cc. Ana ceti vestea, o luară fiorii și prinse a tremura. I se făcu negru-galben înnaintea ochilor; mintea-i nu mai avu putere să cugete, nici inima să simtă. În clipa aceea, lumea toată se prăbușea; abia îngână un „oh !” De nu eraSmaranda s-o sprijine, cădea. Leșinase, cum a leșinat la vestea pierderei lui Irimel. Smaranda o culcă în pat, îi frecă mâinile și tâmplele cu oțet. Bucătăreasa îi aduse cărămizi calde la picioare. Dar toate erau zădarnice. Cc. Ana sta galbenă ca de ceară, fără mișcare, părea moartă.

Se boceau femeile, plângea Viorica cu hohote. Biata mamă, aflând că pe irimel l-au furat țiganii, i s-a rupt prea tarç inima.

Vestea aceasta putea s-o și omoare de-a bine. Tocmai peste o jumătate de ceas, începu încet încet a-și veni în simțire. Nu zicea nimic, numai ofta. Asemenea dureri n-au cuvinte, se simt, dar nu se pot spune. În mintea ei se desfășoară icoane îngrozitoare, soarta lui Irimel:

Furat de țigani! Se poate lucru mai fioros? L-or fi schilodit, să-l facă milog; l-or fi vândut la alți făcători de rele. Cine știe de nu l-au omorât în bătăi? Se zvonise într-o vreme că-n Ungaria s-au descoperit niște țigani cari prindeau și mâncau copii. La toate aceste gânduri, se minuna cum de mai trăește. Nu-i ea oare mamă? N-o doare oare pe dânsa îndeajuns inima? Atunci, de ce nu moare? Cu glas înnecat de lacrimi zicea: „Sănu dea Dumnezeu omului cât poate răbda”.

Da, suferințele din moși strămoși ne-au oțelit împotriva durerei. Răbdăm mai mult decât putem cuprinde cu mintea! Furtunile vieței ne-ncovoae ca pe stejarii falnici păn la pământ și iar ne Iasă să ne ridicăm Ne speriem singuri de suferința noastră!

După ce i-a trecut leșinul și slăbăciunea, cutreeră camerele în lung și-n lat. Dela durerea de azi, trecea ia vremile fericite, când îl avea pe Irimel. Își amintea bucuria întâiului zâmbet, pe urmă cum începuse »a da două", întinzând mânuțele drăgălașe. Ce veselie pe toți din casă, când stătea copăcel! Dar când i-au eșit cei doi dinți! Îl vedea aevea într-o rochiță albastră, făcând singur cei întăi pași. Cum alergau toți ca la o minune! Toate par-că fuseseră mai eri. La aceste amintiri, ce odată au fost izvor de negrăită fericire, acum o prindea jale amară, i se părea câ nu le prefuise atunci îndestul. Se întreba de ce oare n-ar putea omul opri locului clipele fericite? Io nenorociri, fericirile trecute măresc durerea!

Blându nu aflase în oraș nimic mai mult decât era în scrisoare.

— Cum să dai de urma unor vagabonzi cari cutreeră țări și orașe fără de pașport, nescriși nicăeri, a căror locuinti sunt pădurile, lutăriile și peșterile?

— Răbdare, cucoane, n-aduce anul ce-aduce ceasul, îl mângâie polițaiul.

— Răbdare! Leac lesne de dat. Îți închipui ce-nsamnă să-ti pierzi singura bucurie a vieței? Ades tresar din somn și mă-ntreb; cum de mai trăesc?

— Hei, domnule Blându, biata bunica, Dumnezeu s-o erte, îmi spunea povestea „răbdării”. Se zice că Dumnezeu la început nu știa unde să pue „răbdarea să nu i se piardă sămânța. A pus-o în piatră șî piatra s-a făcut mici fărimi; a pus-o în lemn și lemnul s-a făcut țăndări; a pus-o în apă și apa a secat; a pus-o în foc și focul s-a stins; atunci a gândit El s-o pue în inima omului și în inima omului s-a păstrat.

— De multe ori îmi zic: era mai bine să fi murit pe loc și eu și biata nevastă, decât am suferi atâta î

— Trebue să ne ducem crucea păn’ la capăt. Dacă a-ar fi răbdarea, repede s-ar stinge neamul omenesc. Întreabă-ne pe noi câte nenorociri vedem. L-ai pierdut, dar tot ai nădejde că-l vei găsi; dar ce să zică părintele care l-a crescut, l-a făcut mare și când să se bucure de el, se alege un rău! Astă noapte, am arestat unul amestecat într-o crimă. Biata maică-sa a căzut moartă, ca trăsnită. Vezi că sunt dureri și mai mari decât a D-tale? Ori altul, tot crescut gata, frumos, vrednic, cuminte, cu rostul lui, părinții se uitau la el ca la D-zeu, era singurul lor sprijin la bătrânețe, cheltuind cu dânsul cel diu urmă pitac, era doctor, și mai zilele trecute s-a otrăvit! II înșelase logodnica. Vezi, sunt destule suferinți.

— Durerile altora nu ne ușurează pe-ale noastre!

— Eu tot cred c-am să dau de urma hoților. Lupul, unde a mâncat odată, șapte ani dă târcoale, încheie polițaiul.

La întors, s-așezase drum de sanie. Ninsoarea încetase. A fost puțin moleșag, pe urmă s-a lăsat ger. Toată pădurea se-mbrăcase în promoroacă, ramurile copacilor atârnau grele de chiciură. Crengile, ca turnate din argint. Prin desișul lor se zărea cerul fumuriu; păreau palate de marmoră cenușie. Pădurile fermecate din basme, nu puteau fi mai frumoașe. În față și-ndărăpt, cât zarea ochiului, stejari uriași, cu crengi și flori de argiot. Până și tufișurile umile erau argintate. Liniște, nici o adiere de vânt, într-o cucernică tăcere păreau c-așteaptă zinele din basme. Era negrăit de frumos, darBIându nu vedea nimic; durerea îl orbise. Sub cerul de plumb, pământul cu strălucirea lui alba era luminătorul bolții întunecate.

Când a ajuns acasă, pricepu ce s-a întâmplat, n-âvea curaj să mai zică o vorbă. Acelaș gând îl mistuia:. „Să nu știi unde-i! Să nu știi de-i viu ori mort-..

VIII

Ca de obiceiu, la curte se fac de două ori pe săptămână șezători, Marțiași Joia. Lucrează, vorbesc șj spun basme. În sala lungă nemțască ard lemne groase de fag, aruncând o pară roșietică, împroașcă scântei vesele. Lumină și căldură, tot ce-i mai drag iarna la lucru. Femeile și fetele cum intră, zor să se încălzească la sobă.

— Ni s-au făcut mânile ciocan. Aice ți se moae oasele. Ger, de crapă ouăle corbului.

Păn să-nceapă cu poveștile, puneau satul la cale: Ce-a pățit unul, ce-a făcut altul.

— Mătușă Dochiță, moșneagul d-tale a fost de-a tăiat ștreangul lui Nistor Vrabie? întrebă Ileana.

— Cruce de aur cu noi! Abia i l-a scos din jurul grumazului.

— Nu mai vorbi, că-l visez la noapte, zise Mărioara, o fată veselă, bătae, par-că mai eri trecuse Prutul.

— L-a-nebunit boala. Zece ani de zăcere: cum dădea primăvara, fața și mâinile i se făceau roșii ca postavul. Strașnică boală și pârleaia! Dela o vreme strică și mintea. Din ce l-o fi găsit?

— A mâncat popușoi aprinși. Mai era și bețiv. Cum nu l-o găsi? zise cc. Ana.

— De bețiv, ce-i drept, par-că-i făcuse cine-va pe gâtiță de rață, așa se linciurea în rachiu.

— Cine să-i facă? Patima și mintea lui cea proastă, zise Ileana.

— A rămas biata femee săracă, lipită pământului.

-1 N-ar putrezi cine- a stăruit băutura! Ce necaz am tras cu omul meu! Se ducea munca noastră pe copcă. Par-că era de haram. Și pe ce? Pe rachiu. Păn într-o zi mă prinde o furie și zic: «Măi omule ori te Iași de băutură, ori îmi iau Iumea-n cap". El se uită la mine. Zic: „Ce te uiți? Nu glumesc. Uit-te colea, jură pe sfânta icoană că nu mai pui strop de rachiu în gură. Că de nu, mâne n-o mai găsești pe Ileana. Și-i lua-o de unde nu-i”. „Jur“ zice el, „dar să-ți iai gura de pe mine”. N-ași grăi într-un ceas rău, l-am dezbărat.

— L-ai apucat de tânăr. De prindea năravul dracului a se învechi, numai sapa și lopata îi veneau de hac. Mai rău că-ncep, draga mea, să bee și femeile la crâșmă. Pe când am apucat eu, nu se pomenea neveste bete, face baba Dochîța.

— Din partea mea, curgă rachiul pe gârlă, că tot nu l-ași pune în gură. O băutură care face din om neom, nu poate fi ceva bun. Când la cumătrie la Toader, mă pune păcatul de cinstesc un pahar, ce să vezi? Rău pe mine, credeai, „Cine moare? Ileana moare!” De-atunci să mi-l poleească, nu-l gust, zise Ileana.

— Știți ce-a pățit Tudose a Gavriloaei? face Ruxanda.

— Ce-icu dânsul? sărirăvre-o trei femei çu gura.

— A pus vitișoarele la credit, să cumpere păreche juncanului, că pe cel bălțat i l-a rupt lupul.

— Știu, înspre Sfântul Niculaiu; rămăsese, bietul om, c-o vacă, c-un cal și c-un bou, râdea satul.

— Cum zic, Ie-a pus la credit, a luat frumușel banii și s-a dus la iarmaroc. Femeea se ținea grapă s-o ia și pe dânsa.. Aș, om hain: „Du-te tu, eu nu merg cu^muerea la târg; n-am nevoe de paznic!”

— Auzi? N-are nevoe! Și cum apucă un pahar, își bea mințile; e nebun de legat, zise baba.

— Taman așa! A băut toți banii. Trei zile a chefuit cu lăutari. Acuma creditul îi vinde vitele și rămâne lefter, făr de bani și făr de vite. Uit-te ce face beția, zise Ruxanda.

— Bine că l-am dezbărat pe al meu, făcu Ileana. Acuma se bucură: birul plătit la vreme, vitișoarele cu nutret, iar în pungă nu flueră vântul.

— Dacă nu-i omul bețiv, plutește de-asupra nevoilor, zise cc. Ana.

— Dar Aglaea lui Axinte, numai ce-o vezi cu tulpanul tras pe ochi, pe hudița despre fântână, trecând ca o vulpe; ouă, păsări, pânzișoară, tot ce poate, cară pe rachiu.

— Mă tem că are și ea boala lui Nistor, zise cc. Ana.

— Mâe pe unde a înserat. Să vă spun mai bine: povestea beției, s-o povestiți și voi la nepoți.

„Într-o vreme, nu se iscase pe lume băutura. Oamenii erau harnici, cuprinși, aveau de toate, trăiau cu frica lui Dumnezeu. Cercă satana, cruce de aur cu noi, să-și vâre coada, să facă zâzanii, certe, bătăi; dar nu-i mergea meșteșugul, ca din piatră. Rămăsese dracul de râsul tuturor. Azi așa, mâne așa, ce se gândește Necuratul? îmi uit meșteșugul, m-oiu pomeni că mă dă Scaraoschi afară din slujbă. Chibzuește,socotește, și ce-i dă prin cap, că-și zice: „Stăi c-am găsit”. Pândește el pe Sfântul Petre când era în toane bune, se șupurește, doar nu-l va vedea Dumnezeu, și zice: „Sfinte Petre, de câte ori trec oamenii pe la răspântii, mă blastămă, zicând: »Ucigă-l toaca drac, a săcat toate izvoarele”. Dă-mi voe să fac un șipot, să le astup gura.

Sfântul Petre zise râzând: „Păn’ acum știam că dracul nu face mănăstire, dar se vede că șipote face”.

Atâta i-a trebuit Cornoratului. Alege o răspântie cu vad bun, pe unde trecea lumea de pe lume, face crâșmă, aduce buți pline cu rachiu, în care a pus gâtețe de rață și câte meremeturi mai știa el. Unde începe lumea a se opri ca’ la comédie. E greu păa dai un deget diavolului, pe urmă te ia el cu totul. Cine se oprea odată la șipotul lui Sarsailă, prindea darul beției. Oamenii I-au întrecut și pe dracul, făcând spirt din prune, din cartofi, din grâu și păpușoi. Când a prins Dumnezeu de veste, a zis: „Bine, Petre, om bătrân, să te scoată un diavol din minte? Cu beția vor intra în lume toate păcatele, toate nevoile și toate făr-de legile!”

Vezi, urmă b-ba, crâșma e săIașul diavolului. Văzut-ați voi la vre-o crâșmă icoane? Acolo e gâlceavă, acolo sudue de cruci și dumnezei, de tot ce are omul mai sfânt. Bătăi, omoruri, unde se fac mal multe? La crâșmă!

— Rachiul nebunește pe om.

— Luați aminte, fetelor, vorba mea: rar crâșmar moare de moarte bună. II știți pe lane din Prisăcani? I-a luat gura. Lui Chirilă din deal i-a luat o mână și-un picior. Gheorghe a Leibei a căzut mort din picioare. Și ce mai zdrahon, să frângă piatrăî Vezi, toți sunt făcuți danie diavolului.

— Ai auzit pozna dela Poieni? Un flăcău s-a luat cu tată-so la sfadă. Flăcăul era beat, și-a dat moșneagului c-un par în cap. L-a omorât!

— Omul bat e câne turbat. Să am o putere, ași închide toate crâșmele, făcu Ileana.

Cc. Ana care ascultase păn-acum, zise:

— Băutura e mare pacoste pe oameni.

— Și vinul are cântecul lui, zise Ruxanda. Când a zidit Dumnezeu via, diavolul de ciudă s-a dus și-a turnat la rădăcina ei sânge de porumbel, de lup și de porc. De aceea omul, când bea vin, întâiu e vesel și blând ca un porumbel; dacă mai bea, se face crunt ca lupul, și de bea mai departe, e uricios, necurat ca porcul; dă în mocirlă.

— Oamenii nu se dezbară de băutură câtă vreme or avea de unde lua; să iasă o lege care să oprească băutura, făcu Ileana.

— Nu faci nimic, zise cc. Ana. Leacul e ca omul singur să fie cumpătat, să priceapă că băutura îi scurtează viata și-l sărăcește. S-a oprit în alte țări. Dar ce folos? Oamenii își făceau singuri spirt din cartofi dospiți și din altele.

-- Are dreptate cucoana, când vrea omul să se spânzure, găsește el creangă. Cel mai bun paznic e mintea cea bună, zise Ruxanda.

— Mulți iau darul beției din supărare.

— Mai supărare ce am eu! Trec ani după ani și noi nu știm nimic de copilul nostru!

— Ei, mătușă Irină, d-neata nu mai spui nimic? zise Ileana.

— Ce să vă spun, fetele maicăi? Doar povestea bătrânilor de demult. Mă tem să nu-mi ziceți că-mi trag cenușă pe turtă!

— Zău, nu zicem. Le spui așa frumos!

— Atunci ascultați: „Zice că hăt de mult, D-zeu știe cât amar de vreme va fi trecut de-atunci și câtă apă pe Șiret, feciorii își omorau părinții bătrâni. Făceau masă, chemau rudele, ospătau cu toții și pe urmă puneau bătrânului o cergă în cap și-i dau câteva măciuci păn cădea, bietul, mort ia pământ. Așa era legea pe-atunci. De unde și până unde, un ficior mai milos la inimă nu s-a îndurat să-l ucigă pe tată-so. Dar, vezi, legea era dela împărat și vai de cel ce n-ar fi împlinit o. Amu, ce să facă el? Nu se-ndura să-l ucigă pe bătrân, dar și de împărat se temea! A luat el și l-a ascuns într-o cămăruță, unde nu intra nici pasăre măiastră.

Apoi, ce să vedeți? Dă D-zeu o secetă, o foamete, căci n-a rodit pânile nimic. Așa scrâșcanie, așa sărăcie, c-au mâncat oamenii păn și sămânța grâului

TPIMRL și-a tuturor panilor. Când a venit primăvara, n-aveau bieții oameni, nici boabă. Jeleau muerile că or să le moară copiii de foame. Împăratul, cât era el de împărat, cu toți sfetnicii lui, nu dădeau cu mintea ce-i de făcut. A pus el să bată toba peste tot și să vie la el dela mic păn la mare, să spue ce-i de făcut. Cine să vie? Că nime nu știa ce sfat să dee. Feciorul, care-și ascunsese bătrânul, s-a dus sara, ca deobiceiu, să-i dea mâncare; dar tată-so îl întrebă: «Ce-a bătut toba, dragul tatei?”

Băiatul i-a istorisit cumpăna foametei, și cum împăratul a bătut toba să vie cine are dedatvre-un sfat, să poată iar căpăta sămânța grânelcr.

— Ascultă, dragul tatei, du-te la împărat șispune-i că alt leac nu-i: să are toate drumurile, pe ele sunt semințe căzute și îngropate; or răsări și da sămânță.

Feciorul a doua-zi a și plecat și-a spus cum l-a învățat bătrânul. Împăratul adatporoncă să are toate drumurile și să nu mai calce pe ele picior de om. Au împlinit bieții oameni poronca împărătească și au căpătat la loc sămânță de grâne.

Atunci împăratul l-a chemat iar pe feciorul moșneagului și l-a întrebat cum de i-a venit lui în minte să are oamenii drumurile. Omul nostru sta smerit și tăcea.

— Ori spui, ori te spânzur! se răsti la el împăratul. Că, vedeți voi, atunci un împărat putea face cu tine ce poftea. Omul a căzut în genunchi și-a zis:.

» înălțate împărate, eu spun, dar să mă ertați că am călcat legea. Sfatul mi l-a dat tata bătrânul, fiind că eu nu l-am ucis, cum era poronca; îl țin ascuns într-o cămăruță.

Atunci împăratul a zis: „Bine,de-acu înaintevoiu da poroncă să nu se mai ucigă bătrânii; ba, dimpotrivă: cine n-are bătrân la casa lui, să-l cumpere, că-i poate fi de mare folos”.

Femeile au început a râde.

— Vezi, conițâ, face baba, v-am spus eu c-or să râdă, par-că le-aud zicând că-mi trag cenușă pe turtă.

— N-au dreptate, mătușă Irina, face cc. Ana. Povestea D-tale e foarte înțeleaptă. Ea ne dovedește că sfaturile bătrânești nu sunt supte din degete; sunt trăite, sunt urmarea pățeniilor care le-au avut bătrânii în viața lor, și de care cei tineri se pot feri dacă vor fi ascultători. Tineretul nu cunoaște viața cu primejdiile ei; dânșii cred: „câte doare zboară, toate se mânâncă”. Vai, de câte nenorociri ar fi scutiți tinerii, dacă ar asculta sfaturile bătrânești! Că vezi: cum nu se pot coace poamele înainte de vreme, așa și tineretul e cu mintea crudă și fără știința vieței. Dacă tinereța ar pricepe toată știința bătrânilor, ori dacă bătrânii ar avea puterea tinereții, oamenii ar înflori alte flori. Oricum, din povestea mătușei învățați măcar atâta, că e bine să dați mai multă ascultare sfaturilor bătrânești; oricât ar fi tinerii de deștepți și de învățați, dar nu pot avea învățătura vieții trăite.

Ira lume

Țiganca, după ce s-a depărtat de trăsură ca vre-o zece pași, întoarse capul să vază dacă vizitiul o urmărește cu ochii. Lume multă, n-aveai unde lăsa un ac, nu se mai zărea nici trăsură, nici vizitiu. Zarva, gălăgia, creșteau. Era un clocot uriaș; o mare de capete, un muget prelung. Irimel mergea în urma țigăncei să n-o piardă. Nu-l-ținea de mână, să nu dea cuiva de bănuit.

Earaoanca tăia zidul mulțimei, prin partea unde era mai puțin gros, voind să iasă cât mai curând la loc gol. Coti pe după niște bărătci și ca prin minune fu pe muchea tăpșanului de unde pornea o vâlcea. Când țiganca crezu că-i destul de departe, se-ntoarse cătră copil și-i zise: dă maicăi mâna, mânca-ți-ași ochișorii! Și-l apucă strâns pe Irimel. Copilul se uită sperios în jur, văzându-se de odată scos din mulțime, întrebă speriat:

— Unde mă duci? Ai spus că-i aproape?

— Aproape, dănciucule, pe după- bărătci eși numai decât la cel cu bolta.

Copilul nu cunoștea cotloanele iarmarocului. Cât fu în îmbulzeală, în bătaia târgului, n-avea de ce se teme și nu-și închipuia că iarmarocul se poate isprăvi așa de odată. Când țiganca îl apucă de mână, iui Irimel i se cam încreți pielea și sfios o întrebă:

— Unde mă duci? Vreau să mă-ntorn la trăsură.

— Voinicos, dar fricos cuconaș! Uit-te ajungem îndată. Nu-ți fie teamă: ești cu baba.

Copilul se uită în toate părțile; în față dealuri cu păduri; la spate clocotul iarmarocului.

Irimel începu a plânge.

— E greu de răzbit prin mulțime. Pe colo intrăm iar în iarmaroc.

Zicând așa, grăbi pașii strângând și mai tare mâna copilului. Irimel începu a țipa.

— Lasă mâna, că mă doare. Voiu să merg la tata.

Țiganca roti ochii îndărăpt. Jur împrejur nici țipenie de om. II înșfăcă și mai tare de mână, pornind cu el la vale.

— Unde mă duci? Lasă mă, voiu să merg la tata

Copilul începu iar a țipa.

— Doar la tata te duc!

Copilul începe a plânge și mai tare.

— De nu taci, te arunc colo în știoalnă, să te mănânce porcii.

