Patimi

PARTEA I

NENOROCIREA LUI MUSTEA

CAP. I

Hoții

— Înnoptăm reu, zise c.c. Todiriță, mână mai iute, Gheorghe, iea-o pe șosea.

Vizitiul, un Țigan ca de vre-o trei-zeci de ani, tăcu, pleoscăind de vre-o câte-va ori din harapnic, prin aer, iară a atinge animalele. Caii, dând voioși din cozi, o luară ce-va mai răpede. Se îndemnau unul pe altul, par-că și-ar fi zis: „Mergem la oves și odihnă. Să ne grăbim!”.

Soarele pleca încet-încet după dealurile verzi-negrii, ce se pierdeau, la dreapta, de-a lungul drumului, cât zarea ochilor.

Peste culmi se întindea, tot mai mult, ceața străvezie de seară; un voal alburiu începea să acopere coline și păduri; toate păreau că se pierd în tainele grele de pătruns ale nopței, ce, pe nesimțite, dar sigur, se apropia.

Soarele plecase și el sfios dupe dealuri, lăsând în urmă roșul aprins ca purpura unei bogate mantii regesci.

Odată cu asfințitul soarelui, o liniște domoală, un susur tainic, ademenitor la odihnă, se întindea tot mai mult în văzduh.

Noaptea, aducătoare de odihnă, dar și de groază, s-apropia.

Cuconul Todiriță, propietarul moșiei Chindeseii, legănat de arcurile trăsurei, s-adânci în gânduri, ce se înlănțueau și se urmau șirag-șirag, ca boabele unor metănii.

Fără nici o pricină îi resăriră în minte vorbele bancherului Aronovici:

„Sînt scumpi banii, cucoane Todiriță, scumpi de tot! mai cu iconomie!

De la aceste vorbe, spuse îndesat, ce-i sunau și acum în urechi, gândul, neîntrecut izvoditor, se făcuse stăpân a-tot-putemic pe mintea boerului nostru.

Mustea gândea: cum ar chibzui, cum ar împărți mai potrivit banii ca să poată împăca pe toți:

„O mie de franci! Cui să dai, pe cine să lași?

„Mîne vor sări oamenii pe capul mieu ca lupii flămânzi!

„Să te ferească Dumnezeu de țeran, când îi datoresci. La luat e fiară; la dat datoria, cârtiță: sub pămînt s-ar vârî să nu-ți înnapoeze dreptul.

„Curat vorba: când îl dai, îi fată vaca; când, îi ceri, îi piere vițelul.

„Bine s-a caracterisat Românul singur!”

O lume de nevoi, de speranțe și de amintiri, se izvodeau și piereau rânduri-rânduri, ca nălucile de seară, în capul boerului nostru. Ca spuma gingașă a mărei, aci se născeau, aci nu remănea nemic din această vrăjmașă frămîntare a minței.

Gânduri nouă îi stăpâneau mintea, covârșind, la rândul lor, pe altele, întocmai cum valurile apei înfuriate se înghit unele pe altele.

Frumusețea serei, apusul cu nouri plutitori în văzduh, ca nisce munți de aur, nu-l ademeneau de loc pe Mustea.

Grija, tirana bogaților și săracilor, nu odată întunecă farmecul neîntrecut al naturei!

Cuconul Todiriță, atât de adâncit în grija nevoilor, uită că-i pe drum; numai zguduitul trăsurei, la unele hopuri, îl făcea să tresară, să-și dea seamă de locul unde-i.

Vizitiul apucase dramul pădurei. De-o parte și de alta desiș de mestacăni și fagi, înțesați ca dinții unui pieptene; înlăuntru, și ziua, era noapte.

La un salt al trăsurei, cuconul Todiriță tresări. Întunericul pădurei îl trezi și mai mult din gânduri: prea de curând întunecase. Desmeticit, vezu că vizitiul apucase prin pădure.

Mustea nu era fricos de felul său. Numai grijile îl făcuseră prepuclnic. Fără să vrea, un fior îi trecu prin spete. Drept că era ușor îmbrăcat, în haine și manta de dril.

„În pădure e mai umed și mai rece”, gândi boerul dar, fără să vrea, strigă răstit și fără sine:

— Bine, tontule, de ce-ai apucat prin pădure? Ți-am zis să iei pe șosea!

— Sărut-mâna, conașule, e mai aproape, și Murgul e cosit, dupe năravul lui. V-am tot zis că trebue schimbat calul ista.

Tonul vizitiului era domol și umilit, așa cum vorbesc Țiganii de obiceiu.

Peste o minută, vizitiul adăogă:

— Uite-te, acușica sîntem la capet, și tot în șosea dăm.

Iritat cum era Mustea de griji, atâta fu de-ajuns ca în mintea lui să se trezească un șir de îndoeli, de temeri; ca, în câte-va minute, s-ajungă la adeverată spaimă, la halucinația unei cumpepe sigure. Mintea, slăbită și roasă de groaza nevoilor, plăzmuesce lesne nenorocii! Umbrele iau chipiri uriașe; nevoile îngrozesc și slăbesc firea omului mai reu de cât cele mai grele boale.

Când o nenorocire se prinde de om, sute s-agață și-l învăluesc de pretutindeni, ca edera pe cel mai falnic stejar.

Umbrele lungi ale copacilor, așternute de-a lungul drumului, întunerecul fără capet, în care se afundă trăsura, din ce în ce tot mai mult, ca într-o peșteră fără fund, foșnetul încet al foilor, uscate, vânzolite de vânt, pricinueau lui Mustea o ațâțare neobicinuită.

Cuconul Todiriță, instinctiv, duse mâna la geanta cu bani. Contactul banilor, în loc să-l liniștească, îi aduse în minte prădăciunile săvârșite în vestiții codri ai Herței.

Câte crime nenumărate! Pe fie-care an zeci de victime ucise; și, la cele mai multe, nu se dase nici de urma făcătorilor de rele! Nu numai în pădure, dar duar pe șoseaua de alături cu pădurea, în vremea iernei, când drumeții sînt mai rari, se făptueau crime ziua în amiaza mare...

Chiar cu doue săptămâni înnainte a fost ucis un Evreu, negustor de grâne. Cuconul Todiriță îl văzuse singur, cu fruntea despicată de lovitura toporului.

Par-că vedea și acum toporul vechiu, ascuțit de curend și cu o coadă noduroasă, remas înfipt în os ca în lemnul de la trunchiu. Hoții n-avuseră vreme, ori nu voiseră, să-l scoață.

Era o vedenie fioroasă, și aci, în întunerecul pădurei, figura Evreului ucis se deslușea tot mai limpede, mai aevea, în mintea aprinsă a drumețului.

Cuconul Todiriță părea că vede aidoma acea față umflată, plină toată de sânge închegat. Ochii, bolovăniți de groază, păreau vii: gura căscată părea că strigă: ajutor!

Lungit în căruță, lungă laturea drumului, Evreul areta cât un uriaș, deși picioarele îl erau zgârcite de o ultimă convulsie, hainele sfâșiate, buzunarele întoarse, brâul desfăcut. De pe toate se vedea furia și pripa cu care Hoții cântaseră banii...

Vedenia era atât de reală, în cât Mustea simți un fior puternic prin spete...

Fie-care zgomot îl făcea să tresară. Cel mai mic foșnet de frunze i se părea cășunat de pași omenesci...

Stele începeau a se zări sclipitoare de-asupra capului, pe un albastru închis...

Bezna pădurei părea tot mai adâncă, mai întunecată, mai fioroasă...

În tăcerea serei s-auzea numai uruitul roților, deslușit și neisprăvit.

Fiorii groazei tot mai mult cuprindeau sufletul lui cuconul Todiriță. În zbuciumul acestei frici nehotărîte, toate celealalte griji pieriseră din minte, întocmai cum de lumina mare se întunecă cele mici. Cu ochii deschiși peste măsură, cerceta în toate părțile, doar ar răzbi întunerecul, și râsbătând prin desișul păduredi, să vadă din cotro vre-un dușman îl amenință.

Avea la el revolverul cu șease focuri.

— „Dar ce faci cu șease focuri, când te-i vedea înconjurat de trei-patru hoțomani cu măciuci ori cutopoare?” Și iară-și figura Evreului ucis îi apăru înnaintea ochilor: „Și dînsul avea doue pistoale turcesci cu câte doue focuri! încremenise de spaimă cu mâna pe ele! Nici un om nue stăpîn pe curajul său.”

Mustea, sciindu-se singur, chiar mai reu de cât singur — fiind dușmanul pe capră — nu numai că avea bănueli asupra vizitiului, dar atâta i se ațîțase mintea, în cât era sigur că Gheorghe e înțeles cu hoții.

„Cum, își zicea mereu cuconul Todiriță, să-i vie lui în gând să apuce prin pădure, când bine scie că nu merg prin ea nici ziuannamiaza mare! Nu! Gândul nu ne-nșeală; e-nțeles, tâlharul cu hoții.

Mintea omului s-aprinde lesne, întocmai ca iasca uscată la cea mai mică scântee de amnar.

Di-ntr-o simplă bănueală, în câte-va clipe, cuconul Todiriță ajunsese la siguranță. Se vedea, acu-și, acu-și, oprit în mijlocul codrului, încunjurat din toate părțile de hoți;...vizitiul strîngînd hățurile, în loc, de-a lua la goană!...

Ori-cât ar fi aprinderea minței de puternică, nu ține mereu cu aceea-și tărie; la simple zgomote, mai mult năluci de cât zgomote, credea că poate vine un tovarăș de drum: i se părea că aude aevea uruituri de roți, ropot de cai, ba chiar slab sunet de clopot.

Atunci mai prindea suflet și mulțumea lui Dumnezeu că-i trimite un soț, un înger mântuitor; i se ușura resuflarea, o greutate i se luă dupe piept, îi venea să rîdă singur de spaima lui.

Pleca boerul nostru din nou urechea, spre a se încredința de s-apropie sunetul, care, ca ori-ce nălucă pierea tocmai când se sprijinea pe ea mai mult.

Totul-adormea în liniștea aburită a serei.

Din când în când se auzea fâlfâitul aripelor vre-unui liliac stingher.

Iar gândul, care te omoară și te învie de o sută de ori pe ceas, îi șoptea:

— „M-am făcut fricos ca o muere! Celui dintăiu, pe care l-ași zări, îi trimit una tocmai în numele tatălui. Sigur hoții, îngroziți, ar lua-o la goană, întocmai ca lupii, când ved căzend unul de-ai lor”.

Îi era rușine de el singur că simte atâta frică; voia să-și facă puțin curaj. Ca să mai gonească gândurile, cari-l făceau să-i pară vremea atât de lungă, începu a iscodi pe vizitiu, închipuindu-și că, poate, din vorbele lui i-ar putea ghici gândul:

— Măi Gheorghe!

— Aud, cucoane.

— De când bați tu codrii, ca vizitiu, dat-ai vre-o dată piept cu hoții?

— Ba m-a ferit Dumnezeu.

— Se poate?

— Hoții, cucoane, sînt ca și lupii: pănă n-adurmnecă, nu dau.

Hoțul, pănă nu are copoi, nu dă, măi!

— Vezi bine, la cotețul gol ce-ar mai scânci în zadar lighioana? Când n-ai nimic, poți dormi liniștit și în inima codrului. De cine să te sfiesci? Doar de Mama pădure!...Nici ea nu ți se arată, dacă ești tare de înger.

— Vorbă să fie! Câți ticăloși nu ucid pe singure prepusuri.

— Se întîmplă, cucoane, nu zic. Vorba Românului cu ceapa legată în basma: Pentru o rotea n-a pierdut el viața?

— Nu mai departe, Evreul de mai deunăzi, mare bogăție au găsit la el? Douezeci de franci! Pentru atâta și-a pierdut bietul om viața!

— Ei, la Herșcu? Da! Credeau c-or găsi douezeci de mii. Vezi că-i lăsase la ginere-so.

— De unde le scii tu, bre, așa deslușit?

— D-apoi le scie toată lumea: vorbeau oamenii la ratuș.

— Au făcut, ticăloșii, moarte de om pentru nemic.

— Ce mai pagubă! Pecât de el! Or să le putrezească oasele în gros. Proștii! Nu puteau trece Prutul?

— Tu așa făceai, de le-ai fi fost tovarăș?

— Păi cum? Oiu sta să me prindă cu lațul ca pe câni?

— Mă, ticălosule, cine ucide un Evreu, nu-i mare lucru să ucidă și un creștin. Doar tot suflet de om e și unul și altul.

— Dar ei cum au ucis pe Domnul Isus? La urmă, cucoane, cum ți-i scris să mori, așa mori.

Nici odată boerul nu observase pe vizitiu, nici nu se gândise la fisionomia lui. Avea el altele în cap, de cât să cerceteze mutrele servitorilor.

Acum, pe întunerec, fără să-i vază fața, prin minte îi treceau trăsăturile feței vizitiului său. Se mira singur cum îl resăreau toate atât de clar: gura cam strâmbă, sprâncenele plecate pe ochi, fruntea mică și fața turtită; o privire ascunsă, reutăcioasă și amenințătoare, chiar când voia să fie umilit și bun.

În urechi îi resunau vorbele nevestei:

„Cu vizitiul ăsta n-ași merge noaptea la drum, să me pici cu luminarea”.

Și tot mai mult îl urmărea căutătura lui furișă: nici odată nu privea omul în față; era de felul lui hărțăgos; chiar nefiind beat, se certa cu toți servitorii din curte...

Foarte crud cu animalele. De cîte-va ori l-a pârît rândașul că betegesce caii, bătîndu-i cu furca de fier. Din bătăile lui pieriseră doi mânzi, iar pe o iapă a făcut-o să lepede.

La aceste amintiri, se mira singur cuconul Todiriță de ce-l ține și nu-l dă afară? Alai ales că era venetic în sat. „Asta-i o slăbiciune la mine, își zicea el singur, de a nu schimba slugile și oamenii, dupe ce me deprind cu ei».

Lucruri, cari, la vremea lor, nici nu le observase, acum toate îi treceau prin minte, par-că anume i le izvodea cine-va de ce mai mult gândea, de ce s-adăogau note rele la purtarea lui Gheorghe.

Cu cât s-apropiau de jumătatea drumului din pădure, tot mai mult îi crescea îndoiala: frica tot mai mult îl stăpânea.

—„Sigur, hoțul își închipue că duc cine scie câte-sute de galbeni! Scia de eri că am să iau bani; a auzit cum samsarul m-a asigurat că-mi găsesce, la sigur, cel puțin cinci mii...Dar hoții te ucid pentru cinci galbeni! La dînșii a omorî un om e ca și cum ai tăia un puiu de găină...A mai văzut geanta plină cu argint, el crede, că sînt averile lui Iov.

„Cum dracul nu l-am întors îndată ce-am prins de veste c-a luat drumul prin pădure? Și doar îndată, am bănuit că-i ce-va necurat la mijloc! Nu-i bine, când cine-va s-arată prea curajos! numai de n-ași plăti scump astă nechibzuință”.

Drumul prin pădure ținea jumătate de ceas; trecuseră, de mijloc, simțea cum Gheorghe încetenise din hățuri mersul cailor; aceștia par-că simțeau ce-va că mereu forăiau.

— Ce faci, măi, cailor, de nu îi lași să meargă-n voe?

— Sciu eu ce au, haramurile? Le miroase a vre-o lighioae...

De odată s-aude un șuer; semn care cerea respuns. Un resunet prelung s-auzi în liniștea nopței. Sunetul tăiase ca o săgeată întunericul; cuconul Todiriță simți tot sângele urcândui-se în sus: un fior îi scutură tot trupul. Fără gândire și fără sine, scoase revolverul. Alt șuer mult mai apropiat îi taie auzul; se cunoscea că vrea respuns grabnic.

Vizitiul slăbise caii de la trap. Cuconul Todiriță simți trezindu-se în sine o putere de aperare neînchipuită. Sări ars de pe scaunul trăsurei și, punând țeava revolverului în spatele vizitiului, îi zise:

— Mână, hoțule, și nu crâcni că-ntăiu pe tine te culc la pămînt!

Vizitiul, încremenit de această neașteptată amenințare, începu a da biciu cailor și a mâna fără sine.

În asemenea moment de grea cumpănă, se poate zice, că nemic deslușit n-avea Mustea în cap: să-și apere viața cu orî-ce preț, aci i se concentrase toată puterea minței.

În urmă, se auzeau fluerături, tot mai depărtate. De la o vreme, neprimind respunsul așteptat, pricepuseră că-i primejdie. Liniștea cuprinse iar desișul pădurei; părea că totul fusese o nălucă...

Când ajunseră în șosea, boerul simți luându-i-se o greutate din spete.

Obosit, zdrobit, căzu pe scaunul trăsurei. Mâna încordată pe revolver începu să tremure; degetele, încleștate pe piedecă, nu le putea întinde. Trecuse primejdia, dar îi lăsase adâncă urmă de groază. Părea că ținuse un veac...

La câți-va pași s-auzea scârțiitul unor care.

Ce musică plăcută și mântuitoare nu-i păru sunetul tânguitor al roților!

Acum boerul vedea în bieții cărăuși niște dragi și iubiți frați, gata la ordi-ce moment să sară și să-i scape viața daca hoții ar mai îndrăzni să-l urmărească, ieșind la drumul mare, pe vre-o potecă ascunsă.

Atâta îl enervase pe cuconul Todiriță primejdia, că ar fi voit să sară din trăsură, să îmbrățișeze pe țeranii ce mergeau agale pe lungă carele încărcate cu cherestea, luată de la târg pentru un proprietar vecin.

— „În sfârșit, slavă Domnului, zicea Mustea, nu mai sînt singur în desișul pădurei!”

De-o parte și de alta se-ntindea câmpul mărgenit tocmai departe cu dealuri acoperite de păduri.

Vizitiul, de groaza glonțului, mâna din răsputeri, și acum simțea în spete locul țevei. Caii gâfâiau din greu, scuturând capetele.

Cuconul Todiriță, galben încă de primejdia prin care trecuse, privea cu mulțumire luna resărind de-a-supra dealului din dreapta. Se uita la ea cu drag gândind: „Cât pe ce era să nu mai ved lumea cu ochiii”.

Luna sfioasă ca o fecioară, se ridica tot-mai sus pe coasta dealului, urcând a gale suișul, pănă ce, mândră și falnica, își luă zborul, fermecând multe inimi și martoră a multor nenorociri și crime.

Lumina-i albue împrăștia întunerecul și, la razele-i palide, gândirile păreau mai însuflețite de bine, mai dătătoare de speranțe; greutățile vieței, chiar suferințele, s-aretau șterse.

Nenorocirea, din care scăpase, îi oțeli lui cuconul Todiriță sufletul, îl îmbărbăta să se lupte cu nevoile ce so rânjeau la el. Un gând tainic îi șoptea că are noroc. Ca, dupe o grea boală, prețuia mai mult viața. În fața morței nemicuri par necazurile zilnice, iar nevoile și munca, petreceri plăcute.

Ajuns a casă, se simți obosit.

În balcon îl așteptau nevasta și sub-prefectul.

— Credeam, frate, că nu mai vii, zise sub-prefectul, strângându-i mâna prietenos.

— Chiar era să nu mai viu!

— Ce fel? zise nevastă-sa îngrijată.

— E o comedie, d-le sub-prefect, n-avem nici o siguranță. În amurgul serei era să me ucidă hoții.

— Taci, frate! Ce glumesci?

— Ba nu glumesc de loc. De n-aveam presență de spirit, se isprăvea cu mine...

— Dar n-aveai armă? zise sub-prefectul.

— Ce armă, când hoțul e pe capră?

— Ce spui? strigă nevastă-sa îngrozită.

Cuconul Todiriță istorisi cu de-amenuntul toată întâmplarea cu hoții.

— Așa frică n-am tras, de când sînt.

— Lucru curios, câtă vreme presupuneam numai că-hoțul m-a vîndut, eram mult mai îngrijat. Îndată înse-ce primejdia mi s-a făcut vădită, m-am simțit mult mai energic și mai curajos.

— Îndoeala e mai rea de cât însă-și primejdia, zise sub-prefectul. Ei și ce facem cu hoțul?

— Ce să fac? Mâne îl socotesc și-l dau afară.

— Cum, fără să-l închidem?

— Ce folos? Are să tăgăduiască și, la urmă, ce dovezi am că era înțeles? făcu suprefectul.

— Bine, dar cele ce le spuseși nu sînt prea de ajuns?

— Mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat; nu voiu să-mi răsbun.

— Așa face Dumnealui în tot-d-a-una. La noi slugile n-au frică, zise nevastă-sa.

— Îmi place să plătesc reul cu bine. Mâne îi plătesc pănă într-un ban, îi dau și-un bacșiș, și-i zic: «Du-te, Gheorghe, cu Dumnezeu. Nu ești de mine». Nu ve faceți idee, cum îl prostesc pe om, când pentru reu îl răsplătesc cu bine.

— Hei, cucoane Todiriță, ia seama: bunătatea d-tale să nu-ți rupă odată capul.

— Câți, fiind rei, nu și-l frâng?

— Dar eu înnoptez de-a binele, și pățania D-tale nu-mi surâde de loc.

— D-ta nu treci prin pădure și ai militari pe capră.

— Hei, dragă, dar câți dușmani am eu.

— Mai la noi!

— Nu se poate. Pănă-n ziuă trebue să fiu în plasă. Am o anchetă: nisce țerani au sărit să-l bată pe perceptor.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, oamenii de pe moșia noastră numai de-așa năzbâtii nu-s-apucă. Se bat cel mult între ei.

— Asta-i de petrecere. Nu se poate serbătoare fără bătae. Pofta bună și, te rog, nu uita de ce te-am rugat.

— Me rog, te mai îndoesci!

Sub-prefectul ieși, stringendu-le mâna prietenesce.

— Obosit și flămând ca un câne; dar mulțumesc lui Dumnezeu că me ved acasă, făcu cuconul Todiriță.

CAP. II

Cuconul Todiriță

Sigur, cu toții ne interesăm să cunoascem mai de aproape pe eroul întîmplărei de mai sus.

Cuconul Todiriță Mustea era proprietarul Chindescilor, o moșioară în susul Moldovei.

Om în floarea vârstei: între patru-zeci cinci-zeci de ani.

Bărbat înnalt, bine-făcut, cu fața veselă și deschisă de cât-va timp își lăsase barbă, ceea ce-i dă o înfățișare și mai plăcută.

Era din acei oameni, cu cari te împrietenesci de la întâia vedere; caracter deschis și inemă de aur.

Mustea, cum am vezut din întâmplarea cu Gheorghe, era de-o bunătate fără seamen. Dînsul nu pricepea cum poate fi cine-va reu.

Proprietar sirguincios, vecinic călare și vecinic pe câmp, vedea și povețuia toate cu blândețe și vorbe bune. Pe feciorii boercsci îi sfătuia să fie blânzi, zicându-le:

— «Vorba dulce mult aduce. Cu binele mai curând îndupleci pe om la muncă. Cu reul ți-l faci dușman. Și eu cu dușmani nu voiu să am a face. De omul reu, taie poala și fugi; cu el nu voiu să am de împărțit nici în clin nici în mânecă».

Și, ce-i drept, sătenii îl iubeau; puțini erau cei cari nu veneau să-și facă datoria.

Cu toate astea, afacerile lui Mustea nu mergeau de loc strălucit. Reul nu venea din pricina bunătăței, ci di-ntr-o înlănțuire de fapte mult mai îndepărtate.

Mustea nu era boer de baștină, ci fiu ce se îmbogățise, administrând moșiile unui beizadea ce sta mai mult la Paris.

Bătrânul se îmbogățise, așa cum se îmbogățiseră mulți în acele vremi vestite de bielșug, cumpărase moșia Chindescii și o lăsase fiului său.

Pămînt bun, cum e mai pretutindeni în nordul Moldovei, dar cam puțină pădure.

Cât a trăit bătrânul, nu l-a lăsat să schimbe o iotă din modul vechiu de agricultură și comptabilitate.

—«Tu, zicea bătrânul, îi face cum îi aci, după moartea mea. Comptabilitatea nouă, un moft, ca să te poată înșela mai bine!

„Averile mari, dragul mieu, s-au făcut pe vremea modei vechi, cu cei tari de vârtute și slăbi de duh. Acum, când nu te poți resufla de cărturari, în loc să te îmbraci, mai tare te rupi. Dea Dumnezeu, fătul mieu, să poți păstra cu sciință ta, ceea-ce am agonisit eu cu nesciința mea.

Vorbe d-al de astea spunea bătrânul mai în fie-care zi, când îșî lua cafeaua în balcon...

Curtea era așeejată pe deal. Cu drag, putea privi moșioara, agonisită prin o viață de muncă și economie.

Satul se întindea mai la vale. Nu avea mulțî locuitori: cu vr-o șaizeci de familii, dar avea căsuțe curate.

Bătrânul era poznaș de felul lui: când vedea la vre-un om casa derăpănată și nespoită, îndată trimitea câte-un fecior boeresc cu o traistă de var.

— Bună ziua, fele, zicea acesta, intrând pe poartă.

— Mulțumim! respundea femeea înfiptă și presupunea dîn0sa la ce vine omul boeresc.

— Apoi, lele, m-a trimis boerul cu nisce var, zice că să-ți spun că vine d-lui mâne să te învețe a vărui, că poate îi fi uitat.

Femeea înghițea noduri, dar pănă a doua zi casa era spoită, ca nouă.

Tot cam așa le făcea la cei ce țineau curțile nemăturate: le trimitea târnuri. Femeile îi prinseseră frică. De venea vre-un om, Dumineca, la curte, neprimenit, boerul îl întreba:

— Măi, omule, ai tu nevastă?

— Am, cucoane.

— Du-te și-i spune că o să-ți caut eu alta, care să te primenească serbătoarea.

Așa pe încetul se deprinseseră femeile gospodine și mersese vestea că oameni curați ca-n satul Chindesci, mai rar.

Cuconul Tudoriță nu putea să iasă din voia bătrânului.

În zilele când n-ăvea de lucru, cuconul Todiriță vâna, megea la oraș, făcea ce-va ștrengării; în colo era băiat bun, ascultător de părinți; nu făcea datorii, ca alți tineri de seama lui.

De la o vreme bătrânul a început a zice că vrea. să-l vază însurat înnainte de a închide ochii pe-veci.

— Măi băiete! îi zicea el, însuratul de tînăr nu strică, și tu, slavă Domnului, ești flăcău tomnatec. Gospodăria merge ea, merge; dar tot se cunoasce că nu-i mâna femeei, care să reguleze și să vază de toate. Alt-fel era, când trăia biată maică-ta!

Un oftat adânc ridică pieptul bătrânului. Într-o clipă o viață întreagă îi trecea prin minte.

Se vedea tîner; aprig da muncă, muncind din zorii zilei până noaptea târziu și-n cadrul nevăzut al trecutului îndepărtat, îi apărea ca o vedenie scumpă tînăra lui soție, sprintenă, alergând, toată ziua după ale gospodăriei. Cum trecuseră toate! Năluci ale amintirei, atâta tot! și bătrânul oftă adânc, adăogând:

— Dar când voiu muri și eu, ce va mai fi din casa mea? Nu! Trebue să te însori, destul ai hoinărit.

— Mă însor bucuros, tată, dar să-mi aleg nevasta după gustul mieu.

— Vezi bine, doar tu ai a trăi cu dînsa. De cât ține minte vorba mea: „Surceaua nu sare departe de trunchiu. C-o fi bogată, c-o fi săracă, n-am de zis nemic, numai să nu fie di-ntr-un neam reu.”

— Ce sînt vinovați copiii de faptele părinților?

— Nu sînt vinovați, dar e așa. Să nu pomenesci vorbele mele. Eu ți-am găsit fată cu zestre, cu moșie, de neam bun. Ție nu-ți place! Treaba ta...

— Vezi, tată; omul odată se-nsoară. Și-i bine să-și ia nevasta pe pofta inemei. Alt-fel-se nenorocesc doi.

— Ești destul om să pricepi.

— Așa-i obiceiul părinților, să aleagă norori dupe gustul lor; de nu, îndată le scot cozi; dacă nu lor, cel puțin mamelor!

— Bre, băiete, să nu te bucuri la femeea prea frumoasă, că n-ai parte de ea.

— Bine, tată dragă, dar de frica asta n-oiu lua vr-o ciumă.

— Așa-i tineretul: succsce vorbele bătrânilor, fără a le adânci înțelesul.

— Tătuță, zisese cuconul Todiriță, cum obicinuea să-l numească dezmierdător, fac tot ce voesc, dar să mă lași să-mi iau nevasta pe gust.

— Vezi bine că nu te-oiu însura cu de-a sila; un singur băiat am și voiu să fie fericit înnaite de toate.

— Da, tată dragă, voiu lua o fată săracă, dar s-o iubesc și să mă iubească; să ție cu mine la nevoi și la năcaz.

— Pe cât ved, tu aî și ales-o.

— Da, am ales-o.

— Spune-i o dată numele, să-nu sciu și eu odorul de noră.

— Matilda Călin, îngânase cuconul Todiriță.

Betrânul încrețise fruntea, încruntase sprîncenile și, clătinând din cap, zisese:

— Cine? Fata mazilului den blănar! Cât trăiesc eu, băete, nu voiu să văd asemenea podoabă la casa mea. Mustea nu poate fi cuscru lui Călin. Să-ți iasă din minte asemenea lucru.

— Dar el a murit, tată!

— Ei și? Îi trăiesce numele! Eu să zic cuscră femeei lui Călin? Să mă ferească Dumnezeu;

— Uită-te: peste hotar, la Ciuculescu: fată de oameni, cu un petec de moșie. Ia-o și lasă târgovețele; să-și mânânce-n ticnă covrigii. Nu te nenoroci. Să nu vii la vorba mea, dar prea târziu!

— Drept să-ți spun, tată, reu judeci. Fata e cum se cade, nu se aude nimic de ea. Nu sciu ce cusur îi găsesc! Curat povestea cu mielul.

— Să me lași în pace.

— Bine, nici eu nu mensor.

— Aștepți să mor! Poate chiar doresci?

— Ba, să me ferească Dumnezeu tătuță, de așa gânduri spurcate...

A ținut cearta un an de zile, și la urmă bătrânul a trebuit să cedeze. Greu poate ținea piept înțelepciunea bătrânească cu îndărătnicia tinerilor.

Cam de voe, cam de nevoe, bătrânul a mers la nunta; și aduse nora ’n casă.

Sigur, își vor închipui cititorii noștri că bătrânul Mustea, din interes bănesc nu vrea să-și lase feciorul să ia pe Matilda Călin.

S-ar înșela. Și de aceea sîntem nevoiți a areta pricina care îl făcuse pe bătrân să se împotrivească la această căsătorie, un an de zile, crezând, în mintea lui, că, poate, Todiriță s-o lăsa de Matilda.

Cu tatăl ei, bătrânul Mustea n-avea nemic, doar c-a fost prost, și-a pierdut averea și s-a lăsat dus de nas de femee. Nu tot-așa sta lucrul cu femeea lui Călin; pățania ei o scia tot orașul, ba chiar tot județul.

Oștile nemțesci primiseră ordin de retragere din țeară, după cea din urmă ocupare.

Ofițerii și soldații stătuseră în cartir pe la case.

Femeea lui Călin era foarte frumoasă și mult mai tînără de cât bărbatul, care pe atunci nu lepădase încă antereul și giubeaua; în schimb, ofițerul neamț încartirat era tînăr, înnalt și frumos.

În asemenea împrejurări era fatal să se întîmple ce s-a întîmplat, va zice filosoful nepărtenitor.

Nu tot așa judecă lumea.

Femeea lui Călin s-amoresă de ofițer. În focul dragostei își închipuia că Nemții n-or să mai părăsească țeară; și gurile rele povesteau multe. Într-o bună demineață Călin se simți reu de țot, în urma dulceței și a păharului de apă, ce lua în fie-care demineață, după obiceiul moldovenesc.

Scăpă, bietul, numai mulțumită untului de lemn și laptelui dulce ce-i dădu grabnic servitoarea bătrână ce avea în casă; cucoana lipsea: ora dusă la primblare cu ofițerul.

Călin pricepu totul, dar avea copii, și mai bine ar fi murit de cât să-și facă casa de rîs, să-și dea femeea în vileag. A mustrat-o în ascuns; a amenințat-o cu despărțenia și cu închisoarea. Dînsa a cădut în genuchi, a cerat iertare, jurând că a fost o rătăcire diavolească.

În realitate dînsa, în mintea ei proastă, voia să scape-de bărbat, să pue mâna pe juvaeriui și bani, ca să poată fugi cu ibovnicul.

Peste o septămână de la această întîmplare, Nemții primiră chiar ordin de plecare.

Fu o zi o adeverată jelanie și nebunie pe multe-femei, nu numai pe a lui Călin.

Cele mai multe suforiră lovitura iubirei lor în ascuns, nevoind a se face de rîs.

Vre-o zece înse, între cari și femeea lui Călin, fugiră dupe Nemți, luând din casă bani și juvaeruri.

Lungă frontieră, administrația le prinse. Se povestesce că ispravnicul, om hain, spre pedeapsă o hrăni, prin mijlocul verei numai cu pesce sărat ne-dându-le strop de apă.

Femeea lui Călin, de rușine și de scârbă, nu dădu pe acasă vre-un an de zile; se surghiuni singură la mănăstirea Verațec, la o soră.

Toate acestea, și multe altele, le scia bătrânul Mustea de la o rudă din oraș.

Acum pricepe cetitorul de ce s-a împotrivit părintele cu atâta înverșunare la căsătoria fiului său cu fata lui Călin.

Bătrânii, fără a sci legile complicate ale moștenirei, cunosceau de minune urmările-i nenorocite.

Matilda s-areta blândă și supusă față de betrân; nu prea scia gospodăria nici de oraș, dar încă pe cea de la țeară.

Bătrânul avea o jupâneasă veche, femee bună, pânea-lui Dumnezeudînsa scia rostul gospodăriei.

Matilda huzurea de bine: avea tot de-a gata, nimic nu-i lipsea. De la traiul pe sponci din oraș ajunsese-în bielșugul proprietăresei de la țeară.

Destul de pretențioasă, scia să se ascundă în fața bătrânului. Cuconul Todiriță nu putea crâcni nemic, căci bătrânul i-ar fi zis: „Singur ți-ai ales-o, băete”.

În gândul ei, Matilda nu-l iubea de loc pe socru-so. Scia dînsa că de mare nevoe o luase noră. Îl privia ca pe un spin în casă, de vreme ce nu putea ea să-și joace cai cum ar fi voit.

Lingușitoare și prefăcută, scia înse să-l măgulească pe bătrân. Acesta, dese ori își zicea: „Uit-te cum își face omul pecât, judecând copiii dupe faptele părinților”.

Peste câți-va ani bătrânul Mustea odihnea întru Domnul, alături de iubita lui soție, în cimitirul de lungă biserecă satului. O cruce mare de piatră-și un grilaj de fier aretau locul unde erau așezate rămășițele pămîntesci ale bătrânilor.

O salce plângetoare îi sădise fiiu-so ca să-l umbrească mormântul, semănat cu flori de mâna nurorei.

Matilda l-a bocit ca pe un adevărat și bun părinte, care, pe patul de moarte, îi dese sfat înțelept: „Să-ți iubesci bărbatul și să fiți credincioși unul altuia...De la căsnicie pângărită D-zeu își întoarce fața, dragii, miei”...

De jur împrejur se înșirau crucile de lemn ale sătenilor morți: bărbați și femei; tineri și betrîni. Toți înconjurau pe boeri la odihna de veci, cum în viață îi înconjuraseră la muncă.

CAP. III

Seceta

Cuconul Todiriță era acum de mulți ani proprietar. Avuse planuri mari, dar toate îl cam daseră de sminteală.

Bătrânul par-că luase cu el norocul.

Când credeai că vă fi recolta mai bună, atunci eșea mai prost: Ori ploi cu nemiluita ori secetă și alte neajunsuri, cari, din an în an, tot mai mult bântuiau agricultura.

Anul acesta...în care se petrec cele ce vom povesti, fusese o iarnă geroasă și nu prea îmbrăcată; de aceea grâul nu eșise tocmai bun; ici rar, di-ncolo pârlit de ger «Dar ce” să facem? dicea cu conul Todiriță: „cu D-Jou nu ne putem bate!’

«De vom avea o primăvară și o vară, ploioase, nu murim de foame? ba mai astupăm și câte-va nevoi».

Primăvara plouase și nu prea, dar, cum fusese recoroasă, nu se prea simțea nevoia ploei.

Sosi înse Iunie cu arșiți cumplite. Câmpul părea ars de secetă. Grâul, care dase în copt, se îngălbenise peste tot, înnainte de vreme, mărunt la spic și pipernicit la bob.

Mai trăgeau, bieții oameni, nădejdea porumbului, așteptând ploaea din zi în zi.

Până și copiii se uitau mereu la cer, doar ar zări vre-un nour binecuvîntat, vestitorul unei ploi mult așteptate.

Dar zadarnic! Spre desnădejdoa mulțimei, cerul era senin și albastru spălăcit.

— O săptămână de nu mai plouă, sîntem topiți. Era vorba ce-o auzea de la bătrân până la copil.

— Pentru păcatele noastre ne pedepsescc Dumnezeu! ziceau bătrânii.

— Prea s-a făcut lumea rea. S-ar mânca om, pe om; copiii nu mai ascultă de părinți; oamenii au uitat de Dumnezeu și el ne-a uitat pe noi. El nu bate cu ciomagul, ci cu foc și sabie.

„O să murim de foame și noi și vitele, se văitau oamenii desnădăjduiți și neputincioși în fața secetei îndărătnice.

Frunzele verzi, late și frumoase, ale porumbului se resuciseră ca nisce funii la arșița soarelui. Țerina pe ogoare era roșie cenușe. Pe unele locuri pămîntul crepase adânc de uscăciune însetat, par-că deschidea mii de guri, cerând apă dătătoare de viață.

Toate bucatele cătau a jale, a sărăcie; toate spuneau norodului: „Zadarnic, anul acesta nu veți avea parte de noi”.

Toate îți făceau întipărirea dureroasă a copilului bicisnic, fără vlagă, căruia n-ai să-i vezi bucuria: îi plângi de milă, văzând cum micuțul se luptă; cum întreaga lui ființă plăpândă e dornică de viață!

La imaș jalea te izbea la inemă. Vitele se topeau de foame; le numărau coastele.

Câmpul, din verde, era cenușiu, uscat ca piatra.

Numai scaeții, pe cari nici oile nu-i pot roade, se ridică, din loc în loc, falnici. Vitele, când zăreau suflet de om, începeau a mugi jalnic, muget ce par-că întreba: «Ce faceți cu noi? Ne prăpădim de foame.”

Unele vite mai deștepte fugeau din cireada.

Omul se trezea la mijlocul zilei, cu vaca râmând la poarta.

Părea că dobitocul venea să ceară scamă stăpânului de ce îl supunea la cel mai groznic chin: la moarte prin foame!

Pe cât primăvara verdeața câmpiei te îmbărbăta ademenindu-te la viață; pe atât acum priveliștea tristă îți da melancolie, îți areta nevrednicia omenească.

Atâtea făpturi nevinovate trebuiau să sufere, și omul, regele tuturora, părea un pitic neputincios în față naturei înverșunate.

Și tocmai anul acesta, cuconul Todiriță semenase mult grâu și mult porumb!...

Iera într-o Duminecă, la vre-o douesăptămâni de la întâmplarea cu hoții.

Norodul tăbarîse ca ne altă dată la biserecă.

Dupe ce preotul isprăvi sfînta slujbă, fruntașii satului îl înconjurară îndată ce eși din altar.

— Iei, ce-i, oameni buni? Așa-i? Când v-ajunge cuțitul la os, v-aduceți aminte că-i o biserecă în sat și-un Dumnezeu sus?!

— Nevoile, părinte, nu ne dau răgaz să ne aducem aminte mai des, păcătoșii de noi!

— Acum n-aveți mai mari nevoi? Cel ce părăscsce pe Domnul, părăsit va fi de el.

— Părinte, zicea un sătean, de nu plouă septămâna asta, sîntem topiți!

— Va trebui să dăm vitele în ogoare, strigă altul: imașul e ca în palmă, mănâncă bietele douițoace pămînt.

— Ce urgie pe noi! Ne-a uitat Dumnezeu, se vede! strigau femeile.

— Dumnezeu o bun, trebue să ne certe ca să nu ne abatăm de la calea sa, zise preotul cu smerenie.

Sătenii nu mai erau ca altă-dată, cu fețele vesele și semeți, ci posomorîți negri de groază și superați; deși era un sat de oameni frumoși, nalțl de stat, chipeși, cu plete frumoase și chip ademenitor.

Preotul, tot vorbind cu ei, ajunsese în privdor, și le dise cam aspru:

— Ați uitat pe Dumnezeu și pe mine robul său.

Când am făcut clacă, n-ați venit zece inși în tot. Bani, ve cred, n-aveți; dar vorba-i că nici bună-voință nu aveți. Voi m-amăgiți pe mine. Dar pe Dumnezeu, care-i pretutindeni, nu-l vedeți?

Șireți ca oamenii din satul ăsta, nu mi-au dat ochii să ved!

Dați cinci-zeci de bani de căciulă și es. Nu-s doar toți pentru mine: să iau lumînări și unt-de-lemn.

— Părințele, dar n-avem; dar vom lua pe secere și v-om da.

— Cine ve crede?

— Să n-avem parte de ce ne rugăm lui Dumnezeu, n-zi: de ne dă boierul, venim întins la Sfinția ta.

— Numai de n-ar fi drumul la cârcimă mai scurt.

— Fă-ți pomană, părințele, cu noi și- las’ că vom fi și noi oameni.

— Să mai cerc și data asta. De la mine trece mereu, de la voi nici odată.

Părintele Biciușcă își netezi frumos perul pe cap, își puse potcapul, luă patrafirul, zicând dascălului să scoață prapurele, crucea și icoana Maicei Domnului.

Flăcăii se grăbiră, care de care, a duce icoana și prapurele.

Procesiunea porni spre ogoare, la largul câmpului. Biserecuța din margenea satului remase pustie, ne mai resunând de cântece și vorbele oamenilor. Părăsită părea și dînsa ca și mormântul boerului betrân, de care puțini își mai aduceau aminte.

Ajungând la ogoare, preotul ceti rugăciunea de ploae.

Femeile și copiii băteau mătănii.

Bătrânii făceau cruci zicând:

— „Maică a tot milostivă, îndură-te cel puțin pentru pruncii nevinovați! Dă-ne ploae și ne mântue de sărăcie. De n-am greși noi, robii tăi, cum ți-ai putea tu areta nemărgenită bunătate, nesecatul izvor de milă și îndurare?”

La întors, uit-te și boerul venea de la oraș.

— Pe cine ai îngropat, pop-o?

— Am îngropat seceta, cucoane.

— Prea târziu te-ai trezit.

— De, Românul nu se pocăesce, pănă nu-l ajunge cuțitul la os.

Trăsura porni strârnind în urmă nouri de praf.

Norodul își urmă calea, smerit, cu capetele goale. Suferința nevoilor se restrângea pe fețele lor. Cine poate sci ce era în sufletul acestui norod îndurerat?

Aproape de amiază, văzduhul părea aprins de arșița înnăbușitoare. Holde și câmpii cătau a jale, a pustiu; nici boare de vent, nici așchie de nori nu se zărea la margenea cerului.

Nu plouase de o lună de zile, dealurile nu se vedeau ca altă dată, înverzind în depărtare, ci roșii, păreau stânci sterpe și pustii.

Desnădejduit, îngrozit, de foamea ce l-așteaptă, plecă norodul spre casă. El, făptura cea mai desăvârșită, părea smerit în fața a Totputerniciei neîndurate...

Fie-care își punea mereu zadarnica întrebare:

„Ce ne facem de nu ploua și septemâna asta? Pier vitele de foame și sete. Seacă fântâni și pâraie.”

Seceta, aducătoare de neagră sărăcie, era stăpână neturburată...

Norodul smerit se închinase Duminecă, rugând cu lacrimi cerul să aibă îndurare.

Luni, de cu noapte, fetele din sat furaseră un știubeiu și-l daseră pe iaz. O babă le încredințase că dupe această jertfă, dată pe apă, trebue să ploae. Altele, învățate de babe, făcură o păpușă, apoi, plângând și bocind, o îngropaseră la hotar, cu deplină credință că seceta va înceta.

În satul de alături, oamenii, într-o clipă de desnădejde, uciseseră în bătăi un cărămidar, presupus c-a legat ploea cu vrăji. Duși la cercetare; unul din ei respunse:

— Eu l-am bătut. Faceți cu mine ce voiți. De cât să moară o lume de foame, mai bine un nelegiuit ca el..

— De unde sciți voi c-a legat ploaia? zise subprefectul.

— Ne-a spus baba Dochița, că, de când lumea, cărămidarii leagă ploaea.

— Ce le pasă lor de sărăcia noastră! Să tragă alții, minte, să nu somai apuce de pozne diavolesci.

Sub-prefectul îl puse în fața cadavrului, vînet tot de ciomege: peste cap, peste față, peste trup era bătut mer.

— Cum ai putut tu să bați un om până la moarte?

— Par-că numai eu! îngână, vezend cadavrul. Toți l-am bătut. Fie-care credea că de douetrei ciomege n-o mai pieri un soiu reu ca dînsul.

— O să faceți pușcărie.

— Să trăiți; om face, dacă dă legea. Dar par-că n-ar fi drept pentru un dușman, care n-a avut milă de o lume, să fim noi osândiți.

— Nu trebuia să faceți singuri dreptate.

— Să trăiți, Măria Voastră, strigă un betrân, până să faceți DumneaVoastră formele, noi ne prăpădeam.

— Eu ve spun că reu și fără cale ați făcut.

Toți cei învinuiți erau cu fețile senine, ca și cum ar fi împlinit o sfîntă datorie.

Dupe mintea lor ora cea mai neauzita nelegiuire să scii pe cel care-i pricinuitorul atâtor nenorociri, al foametei mistuitoare, și să-l lași nepedepsit.

De aceea, într-un moment de furie și superstiție, năvăliseră la cărămidărie, dărâmaseră și stricaseră tot.

Furia selbatecă și-o versară asupra singurului om ce se afla acolo.

— L-am rugat cu binele să deslegc ploaia. De ce n-a voit? adaose unul di-ntre oameni.

— Dar voi îl credeți mai mare de cât Dumnezeu? adaose sub-prefectul.

Românii nu ziseră nimic. Tăceau, dând din cap desnădejduiți, dar remăneau tot în credințele lor.

Ploaia mântuitoare, înse, nu se zărea.

CAP.IV

Visita

Cucoana Matilda, îmbrăcată într-o rochie subțire de batiste mauve, sta în salon de vorbă cu sub-prefectul și cu Iliescu, funcționar la tribunal.

Cuconul Todiriță era om primitor: Îl poftise pe Iliescu, care era vânător să vie la vânat pe moșie și să se abată pe la curte.

— «Te rog să vii; îmi faci mare plăcere mie și nevestei», era vecinicul refren al lui Mustea de câte ori îl întâlnea. Cucoana Matilda îi și zisese să nu-l mai poftească atâta; o întră omul la prepus că-l vânează pentru soră-sa Maria, care sta la dînsa.

Soarele arzetor începuse a înfierbînta văzduhul.

În salonul, cu ferestrele deschise spre grădina umbrită de copaci mari, totu-și căldura înnăbușea de-ajuns. Din când în când numai un venticel recoros adia de pe iaz.

Salonul era maro, mobilat nu luxos, dar îndemânatec.

Perdelele lungi de damasc verde aretau că-s de pe vremea bătrânului. Jilțuri, și canapele, mai mult ademenitoare la odihnă, de cât cum sînt azi.

La o parte o masă de jucat cărți, părăsită de mult sta de formă. În mijloc altă masă, frumoasă de nuc, cu cele trebuitoare pentru fumat. Peste tot împletituri albe, elegante, lucrate de domnișoara Maria. Lungă fereastra ce dă în grădină, stă deschis un piano.Pe jos covoare frumoase de-țeară. În păreți câte-va tablouri, între cari un portret al beizadelei.

Fala salonului erau doue oglinzi de Veneția, remase din vechea mobilă a bătrânului. În ele cucoana Matilda își mlădia talia.

Din toate numai la acestea ținea Matilda. Pe celealalte, de ar fi fost la voia ei, de mult le-ar fi schimbat.

Cuconul Todiriță cu drag îi împlinea toate caprițiile, dar anevoe s-ar fi înduplecat să schimbe mobila veche: era de la betrân și-i era scumpă.

Fie-care jeț, fie-care scaun avea amintirea lui. De câte ori, stând singur. În salon, Mustea nu vedea par-că aevoa pe betrân, stând pe jeț, ori culcat pe vre-o canapea, povestind vre-o istorie tristă ori hazlie din trecut!

Cuconul Todiriță fusese singurul copil, foarte resfățat de părinți, și, în schimb, îi iubea foarte mult. Când muri bătrâna, credeau că vor nebuni de jale și urît; nu era scară să nu meargă la mormînt să-i ducă flori, tămâie și luminări.

Ceasuri întregi tatăl și fiul vorbeau despre bătrână, își aminteau de sfaturile și vorbele ei.