Și-i arătă o baltă în care bălăceau niște godaci.

Irimel tremura ca varga. De spaimă, i se tăiaseră picioarele dela genunchi. Dușmanca îl țâra mereu. Toloaca pustie, nici țipenie de om. În spate s-auzea zgomotul iarmarocului. Copilul se uita-n toate părțile,, doar ar vedea suflare de om, să ceară ajutor. Cu toată nepriceperea lui, înțelesese că țiganca numai gând bun n-are. Nu-i venea a crede că de-odată, dintr-atâta potop de lume, de jur împrejur, să nu mai fie nime.- Se uită în zare: vedea numai cerul siniliu sprijinit pe dealuri verzi. Lui Irimel i se părea că pe lume a rămas numai el și cu țiganca, așa pierise de odată ca o nălucă toți din juru-le. Acum fusese lângă Iordache și de odată ca-ntr-un vis rău, a venit țiganca și l-a luat. Ce bun e Iordache! Să-l vadă acum, l-ar săruta de bucurie, așa urât cum e El e voinic, ar da o bleandă cioarei și îndată l-ar lua și l-ar duce la tata. Iar se mai răsgândea: ce-o fi voind țiganca să-i facă? Oare ea n-are copii? La ce l-ar lua, cu ce să-l ție? N-auzea ea cum se căinau femeile de copii? Nu, nu se poate. «Țiganca o să mă ducă la tata. Dar la ce-o fi apucat pe aice?”

— Du-mă la tata, scâncea mereu Irimel; ce ai cu mine?

— Tată-tău mi te-a dat mie, pentru că nu ești cuminte

— Mințs strigă copilul.

— Ba da, te-a dat să înveți meșteșug. El mai are destui.

Țiganca îl luă în cârcă...

— Ești o mincinoasă.

— Și-otr-o încordare din toată puterea, se smunci cu atâta furie, încât își scoase mânuța.

— Auleo! Ești voinic, hulubașule!

Se răpezi după copil, ii înșfâcă de amândouă mâinile și-l luă în cârcă, fugind cât o țineau picioarele. liât în vale, erau câte-va maluri surpate cu gropi. Mai de mult fusese lutărlî. acuma erau părăsite. Irimel.de frică și de plâns, aproape leșinase. Țiganca se opri o clipă, număra gropile deschise ca niște guri să-nghiță făpturile ce se avântau îă ele. După ce se gândi care-i groapa ce ochise ea mai dinainte, anume pentru treaba asta, lăsă copilul din spate, îl luă în brațe, și, plecată aproape pe brânci, intră subt malul lutăriei. C-o mână ținea băiatul subțioară. Acesta, venindu-și în simțire, se zbătea ca piiiul în ghiarele uliului. Țiganca bâjbăia pe-ntunerec să nu se lovească de pereți. Lutăria era joasă și trebuia să umble în ea plecată. La fiecare pas se-mpiedeca de bulgări ori se poticnea dând prin gropi nu^tocmai adânci, făcute de mahalagii,, să scoată pământ galben. Ajunși în fundul lutănei, pe Irimel îl apucă un tremur din pricina răcelei și umezelei. Era numai cu străițele de dril. Îngrozit, începu să țipe.

— Ce ai, babă, cu mine? Du-mă la tata. O să-ți dea bani. Nu mă omorî.

— Dacă nu țipi, nu te omoară nime. Fii cuminte și baba o să te ducă pe la iarmaroace de-o sută de ori mai frumoase.

Țiganca se așeză gâfâind.

— Auleo! Am ostenit, ești greu ca un godac de un an. Par-că te ținea tată-tău de tăiat. Mi te zbateai, covițai, m-ai doborât, mâaca-te-ași de viu, dănciucule!

Zicând așa, scoase din sân o coajă de pane căpătată pe ghicit în ghioc, și-ncepu a ronțăi cu poftă.

— Nai Tu nu mânând?

— Nu-mi trebue! Du-mă la tata. Am ce mânca la mine acasă.

Nu vrei? Atâta pagubă! Să mănânci, când oiu mânca eu. Dar n-o să fie curând, am numai coaja asta. Fii cuminte și-mbucă pâne dela baba.

Copilul icnea plângând mereu. Te miră de unde atâtea lăcrimi din ochișorii lui.

a În minte și-i închipuea pe tată-său cum l-o fi căutând prin iarmaroc. Tot gândind, își îmbuna singur inima. »,Tata e deștept. Ce nu știe el? O să priceapă că țiganca m-a furat. Iordache o să-i spue încotro a apucat. Se ia pe urma noastră ca-n poveste. Păcat că ivam avut cenușă s-o preșuri Atunci, de bună seamă m-ar găsi. Dar, și așa tata o să priceapă că m-a ascuns aici. Tata are revolver, când va veni, o vâră în spaimele morței. Poate el e pe-afară. Dacă plâng, are să m-audă. Păcat că nu-i Urseiu, el m-ar găsi îndată. Când am fost la moară și m-am ascuns în coș, el m-a găsit. Cânii, zice tata, au mirosul de o mie de ori mai tare decât oamenii; ei adulmecă".

«Dacă ași striga, poate că m-aude. Tata, sigur, mă caută pe câmp". Irimel începu a țipa cât îl ținea gura.

— Ce urli, dănciucule? O să-|i rupi de-a surda baerele inimei, zise țiganca, temându-se nu cumva să-l audă cineva. Drept, știa dânsa că locul pe-acolo era pustiu. De când se surpaseră malurile și omorâse doi băeți și-o fată, oamenii scorniseră că umblă stafii. Dar tot se gândi: „Ce-i bfne, nu-i rău, să-ndrăcesc eu plodul, fi-i ar neamul al dracului”.

— Ascultă! Mult ai să-mi hăulești? Vrei să deștepți stafia lutăriei?

— Minți! Tata a spus că nu sunt stafii.

— Îți astup gura cu căluș, dacă nu taci.

Copilul pricepu că țiganca se teme să nu-l audă cineva, și-ncepu și mai tare a țipa.

— Tată, vino de mă ia. Tată sunt aci!

— Așa, diavole, nu mă lași să dorm? Stai, pui de .năpârcă, ți-o fac eu!

Baba deslegă brâul din jurul cingătorei, făcu la un capăt un șumuiag, i-l băgă copilului în gură, iar cu partea rămasă îl înfășură de mai multe ori, lă~ sându-i nasul slobod, să nu se înăbușe. Irimel icnea înfundat. Lacrimile îi secaseră. Se gândea la mamă-sa: cum nu știe ea în ce chin e puișorul ei! „ Eu n-am făcut nimănui nici un rău. În povești îmi spunea că băieții buni scapă și din mânile zmeilor. Trebue să mă găsască tata”. Cu gânduri, când bune, când rele, de trudă și de spaimă, adormi suspinând. Tresărea mereu prin somn. Țiganca desfăcu o fotă mai veche ce avea pe dânsa și-o așternu copilului,, gândind: „După ce m-am pus în primejdie, barim să am parte de el”.

II înveli c-o parte din fotă, zicând: „A ostenit de plâns. De-acu doarme o zi și-o noapte”.

Scoase din sân o legăturică și-i dădu cu niște omf pe la nas. Ca să nu fugă, îi împiedecă picioarele. Pe urmă, se ghemui lângă el cu pumnii subt cap și începu a sforăi. Copilul avea visuri urâte; tresărea și gemea. Nu era mama să-l audă. Ar fi plâns de jale! Baba horăia, dormind dusă.

În întunerec, cât o fi dormit, nu putea ști. Afară îi era teamă să se avânte. «Pustiu locul,, pustiu; dar te miri cum aduce Naiba vre-un hoț de român, căutând o vită, ceva, și vezi tu, babă, pe dracul". Așa gândea {iganca, trezându-se într-o târzie vreme. Căscă de câteva ori Jung, ca un câine plictisit de somn ;. pe urmă scoase luleaua din sân, scăpără din amnar și-o aprinse. Sta grecește cu picioarele supuse și pufăia pe nas ca o hornă, fum greu de mahorcă. Țot gâodea: cam ce vreme să fie? De pe zarea de lumină ce se furișa prin gaura gropei, vedea că nu-i noapte. Cât era ziuă, nu se putea urni din groapă. Moșneagul trebue să fi priceput că i-a căzut vânatul de care își .bătea de mult capul. Tocmai noaptea târziu, după ce diavolul va fi adormit bine, și după ce l-o cetlui de tocmeală, se va răpezi păn la șatra din altă parte a orașului. Își va aduce mâncare și va sta iar toată ziua pitită. Altfel, vizitiul ar putea-o cunoaște. „Nu-i vorbă, ale noastre samănă una cu alta, și hoții de români greu ne pot deosebi. Dar ce-i bine nu-i. rău. O să-l caute o zi, două, trei, pe urmă se moaie de atâta trudă.

Noi într-o noapte încărcăm șetrile și-o tulim. Ia-ne, române, de unde nu suntem! Băiatul se deprinde el: Ia nevoe dracul roade și mere pădurețe".

Așa se gândea Faraoanca, tot îndesând cu unghia tutunul în lulea. Irimel începu a plânge și-a geme prin somn.

„Inimos diavol! O să-l descânt de speriat. Uita el, când s-o lua la joacă. Numai să ne vedem peste hotar”.

Ia lutărie întunerecbeznă.«Nu se mai zărea lumina, ca o boare albă ce venea dinspre deschizătură. Baba se ridică gemând: „Mi-au înțepenit oasele.”. Ascultă puțin icnitul copilului prin somn; ca o strigă, se furișă încet. Își aduse aminte că lângă una din găuri văzuse un pietroiu. Bâjbâind cu mânile și cu picioarele, îl găsi. Taval — taval, îl împinse păn la deschizătura groapei unde era Irimel. Venea între patru găuri mai mici. Încet, cu ochii ca de bufniță, intră în lutărie, tot împingând bolovanul și pipăind pănr aproape de băiat. Deslegă o funie ce-o avea în jurul mijlocului, o înnodă de ceea cu care era legate picioarele copilului, și o prinse bine de pietroiu. „Așa,, acuma n-am grijă c-o fugi diavolul, păn mă răped la șatră. Mi s-a uscat gâtlejul de sete. Foamea te rabdă, dar fără apă, piei”. După ce se încredințăcă băiatul doarme, și că chiar de s-ar trezi, nu poate nici țipa, nici fugi, eșidin groapă. În față, Craiu nou. ca o secere de aur strălucea pe seninul nemărginit. Țiganca văzându-l, dondăni ceva în limba ei, ca un lei de rugă. Ascultă o clipă: de jur împrejur tăcere, nici îgănare de vânt nu mișca iarba. Răpede, ca urmărită de un duh rău, o luă razna peste câmpie, înspre cealaltă parte a orașului, unde erau șetriie. Se uita din când în când la cer, par-căsă vadă de n-a rătăcit drumul. Chibzuia cam ce vreme o f!. Din când în când sta locului, asculta, de nu s-aude din cotrova. De hăt departe venea ca o dungă de zgomote amestecate. Era din partea iarmarocului. La o vreme, țigăncei i se năzări c-aude ceva și de odată, cât ai clipi, se făcu una cu pământul. Cineva trecând, s-ar fi împiedecat ca de-un buștean ori moșuroiu, n-ai fi crezut că-i suflare omenească. Ascultă ce ascultă, cu urechea lipită la pământ, pe urmă se ridică și porni iar, ca vântul, în drumul ei. Pe câmpia „goală, în lumina cenușie a nopței, părea o nălucă, o umbră, ce se mișcă uite. Țiganca se temea că poliția poate să calce șatra pe după miezul nopței și nu trebuia s-o afle pe ea acolo. „Cine știe cum m-ar prinde cu vorba; sunt anapoda copoii Bengăi!” Țiganul ei era bulibașă; trebuea să-l dăscălească ea: nu cumva să scape vre-o vorbă. Va spune că-i văduv. Orice l-or întreba, să zică: „Nu știu, boiarilor, să chiorăsc de-am văzut” !” La numărătoare, era un obiceiu ca țiganii nici odată să nu spue adevărat. Unul spunea una, altul alta. „Poate om fi zece, poate și două-zeci, boiarule! Cine dracu să mai numere țiganii I”

La șatră, baba s-a dus întins la căruța unde dormea moșneagul. Ceilalți erau toți culcați; se bătuseră de la o gâscă furată, și obosiți, adormiseră. L-a luat la o parte și i-a povestit isprava zilei. Țiganul a cam stropșit-o, când i-a spus că-i băiat de boieriu. Se temea c-o sà-l vâre în gros: „Afurisito, zicea el țigănește, ciocoiul o să pue în picioare toți cânii de polițiști; or să ne spânzure de limbă pe rudă pe rudă pe sămânță; or să ne scoată și măselele din gură. Nu te puteai mulțumi c-un copil de golan? Aceluia îi pare bine că scapă de-o belea!

— Taci din gură, jigodie bătrână, n-o să se lege de noi. Vor crede că l-au luat cei cu șetreîe lângă iarmaroc.

Bulibașa.

Țiganul ținea una, înjurând-o pe limba lui. Țiganca, dacă văzu și văzu, îl scuipă, se repezi la căruță, cotrobăi, pănă găsi o bucată de pâine uscată, și urciorul cu apă, și plecă, par-că apucată de. Iele. Tot drumul ocăra pe moșneag. „Un fricos, un prăpădit. De n-ași fi eu, vai de el, I ar mânca și cânii. Nu câștigă nici cu ce să ție caii. Eu cu ghiocul, eu

SOPIA NADR.TDB cu vânzarea tingirilor! Vai de vânzare! Cine Iernai cumpără azi? Băiat ne trebue. Nu are cine sufla din foi, cine-ți da o lingură de apă. Hleabul de moșneag, ca mâne cade-n bot. Și tot el cu gura! Nu-i place, par-că l-a cumpărat! Am luat ce-am găsit". Mergea țiganca de rupea pământul, doar s-ajungă mai curând. Luna de mult asfințise. O boare răcorită, ca-n nopțile de Iulie, adia domol peste câmpia deșartă. Nici o mișcare, nici un suflet pe tot întinsul. Țiganca dela un loc, luă cioanca de lulea în gură, așa stânsă, să-i mai ție de urât. Sprintenă, iute la picior ca toți țiganii, zbura, nu mergea. Din când în când, se uita la stele. În nesfârșitele lor pribegii, acestea le slujesc și de ceas și de busolă și de hartă. Carul se ridicase la înnălțimea stelei polare, găinușa era cam pe aproape de culmea dealului, pe lângă calea robilor nici urmă de stea, toate se ascunseseră de lumina albie a drumului ceresc. Prin văzduh licăreau câte-o clipă, din când în când, așa zisele stele căzătoare, ca fulgere lumiuau, stingându-se în adâncul întunerecului. Ochii țigăncei scăpărau în noaptea neagră,. ca aipisicelor. Își ținea drumul sfoară, drept pe unde venea mai aproape, ca un câine care adulmecă; nici lanțul ingineresc nu l-ar fi tras mai de-a dreptul. Câad a ajuns aproape de lutărie, s-â uitat împrăștiat., făcând ochii roată. Știa dânsa că nu-i țipenie de om prin împrejurimi, gropile erau știute numai de mahalagii, iar dânșii nu dădeau pe-acolo, temându-se de stafii. Poliția habar n-avea de ele. La țiganei, paza era în sânge, și-i slujea, ca și epurilor irica. Doar aceștia cu cât sunt mai fricoși, cu atât H-i pielcica mai ferită, ascunzindu-se și fugind la cel mai mic zgomot; ei altă armă n-au: nici tu colț, nici tu ghiară, cu care să sfâșie dușmanii. Frica de orice zgomot, fuga cât îi țin picioarele le-a ferit meamul de pieire.

1RIM PL

Țigăncei tot în pază și fugă îi era nădejdea. După ce se încredință că nici lilieci nu se află prin vecinătate, s-a pitit în gaura Iutăriei. A tras cu urechea: copilul dormea adânc de oboseală și chin. Baba luase cu dânsa și o lumânare de ceara, ce avea dela o spargere ce făcuse la o biserică într-un sat. O aprinse și se uită să vadă lutăria. Zări la o parte o sapă ruptă la un colț, uitată de cei ce săpaseră pe vremuri. Tot bâjbâind ia stânga, dă de altă gaura mai mică și cam astupată cu pământ năruit. II trase cu sapa și pe brânci se băgă înlăuntru. Era o hrubămărișoară, scobită destul de adânc; în partea aceea oamenii dăduseră de un petec de pământ galben mai bun. De odată, țiganca crezu să nu fie ascunzătoarea unor hoți. Cercetând, nu găsi nici un semn. Atunci gândi c-ar fi bine să pue copilul acolo. Chiar de-ar intra cineva în lutărie, greu va prinde veste de hrubă; era mai greu să se audă gemetele ori țipetele copilului. II târî încetișor cu fota, doar nu s-ar deștepta. Irimel, sărmanul, visa că merge cu trăsura, că ajunge acasă și că mama îl sărută cu drag, iar el arăta toate minunile cumpărate; pănă și barizul făgăduit Smarandei nu-l uitase, dar îl căuta și nu-l găsea de Ioc. „Sigur, mi l-a furat țiganca voia să zică, dar nu putea de loc deschide gura. L-a târât înlăuntru, și-a făcut și ei culcuș. Aci lutul era mai uscat, nu jilav ca-n hruba dintâiu. După asta, începu a molfăi din pâinea adusă, bău câteva gâturi de apă, și-și aprinse luleaua. A stins lumânarea și pufăe prin întunerec, păn’ ce nu rămase nici scrum în găvan. Se culcă și adormi fără grijă. Pe copil îl deslegă la gură și la picioare, ca să doarmă ticnit. După ce-l aduse în hrubă, îl privi o o clipă, gândind: «Frumos dănciuc. Numai prea par-că-i de ceară, nu de carne. În soare, s-o face el ea unul de-ai noștri. I-om aduce noi sânge în obraji”.

Irimel era într-o noapte nesfârșită. Păreții hrubei îi păreau ziduri negre și înalte. Uneori îi pipăia; erau reci și zgrunzuroși, abia dinspre gură dacă se zărea lumina ca un fum alburiu. Țiganca adusese o sarcină de pae, să nu stea copilul pe lut rece.

Când pleca la șatră și-l lăsa singur, lui Irimel îi eră și mai frică. Toate închipuirile trec prin mintea-i de copil. De obiceiu îl lăsa dormind, dar tot se trezea uneori și-ncepea a plânge. Dacă baba era acolo, îi îndesa o bucată de pâine.

- Na, mănâncă! Nu plânge, că, zău, te gâtui. Copilul, răzbit de foame, lua pâinea și-o mânca în două cu lacrimi. De multe ori îi venea în gând să nu mâuânce și să moară de foame. Dar nu putea, îl apuca un fel de hămiseală, c-ar fi mâncat și pământ. În jalea lui mereu gândea:

— „De ce oare nu mă caută tata? Zicea că mă iubește. Dac-ar umbla, m-ar găsi. Ce lucru mare, so ia peste câmp, și să vie aici ?a

I se părea așa de ușor, cum ne pare nouă, istor mari, când ascundem un lucru. Ne închipuim că oricine o să meargă drept la ascunzătoare. Par-că în jurul orașului nu erau atâtea gropi, atâtea ascunzători de care nime habar n-avea!

Irimel nu-și mai dădea seamă de când era închis acolo. Credea însă că e mult, mult de tot. Numai când aștepta să capete vre-o jucărie de ziua lui ori de anul nou, îi păruse vremea așa de luogă.

Țiganca, dacă vedea că Irimel prea se ține de plâns, îi da cu niște prafuri pe la nas, după care îl prindea o toropeală cu somn. De frica asta, Irimel se făcea că doarme, ca să mai poată fi treaz și să gândească la cei de-acasă. „Ce face oare mama? Cum ar vrea să știe unde-s și să mă vadă! O fi plângând după mine, ea, care de eram numai bolnav,, stătea mereu supărată”.

Uneori îl prindea un fel de năcaz.

— „Nu, nu mă caută. Altfel m ar găsi. Tata doar e om deștept, cum de nu-i dă în gând să vie aice? Țiganca zice că o să mă învețe meșteșug. Să mă văd eu slobod, cum am să mai fug! De ce oare a mai făcut Dumnezeu țigance pe lume? Când femeile din» sat aveau vre-un necaz, ziceau: pentru păcatele noastre; dar eu ce păcate am făcut?

„Drept, am intrat odată în cămară și am băut vișinată. Era așa de dulce și de bună —pe urmă nu știu ce s-a mai întâmplat. Mama a fost foarte supărată pe mine. Da: aista a fost un păcat. Altă dată am scăpat stiglețul în salon. Voind să-l prind, am dat jos o vază, pe care tata zicea c-o are amintire dela sora lui. Tata a fost foarte supărat, n-a vorbit cu mine o zi întreagă. Și aista o fi fost un păcat!”

„Smaranda mereu îmi spunea că nu-i. mai mare păcat pe lume decât când superi pe tata și pe mama. Eu n-am voit să-i supăr. A doua zi, i-am rugat sa mă erte! Oiu fi făcut, cred, multe păcate; dar le-am uitat. Poate ca păcat era și când nu lăsam băieții să se joace cu jucăriile mele, că, vezi, le stricăm, săracilor, inima. Smaranda mereu îmi zicea: „Lasă-i să se joace și ei. Îs copii ca și mata, că, vezi, le strâci inima, și tare i păcat să faci altora supărare, doar nu ți le mânâncă”.

„Vezi, dac-ași fi știut eu că-i păcat și ce era să pățesc, le dădeam jucăriile chiar de tot. Alt păcat, și aista mare de tot: furăm tutun dela tata și dam lui Iordachi, să-mi spue povești.

Țiganca sa înțeles cu tovarășii din șatră să fie toți pregătiți de drum, și, când o crede vremea nimerita, să-și ia tălpășița. Într-o sară, s-arăta ploae și furtună. Țiganii aveau caii înhămați, gata.