Adese-ori bătrânul, voind să facă vre-un lucru, îl întreba pe fiiu-so:

— Todiriță dragă, oare cum ar fi zis maică-ta să facem?

Tînerul respundea, cu siguranță, care ar fi fost voia maică-sa.

Betrânul nu schimba nici e iotă, par-că crezînd că-i sfatul iubitei lui soții.

Așa fiu nu se despărțea lesne de tot ce-i aducea aminte de părinții iubiți.

Blând și bun, cum era Mustea, nu voia să lovească nici dorința Matildei de a mobila din nou salonul: mereu amâna din toamnă în toamnă, când vor avea o recolta bună.

În anul din urmă spusese hotărît că va schimba mobila, când le va fi fata mare; acum pentru cine s-o schimbe? Cucoana Matilda stătu câte-va zile mânioasă, și-i trecu...

Musafirii din salon erau Iliescu și sub-prefectul, poftiți la dejun.

Iliescu, îmbrăcat în haine de catifea maron, anume pentru vânat, și cu botfori lungi de lac, înnalt de tpt, cu perul negru și creț, cu mustața resucită, avea aerul unui don-juan. Ce te lovea la el erați ochii mici, strălucitori, bătând în galben ca la vulpe.

Iliescu făcea parte din acei oameni îngâmfați, cari își dau aere că sciu tot și pot ori-ce; tip nesuferit bărbaților, dar foarte simpatic femeilor.

De câte ori trecea pe lungă oglindă, își admira statura și-și sucea mustața.

Mândru și doritor de a ajunge cât mai sus, avea talent deosebit de a aduce mereu vorba despre președințe și de a se lăuda că-i iubit de acesta și mereu poftit acasă.

La asemenea laude sub-prefectul, căruia nu-i torsese maică-sa pe limbă, îi respundea:

— Te-a scăldat moașă-ta cu năvalnic, măi Iliescule.

— Parole-d-honneur, vezi pe alții lingușindu-se, guzurându-se și în schimb capetă lovituri de picioare; eu, mereu cu capul sus, și toți se dau în vent după mine.

— Ce-ți spun eu! Ai lipici! zicea sub-prefectul zâmbind ironic.

Cu toate cusururile, Iliescu era băiat hazliu, glumea cu d-ra Maria, cu doamna, îl hărățea pe Newton, eredinciosul casei.

Cuconul Todiriță privea pe Iliescu cu ochi buni, gândind: «De unde scii? O fi partidă bună pentru Maria. E băiat cu viitor; Maria, fără zestre, nu se mărită lesne».

Iliescu ghicea gândurile celor de casă, și se folosea venind cât mai des. La masa întinsă și bogată nu trefoue multă poftă.

— Dar întârzie cuconul Todiriță, zise Iliescu uitându-se-la ceas.

— Ai flămânzit, d-le Iliescu? zise Matilda compătimitor. De, pecatul d-sale de a uita de cei de-acasă, când merge încotrva.

— O să-i iau apărarea, zise sub-prefectul Muntenescu.

— Vezi bine. Corb la corb nu scoate ochii, zise. Matilda, zâmbind.

— Când te prinzi în vârtejul afacerilor, uiți de oualele cucoanei.

Cucoana Matilda, înțepată foc, respunse:

Vrei să zici de ale bucătăresei, d-le Muntenescu.

— Me rog, respectcle mele, dar oalele sînt ale Cucoanei, nu le poți lepăda. Trebue să te ții de ele. Trebue să le ții de coadă.

— Eu? M-a ferit Dumnezeu: nici nu le-am ținut, nici nu le-oiu ținea!

Spre a scurta vorba, zise fetiței:

— Puie-o, du-te, vezi nu vine papaea?

Fetița, sprintenă, se răpeeji afară, zicând:

— Newton, hai și tu cu mine.

Iliescu, oprindu-se din primblare, s-așeză pe un scaun lungă Matilda și zise obidit:

— Se usucă prepelițele mele, cuconiță.

— N-ai grijă, Casandra e meșteră. Ține să-ți intre în voie. M-a întrebat cine le-a vânat: cuconașul cel oacheș? zise Matilda.

— Te crede că-i ești ruda, zise sub-prefectul.

— Te-nșeli, nu-s neam de boer, făcu Iliescu spre a-și răsbună pe Muntenescu, care se pretindea de neam.

— Nimeni nu poate garanta de origina lui; vorba cântecului: «La donna e mobile».

— Iar începeți a critica femeile, sfinților? zise Matilda.

— A! cuconiță, pentru Domnia-Voastră, respectele mele. Nu veți tăgădui înse că sînteți fiicele Evei și doar dînsa a pricinuit căderea neamului omenesc.

— Proastă recomandație ve faceți. Adam ori era prost, ori a voit să se lase înșelat.

— Da! mulțumită lui, sîntem cu toți robii patimilor și jucăria femeilor...

— Sărmanii candizi!

— Ați fost ori nu aliata Satanei în opera de cădere a omenirei?

— Fecioara Maria ne-a șters păcatul; numai cu-prostia lui Adam cum remâne?

— Muntenescule, pune-o în sac, zise Ilieseu.

— Să lăsăm gluma și-o rog pe cuconița să fie sinceră, să mărturisească singură, dacă în căsnicie, mai tot-de-auna când nu merge, nu-i femeea de vină?

— Tocmai fiind-că sînt sinceră, am să-ți spun că-i din contra fie-care bărbat are femeea ce merită.

— Spusa Domniei-tale e foarte adeverată, dar ea nu schimbă întru nimic pe-a a mea. Femeile au fost de treabă de frică, și cari au fost; dar, cu educația de azi, cu libertățile reu înțelese și nepotrivite cu moravurile noastre, ne-am dus dracului:

— Ești prea pesimist, zise Ilieseu.

— Da, Domnia-Voastră sînteți de moda nouă, nici n-ați avut nici n-o s-aveți cultul familiei. Și nici n-aveți de unde-l avea, fiind-că n-ați vezut o familie cum era a bătrânului Mustea, de-o pildă.

— Sigur, femeea săruta mâna bărbatului, seara și demineața, zise Matilda ironic.

— Da, îmi aduc și eu aminte de o mătușe, care zicea bărbatu-so bădiță. Ha! ha! ha! frumoase idealuri! zise Hiescu.

— Era dragostea întrunită cu respectul; familia era socotită un lucru sacru, bărbatul era respectat.

— Vorbesc! ca din carte, nene, las-o încurcată, zise Hiescu plictisit.

— Da, tînăra generație, nu vă convine adevărul.

La voi azi însurătoarea e zeflemea. De aceea la tribunal vezi mai multe divorțuri de cât căsătorii la starea civilă.

— Erai bun de Vlădică; domnule Muntenescu. Nu uita de pensia alimentară; aceea m-âmusă pe mine.

— Nu-i vorbă de amusat e lucru ce-ți dă de gândit: obiceiul se întinde șinpopor! mai de mult țeranul zicea: „însurătoarea, fătul mieu, nu-i măr să-l musci și să-l arunci. A-zi îți vorbesce și el de «divorț.».

— Vrei să stea lumea pe loc? Se civilisează oamenii! zise Matilda.

— Adecă luăm din civilisație ce-i mai reu. În occident rar se văd divorțuri.

— De vezut răul nu-i greu: pricina și leacul sînt mai anevoe de găsit, zise Matilda.

— Pricina? Educația greșită a femeei. Bărbatul, când se însoară e de bună credință, el vrea să aibă mamă la copii, gospodină și tovarășă; dar cele mai multe nu vor să-și îndeplinească datoriile. Pentru dînsele bărbatul e un bancher, dator să le dea fără socoteală, căsnicia o socot robie.

— Sigur, vorba Dumitale, femeea să ție oala de coadă zise Matilda.

Tot mai bine de cât să se ție de intrigi. Să am o fată, iași da educație în casă. Să fie în puterea mea, ași închide toate pensionatele atâtor «marchands de soupe». Mai reu ne smintesc fetele. Am nisce nepoate: când vin acasă, numai vor să pue mâna pe nemic; toată ziua fac poesii, cetesc romane. Ce soții, ce mame vor fi?

— Dar ce vrei să facă, pentru Dumnezeu, să spele vasele? zise Matilda.

— Cum, la gospodăria de țeară n-are ce face o femee? O să le mărite după un arendaș ori dupe un proprietar mic; n-au să aibă ce lucra?

— Frumos ideal pentru bietele fetei zise Matilda

— Bine de noi ăștia de la oraș, n-avem asemenea griji, făcu Iliescu...

— Bine v-am găsit sănătoși, zise cuconul Todiriță, intrând vesel, urmat de Puica și de Newton.

— Bine ai venit Sănătos. De mai stăteai mult, murea Iliescu de necaz ca pițigoiul; i se usucă bunătatea de bâtlan.

— Iar ai vânat? O să te dăm în judecată. Bine, subprefect ești d-ta, să ți se calce legea sub nas? Pii! Ce căldura! Ce praf! Mi-i foame și nici prea, dar de sete mor. Oare sifon mai avem, dragă?

— Nu sciu, întreabă pe fecior.

Plecară cu toți la masă. Sofrageria era cu ferestrele în grădină, umbrite cu duzi stufoși.

Mirosul de iarbă cosită, adiat de vânt, aducea o recoare plăcută.

Odaia, mare. Se puteau așeza în ea mese pentru cinci-zeci de persoane. În mijloc o masă de stejar, la o parte un bufet sculptat frumos în care se vedea argintăria veche, remasă de la bătrân, împreună cu bogatele servicii de cristal. Fața de masă, șervetele, erau țeseturi de casă; toate de la bătrâna, care lăsase lății pline cu pânzeturi și velinți de toată frumusețea.

Bucatele, nu luxoase, dar din bielșug, ca la țeară: fripturi, oue, smântână, brânză și unt de-ajuns.

Iliescu fusese la exposiția din Paris, nu pentru a studia ce-va folositor, ci, ca mulți gură-cască, mersese doar să strîngă material de vorbă pe zece ani. Oamenii de teapa lui Iliescu n-au cugetarea lor propie, și, dacă n-ar vedea lucruri concrete, n-ar putea deschide gura.

— Halal de viața de la țeară! Aer curat și poftă de mâncare, zise Iliescu.

— Și bucate din bielșug, adause sub-prefectul.

— Atâta ar mai lipsi să n-avem nici ce mânca pe lungă atâtea alte necazuri, zise cuconul Todiriță.

— Târgoveții cred că la țeară câte doare zboară toate se mănâncă. Pardon, Iliescule: nu-i alusie la bâtrân.

— Poate să fie, că nu mă super.

— Și bine faci.

— Vezi, cucoane Todiriță, la țeară ai lucruri naturale; în oraș, mai ales în orașele mari, tot e falș. Am stat o lună la Paris, credeam că mă ia dracul.

Tot e artificial. Îți dă, bună oară, lapte, dar crezi că-i lapte? Ași! Scrobeală goală.

Untul e margarină curată; cafeaua, vinul, piperul! Falșe! Ce vrei, nene, au fafșificat pănă și ouăle!

— Dar, carnea, puii, și ei sînt falși? zise sub-prefectul.

— Carnea e de cal. Orașul falșificărilor, nene, nemic natural!

— Dar sexul frumos, Iliescule?

— A! Mai cu seamă el e complect falș, făcu Ilieseu, rizend vesel c-a făcut o vorbă de spirit.

Poftim ce unt galben și bun, poți să dai o sută de franci la Paris că nu-l găsesc.

— Apoi să nu mori de necaz? La Capșa aduc unt din Paris, zise Mustea.

— Așa sîntem noi Românii! ne desprețuim singuri roadele noastre bine cuvîntate, zise Muntenescu.

— Cum să înflorim noi agricultorii, când productele noastre sînt disprețuite în chiar țera noastră? Nu m-ași mira ca mâne-poimâne s-aducă și grâu străin. Nu le-o mai plăcea al nostru

— Ce s-aducă? Dar nu s-aducea pănă mai anii trecuți în Bucuresci făină din Pesta? Ne vindeau Ungurii grâul nostru prefăcut, par-că făina noastră de Botoșani n-ar fi cea mai prima? Fideaua și macaroanele de Galați se vînd sub firma că-s de Pesta, zise Muntenescu.....

S-a adus friptura;

— A bravo! Prepelițele pentru noi, bâtlanul pentru Ilieseu; vânătorului se cuvine partea leului, zise sub-prefectul.

— Te-a luat reu în antreprisă Muntenescu, făcu Mustea.

Luară fie-care câte o prepeliță. D-șoara Maria puse întreg bâtlanul înnaintea lui Ilieseu, zicând:

— Poftim, ia ca di-ntr-al Domniei tale, d-le Hiescu.

Hiescu, zâmbind silit:

— De lepedat n-o fi el. Vorba Rusului: și toporul ie bun cu borș, dacă-i pui ce-i trebue. Aspect ved că are frumos.

— Asta-i meritul bucătăresei, nu al vânătorul, zise Muntenescu.

Hiescu tăie o bucată de picior și, cam îndoelnic, o vârî în gură.

— Aci e arta, Iliescule. Să te ved cum îl mesteci.

Ce-i drept, greu se poate închipui ce-va mai câlțos, și mai anevoie de mestecat.

Hiescu, de voe de nevoe, înghiți o îmbucătură, dar nu mergea, îi sta în gât.

— Merge anevoe, Iliescule, dar cu puțină bunăvoință îl mănânci tu.

— Nu-i reu. Pe o carne cât de bună, când o mănânci întâia-și dată, îți vine nu sciu cum; așa am pățit-o cu broascele la Paris.

— Ei bine, acelea erau artificiale; dar vezi bâtlanul e natural, bâtlan pur-sang, zise Muntenescu.

— La urmă, fire-ar al Naibei de morar, doar l-am întrebat: «moșule o bună la mâncare paserea cea de colo?». «Bună d-le, bucățică împărătească» mi-a zis.

— Nu-i dat fie-căruia târgoveț să înțeleagă spiritul țeranului. Și-a bătut moșneagul joc de tine. Dacă erai mai fiu la pricepere, înțelegeai dupe intonație câte ia în rîs, făcu suprefectul.

— Așa reu nu-i el.

— Cel puțin ești sigur că-i bâtlan. Autentic, garantați.

— Puteți gusta, doar e o pasere ca toate paserile poftim cuconiță, domnișoară, de hatârul mieu.

— Merci, d-le Iliescu, nu facem haz de trufandale, zise Maria.

— Scii ce, Iliescule? tot te iubesc președintele; du i-l present.

— Mai curend l-ași duce morarului, să i-l vâr cu sila pe gât.

— Dacă vrei să mai capeți și salată pe lungă friptură, du-te. Pe mine să nu mă chemi. Din mâna morarului nu te scoate nici dracul, cât e de drac.

— Poate și D-tale ți-e frică de el?

— Se prea poate! făcu sub-prefectul. O să remâi proverbial, d-le Iliescu, cu bâtlanul d-tale, zise cucoana Matilda.

— Și d-ta, cuconiță, me mai amăresci? zise Hiescu privind-o galeș.

— De! Cum și-o face omul, nu i-o face nici dracul! făcu sub-prefectul.

— Las-o încurcată, nene. Admirabil vin ai, cucoane Todiriță. Vechiu trebuie să fie! Un vin asemenea am beut numai la un arhimandrit de la mănăstirea Neamțului, un unchiu dupe mamă...Bine trăesc și călugării!

— Mănâncă și beau! Asta e fericire? Viața fără emoții, fără luptă zilnică, pentru mine, nu face doue parale, zise Muntenescu.

— Cine te crede, nene? zise Iliescu.

— Fie-care are alt ideal de viață. Pe bietul tata îl ruga acum în urmă vlădica de la Zagavia să meargă să-i ție de urît măcar vre-o lună. «Eu la mănăstire? Să n-am nemic de făcut?! nici legat nu me ții», zisese bătrânul.

— Atârnă și de temperament. Iliescu, bună-oară, s-ar face stareț....la Gafton, la maici, zise Muntenescu....

Cafeaua au trecut s-o ia în salon. Maria a început să cânte la piano.

— Iliescu, îndatoritor, a făcut pentru toți țigări. Pe aici, ved eu, habar n-aveți de dietă, zise Hiescu.

— Bravo! vânător te sciam, dar doctor nu! Spune ce rețeta vrei să ne dai, zise Muntenescu.

— Păi! dupe masă nu-i bine să stai, trebue să te primbli cel puțin o jumătate de ceas.

— Asta tot la Paris ai aflat-o? Eu, din contra, dupe masă stau un ceas și pe urmă încep munca.

— Bună trebue să fie zmeura! Cuconiță, nu mergi? Ne primblăm puțin și-o gustăm.

— Coaptă o fi ori nu; dar artificială te asigur că nu-i. Astea sînt fructe pentru copii și cucoane. Mergeți răpede, Puica le culege toate.

— Eu nu-s cucoană și-mi place.

— Ești copil.

— Moroi de compliment.

— N-ai pentru ce.

— Să trimet feciorul; el culege, mai curând, zise Mustea.

— Așa!! N-are haz! Când o culegi singur, e mai cu gust. Cuconița, d-șoara, nu me întovărășesc? Să nu me pierd singur!

— Lucrul bun nu se pierde, zise Muntenescu.

— Maria se făcu că nu aude; Iliescu eși cu cucoana Matilda.

— Uf! am scăpat, zise Muntenescu.

— E cam fălos, dar ne mai ține, de urît.

— Ce taclagiu! Nu l-ași primi în casă, Doamne feresce!

— Am atâtea afaceri pe la tribunal și e îndemânatec. Ce face el, ce drege, îndată îți pune treaba pe roate. Scii, pun moșia la Credit?

— Ce să faci? merge prost și agricultura.

— Nu prost, dar infam.

— Munca la noi se zice că-i eftină, dar, fiindcă-i prost făcută, mă crede că-i mai scumpă. Exportul, ce să-ți mai spun, că-l scii. Mai adaogă-i foncierele atât de urcate și mai fericesce-l pe agricultor.

— A-zi trebue capital, să poți exploata o moșie cu folos.

— Alai e vorbă? Mașini, semințe bune, vite de rasă, toate cer bani.

— Și la noi banii sînt scumpi. Ne exploatează străinii.

— Bună oară eu, nu muncesc pentru procente?

— Ba eu am arendat petecul de moșie al nevestei.

— Bine ai făcut! Pe mine procentele m-au ucis. Mă doare inema că pun moșia la Credit, adecă me fac vechil, cu alte cuvinte, dar n-am ce face.

— Trebue protejată agricultura, alt-fel ne ducem dracului și, voi proprietarii, nu înțelegeți, nu ve uniți să faceți un partid puternic.

— Să me crezi, nu-i de-ajuns. Nu-i vorba numai de noi, marii proprietari, trebue gândit și la nemernicul de țeran. Tu mă scii că nu-s di-ntre proprietarii rei; îmi iubesc sătenii, dar nu merge. Țeranul e rutinar; nu te ascultă, nu pricepe o muncă mai sistematică.

— Școala trebue să le deschidă capul.

— Eu țin obiceiul tatei. Nu fac politică, dar cer de la guvern să aibă oameni cinstiți și să’ gândească și la noi. Doar în țeară asta agricultura e totul. Apoi bine, nene, pănă acum s-a făcut totul pentru orașe, nemic pentru sate.

— Asta n-o poți zice. Drumurile de fier, șoselele, administrația, bună-rea, tot, socot eu, e ce-va pentru agricultură.

— Ce-va nu-i de ajuns, zise c. c. Todiriță.

— Explică-mi d-ta un lucru. Cu toată nevoia țeranului nostru, avem lipsă de brațe. Am angajat cinci-zeci de mazuri la secere.

— Nu-i minune, frate! Munca agricolă e foarte deosebită de alte, munci: ține câte-va luni. Când ai d-ta nevoe de brațe, țeranul are de lucru la ogorul său. Ar trebui mașini.

— Și aici e anapoda. Închizi mii de franci în mașini și lucrezi cu ele jumătate de lună pe an.

— Un lucru, frate, e sigur; noi nu putem fi popor bogat câtă vreme muncim atât de puțin.

— Cum puțin? zise Mustea răstit.

— Să vezi. Noi, ca popor agricol, muncim foarte puțin comparativ cu popoarele, cari, pe lângă agricultură au și industrie mare.

— Asta-i paradoxal.

— Îmi pare reu, frate, că nu gândesc! Se zice mereu că țeranul nostru muncesce, dar, dacă vei aduna ceasurile de muncă di-ntr-un an, cu păcat, nu muncesce mai mult de o sută de zile pe an. Atunci te-ntreb: se poate să fim tot atât de bogați ca poporul industrial, care muncesce anul întreg? Cum vrei să putem sta în rândul popoarelor bogate?

— Noroc că țeranul nostru șe mulțumesce cu puțin, — zise Mustea.

— Di nenoroc, nu noroc.

— Alt reu mai mare e că s-a început camăta la sate. Și ce camătă? Sută la sută, ce-va de spăriat.

— Mie-mi spui? Scii că pe cojocarul de la Călinesci l-au ucis? Se presupune că unul, pe care-l calicise cu cameta.

— Țeranii sînt rei și răsbunățori.

— Ca ori-ce om mai simplu: el n-are răbdare să aștepte dreptatea legei, zise Muntenescu.

— Eu văd un lucru: țeranul sărăcesce și cu dînsul și noi. Care-i pricina, Dumnezeu o scie.

— Ar trebui o anchetă severă de economiști pricepuți.

— Uit-te, era să uit. Ai dat ordin primarului să-mi scoață oamenii la secere?

— L-am îndrăcit, zice că și d-ta ești de vină; îi lași prea moale.

— Mi-e milă de ei și mă doare de mine. Le-am zis să-mi trimeată femeile și fetele la secere; iar bărbații să meargă la prășitul lor.

— Sînt anapoda, frate; cum ți-or afla slăbiciunea, că ești moale la inemă, s-au dus boii dracului.

— Copii, betrâni! Sciu numai de frică.

— Drept, ai avut și un primar moale de tot, zise Muntenescu.

— Să ne ferească Dumnezeu a mai face socoteli și anul acesta cu dînsul. De oamenii miei n-am grijă, ei sciu că nu-i înșel c-un ban, dar erau vre-o câți-va de la Leahul milionar. Ce mi-a tras cu ei sufletul! De câte-va ori i-am scos afară.

— Te cred, ’mi dau sufletul pănă scoate oamenii la șosea. Dar n-am ce-i face: e protejatul lui Vasiliu de alături...

— Eu nu-i cer părtenire, să me ferească Dumnezeu! O singură dată am prins pe vătav că măsura falș. I-am hotărît: «Ascultă-me, fie lui acolo, eu nu voiu să mă fac milionar, calicind satul. Sărac, dar curat»

— Ce zgârie brânză și Vasiliu! Pentr-un car de fân și câte-va chile de ovăs, vrea să-i fiu vătav! zise Muntenescu.

— Dar cu omul cel mort din bătaia tâlharului de Negru, ce s-a făcut?

— Ce să fac? E chip să-ți faci datoria? Are proptele și pace!

— Ce talent de a se îmbogăți au, domnule, străinii

— Iscusiți! Au credit în străinătate, la băncile și societățile lor, de unde li se dau bani, cât le trebue, în condiții bune, aproape de pomană. Or să ne cucerească economicesce.

— Așa-i, frate. Mie, când îmi trebue o mie de lei, trebue să bat la ușile tuturor bancherilor și mă numesc proprietar!

— Ce te numesci? Doar ești.

— Pe când un străin găsesce credit, când vrea...

— S-a luat taclagiul de Iliescu cu vorba; îi face capul cucoanei călindar.

— Las că-i bine; alt-fel mi-l face ea mie. Ar vrea s-o trimet la Franzensbad!

Timpuri de primblări sînt a-zi, când eu, pănă găsesc o mie de lei, mă căciulesc la toți cămătarii? Și doctorul e de vină! Ca să intre în grațiile cucoanei, îndată o trimite la băi! Mie de asta-mi, arde?

— Dar de vre-o cinci ani ani merge întruna?

— Așa sînt femeile: îți crapă măseaua de necaz, și ea nu-ți crede; de-ai cedat odată, ești pierdut.

— Drept, nevestei și copiiilor nu-i bine să le intri în voe.

— Când te-ai însurat, aveai încă seu de la betrâni.

— Bietul tata! Par-că a luat cu el norocul în mormînt. Dar ai crezare la femee?

— Femeea e ca și calul; ori îți îți ia frica, ori i-o da. Cu bine, Cucoane Todiriță. Respectele mele cucoanei. Merg la primărie să ved ce boroboațe mai găsesc pe acolo.