Noaptea începu vijelie cu fulgere și trăsnete, de. se cutremura hruba. Irimel,la o detunătură puternică, tresări din somn și începu a țipa.

— Dormi, mânca-ți-ași ochii, că nu-i nimic, și-i dădu pe la nas cu somnoroasă.

Pe urmă îl luă subsuoară; plecată aproape îa brânci, eși din hrubă și din lutărie. Afară turna ca din găleată. II aburcă în spate, ținându-l cu dreapta de mânuțele aduse pe după gâtuitei, cu stânga îl ținea pe sub genunchi, adică în cârcă. La lumina fulgerelor se uita în toate părțile, ca un câne care adulmecă; în urmă, o luă razna peste câmp, ținând drumul cel mai scurt, ocolind mahalaua târgului, să nu dea prin oraș.

Ploaia îi udă pănă la piele Vântul izbea din față. Noroc, era ploae caldă. Nu rătăci drumul, deși era întuneric beznă, numai din când în când își zărea drumul la lumina albăstrie a fulgerelor.

Cu vai nevoe, după miezul nopții ajunse la șatră.

De pe Irimel apa curgea șiroae. Țiganca îl desbrăcă repede, îl înveli într-un șal vechi și-l culcă în (oalele din căruța coperită cu pânză. Copilul gemea prin somn, simțea tot, dar era buimac de somnoroasă.

S-a urcat și baba-n căruță și toată laea porni în goana cailor, spre granița nemțască. Pe atunci, Bucovina era sub Nemți. În locul lor nu rămase nici urma vetrelor unde făcuseră foc, ploaia a spălat tot. Șoseaua care duce spre graniță era bună, bătută ca-n palmă; căruțele trase de cai mari, ageri rusești, zburau nu mergeau. Țiganii, când vor să fugă, mâna de zvântă pământul. Bulibașa Ie dase poruncă să mâe în goana cea mare, că altfel e primejdie și văd pe dracul.

Poronca era poroncă și trebuia ascultată, au cercetată.

Ua drum de zece ceasuri îl făcură în cinci. Prin zorii zilei ei erau trecuți de graniță, far’ de multe cercetări. Aveau milduiți printre finanți.- I-au întrebat încotro merg, de unde vin. Au spus că dela iarmaroc și se întorc în Rusia, unde vor să erneze.

A doua zi era soare, cerul senin, limpede, dătător de putere și viață chiar celor desnădăjduiți. Lumea părea mai largă, mai plină de farmec. Irimel era uimit. Țiganii, cu ochii străpungători, cu pletele în vânt, pocneau din bice, doar ar ajunge la un loc bun de poposit.

Femeile cu gățele negre aduse pe gât, împletite cu bani de argint și de aur, își fluturau testemelele dând din cap și din mâini, povestindu-și întâmplările. Dancii golași ca niște pui de cioară se hârjonesc în de ei în fundul căruțelor, alții chinuesc vre-un coteiu furat din oraș.

Ajunși la marginea unei păduri, hotărâră popasul. Desliămară caii să pască la o lăture de drum. Femeile au adunat repede găteje și, cât ai bate-n palme, căldările de mămăligă stau atârnate de cârlige. Udătură aveau din belșug; furase un porc de pe toloaca orașului Fălticeni. II junghiaseră pe Ioc și, așa nedesfăcut, l-au ascuns într-o căruță cu două funduri. Acuma l-au scos să-l împartă.. Era un porc de cei ungurești, cu părul alb, creț și cu uréchile clăpăuge. Țiganii au făcut roată în jurul porcului, sninunându-se de’ frumusețea și mărimea lui Ivan. Fiecare simțea de pe-acuma gustul fripturei și dulceața slăninei.

Un țigan mai în vârstă cu pieptul gol, cu mânecele cămașei supuse păn peste coate, cu pletele negre, crețe, fluturând pe umeri și spete, se așează pe o buturugă, târând porcul de picioare mai aproape, ca să-i vie la îndămână. Cun cuțit tăios începu a-l jupoia dela coadă spre cap, tot desprinzind binișor pielea de slănină.

Țiganii fac gălăgie, par-că-i o apă ce vine furioasă.. Fiecare își dă cu părerea cum trebuia jupuit, ca să nu strice pielea. Aveau s-o vândă și să împarță banii. Cel cu cuțitul, furios de-atâtea povețe, țipă odată de răsună colțul pădurei.

— Dar ce, mă, vă ține bani? Eu l-am junghiat.. Pielea i-a mea! Hai, cărați-vă, ciorilor, și adăpați caii!

Țiganii îi cam știau de frică. După moartea bătrânului, avea să fie bulibașă. Porniră la treabă. Drept,, caii erau neadăpați.

Carnea roșie, grasă, strălucea la soare, ațițând poftele. Cânii legați de căruțe, scânceau și asiuiau cu nările-n vânt. Dancii alergau și ei dela mic pan’ la mare, cu fețele numai ochi; ar fi mâncat-o de crudă.

Ajunsese la lucrul cel mai greu: împărțitul prăzei. Tăiatei și cumpănea părțile să fie de o potrivă, dar, oricât ar fi chibzuit, nu putea face pe toate să iasă tot una de cărnoase și de grase. Nu bine isprăvi de făcut bucățile și femeile dau năvală, care de care,, s-apuce una mai mare și mai bună.

Țigăncile, neputând lua fiecare porția pe care pusese ochiul, s-aruncă una asupra alteia. Începe obătae în regulă cu bucățile de carne, aruncându-și-Ie ca nebune în cap. Era o hasmodfe, un chiot șițipet, de s;auzea, socot, cale de-o poștă. Impărțitorul cercă să le despartă; amenință cu cuțitul, dar în zădar. Atunci, le scuipă, își luă un but și plecă, lăsându-Ie să se bată în voe.

După ce au isprăvit de aruncat carnea, încep a. Îua copiii mai mici de picioare și a-i arunca una în alta. Copiii țipă, ele strigă ca niște leoaice, nu s-aude nici în cer nici în pământ. Scandalul se urcăînnaltul cerului și pădurea Ie ține ison cu răsunetul ei.

Irimel alergă și el să privească la bătălie. Pădurea îi amintea pe cea de pe moșia lor. Ar fi voit să fugă, dar nu știa încotro.

O țigancă mai. furioasă începu a-i căra la pumni.

— Ce te holbezi, sfrijitule!

Bărbații Ie lăsau să se bată în lege, păo’ ce s-or sătura.

Țiganca bătrână se dusese în pădure după buruene de leac. Când auzi zgomotul, pricepu că s-a îacins bătae dela roate între țigani, și că poate să aie moarte de om. Alergă-ntr-un suflet.

Ia țara nemțască nu era de glumit; înfundau cu toții pușcăria, ba s-alegeau și cu spânzurătoare. Înșfăcă repede dela un țigan o căldare și începu a le udă câte c-o ulcică de apă, să le răcorească.

— înghiți-v-ar iadul, mânânce-vă dracul cel bă-’trân,cățele spurcate!-Ho! nebunelor! Toate, trezite de apă, încep a vorbi de odată.

— Nici haitele iadului n-or fi mai hămisite și mai lacome ca voi, jigodii afurisite! zise un țigan!

— Taci, păcătosule! Sunt proastă să iau mardâ?

— Eu să rod oasele goale, ca un câae? zise alta cu ochii roși de furie.

— Eu, ce era să fac din capațină? zbiera una cât putea.

Toate se jeleau, cași cum porcul ar fi fost numai oase fără pic de carne. Țiganca bătrână se uită împrejur și-l văzu pe Irimel tremurând de frică. II apucase frigurile de spaimă.

— Dar tu ce cătai aice, drace? Puteau să te junghie, nebunule!

II luă pe sus și-l duse la căruță.

În vremea bătăii câinii, rupând legătorile, au alergat la câmpul de luptă, apucând fiecare câte o porție bună. Țigăncile, răcorite, își vin în sine, încep s-adune carnea mestecată în două cu țărână. Altele sau repezit la câini, scoțindu-le hartanele din gură.

La urmă, vina bătăei căzu pe hoțul de păgubaș,., care, de bună seamă, i-a -blăstămat să n-aibă parte de porc.

irimel privea cu spaimă această lume necunoscută pentru dânsul. Când i-a văzut încăerați la bătae., credea că se omoară. Repede s-au potolit, cași cum n-ar fi fost nimic, adunându-se în jurul mămăligilor și-a cărnei pârpălite pe cărbuni.

Lui bulibașa îi adusese câteva felii de carne, cel ce luase butul porcului.

Țiganca bătrână Ie-a prăjit mai cu îngrijire într-c tavă de aramă. A făcut mămăliga de-o parte și-a chemat pe țigan la mâncare, strigând pe limba lor s-aducă din căruță usturoiu.

Irimel, după ce a băut apă, și-a venit în sine, din spaima bătăliei. Acuma sta și se uita cu ochii spe~ rioși ce-o să se mai întâmple.

I-a pus pe-un taler de aramă o bucată de carne și mămăligă.

Țiganul a desfâçut căciulia și-a împărțit cățeii de usturoiu.

— Mâncă, mă, că-i sănătos. Boerii nu știu ce-p bun. Îi fi dorit de carne? De! ca la drum. Acasă (i-om da plăcinte!

Irimel era buimac. Nu-i venea a crede ce se petrece cu el. Dar foamea îl făcea să vadă că nu-n vis, ci aevea.

Era dorit de carne; de-atâta vreme trăise numai cu pane uscată ca toaca.

Copilul se uita la bucata de carne, cum s-o înceapă.

— No, mâncă! Nu ne-au venit încă furculițele dela Brașov, zise țiganul în bătae de joc. Țiganca luă lileabul de cuțit ce avea și-i tăe copilului carnea bucățele. Irimel începu să mănânce lacom; foamea nu știe multă boierie! Jale îi era gândind acasă la fața de masă albă ca zăpada, la talerele înflorite, și la tacâmurile strălucitoare de argint. De altfel, aci nu era urât. Iarba verde le slujea de față de masă. Umbra pădurei de mesteacăn aburea o răcoare domoală, iar cerul albastru fura vederea. În valea priporoasă, murmura tainic un pârău limpede.

În această frumuseță firească îl supăra numai vorbele stropșite ale țiganilor bătrâni, cari aruncau câte un gătej după dancii obraznici, ce tot veneau să ceară carne și mămăligă.

Irimel se minuDa de obiceiul lor: părinții mă~ nâncă, iar copiii dau târcoale prinprejur, ca niște câni.

— Babo, de ce nule dă și dancilor de mâncare?

— La țigani întâiu mânâncă tata și mama, că ei muncesc, și pe urmă, de rămâne, Ie dă și dancilor. Ce crezi, ca la boieri?

În vremea asta, pe la spate un dănciuc ca de vre-o șapte ani, îi șterpeli carnea de pe taler. Țiganca începu a-l înjura și aruncă după el c-un tăciune.

— Lasă-l, săracul, i-i foame și. lui. Eu m-am săturat.

— Par-că dormi, băiete. Dancii, ca și cânii, te Iasă flămând, face țiganul.

Țiganca tăie și-i dădu altă bucățică.

~ — Nu-i da, să se învețe a păzi.

— Să mănânce! De-acu, cine știe când pupăm noi carne! În oraș e cu bani.

Pe după amiaza, au înhămat caii și-au plecat.

Se grăbeau, doar ar prinde iarmarocul din Chișinău, măcar la coadă. Aveau vre-o câți„va cai de furat și trebuia să le piardă urma cât mai curând. Erau să vândă caii, ca să-și împartă banii. » Ce să ne facem? Românii zic că suntem hoți. Dar tingirile n-au cătare; în ghioc iar cine-și mai ghicește? Și noi, țiganii, trebue să trăim, că e păcat să murim de foame pe pământul lui Dumnezeu”.

Lui Irimel începea să-i cam placă viața asta de călătorie. Păduri frumoase, dealuri și câmpii verzi, sate înconjurate de pomete, popasuri prin lunci răcoroase, ape cu poduri, cari huruiau subt greutatea căruțelor. Chiotele dancilor la plecare, tumbele lor peste cap când vedeau vre-un trecător dela care cer bani; fac atâtea schimonosiri și ghidușii, cum nu mai văzuse. Când au trecut o apă mare și i-au spus că-i. Șiretul, l-a apucat o jale nespusă, i s a părut că-l cunoaște, îi venea să țipe,să-l audă cei de-acasă.

La Cernăuți nu s-au oprit. Irimel i-a văzut de departe, într-un răsărit de soare. Părea oraș miounât, cu turnuri sclipitoare, cu coperișurile caselor vrâstate, argintii, roșiatice ori gălbui, iar printre toate, buchete mari de copaci, aruncate ca niște pete negre verzi.

În creerii tineri ai lui Irimel, icoanele noi înlocueau lesne pe cele din trecut. Viata vie, a tot puternică, voia să trăiască, dând în lături icoanele vechi.

Prin {ara qemtească, țiganii nu voiau să facă multă zăbavă, trecură cât mai repede. Popasul cel mare era plănuit la Chișinău, pe urmă s-o ia încet, încet peste Nistru, pe ia Bender, pe-o șosea minunată. Iarna avea să-i găsească la Odesa, minunea minuuilor. Poposeau numai cât să odihnească caii și iar o luau la drum, mai mult nemâncați. Trecea zi după noapte și noapte după zi, dar nu se mai pomenea de carne friptă. Țiganii par-că trăeau numai cu aer zile îatregi, doar lulelele le țineau Ioc de mâncare.

Dancii, când Ie apucă, trag și ei câte un fum de tutun, pe subt căruțe.

Irimel își zicea că lighioanele astea trăesc numai cu aer, cu apă și cu fum.

Țiganca îi da lui Irimel câte-o cârmoagă de pâine și-i zicea:

- Vezi, tu mânânci, dar pe țiganii noștri așa i-a lăsat D-zeu, să rabde zile întregiși nu mor de foame.

Mai multă grijă aveau de cai-decât de dânșii, ori de copii.

Irimel se împrietenise c-o fetiță bălaie și cu fafa arsă de soare. Câad putea, pe furiș de babă, li da -și ei câte-o bucățică de pâine.

Fetita nu prea știa bine românește, dar tot pricepea povestirile lui Irimel despre lucrurile bune ce are el acasă.

Copila zicea:

— Bine-ar fi să Ie ai aice, mi-ai da și mie.

Când fac câte-un popas, dancii, cum zărescvre-o trăsură ori vre-un călător, aleargă goi, numai câte c-o zdreanță pe ei. Se daü de-a tumba peste cap, merg ca roata, făcând spî(e din mâni și picioare, hăulesc, cerșesc: «Un ban, Măria ta!" „Un pitac, n-am mâncat <Ie trei zile, să trăiți”. Drumețul plictisit aruncă banul, să scape.

Atunci începe între danci bătaea dela ban, păn’ ce vre o țigancă vine să-i despartă cu biciul, și le ia și banul. Irimel avea de văzut atâtea lucruri noi, că uita și de foame și de sete. Țiganca îi mai arunca vre-o coajă de pâine, ca la un cățel.

— Na, roade: ai dîoți buni.

Când trec podurile în Bucovina, ceartă pentru: creițarii ce trebuia să plătească.

Scotoceau țiganii prin pungi, țigancele făceau gură;. iar Neamțul sta nepăsător, așteptând banul, să Ie dea drumul.

La Noua-Suliță au scăpat lesne de funcționarul austriac. Dincolo de Rachitna le-a mers mai greu cu jandarmul rus, cu șapca albă și haine albastre. Au căutat țiganii copeicile, s-au văicărat și au blestemat păn’ să-ntruchipe rubla de bacșiș, dar Cazacul una ținea: »nie vozmojno". Dancii se pitiră prin fundul căruței, ca șoarecii de teama cotoiului.

Din vorbele tigăncei, Irimel înțelesese că la Chișinău este iarmaroc, și vor sta mai mult, să capete ceva bani. Acolo aveau să se întâlnească și cu alte tăi venite din Ungaria. Schimbau caii și lucrurile agonisite cu cinci degete și-o fugă răpede, așa că nu le mai putea da nime de,urmă.

Irimel își făcea și el tot soiul de planuri. Seara adormea uitându-se țintă la carul cei mare de pe cerul înstelat, i-l arătase Iordachi. Se minuna cum de subt același petec de cer, e așa departe de satul Cornul. I se părea că de-ar ști încotro s-apuce, într-o fugă ar fi acasă.

Alt gând îl întreba:

— Atunci de ce mergem de-atâta vreme? Oare pământul e mai mare decât cerul? De cum trecuse în Basarabia, i ce părea că vede tot sate ca și Cornul.

Case coperite cu paie, altele cu stuf; streșenile joase, ferestrele mici; pe unele case zărea cuiburi de berze, întocmai ca la ei. Bisericile coperite cu șindrilă, altele cu tablă, străluceau la soare, în jur țin" tirime cu cruci de lemn.

Drumul se-ntindea în zare ca o curelușă, printre-

IRIMEL lanuri unele arate, negre ca mura, altele cu porumbul încă verde.

Hazul cel mare între danci era la urcușurile anevoioase. Slabi, cu picioarele lungi, subțiri, săreau sprinteni din căruți, ai fi zis niște berze caraghioase. Alergând la dea!, își dau blende, se rostogolesc în praf, țipă, se ceartă, alții râd și chiue.

Bărbații mână caii cu bicele, strigând cât ii ține gura.

În deal fac popas.

Țigăncile adună dancii răsipiți pe de lăturile drumului, îi urcă mai mult cu sila țipând: „Urdon! Urdon!”, adică în căruță, și alaiul pornește mai departe.

Într-o seară senină, au sosit lângă Chișinău, dinspre partea orașului vechiu, pe malul râului Bâcu, pe un loc mlăștinos, dar cu iarbă pentru cai.

-Irimel gândea. În iarmaroc trebue să-ntâlnesc pecineva. O să-i spun cum mă chiamă^ și că tata îi\ va da bani mulți, dacă mă duce acasă.

Alte ori plănuea s-apuce peste câmpi. Va trebui» să dea și peste satul lor, doar n-o fi péste lume.

— Babo, zise Irimel, într-o zi, voiu să văd și cui târgul.

— Nu se poate, te fură jidovii și te ucid.

— Spui minciuni! Țiganii fură- copii, nu jidovii,, c-au destui!

— Țiganca se repezi și-l plesni peste gură. Păn acum, nu-l bătuse pe Irimel.

L-a mai ocărât țigănește ’ și nu i-a dat în ziua. aceea nimic să mănânce.

A doua-zi, văzându-l plângând, i-a zis:

— Poți plânge. Nu vezi iarmarocul. Te iau Carzacii și te-nchid.

— Ba ți-e teamă că m-o găsi tata.

— Hei! Hei! Unde-i tată-tău! Doar pasere să iie și tot nu ne-ar ajunge. Mergem la Odesa, acolo târg frumos, te port cu mine, duci și tu câte-o tingire. Dacă i fi cuminte, te facem bulibașă.

— Pune-ți, babo, pofta-n cuiu. Nu voiu să fiu țigan.

— Când ii avea bani și cai și scule, n-o să zici tot așa. O să te-ovețe bătrânul să faci dintr-un cal ribegit, un telegar numai foc.

Irimel oftă! Îl năpădea plânsul. Când țiganca îl întrebă de ce plânge, el îi spunea răstit:

-- De ce m-ai furat, babo? Du-mă la tata, o să-ți dea bani mulți.

— Ce, eu n-am bani? și arătă coadele împletite cu galbeni.

— Tata o să-ți dea bani de hârtie, sunt mai buni, poți cumpăra cu ei ce vrei.

— Las’ tu-mi ești mai drag decât banii.

— Uit-te, nu-s destui danci?

— Dar nu-s ai mei!

— De ce n-ai și tu?

— Nu mi-a dat Dumnezeu.

Dela o vreme, de urât, Irimel a ’nceput să se joace cu dancii. Un joc plăcut țigănușilor era să facă roată ținându-se de mâni în mijlocul drumului. Cel mai mare sta înlăuntru, lua praf cu pumnul, îl ridica-n sus și i da drumul. Dancii fugeau care-n cotro râzând cu ochii plini de pulbere, ori se fugăreau unii pe alții aruncându-și cu pumni de praf în cap. Alții se jucau cu osicioare și hârburi culese prin gunoae. Numărau țigănește și, dacă la numărul hotărât nu nimerea în gropița ce era la rând, toți ii cărau pumni.

În toate jocurile lor, bătaea era cel mai de seamă lucru.

Într-o zi s-amestecăși Irimel, dar nu nimeri. Dancii; de bucurie, l-au lovit peste nas de i-a pornit sângele.

mmm

mmmDelà o vreme Irimel a-nceput să se joace cu dancii.

Țiganca era dusă în oraș cu tingiri și cu ghiocul. Când s-a întors, a luat pe danci la bătae. Aceștia zbierau, strâmbând-o pe la spate, de necaz c-au adus un usavoro" străin. Prin oraș, babei îi mergea bine. Da niște tingiri arse, dar spoite frumos, și-n schimb lua arămuri vechi, dar bune. Pe Irimel îl pune să tragă la foi. Copilul privea cu drag flăcările când roșii, când galbene, când .albastre, și la ploaea de scântei.

— Auleo! Avem meșter nou în șatră veche! zise țiganca, venind dela iarmaroc.

Făcuse iar trampă cu folos.

Lui Irimel i-a adus turtă dulce în formă de cal, presărată pe de-asupra cu cofeturi mici, roșii și albe.

Altă dată Irimel n-ar fi pus gura pe-asemenea turtăAcuma îi părea bună. Jumătate a ascuns-o în sân pentru Râdă, prietena lui. Pe furiș de ceilalți danci, o lua la o parte și-i da din tot ce avea el. Râdă cu ochii albaștri se uita la Irimel cu uimire. Nu pricepea cum poate fi un danciu așa de bun, când ceilalți să ai să-ți ia, nu să-ti dea!

Na mânâncă, Rado. E bună.

— Tare-i bună. De unde o ai, ți-au trimes-o de acasă? De astea ai tu multe?

Irimel visa dese ori că e la Cornu și că mumă-sa îi aduce farfurii cu prăjituri, borcane cu dulceață și cutii de bomboane. Odată visă c-a intrat în cămara și mânca la dulceață cu polonicul. Când a ajuns la șerbetul de trandafir, era prea tare și nu se putea lua. Ce să facă? Apăsă atâta, că se doborî poliția și toate borcanele au căzut jos.

De spaimă, s-a trezit. Îi era gura uscată de sete.

Într-o zi țiganca veni veselă.

— Nu fie de deochi! De când e plodul ăsta cu .noi, par-că am prins norocul cu undita.

Alta dată, văzându-l cum opintește Ia’ foi, îi zise:

— Ce meșter voinic! mânca-l-ar baba, să-l mănânce! O să-ți cumpăr un ilie cu șireturi. Haide cu mine-n târg! f-a dat și lui o căldărușă-n spate și-au colindat mahalalele Chișinăului vechiu.Irimel se uita-n toate părțile. Cafele albe cu ziduri groase cu ferestrele destul de ^ mari, unele închise cu obloane de lemn, nu erau frumoase.

O zi plină dezăpușală, oamenii încinseseră obloanele. După ce-a dat căldările, țiganca l-a dus în orașul nou să-i arate ulița Alexandrovscaia, Iar-___ -gă, dreaptă, cu case nalte, frumoase, tăiată de o mul

U j — țime de alte străzi mai mici. Irimel a rămas uimit la vederea caselor Am intrat odată în cămară. mari, a palatelor și-a Catedralei. Țiganca i le-a arătat spuindu-i:

- Aice șade mitropolitul, care-i bulibașa popilor. Irimel se uita uimit la-trăsurile luxoase și la femeile îmbrăcate frumos.

— Aice nu e nimic. Să vezi la Odesa! Pe urmă s-au dus la iarmaroc să-i ia ilie. Târgul era cubărătci, dar nu era frumos ca la Fălticeni; nici panorame, nici prăvălii multe cu jucării, mai mult lucruri pentru țărani. Vite cât vedeai cu ochii.

Țiganca a târguit ilicul pe rusește. Irimel se tot uita în toate părțile, par-că l-ar fi putut vedea pe Jordache, eșind ca din pământ.

Vedea țărani care semănau cu cei dela Cornu și vorbeau frumos graiul moldovenesc Tot așa erau îmbrăcați cu cămăși albe, cu ițari și încinși cu brâu roș și cu chimir de piele. Chimirul bătut cu stele

și cu nasturi de alamă,

iar de el atârnat cuțitul»

scăpărătoarea și punga de

piele albă cu baere lungi

În care țineau tutunul.

Păn și cușma ori pălăria

de pâslă semăna cu a oa

menilor din satul lui.

Irimel se uita cu drag

ia ei, par-că ar fi voit să

strige: „Moșule, du-te de

T spune tatei să vie să mă

ia". Pe uuul îl și asemui

c-un unchiaș dela ei din

Lsat. Omul târguia niște

ciobote. Cât pe ce nu se

repezi să-l roage.doar l-ar

duce acasă. Țiganca îl luă

§Pg|| repede de mână, țipând Altă dată am scăpat stiglețul la el țigănește, să creadă

În salon.. oamenii că-i țigan de-ai

lor. Ghicise gândul copjlului.

Irimel, de altfel, se pârlise la față, nu l-ar mai fi cunoscut cei de-acasă.

Pe drum Irimel zise:

— Mai bine îmi luai o șapcă albă. Uit-teaici toți au șăpci.

— Tu nu ești rus, ești moldovean de-ai noștri. — Voi sunteți țigani.

— Țigani, țigani, dar moldoveni.

Într-o seară târziu, țiganii au făcut iar praznic. Adăpând caii la Bâcu, au furat vre-o patru gâște de pe gârlă, le-au tăiat gâtul și le-au ascuns în traistele cailor.

Aici șade Mitropolitul, care e bulibașa popilor.

Seara, le-au jumulit repede, dând penele pe foc, le-au împărțit pe tăcute, fără bătălie. O jumătate de gâscă i-au dat-o bulibașei.

Irimel își aducea aminte de gâștele de-a casă, fripte și umplute cu bunătăți. Erau bune, dar acuma, de hămesit ce era, tot mai bun îi părea piciorul pârpălit pe cărbune și cu mămăliga caldă făcută de babă

Viața ticnită, veselă și plăcută de-acasă începu să-i fie ca un vis frumos, pe fiecare zi tot mai departe și mai departe.

Uneori trebuea să stes puțin să gândească, să-și aducă aminte de lucrurile dela Cornu. Chiar mama lui dragă începea să-i răsară tot mai rar în minte. Căruțele țiganilor, caii sprinteni, dancii golași, cari-l strâmbă, fiind că nu voește să se joace cu ei, baba și moșul bătrân cu luleaua-n dinți, foile la care acuma se deprinsese a trage de-al binele,^ încep să ție în mintea lui Irimel mai mult Ioc decât tot trecutul.

Când într-o dimineață au plecat și de lângă Chișinău, Irimel zice:

— Moșule, șed și eu pe capră.

— Șezi, mânca-ți-ași ochii!

— îmi dai să țin hățurile?

— Ți le dau, gura tăicuței.

Căruțele se-nșiră la drum, dancii chiue, țigăncile bat din palme și alaiul pornește.

Irimel ținea de hățuri, țiganul îl privea dând vânt cailor cât trebuia.

—‘ Nu-i slobozi, ține-i strâns, că merg.

Caii cuminți o iau la trap. Laea mergea prin aerul prăfuit, subt soarele arzător, veșnicul lor drum neisprăvit de veacuri.

De-acuma,cine știe unde vor poposi și când vor mânca iar!

Pentru acești călători, mâncarea e întâmplătoare. Trăesc oare cu vântul ce Ie fâlfâe pletele negre, ori cu zările lungi ale drumului? Ori cu imboldurile unui trecut frumos, dar uitat?

Drumeți neobosiți, aleargă după un ideal necU’ noscut! Fără să știe, poate, tânjesc după patria fru’ moașă, după India bogată, țara străbunilor, pierdută așa de demult, că nici își mai amintesc de ea.

XII

Iarmarocul pe sfârșite. Țiganii vânduseră caii ce aveau de furat, ba mai pișcaseră în îmbulzeală câte ceva. Între altele, au furat unui negustor de vite, punga cu bani. Drept, că omul fusese cam afumat de băutură, dar atâta ținea minte că un țigan tânăr neguțase dela el un tretin și de-odată a intrat ca-n pământ. Mai câteva isprăvi de soiul acesta și poliția putea să-i încolțască rău. De aceea, într-o dimineață în zori de zi, au plecat pe neașteptate, cum am spus.

Mână răpede, ca alungați de Iele. Dancii chiue, din când în când, de neastâmpăr, și prin norii de praf abia se zăresc câmpiile presurate din loc în Ioc cu livezi bogate de pomi. Au mers ceasuri întregi și ochii lui Irimel s-așterneau jalnici pe lanurile de semănături, pe satele ce aduceau mult cu cele din țara lui.

Uneori zărea câte-o trăsură hăt departe, și inima îi sărea din loc la gândul că poate e taică-său și vine să-l scape din mâinile țiganilor. Trăsura pierea-n zare și cu dânsa pierdea și Irimel nădejdea!

Departe, Irimel văzu o apă mare, așa de mare cum nu mai văzuse în viața lui. Țiganii, când au zărit-o, strigau cu bucurie: Nistrul! Nistrul!

Când au ajuns la podul dela Tighina, mânau caii ca turbați, se hlobănau căruțele, în cât lui Irimel i se părea c-au să cadă în apă. De frică, l-a apucat o amețeală, și l-a dat într-o boală grea. Cât o fi bolit, n-a știut el singur.

Când s-a trezit, era în niște peșteri mari, cu păreții de piatră, vineți, cu hrube nenumărate, care se deschid ca gurile nopței negre, întunecate. În ele șed țiganii și ard foc. La gura hrubejor sc zăresc bolți înalte, une locuri sprijinite cu stâlpi groși de stejar. Odată, Irimel ,s-a apropiat de udu I ce era mai la o parte; când l-a pipăit cu mâna, s-a năruit ca niște cenușă. Abia l-au scos cu zile de subt praful năbușitor.1

Numai parte din țigani veniseră aci să-și facă meșteșugul. Altă parte rămăsese în drum, lângă un sat, unde aveau bordee să erneze ei și caii. Irimel, când lipseau țiganii, umbla cu dancii pe-afară și se minunau de alte peșteri nenumărate, pline cu gunoae, altele astupate cu movile de pietre

De câte-va ori pe-nserate, au zărit oameni urâți și zdrențuroși, ascunzându-se în alte vizuini. Țiganii lipseau câte-o dată zile întregi, alte ori stăteau pitiți cu săptămânile, dormind zi și noapte.

Odată Irimel, trezindu-se din somn de gura lor, i-a văzut c-au adus bani, argintării, inele și alte lucruri de aur. Dela ceartă s-auluat la bătae; scoaseră cuțitele să se junghie. Țiganca bătrână a luat o doniță cu apă și-a stins focul, de nu se mai vedea om cu om. Toată noaptea nu le-a tăcut țiganilor gura. Lungă îi părea lui Irimel vremea aci în loc. În unele zile, mai ajuta la foi și se pierdea cu gândurile în ploaea roșie de scântei.

Trecuse vara, trecuse și toamna, dar viața lui Irimel nu se schimba de loc.

De câte-va zile o parte din țigani nu se mai întoarse de loc. Cei rămași erau foarte îngrijorați. Vorbeau mereu de cazaci, de închisoare, poliție. Se mânau unul pe altul să vadă ce-o fi cu cei ce nu vin. Nici unul nu vrea să meargă..

Mâncarea li se isprăvise de două zile. Își țineau sufletul cu tăiâțe muiate, Într-o dimineață, baba zise lui Irimel:

— Ascultă, porumbelule, o să pierim aice de foame dacă du faci cum îți zic eu.

fntr-o zi, când s-a întors în catacombe, nu mai găsi pe nimetii.

— Fac, doar și mie mi-e foame, zise Irimel.

— O să nimerești în oraș? Ai fost cu mine de câte-va ori.

— Nimeresc, babo.

— Uit-te, ia desaga asta și să mergi numai pe ulița dreaptă care-ncepe dela barieră, să n-apuci pe una ori pe alta,care tae drumul mare, că te pierzi, le-or duce la poliție și te-or omorî în bătae, să nu vorbești nici un cuvânt, tu nu știi limba lor; dar, ca să Ie fie milă de tine și să nu te creadă strein,fă-te mut. Arată cu schime că ți-e foame. Când îi vedea că se apropie noaptea, întoarnă-te cu ce vei fi putut căpăta. Banii să-i strângi bine-n sân, să nu-i pierzi.

Irimel plângea de udă pământul, gândind ce zile a ajuns. El care da altora pomană, să cerșască!

A umblat el după cerșit zile și săptămâni. Cu ochii înlăcrămați privea la trecători, fără să zică o vorbă. Oamenii îi vorbeau duios. Văzând că nu răspunde nimic, îl credeau mut și-i dau care ce se îndura.

Într-o zi însă, când s-a întors în catacombe, nu mai găsi pe nime.

Era întunerec beznă. Să s-afunde mai departe, se temea. Țiganca îi spusese că, de merge prin hrube, nu mai găsește drumul îndărăpt și moare acolo.

Irimel simți că-i și mai singur și mai strein pe lume. Așteptă păn’ a doua zi. Dar, vai, ce noapte! Nici foc, nici lumină; ghemuit în pae, tremurând ca varga de frig și frică, i se părea mereu c-aude tot soiul de zgomote. Deși tăticul său îi spusese mereu să nu se teamă de draci, nici de stafii, că nu sunt și nu-i era frică la el acasă, dar acum în hrubele astea, țiganca îi zicea mereu că aice umblă stafii albe ca varul. Irimel de ce strângea ochii mai tare, de ce mai aidoma Ie vedea. A doua zi s-a dus să caute prin alte catacombe. Pretutindene, cât lumina zarea zilei, se vedeau năruituri, păreți stâncoși, umezi, gunoae, pae, dar nici țipenie de om.

Flămâad și înghețat de frig, a plecat Irimel pe drumul ce cunoștea. Aproape de bariera orașului era un potcovar, rus nu țigan.

Copilul se opri la ușa, privind ploaea de scântei ce țâșnea subt suflarea vioae a foilor, mult mai mari decât cele ce văzuse ia țigani. Se minuna de meșteșugul cum le purta, părea foarte ușor. Meșterul a trimis ucenicul să ia ceva, un băiat voinic cu cămașă roșie, cu un șorț de piele pe dinainte. Văzându-l pe copil, a spus ceva rusește stăpânului.

Acesta era de vre-o treizeci de ani, cu părul rătezat scurt, cu barba castanie și cu ochii albaștri, semăna cu negustorii de icoane ce văzuse Irimel în sat la el. A venit la copil și Iuându-l de mâna rece ca^ ghiața, l-a dus lângă foi. Irimel care știa să poarte (oile țiganului, începu a le mânui pe-ale fierarului. Meșterul se uita la el cu drag și-ncepu a-l netezi pe cap,zicând: »Crasnâi malicic! liubeznâi rebienoc!" Irimel sfios, arătă că-i e foame. Meșterul l-a dus în odaea de alături. Nevasta fierarului, femee cu înfățișare blajină, a început a-l mângâia, l-a așezat pe-o ladă lângă sobă și i-a dat pâine cu ceaiu.

Sătul și la căldură, cum nu fusese de mult, copilul a adormit. Când s-a trezit, avea perină subt cap, cum nu mai avuse d.-acasă. De-o dată crezu că s-a făcut cu el vre-o minune, și-i la părinți. Credința nu ținu mult. Vorba străină a meșterului cu nevasta l-a făcut să-și amintească unde e. Când a deschis ochii, a văzut lampa aprinsă cum nu mai văzuse de mult. Camera spoită alb, pretutindene curat, în părete icoane frumoase și candela aprinsă. Pe masa așternută alb sta tava cu samovar galben, ca de aur. Meșterul și nevasta lui mâncau. Copilul, de frică să nu-l gonească, de l-ar vedea treaz, închise răpede ochii. Dar femeea l-a simțit că-i treaz, avenitlaelși vorbind cu glas desmierdâtor, l-a luat să mănânce. De mult nu mâncase Irimel așa bucate bune de pește. I-a turnat o ceașcă de ceaiu și meșterul tot îl îndemna: «piti, piti ceaiu malicic".

A doua-zi l-au îmbrăcat, meșterul i-a adus cămășu{ă roșie, hăinuțe de băiat și ghete; ale lui erau numai zdrențe. Hazaica I-a tuns. După ce l»au îmbrăcat, se uitau la el ca la o minune tot spuind: iicrasivâi malicic! Crasivâi! Harașo!”

Irimel, văzându-i așa de buni, nu se mai temea și începu a rosti și el câte un cuvânt rusesc, amestecat cu altele românești. Fierarul, care fusese prin Basarabia, a zis: „Maldavan! Maldavan !” și tot râdea cu haz, uitându-se la el.

Irimel se ducea la meșter în prăvălie. Aci își găsea de lucru, trăgea la foi, când ucenicul era dus încotrova, ori aduna bucățile de fier și le punea într-o Iadă. Alte ori lua ciocanul și făcea cuie. Rusul zicea că va face din el un meșter iscusit. Din vorbă în vorbă, copilul a înțeles că-l întreabă de nume. I-a spus: „Irimel”. EI a rîs: „Da, da, Milenco, harașo, Milenco I” Și așa a intrat Irimel la meșterul Cola!

XIII

Vremea călătoare, fără început și fără sfârșit, își urma în neștire drumu-i. Irimel cu mintea lui fragedă, în care închipuirile și icoanele vie(ei răpede se nasc și pier tot așa de răpede, se deprindea tot mai mult cu viata dela meșterul Cola. Înțelegea bine rusește, ba începuse chiar a rupe și la vorbă.

După traiul chinuit dela țigani, i se părea c-a trecut din iad în raiu. Aci avea pătișorul lui pe-o Iadă lângă sobă. Nu era el poleit, ca la mama acasă, dar era cu cerșaf alb, perină curată și pătură’ bună de lână, Hazaica îl punea să se închine, ca și mama Smaranda, și când se culca lângă soba caldă, era

Duminica Îri-mel cu Sașa se duceau^pe cheiul de pe

țărmul mărei...

chiar fericit, mai ales când auzea urlând afară viforul și clătinând obloanele la ferestre. Hazaica îl îmbrăca frumos, cu cămașă roșie încheiată la o parte, cu pantaloni albaștri închiși și cu haină la fel, îi luase și cizme. În câte-va luni vorbea rusește, numai de gândit, gândea moldovenește. De-acasă își amintea tot mai rar. Câte-o dată dimineața, când se trezea după vre-un vis, în care văzuse pe cei dela Cornu, rămânea dus pe gânduri.

Duminica mergea cu Hazaica la biserică. Frumos era! Icoane îmbrăcate în aur și argint, preoți în odăjdii de matasă și fir, biserica plină de lume care se-nchina cu multă evlavie. Djrpă amiază, hoinărea cu ucenicul Sașa pe ulița Kiselevscaia, privind cu nesațiu la clădirile minunate câte cu trei și patru etaje, cu fațade împodobite de sculpturi. Pe urmă se coborau la cheiu.

Privirile Ie rămân fermecate peste marea albastră și sutele de vapoare înșirate ca o oaste, cât vedeai cu ochii. Intaiu n-a voit să coboare cele vre- o douăzeci de trepte; pe urmă alergă tot o fugă să vadă marea cât mai de aproape. Primăvara, când valurile se ridicau cât casa, Irimel Ie asemuia cu palatele zmeilor din basme. Seara, îl găsea pe Cola așezat la masă înaintea samovarului. Odată meșterul era mai vesel ca de Qbiceiu. Cum îl văzu pe Irimel, îl luă pe genunchi și-ncepu să cânte rusește, nespus de duios. Unele câatece aduceau cu cele ce auzise în satul Cornu. Hazaica nu era veselă deloc, îl certa pe bărbatu-său că iar băuse prea mult.

Lui Irimel meșterul nu-i părea beat, doar că era mâi cu chef. După ce isprăvi de cântat, scoase din buzunar niște turtă dulce cu nucă pe de-asupra.

— Am cântat frumos, Milenco? întrebă el pe copil.

— Frumos, batușca, zise Irimel, cuprins și el de veselia meșterului. Poți să te faci popă. Băiatul vorbea acum rusește de-al binelea.

— Vezi, Marușca, Milenco e mai cuminte decât tine. Un om beat nu poate cânta frumos. N-am să cred o găină ca tine, ci mai curând un cocoșel tânăr ca dânsul. Așa-i, Milenco? Ție îți place cum cânt. Să-ți dau turtă, Hazaica să-și pue pofta-n clanța ușei.

Meșterul Cola a rupt frumos turta în două și a dat jumătate lui Irimel.

— Acum, destul. Șezi pe scaun lâagă tata, să turnăm ceaiu. Marușca e supărată, nu vrea să ne toarne. Așa, am turnat. Ge zici tu, Milenco, să fim noi mai buni, să-i turnăm și ei?

— Să-i turnăm. Eu Îi dau jumătate din turtamea.

— Treaba ta. Vezi, babo, că feciorului tău îi e

Meșterul începu a scoate covrigi, bucăți de turtă dulce

și stafide...

milă de tine? Tot ai tu noroc. Bre Sașa, da tu unde ești, ai murit pe undeva?

— Sunt aci, meștere, răspunse Sașa din atelier.

— Vino, să te văd aevea.

Sașa intră abia stăpânindu șî râsul.’

— Măi Sașa, adu tu burnuzu! din cuiu. Mă tem că diavolul de negustor, iar mi-a băgat prin buzunare fel de fel de bazaconii.

Sașa aduse burnuzul și meșterul începu a scoate covrigi, bucăți de turtă dulce, stafide, alune, Ie puse pe masă râzând vesel și zicând:

— Al naibei ticăloși Hai, Milenco, ronțăe, doar pentru tine le-o fi pus el. Na și ție, Sașa, mai ascute cele măsele. Hai, babo, vin și tu, nu mai jeli ciorile care au pierit astă iarnă. Hai, toarnă ceaiu, știi că eu nu pot umbla cu hârburi; le strâng, parc-ar fi potcoave și numai decât le sparg.

Marușca începu a râde de vorbele lui Cola. Îi trecu mânia și turnă ceaiu

De obiceiu, pe vremea asta, mai venea câte un vecin. Beau ceaiu, cântau, de vorbit nu prea aveau ce.

Duminicile și sărbătorile, merg regulat la biserică. La catedrală îi era drag lui Irimel; numai icoane ferecate cu aur și argint. Și ce de-a lume! Ofițeri cu pieptul plin de decorații, bărbați și femei îmbrăcate frumos, cum nu mai văzuse.

În zilele de lucru, lui Irimel îi plăcea să privească jocul scânteelor pornite de suflarea răpede a foilor, fierul roș, înflăcărat, stângându-se și de-odată, din roș, făcându-se negru. Când veneau cai la potcovit, era adevărată bucurie. Își aducea aminte de căluții de acasă, de mânzul ce-i dase tată-său de anul nou. Și dezmerda pe cei blânzi. Odată, când s-apropiase de unul nărăvaș, pe care îl potcovea meșterul, cât pe ce de nu l-a izbit în cap. Cola se tăcuse galben din roș. De-atunci l-a oprit să se mai apropie de ori și-ce cal. fără să-i cunoască apucăturile.

— Las’, Milenco, o să-ți dea ție cai împăratul, când vei fi la oaste, de ți s-o acri de ei.