CAP. V

Matilda

Cucoana Matilda era di-ntr’ acele femei, cari’ vor cu ori-ce preț, nu numai să-placă, dar să și robească inemile bărbaților. Îi plăcea să fie măgulită și să-i facă bărbații curte; alt-fel îi numea mojici, reu crescuți.

Femeea lui Muntenescu o cunoscea bine, de aceea nu voia să facă nici un chelemet cu ea.

Matilda mai n-avea prietene: cucoanele moșierilor de prin prejur se țineau mai nobile de cât dînsa; iar cu altele se ținea ea mai sus.

Ca să-i ție de urît, o luase la dînsa pe soru-sa Maria, cu care vorbea adesea și-și areta principiile.

— Față cu bărbații, zicea ea către Maria, trebue șă fii mândră și, chiar când n-ai dreptate, să nu te lași învinsă.

De la o vreme, presupunând că Maria ar avea oare-cari înclinări pentru Iliescu, îi zise:

— Chiar de-ai iubi un bărbat, nu trebue să-i areți lui patima ta; prin asta ai pierde ori-ce farmec. O fată nu trebue să sară în gît bărbatului la cel mai mic semn de dragoste. O femee, fie chiar urîtă, poate robi un bărbat, dacă scie să-i fure mintea.

Cât despre Iliescu, te sfetuesc să nu-l ei în serios; e prea flușturatec și tu prea serioasă. Ar fi o nenorocire să-l iubesci.

— N-ai teamă, țațo; nu-l iubesc. De o vreme îmi e chiar antipatic; ved eu ce vânează el.

— Te sfetuesc de bine și te rog să nu fii obraznică, adică cum vine vorba asta că vezi tu ce vânează?

Maria era deprinsă cu asemenea certe, de aceea tăcea.

Matilda fusese fată săracă, se măritase spre a-și asigura viața, nu din iubire. Încă din pension spunea colegelor că se va mărita din interes.

Povețele date Măriei nu le urma de loc față de Ilieseu; mereu îi făcea ochi dulci și areta mai mult de cât o simplă cochetărie femeească.

Matilda era din acele femei menite a cădea pradă iubirei la vârsta de mijloc, atunci când patima nu mai cunoasce mărgeni și-i soră de aproape cu nebunia.

Drept, la început, Matilda cercă să se lupte în potriva ademenirilor.

Curtea lui Ilieseu o lua în rîs; deși une ori pe nesimțite remânea visătoare, fascinată, la privirile pătimașe ale lui, iar alte ori pleca ochii ca o vinovată.

Ilieseu era prea deștept ca să nu priceapă că, la urmă, tot va birui pe Matilda. De la o vreme ea nici nu mai cerca să se ascundă: voia numai să-i arate, că-i stăpână pe sine.

Ilieseu nu era din acei cari să se descurajeze; așteptând avea totul de câștigat și nemic de pierdut. La masă, dese-ori, Ilieseu o atingea cu piciorul; atunci privirile dînsei spuneau mai mult de cât vorbele.

Între asemenea bărbați și femei e o limbă vorbită din ochi, foarte bogată și cu multe înțelesuri.

Toți ’l socoteau de prietenul casei. Nimeni, și mai puțin de cât toți cuconul Todiriță, nu se mira, dacă îl vedea prea familiar cu Matilda: dînsa îi punea mâna pe umer, îl lua la braț, ori îi da peste mână în glumă; bărbatului îi părea că se poartă ca o soră mai mare cu fratele.

Pe Matilda o împingea la asemenea legătură tot mai mult urîtul, viața monotonă a femeei, care are totul de a gata, care nu ia parte la grijile bărbatului, nici vrea să-și facă din gospodărie o îndeletnicire plăcută și zilnică.

Idilele lungi, neprinse de vuetul orașului, de visite, de clevetiri și mahalagisme, îi păreau nesfârșite.

Viața de țeară îi ațîțase în ascuns nervii: era ca un foc acoperit, înnăbușit sub un strat de cenușe; ajungea un vent să-l descopere puțin ca focul să izbucnească furios.

Patimile omenesci sînt ca unele boli: stau ascunse până vine ocasia prielnică; îndată ce aceasta se ivesce, ele copleșesc, nemicesce chiar, șubredă noastră făptură.

În asemenea stare sufletească, toate simțirile și întregul scaun al minței e schimbat, toate sînt supuse ascultătoare ale patimei.

Inema poruncesce, iar mintea ascultă și făuresce planuri de izbândă.

Cuconul Todiriță n-avuse noroc să-i fie căsnicia binecuvîntată cu vre-o cincișease copii. Grija de aceștia, poate, ar fi scăpat-o pe Matilda de la multe căderi și păcate. Copii sînt dese-ori o bine cuvîntare cerească, o pavăză pentru fericirea căsniciilor.

Viața singuratecă și trândăvia sînt în stare s-ațițe chiar simțurile cele mai potolite.

În serile senine, când luna fermecătoare de veacuri a îndrăgostiților, lăsa în drumu-i o dungă aurie pe lac, Matilda, cu priviri rătăcite, tot mai mult găsea viața pustie și lipsită de emoție!

Țârâitul greerilor, încet-încet adormea presentul, lăsând loc unor visuri viitoare...Vai de femeea care se lasă pradă unor asemenea visări!

În unele zile privea ceasuri întregi în zărea albastră, fără gândiri deslușite, și adesea, aruncând mâinile înnainte, ca semn al desnădejdei, își grăia singură:

„Până când oare am să mai pot duce viața aceasta monotonă? nici o emoție nici o simțire plăcută! Trecută de trei-zeci de ani, când oare am să mai trăesc?

„Mâncare și îmbrăcăminte au și slugile mele. Oare atâta mi-a fost idealul vieței? Aici se închee fericirea, unei femei?

„Să me îngrop aici între mojici! Dînsul, un nesimțitor, un egoist! Credeam că voiu avea casă în oraș, voiu primi lume și voiu sta în rând cu oamenii de elită.

„Toată frumusețea și tinerețea mea, închise aici în pustietatea asta! Să nu simți farmecul ce-ți lasă în suflet admirația ce insuflă frumuseța ta! E în adever grozav.

«Toată fericirea, toată gloria femeei frumoase se închee în această admirație. Ceea-ce n-o are, zadarnic a trăit și mai trăesce! Ce decepții ne păstrează viața!»

Cam aceasta era starea sufletească a Matildei, când Iliescu începu a le veni în casă. Dînsa, vezând un târgoveț, îl primi cu multă plăcere.

E ce-va curios în caracterul oamenilor deprinși a trăi la oraș. Ori-cât de bună stare materială ar avea la sat, nu se pot deprinde cu viața de țeară. Nostalgia orașului! Simpatii, chiar, greu se statornicesc între orășean și sătean. Cel din urmă târgoveț, se crede superior săteanului. Săteanul, la rândul său, simte aceasta și-l biciuesce cu ironia lui.

Când Matilda îl vezu pe Iliescu, orășan ca și dînsa, simți îndată ce-va comun, care îi insuflă simpatia, ce nu o putuse căpăta, într-atâția ani, de viață pentru bărbatu-so.

Orașul, cu vuetul lui, cu intrigile și mahalagismele lui, cu cancanurile și crimele, amețesce ca un narcotic plăcut viața târgovețului. Acesta, adus la sat, e ca un morfinist lipsit de injecția obicinuită.

Grădina curței, adevărat paradis, cu tei mari stufoși, cu duzi răsfețați, cu aleele bine îngrijite, părea anume menită întâlnirilor intime ale unor amoresați.

Maria visase și ca adesea prin aleele grădinei, stăpânită de melancolia fetelor la opt-spre-zece ani.

Cum trecură de întâia alee, Hiescu dădu fără teamă brațul Matildei, strîngîndu-i cu înțeles mâna lungă piept.

Matilda simțea o moliciune fermecătoare și, de la început, n-avu puterea să-și tragă îndărăt mâna; ca de privirea unui șarpe, își lăsă capul pe umărul lui Iliescu. I se părea c-ar fi mers așa, fără să i se urască, toată viața.

Într-un colț al grădinei se-ntindea o alee de zmeură, iar în vale s-auzea șerpuit lin de pârău în care răchițile verzi cu ramuri plângătoare, își muiau crengile încă nu-și făcuseră destăinuri; vorbiseră numai limba ochilor și a manilor.

Dese-ori începeau cu banalități, spre a vorbi, ca să nu tacă.

Uită-te zmeura se coace, păcat că nu-s și fetele cu noi!

— Asta însamnă că ți se urasce cu mine, zise Iliescu, strîngîndu-i și mai cu putere brațul.

Matilda, cu acea șiretenie femeească de a se face că nu vrea să-l ia în seamă, zise:

— Încă nu-i bine coaptă.

— Mâncăm frunzele...Câți și câte în dorul căpșunelor nu se mulțumesc cu foi.

— Cât sînt de proști! În viață e bine să ai devisă ori tot ori nemica

— Frumos principiu, dar nu de îndeplinit în viața reală.

— Farmecele plăcerilor lesne căpătate sînt ca rouă: înviorează numai o clipă.

— Nu tot-de-auna. În viața zilnică, și în patimi, e ca la războiu: nu soldatul ce zace în șanțuri are beția gloriei, ci tocmai cei pe cari soarta i-a păstrat mai la adăpost de gloanțe și foc.

— Când iubesci, ce luptă se începe? O furtună în sufletul nostru, dar împotriva căreia nu poți nemic. Ca un căpitan stai față la distrugerea ta proprie, dar ți-i rostul pierdut, căci nu de la tine atârnă alinarea fortunei.

— Dar de la cine? zise Matilda, adânc mișcată de vorbele umflate ale tânărului.

— Cum de la cine? ai vorbit numai ca să zici ce-va? De la cine de cât de la cea pe care o iubesci?

— Cât de copil ești! Nu sîntem o jucărie a întîmplărei! eu, de exemplu, nici odată n-am făcut ce-va dupe voia mea; mereu a fost cine-va ori ce-va, care m-au împins, întocmai cum e o foaie pe lac; un veni o doboară, altul o mână, până ce istovită cade la fund. Nu ți se, pare că soarta noastră, a femeilor, s-aseamenă mult cu a bietelor foi? Vai! Bărbații, tirani și călăi tot odată! Când m-a luat Todiriță, s-ar fi aruncat pentru mine în foc; acum nici de sănătate nu se îndură să me îngrijească!

— Poate s-ar găsi și azi unii, cari să-și dea viața pentru o femee, vorba e să scii, dacă și ea te iubesce, zise Ilieseu.

— Vorbe goale! mereu vorbe! Toate le-ași fi crezut la opt-spre-zece ani, dar la trei-zeci nu mai merge.

— Rea burueană e neîncrederea; dînsa ucide și cele mai frumoase sentimente. Dar sînt ființi cărora le place să se chinuiască singure. Când au prilejul fericirei, fac toate chipurile s-o înlăture. Asemenea oameni se îmbată de nefericire ca alții de fericire.

— Da, fiind-că nu pot face alt-ce-va, deși, e adevărat sînt și suferinți plăcute.

— Spune-mi și mie una, zise Iliescu, privind-o țintă-n ochi.

— De când mi te-ai făcut duhovnic?

— Nu pentru curiositatea de a sci, ci ca să împărtășesc și eu acea suferință, cu atât mai mult cu cât zici că-i plăcută. De ce să nu simt și eu acea plăcere?

— Toată viața îmi pare pustie, lipsită de ori-ce rost. Ași pleca departe, departe. Cel puțin de puteam merge la băi! Singura distracție ce mai avem.

— De boala d-tale zac și eu. Deosebire c-ași vrea să stau neclintit aicea.

— Ce ești amoresat de Maria? Rea boală și dragostea!

— Cât sînt femeile de crude! Leoaica te prinde și te sfâșie, dar femeea simte o plăcere să te chinuiască. Aci te lasă a crede că ține la tine, aci te lovesce-o moarte! Adică nu pricepi că-te iubesc? De ce me chinui mereu?

— Ești copil! Departe te-ar duce iubirea mea! Nostim ideal! O femee măritată!

— Ei și? De când iubirea se împiedecă de legi?

— Cu cât te-ași iubi mai mult, cu atâta nu te-așî sfătui să-ți legi zilele de o femee cu prea mult trecut, zise Matilda.

— Iar vorbe ca să-mi îndurerezi sufletul.

— Dar am datorii, am bărbat și copil!

— Moartea și iubirea nu cunosc datorii; înnaintea lor toate se închină; zicînd aceste vorbe, îi cuprinse talia.

Iliescu avea principiul: în iubire nu trebue să se lungească prea mult. Îndrăzneala hotărasce și mai tot-deauna e încununată de succes.

— Iliescule, o să fim nefericiți. Mai bine fugi! Du-te cât mai e vreme, zise Matilda cuprinsă de un sentiment moleșitor.

— Vom fi fericiți, Matild-o, ochii tăi îmi spun fără să vrei tu. Fericirea e cea mai sfîntă datorie a omului; cine nu-i singur fericit, nu poate face pe alții. A fugi de fericire, când o poți avea, e o crimă; sau cel putui faci ca avarul, care-și ține aurul închis, nefolosind cu el nici pe sine nici pe alții.

— Fericire! Uit-te un fruct ce n-am gustat în viață și nici cred c-o să-l gust! E în lumea asta o soartă, care prigonesce pe unii și răsfață pe alții. Fată săracă, m-am măritat ca să am cu ce trăi. Lumea credea că-s fericită. Todiriță, ce-i drept, me iubea, dar eram eu de vină, dacă nu-l iubeam?

Zece ani de când îmi pare că trăesc ca într-o mănăstire. Ce plictis! Ce viață monotonă!

Am avut momente, când apa lacului din față me momea să m-afund în ea de veci. Dar cât de ticăloasă fie viața, tot găsesce omul în ea ce-va, care să-l ție! Pe mine me mai ținea fata. Așa a trecut an dupe an și am dus traiu de vită, nemic mai mult.

— Dar acum ești vinovată. Te-ai învățat cu această monotonie și nu vrei să te smulgi din ea. Ai putea iubi și fi iubită, ai fi fericită și m-ai face și pe mine fericit.

— Când n-a fost, dragă, noroc la două-zeci de ani, n-o să fie la trei-zeci!

— Iubirea nu cere act de nascere. Mult ești înderetnică. Nu scii ce sînt în stare să fac! și o să regreți.

La aceste vorbe o tăcere îi cuprinse pe amândoi.

Sînt oameni cari mint cu atâta energie, în cât, pentru moment, cred nu numai alții, dar chiar ei singuri propria lor minciună.

Iliescu iubea pe Matilda, așa cum iubesce ori-ce bărbat o femee frumoasă; un tip ca dînsul nu era în stare să-și facă seamă, dar, cum zicea el între prieteni, dacă nu le-ai spune femeilor vorbe d-astea, nu cred că le iubesci; femeei îi place să te vază că mori de trei-zeci de ori pe zi, numai atunci crede ea că ții la dînsa. Ast-fel cu Matilda: era hotărît să simuleze chiar o sinucidere; lumea ar fi zis că-i din pricina Măriei.

Ca toți bărbații, își pusese ambiția în joc și voia să reușească, l-ar fi desprețuit în sinea-i, dacă n-ar fi eșit biruitor din această încercare. La început credea c-o să cucerească mult mai lesne inema Matildei. Ce-i mai ușor de cât iubirea unei femei măritate?

Dînsa n-are nemic de pierdut și totul de câștigat. Lumea e foarte discretă. Chiar dacă se scie, nimeni nu cutează să spue bărbatului.

Această înderetnicire a Matildei o punea Ilieseu pe seama cochetăriei, dar era hotărit să învingă. Amorul lui propriu de băiat frumos era în joc și trebuia să reușească. Băeții de la tribunal îl și felicitaseră: «Nu de gustul rațelor, ziceau ei, se duce Ilieseu în fie-care Duminecă la țeară; a găsit el vre-o gâscă». Și toți rîdeau pe seama lui, îl fericeau că o băiat cu noroc. Tei tufoși întindeau crengile departe; un foșnet molcom se aiuzea, un murmur lin ca șoptele ce-și spun iubiții, șoapte pline de înțeles, dar vai, atât de înșelătoare dese-ori.

Sub un teiu umbros era, în cale, o bancă. În vale de tot se autjea un murmur de pârău, cântec atât de plăcut amoresaților.

Matilda, gânditoare, s-așerjă întâiu. Dînsa în adever iubea; patima ei nu era o comedie jucată din amor propriu ori trecere de vreme. De aceea era foarte pe gânduri. Ilieseu, plecându-se, o sărută pe grumazul alb.

— Ce înseamnă asta? Ești îndrăzneț, Iliescule! Purtarea mea nu ți-a dat dreptul la așa ce-va. Me tem să nu ne nenorocim unul pe altul.

— Îndrăzneala prea mare ori te mântue ori te-nneacă. Purtarea ta n-o mai pot suferi; aci pare că me iubesci, aci iar te areți indiferentă. Hotărasce-mi să nu-mi mai calce piciorul în casă. Sufăr odată și la urmă cine ce are cu viața mea? N-am pe nimeni. Nimeni n-o să me plângă.

— D-ta ești liber, ce-ți pasă? Dar eu, cu fapta mea, pot nenoroci pe mulți, și alergând după fericire, să nu dau de mai mari nenorociri.

— Nici o nenorocire nu se poate pune în cumpănă cu ferigirea ce ne-o dă un ceas de iubire.

— Eu și fericirea! nici nu-ți, faci idee ce ființă fără noroc sînt și cum nenorocesc pe toți cei din jurul mieu! Todiriță mereu spune că de când s-a însurat, îi merge ca la cei vrăjiți.

— Nu sînt superstițios. Ce-ți pasă de paguba mea? eu te iubesc și pentru mine dragostea ta e o fericire. Dar se vede ca femeile sînt ca și copiii. Prima vorbă ca și primul pas e greu; pe urnă totul merge de la sine.

— Poate îți vine greu a rosti cuvintele de iubire?

— Drept, nu le-am rostit nici odată în viață.

— Uite, zi după mine: «Te iubesc». E atât de lesne a repeta după altul!

La aceste vorbe, spuse cu atâta îndrăzneală și pe neînconjur, Matilda simți o moliciune plăcută. Îi lipsea puterea de a mai resișta ademenitoarei iubiri, patimei ascunse ce o mistuia.

Iliescu o cunoscuse mai bine de cât se cunoscea dînsa.

De la întâia visită, vezuse că femeea e plictisită de căsnicie, că nu și-a iubit și nu-și iubesce nici soțul, nici casa.

Iliescu, pe dată, simți că femeea aceasta n-a păcătuit numai din lipsă de ocasie. Dînsul avea principiu: un bărbat nu trebue să se milogească mult la picioarele unei femei. Îndrăzneala în iubire face minuni, ca și curajul în războiu. Une-ori e mai greu de cucerit o inemă de cât o cetate; dar nu-i el bărbat, care să se descurajeze. Trebue să scii a te folosi, la cel mai mic prilej, de slăbiciunea femeei. Primul pas făcut, poți fi sigur de biruință. E greu până femeia dă un deget diavolului, pe urmă se dă cu totul.

— Presupune c-am zis, ce-i cu asta? zise Matilda, în vreme ce Iliescu îi săruta mâinele cu foc. Putem noi oare fi fericiți?

— De sigur că putem, o să vezi. Dar ce ne lipsesce? Uit-te, natura e atât de frumoasă. Voiu veni ori cît de des mi-zice. Și ce fericire, să te vezi, dupe o lipsă de câte-va timp!

Și cînd nu vom fi împreună: ce farmec să te gândesci la ființa iubită, să scii că e pe lume cine-va, care mereu cugetă la tine!

Ei, spune o dată cu toată inema, nu pe înconjur, zise Iliescu, cuprinzendu-i talia.

— Te iubesc, dar ca pe un prieten al casei, ca pe o ființă ce mi-a înțeles viața pustie și monotonă ce duc. Bine ar fi, dacă iubirea d-tale mi-ar aduce o rază de lumină în viața întunecată ce am dus pănă acum.

— Am avut în tot-de-a-una noroc și norocul mieiu l-am împărtășit și altora.

— Dar să scii, Iliescule, că înșelarea ta m-ar ucide.

— De ce-mi întuneci cele mai frumoase clipe din viață? De ce te-ași părăsi? Nu ești tîneră, nu ești frumoasă?

Dar poate nu voiu fi mereu frumoasă, și, cu cât vor trece anii, cu atât mai geloasă voiu fi de iubirea ta.

Gândesce, e încă timp să rupem; zi că m-ai iubit și m-ai înțeles ca pe o soră. Uită-te, Maria e tîneră, fără trecut; dacă o iubesci cât de puțin, ia-o de nevastă, cu ea vei putea fi fericit. E fată bună; eu sînt mai rea de cât dînsa: o trădare nu ți-ași erta-o nici odată.

— Dar ce me crezi copil? De când vin în casă, am avut tot timpul să-mi analisez inema și sentimentele. În iubire nu e calcul. Nu te poți înnamora de cine vrei, nici de comandă. Te rog, într-un moment așa de solemn, nu-mi vorbi ast-fel de lucruri. Nu-ți faci idee cât ne amărâsce pe noi bărbații neîncrederea femeilor.

— Se vede că are vre-un temeiu această neîncredere.

— Poate să aibă pentru alții, pentru noi nu. Ai să-mi dai voe să remâiu și seara asta aci?

— De ce nu?

Dupe masă o să te aștept aci. Ne întâlnim ca din întîmplare.

— Cei din casă ne-or fi uitat; e vreme să mergem, zise Matilda.

CAP. VI

Casa

Pe la mijlocul grădinei Puica le eși înnainte. Fetița era bălae, cu ochii albaștri ca seninul cerului, de o albeață străvezie, îi puteai număra vinele cum se încrucișau sub piele. Cu bucle mari și blonde, părea, aevea un îngeraș.

— Mamae, scii una? Casandra s-a îmbetat! Bucatele stau la foc singure și ea doarme dusă sub hambar. Or să-i roadă guzganii nasul, zeu așa, mamae.

Fetița rîdea cu hohot.

— Șezi, ce rîzi ca o proastă?

Cum sa nu rîdă? Dupe ce e urîtă, ce o mai fi când nu o avea nas, și fetița pufni iar de rîs.

— Am zis lui moș Iordache s-o scoale și nu vrea, a zis: „de! apoi grija ei me bate pe mine?” Vin de-l trimete mă-ta.

— Și taci, gură bogată. Când începi nu mai isprăvesci, zise Matilda.

Iliescu, vezând-o atîta de veselă și drăguță, voi s-o prindă și s-o sărute.

— Crezi că-s proastă să mă înghimpi cu mustățile tale? Merci, lasă. Me sărută pe mine Maria și tătaea.

— Mult e drăguță, diavoloaica. Îți soamenă, zise Iliescu.

— Mie? Aș! tată-so în picioare.

Puica se întoarse iar îndărăt.

— Mamae, Ravoica a-ntrebat de vr-o două ori, undo ești; zice că nu scie ce să facă.

— Poftim poesia vieței mele de zece ani de zile!

— Pe lângă poesie e bună și puțină prosă. Casandra beată trebue să fie un tip foarte nostim.

— Dar Maria unde-i?

— Cetesce în salon.

— Sigur! Dînsa nu trebue să vadă de nemic. Totul se cere de la mine! Du-te de-i spune să meargă la bucătărie să arate toantei de Raveica la bucate.

— Nu-ți fă inema rea, dragă; rele sînt slugile și în oraș, e o zi prea fericită pentru noi ca s-o profanezi cu asemenea nemicuri.

— La oraș le poți, schimba, aici ți se sue în cap. Todiriță are mania să nu le schimbe, par-că se cunună cu ele. Așa a făcut cu vizitiul, care era să-l omoare. Și crezi că-mi dă mie dreptate? Să vezi la masă! O să-l auzi:

«Taci, sor-o, reu cu reu, dar mai mai reu fără reu».

— Aicea, cam are dreptate; la țeară e greu de adus servitori; nu vor să vie.

— Sigur! Ele sînt mai cuminți de cât mine. N-or lăsa orașul pentru pustiul ăsta de sat!

— Și orașele au desavantajele lor.

— Uf! te rog, îmi faci reu, vorbind așa. Cea mai fericită viață am trăit-o la oraș. Omul nu e animat să ție numai la mâncare. Ai suflet, simți nevoe de distracție, de-o musică, de-o grădină ori de-un teatru. D-ta vii ca mosafir, ce poți pricepe?

— Dacă le iei din punctul ăsta de vedere, ai dreptate...

— Acum trăim chiar ca nisce calici: o bucătăreasă bețivă; în colo ne slujim cu femei din sat. Cu mine face economii, dar scie să-și ție fecior! Are, me rog, tabeturi boeresci și doar mai mult ca un fecior de vechil nu e. Când m-a luat, ținea cămărășiță. La nevoe vedea dînsa de bucate, îmi făcea dulcețuri, murături. Acum toate le-a lăsat pe seama mea. Mâine, poimâine, mi-o pretinde să-i fiu bucătăreasă.