În alte Dumineci, Cola, nevasta și Irimel merg cu tramvaiul de pe bulevardul Alexandrovscaia de la un capăt la altul, apoi se coboară și o iau pe jos jndărăpt, arătându-i vilele cele mai frumoase și spuind ale cui sunt.

— Vezi tu, Milenco, vila cea cu capiteluri roșii, cu chipuri frumoase? Stăpânul ei a fost hamal în port, sărac de n-avea zahăr să-și bea ceaiul.

Într-o noapte, a dat o furtună strașnică. Marea a venit păn’ departe. Ce i-a dat Dumnezeu hamalului, în gând, să plece păn-în zori, să-și adune ceva scoici; de-o bucată de vreme nu prea era câștig în port. S-a dus, știi, de cu noapte. Era lună; el, lacom să adune tot mai multe, a mers departe-tot înainte. Numai ce vede el că-ntr-un Ioc apa se tot lovește de ceva, și zbâc îndârăpt, zbâc! Gândește omulcă-i o bucată de lemn, în lumina lunei arăta negrie. Ce zice el? „Și asta-i bună pentru tine, Simioane. O usuci și-ți fierbi cu ea un ibric de ceaiu”. Se duce și-i dă un picior. Ce să vezi? Butucul nu se urnește din loc! Ba, lucrul naibei, face: zang! zang!

Omul, de-odată, rămâne prostit: „Poate diavolul X vrea să mă cerce?” își face o cruce, colea cum se cade. Buturuga stă locului. Mai prinde omul curaj, se pleacă, pipăe. Ce să vezi? Un burduf de piele,, cum erau cele ce veneau odată din Grecia cu unt de lemn, dar pjin cu bani.

Simion, ca toți hamalii, avea cu el și-o funie. II leagă cruciș, cearcă să-l ridice, ca mai ba să poată.

Atunci își mai face odată cruce, ia funia, se-nhamă pe după gât, începe să târâe și teleap-teleap, pleacă spre bordeiu. Nu sta departe.

— Hei, Simioane, ce te căznești cu putregaiul ceala? E plin de apă. Burete gol când se usucă, îi zice alt hamal, ce-l întâlni pe aproape de casă.

— „Pentr-un om sărman ca mine, tot e mai mult decât nimic”.

SOFIA NĂDEJDE

— Și pe urmă? întrebă Irimel.

— Pe urmă l-a dus în izba lui, a scos cuțitul dela cingătoare, și, când l-a tăiat, au curs galbeni, de-a umplut casa. Acuma feciorii lui sunt boieri. Au sate cu mujici, au trăsuri, servitori cu uniformă, și vapoare la care câștigă. Așa-i, banul la ban trage!

— Vezi? A fost el om bun la Dumnezeu, zise Marușca.

— Știi că mi-i sete, hazaico?

— Îți face cu ochiul berăria de colo? Nu-i pentru nasul tău. Nu vezi ce domni delicați stau?

— Ei și ce? Banii noștri nu sunt tot așa de delicați ca ai lor? Stăm la măsuța de afară. I-o fi sete și copilului.

— Ba ți s-a uscat ție gâtlejul.

— Nu zic, poate o fi și-așa. O bere n-o să ți-l ardă nici pe-al tău.

S-au apropiat de măsuță afară și tustrei s-au așezat cuviincios mai la o parte. Locul venea sus, se vedea marea albastră, cât zarea ochiului. Unele vapoare manevrau. Lui Irimel ii păreau niște monștri uriași, ce s-alungă unul pe altul.

Ar fi rămas cu drag până seara. De nicăeri nu se vedea așa departe marea, ca dela mesuța lor.

Cu cât trecea vremea, cu atât lui Irimel i seștergeau din minte icoanele copilăriei. Adesea nu știa de-au fost vis ori aevea.

Treceau anii și Irimel se făcea tot mai mare și mai voinic. Lucra cu meșterul și-i ajuta după puteri. Era mult mai deștept decât ucenicul. Într-o seară, sta Cola de .vorbă cu nevastă-sa.

— Știi ce-am gândit eu, babo?

— Dacă mi-i spune, știu.

— Să-l dăm pe Milenco la școală.

- La ce, să-i strici capul? O să fie meșter ca tine, ce-i trebue carte?

I KIM EL Il!

— Cap de babă și dovleac, tot una! Tu nu te gândești că băiatul o să facă armată? Dacă o ști carte, ajunge măcar parucic.

— Nici tu n-ai nimic în cap. Bine, nu te gândești că băiatul n-are hârtii? Cine știe ce-o mai eși de acolo?

— Va eși numai bine. Eu am un act al băiatului fratelui meu, care-a murit taman de vârsta lui. Ciue o să știe?

— Bine, Cola, numai să nu vezi pe dracul, și să fie cu mâinile legate.

— Mi-oi face și eu cruce cd limba. Se vede că femeei nu i-a dat D-zeu nici atâta curaj cât epurilor.

— De, Cola, fă cum vrei, tare mi-i milă. Mult o să i chiuuească. Cartea e lucru greu.

— Pentru capul tău e greu, pentru el e floare la ureche. Nu-l vezi ce răpede a prins limba? Luni îl duc la școala, am vorbit eu și cu preotul Ivan, a zis că bine fac. Mi-a făgăduit c-o să pue cuvânt la profesor.

— Săracul Milenco, ce nevoe pe el!

— Tot nevoi d-astea să aibă. O să-nvețe pentru el, nu pentru mine. Când o fi mare, dacă o vrea, m-o. pomeni; dacă nu, Dumnezeu o ținea seamă lui Cola de ce-a făcut pentr-un .copil venit din lume.

În vremea asta, Irimel intră vesel în casă c-o bucată de fer îndoită în formă de potcoavă.

— Nu-i bună, batușca?

— Ce bună? Minunată! Ca de fabrică! Ascultă, Milenco, vrei tu să mergi la școală?

Copilul făcu ochii mari.

»Da, la școală, zicea și tata cel adevărat c-o să-l dea, când o fi mai mare".

— Ba da, vreau. Acolo sunt băieți mulți. Am să-nvăț, dacă mă dai.

— Tata și feciorul vreau, baba o să vrea de voe. de nevoe. Vin’ să te sărut, și noroc să dea Dumnezeu! Luni dimineață, la școală!

Școala la care umbla Irimel era mare, frumoasă, clădită nu de mult. Spre răsărit era-n perete icoana

io ana oo

lUUft «-U

Școala la care umbla Irimel era mare...

lui sf. Nicolae; deasupra mesei la care sta profesorul, portretul Țarului și al Țarinei.

Învățătorul, om ca de vre-o trei-zeci de ani, în unele zile se purta blând cu școlarii, alte ori era aspru, ba chiar rău. Drept, că și băieții nu pricepeau nimic. Când profesorul le arăta la tablă cum să facă literele pe tăblițe, ei găseau cu cale să roadă semințe și s-arunce cojile unii asupra altora. Învățătorul furios se repezea, Ie lungea puțin urechile, îi dojenea, iar ceasurile treceau repede.

Irimel sta cu ochii {iată la tablă, scriea și era cu luare aminte. Profesorul l-a luat repede în seamă și-i era mai mare dragul să-i arate. La sfârșitul anului Irimel știa a scrie și-a ceti rusește.

Meșterul Cola se bucura, par-că ar fi știut el la vacanță, Irimel lucra la fier. Câad avea timp slobod, cerca să-l învețe pe Sașa a ceti.

Se da greu Sașa la carte, i se păreau semnele ciudate, ținea condeiul stângaciu. Irimel avea mai multă răbdare decât învățătorul. Până toamna începu și ucenicul a rupe câte puțin la citit.

— Vezi tu, Sașa? E bine să știi carte. Când te mână meșterul la un mușteriu, numai decât citești strada, numărul și gata.

Cerca să-l învețe pe Sașa a ceti...

— Ba încă bine de tot. Câte bătăi n-am mâncat pe sfânta dreptate? Eu întrebam numele străzeî, în care, poate, chiar eram, și mulți, în bătae de joc, mă trimeteau cine știe pe unde. Umblam orbăcăind ceasuri. Meșterul, acasă, nu credea și dă-i bietului Sașa la spinare.

— Acuma poți tu îndrepta pe alții.

— Ba o să-i chinuesc, cum mi-au făcut mie alții.

— Nu, Sașa! .,Ce ție nu-(i place, altuia nu face".

A urmat Irimel și anul al doilea. Învăța din ce în ce mai bine.

În anul acesta învățătorul îi ducea pe malul mărei, le arăta vapoarele feluritelor popoare, le vorbea ce lucruri se fac în țările de unde vin ele, ce aduc la Odesa și ce duc îndărăpt. Când se nimerea câte-un vapor la debarcader, ducea școlarii să-l vadă înlăuntru cu voia căpitanului. Îi purta prin hala mașinilor, prin magazii, pretutindene, întrebând pe școlari ce cred de cutare ori cutare lucru și tăi — măcindu-Ie tot ce nu puteau pricepe singuri.

Multă vreme n-au avut parte de aceste lecții; schimbându-se revizorul, a primit ordin să ție băieții la carte și să nu hoinărească prin oraș cu ei?

Din când în când, tot mergea cu școlarii la muzeu.

Odată, văzând șerpi veninoși, un băiat a zis: În oraș nu sunt șerpi. Ce folos să ne batem capul cu ei?

— În oraș nu sunt, dar Rusia e mare; are mii și mii de kilometri, cu o sută-șaizeci și cinci de milioane de locuitori, și poate ajungi să faci armată în Asia, ori în alt loc, unde sunt vipere, șerpi veninoși, a căror mușcătură ucide fără leac. E bine să-i cunoști de departe, să te poți feri. Priviți, unii sunt pământii, nu-i deosebești de țărâna în care stau; alții verzi ca iarba, ori ca frunzele în care se pitesct de nu ai vederea ageră să te ferești, numai decât te și mușcă. Unii din ei nu dau la om, dacă nu-i sperii.

În anul al treilea, Cola era să nu-l mai ție la școală, socotind că pentr-un meșter, Milenco știe destulă carte.

Învățătorul îi zise: Lasă-l să isprăvească primara, pe urmă dă-l ia o școală de meserii, e băiat bun, va ajunge mecanic la un vapor ori la calea ferată. — Eu voiu să-mi fie mie de ajutor.

Din când în când mergea cu școlarii la muzeu..

— învățând școala de meserii, îți va fi de mai mare folos. Mai gândește: are de făcut armata. Ca meseriaș, ii va fi mai bine.

— O să mai văd.

Irimel, când avea puțin timp slobod, lucra !a fier, potrivea nituri la potcoave, făcea cuie, ajuta lui Sașa, când era de cârpit vre-o șină de roată, ori de dres ceva la trăsuri. Adesea calfa nu pricepea ce-i de făcut. Irimel da planul și lucrul eșea bine.

Irimel, când avea timp liber, lucra la fier.,.

Meșterul trăgea cu urechea și-n gând^zicea: „Deștept băiat, ferice de părinții cari l-au făcut”. Vai de fericirea lor! Biata maică-sa udă mereu pământul cu lacrămile ei!

Tot gândind el de dimineață până seara, și de seara până dimineața, un gâad bun îi șopti: «Ar fi păcat de așa băiat, să rămâe cu ce poate învăța aci la mine. Pe nevastă nici n-o întreb; ce pricepe ea ?“

Trec anii, doar n-aveau să se oprească locului. Irimel a făcut școala de meserii, a eșit mecanic, pricepea să mânuească orice mașină, repara ce se poate în atelier, ce nu, trimetea la fabrică. La Cola ar fi uitat meșteșugul, de aceea într-o zi, i-a zis lui taică-său adoptiv:

— Știi ce, tată?

— Dacă spui, știu.

— Ar fi bine să vă mai ajut și eu cu ceva bani. Destul ați cheltuit pentru mine. D-ta nu mai poți munci ca înnainte. Merge cam greu; nu mai e de lucru. Eu zic să intru la fabrica lui Slavinschi.

— Sașa s-a dus, că, de, nu e destul să fie calfă; are mustăți și vrea să iasă meșter. Mai du-te și tu. Pe bietul Cola I-o lua dracul, bătând singur cu ciocanul.

— Dacă nu vrei, nu mă duc; dar gândește: stăm ceasuri întregi, așteptând un mușteriu. La fabrică am aproape două ruble pe zi. Te ajut pe D-ta și mai pun ceva de-o parte. Acuși vine armata și-i greu dacă n-ai capeice.

Cola n-a zis nimic, o săptămână a stat supărat. Irimel n-a pomenit de fabrică, nici nu s-a dus fără voia lui taică-său.

Într-o Duminică, meșterul era mai cu chef și-a început vorba:

— M-am gândit, Milenco. Du-te la fabrică și noroc să dea D-zeu! Pierdem amândoi ziua, să potcovim un cal și jumătate! Nu face! Tu ai prea multă învățătură, ruginești lângă mine. Am să iau un ucenic și pace I Proști a lăsat D-zeu din bielșug. Numai tu n-ai să intri ca lucrător, doar n-ai făcut școală în zadar.

— Vezi bine că nu. O să caut un loc de mecanic, cu leafă bună.

Irimel se făcuse voinic. Munca îl ajutase mult să aibă trup zdravăn și sănătos. Trăsurile feței îi erau regulate, .privirea ageră, fruntea frumos bombată, întreaga înfățișare blândă, bună și înțeleaptă. Toată săptămâna era la fabrică, unde căpătase loc bun Duminica o petrecea cu familia. Din banii ce primea, parte-i da-n casă, când era nevoe, parte-i punea la Bancă. Și el, și părinții, se gândeau la vremea când îl vor lua-n armată Dânsul tânăr, plin de viață, era mai nepăsător; dar pe taică-său grozav îl chinuia gândul oastei. Fusese el doar în războiu și-i cunoștea dulceața.

Într-o Duminică, află dela [rimei, c-au fost pe la fabrică și-au scris la oaste.

Nu mult după aceasta, Cola află dela preot că Țarul se bate cu Japonezgl.

La vestea asta, meșterului i-a trecut o săgeată prin inimă.

— Doamne, iar vărsare de sânge!

— Voea lui Dumnezeu și a Țarului! Nu ne putem noi păcătoșii împotrivi, răspunse preotul.

În ziua aceea Cola n-a lucrat, nici n-a mâacat nimic.

Seara, când a venit Irimel, meșterul era culcat.

— Ce-i, tată, ești bolnav?

— Sunt ostenit. Pe la voi, ce veste?

— Bună pace, zise Irimel, care și el aflase de războiu, dar nu voea să-i turbure pe bătrâni.

— Cola, bea cel puțin ceaiu, zise Marușca. Singură ea n-auzise nimic. wTu, Milenco, de ce nu mănânci? Par-că ți-s gândurile la corăbiile duse pe mare".

Irimel oftă înnăbușit. Nu-i era de el, dar se deprinsese cu bătrânii. Viața între streini grozav îl îngrijea. Și acum simțea fiorii din vremea când era la ttean- Icoanele celor dela Cornu se iveau din când în când în mintea lui, dar numai ca-ntr-o ceață. Une ori își zicea că, îndată ce va avea bani mai mulți, va pleca în satul lui; se chinuia cu gândul, în ce parte a țării o fi. Că-i în Moldova știa, dar habar n-avea în ce județ.

Cola se uita pe furiș la Irimel, gândind: „A aflat și el. Știe, dar nu vrea să ne spue”.

Viaă vreme, du-te vreme! Se părea că oastea îl uitase pe Irimel. Numai meșterul sta cu ghiața-n spate, știa el că de moarte și de oaste nu scapi.

— Barim de-am face Crăciunul împreună, gândea Cola în fiecare zi.

Într-o Duminică dimineață, se pornise un vânt și Marea vuia furioasă. S-auzea cine știe de unde. Irimel stase mai târziu în pat, cetind o carte căpătată dela un tovarăș de lucru. Nu-i plăcea lui deloc ce scria acolo; ocăra pe împăratul, autoritățile, pe fabricanți; nici școlile, nici biserica, nimic nu era bun în ziua de azi. Irimel o aruncă gândind: Niște nebuni, cari se cred mai cuminți decât toată lumea. Cola eși să-nchidă obloanele prăvăliei izbite de vânt.

Cineva bătu la ușă.

Cola deschise și de-o dată rămase locului.

-- Aci stă un recrut, Milenco Niculaevici?

— D j, e băiatul meu.

— Să vie la comenduire.

— De ce, batușca, pentru ce?

— Pentru ce? Mai trebuesc oameni în pustia de Asie.

— Mi-e singurul băiat.

— O să vie nevoia să ia și băiatul de văduvă. E grea lupta ce se pregătește cu maimuțele galbene.

— Așa frate! înțeleg să te bați cu Turcul, dar cu niște stârpituri? De trimetea Țarul de-o dată un milion, îi dădea gata.

— Dar cu ce? Să lăsăm vorba. La amiază să fie flăcăul la cazarmă.

— Chiar o săi pornească?

— Ba nu, dar trebue să facă șmotro. Noroc!

Cola rămase pe gânduri. Războiul, plecarea lui Milenco, primejdiile nenumărate, toate i se frământau în cap. Trecu la prăvălia de peste drum și bău două păhare de votcă. Simțea că altfel nu putea spune lui Milenco și Marușcăi vestea cea rea, de care se temea de mult.

Irimel, când a aflat, a rămas rece. Marușca a început a plânge cu hohot.

— Taci, babo, e băiat cu noroc și scapă. Eu n-am fost? și uite-mă: trăesc!

— E tânăr, veselia merge cu dânsul; noi ce ne facem? Tu o să iai rachiul în cap, ca să uiți; eu, sărmana, îmi voiu stânge focul cu lacrimi. Pentru cine să mai gătesc borș, pe cine s-aștept seara cu samovarul gata, și la ce să mai fac frumos prin casă? Vom sta prostiți ca urșii în vizuină iarna, când își sug laba. Sărmana de mine și de mine, se bocea Marușca.

— Las, mamă, vă voiu scrie.

— Hei, dragul mamei, pe unde vă duc ei, trebue vreme nu glumă, să ne vie scrisoare.

— Cu Dumnezeu și cu Țarul nu te poți bate. Mai bine cumpără pește, fă o mâncare bună, să mai prindă și el inimă.

— Așa-i! Dumuezeu știe ce mâncare și ce milă o mai avea între străini și la blestematele de maimuțe galbene.

— Tinereta birue toate. Poate dă D-zeu și stărue Neamțul să continească războiul. Atunci face Milenco o primblare și peste douătrei-luni e îndărăpt.

Astea nu le credea Cola. Le spunea, să încurajeze pe Milenco.

— Hei! gâudea el, „știu eu mulți cari au murit de frică, înnainte de a da ochii cu dușmanul.”

XIV

De cum s-a hotărât plecarea lui Irimel, îndată ce vor fi împlinite formele, meșterul Cola abia vede de lucru. Pe după amiază, Iasă tot baltă și merge la cârciumarul de peste drum, să mai afle vești din Asia răsăriteană, și să mai prindă ceva curaj cu câte-va stacane de rachiu.

— Rău, rău mă doare-n suflet după băiat! Cuminte, harnic, bun ca o mamă; de când are și el copeicele lui, odată nu vine seara cu mâna goală. Al meu să fie, nu mi-ar fi mai drag și n-ar ținea la noi mai mult! De sfântul Niculaiu mi-a dăruit o șapcă, dars-o vezi, ce frumoasă! N-am purtat în viata mea așa odor. Ce să fac? Curaj, Cola! Nu-i așa, gospodin Ivan?

— Vezi bine! Ce-{i ajută inima rea? Merge omul și-n foc. Are zile?

Scapă. Nu? Se-neacă și c-o sămânță de dovleac.

— Așa-i. Dar vezi, eu știu ce-i bătălia. Foame, De inimă rea, bea de zvântă... frig și boli. Să ferească Dumnezeu! Acasă, baba plânge; eu le fac la toți curaj, și-i greu să dai altora ce tu singur n-ai !]

De inimă rea/ Cola bea de zvântă. În fiecare seară e amețit.

A venit și ziua plecărei. Irimel nu era fricos. La vârsta lui, omul nu crede-u moarte și nu se teme de ea. Dar grozav îl durea supărarea părinților. A-

SOPIA NADPJDP.

cuma nu mai era copil, înțelegea ce-i durerea. N-a fost sânge din sângele lor și totuși la ei găsise milă și viață ticnită. Nici-o dată vre-o vorbă rea ori dojană, chiar de greșea ceva.

Cu o zi înnainte, Marușca pregăti bucate reci de carne și de pește. I-a cumpărat pachete de ceai și i-a dat primineli. Mereu se-nvârtea sărmana prin casă, căuta-n ladă, în sărtare, ce ar mai găsi potrivit, să-i dea. I se părea că dându-i cât mai multe, i se ogoae suferința despărțirei. De odată sări arsă de pe pat, merse la iconostas, îl deschise, luă o iconiță mică îmbrăcată cu argint. «Ține, Milenco, e Maica Domnului. Am cumpărat-o dela un călugăr dela Sf. Munte. Îți va fi de ajutor; afârn-o la piept. Singură îl desfăcu și i-o puse, făcându-și cruce.

Cola, amețit mai mult de supărare decât de băutură, privea cu ochii în Iacrămi, cercând să râdă de zăpăceala nevestei.

— Fă-ți curaj, Marușca. Hei! hei! cu el treci și puntea iadului.

— De cât ai bea mereu, mai bine ai da băiatului banii.

— Par-că trebue să-mi spui tu? Uit-te, Milenco punga asta cu tot ce-i într-însa, atârnă-i-o, babă, subt cămașă, fn armată fură mai rău ca la codru.

— Las’, tată, vă trebue vouă. De mine vede el Țarul.

— Pân’ Ia D-zeu, sfinții te mânâncă. Ia banii, cu bani scapi de multe nevoi.

La vremea hotărâtă, au fost cu toții la gară. Lume, de n-ai unde lăsa un ac. Părinții și rudele petrec recruții ce trebue să plece acolo de unde poate rizveau să se mai întoarcă! Sărutări între părinți și fii, frați și surori. Ca și cum ar fi voit să Ie rămâe neșterse îmbrățișările celor mult iubiți. Mamele plân-

IRIMEL

V’/Clll) geau cu hohot, surorile își șterg mereu lacrimile. Tații tot strâng și iar strâng mânile fiilor, dându-Ie povețe, rugându-i să scrie cât mai des. Soldații, stăpânindu-și durerea, doar n-ar mai mări jalea celor scumpi inimii lor, își ascund teama de grozăviile ce-i așteaptă; o înfățișare silită, trăsăturile feței Ie sunt schimonosite de simțiri ce se luptă îatre ele.

Părinții și rudele petrec recruții...

Dacă un pictor ar fi aruncat pe pânză fețele acestor suflete muncite, n-ar fi fost mai puțin grozave la vedere decât ale celor din iadul lui Dante.

De trei ori a sunat plecarea. Bieții recruți, ’cu lacrimile-n ochi, se despart de cei iubiți.

Sună și goarnele! În sfârșit s-au urcat în vagoane Lumea a tăbărât pe șine. Mamele cu ochii sticloși,. plini de lacrimi, își strigă feciorii, doar i-or mai vedea odată. Mașina flueră mereu, doar ar despărți lumea, dar la zadar. A trebuit să vie cazacii s-o alunge de pe șini, să poată trece trenul. Ca să nu audă bocetele mamelor, soldații încep a cânta cât îi ținea gura: „Boje Tari hrăni”. Fiecare se-ntreba de ce pleacă băiatul lor? Pentru ce să se bată cu niște maimuțe? Nu se dumireau ce are {arul cu acești pitici, și cum îndrăznesc ei oare să stea împotrivă puterei împărătești?

Trenul se oprea prin gările: Razdelnaia, Balta, Elizavetgrad, Orei și multe altele. La Samara s-a oprit mai mult. Aci era lume adunată ca și aiurea; au dat soldaților ceai, țigări, zahăr, turtă dulce și urări de biruință.

Noaptea dormeau care cum puteau, fiind înghesuiți ca sardelele. Tăceau unii, alții cântau, alții jucau cărți. II îndemnau și pe Irimel, dar el le spunea că n-are bani. Tot la Samara le-au dat foi ilustrate, în care vedeai japonezii mici și piperniciți, călări pe cai numai pielea și oasele. Un cazac lua în suliță câte 2ece de-o dată. Cei mai mulți soldați nu știu ceti. Fac haz, crezând tot ce li se spune. Irimel învățase în școală despre japonezi. Știa că-s un popor de aproape patru-zeci și șapte de milioane, că au școli, armată, stat bine organizat, fabrici, oameni învățați și că sunt foarte mândri. Încercă a spuue adevărul la vre-o câți-va. A fost cât pe ce să-l bată, subt cuvânt că ține cu dușmanul, de vreme ce %icoanele sunt dela Țar și nu pot să mintă.

Treceau zile și nopți, și ei par-că stăteau pe loc. Aceeași stepă nesfârșită acoperită cu zăpadă groasă. În nemărginirea ei, trenul părea o furnică. Noaptea auzeau urletul lupilor flămânzi. Frigul se-ntețea mereu. Li se dădea soldaților porții de rachiu. Irimel abia îl gusta; își topea cu^el zăpadă și făcea la mașină ceaiu.

"7 Frate, îi ziceau soldații, la bătălie trebue curaj. Fără vodcă nu merge, bea! Nu-l arde.

Popasul cel mare aveau să-l facă la Iacul Baikal.

Unii povestesc minuni despre el. Zic că-i adânc de mii de verste și limpede că vezi în el ca-n palmă. Alții, că are pești cu solzii de aur, dar că-i poți

Gerul era îngrozitor...

prinde numai noaptea. Se-ntrfbau unii pe alții, cum îl vor trece. O fi oare înghețat, să meargă în sănii? Ori vor fi pus șine pe ghiață? Alții doreau să-l treacă în vapoare tăietoare de ghiață, dacă n-o fi destul de groasă. Dacă s-o rupe, nu mai dai ochii cu maimuțele galbene să-ți sărezi inima cu ele. Să faci atâta drum, ca să te-neci? Treaba asta o pu- v team face la Odesa, fără să ne trudim atâta. Marea-i - destul de adâncă și acolo, ziceau alții mai hazlii.

În drumul lung, care a ținut săptămâni întregi, lui Irimel îi treceau prin minte toate amintirile vieței. Știa că-i de alt neam, își amintea limba din copilărie. Or mai fi trăind oare părinții cari l-au făcut? O scăpa el odată din războiul acesta, să meargă în țara Moldovei, să-și caute părinții? Pe cât își amintea, dâașii aveau moșie, erau oameni bogați. Pornit pe acest drum lung, la capătul căruia era moartea, își amintea mai deslușit copilăria. Se-ntreba: de ce merge el să se bată și, poate, să și moară?

Soldații au făcut multe popasuri, păn’ s-ajungă la Baikal. Pe unde nu erau case, făcuseră căzărmi, la -Obi, la Krasnaiarsk și-n alte locuri.

Când a ajuns și Irimel la Baikal cu alți soldați întâlniți în cale, apa era înghețată. Cu toată grosimea gheței, de vre-o doi metri, era limpede ca de cristal, și dând la o parte zăpada, se vedea păn’ în adâncul lacului. S-a cercat să pună șini, să treacă locomotive ușoare cu câte un vagon; dar nu s-a putut. Se rupea ghiața. Au hotărât să treacă pe jos, cu sănii trase de cai. În Martie tot au așezat șine. Era ger îngrozitor. Au împărțit soldaților cojoace, ceaiu cald și mănuși, înainte de-a pleca. Peste trei mii de cai trăgeau săaiile pe ghiață.

Noaptea aprind felinare, pe la toate stațiile de pe. lac.’trag clopote, ca să nu rătăcească drumul. Primejdia cea mare era să nu înghețe în vremea nopței, când îi prindea somnul. Groaza cea mare o aveau să nu vie vre-un cutremur, care rupe ghiața șî-i înghite pe toți. Avuseră grijă să fie pe lac tâmplări cu grinzi și scânduri, la întâmplare să facă podețe peste crăpături.

Irimel avea cu dânsul cele trebuitoare pentru scris. De când plecase, trimisese câte-va scrisori acasă. După trecerea Baikaluluî, a scris tot ce-a văzut și ce-a pățit.

. Se-mprietenise c-un recrut, fiul unui neguștoraș de la un sat de lângă Odesa; acesta nu știa a scrie, l-a rugat pe Irimel să-i facă și lui o scrisoare.

— O să-ti spun. Tu să scrii întocmai vorbele mele. Bieților părinți Ie va părea că m-aud pe mine vorbind. Abia într-o Jună de vor primi scrisoarea. Păo atunci, unde vom fi noi?

„Scrie” zise Pavel, așa-l chema pe recrut.

— .„Prea scumpi și cinstiți părinți și dragă surioară:

„Noi am poposit patru zile. Am ajuns foarte obosiți, de vreme ce au trebuit două zile, ca să trecem peste Baikal, și toată vremea ningea. La doi dintre tovarășii noștri le-au degerat urechile.

Am stat o noapte la Tieplușca, stație în mijlocul Baikalului. Eram vre-o șaptezeci de oameni. Trebuia să ne sculăm noaptea și să punem lemne pe foc. Mă mir că nu s-a topit ghiața. Ardem de dor a da piept cu japonezii. Sărutați pe Lukeria și spuneți-i că-i voiu aduce cozi de japonez, să aibă cu ce lega vaca. Acuma, despre petrecerile noastre de aci. Avem cu noi un ovreiu, Iancu» băiat „Avem cu noi un ovrei Iancu, minunat. Tată-său e foarte un băiat minunat...

bogat, zice el.

„Ne-a învățat să jucăm cărți. Joacă foarte cinstit, dar ne-a luat banii toți! Spune că știe a număra păn’ la un milion! Marcu i-a vândut nasturii dela tunică; dar serjentul l-a bătut pe Iancu și l-a aruncat în zăpadă. Marcu și-a cusut nasturii iar la tloc. Noi l-am poreclit pe ovrei „Racul”, fiindcă se iii face foarte roș, când îi zici ceva E mândru. Acei dintre noi cărora li-e frig, capătă câte un pahar de rachiu pe de-asupra. E grozav, ce repede poți îngheța. Ne trebue, mai mult decât orice, chibrituri, fiindcă trenul nostru e încălzit cu aer cald și n-avem cu ce aprinde tutunul. Era mai bine dacă aveam o sobă. Iancu avea o cutie plină cu chibrituri. Ni le-a vândut câte unul. Îi datorez o rublă și 30 de capeice. Am căpătat o grămadă de mahorcă (tutun prost); darmis-au stricat toate țigaretele. Trimete-mi o lulea. Batalionul al doilea din regimentul nostru e la Harbin. Voiu vedea pe tovarășii cei vechi, de asemenea și pe Chinezi, cari sunt cu noi. Ce are a face, dacă Englezii sunt împotriva noastră?

.Dacă va fi așa, vom merge dela Cita și-n India. # Unii din ofițerii noștri în cel din urmă râzboiu cu Turcia, s-au scărmănat și cu Englezii. Turcul, oricum, e mai de seamă decât japonezul, și, dacă i-am bătut pe Turci, i-om bate și pe Japonezi. La Cita ni se vor da cizme noi. Unii sold îți cari au trecut pe-aci, au venit cu clasa a doua. Noi n-am avut așa noroc".

După ce Irimel isprăvi scrisoarea tovarășului, i-o ceti cu glas tare. Acesta, ca mulțumită, voi să-i dea partea de rachiu. Se miră, când Irimel îi spuse că nici pe-a lui n-o poate bea.

Din Harbin, Irimel scrise o scrisoare lungă părinților, în care Ie spunea cum petrece și cum, după: ce se va odihni câte-va zile, va pleca la Port-Artur,. unde s-a început lupta aprigă. Tovarășii lut rămân,, dar pe el l-au ales ca mecanic.

„Au mare nevoe de mecanici. Cred c-o s-o duc mai bine decât ca soldat de rând. Merge greu pe-aci. M»i de soldați trebue să păzească drumul de fer,, căci Hunhuzii, puși de Japonezi, pândesc mereu să-h atace.

«De câad mă aflu aci, s-au prins o mulțime și, făr’ de multă judecată, li se tae capul. De curând, au adus doi ofițeri japonezi. Erau să pue dinamită de-a lor, mult mai tare decât a noastră, la un pod de drum de fier. Fiind slobod, am mers și eu la judecată. Să vă povestesc cum s-a petrecut:

„Într-o odae lungă și îngustă, pe unul din păreți, era portretul Țarului. Judecători erau trei ofițeri. Stăteau lângă o masă, pe care era evanghelia și o cruce. La dreapta și la stânga, în fața mesii, stăteau pârâții și învinuitorii, lângă aceștia preotul și tălmaciul. Vinovații sunt îmbrăcați chinezește, cu haine albastre, groase de bumbac, păziți de patru soldați cu baionetele puse. Sala e plină de militari și slujbași, sunt și femei. Trebue să știți, că pe aice sunt o mulțime de femei. Pe cei prinși îi învinuecă i-au găsit cu lucruri menite să dărâme podul de fier, având la ei dinamită Japoneză și o hartă foarte bună a Mangiuriei. Vezi pe ea toate satele, toate dealurile și apele. Au plecat din Peking cu patru studenți dintr-o școală militară și cu trei Mongoli; Au umblat toată Mongolia. Se-nțelege că lucruri bune n-au pus la cale cu dușmanii noștri. De-acolo au trecut pe. pământul rusesc. Și-au lepădat uniformele, s-au îmbrăcat chinezește, ca să meargă cu drumul de fier. Aci i au prins sentinelele. Nu par oameni răi. Au căutătură deșteaptă, răspund încet. Unul din ei știa puțin englezește,, rusește știu amândoi. Pe martori i-au ascultat după ce au jurat pe cruce Cu toată apărarea, i-au pedepsit cu moarte.

«Dușmanii, dacă sfărâmau podul de fier, aduceau cea mai mare slujbă țării lor, de oarece se-ntârzia pe multă vreme venirea armatei și a celor trebuitoare ei. Li s-a făcut numai hatârul să nu fie spânzurați ca spioni, ci împușcați ca militari. Unul e ofițerul Fukobe, altul căpitanul Oki. Drept să vă spun, de-or fi toți așa, apoi sunt plini de curaj. Să vie ei atâta Ioc, ca să uneltească în Mongolia și să dărâme podurile drumului de fier!

„Cu bine. Păn’ voiu ajunge la Port-Artur, nu știu de voiu mai putea să vă mai scriu.

Miienco

N. B. Ceaiul ce mi-ați dat și cămășile îmi prind foarte bine. Pe-aici ç prost și scump în focul vânăt. Pe la prăvălii, nu se văd cămăși. Poate oamenii nu obișnuesc. Încă odată, vă sărut și vă doresc.

Miienco".

„Dragi părinți! N-am plecat îacă dela Harbin. Vă mai scriu tot de-aci. Păn’ acuma nu facem nimic. Stăm curat ca vitele la ernat. Harbinul vechiu e nici că se poate mai urât. Căzărmile noastre sunt în orașul nou. Locul vesel, unde petrec soldații și mai ales ofițerii, e pristanul, adică portul la apa Sungari. Ce-am văzut aci, nici în Odesa nu se poate. Și doar sfinți nu sunt nici acolo. Cafenele cu dănțuitoare de tot felul, beții cum nu se pomenesc nici pe la noi. Beau ai noștri, până cad pe și\J)t mese, dorm fără saltele, și, când se trezesc, o iau dela capăt. M-am împrietenit c-un vistavoiu al unui ofițer bogat.

Mi-a zis într-o seară: „Miienco, vrai să vezi tu ceva, de nici să-ți crezi ochilor ?”

„Vreau, cum nu, Vanușca”, zic eu.

Și m-a dus seara la o cafenea, unde vine numai lumea bogată. Jucau cărți. Pe mese era atâta aur și atâtea hârtii, cum nu mi-ași fi putut închipui că poate avea cineva.

Ce bogați trebue să fie, dacă aruncă la joc numai într-o seară atâta amar de bănet! În altă sală cânta muzica: femei și bărbați dănțuiau.

Cred că erau beți. Prea păreau veseli! Când mergi la moarte, nu poți fi așa de nepăsător, fiind treaz. Nu știu ce cred ai noștri, de nu ne trimit mai curând la Port-Artur, unde o să fie bătaea cea mai temeinică. Să le taie Japonezilor odată ’pofta de harță.

Știi că tot ne întrebam noi: ce-o fi având Țarul nostru cu Japonezii?

Iată ce-am aflat dela un mecanic, care-i om cu carie multă. Țarul a făcut drum de fier prin Mangiuria, o țară mare prin caré mergi săptămâni întregi. Drumul ăsta e de mare folos, fiindcă duce și aduce mărfuri și oameni din toate părțile și merge păn’ la mare, la Vladivostoc și la Dai ni (Port-Artur), unde vin vapoare și corăbii ca și la Odesa. Se leagă dela Mukden cu Pekingul, capitala Chitailor sau Chinezilor. Japonezii ar voi să nu mai stea aci oști de pază, nici cârmuire rusească; zic că așa a fost tocmeala. Cer să lăsăm, tot pe seama Chinezilor.

Vezi că Japonezilor nu le e nici de Mangiuria nici de China, dar știu că de vor rămânea ai noștri bine întăriți păn’ la Mare, atunci, cu vremea, vor pune stăpânire și pe Coreea, o țară mare, mai de jur împrejur cu apă. Coreea e cheia și lacata țărei Japonezilor.

„N-am putut trimite încă scrisoarea. În curând plecăm la Port-Artur. Bătaia s-a și început, dar ni se cam ascunde nouă.

Japonezii au văzut că ai noștri tot amână mereu răspunsul la cererea lor, ca să ne pregătim mai bine, și le-a sărit țandăra. Ambasadorul lor a trântit ușa și-a plecat dela Petersburg.

La 26 Ianuarie, pe-o noapte întunecoasă, ai noștri habar n-aveau. Mâncaseră oamenii cina de seară și se culcaseră. Unde să Ie treacă bieților prin gând, că păgâaii vor veni noaptea, ca haitele de lupi? Doar vasele noastre stăteau, ele, gata de războiu în fața Port Arturului, cele mari și cele mici. Stinseseră lumînele și ofițerii se dusese în oraș să mai petreacă; era un bal mare. Vezi, să nu vă mirați voi. Așa fac ai noștri, ca să uite de moartea care-i așteaptă: beau și petrec.

„Zice că era atât de-ntunerec, de-ți dădeai singur cu degetele-n ochi. Vasul de strajă, Paladà, a cercetat Marea și n-a văzut nimic, dar fiind el luminat, dușmanul l-a văzut A mai văzut și intrarea în port și unde stau vasele, că mai ardeau lămpi electrice și la gura portului.

Vasul de strajă aruncă raza electrică...

Vasul de strajă văzu, pe aproape de miezul nopței, o lumină pe mare, aruncă raza electrică într-acolo și zări trei torpiloare, care veneau asupra lui. Au dat bieții alarmă, dar ti-ai găsit să-i sperie! Dușmanul înnainta ca poftit la masă, și, cât ai clipi, slobozi patru torpile; trei au dat greș, dar una lovi vasul în mijlocul coastei și-l sili să se tragă la mal, că se scufunda. Alte torpiloare se repeziseră la celelalte vase rusești și sloboziră o mulțime de torpile, care au lovit vasele noastre. De pe țărm, vezi Doamne, aruncau ai noștri boambe în potriva dușmanului, dar nu nimereau; noi am pierdut trei vase.

nVistavoiul mi Ie-a povestit toate astea. Le-a auzit dela stăpâau său, care-a aflat din ziare străine.

»A doua zi, au venit dușmanii cu cinci-spre-zece vase, și-au început lupta pe față. Zău, mi s-a urât a sta aci, cu mâinile cruce, să văd pe alții cum beau și joacă în cărți. Ași dori să plecăm odată. Par-că dacă ași lucra, dacă m-ași bate, s-ar isprăvi mai curând războiul. De mi-o fi scris să nu mor, m-oiu întoarce acasă. Mult mi-i dor de toți...

Nu v-am putut nici păn’ acuma trimite scrisoarea printr-un om care s ’ q dea la Ioc sigur, să v-ajungă. Noi n-avem voe să scriem ori și ce; de aceea trebue să tot întârziu trimiterea. Azi am afiat dela vistavoiu că dușmanii au mai dat gata două vase, la 26 Ianuarie, la Cemulpo, în Coreea. Începutul e rău pentru noi, dar o da Dumnezeu și sfârșitul va fi mai bun.

„A doua zi, la 27 Ianuarie, vasele noastre au trebuit să iasă la larg, să se bată. Ai noștri, săracii, s-au bătut vitejește. Dar ce folos? Vasele dușmanilor erau îmbrăcate în oțel, iar ale noastre nu. Au ales să sfarme întăiu pe Variag, pe care erau tunuri mai multe. În câteva rânduri boambele dușmane au ucis pe toți tunarii. Odată una a căzut între boambele noastre. Ce-a fost atuncea, Doamne! Doamne! Flăcări s-au înălțat cât catargul, care s-a făcut țăndări cu pod cu tot. Zice că nu se mai vedeau morții, ci bucăți de oameni: ici un picior, colo un cap, dincolo o mână. Pe un subofițer l-au dumicat fărâme, l-au făcut praf, chiar praf, în adevăr. Vasul începuse a se cufunda. Au luat-o repede spre port. Pe oamenii care se mai aflau în viață, i-au scăpat vasele străine. «Variag s-a înnecat. Unul care a scăpat cu viață, spune că dela o vreme atâta îi amețise vuetul” focul și vederea sângelui, că nu mai știau ce fac.

A- doua zi, la 27 Ianuarie, vasele noastre au trebuit să iasă

la larg, să se bată...

«Soarta altui vas, «Coreeț" a fost și mai jalnică decât a lui „Variag”. Păcat de atâtea suflete, care. au pierit. Căpitanul a văzut că vasul n-o să mai lupte mult, că, deși avea tunuri, boambele lui nu ajungeaupăn’ la dușman, cădeau în apă, pe când ale japonezilor loveau, par-că le-ar fi lipit cu mâna. Și gândește: vasul neîmbrăcat cu oțel! Atunci căpitanul, de necaz, a pus dinamită la cele două capete și i-a dat foc. În vreme ce vaporul se lăsa încet spre fund, soldații cântau: «Doamne ține pe ȚărM. (Boje Țaria hrăni).

«Eu zic, tot mai bine a făcut celălalt căpitan. A

a „ASOCJA

IRJMEL scăpat oamenii, dar nu să-i înnecevde ypte D^r^, e și păcat.

«Vouă nici nu vă dă pria cap, câte milioane de ruble costă un vas! Dar se zice că, de vom învinge, vor plăti diavolii galbeni tot, cu vârf și îndesat. Chiar mâine plecăm la Port-Artur. Nu vă fie grijă; dacă are omul zile, scapă și din apă și din foc. Chiar de pe „Coreei a scăpat unul. L-a prins ca oe un morun, cu cancea, un marinar englez. Eriam fost la un zodier ovreiu. A spus că vom scăpa amândoi, dar că nu odată o să trecem pe lângă moarte. Bun e Dumnezeu. Să ne vedem cu bine.

Milenco".

Rușii, îngroziți de isprăvile Japonezilor, au început a grăbi cu trimiteri de mecanici, tunuri, muniții și hrană. Se temeau să nu le taie drumul, că apoi toată graba ar fi fost zadarnică. Se bucurau că {ine gerul, căci pe frig Japonezii nu puteau debarca, să Ie taie drumul spre Port-Artur.