Cucoana Matilda simțea ca o beție plăcută a critica, în fața viitorului amant, pe bărbatu-so.

Era răsbunarea crudă a omului mic de suflet, care vrea să-și ascundă mișelia prin clevetiri nemernice; învinuea spre a părea victimă.

— Oh! de le sciam toate astea, mai bine m-aruncam într-un lac.

La aceste învinuiri Iliescu nu respundea nimic. Posiția lui era prea falșă; vedea bine că are a face cu o femee nervoasă, care s-amețesce de primele vorbe și pe urmă vorbesce vrute și nevrute. În sinea lui înse tot simțea o plăcere ascunsă.

Ce poate dori un amant, laș ca Iliescu, de cât să vază că ura și înverșunarea tot mai mult s-aprind între bărbat și femee?

Matilda, fără să-și dea seama, exagera totul, părendu-î că n-arată în de-ajuns toată nemulțumirea ce avea în căsnicie, ori poate toate acestea erau spre a se desvinui de faptul ce săvârșesce? Iliescu era foarte vesel și mulțumit. Își ajunsese planul, cel puțin în parte.....

Pe la vr-o cinci, Casandra s-a mai trezit, a căscat de câte-va ori, s-a uitat la soare, s-a gândit puțin să-și aducă aminte, de a pus ori nu bucatele la foc, pe urmă, încet-încet, a plecat spre bucătărie.

Era o femee ca vre-o cinci-zeci de ani. Focul și munca bucătăriei o trecuseră, îi zbârciseră fața mai mult de cât s-ar fi cuvenit.

Cu hainele ponosite, cu-n șorț roș, dar cu nisce tălparî în picioare. Atâtea ambiție avea: să spue că nu-i țerancă să umble desculță. Căscând mereu, se-nființă în ușa bucătăriei.

Maria areta Ravoicei cum să frigă puii la frigare.

De altă parte supa fierbea în clocote.

— Na! Sîc! Așa! Să mai facă și cucoanele bucate! Casandra, biata, ostenesce și ea, că, de, e om. Dar cine-o crede? Toată lumea, tot mojicul, are serbătoare; ea nu! Când e o zi mare, atunci musafiri, atunci aține-te funie să nu te rupi: bucate, fripturi, stradele, de nu-mi simt seara oasele!

— Tare frumos! Acu-și vine bădiea la masă și d-ta donul.

— Dă, om îs. Calul are patru picioare, nu ca mine doue, și tot poticnesce une-ori. Bree! halal supă or să mănânce boerii! Fierbe par-că-s cartofi! D-apoi friptura! Uit-te cum s-a bășicat. Părpăliții! Pe de asupra arși, înnăuntru cruzi!

— I-ai uns, fa, Raveică?

— Cu ce?

— Cum cu ce? Cu unt,doar cu apă nu.

— Nu mi-a spus duduca.

— Asta-i vorbă! Dacă ași aștepta eu să mă învețe cucoanele, sciu c-ar mânca boerii bucate! De când te rozi pe la bucătărie, n-ai văzut cum fac eu?

— Că pe mine grija să te pândesc pe d-ta mă bate!

— Vezi că prinde bine une-ori și panditul.

— Și d-ta altă zi de guleaiu n-ai găsit? Tocmai a-azi, când sînt musafiri la masă?

— Cine? Sfrijitul cel de țingău? N-a mâncat destul la dejun? A remas și pe seară, ucigă-l toaca?

— Casandr-o, dacă te-ai îmbătat, nu te lega de oameni.

— Hei! dudue; ce scii mă-ta! Oameni de-aiștea mai bine i-ar scoate boerul pe ușă afară.

— Văd eu. Încă nu ți-a eșit bine rachiul dm cap.

— Lasă-mă, dudue: banii miei i-am băut. Atât e al mieu cât beau și port. Bine că nu fur și nu fac alte lucruri.

— Eu mă duc. Vezi de bucate; pe urmă ai de împărțit cu țața.

— Dacă-s eu aici nu remâi flămândă.

Dupe ce Maria eși, Casandra scoase, din buzunar tutunul și, făcând o țigară, zise:

— Du-te opt și cu a brânzei noue! Nu mă-ndur eu de boer, dar pe voi v-ași lăsa mult și bine flămânde.

— Crezi că nu li se cade ciocoaicelor? Prea sînt ale dracului!

— Auzi, fa Roveică, chiar de necaz m-am îmbătat.

Vine, mă rog, gălbăgiosul, cu mortăciunile și mă învață pe mine cum să le frig! Am făcut eu fripturi pentru alte fețe, nu pentru un golan ca dînsul; care-n-a avut neam de neamul lui bucătăreasă.

Auzi covrigarul, nimeni n-are voe de vânat, și el vânează ca pe moșia lui tată-so!

Cu mine nu se pun ele; iar am să le las să mănânce ouă fierte de moșneag pănă li s-o acri sufletul.

Să mai frigă ele mortăciunile lingăului. Friptură de bâtlan! Dacă am mai auzit, de când m-a făcut mama!

— Ce dracul cată el în toată vremea la curte? zise Raveica, privind pe bucătăreasă în ochi.

— Ce cată? Mâncarea bună, primblări, vânat, și, Doamne iartă-mă, să nu mai fie și alte celea. Diavolul nu face mănăstiri.

— Poate o lua pe duduca Maria.

— Lua! Când oiu lua-o eu...! Un calicea dînsul nu se însoară. Are oare cu ce ținea casă și femee?

— Dar are slujbă, jupîneasă Casandră.

— Leafa nu-i ajunge pe haine. El caută zestre și duduca noastră e bogată ca și mine. Ba mai reu; eu muncesc și nu-mi pasă, dar ea nu scie nici munci.

— I-o da soru-sa.

— Proastă ești! Soră-sa nu-i tot o calică? Averea doar e a boerului, și lui, nu-i merge tocmai bine de când a murit bietul boer bătrân, nu mai e ce-a fost. Să fi văzut putini de unt și de brânză; păseri, de nu le mai scia nimeni numărul; cămările și pivnița gemeau de toate!

Acu, une-ori, trebue s-aștept găinile să ouă ca să am la dejun. Atunci veneau Jidanii și cumpărau cu miile.

— O fi ea fără noroc.

— A adus calicia din târg cu dînsa. Doamne, feresce de mai reu!

Ce sciți voi țerancele. Noi, cari umblăm prin curți boeresci multe auzim și multe vedem: numai, vezi, boul are limbă lungă, dar nu poate grăi.

Mai învârtesc puii. Unt ți-a dat de uns?

— De unde? Erau cheile la clocoaică, și se primbla prin grădină.

— Cu sfrijitul, cu covrigariul? Doamne, Doamne! Lucrează fără unt! Alai încue, se vede, calicia să n-o piardă. Moș Iordache, fugi de cere o lingură de unt. Am mai slujit la o calică în târg și-mi dădea un ou să-i fac plăcintă.

— La târg mai zic, dar la țeară?

— Ba și la târg; dacă-i calică, să nu ție bucătăreasă. Eu, dacă n-oiu lucra, îmi uit meșteșugul.

— Sînt ciudate unele.

— Eu le frec răpede hărțagul. Au nevoe ele de mine, nu eu de dînsele. Cucoană n-oiu fi, dar bucătăreasă ori unde mai de mult, cucoanele erau gospodine. Eu am învățat bucătăria de la una mare, nu ca asta. Nu lucra singură, dar le scia rostul la toate: Nu ca mândrofica mea: vede că supa clocotesce și, nu zice: „dă femee, oala mai la o parte”. Dar la masă scie s-o venture cu lingura și să spue că-i slabă.

— Sciu să mănânce, dar nu sciu să facă.

Dar ce, astea-s gospodine? Stau, de hatârul boerului, săracul, sărac fie de păcate! Tare-i bun! Ele șed la umbră, dar el arde în soare, cât e ziulica de mare. Mâne face dulceți. Are ce mă tocăni cât e ziulica de mare.

— D-ta nu scii să le faci?

— Sciu! Dar sînt nebună să spun? Las’, mai dogorească-se și ele că prea le e bine.

— Eu nu viu. Trebue să fiu pănă în ziuă la măsură; alt-fel mă înșală vătavul.

— Bine! Că de secere nu vă mai satură Naiba!

— Par-că de voe, draga mea, de nevoe. Sînt angajată de cu iarnă. Vierul mi-a spus că nu sînt coapte cireșele amare. Poate n-o face mâne.

— Proști sînteți voi țeranii! De ce vă angajați de cu iarnă? Uită-te acum ai lua un franc pă zi și mâncare. Vin Mazurii și se umplu de bani și voi tot calici.

— Dar îmi dai d-ta păpușoi? Ce era să fac? îmi plângeau copii de foame.

— Bărbatu-to nu putea munci?

— Unde? Ce să muncească! În pădure nu mai e nemic de tăiat. Velniță în sat nu-i. Boi să facem arături n-avem.

— Dar nu-i Velniță în satul vecin?

— Cine vrea să-ți dea de lucru? N-are localnici? Te trimite unde-ai lucrat vara.

— Atunci muncesce până te-o lua dracul pentru mămăliga de astă iarnă.

— Și zic bodaproste că mi-a dat.

— De cât așa gospodină mai bine lipsă. Uit-te ca mine: mănânc bine, beau bine, bașca leafă.

— Ferice de d-ta că n-ai copii.

— Chelului numai scufie de mărgăritar îi lipsesce și calicului copii. Dea Dumnezeu celor cari au cu ce-i ținea și numai sciu de bine; dar uneia ca mine, copii îmi trebuie?

— Și n-ai avut nici unul, jupîneasă Casandra? Nu le scii focul.

— Ba am avut unul și l-a strâns Dumnezeu.

— De, ce să le faci? Cu chin cu nevoe, cresc și ei, fie-care cu norocul lui pe lume.

— Tot de copiii oamenilor nu încape bucătăreasa asta a noastră. Ține untul, uit-te parcă-i de furat, zise moș lordache, dându-i lingura cu unt.

— Ce să-ți dea mai mult? Se teme că ai furat oue și ți-i face scrob.

— Atâta să mai trăiască ele cât ași fura ouă, să se ție toată viața sărăcia de mine.

— Că, așa, mare bogat ești! zise Casandra.

— Nu-s bogat că nu vreau; dar ce, n-am pămîntul mieu? Așa mi-e cheful, zise moș lordache, punend un cărbune în lulea, și eși afară supărat.

— Auzi, ghiujul se crede că-i mare bogat; dar i-am tăiat nasul. Să nu mori? Îi intrase în minte că l-ași lua bărbat, zise Casandra.

— De! N-are și el suflet? reu nu-i: are trei fălci de pămînt.

— Ce să fac? Să rod din el ori să muncesc ca d-ta cât e vara de mare și iarna să n-am ce mânca?

— De! Casa omului, și raiu și iad, vorba celuia! zise Raveica înțepată la rândul ei.

— Hei! lele, a-zi țin cu greu casa boerii, dar d-al de noi?

— Vezi, cine nu-i deprins prin ușile oamenilor, face cum poate, și tot trage la bordeiul lui.....

— Apoi remâi sănătoasă! mai zise Raveica, și plecă si ea, bosumflată.

CAP. VII

Pe gânduri

Era o demineață frumoasă de vară; ploaia căzută recorise puțin pămîntul. Ciripitul păserilor, aerul îmbălsămat, dădeau o simțire, plăcută și duioasă.

În zori lumea pare mai blândă, viața fără de necazuri și patimile mai ațipite.

Dupe o noapte de întunerec. lumina dulce se mărea pe nesimțite, luminând tot mai mult seninul albastru, ademenitor la viață.

Soarele se ivea de după deal, roș, aprins, în largul văzduhului. Cu cât se înnălță pe cer, cu atâta lăsa o dungă aurie, tăind iazul ca o punte din povești: Un pod de scântei aruncat peste luciul albăstriu al apei.

Cuconul Todiriță se trezea de cu noapte; grijele sînt cel mai bun crainic.

Venise în cerdac și sta împietrit, privind frumusețea, naturei.

Priveliștea nu era nouă, o vezuse de mii de ori; dar cine se poate sătura vre-odată de farmecul naturei?

A-zi natura părea mai frumoasă de cât ori când. Lui cuconul Todiriță i se părea că se identifică cu bătrânul, care, privind atâtea neîntrecute frumuseți, zicea că de nemic nu-i pare reu că moare, de cât că u-o să mai poată vedea atâtea mândreți. Această sensație o avea și el, muncit, nu de frică de moarte, ci de teama de a nu pierde moșia.

Țigara i se stinsese de mult; cafeaua, adusă de fecior, se recise și puzderia de gânduri nu-l slăbea de loc.

Rând pe rând i se depeneau în minte toate încurcăturile bănesci, toate nevoile ce păreau atâtea guri de balauri, gata să-l înghiță ca zmeii din povești.

Fără veste priveliștea măreață îi trezi amintiri din copilărie.

Vremi zburdalnice și fără grijă, jocuri cu băeții din sat, toate remân în umbra amintirei! Par-că eri fuseseră toate. Doar martură neobosită era icoana din față.

Deși nu era fire poetică, tot îi remâneau în urechi versurile poetului:

„Iar noi locului, ne ținem... Cum am fost așa remânem. Numai omu-i trecător, Pe pămînt rătăcitor.”

Pe poet îl cunoscea din copilărie, moșia, pe care crescuse, acesta nu era departe de a lor. Unul s-a urcat la nemurire; altul fu menit să i se stingă până și numele, dupe o viață de suferinți!

La amintirile copilăriei, fața i se însenină, par-că trăia din nou acele vremi, câpd grija moșiei o avea tatăl său.

Un nemic ajunge dese ori să strice farmecul trecutului, în care pentru o clipă trăim din nou. Și, vai, nicăeri gândul drumeț nu se opresce mai mult ca la presantul trist și amenințător.

Priveliștea din față îi aducea și gânduri triste: o șoaptă ascunsă îi spunea că putea să vie vremea, când, nevoit ar fi a se despărți de moșia, pe care crescuse, de care-i erau legate cele mai prețioase amintiri.

Atunci gândul dușman îi așterne înnainte toate polițele de plată, toate i se înșirau înnaintea ochilor. Pașii de hârtie cu linii subțiri și groase, cu date scrise cu „bun de plată.”

Trecea una și alta i se așternea în loc; se urmau ca nisce năluce, de-o mie, de cinci mii, de zece chiar.

Nedumerit se întreba: Unde s-au prăbușit atâția bani? Cum se poate ca pămîntul moșiei lui iubite să înghiță atâta amar de avere?

Beu apa fără dulceață, mai mult instinctiv, pentru a stinge arsura grijilor. Sorbi și cafeaua de mântuială.

Gândul, călău neîndurat, nu-l părăsea o clipă.

Acum își amintea de prețurile scădute din port; chiar eri un samsar i-a dat un preț de rîs.

Nu-i plătea nici semînță. Îi părea reu că nu l-a dat afară.

— Prețurile scăzute și polițe cu scadență peste câte-va zile! Altul în locul mieu și-ar face sama!

Aci îi trecu prin minte figura cu minte și chibzuită a bătrânului.

Nevrînd se întreba: Ce iscusință avea, ce vrajă scia el? nici odată nu luase bani pe credit, nici odată nu vînduse silit!

Vedea, și acum, samsariiumiliți, cu pălăriile în mână, rugându-l să vînejă.

«Mai bine să-mi pară reu că nu am vîndut, de cât să-mi mușc degetele c-am vîndut», era respunsul lui Mustea...

Calul de mult aștepta la scară.

Gândul cum ar face față datoriilor, cum să mai amâe polițele, doar s-or urca prețurile, îl înțelenea locului.

«Sărmanul tată, când ar vedea că voiu să vînd grâul de pe câmp, m-ar lega și trimite de-a dreptul la mănăstire, la Goroveiu»....

Dunga luminoasă de mult se stinsese în apele iazului. Cuconul Todiriță, cu ochii țintă, o vedea mereu! I se părea că e în mijlocul unei furtuni grozave. O singură scăpare se ivea minței: împrumutul de la Credit. Dar trebuia muncă încordată, luptă de di și noapte, ca să poată trăgăna pănă atunci.

Avea sufletul gata la ori-ce jertfe: să mănânce o-dată pe zi, să umble cât de prost îmbrăcat: dar, vai, asemenea jertfe nu foloseau nemic! În contra valurilor îndârjite, ce pot brațele luntrașului? Și lucrul moșiei cerca bani! Polițele îl amenințau! Aceste doue nevoi erau strigătoare la cer.

Nu a economisi o sută ori o mie era vorba, ci mii!

La aceste gânduri simțea o slăbiciune morală, un lehamete, o desnădejde ca în fața morței. Avea sensația că ar sta la patul unei ființi iubite, ale cărei ceasuri sînt numărate. Și-ar fi dat viața s-o scape, dar schimb de vieți nu se poate face!

Ființa iubită era moșioara, lăsată cu atâta grijă de tată-so.

Nu numai pierderea îl chinuia, ci și amara mustrare nemernicia lui proprie față cu bătrânul, care fusese în stare s-o păstreze! El, care credea că va face din ea un raiu de bogăție, acum silit era să-și zică: «Sînt un netrebnic, deși cu nemic nu me sciu vinovat!»

Cămetarii aflaseră că are de gând să facă împrumut de la Credit, și, cari de cari, căutau a-l strînge de gât; simțeau că le scapă oaea din mână. Mereu îi suna în urechi refrenul: „banii sînt a-zi scumpi, dar sînt marfa noastră; scumpă o luăm, scumpă o dăm; cui trebue o ia, cui nu, silă nu-i cădem”.

Acum în urmă îi împrumutau, mai mult, cum ziceau ei, de milă. În realitate era jocul pisicei cu șoarecele: aci îl prinde, aci îl lasă, pentru a simți plăcerea prinderei. Minunată ilusie a minței: cu unul singur simte voluptatea, ca și cum ar vâna o sută! Tot ast-fel bancherii îi slobozeau câte-o mie, doue, ca să-l apuce mai bine.

De câți-va ani muncea numai pentru procente. În fie-care primăvară își zicea:

„Un an bun să dea Dumnezeu și plătesc tot până într-un ban!”

Cu momelele anilor buni, datoriile crescuseră mereu. Un fel de lâncezeală îl apuca de câte ori se gândea la prostia ce făcuse cumpărând încă o sută de fălci!

„Petec blestemat! O să-mi înghită toată moșia!”

Planurile, cari îl mânaseră să cumpere acele fălci erau frumoase: rotunjea un colț al moșiei.

Anii buni pentru agricultură sînt înse mai rari de cât câștigurile la lotărie! Când e una nu-i alea, când e alta nu-s zece ori sînt toate la un loc. Aci secetă nemiloasă, aci ploi ce aduc desnădejde!

Într-o primăvară era sigur de scăpare: pusese tot pe o carte; semănase vre-o sută de fălci de rapiță. Era atât de frumoasă, că drumeții remăneau în loc miuunându-se, uimiți de atâta frumusețe și bogăție.

Cuconul Todiriță se vedea scăpat de datorii până într-un ban. Cu gândul pusese la cale’ toate trebile moșiei. De bucurie hotărise a merge în străinătate.

«De ani sînt robul moșiei. Mi se cade și mie să me recoresc puțin, vezînd altă lume».

Într-o noapte dă înse o brumă îngrozitoare și strică tot.

În loc de procopseală trebui să are și să semene-porumb. Agricultorul să nu-și facă ilusii; adesea pățesce ca lăptăreasa din fabulă.

Avuse multe asemenea desilusii de când murise-bătrânul.

«Da, repeta el adesea, agricultorul trebue să aibă’ răbdarea lui Iov. Te culci cu speranțe de bogăție și te scoli sărac lipit pămîntului!»

Pe lungă datoria cu petecul de moșie, mai avuse șl alte încercări nenorocite.

Tocmai când îngrășase vite de transport, se încinseseră granițele.

În alt an îi periseră oile de gălbează. Și multe asemenea pagube cari par lucruri mici, dar adunate la un loc fac mii de lei...

Dacă ar fi vîndut moșia, tot i-ar fi remas de-ajuns dar patima lui era moșia. Nici în gând nu se putea despărți de ea.

Născut și crescut la țeară, o iubea fără să-și dea seama de ce.

Îl vezuse pe tată-so cu ce sfințenie privea moșioara și cum cetea în ochii bătrânului nespusa mulțumire sufletească de a lăsa copilului său o moșie, vis al tinereței, pentru care muncise o viață.

Nu odată îi spusese s-o păstreze din-neam în neam: «Multă muncă, multă strădanie și poate multe păcate sînt închegate în ea»...

Mereu îi sunau în urechi cuvintele betrânului: „De-ași sci că vei pierde moșia, a-zi, a-și face-o daniesfîntului Spiridon.”

Calul lovea mereu de neastâmpăr din copite...

Iliescu dormise la țeară. Se sculă și el demineață cu gând să plece.

— Bună demineața, cucoane Todiriță, zise el venind prin sală.

— Bună demineața. Te-ai sculat?

— Trebue să plec. Slujba! Musai să fii la ceas.

— Ei da; frica păzesce grădinăria.

— Nu frică, dar vezi că de nu-s eu nu se poate face nemic. Președintele me iubesce, cum n-ai idee. Ași putea spune o minciună, dar mai bine o păstrez pentru altă ocasie.

— Minciuna e tot-de-a-una prost paravan. Nu sciu n-am putut minți în viață.

— Dar ai cercat?

— Numai prostul cearcă a face ce nu poate. Credeam că remâi cu noi la dejun.

— Nu! Trebue să plec.

— Scii ce? Atunci am să te rog pe d-ta să vezi ce resoluție a pus președintele pe hârtia mea. Me scutesci de un drum. Cu secerea sînt foarte ocupat.

— De ce nu? Cu plăcere.

— Să treci și pe la Aronovici să-i spui să-mi pregătească numai de cât pe Joi ce l-am rugat.

Feciorul veni în balcon.

— Neculaiu să pue caii la trăsură și adă cafea pentru Dumnealui.

— Eu trebue să plec, dar nu ți-o fi urît; uită-te ce tablou frumos în față. Târgoveții rare-ori văd lumea domineața.

— Drept, la oraș te culci târeziu și te scoli și mai târeziu..

— Matilda, de atâția ani, și tot nu se poate deprinde să se trezească demineața. Cine n-a văzut cum se îngână ziua cu noaptea, n-a trăit.

Deprinderea e a doua natură...

Newton veni în cerdac, foarte grăbit, și începu a lătra la Iliescu.

— Ce-i cu tine, Newtoane? zise Iliescu.

Câinele lătra și mai tare.

— Vezi? Un animal și tot caută a se areta cât mai zelos către stăpân. Ce-și zice el? Să m-aret grozav.

— Curios! E foarte deștept câne. Septămâna trecută stam în balcon și de o dată auz un țipăt la iaz. Numai i-am făcut semn, zicîndu-i: «Newtoane, vezi ce-i!» Ca fulgerul s-a răpezit. Ce era? Mai mulți copii din sat se scăldau; o copilă dase la adânc, și ceilalți copii țipau aretând spre locul unde se înncca fata. S-a răpeejit, domnule, înnota ca un om, și într-o clipă-a fost cu fetița afară.

— E rasă buna, zise Iliescu.

— L-am cumpărat de la un Franțus, cu trei sute de franci; nu l-ași da nici c-o mie. E deștept, simțitor, lucru mare.

— Un câne deștept e cel mai bun tovarăș.

— Mai e vorbă? Dovadă Gheorghe care me vînduse. Trebuie să plec. Murgul și-a pierdut răbdarea.

— La revedere, domnule Ilieseu. Pe Duminecă sper c-o să veniți?

— Mai o vorbă? zise Ilieseu, pregătindu-se să bea cafeaua cu lapte.

CAP. VIII

Crima misterioasă

Newton era un animal foarte deștept, dar foarte caprițios.

Une ori românea acasă, alte ori se lua după stăpânu-so și, ori cât l-ar fi alungat, nu voia să se întoarne acasă. Îl apuca și pe el gust de primblare, cum zicea Puica.

În demineața asta Newton se luă dupe cuconul Todiriță. Acesta, ca să dea mai curând la lanul ce-l pusese la secerat, apucă pe o cărare ce da printre pămînturile oamenilor. Cărarea venea de la râtuș și da drept în celălalt capăt al satului.

Cam pe la mijlocul cărărei, Newton se răpezi adulmecând spre stânga într-un tufăriș, unde era o fântână părăsită demult. Nimeni n-o mai grijea: muriseră toate rudele celui ce-o făcuse să-i fie spre vecinica pomenire.

Pămîntul se vînduse de primărie, și stăpânul cel nou nu se mai îngrijea de fântână, deși ar fi fost de mare folos oamenilor pe vremea lucrului: Românului nu îi arde tot-dea-una de pomeni.

Cuconul Todiriță dese ori, trecând, își amintea de copilărie, cum, umblând pe acea cărare, băuse apă de la fâniâna lui Sandu. Își zicea singur: «Curios lucru se petrece la noi. Până și acel sfînt sentiment de datorie către cei morți s-a pierdut la țerani. Cu ce sfințenie îngrijea bietul Sandu de fântână în fie-care primăvară! Ași fi curățit-o eu, dar unde te poți pune în poară cu bețivul de Coțofană?»

Tocmai când gândea astea, Newton se răpeji înspre fântână lătrând. Cuconul Todiriță nu-l bagă în seamă.

Newton se răpeeji înnaintea calului, lătrând și aținând calea, umblând de colo-n colo, par-că ar fi zis: «Opresce-te». Iar alerga spre fântână și iar în fuga mare venea îndărăt, lătrând într-un chip anumit, așa cum lătra el când află ce-va nou și grav de tot.

Cuconul Todiriță cunoscea de alt-fel graiul lui Newton, care, în adevăr, avea multe intonații deosebite.

Alt-fel lătra, când venea un străin; alt-fel când un sătean, pe care-l mai vezuse; alt-fel când afla ce-va nou; și alt-fel, când era o primejdie.

Așa, anul trecut, când hoții spărseseră gratiile de la sufragerie, pe dînsul din întâmplare îl încinseseră în antretul din față. Cucoana era la băi, iar boerul lipsea de acasă. Câinele a făcut așa scandal, lovea cu labele în geamul de la ușă să-l strice în cât hoții, de frică, au lăsat argintăria legată și au fugit.

Cuconul Todiriță trecuse înnainte, punând totul pe seama caprițiilor lui Newton.

Dar câinele îl urmărea c-o stăruință neobicinuită, mai mai să apuce calul de picioare ori de bot.

— Ei taci, astâmpără-te, Newtoane, că merg să ved: poate ai descoperit vre-o comoară.

Zicend acestea, întoarse calul îndărăt.

Câinele, mulțumit de reușită, mergea înnainte mândru, par-că zicend: „O să vezi acu-și că am dreptate”.

Apropiindu-se de fântână, căci acolo îl duse Newton, observă buruenele călcate și crengile, carî acopereau fântâna, parte, date înlături. Uitându-se înnăuntru, zări sumanul și picioarele unui om încălțat cu opinci. Lui cuconul Todiriță îi sări inema din loc. „Un om înnecat! Cine să fie oare?”

De vre-o septemână lipsea din sat Matei Coțofană. Oamenii ziceau că și-a luat lumea în cap de beție. Femeea și feciorul daseră de scire la primărie, dar nu aflaseră de urma lui.

Cine să-și bată capul?

Un bețiv care-și bătea nevasta și-și obidjduia copiii lui, nevrend să le dea partea lor de pămînt! Fetele remăseseră nemăritate și flăcăul nu sa putea însura; „Osul gol nici câinii nu-l rod”, vorba Românului.

Tot pe ce punea mâna Coțofană, bea cu ibovnica. Acum în urmă se zvonise că-i în vorbă c-un chiabur al satului să-i vînză pămîntul.

Iei, brava ție, Newtoane, ești bun de primar ori de polițaiu. Ce n-a putut nimeni descoperi, ai aflat tu.

Câinele, la aceste vorbe măgulitoare, voi parcă sa-și arate și mai mult destoinicia, scotoci pri-ntre bălării și aduse un capet de brâu rupt.

—„Bun. Ești fain de tot; ai putea să fii judecător de instrucție. Acum stai colo, să nu te misci până me-ntorc eu.” Și-i făcu semn să-stea lângă fântână. Iar cuconul Todiriță porni în.galop, îndărăt spre primărie.

Spuse primarului să vestească parchetul și ceru un milițian să păzească locul.

Întors îndărăt, își luă câinele și plecă la lanurile, unde începuse secerea.

Soarele era sus de tot, feciorii boeresci se mirau cum de boerul, atît de harnic de obiceiu, nu-i încă pe câmp.

Pănă să meargă el la primărie, câte-va femei, cari întârejiasoră pe acasă, să pue copiii la cale, daserăși ele tot pe cărarea di-ntre lanuri. Zărind câinele boeresc lungă fântână, uneia din ele, mai spărioasă, îi fu frică și da să fugă. Alta, care mergea des pe la curte, scia că nu-i câine de cei cari se dau la om să mușce, curioasă să scie de ce o fi stând câinele acolo, s-a-propie de fântână, uitându-se în toate părțile.

Câinele mârîi la femee, dar o lăsă să privească în fântână.

— E un om înnecat, fa, zise femeea speriată și fugind cât o țineau picioarele.

Sosind pe lan, împrăștiară zvonul despre omul înnecat în fântâna lui Sandu.

Feciorii boeresci le împrăștiaumereu să nu stea de vorbă.

— Ce diacul? Nu mai isprăviți? N-o să-l înviați voi. Cine o fi, s-o vedea.

Fie-care își dădea părerea. Unele erau sigure că-i Coțofană și, pe când cuconul Todiriță ajunse la lan, vestea se lățise.

— Siliți, fetelor, grâul e uscat și trebue să mergem răpede.

— Au nebunit muerile, cucoane, zise un fecior boeresc: a venit una c-o minciună c-a văzut pe Coțofană înnecat în fântâna lui Sandu.

— Lăsați minciunile pe Duminecă, zise cuconul Todiriță, voind a nu întări zvonul.

A doua zi dejunul se cam întârziase: așteptau pe judecătorii, cari veniseră la anchetă.

La masă fu vorba, numai despre crima de la fântâna lui Sandu.

— Ce credeți, d-le procuror, cine să-l fi înnecat? zise Matilda foarte curioasă.

— Greu de pronunțat, cuconiță, crima apare ca foarte misterioasă. Foarte dibaciu pehlivan: nici o urmă nu s-a putut constata.

— Poate s-o fi înnecat singur, adaose ea. Bețivii au asemenea manii.

— S-au găsit semne de violență pe gât, se pare c-a fost târît, zise judecătorul.

— Sînt convins că-i violență și crimă la mijloc. E vorba: cine a avut interes să-l ucidă? Furt nu-i la mijloc; la cârciumă băuse pe datorie.

— De o septemână femeea și copiii îl caută și-l bocesc pe toate drumurile.

— Curioasă crimă! De o cam dată,am trimis agentul la cârciumă să mai culeagă din auzite.

— La mine în sat n-a fost, de când țin eu minte, nici o crimă. Orașele i-au stricat.

— Când e vorba de crime, dă-mi voe să-ți spun, d-le Mustea, că numărul lor e mai mare la sate de cât la orașe și mai grele de descoperit, zise judecătorul.

— E lucru firesc, mon cher, țeranii sînt mai impulsivi, mai nedresați cu frica legilor, zise procurorul.

— La sate e greu de făcut instrucție, și o crimă nedescoperită nu ne facem idee câtă demoralisare aduce în spirite! Martorii a-zi jură una, mâine tăgăduesc tot.

— De aceea, dese-ori pedepsiți pe cine puneți mâna, zise Mustea în glumă.

— Aș! Asta nu merge: Nu scii cu uciderea Leahului? nici până a-zi n-am putut descoperi criminalul.

— Ei, domnule, îl scie un sat întreg și Domnia-voastră nu-l sciți, fiind-că nu se vrea să se scie, fiind-că, nu-i mai mare orb de cât cel ce nu vrea să vadă

— Pardon, domnule Mustea, sînt bănueli, nu certitudini. E vorba de Andreiu Pușcașul. Nu l-am închis? Dar a trebuit să-i dăm drumul, fiind-că nu sînt de vecii, și principiul justiției e: mai bine să scape zece vinovați de cât să condamni un nevinovat, zise judecătorul.

— Dar glontele din inema lui Smolenschi era tocmai glonte de calibrul puscei lui Andreiu.

— Dar eu îți găsesc în plasa asta încă zece pușci de-acela-și calibru.

— S-o lăsăm încurcată, domnule judecător, zise Mustea.

— E grea datoria noastră, d-le Mustea, când ai sci cum nu poți doimi noaptea, când ai cea mai mică îndoială, c-ai condamnat un om fără vină! Și cât e de greu de descoperit în unele crime pe nevinovat!

Bună oară aci: A plecat de la cârciumă singur, după mărturisirea cârciumarului a apucat, se vede, pe cărare spre-a ajunge mai curând acasă.

Femeea și copii l-au așteptat ce l-au așteptat, și s-au culcat. Într-un târziu, femeea trezindu-se și vezînd că n-a mai venit, l-a mânat pe flăcău să vază ce face la cârciumă.

Flăcăul, trudit și somnoros, n-a voit să meargă.

Plângea biata femee istorisind: „Du-te, măi băete, o cădea iar în vr-un șanț, și l-or sluți nisce porci; o da peste el vre-un câine turbat. Du-te, doar ți-i tată. Băiatul a zis: «Ce-a căutat, o găsi» și adormi din nou.

— E adeverată problemă: Cine a avut interes să-l ucidă? De gust nu face nimeni moarte de om! zise procurorul.

— Eu cred că e răsbunare, zise cuconul Todiriță; era foarte hărțăgos!

— Pentru ceartă nu se ucid, zise judecătorul.

— Ba, ce fel! zise Mustea.

Între acestea intră și suprefectul.

— Poftă bună!

— Merci, ziseră mesenii.

— Bine, d-le sub-prefect, se face o crimă în plasa d-tale, de o septămână, și nu înștiințezi parchetul.

— Sa am pardon, d-le procuror, nu se constatase crima. O simplă plângere că un om a dispărut din sat. Dacă vom avisa parchetul pentru toți bețivii, cari se duc să facă chefuri pe la oraș, oare v-ar conveni?

Femeea s-a plâns, ce-i drept, primarului; acesta a luat lucrul în glumă, fiind vorba de un soiu reu, de un bețiv de teapa lui Coțofană:

«Las’ femee: drac pierit a mai vezut cine-va vre-o dată? S-o fi dus să cerce rachiul din alt sat», i-a zis primarul.

Mesenii începură a rîde cu hohot de povestirea vioae a sub-prefectului.

— Ce-i drept, s-a mai dus el așa odată cu ibovnica lui. A vîndut o vacă și a stat în oraș pănă a beat cu ea toți banii, zise Mustea.

— Vrea să zică era berbant reposatul Coțofană? Atunci ce ne mai cântați moralitatea de la țeară? zise judecătorul.

— Bine! Pădure fărăuscături nu se poate, zise Mustea.

— Adică, spuse judecătorul zâmbitor, cum s-ar zice, avea o amantă? Om cu flăcău și fete mari!

— Da, o muere fără păreche. L-a smintit pe Român. Pe ce ban punea mâna, la ea îl ducea.

Biata nevasta lui muncea omenesc, țesea, torcea, și de câte ori nu s-a jeluit că vine tâlharul în puterea nopței, o bate și-i ia bani? Într-un rând era s-o gâtue de nu sărea flăcăul de pe prispă.

— E drept, mi s-a plâns și mie dese ori: venea la curte și îi dam de tors, zise Matilda.

— Trebue să trimeteți, d-le sub-prefect, pe cine-va s-o aducă pe amantă la primărie. Bărbat are?

— Are un Pierde-vară. Toți oamenii din sat muncesc, se angajează; el doarme și se primblă, zise Mustea.

— Bree! dar, ne-am civilisat, vrea să zică și la sate se găsesc specii de macreau! Frumos! La asta nu m-așteptam, zise judecătorul.

— Nu generalisați. Ticăloși au fost de când lumea, câte unul; dar-alt-fel, eu me pot făli cu sătenii miei. Nu sînt nici bețivi, nici stricați.

— Mi se pare c-am pus punctul pe i, zise judecătorul.

— Cherchez la femme, zise procurorul.

— Cu atât mai mult, cu cât între oamenii, cu cari nu beut, văd că, dupe deposiția cârciumarului, a fost și Lazăr, bărbatul ibovnicei, zise sub-prefectul.

— Vorba e că Lazăr a plecat cu vre-o doue ceasuri înnainte.

— Dar l-o fi așteptat la pândă. Cârciumarul spuse că s-au certat. Lazăr îi bănuia: de ce nu vinde pămîntul. Ii zicea că se teme de femee. N-are din el nici un folos, doar mămăligă pentru golanii de-acasă. Cu banii ar putea cumpăra oi și altă procopseală ar avea și zice, că bețivul ar fi zis: «Păi văd eu ce planuri aveți voi: să-mi mâncați banii». Atunci Lazăr ar fi zis: «Bine, cumetre, de-aista-mi ești? Las’,te judec eu!»

Judecătorul de instrucție remase mult pe gânduri, pe urmă adaose:

— Toate probabilitățile sînt împotriva-lui Lazăr; noi să-i dăm mandat de arestare.

— Dovezi sigure n-aveți, zise Mustea.

— Pagubă mare de el nu-i. Un leneș mai puțin în sat, zise sub-prefectul...

Dupe dejun plecară la primărie. Luară iute un interogator lui Lazăr și femeei. Pe dînsul îl arestară.

Femeea se jura că-i nevinovată; c-a venit acasă înnainte d-a resări luna.

Satul avu de vorbă o lună de zile.

Pe Coțofană îl îngropară la o margene a ținterimului. Femeea, fetele și feciorul îl bociră ca de obiceiu.

Lipsa lui Lazăr din sat nu lasă înse pe femei să uite crima.

— De ce adecă l-ar fi ucis el? Doar de ani de zile, de când Lazăr scia că Marghioala-i ibovnica lui Coțofană.

— Eu nu cred că l-a ucis el, ziceau câte-va femei.

— D-zeu scie cine, ziceau altele; Doamne feresce de minte proastă!

CAP. IX

La secere

Trecuseră câte-va zile de la crima descoperită și satul tot nu se liniștise.

Unde se întâlneau doi oameni, numai de aceasta vorbeau.

Unii îl criticau pe Coțofană, zicând că așa i s-a cuvenit; prea își bătea joc de nevastă, prea nu avea milă de copii!.....

Era într-o Marți; secerișul era în toiu.

Cucoana Matilda, ca să treacă mai pe nesimțite filele septemânei, hotărasce să meargă la câmp. La secere e tot-de-a-una priveliștea impunătoare. Hotărîse chiar să se scoale de demineață ca să meargă pe recoare.

Hotărîre zădarnică, de vreme ce Matilda nu se putea nici odată scula demineață. Pe la 8 eși în balcon într-un matineu de batistă albă.

Ochii încunjurăți d-un cearcăn negru, fața-i palidă și buzele subțiri, arătau că-i foarte ațâțată.

Soarele era sus și razele-i arzetoare cădeau asupra balconului.

Matilda trase nervoasă un stor, și sfoara îi remase în mână.

— Toate sînt putrede în calicia asta și, privind chiorîș pe Maria, care sta într-un colț, unde soarele nu năvălise încă, adaose:

— Bine că stai la umbră, ce-ți pasă c-o să vin la cafea? Ard-o focul de brodărie. Acum ai mire, numai zestrea îți lipsesce!

Maria nu zise nemic. Scia că Matilda e năbădăiosă demineața.

Puica sta foarte cufundată cu împodobirea păpușei: nu-i putea potrivi rochia și era foarte necăjită.

Feciorul aduse cafeaua.

Maria tăcută se duse, ca de obiceiu, să toarne. Matilda, din rentate și spirit de contrazicere, strigă rostit:

— Te rog, te rog; mi-o torn eu; nu-mi trebue serviciile tale.

Maria, jignită, se opri locului. Rare-ori o rază de veselie îi lumina fața. Fată săracă, grozav o umilea statul în casa suroră-sa. Dese-ori se întreba ce viitor o așteaptă.

Matilda gustă din cafea și făcu o schimă de neplăcere.

— Alexandre, țipă dînsa ascuțit, ce fel de lapte al fiert?

— De bivoliță, dudue.

— Gogomanule, te iau cu el. Ți-am spus să-mi fierbi smântână de la Tirolea.

— S-a acrit smântâna.

— Gogomanule, n-a fost oala curată! Ai merita să-ți dau palme, să te scald cu laptele ăsta. Ți-s gândurile la ibovnice?...și tu, Mărie, nu observi nimic. Visezi toată ziua, nu sciu cam ce.

Maria încreți sprâncenele și sorbi cafeaua goală: durerea o stringea de gât. Un cuvînt să fi zis, s-ar fi încins o ceartă nepomenită, din care tot ea, fată săracă, avea să iasă umilită.

Adese-ori se întreba Maria: De ce o privesce soră-sa atât de reu? Nu de cheltueală putea fi vorba la țeară, unde nu se cunoasce de e unul mai mult ori mai puțin la masă.

Dînsa, bună la inemă, nu putea înțelege ce plăcere ascunsă simte Matilda a o face să sufere, aproape în fie-care zi.

— Ce-mi stai ca o stafie la spate? Mergi de zii să pue caii!

Feciorul, bucuros c-a scăpat cu atâta, ieși răpede.

Cu o zi înnainte cuconul Todiriță zisese neveste-sa să vie să vază ce grâu mândru e pe lanul de la Cetate, singurul lan cu adevărat frumos.

Pe la vre-o nouă, cucoana Matilda, elegant gătită, plecă la câmp cu Maria și Puica.

Lanul se întindea în zarea ochiului, galben-auriu, scăldat de rațlele soarelui.

Paiul era în-nalt pănă la brâu; spicele îmbrobonate se legănau formând valuri gălbui, mânându-se unele pe altele, zorite de a scăpa de secerea furioasă ce le culca la pămînt.

Lin loc în loc snopii zăceau pe miriștea alburie.

Fete, neveste și babe, se vedeau răzlețite pe lan, secerând pe neresuflate, cu fețele arse de soare, cu tulpanele legate dupe cap. Cămășile lor albe, de bumbac, făceau contrast frumos cu fustele, viu colorate, verzi, roșe ori albastre.

Tinere și betrâne stăteau încovoiate, apucând cu o mână grâul, și cu securea tăind, fără milă, mănunchiu după mănuchiu.

Din când în când secerătoarele își îndreptau șalele înțepenite și trupurile lor apăreau mlădioase, svelte, neschimonosite de corset, dar nici îngroșate de grăsimea ce o dă lenevirea din orașe.

Feciorii boeresci, umblând de colo până colo, certau pe cele mai betrâne, glumeau cu cele mai tinere, dând porunci în dreapta și în stânga, îndemnând, când cu bine, când cu reu, la hărnicie.

Maria și Puica s-au dat jos să culeagă de pe margenea lanului garofe selbatece, cari străluceau în bătaia-soarelui ca nenumărate mărgele roșe. Matilda nu voi să se dea jos, c-o supărau la picioare beldiile țepoase de grâu. Se minuna cum secerătoarele alergau cu picioarele goale pe miriștea ghimpoasă.

Cu mult necaz privea Matilda veselia fetelor și nevestelor, caii alergau pe miriște ca pe covor moale.

Dînsa, fiind singură nemulțumită, avea necaz că vede pe alții veseli și fericiți, chiar în neajunsuri.

Mai nu zicea cu glas tare:

„Cât de tâmpite și de nesimțitoare trebue să fie aceste ființă, de le vine a rîde și glumi cu așa viața chinuită.”

Cuconul Todiriță veni la trăsură.

— Să-mi fi dăruit. D-zeu toate lanurile cu așa roadă, mă vedea norocul!

— Vecinicul tău cântec. Speranțe deșarte!

— Cu astea trăesce agricultorul. De nu le-ar avea, și-ar face seamă.

— Cam puțini secerători. Și muerile mai mult rîd de cât lucrează, zise Matilda cu reutate.

— Ce vrei? Sînt tinere! N-o să le călugăresc eu!

— Dacă râsul e semnul fericirei, atunci, sigur, sînt fericite; dar, mai curând, cred că-i al prostiei.

— Trăesci de atâția ani la țară și n-o cunosci pe țerancă. Nu-i de loc proastă, dovadă că nu-și face inimă rea, când poate să nu și-o facă.

— Ce zor am să le cunosc? Doar nu-mi fac viața între ele ca tine!

mergem la gireadă. M-am plictisit! Uf! Ca zăduf! Ce căldură! și de-abia zece, zise Matilda, uitându-se la ceasul scump de aur ale cărui diamante sclipeau în bătaia soarelui.

Gireada se-ntindea pe alt lan, secerat. Vezînd-o, simțeai bucuria bielșugului, urmată de jalea ce-ți a-ducea gândul, că atâta podoabă și frumuseță a câmpului, o primăvară întreagă, a încăput într-un morman de câți-va stânjeni. Nevoind, prin minte îți trecea gândul: poate tot ast-fel de puțin remâne din gloria unei generații. Din acel munte de spice, poate nici un fir nu era menit să dea roade!

Lanul, trist și pleș, coperit de miriște ghimpoasă, se-ntindea cât vedeai cu ochii.

Din loc în loc, spiculețe bicisnice, scăpate de secerea soartei, se ridicau stinghere, clătinate de vent, aidoma oropsitului de soartă, cărui i-au pierit rude și prieteni.

Paserile năvăliseră ca pe un câmp de luptă.

Sus pe gireadă stăteau oameni cu țepoae, așezend mereu snopii aruncați de jos.

Glasul vătafului s-auzea răgușit:

— Siliți băeți! Înnălțați muchea din stângă; împleți bine mijlocul, să nu se lase! Măi Ghiță, muchea nu-i bună! Vai de mama ce te-a făcut, că prost cap ți-a croit!

Măi Gheorghe, tu nu vezi că pieptul e strâmb ori ai nevoe de luminare? Lucrați ca oamenii ori pe toți ve ia dracul. Ați înțeles? Nu ve bateți joc de lucrul boeresc.

Uit-te, vine și boerul, dați voi de ziua necazului....

Cuconul Todiriță sosi să vază de nu-i chip de isprăvit giroada înnainte de masă.

— Măi, dar încet mergeți! Ce vă pasă vouă? Nu ve grăbiți de loc! Curat vorba cântecului; „Treci zi, vină noapte, apropie-te moarte!”

— De, cucoane, zise feciorul boeresc, îi suduiu de ajuns! Vedi că nu-n’țeleg de vorbă.

— V-ați muiat flăcăi de tot la treabă, ia luați răpegior! Doue vedre de rachiu îs ale voastre, de isprăviți înnainte de toacă, zise Mustea.

— Să trăiți, cuconașule, zise unul mai guraliv. Pănă veniți D-voastră de la masă, e gata.

— Bine. Să ved, sciți a ve ținea de vorbă.

— Cum să nu, boerule? Doar pe unde ese vorba are să ne iasă și sufletul, zise un țeran în vârstă.

— Dacă le făgăduiți rachiu, silesc ei, doar asta așteaptă, zise feciorul.

— De! Isprăveam noi și fără rachiu; Dar ce? Îți pare reu, dacă boerul e bun și ne dă?

— Nu-mi pare reu, dar ve deprinde cu nărav.

— Hei, bade Gheorghe, învățul are și desveț, și doar nu facem de zece ori pe an girezi!

— Scurtă vorbă, măi, și siliți cu lucrul.

Cuconul Todiriță veni la trăsură, aretând nisce boabe de grâu.

— Grâul de la cetate e curat vorba: «în spic ca vrabia, în bob ca mazerea».

— Ce folos, dacă nu-i pretutindeni așa! zise Matilda. Noi plecăm; să nu întârzii de la masă.

CAP. X

Cearta

Iera într-o Vineri demineață. Cucoana Matilda, dupe ce-și bău cafeaua, zise restit feciorului:

— Ia-o mai curend de-aici. Nu scii să faci o cafea. Adevărată zamă de prune!

Vierul a adus cireșe?

— Da.

— Cine scoate sâmburii?

— Casandra și Anica.

— Spune-le să grăbească; dau acu-și cu sfînta cruce de ele.

La o parte de casa boerească se întindeau în șir bucătăria, spălătoria, odăi pentru servitori și, hăt mai departe, grajduri și hambare, acareturi din vremi bune. A-zi toate priveau a jale spre trecut, spre acele vremi, când un cuiu nu lipsea din loc. Acum, dărăpănate, țineau și ele isonul unei jalnice căderi.

Anica și Casandra stăteau pe târnaț și scoteau tacticos sâmburi.

— Bată-le vina lor de dulceți! Ce mai muncă! Pănă alegi de o chilă, ți se uresce; scoteam o albie de cămeși! Adicătelea cu sâmburi n-ar fi bune?

— Da, batălo focul cireșe! Uit-te vine și duduca să ne ajute, făcu Casandra.

— Îmi pătez mîile pe o lună de zile, zise Maria.