Mergea drumul de fier zi și noapte. Au trecut fără a se. opri mult la Mukden, Liaoiang, prin peninsula Liaotung de-a lungul și pe la gâtul îngust dela Kinciau. Câmpii pline de zăpadă, dealuri, păduri desfrunzite, cât vedeai cu ochii. Tovarășii de drum beau, cântă ori joacă cărți. De-atâta drum, le înțepeniseră oasele. Doreau s-ajungă. Tot e mai bună viata în cazarmă, decât hărțuiala drumului de. fier. Într-o seară, se treziră și la Port-Artur.

De acolo scrise Irimel, la 1 Martie:

» Dragi părinți, vă scriu, deși D-zeu știe, când voiu avea prilej să vă trimit scrisoarea. Dar scriu, tot e o mângâiere: îmi pare că stau de vorbă. Doamne, tare mai sunt departe! Numai gândul, meșter neîntrecut, poate ajunge la voi. Uit-te, acum e primăvară. Pe la noi ce ceas o fi? Poate abia e amiază. Atunci stați la masă și vă gândiți și la mine. Dar să vă spun ce-i pe aice. Lumea pleacă mereu. La ce ar sta, dacă boambele cad, când nici te aștepți? Multe case s-au și năruit. Japonezii au voit să ne astupe intrarea în port și au mânat cinci vase vechi acolo, să le înnece chiar în gura portului, dar nu Ie-a mers! Rău era de ne închideau, ca pe urs în vizuină. Vasele lor erau încărcate cu pietre, cu petrol și cu dinamită. Voeau să le aprindă, ca să dea foc și la ale noastre și apoi să Ie scufunde. Oamenii de pe dânsele mergeau de voie la moarte. Japonezilor li-i dragă moartea, cum nici nu vă puteți închipui. Au înnecat două, pe trei au izbutit ai noștri de le-au înnecatde departe. O să aibă ei de furcă mult cu noi.

Cetatea e bine întărită, și nu ne pasă. Eu lucrez în atelier, așa că par-că nici nu-s larăzboiu. Numai din când în când se clatină instrumentele de bubuiturile. tunurilor. Cu mâncarea încă n-o ducem rău. Ceaiul ce mi-a dat mama îmi prinde .minunat de bine, pe-aice e scump și prost. Nu aveți nici o grijă de mine. Am scăpăt eu din multe, scăp și de aci.

XVI

4 Aprilie 1904

«Dragi părinți!

Vă trimit și scrisoarea aceasta, tot prin niște negustori Chinezi. Prin poșta rusească nu poți scrie nimic despre războiu. Și ce să scrii alta din tartarul acesta. Zi și noapte ne-așteptăm la tot soiul de atacuri și curse din partea dușmanilor. Togo, fiindcă n-a putut astupa, intrarea în port, ca să ducă în liniște oștirea în Coreea, a presurat marea cu mine de dinamită, în preajma vaselor noastre. De altfel, și ai noștri au făcut întocmai. Așa că, dă Doamne bine, nici nu știi când dai de-o mină și poac!

«O mină în mare e lucru grozav! Când un vas dă peste ea, în câ-te-va clipe e praf, fum și mici fărâmi.

Ai zice, că-i măcinat la moara dracului. Câte-va săptămâni ne-au lăsat în pace, după ce au mai cercat odată s-astupe intrarea.

Generalilor noștri nu le plăcea liniștea dușmanului. Se temeau că ne pregătește ceva. Vre-o câte-va corăbii trimise în cercetare s-au încăerat cu ale Japonezilor. Unele de-ale noastre au pățit-o. Makarof, cel mai mare admirai, a hotărât să iasă cu toate vasele din O mină în mare e lucru grozav... port. A eșit. N-a văzut nici umbră de japonez. Unde se pitiseră? Naiba îi știe! În noaptea lui 30 Martie, pe o ploae strașnică, iar a trimis admiratul câte-va torpiloare să caute pe Togo și vasele lui. Un torpilor al nostru a dat de torpiloare dușmane. Le-a crezut de-ale noastre și s-a unit cu ele. În ziuă, cunoscându-se greșala, au început a se bate. Mai toți oamenii au alergat cu alte torpiloare și vase rusești. Dușmanii au trimis și ei. A fost bătae în regulă. Un vas mare rusesc „Baian”, auzind bubuiturile, a alergat în ajutor. În vremea asta, torpilorul „Strașnîi”, lovit de-o boambă care a făcut explozie, s-a înnecat. „Baian”, a scăpat numai câți-va marinari. Dușmanul a tăbărât atunci pe „Baian”. Alte vase, cu „Petropavlovsc” în frunte, au intrat îa luptă. Dușmanii s-au dat îndărăpt. „Makarof, de-o dată, crezu că-i bine să-s urmărească. Dar, văzând că au o flotă numeroasă pitită după niște ostroave și că vor să-l momească la larg,. a început să dea îndărăpt. Se apropia ceasul zece, și se credea că pe ziua aceia nu mai era să fie nimic. De-o dată se auzi o explozie ca de trăsnet, urmată de alta, dela pulberăria vasului. Dela noi, din cetate, s-a văzut un fum gros, galben verde. Chiurasatul par-că obosit, s-a lăsat pe o parte. Fundul i s-a ridicat în sus, i se vedeau helicele învârtindu-se, par-că erau niște mâini cerâod ajutor, cercau să se agățe de ceva. Vasul ardea în flăcări în mijlocul apei. Totul a fost numai o vedenie, o nălucă; în două minute nu se mai zărea nimic. Ca prin minune, au scăpat câți-va ofițeri, marele prinț Chirii și vre-o șapte-zeci de oameni. Admiralul Makarof, un pictor mare, Veresciaghin, o groază de ofițeri și vre-o șase sute de soldați s-au înnecat.

„Așa-i că v-apucă fiori, gândind cum, în câte-va clipe, atâtea suflete s-au prăpădit? Și tot tineri, unul și unul. Fusesem și eu într-o Duminică pe vas, Doamne, ce de minuni am văzut acolo! Saloane pentru ofițeri, toate cu oglinzi și mobile scumpe, covoare de nu te-ndurai să calci pe ele, frumuseți ca din bastne. Dar tunurile, mașinele măestrite, te apuca amețală privindu-le. Așa vas costă vre-o douăzeci de milioane de ruble! Dar ce să faci, dacă oa-

lklMEL Alte vase de-ale noastre, cu „Petropavlovsc” în îrunte,

au intrat în lupta...

menii sunt lacomi! Când am fost pe vas, niște ofițeri scriau acasă. Unu! zicea celuilalt:

— „Cine știe? Poate asta o fi cea din urmă scrisoare ce va primi biata mama dela mine!”

— «Nu vorbi prostii, Vanef! Vasul nostru ține piept și cu tartarul iadului!”

Vezi? Săracul! Lui îi spunea inima!

»Of! dragi părinți, mult poate răbda sufletul omului! Mă mir că nu nebunesc, văzând atâtea grozăvii. Când eram copil, nu puteam vedea să tae cineva o pasere, plângeam și trebuiau să mă mintă c-au cumpărat-o tăiată gata; odată, am plâns o zi întreagă să nu tae un pom din livadă. Altă dată, când a venit un casap să ia o vacă la tăiat, l-am alungat cu pietre, atât eram de milos! Și acum văd cele mai grozave cruzimi.

«Afurisit» de Japonezi așezaseră, cu o seară mai Înnainte, minele peste care au dat vasele noastre. Se pare că anume ne momiră, ca, ori la eșire, ori la întoarcere, și ne rupă gâtul, de vreme ce le-au așezat la locul unde se înșira flota noastră în linie de bătae. Dupărnine, fapta asta e mai rea decât o hoție. Înțeleg să te bați, dar s-ascunzi subt apă mașini care să ucidă mii de oameui în câte-va clipe! Nu-i cuvânt, și ai noștri tot așa fac! Războiul din ziua de azi e de-o mie de ori mai crâncen și mai grozav decât cele de demult!

11 Mai 1904

«Tot n-am putut trimete încă scrisoarea. Așa-i cu Chinezii, sunt minciunoși. Dar să vă mai scriu din câte auzim și noi. Or fi or nu adevărate, Dujnnezeu știe. Nu era destul că ne-au înfrânt pe mare, mai trebuea să ne bată și pe uscat! Tot credeam că, poate, pe mare au vase mai bune decât noi și ofițerii cari țintesc cu tunurile, par-c’ar avea ochi de drac. Se zice că mai au și ofițeri englezi Dar pe uscat, gândeam c-o să Ie venim de hac.

„Cu toate astea, ne-au bătut și pe uscat. Iată-i’ trecuți peste Ialu, în Mangiuria. Bătaea dela Chiulanceng or pomeni-o mul{i. Tot tunurile ne-au dat gata. Cum au văzut dușmanii câ ai noștri dau îndărăpf, au luat podișul cu asalt pe din două părți. Dacă au văzut nevoea, Rușii au stricat două-zeci și patru de tunuri și șase mașini și s-au retras repede, dând foc la toate merindele și la tot nutrețul ce aveau la Antung..

Se vede că Dumnezeu ne-a uitat. E prea prea. Rușii aveau în față apa Ialu; apă, nu glumă! Erau stăpâni pe-un podiș și pe dealuri, unde făcuseră întărituri. Și cu toate astea, ne-au bătut! Nu e lucru curat Unul dela artilerie mi-a șoptit că tunurile noastre nu fac două capeice, devreme ce nu ajung pe dușman. Bubue numai, ca la paradă.

„La bătaea dela Ialu, Japonezii erau sub comanda lui Kuroki. Se zice că el nu merge în fruntea armatei. Z« și noapte, caută cu ochianul și cu spioni și dă ordine prin sârme. Nime nu știe când doarme. Par-că nu-i om. În câte-va zile, au durat și pod. peste Ialu. Și ai noștri să nu-i poată opri! Vezi că unii lucrau și alții bâteau cu tunurile, așa că Rușii n-aveau ce face, se uitau la ei cum durau pod, să vie și să-i ucidă!

Dacă fac ei așa minuni, musai că ne bat. Cum? Nu știu. Doar avem și noi tunuri, suntem întăriți, avem și merinde berechet. Dar tot o să ne găsască ei ac de cojoc. Cu bine și să ne vedem sănătoși,, dacă oiu avea zile să scap. Mai rău e că soldații au pierdut curajul! Milenco

Generalul Kuroki caută cu ochianul.. și dă ordine

prin sârme.

17 Mai. Port-Artur. 1904.

«Dragi părinți!

«Poate ați primit scrisoarea ce v^am trimis. De ce ne temeam, n-am scăpat. Ia noaptea de două-zeci Aprilie, Japonezii au venit cu două-spre-zece vase vechi de comerț, să ne astupe gura portului. Noi străjuiam pe Dealul de Aur. O fiffost unul de noapte. Straja dela lumina electrică vede numai decât un

IRIMfcL vas. Tunurile noastre încep s-arunce boambe, și-l înneacă aproape de țărm. Ai noștri, cu lumina electrică, tot cercetau mereu Marea. Iată că la vre-o șapte mii de metri, vedem torpiloare și dt-o dată se mai ivesc două vase albe, mari, venind în goană turbată. Boambele noastre îl țintesc pe cel dintăiu, și, ca un om lovit de moarte, cade la fund. Japonezii strigă: «Banzai!" păn’ îi acopere apa; celelalte vase nu dau îndărăpt și s-apropie mereu. Izbutesc s-ajungă unde e intrarea îngustă și acolo se înneacă.

„Va să zică, și-au împlinit planul! Iată-ne închiși în port! Vasele noastre nu vor putea eși, păn’ ce nu vom sfărâma cu dinamită vasele înnecate în calea noastră și pline cu pietre și ciment!

„După asta, au putut debarca în liniște patru-zeci de mii de oameni, sub comanda generalului Oku: de acuma ne putem crede ca și închiși în\ Port-Artur, căci dușmanii au pus mâna pe limba îngustă de pământ, care leagă pământul nostru de Liaotang. Cu mare greutate, au reușit să fugă Alexief, locțiitorul Țarului, marele principe Chirii și câte-va trenuri de fugari, guri de prisos aci. Generalul Stossel, comandantul cetăței, a dat un ordin de zi, prin care ne îndeamnă să ne facem datoria, vestindu-ne că dușmanul o să ne împingă oștile și o să ne împresoare cetatea.

„Japonejii au stricat drumul de fier pe 20 de kilometri. Drept, au și ei pierderi. Li s-au înnecat câte-va vase, care au dat peste mine puse de noi. Mai ales unul mare și frumos ca și „Petropavlovsc al nostru, i-o fi ars și pe dânșii la ficați Dar tot ei mai cu noroc. Al lor s-a înnecat pe încetul, nu ca al nostru, de-o dată. Așa c-au scăpat pe jumătate din oameni și nici n-a murit, ca la noi, aproape tot statul rnajor. Cheia Port-Arturului e lângă Chinciau, aproape de limba de pămâat cea Iată de doi kilometri și jumătate.

„^ci avem îatărituri și tunuri pe muntele Nansan. În șanțuri și-n gropi sunt așezate mine legate cu sârme, pe care le putem aprinde cu electricitate. Maica lui Dumnezeu, când or da peste ele! Mat sunt și niște garduri de sârmă țepoasă; îmi ziceam, când s-or repezi la asalt, cad de-a berbeleacul și i străpung cuile. Păn’ să se descurce, îi împuști. Doamne, câte născocesc oamenii, să se omoare unii pe alții, par-că moartea n-are destulă grijă să-i secere! Fiindcă mă pricep la mașini, m-au trimis la tunurile dela Nansan. Ce-am văzut aci, oiu spune și la cei morți. Aveam așezate cu temeiu șase-zeci de tunuri, unele foarte mari, și altele niște mașini care trag câte patru cinci-sute de gloanțe pe minută. Cartușele vin așezate pe o panglică și, când încep a păcăi, curg ca grindina! Nu se mai aude nici în cer, nici în pământ, te apucă o vâjâială în urechi, se face un miros de pucioasă, că nici în tartar nu poate fi mai îngrozitor! Trebuea s-alerg de colo, colo, îndată ce se hrentueau puțin. Lupta cea înverșunată a fost la Chinciau.

nO negură deasă învălue armatele, par-că și soarele se-ngrozise de atâta măcel și sânge. Câte-va vase dușmane din golful Chinciau vărsau asupra noastră boambe. Noi din întărituri plouam cu gloanțe și boambe, de care Japonezii nu țineau seamă: dădeau busna ca orbii. Câtă vreme Marea era tulburată, nu se puteau apropia și nu ne păsa de ghiulele; dar când spre seară s-a liniștit, ne-au luat dușmanii pe din două părți cu tunurile. Ne slăbeau puterile, văzând cu ochii. Apoi se răped la asalt și-ncepe lupta piept la piept. Pe ofițeri i-au stâns. Îi cunoșteau de pe uniforme. Ai lor, mai nu se deosebesc de soldați.’ Se cunosc însă în de ei, numai după niște steluțe, ișj iubesc gradele, ca ochii din cap. Am fost față,, când un ofițer de-ai lor a căzut. S-au repezit câți-va soldați în juru-i, făcând pavăză cu piepturile lor, io vreme ce unul îi lega rana. Au și drept să-i iubească; gradele socot pe cei mici ca frați. Ce oameni! Să-i fi văzut cum rădicau mâniie în sus șp se repezeau cu piepturile în baionetele noastre, iar alții treceau pe delături, prin golurile deschise!

„Mă rog, destul să vă spun că noi am avutvre-ocinci sute de morți, iar ei de zece ori pe atâta. Că,, vezi, ei se luptau făr’ de adăpost, iar noi din șanțuri.. Erau și mai mulți morți, dar au prins veste demine și le-au tăiat sârmele. Spionii lor le-au spus-unde să le caute.

„A fost o clipă, când mai mai să ne tae drumul’ spre cetate. Un fior de moarte a trecut prin toți ai noștri. Nu știai, să te bați ori să fugi și să lași atâtea tunuri în mâuile lor! Pierduserăm cu toții capul. Dumuezeu să-l odihnească între cei drepți pe preot, care, luând crucea în mână și cântând un psalm, a tăiat drum printre dușmani. Era o vălmășeală de moarte, ne băteam, care cu săbii, care cu pistoale și baionete. Dacă am scăpat unii cu zile, e că moartea nu mai putea dovedi. Uit-te, așa^ am pierdut șase-zeci și opt de tunuri și zece mașini din cele’ care trag câte cinci sute de gloanțe pe minută. Am fost în mijlocul morței. Te deprinzi cu ea. De ce vezi că mor mai mulți, de ce nu te mai temi Ba, la urmă, ți-i lihamete de viață, atât te zăpăcește de cap bubuitul tunurilor și zâzâitul ascuțit al gloanțelor. Uneori ți se face galben înnaintea ochilor și te-apucă o sfârșeală, că zici: „Doamne, de s-ar isprăvi odată0. Câte-va zile mi-a bubuit capul de vuetul tunurilor. Acuma suntem încinși de-al binele. Ai noștri însă beau și petrec, ca la nuntă. Cafenele, teatre, dănțuitoare, par-că nici nu le pasă! Zic că așa mai uită de moarte. Pe când Japonezii, ferit-a Sfântul de așa ceva! Sunt cu adevărat pustnici. Nu beau nici o băutură spirtoasă; beau numai ceaiu și fu mează țigări. Strașnici oameni! Așa ne spun spionii cari vin de-acolo! Ce vrei? Ei știu tot ce-i la noi. Zice că niște ofițeri de-ai lor au fost servitori, aci îa cetate, la niște coloneii. Avem și noi câți-va prinși. Se arată oameni buni, nici n-ai crede că pot să omoare pe cineva. Unul știe rusește și-i zic odată:

— „Cum muriți voi așa de veseli?”

— „Cum”? îmi răspunde el, mirându-se. „Mama nu moare cu drag pentru copilul ei? Tot așa murim și noi pentru neam, pentru Dai Nipon (Japonia mare), în care trăesc sufletele noastre ale tuturor, cum în copil trăește sufletul mamei”.

«Vezi, cu așa oameni e greu de luptat! Dacă ei își iubesc patria și neamul, cum mama își iubește copilul, s-a isprăvit!

De-acum, Dumnezeu știe de vă voiu mai scrie. Suntem închiși din toate părțile, ca ursul în vizuină, ba mii rău: se pregătesc să ne dea cu fum la nas! Togo a publicat și poroncă de blocare. De acum nu mai are voe nime să facă negoț cu noi, să ne aducă de-ale mâncărei.

Vă sărut cu drag. Milenco”

25 Ianuav 1905

„Dragi părinți!

„Mult v-o fi pă-âid vouă, de când am plecat, dar mie îmi pare un veac, fiindcă multe am văzut și am suferit. Am trecut printr-atâtea, încât mă mir c-am rămas cu zile, și cum de n-am îaebunit. Va spun dreot: nu te mai temi de moarte, după ce vezi cum cad dușminiî în jurul tău ca snopii de grâu; te deprinzi. Când ești în foc și vezi doborâți pe cei de alături cu tine și nu știi când te-O nimeri, dorești să se isprăvească mai repede. Mă credeți? E mai puțin greu să mori, decât să stai mereu cu groaza în inimă.

^Ferice de cei ce mor de-o dată! Vai și amar de răniți. Păn’ să Ie dea îngrijire, sechinuesc! Și ce J:olos. de scapă? Unul olog, altul ciung ori orb!

„Mă rugam lui Dumnezeu zi și noapte, că decât așa, mai bine să mor pe dată.

„Dar, iată-mă scăpat, adică prins de Japonezi. Voi de acolo nu știți nimic, iar ce credeți că știți sunt scornituri și minciuni. De aci, din Japonia, vă pot scrie drept și nu pe-uconjur, tocmai cum s-au petrecut lucrurile.

„Mă aflu la Japonezi ca prins derăzboiu de vre-o ODt zile. Încep a mă întrăma puțin, În cetate, în urmă duceam lipsă de toate.

„Ne dădeau niște făină de orz fiartă. Stăm zi și noapte într-o cazemată, deși ca sardelele. O necurățenie, de te miri cum n-a izbucnit o ciumă pe lângă alte boli. Nu-i minciună, că dacă are omul zile, scapă din foc și din apă!

„Aice avem îngrijire, cum nici nu vă închipuiți. Băi dese și primeneie curate, lucruri nepomenite în cetate.

«De scăpat, am scăpat; dar când mă gândesc la pagubele și grozăviile ce au suferit ai noștri, mi se strânge jnima. Par-că mă văd și acuma cum plângeam când ne-au pornit și vedeam pe cetate și pe vasele noastre unde atâția au murit, fluturând» în tocul steagului cu vulturul împărătesc, de ale lor, cu Soarele împrăștiind raze roșii. Drept, că roșii de sâage! Doamne, ce de-a sânge și de-al nostru și de-al lor! Aci am văzut cum viața omului în ră-boiu prețuește cât și a unei muște, pe care o turtești fără păsare, ba chiar cu ură și necaz. Dar a cui e vina? De Japonezi, să nu credeți cele ce se spuneau, că sunt sălbateci. Nu. Sunt mai civilizați decât noi. De aceea ne-au și bătut. Ce știu doctorii noștri, pe lângă ai lor? La ei, rănile se vindecau fhai toate. Știți de ce? Înnainte de-a începe o lupta, toți soldații se scăldau și luau primenele curate. De aceea, nu aveau pe ei molime care să cățâlească rănile și să facă puroiu. Rana o legau îndată cu doctorii, și-n câte-va zile se și vindeca.

„Noi aci trebue să ținem curățenie, la alte cele nu ne pun.

„D-voastră nu știți nimic, cum ne-am bătut la Port-Artur și cum a căzut cetatea. Acum, neavând ce face, o să vă scriu din cele ce-mi voiu aduce aminte, și ce am aflat dela unii și alții, aci. Ce știți din gazete, mai toate sunt minciuni. Un lucru e sigur: în războiul acesta, dreptatea nu e de partea noastră. Și tata bine zicea, că noi Rușii căutăm pe dracul cu lumânarea, de ne ducem să ne batem cu un popor necunoscut și care, la urma urmei, nu ne face nimic. Zău, mă gândeam la istoria lui Machedon. Când împăraților li se urăște cu binele, bagă no-. roadele în foc.