— Dar la mâncat nu pătează limba? zise Casandra.

Era slugă veche și avea îndrăzneală.

— Ce ai acolo, moș Iordache? zise Maria, văzend pe moșneag venind dinspre poartă.

— Ia nisce prune: n-oiu mânca de dulce și Vinerea ca păgâna asta de bucătăriță.

— Unde le-aî găsit? În livadă nu sînt de loc; da-mi și mie.

— Și mie, strigă Puica. Îmi plac că-s acre.

— Le-am găsit la prisacă, da-s poznă de acre, strepezesc dinții.

— Tocmai pentru că-s acre ne plac.

— Nu le-ași mânca așa acre, nu sciu ce să-mi dai.

Puica, zise rîzend:

— Dar de ți-ar da o moșie?

— Ce să fac eu cu moșia? trei fălci am avut și le dau de pomană, dar încă o moșie? Ce de-a bătae de cap! Ce mai grijă? Maica lui Dumnezeu!

Nu-l vez eu pe boer, bietul? Nu se prinde nici somn, nici mâncare de dînsul!

— Unde face cine-va cu mine șaga asta! S-o mai vezi pe cucoana Casandra! zise bucătăreasa veselă.

— Tăceți. Vine cuconița.

— Iei, leneșelor, aveți de-o ocă? Tingirea e curată? Fă, Iordachi, foc afară, răpede. Leapădă cioancă din gură. Ți-o vâr pe gât, zeu...Dar asta ce mai e. Ce baltă c acolea?

— A curs polobocul, cucoană.

— Păcătosule, nu plătesci nici mămăliga ce mănânci. Me scoți din sărite. Am să-i bat doagele cu capul tău. Mărie, mergi și dă lui Alecu o căpățînă de zăhar din cămară, cântarul și vanilia...

Bucătăria era cu fața spre asfințit. Cu toate, astea o căldură înnăbușitoare se simțea de demineață.

Cucoana Matilda sta pe-un scaun, la o parte, veghind fierberea dulceților. Își făcea vent c-un evantaiul, dând ordine.

De la o vreme i se urî cu ordinele și cearta, începu a vorbi. Urîtul e cel mai bun leac în potriva fuduliei.

— Anic-o!

— Poftim, duducă!

— Tu trebue să scii ce-a făcut pecătoasa de Aglae. S-a dus doică?

— A lăsat copilul cu baba și a plecat. Ce era să facă? Murea de foame lungă el.

— Ce fete fără de rușine sînt în satul ăsta!

— Dar, cuconiță, ce-i de vină ce? Fata tîneră nu-i greu de scos din minți. N-ar mai ajunge ticălosul de notar, care a fost aici, să n-ajungă!

— Tronc de nuntă că mâne-i horă. Gogemite muere! Ce? Era copiliță? A scos-o din minte? Of! când v-aud, mor! N-o vedeam eu, când venea la curte, cum îi stecleau ochii, când zărea pe cuconaș ori pe vătav? Ardă-le focul! Așa li se cade. Prea dau oarbe la bărbați și pe urmă se plâng că le-au scos din minte!

— Naiba s-o scie. Ție-se de dînsa! Când o veni Ilie din cătaue, n-o mai ia.

— Ce? Erau în vorbă?

— Cum să nu? Pecât, frumoasă fată! Nebunea flăcăii la joc. Cât ținea hora, ei nu-i mai steteau picioarele.

— Dar bețiva de soră-sa ar trebui să vie la grijit canțeleria?

— E la târg, la cărămidărie.

— Cum, și-a lăsat bărbatul?

— Lăsat...de la Pasci a fugit! El și-a găsit alta.

— Brava lui!

— Ce să facă, bietul? Ce să mai aștepte? A vezut că nu-i de ținut casă c-o nebună. Și doar bătăi ce-a mâncat femeea ceea, Maica lui Dumnezeu!

— Fa, lucrul reu nu se îndreaptă, de l-ai bate cu toată pădurea, zise Casandra, care se săturase de tăcut și ea.

— Somn reu și pace! zise Matilda. Noroc că voi răpede ve luați și mai răpede vă lăsați.

— Când nu-i noroc, fie boer, fie țeran, nu-i și pace.

— Dar nevasta lui Coțofană ce face?

— Ce să facă? Poartă parastasele bărbatu-so. Păcat o fi având ori nu cel care l-a ucis: dar pomană cu dînsa și copii sciu că are, zise Casandra.

— Mare ticălos era, zise Matilda.

— Să ferească Dumnezeu! La așa bărbat nu-i pecât să-i frigi ochii ca la urs. A spart lada femeei, când nu era acasă; i-a luat pănza și-a dus-o la ibovnică!!

— Era fermecat.

— Cât a umblat biata pe la vrăjitoare să-i desfacă! Geaba!

— Și doar om bătrân.

— Cu flăcău de însurat și cu fete mari. Munceau, tuspatru ca nisce robi, ca să aibă bivolul ce bea cu ibovnica.

— Dar a dat ticălosul de Lazăr de ziua năcazului, zise Casandra.

— Nu sciu ce o zice legea dar eu cred că s-or fi luat tustrei la bătae. Că se băteau une-ori ca orbii, și cine scie cum l-or fi lovit pe moșneag și, fără voe, l-au omorît. Pe urmă l-au târît de gât la fântână, printre lanuri. Casa lor vine cam la o parte a satului.

— Ar trebui s-o închidă și pe dînsa, zise Matilda...

— Ea tot umblă pe la advocați să-l scape. Are băni muerea.

— N-are copii?

— De unde? Soiurile rele de sama ei au copii? De fată a fost o poamă rea...

— Mă rog. Și-i frumoasă încă? zise Matilda.

— E frumoasă și se ține bine. Par-că muncesce, ca mine, ori are grija copiilor? Aș! Bine mănâncă, bine-doarme și petrece.

— Ei, și-ți pare reu că nu ești și Dumnea-ta ca dînsa? zise moș Iordache.

— Ba să mă ferească Dumnezeu. Binele ei să se ție de dînsa. Crezi că are vre-o cinste încotro-va? Doar bărbații muerateci de-i dau ei ziua bună.

— Că ca tare-și face sânge reu! Am fost Dummecă la crâșmă să-mi iau tutun. S-o fi vezut ce mai juca. Își dase tulpanul pe ceafă și rupea pămîntul jucînd c-un soldat, zise Casandra.

— Femee desbrăcată de rușine! Bărbatu-său la gros și ea petrece, zise Anica.

— Mă tem că, după amiază, plouă. Uit-te diavolul de mâță cum se spală! zise moș Iordachi, tocmind tăciunii.

— Pușchea pe limbă! Că boerul nostru mai are de cărat, zise Anica.

— Apoi, cum o vrea Dumnezeu, doar el scie mai bine...

Cu vorbă, cu ceartă, făcură vre-o doue fierturi.

Cucoana Matilda asculta poveștile Anicăi, care era ștafeta satului.

Dînsa mergea la preot, la primar, la învățător, și la vătaf, — era doar spălătoreasă — în cât afla tot ce se petrecea și purta veștile de colo, colo.

— De unde le scii tu Anic-o, toate?

— Doar de mi-a dat Dumnezeu ochi și urechi; o vorbă de aud, ajunge; pricep eu mai încolo tot.

— Încet, orbule, că sufli ca un foiu; toată cenușa sare-n dulceți. Casandr-o mai vetzi de pui. Nu se ard? Mari-o, aduceți dulceața la cămară. Tu, Anic-o, zoreșce cu scosul: dupe masă mai facem câte-va chile, zise Matilda plecând.

— M-a amețit cu dulcețile ei! Tu, Anic-o, na douăzeci de bani, dă o fugă la crâșmă de adă nisce rachiu. M-a apucat la vetămătură. Vezi să fie de drojdii!

— Bine, jupîneasă Casandră, numai de n-ar fi cucoana în cerdac.

— Dă-o dracului, spui că te răpezi pân-acasă să vezi ce-ți fac plozii. Septemâna asta m-au nebunit de cap; lanț se țin de Duminecă: musafiri, peste musafiri, dulcețuri și par-că-l văd mâne sară pe sfrijit că vine iar să ucigă păsări.

— Ce ai Dumnea-ta cu oamenii boeresci? zise moș lordachi.

— Ce-ți pasă ție! Îți es bacșișuri și mie ochii îmi es la foc și fum.

— Feciorul puse masa.

Cucoana Matilda, până să vie boerul, luă să cetească un roman. Nu prea avea spor la cetit, de aceea sărea descrierile și se interesa mai mult de intriga romanului. Cât despre frumusețea descrierilor, despre eleganța stilului, despre limba aleasă în care sena autorul, habar n-avea.

Cu atât mai mult nu-și bătea capul cu psihologia persoanelor, nici cu analisa caracterelor.

Ori ar fi cotit un roman de cel mai bun autor, ori ar fi ascultat pe Anica povestind o intrigă din sat, pentru Dumneaei era tot una.

Când o vedea pe Maria cetind cu luare aminte un roman, însemnând cu creionul bucățile frumoase, comparațiile și figurile nimerite, nu mai putea de necaz.

— Ce? Îl înveți pe de rost, sor-o? zicea ea în bătae de joc.

În gând o numea proastă și tare de cap. Adesea se lăuda: «eu citesc un roman în câte-va ceasuri. Maria îl citesce câte o septemână».

Soru-sa tăcea, căci nu se putea pune la discuție cu Matilda, care nu se sfia s-o numească în fața lumei, proastă ori mojică.

— Romanele, zicea ea, sînt ca să treci vremea, numai proștii scot moralitate din romane. Întâiu că toate sînt inventate.

— Ba romanele naturaliste ale scriitorilor de a-zi sînt adesea copii de pe natură; eu, cetindu-le, mi se pare că ved aevon persoanele descrise, întâmplări din viață!

— Dacă n-or fi proști ca tine, n-or fi nici romanțieri mari. Cum îți închipui tu că un Zola, care a scris atâtea volume, a vezut el toate persoanele lui?

— Grecii că un scriitor mare, un talent chiar, are nevoe să le vază? lui îi ajunge o faptă, o vorbă a unui om ca să-i creeze tipul.

— Fleacuri!

— Dar geniile mari, ca Shakespeare, nu te uimesc prin puterea de viață, prin zugrăvirea patimilor omenesci?

— Apoi tipuri de-acelea nici nu sînt nici n-au fost.

Acelea sînt curat ca holera sub chip de femee, care umblă prin sat.

— Dar ce frumoase sînt comparațiile lui! Așa, bună oară, când vorbesce Hamlet de mamă-sa, ca nici bine nu i s-au ros papucii, cu cari a dus pe soț la mormînt, și acum se mărită; ori că face nunta răpede, din economie, pentru ca bucatele de la praznicul soțului dintâiu să fie și pentru masa cea mare de la nunta a doua! Ce ironie adâncă pentru necredința femeei!

Îndată ce venea discuția despre necredința femeei Matilda lua altă vorbă. A-zi Matilda cetea un roman pe care Maria i-l dăduse. De aceea, din când în cînd, își spunea cugetarea cu glas.

— Ce prostie, ce roman prost!

Maria nu zicea nemic, vedea că sora sa caută ceartă-înnainte de masă. Pregătea fragi cu smântână și tăcea. Puica țâra cotoiul de coadă, iar el, fiind melancolic, nu voia să se joace.

— Puic-o, șezi bine, n-o să capeți fragi.

— Ce-ți fac eu, Mărie? Dracul de Frumosu nu vrea să se joace!

— Trage-l tu mult de coadă și o să vezi.

— Ce-am să văd!

— Cum o să te zgârie.

— Atunci o să-l trag de mustețe.

— Și el o să te mușce.

— A! Uit-te papa! Cât e de plin de praf! Par-că și-a dat hainele cu pudră galbenă. A mamei e albă.

— Am să-ți împung limba cu ace, să nu mai poți vorbi atâta, zise Matilda, aruncând cartea.

Cuconul Todiriță intrase de-a dreptul în sufragerie; era plin de pleava de la treer.

— Alecule, pregătesce-mi de spălat și altă blusă. Ce praf! Ce vent! Te-nneacă, nu alta! de n-ar ploua! Mărie, dejunul e gata?

— Gata tot.

S-apuc ce-oiu apuca și fug.

— Ca ventul vii, ca ventul te duci, zise Matilda, privindu-l chiorîș...

— Nu merg de plăcere. Nu ești de față, toți se lasă moale. De se mai părăduesce din cât e, halal de procopseală!

La masă cuconul Todiriță mânca cu foarte multă poftă. De la 4 demineâța numai cu o cafea neagră și până la amiază, avea omul drept să-i fie foame!

Mersul călare, poruncile și mai ales încordarea minței de a observa să nu se facă greșeli, îl făcea să uite pănă și grija polițelor.

Mănâncă și bea cu poftă, ca în vremile cele bune, când, la făcutul giretzilor și la treer negustorii îl rugau cu bani pe șin.

Necazul e necaz; dar stom hul de la o vreme își cere dreptul!

— Cât ese la probă? întrebă cucoana.

— Mare lucru nu-i. Părere înșelătoare...Bine c-a închis ochii bietul tata în vremi mai bune! N-a mai ajuns să vadă procopseala noastră. Când să te dren, mai tare te rupi.

— M-așteptam! zise Matilda.

— De câți-va ani agricultura asta îmi pare o haină strîmtă, atât de strîmtă că me înnăbuș. Dar anul ăsta me strînge de gât.

Mare om ar fi cel ce-ar putea-o îndruma pe alte căi!

E vezut că așa nu mai merge! Ce minunată recoltă se areta! de nu da rugina în grâu și seceta în porumb, scăpăm de datorii și mai puneam de-oparte.

Ce grâu la Cetate, unde-i pămînt gras și umbrit de pădure!

— Lasă frate! De câți-va ani mi s-a urît cu acela-și cântec! mai schimbă-l, prea-i monton!

— Cine n-are speranțe, dragă, nu poate fi agricultor!

E mare curaj să pui o avere în pămînt și să te uiți la cer până ți se strâmbă gâtul, zicând:„Ce-o vrea Dumnezeu!”

Nici o întreprindere nu-i așa riscată ca agricultura.

Ce-i pasă fabricantului ori negustorului? De foc se asigură; de pleacă marfa cu corabia, tot o asigură; dar bietul agricultor, pune bani și muncă în pămînt, s-o face ori nu s-o face, nu scie; nădejdea numai la unul D-zeu.

— Cu tot năcazul, dar poftă de mâncare sciu că ai, zise Matilda.

— Poate se și cuvine: de a sară și până acum e vreme și muncă. Să vie cei de la oraș să vadă cum se muncesce ca să le dai lor tot de-a gata.

— Nici eu n-am mâncat. Ce-mi tot scoți ochii cu munca d-tale? Ești sănătos, ce-ți pasă de mine? Mi-a rânduit doctorul băi și sesonul s-a isprăvit.

Cuconul Todiriță, tresări ca din vis și lăsă piciorul de puiu pe farfurie.

Vorbele nevestei îl aduseseră la adevărata realitate a vieței.

Ștergendu-se de sudoare pe frunte, zise:

— Bine, dragă, iar începi? Ți-am spus: Duminecă mi-a eșit sufletul până am găsit o mie de lei. Secerea nu se face fără bani! Am dat treizecî la sută să pot găsi doue mii; și n-am găsit. Ca să amân nisce poliți de doue mii, am dat încă una de-o mie. Atunci de unde să scot trei mii ca să mergi tu la băi?

— Bine, bine, sciu: când e vorba de sănătatea mea, ești falit, mofluz.

La cuvîntul falit, cuconul Todiriță se îngălbeni.Realitatea, cât de grozavă să fi fost, nu-l lovea așa de cumplit ca vorbele nevește-sa.

Un sunet pustiu de calicie îi vâjiea în urechi.

O săgeată veninoasă i-ar fi pricinuit, în acest moment, mai puțin reu, de cât cuvîntul fatal.

Își sprijini fruntea cu mâna, atât îi părea de greu capul. Într-o târczie vreme zise:

— Credeam să pot vinde. E lesne de zis, dar greun de făcut. Oh! Cât de grozav e să spui că n-ai! Atâtea guri îmi strigă: bani! și dese ori nu pot avea o mie de lei! Când am avut, am dat. Dărnicia la mine a fost o patimă. Pe cât te simți de mândru, când dai, pe atâta ești de umilit, când trebue să-ți mărturisesci calicia. N-am fost răsipitor, dar am avut patima să-mi plătesc datoriile, și când ai miei mi-au cerut, mi-a plăcut să le dau. Ar trebui să pricepi cât sufăr. Nu-ți închipui cât me costă cuvîntul: „N-am!” Avar n-am fost cu nimeni.

— Și ce-mi spui mie toate acestea? Doar nu cu luxul nici cu petrecerile mele ai făcut datorii! Slavă Domnului! Stau de-atâția ani, ca o toantă, aici în selbătecia asta. E mai fericită femeea unui cenușer de la oraș: face cum poate și sara tot ese la o cofetărie, la o grădină; dar nu tot socoteli, tot cărat, tot grija mojicilor! Mi s-a acrit.

— Vai, dragă, și, cu toate astea, de pe urma mojicilor trăim!

— Da, îțî lucrează de pomană! Mai reu ca într-un harem. Iarnă și vară ți se painjenesc ochii, uitându-te numai pe dealuri. Mai grozav de cât la temniță. Aveam și eu o lună de distracție la băi, mai vedeam lumea, să nu mă selbătăcesc. A-zi nici atâta nu mi se cade! Toți banii s-au dus pe secere, pe prășilă și, dracul mai scie pe ce, dare-ar un foc în toate să dea!

— Lasă-me, sor-o, nu me ucide cu zile; me fac danie și dracului numai să-ți dau.

— Curat vorba Țiganului: „Lungesce-i, Doamne boala, pănă s-o coace poama”. Dupe atâta scandal nici nu mai voiu să merg.

— Atunci de ce-mi spui cazanii? Aibi și tu milă de nevoile mele. Nu se va putea, nu-i merge. Eu, de când te-am luat, n-am pășit hotarul țerei; tu ai mers mai în fie-care an!

— Ei, și ce-mi scoți ochii? Ce ai cu mine? Te-am oprit? Un bărbat, care ținea la nevastă, n-o lăsa singură! Hei! Sciu eu de ce remănas, sfîntule! Ți-am aflat eu isprăvile. Mă crezi proastă?

Și începu nervoasă a frămînta șervetul, pe urmă îl aruncă pe masă, unde cădend strică un pahar.

— Taci, sor-o. N-am destule pe capul mieu? începi cu altele? Te-au enervat dulcețile. Mai bine nu le făceai!

— Ce crezi? Dacă m-ai luat fără zestre o să-ți sufăr mojiciile?

— Ce ți-am zis eu? spuse Mustea, cătând să se stăpânească.

— Îmi ajunge cum te porți. Dacă ești falit, spune-o. Mi-e cugetul curat, nu te-am calicit eu. Frumos credit o să ai, când o sci lumea că n-ai avut nici cu ce me trimite la băi. Cum să mai dau ochii cu doctorul? Cc să-i zic? N-a avut bărbatu-mieu bani? Sîntem calici lipiți pămîntului? A trecut eri Chioara sub-prefectului, m-a măsurat din cap pănă în picioare. A aflat că n-ai cu ce me trimite la băi și triumfă. El, un calic de slujbaș cu traista în beț, are cu ce-o trimite.

— Cine ți-a spus? Nu se duce femeea nicăeri; ți s-a părut.

— O fi! de priceput ce ești, ai dat toate de rîpă. Frumos viitor pentru fată!

Se sculă, izbi scaunul, care se resturnă, și eși trântind ușa. Cuconul Todiriță, amețit de necazurile băneșci și de nădufurile ce-i făcea zilnic nevasta, fuma nervos o țigară. Era o fire închisă, care-și înneca veninul în suflet, fără a zice o vorbă. Puține zile senine avuse în căsnicia lui. Își închipuia că așa e însurătoarea; așa sînt femeile! Înțelegere nu poate fi între bărbatiși nevastă ca între apă și foc.

În minte-și zicea: „Femeea n-are griji serioase, nemicurile îi umplu viața, și le dă însemnătate. Din nenorocire toate cad în capul bărbatului”.

La asemenea gânduri un oftat îi ridica pieptul.

— Ce molimă, își zicea el, a cuprins oare lumea, de toate, toate merg anapoda?

Prin minte-i trecea figura blândă a mumei sale; par-că o vedea umblând toată ziua dupe ale gospodăriei; mereu înconjurată de femei, la lucrul lânei, al inului, ori al cânepei.

De demineață până în seară, purtând grija paserilor, grădinei, lăptăriei și a întregei gospodării casnice. Nici odată nu auzise ceartă între maîcă-sa și tată-se.

Ce viață simplă, dar cât de fericită? Să muncească și, pe cât se poate, să iacă binele, era singura lor ambiție. Cununau și botezau din bielșug. La serbători casa se umplea de fini și cumetri.

Uimit se întreba Mustea: «Cum de se poate atâta schimbare de la o generație la alta?»

Aceste gânduri aduceau altele mai grozave: «Cum va fi oare fata lui? Cine să-i dea educația de bună gospodină, de femee harnică, de soție iubitoare?» La această întrebare simțea un pustiu neisprăvit.

O va pune într-un pension, unde va înveța mulțime de mofturi, lucruri nefolositoare și apoi va fi și dînsa piaza rea a unui bărbat, cum e Matilda pentru dînsul. Nu face el oare o crimă pregătind pentru altul tortura pe care o sufere el? Dar ce putea face?

De la începutul căsniciei, cucoana Matilda privea pe bărbat nu ca tovarăș iubit, ci ca pe un datornic, care trebue să-i împlinească toate caprițiile. Adesea zicea nervoasă:

„I-a trebuit femee, să-mi ție rangul. Când m-am măritat, am sciut că iau bărbat bogat, nu un calic. Să mă fi lăsat cu sărăcia mea. La mama n-am fiert un ou măcar. La bărbat să fiu chelăriță, jupâneasă si vătaf de curte?”

„Auzi? Să priveghea câte puțin de brânză a dat chelarul?!”

„Duminecă, îmi cere, în fața lumei, batistă. E putință să nu te cerți cu așa mojic?”

Caracterele acestor doi oameni erau cu totul protivnice.

Matilda avea un spirit de contrazicere înnăscut; ori-ce ar fi zis Mustea, dînsa zicea tocmai din contra. Cuconul Todiriță, mai slab de caracter, ori tăcea ori eșea din casă. Anul întâiu, când se luară, era de o gelosie nebună. Nu suferea o față ori o nevastă prin curte. Mereu îi scotea ochii că a avut în harem pe toate femeile din sat. Până ce, une-ori, scos din sărite, zicea cuconul Todiriță:

—„Bine dragă, sfînt n-am fost; o să-mi iei capul pentru trecut? îmi pare înse reu că, voi, târgovețele aveți așa idei rele de țerance. Te asigur, nu sînt mai rele de cât femeile de la târg.”

—„Fie cum or vrea, nu-mi bat capul de ce faceți nici tu, nici ele! Cu toate astea iscodea babele, mergea adesea pe neașteptate la câmp. Se uita chiorîș la fetele mai frumușele; îl întreba cum le chiamă. De-l punea păcatele să le spue numele, cearta era gata.

„Sigur le scii și ce ochi au, ce mărgele poartă la gât; poate sînt cumpărate pe tine. Nisce rele, umblă cu farmec să te amețească, doar și-ar căpăta fuste, și tulpane”.

De obiceiu toate acestea discuții se petreceau la masă, căci zicea: „numai la masă îl pot prinde să mai vorbesc; ori e pe câmp ori la cancelarie ori doarme ca un somn...”

Cuconul Todiriță une ori se blestema singur, sîmția că un vent reu suflă asupra casei lui. Cu anii, Matilda se mai liniștise, Mustea nu era bărbatul, care să aibă grija femeilor.

„Am fost și eu zburdalnic la două-zeci de ani,dar toată viața să ai numai grija ștrengăriilor, nu face”.

Matilda găsea înse motive de ceartă. O enerva văzendu-l că mănâncă prea lacom ori că soarbe prea tare cafeaua sau că bea un păhar de vin mai mult de cât credea ea că se cuvine. Sughițul ori strănutatul bărbatului o enervau și fugea din casă. Alte ori îi găsea cusur că nu scie să se îmbrace, nu scie să vorbească, nu scie să fie om de lume, cum înțelegea dînsa. Scena de la masă putea părea grozavă numai celor ce nu îi cunosceau viața.

Cuconul Todiriță, deși deprins cu asemenea purtare, suferia destul, pe tăcute.

Matilda scia în tot-d-auna să-i pue un ghimpe, să-i facă o rană nouă ori să deschidă una veche care să-l usture mai grozav de cât dacă l-ar fi ars cu fier roș. Avea un meșteșug, un farmec deosebit, să-l jignească, să-l facă să sufere.