„Doamne, cum ne mințeau mereu! În fiecare zi, vorbe și vorbe, care de care mai umflate. Să ținem voinicește, că nu mai e mult până să-i batem pe dușmani! CăJa Liaoiangs-a schimbat comanda și că Kuropatkin ne trimite ajutor s-arunce pe Noghi în Mare și să despresoare Port Arturul!

„Săracul Port-Artur! Știu că l-au ajutat!

„Kuropatkin, om cuminte, vedea bine că nu va putea despresura Port-Arturul. I-a venit însă poroncl dela Petersburg, că musai să ne scape de japonezi. Ușor de dat porunci de departe! Generalul Kuroki, după ’bătaea dela Ialu, înnaintase mereu, și, cu toată greutatea drumului, era la trecătorile munților Fen- Yang-Su, cât p-aci s-ajungă la Liaoiang. Îi mai venise și alt general în ajutor: Oku, care, după bătaea dela Kiunciau lăsase pe Noghi să înconjoare Port-Arturul, iar el înnaintase de-a lungul căci ferate spre Liaoiang. Nici năzdrăvanii din basme nu-s mai deștepți ca generalii lor. Când hotărăsc un lucru, e hotărât și ese la capăt bun!

„Kurcpatkin, săracul, destul om și cuminte, înțelegea că a trimite oameni la Port-Artur, ea i arunca în gura lupului, de vreme ce aveau pe Oku în față și pe Nodzu din partea răsăriteană, iar dinspre apus flota lor putea s-aducă ori când oști noi.

«Cei dela Petersburg habar n-aveau de vitejia Japonezilor, de iscusința și tunurile acestora, precum și de mintea neîntrecuta a lui Kadorna, care a făcut planurile, nici de Oiama, mai marele oștilor, care, când i se da un plan de luptă, avea armata așezată ca-n palmă și era sigur de izbândă, cum ar fi un jucător bun la o partidă de șah.

„împăratul nostru, îmbătat de a tot puternicia lui, credea că-i de-ajuns să poruncească lui KuropatkiD, să bată pe Japonezi și musai trebuea sa-nviogă! Dar Japonezii au împărat pe Mutsuhito. care a făcut dintr-o Japonie veche, rămasă-n urmă, o Japonie nouă, mai civilizată decât Rusia. Doctorii lor sunt doctori, nu glumă. Spitalele lor sunt curate, cum n-am mai văzut. Nu e japonez care să nu știe a ceti. Au școli mult mai bune decât ale noastre. Am atâtea de spus, că Ie și zăpăcesc. Cum vă spuneam, vine poruncă numai decât să despresoare Port-Arturul. Asta a venit pe la mijlocul lui Maiu. Kuropalkin era la Liaoiang, în fața lui Kuroki. Pe Stackelberg îl trimesese cu 30000 de oameni c-o săptămână înnainte, însă la Vafangku îl aștepta Oku.

„S-au bătut patru zile. Aci s-a dovedit deplin că; Japonezii sunt neîntrecuți, la bătaea cu tunurile. Din 16 tunuri ale noastre, pe 13 le-au zdrobit cu cai și cu ofițeri cu tot. Pe Stackelberg l-au luat la goană. Deci nu mai aveam nici o nădejde de ajutor dm afară. Pe la 10 Iunie, ai noștri au crezut să iasă din port, socotind c-or putea scăpa spre Vladivostok Jogo i-a făcut să-nțeleagă că zădarnice le sunt încercările și ne-a mai betegit un chiurasat.

..Japonezii nu se grăbeau, dar cât mergeau, mergeau la sigur. Pe la mijlocul lui Iulie, Kuroki a trecut munții, bătând pe Ruși. Oku înnainta tot spre miază-noapte, iar Nodzu se apropia prin trecătorile dela răsăritul peninsulei Liaotung. Rușii, urmăriți de acești trei generali, s-au tras după mai multe înfrângeri, spre Liaoiang. Al patrulea, Noghi, strângea tot mai din scurt Port-Arturul, în înțelegere cu Togo,, care lucra pe mare. Toate acestea mi le-a tălmăcit pe larg un japonez rănit, cu care sunt prieten. Să nu credeți c-a fost lesne luarea Port-Arturului. Noghi avea 60 0Ô0 de oameni, cari cum cădeau, îi înlocuea cu alții trimiși din Japonia, odihniți și cu dor de-a muri pentru patrie.

„În fiecare zi, făceau un pas spre noi» luau deal cu deal. Cu pierderi îngrozitoare, au pus mâna pedealul Lupului și de aci începură a arunca boambeîn cetate. N-oiu uita cât oiu trăi, boamba ce-a căzut la zece metri de mine, în fața unui ofițer ce eșise din cafenea. L-a făcut mii de bucăți, într-o clipa par-că n-a mai fost. A trebuit să ne pitim în cazemate. Doamne, ce viață de cârtițe!

IR1WEL

Flotă noastră era menită să piară din pricina tunurilor de pe uscat; căci nici odată vasele ou se oot lupta cu tunuri d-astea. S-au îocăerat ea și. cu Togo, dar a trebuit să se întoarne îndărăpt; unele din vase s-au înnecat, altele au scăpat în porturile neutre, dar le-au dezarmat și pus sub pază păn’ la sfârșitul războiului. Celelalte au intrat iar la Port-Artur. Mai mare mila, sărmanele, în ce hal au ajuns E

„La 3 August, a sosit un maior japonez cu un steag alb. Noi, când l-am văzut, ne bucuram, că poale a dat Dumnezeu și s-a făcut pace. Maiorul a arătat lui Stossel că în zădar se mai luptă, că e păcat să se mai verse atâta sâoge.

— Dacă e păcat, conteuiți voi atapurile, Ie-a zis Slôisei.

— Păcat, d-Ie general, de atâtea vieți tinere pierdute în zădar. Noi nu vom umili pe nime, suntem gata a lăsa garnizoana Excelenței Voastre să iasă cu arme cu tot și să se ducă la armata geaeralului Kuropatkin. Nu e o propunere de învingător, ci de egal.

— Datoria de soldat ne zice să ne luptăm cât vom putea ține piept. De bunăvoe.nu dăm cetatea.

„Peste puțio a venit în locul lui Noghi, lamagataAcesta era și mai și. A hotărât că trebue luată cetatea cu orice preț, înnainte de a ne veni nouă ajutor pe apă din Europa.

„Doamne, dragi părinți, cine n-a văzut războiul acesta, nu știe ce-i grozăvia pe lume. Era o zi nouroasă; de atâta praf și fum, se-acruntase și vremea, se speriase norii, alergau pe cer dia toate părțile. Japonezii, vre-o șapte sute la număr, vreau să treacă o vale, îa care ai noștri așezase mine. Când i-au văzut pe toți în cursă, au aprins minele, căci aveau la ele sârme electrice. Cât ai clipi, i-a făcut pe japonezi mici fărâme. Eram tocmai pe un deal, la un fort, să dreg niște tunuri.

„Am auzit ca un muget de fiară speriată și ele-o dată se ridică din sutede locuri limbi de foc și-am văzut căzâad jos o ploae de țerână, de sânge și de bucăți de trupuri. Zguduirea a fost atât de mare, că ne-am prăbușit la pământ. Ofițerii noștri rânjeau de bucurie, zicând: «Asta-i pentru Petropa’/lovsc”.

„După mine, omorurile cu dinamită, fie pe uscat, fie pe apă, nu mai sunt războiu, ci adevărate crime! Da, acuma văd eu că nu-i pe lume fiară mai cruntă decât omul. Barim leul, tigrul, ucid să mănânce; dar oamenii se ucid cu sutele de mii, pentru niște lucruri care s-ar putea regula prin bună înțelegere. Însă de vreme ce nu-i ași, se vede că nu se poate. În zădar a zis Hristos: «Pace vouă”.

„Pentru luarea fiecărui deal se luptau crâncen. Noi din cetate îi topeam, dar ei nu dau îndârăpt. Călcând peste leșurile tovarășilor lor morți, mergeau înnainte. La început, credeam că vor lua forturile, așa veneau cu pieptul deschis la gloanțe și boambe. Dar forturile nu sunt glumă. Sunt niște ziduri numai din piatră, înnalte cât o casă cu multe caturi, iacunjurate de jur împrejur cu șanț adânc. Pe buza șanțului, bine adăpostiți și cu tunuri așezate la îndămână, stăteau ai noștri; iar de sus din fort trăgeau făr’ de grijă cu tunurile și cu puștile, ori aruncau cu mâna boambe. Puteți să vă închipuit’» ce anevoe era de apropiat. Tunurile noastre din fort stăteau sub bolți de oțel, se ițeau c-o mașină de trăgeau boambe și pe dată s-ascundeau iarăși.

„Japonezii nu făceau șanțuri, deși aveau și mașini de săpat, dar vorba-i că nu era pământ, ci numai stâncă. Le-a dat prin gând s-aducă saci cu pământ și să s-ascundâ în dosul lor. Nevoea e cel mai bun dascăl. Dar nici așa, lucrul nu mergea; atunci pe ascuns și prin locuri potrivite, au făcut săpături pe sub pământ, casă pătrundă sub șanțuri și sub forturi. Pe de-o parte, Ie băteau cu tunurile și pe de alta, Ie sfărmau cu minele. Cum vedeau că s-a sfârmat o parte din fort, porneau la asalt; ca orbii dăcteau năvală: nu Ie păsa nici de boambe, nici de gloanțe și nici de suliți.

» Cei mari tot ne încurajau, dar noi .vedeam că suntem pierduți. Pe fiecare zi, tot mai tare eram strânși în cușcă și încunjurati din toate părțile. Nu ni se mai putea aduce nici pe furiș hrană, ori muniții; de soldați, nici vorbă. Strașnic om, Oyama. După ce-a văzut că la Port Artur treaba merge și că-i vorba numai de timp, a plecat să pue carul pe roate și la Liaoiang, unde se-ntărise Kuropatkiu ca într-o cetate, cu șanțuri adânci și cu tunuri. Kuroki era la răsărit, Oku la apus și Nodzu la mijloc. Destul că î-au încunjurat așa de bine pe Ruși, încât i-au bătut și au luat și Liaoiangulcu o mulțime de tunuri, cu mâncare și tot ce sa găsit într-o tabără așa de mare. Ai noștri, cât pe ce de nu s-au înnecat. Abia au apucat să treacă podul de peste Taitsiho, mergând spre miază-noapte către Mukden. Vai de sufletul lor! Fără drumuri, înnotau prin noroae desfundate.

«Mulți au murit de boli și oboseală!

„Noi mai primeam din când în când câte-o veste. Acuma toată nădejdea o puneam în flota cea mare a lui Rojdestvenski, care plecase din Europa spre noi.

„Kuropaikin voea să se retragă tocmai la Tienlin, ca să poată primi ajutoare măi lesne, iar Japonezilor să Ie vie tot mai greu.

„Pe de altă parte, Japonezii au stat să se odihnească și să-și întărească poziția de. la Liaoiang. Dânșii voeau cât or înnainta să fie siguri, nu mergeau ca ai noștri la noroc. Dela Petersburg, dădeau porunci. peste porunci, crezând că tac mare ispravă. Fără să știe ce-i la noi, și cu ce dușman avem a face, ne trimit vigavor să atace numai decât pejjponezi.

„Betul Kuropatkin mults-a supărat, dar ce să fi că? Porunca împărătească trebue ascultată. În ziua de ^19 Septembrie, a plecat iar asupra Japonezilor. Credea că i-o bate.și ne-o veni nouă în ajutor, doar n-orr. cădea păn’ o veni flota lui Rojdestvenski!

«Japonezii, prin spioni chinezi, știau tot ce se pregătește în tabăra Rușilor. Ai noștri habar n-aveau nici câ{i japonezi au îa fată! Aceștia se întăriseră bine cu de toate, pusese mâna și pe drumul de fier.

„La 26 Septemvrie au început Rușii lupta pe toată linia, dela răsărit la apus. S-au bătut 13 zile. Ce folos? Am pierdut 50.000 de oameni! Pentru noi, pieri orice nădejde de ajutor. În apropierea ernei, au stat din bătaie cei dela Mukden, ernâad oștile fajă-n fată.

„La Port-Artur, am început iar să ne batem la 18 Noemvrie. Japonezii și-au pus ochii pe un deal înnalt, de unde puteau să ne înnece flota. A fost o luptă strașnică. Soldații și ofițerji năvăleau cu atâta curaj, că te îngrozeau. Aci a murit al doilea și cel din urmă fiu al generalului Noghi. După o zi de luptă, au luat dealul. Au cercat ai noștri din porturile vecine să-i oprească, dar cum cădeau zece, năvăleau al{i două- zeci. Sufletul lor par-că e altfel decât al nostru. Ei cred că după moarte se fac sfinți și vin în ajutorul celor ce se luptă. Peste câteva zile, au luat alt deal și așa încet-încet au pus mâna pe toate întăriturile dela apus. După asta, ne-au înnecat cu boambe vre-o câteva vase de războiu ce mai rămăseseră. Cu mașinele ce săpau într-una, au sfărmat și luat toate forturile cele mari. Ai noștri pierduseră orice curaj. Te băteai de sufletul Naibei.

„Spitalele pline de bolnavi: 16000 de oameni zăceau ca vai de ei. Sub arme erau cam tot pe atâția, dar și aceștia zăceau de-a-n picioarele. Pe fețele tuturora, galbene și obosite, citeai desnădejdea, durerea pentru cei pierduți în zădar. Orice îndărătnicie era în dauna noastră. Mulți, de suferințe, nu mai doreau să scape, ci să moară odată, să Ii se curme chinurile. Stossel, văzând în ce hal sunt oamenii, a trimes sol de închinare.

„laniagata nu s-a împotrivit la nimic, și a primit condițiile. Ofițerilor și vistavoilor le-a dat voe să seîntoarne în Rusia, dar mai întăiu, să jure pe cinste că nu vor mai purta armele în războiul acesta; p? soldați i-au dus în Japonia priași, pe bolnavi i-au îngrijit întăiu să se vindece.

„Cetatea, cu tunuri și tot ce se afla în ea, a căzut în mânile dușmanilor. Noi, umiliți, nu știam cum ne vom piti. Ei veseli strigau în toate părțile: banzai? par-că nici nu pierduseră atâția prieteni și rude l Oameni buni, viteji, dar tari la inimă. Noi stăm umiliți, ei lucrau îa toate părțile, ca albiaele. Curățau spitalele, regulau ponturile, așezând tot ce era de seamă la locuri cuvenite. Îți era rușine de neregula și murdăria ce găsiseră la noi! Am plecat printre cei dintăiu și de Crăciun eram în Japonia, la Nagasaki. Orașele lor n-au clădiri ca ale noastre, dar sunt curate și cu grădini frumoase. Oamenii sunt buni. Aice am găsit o mulțime de prinși din luptele de la lalu și din alte părți.

„E unul care vede de noi, ue-a luat numele și locul de unde suntem. Între prinșii de aci, chiar acum am întâlnit doi basarabeni; vorbesc limba mea din copilărie. M-am împrietenit cu ei, sunt oameni învățați. Le-am povestit, cât mi-am adus aminte, de când eram mic. Dânșii au zis că vor scrie la un ziar din țara românească, de unde m-au furat țiganii. Se poate ca părinții mei trăesc. Din câte le-am povestit, zic și ei că trebue să fie oameni avuți.

„Pe cât îmi amintesc, stăteau bine dc oarece aveau moșie. Le-am spus că satul se numea Cornu, dar atâta nu-i de ajuns, trebue știut de ce oraș ori județ ține; În Rusia, n-am voe să mă întorc. Dacă mi-ași afla părinții, poate mi-ar da voe să merg în România. Să veniți și voi acolo. Nu credeți că pot să vă uit vre-odată. Fără să fiu al vostru, ați avut milă de mine ca un tată și mamă adevărați! Acum vă doresc sănătate. Îndată ce aflu ceva, vă scriu.

Multe sărutări, Milenco”

E s-a t o ^ ir c e r e ca

«Dragi și scumpi părinți,

„Voiu începe cu psalmul: „Doamne, mari și neînțelese sunt lucrurile mâinilor tale!” Mi-a fost dat să trec prin foc, prin apă și prin sabie, să stau față la unul dintre cele mai mari războae dintre două neamuri deosebite, Rușii și Japonejii, să văd gro- zăvii pe care graiul nu Ie poate povesti, ca la urma urmei să-mi aflu părinții, care m-au născut și să-mi pot vedea țara îa care am copilărit. Basarabenii de care v-am vorbit au scris la jurnalul cel mai răspândit din Moldova, „Universul”. Ca prin vis, îmiaduc aminte că-l vedeam acasă, și tata îmi arăta literele de pe titlul lui. Chiar azi am primit bani printr-o bancă engleză, și chiar mâne pleacă un vapor spre Constantinopol și Constanța, iar de acolo păn’ acasă merg cu trenul. Am înaintea mea scrisoarea lui bietul tata, scrisă tremurat, ca de bătrân, îmi spune că biata mama a leșinat la vestea cătrăesc. Să vin repede, că e foarte slabă. Doamne! Doamne, n-a ucis-o supărarea; se poate oare s-o omoare bucuria? Dar șase-spre-zece ani de suferință, nu sunt glumă.

„Acuma, iată ce vă rog eu. Cum veți primi scrisoarea asta, luați trenul și plecați prin Chișinău la iași, iar de acolo tot trenul vă duce păo’ în gara Buceceâ; acolo găs;ți o trăsură cu care mergeți la satul Cornu. Poate c-ajungem odată, căci și eu tot la acea gară sosesc. Mi-i drgrozav să vă mai văd, să nu stați o clipă la îndoială. Toată cheltuiala o faceți pe sama mea. Eu am un plan și cred că o să mă ascultați. D-ta. tată, nu vei mai fi putând munci, nu mai ești tânăr, de aceea te-ași ruga frumos să stai cu noi la moșie. Vei priveghea și vei face cât și ce-i putea. De asemenea mama Marușca ar vedea și dânsa de ale casei, căci, pe cât se pare, maica e slabă, iar biata mea doică, îmi scrie tata c-a murit, tot oftând după mine.

„Vă sărut și vă doresc. Al d-voastră fiu

Irimel Milenco”

Cum s-a nimerit, în Sâmbăta Paștelor Irimel a sosit la Bucecea. Din Constanța, depeșase părinților ziua sosirei la gară. Batiușca a făcut tot ca Rusul, să nu-și desmintă neamul. A stat la Bucecea două săptămâni; mergea în fiecare zi la gară, întrebând de n-a văzut care cumva sosind un soldat rus. Când s-a coborât Irimel din tren, meșterul Cola numai de cât l-a cunoscut, s-a repezit începând să-l strângă în brațe și să-l sărute cu dragoste.

Blându se uita uluit în toate părțile, parc-ar fi voit să vadă băiețelul de acum cinci-spre-zece anî. Irimel, îmbrăcat ca-un marinar, văzând pe un domn bătrân și o doamnă slabă care se uitau, par-că ar căuta pe cineva, se apropie de ei, zicând:

— Pe cine căutați?

Blându îl privi nedumerit. Cc. Ana, cu presimțirea de mamă, îl prinse de mână, îngânând:

— Oare tu ești Irimel al meu?

— Dragă mamă, eu sunt!

Au plecat toți cinci la Cornu. După atâtea Paști petrecute în lacrămi, au putut zice și ei din toată inima: „Hristos a înviat!”

A stat meșterul Cola și cu Hazaica lui vre-o lună de zile. Nu se mai săturau a-l privi pe Milenco al lor. Le părea bine de fericirea lui și-a părinților, dar li se rupea inima la gândul că ei rămân singuri.

B’-ându se sfătui cu frimel, cum l-or răsplăti pe Cola de bunătatea lui.

— Dragă tată, bani nu va voi să primească, e mândru. Îndată însă ce voiu putea, plec la Odesa și-i fac un atelier mai sistematic; dânsul e voinic și priceput. Nu vrea să rămâe aci.

— Bine, Irimel, puu la dispoziția ta banii trebuitori.

În câți va ani, atelierul lui Cola era vestit. La el se potcoveau caii cei mai scumpi la el se reparau trăsurile cele mai de lux. Își cumpărase o casă bună și Marușca ținea servitoare. Meșterul conducea atelierul cu pricepere și era printre notabilii cartierului.

Cele mai bune planuri, cele mai puternice așezăminte, nimica sunt în fața Domnului.,.. A venit revoluția rusească din toamna lui 1917. Au naționalizat atelierul bietului Cola, i-au luat casa; îu vălmășagul răscoalei, hoții l-au prădat de tot ce avea. II îaviauiră că-i coatra-revoluționar, și cât pe ce de nu l-au împușcat. A avut noroc de fostul lui ucenic, Sașa, care. aflând că bău osândit la moarte din pricină că, vorbind cu niște prieteni, ar fi zis: „Bietul Țar! Tot era mai bine pe vremea iui!”, a venit la Cola pe la miezul nopței, l-a luat pe el și pe nevastă-sa și i-a ascuns în altă parte a Odese», țr-o pimniță. Peste câte-va săptămâni, după ce i-au piwi&it urma, îmbrăcați în haine de cerșetori și cu ce ’a bani ce-i avea Marușca strânși, au trecut Nistrul. Aci cât pe ce de nu i-au împușcat sentinelele românești. De aci au luat drumul spre Cornu.

Când i-a văzut Irimel și-a zis:

„Doamne, mari sunt minunile tale! Gol și flămând am ajuns eu,copil, la ușa lor; săraci și amărâți, după. o viață de muncă trudnică, au venit ei la mine!” ERATA.-La pag. 26, la loc de »h;lre, citește ,,he!se’. I I