Acum îl lovise în inemă ca o săgeată veninoasă, vorba falit, repetată de doue ori.

Nu mai așteptă cafea, poate și uitase dacă a beut-o ori nu.

Luându-și pălăria, eși fără a zice un cuvînt.

Dupe fie-care ceartă se întreba cum a început-o și mereu se muncea cu gândul, dacă n-ar fi fost chip s-o înlăture. Ar fi voit, să se găsească vinovat; dar nu putea afla firul vinei sale, cum într-un ghem încâlcit nu poți afla capetul; descurajat, fără putere de a lupta cu nevoile, plecă. Cu asemenea certe îl paralisau mai reu de cât își amorțesce păiajenii victimele.

Maria și Puica remăseseră tăcute; cearta le întrista neînchipuit de mult.

Feciorul, care fusese față mai la întreaga scenă, strîngea farfuriile gândind:

—„Iar a apucat-o necuratul. Să fie a mea! Maica lui Dumnezeu, Doamne, ce pui de bătae i-ași mai trage! S-ar face muerea blândă ca mielul. Boerul, zic eu, e prost de bun! Geaba, femeea dacă n-o bați, sare să te bată ea, caută bătae cu lumînarea!...scornesce ce-va din senin. Nu-l lasă pe bietul om nici să-i ticnească mâncarea! Maica lui D-zeu, să-i ardă câte-va cravașe, colea potrivite la spinare, Doamne mamă, ar alerga ca o pisică pe clavir!

Puica, uitându-se spre bufet, zise:

— Am uitat să mâncăm fragii și bietul papa s-a dus superât.

— Matilda parcă-i plătită, la masă stârnesce toate.

Newton, superat, sta într-un colț, privind cu jale pe toți. În asemenea ocasii nimeni nu se gândea la el. Dînsul înse îi observa pe toți și părea că le ghicea tuturor sentimentele.

— Scii ce, Mărie, să luăm pe Newton și să mergem la ieaz; acolo e liniște, nimeni nu ne ceartă, sîntem singure stăpâne. Mamaea acu-și vine și începe cu noi. Pii! Marioară dragă, să mergem și sări de gâtul fetei s-o sărute.

CAP. XI

Furtuna

Iera pe la vre-o doue oare dupe amiază. Nouri de praf se ridicau în naltul cerului. Ventul frămînta întreaga fire, răscolind câmpii și păduri, cum durerea și grijile ne răscolesc sufletul. Din seninul albastru nu se mai vedea nimic. Nouri de praf se ridicau pe înnaltul cerului.

Un vâjîit asurzitor, ca un vaet desnădejiuit, umplea întreg văzduhul.

Foi, crenguțe rupte, pae și fulgi zburau ca mânate de un duh reu. Natura întreagă era înfuriată...În acest potop de vent și vijelie, s-auzi un zangăt de geamuri.

— Le-ai câștigat Alexandre! zise Casandra feciorului, care mânca.

— Nu le-am deschis!

— Și tot o să le plătesc!

— Ciocoaica, le-o fi deschis, când s-a dus îndrăcită de la masă.

Copacii se încovoeau cu ramurile la pămînt, cari aci șe ridicau furioase ca nisce valuri, aci se plecau smerite.

Foi uscate de secetă zburau nebune.

Crengile, izbindu-se unele de altele; făceau un vuet amenințător, părea scrâșnetul naturei în turbare. S-audeau pârâiturile ramurilor rupte.

Ventul dușman, părea ca Ielele din povești, se năpusti asupra copacilor, rupendu-i fără cruțare și fără milă. Salcâmii, fragezi, aci se încovoeau învinși, aci biruitori, se înnălțau lovind și mai cu furie văzduhul.

Un cenușiu întunecat, urît și furios îmbrăcase cerul.

Văzduhul vuea de un zgomot înnăbușit, de un vuet ce venea în bubuit de valuri.

Un vuet mai slab era urmat de unul mai tare; tunete cu ecouri prelungite zguduiau zarea. Părea că și în ceruri clocotea o răzbunare groaznică.

Al douilea potop se pregătea. Fulgerile aruncate de urgia cerească umpleau văzduhul. Animalele înse-și păreau îngrozite; Caii nechezau de o tainică presimțire.

Rândunelele și vrăbiile, grăbite, năvăleau la cuiburi; closcele spăriate adunau puii, fugind spre șuri; chiar și rațele, iubitoare de apă, părăsiseră iazul, prefăcut de furtună în clăbuci.

O furie nestăpânită cuprinsese cerul și pămîntul. Pri-ntre frunzișul copacilor ventul fluera ca mii de bălauri. Furtuna amenința să nemicească totul. Nimenea nu se putea împotrivi: puterea omenească era nemic în fața atotputernicei naturi.

Cerul părea că se nărue asupra pămîntului, ca munți uriași ce-și prăval petrișul în văile neocrotite și supuse furiei lor.

— Doamne apără-ne, ce sărăcie de grindină vine, zise Casandra-și se răpezi afară de înfipse toporul în pămînt!

De odată o lumină sclipitoare orbi vederea; văzduhul întreg scăpără. Un trăsnet năprasnic bubui cutremurând cerul și pămîntul, asurdind întreaga fire.

Toți încremeniră de spaimă, și, numai după o clipă, începură a-și face cruce. Casandra zise:

— A trăsnit unde-va aproape. Bine c-am apucat se-nfig toporul în pămînt, poate s-o duce pe pustii afurisita de piatră.

Și ochii îi străluceau de bucurie că a făcut o faptă bună: își închipuea că ea, nemernica, e în stare să oprească furia naturei!

— Și-a făcut iar cine-va samă, zise moș Iordache, punând un cărbune în lulea.

— Trei zile o să ție ventul și furtuna, zise feciorul. — Ba ține și noue, dacă nu i-or găsi trupul să-l îngroape.

— Doamne feresce de mintea proastă! Necuratul are parte de sufletul lui, zise feciorul.

De-odată un ropot puternic izbi acoperișurile de șindrilă; se auzea un zornăit de pietre amestecate cu ploae; cădeau cu furie par-că fuseseră încătușate până acuma. Se acoperi pămîntul cu o pătură de ghiață. Apa în clăbucl curgea mereu de vale, ducând fraude și crengî rupte fără cruțare. Groaza din aer se coborîse pe pămînt. Cât de nemernică părea făptura omenească în fața urgiei ceresc!! Omul, în nemernicia lui, trebuia fatal să-și închipue că numai duhurile rele sînt în stare a săvârși atâta grozăvie. Firea frumoasă, bună și blândă, e turburată și schimbată numai de suflete nenorocite și reuvoitoare. Din ropotul puternic remase încet-încet un zîzîit trăgănat; numai părâele mai curgeau în spume..,.. ’

Natura părea un uriaș înfuriat, care-și versase mânia turbată. Din urgie abia se mai aureau slabe icniri nervoase.

Cerul se curățișe ca prin minune de nourii cenușii, potopul de apă îl spălase lăsându-l senin și limpede. Dealurile verzi păreau mai aproape, un miros ușor, ademenitor de viață, se respândea pretutindeni: dupe atâta urgie, din ventul turbat, remase o adiere domoală și blândă. Nori mici, răzleți, fugeau prăbușindu-se mereu pe bolta nesfârșită:

Soarele, blând stăpân al lumei, se ivi sfios asupra dealurilor, scăldând cu razele calde văzduhul, părea că-și zice graiul de veacuri:

Ventul turbat mi-a întunecat lumina, a ridicat ocean de praf, spre a-mi mânji fața, norii mi-au ascuns razele strălucitoare; apele mărei s-au răsvrătit să-mi stingă căldura și, în furia lor nebună, au desfrunzit codrii, au rupt copacii, potop de grindină a făcut pămînt podoabele câmpiilor, raze calde să n-am pe ce-mi așterne. În eternitatea strălucirei mele zvârcolirile de pitic nu me înspăimînta. De mii și milioane de ani străbat acea-și cale și voiu străbate-o încă. Vent turbat, am înfrânt, furtuni am împrăștiat, inemi zdrobite am înviorat..

«A trecut încă o furtună; iată-mă vesel și dătător de bucurii. Așa-i viața voastră, așa-i soarta mea.

Fără de furtună, cine ar mai prețui seninul și razele calde. Fără necazuri fericirile n-ar avea preț».

Nu trecu mult și cuconul Todiriță, ud pînă la piele veni acasă. Ploaea străbătuse prin manta și pălărie. La câmp, potopul fusese și mai mare, oamenii se vârîseră pe sub care și hărăbale, cuconul Todiriță s-a adăpostit sub o aripă a girezei. Dar la asemenea ploae poate fi adăpost? La câmp grindina cu ploaea fusese atât de deasă, în cât se părea că stă în mijlocul nourului; nu mai era ploae, ci adevărată ruptură de nouri.

Mustea era negru de scârbă.

Cu sprîncenile încrețite, dus pe gânduri, muncit de griji, nu mai era stăpân pe sine. Prea multe lovituri primea de o bucată de vreme.

Desnădejdea cea mai amară începea să se încuibeze în sufletul lui: «Prea sînt fără noroc. E vr-un blestem strămoșesc, care ne urmăresce. Mai sînt și alți agricultori, dar n-au atâtea nenorociri ca mine; mie și binele mi se întoarce în reu și natura mi-e vecinic vrăjmașă.

Muncit de-așa gânduri, descăleca de pe calul rebegit de ploaie. Moș Iordache, cum îl zări, alergă la scară să-i ia calul și mantaua.

— N-ați murit, moșule, că noue era să ni se ducă neamul de rîpă.

— Vai, maica lui D-zeu, urgie a fost și pe-aici!

— Di vizitiului să-mi pue caii și vezi traista cu grindină, pune-o în fân la trăsură.

— Maica lui D-zeu, cât oul de porumbel. Pe aici tot n-a fost așa, făcu moș Iordache, plecând grăbit să împlinească ordinele stăpânului.

Cucoana Matilda sta în balcon legănată de vuetul apelor, ce se scurgeau de vale în iaz; vuet, ce-i amorțea presentul, lăsând cale deschisă fantasiei.

La vederea bărbatului, trezită ca di-ntr-un vis. frumos, zise:

— A stricat reu piatra?

— Porumbul s-a dus și doar la el îmi era nădejdea! Să mă tae cine-va, n-ar curge sânge din mine!

— Doar sînt asigurate?!

— Ce folos? Cât dau ei, nu es cheltuelele. Toate merg anapoda!

— Singur ți-ai făcut-o! Ce-ți trebuia sărăciea de petec, ți-am spus că are sa-ți rupă gâtul, dar vorba femeei nici o dată nu se ia în seama, parcă ar fi lătrat un câne!

Cuconul Tudiriță, deprins cu asemenea molifte nici n-auzea, respundea mai mult gândurilor sale.

— Doi ani buni, numai doi ani să fi avut și plăteam tot.

— Cu vorba asta am îmbătrânit, auzindu-te! Gireada era isprăvită?

— Îi făcuseră piept, dar a vânzolit-o și stricat-o de pe margeni. Credeam că ne omoară acolo pe loc. Trăsnetul a căzut pe un copac, la zece metri: de era mai aproape, ardea gireada până la pămînt. Noroc că nu m-am adăpostit sub el! Era un cal priponit de copac; l-a ucis.

— Și noue ne-a stricat geamurile la salon, zise Matilda, c-o nesimțire vădită.

— Plec la oraș să-i vestesc pe cei de la asigurare; să nu mai spună ca anul trecut, c-a fost o ilusie grindina și că mai curând se vor fi jucat nisce copii prin grâu! La luat, lupi nesățioși; dar, când să-ți dea despăgubire, câte șicane sînt pe lume toate le născocesc agenții de asigurare. Nu una ne sapă pe noi agricultorii, dar o sută!

— Să-mi ei apele minerale. Ori poate nici pentru ele n-ai bani?

— Mereu îmi dai otravă; nici când sînt amărît n-ai milă!

— Cum n-au nici alții de mine!

— Le sciu, sor-o, pe de rost, nu le mai începe. Bune lecții dai fetei. Uit-te-o cum ascultă.

— De cât o avea norocul mieu, mai bine să moară!

Mustea, ca să isprăvească, luă altă vorbă.

— Puic-o, ce să-ți aducă tata?

— Ce-i vrea tu, dragă papae, zise copila cu glas blând. Fusese față la întreaga scenă; nu pricepea tot, dar înțelegea că tâtăsu e supărat. Simțea cu inema mai mult de cât pricepea cu mintea.

În bucătărie Casandra făcea sarmale cu foi de viță și se certa cu moșneagul că i-a adus lemne verzi și nu-i aduce legume.

— Ți-i mai aduce și singură că doar oarbă nu ești, zise moș Iordachi, punând tacticos un cărbune în lulea și așezându-l cu unghia.

— Deu? Atâta să mănânce boerii, cât oiu aduce eu!

— La sfîntul Ilie îmi împlinesc anul și pe ici mi-e drumul. Care în cotro de mine nu-ncape! Ciocoaica să me ia în unghii! Am stat anul ăsta numai în hatârul boarului. «Să remâi, moș Iordachi, remâi că ne-am deprins cu d-ta și d-ta cu noi»; dar mai departe, să-mi de o sută de galbeni nu stau, zeu nu!

— Să remâi, când te-oiu ruga eu. De când te-am apucat, tot călător ești, și tot pe loc stai.

— Tot nu m-am îndurat de boer.

— Eu, când oiu zice că es, numai colb îmi zăriți în urmă, zise Casandra.

— Ce mai de geamuri s-au stricat, sor-o! zise Anica, venind de sus c-o mulțime de cioburi. Boerul e negru de supărare. La câmp a făcut pămînt, tot, tot. Ce neagră sărăcie!

— Vorba mea: în casa cu pricaz nu mai e Doamne-ajută. De la Pasci nu-i Duminecă lăsată de Dumnezeu să nu vie sfrijitul de cenușer! zise Casandra.

Moș Iordache eșise tot suflând în lulea; nu-i plăcea s-audă fleacuri femeesci.

— Și, doar destul om e boerul nostru, zise Anica

— Vezi iel, sărmanul, are necazuri, n-are când să-i toace verzi și uscate, nici să-și rânjească mereu dinții la dînsa. Omul cu griji, nici mâncarea nu-l prinde. Dar ea, de gospodărie nu vede, copiii n-o supără! Îi zburdă de bine!

— Cum de nu pricepe, de n-o află el? Curat vorba: «Ce scie satul nu scie bărbatul», zise Anica mai cu jumătate de glas.

— Ciocoaicei ăștia i-ar trebui să-i facă cum a făcut un boer, Mere-Acre, cucoanei lui.

— Dar ce i-a făcut jupîneasă Casandr-o?

— Doamne apără de-așa rușine!

Și-a prins nevasta, așa bună-oară cum e ciocaoica noastră, cu ibovnicul. I-a uns pe amîndoui cu păcură și i-a presărat cu puf de gâscă. Se înțelege că i-a lăsat goi, cum i-a făcut mă-sa; le-a mai pus câte un căluș în gură și le-a dat drumul pe uliță, cu mânile legate de-un par aședzat pe la spate, ca să nu-si poată scoate căluțul.

— Mare comedie! Ce rușine!

— Hei las’, c-așa li se cade. Auzi? De bine nu mai sciu de ce s-or apuca!

Boarului nu-i arde de așa fleacuri. Dumineca nu se poate resufla de oameni. Mare lucru să nu bați toba la curtea noastră, cum a bătut la Doineni! zise Anica.

— Despre dînsa poate s-ajungă ca mine, că nu mi-ar părea reu! Mult și-a bătut, calică, joc de slugi! Nu mai bietul moșneagul ăsta câte-a tras! mai eri, — nu ți-am spus? — căzuse un painjen în apa de spelam. Feciorul nu era acasă; l-a trecut păcatul. Ce crezi? I-a turnat, bietului moșneag, lighianul cu apă în cap. Cum îi el cu plete, se scurgea apa pe cămeșă; nu scieai, să rîzi ori să plângi.

— La început era foc, bătea spălătoresele cu cămeșile peste cap. A slujit aici una, Domnica, a murit săraca, îi ducea draga mea, cămeșile călcate, coală de hârtie, nu altă ce-va, și, te miri cum, găsea, poate, una cu vre-o îndoitură: pe toate le făcea boț și punea să le spele din nou! zise Anica.

— Mare vidmă, mănâncă inema din slugi; zeu, nu tot din pricina ei am eșit rândul trecut, dar să ții minte de la mine: femeea asta, cucoană ori ce mai e, n-o sfârșesce bine.

— Ce crezi, Dumnezeu nu bate cu ciomagul, dar reu mai arde și ustură bătaia lui.

— Acu s-a mai pocăit, dar spunea Pachița, că apii dintâii, era foc ciocoaica! Avea un bucătar...

— Îl sciu, bietul Anton, cam surd...

— Da; era de la boerul bătrân și de vorba d-tale, vara muscă nu-i, nici împăratul nu se poate păzi de ele că-i împărat. Până a adus fata supa sus, că n-avea fecior, a căzut o muscă. L-a chemat, sor-o, și i-a turnat supa în cap, așa fierbinte!

— Să te ferească Dumnezeu de calicul îmbogățit și de Țiganul turcit, zise Casandra, făcându-și cruce.

Ascultă, Anic-o, răpezi tu la dugheană și-mi adă de zece bani rachiu și de cinci un sfert de pane. Scii, calică nu-mi lasă o bucată de pâne de la masă, și eu, mămăligă, Dumnezeu me erte, fie pe toate cărările, dar n-o pot mânca, m-apucă vetămătura.

— Me răped într-un suflet, numai de-nu m-ar striga, sus...

Casandra luă din cuiu masa de aluat și începu să frămînte nisce făină cu ou, bondănînd singură: „S-au deprins cu bucățele bune. Aluat la fie-care masă, și toate numai în unt și lapte! Hei doamne, să nu se întoarcă roata norocului: bogăția vine în cârjă la om dar sărăcia are aripi; nici te aștepți, când sosesce. Mai bine de una ca mine: nu am fost bogată și nu-i sciu dulceața. Un lucru ce nu ai avut, nu-l poți pierde și nici reu nu-ți pare, că n-are dupe ce. Așa gândea Casandra, aruncând câte o bucată de lemn verde pe foc, apoi: «Bat-o s-o bată de Anică, nu mai vine».

XII

Meșteșug femeesc

Era recoare, chiar rece de-a binele, cum e când bate piatra. Praful se potolise, iar șoseaua, cu drumu-i albicios de piatră, se întindea cât zarea ochiului, mărgenită de o parte și de alta cu șanțuri.

— Mână mai răpede, Ilie, să nu ne apuce noaptea la întors. Harapnicul vâjiia în vent, caii dădeau din cozi și o luau la goană.

Cuconul Todiriță își pierduse privirea pe dealurile roșîetece, verzi altă dată.

Privirea pierdută la infinit, nefiind ca altă dată oprită de frumusețe câmpului, îi insufla o jale adâncă, o melancolie neînțeleasă. De ani bătea mereu acest drum, și din ce în ce este mai muncit de griji; necazurile, cari mai înnainte rânjeau de departe, acum îl strîng tot mai de-aproape. Își aducea aminte cum, acum un an, se legăna cu speranța zicîndu-i-și: Poate de acum înnainte într-un an, voiu fi scăpat de nevoi. Oh! ce n-ași da să-l văz trecut.

Când omul e la necaz, cu drag ar jertfi un an și doi și trece din viață, numai să se vază la liman...Mustea, cu suflet jalnic, numeră anii trecuți și viața din ce în ce mai plină de griji, moșia lui scumpă mai amenințată de cât ori când. Și poate oare fi mai mai-o durere de cât vezuse trecut de jumetatea vieței, cu rostul aproape pierdut?

Dacă fericire și pricopseală n-a fost în floarea vârstei, va fi oare când acesta-i în cădere? Mustea nu voia să se mai înșele cu speranțe deșarte. Și nici n-ar fi putut; sufletului prea amar și înșelat, de ilusii îi vine o vreme, când nu mai poate spera. Toate aceste gândiri îi încleștau inema.

Ar fi voit sa nu gândească nemic, să meargă, să fugă prin viață fără popas; poate atunci nu l‘ar mai fi ajuns grijile și gândurile negre.

Avea sensația marinarului în mijlocul furtunei. Atâta îl urmăreau de la o vreme nenorocirile, în cât ajunsese superstițios. „Toate, dar absolut toate, mi se întorc în reu. Mi se pare, ce mi se pare? presimt că și împrumutul de la credit, va fi numai o ghiulea agățată de gâtul mieu. Toate par menite să me târască la adânc. Și doar cu nimic n-am greșit. Munca nimănui n-am răpit, crime n-am făcut. Mereu m-am strădănuit să muncesc și, prin osteneală de zi și noapte, să-mi măresc avutul.”

În asemenea momente, năluca sărăciei, atât de fioroasă pentru cel ce a avut odată bielșugul, își areta colții, îl înspăimânta mai grozav de cât moartea.

De pe tot ce-l încujura simțea că i se duce vacja de proprietar. I se părea că înse-și dealurile, pădurile, câmpiile, nu-l mai priveau cu respectul datorit stăpânului!

Mintea prea ațîițată îi areta în toate pierderea lui apropiatăera ca și copilul, care dă viață lucrurilor ce-l înconjoară; le desmiardă și le-lovesce, dupe cum e vesel ori furios, dupe starea sufletului său.

Vrea să zică persoana lui, ca om, nu-i ncmic în fața acestor adoratori ai vițelului de aur!

De pe prfmirea ce-i făceau bancherii, vedea că-I dus di-ntre. proprietari. Innainteîl primeau mai mult de cât politicos; îl petreceau până la trăsură cu a orbe măgulitoare; acum abia îi dădeau (ziua bună, nu bancherii’, cari dese ori nu mai erau acasă pentru el. dar chiar slujbașii, lor.

Și atunci, în minte îi veneau cuvintele bătrânului rostite cu glas profetic: „Băete, băete, îi binecuvîntat părintele ce lasă avere copilului, dacă îi lasă și destulă minte s-o păstreze; iar de nu, mai bine nu i-ar lăsa nimică”.

În adevăr, nu-i mai mare nenorocire pe lume de cât cel ce a avut și nu mai are. Numai ambițioșii țintesc să aibă ceea-ce n-au mai avut, omul modest se mulțumesce cu viața lui obicinuită.

Dar căderea din ceea ce-ai fost, iată ce nu poate mistui nici cel mai de rând om; te învinui pe tine, blestemi soarta, pănă ce, zdrobit din ce în ce, căzi tot mai jos.

Nenorocirile sînt ca furnicile; unde năvălesce una, dau năvală o sută.

La gândul sărăciei, simțea adeverată nebunie:

— «Dacă a-zi, cât me țin în picioare și numai sînt considerat, ce va fi, când sărăcia m-ar doborî la pământ?».

„Prietenii îmi vor întoarce spetele, cunoscuții me vor ocoli de frică să nu le cer un franc! E grozav! Hoțul cu bani să fie mai stimat de cât acela ce a sărăcit din prea mult simț de dreptate și cinste!

La aceste gânduri i se făcea negru înnaintea ochilor. De mii de ori se întreba: Oare creditul va fi în stare să-l mântue? ori poate numai îi va lungi agonia?

„Procentele ne ucid pe noi proprietarii. Concurența Americei ne dă mereu lovituri de moarte. Pe ei productele îi costă mai eftin; eu, dacă vînd, cu cât vînd ei, dau în pagubă.”

„Dic unii că luxul ne-a ucis pe noi agricultorii; dar eu n-am făcut lux, n-am jucat cărți.”

Din când în când câte un venticel dulce și un miros de frunzis al pădurei îi recorea fruntea, liniștin-du-i nervii prea ațițați. Atunci gânduri mângăioaseu mai alinau grijile.

Chiar în cele mai mari nenorociri, coarda durerilor nu poate sta mereu întinsă. Nervii slăbesc; și o liniște aparentă, o mângăere falșă vine de la sine; jalea, ca și veselia, se ucide singură, cea mai mare veselie, odată izbucnită, a murit. Cea mai mare durere ajunsă la paroxim, moare; chiar de se repetă, nu mai arc aceeași putere, era un resunet al acelei dintaiu

Vecinicul refren, vecinica speranță a tuturor agricultorilor, îi venea în minte: „Numai doi ani buni cu o recoltă ca în anul când a murit bietul tata și ași pluti de-asupra nevoiei.

Mult așteptatul an bun, acest miraj înșelător al tuturor agricultorilor în nevoi, îl legăna de ani pe cuconul Todiriță. Acum asemenea speranțe rar le mai tivea în adâncul inemei; nu mai credea în steaua sa.

Pentru Mustea mult doritul an murise de mult, avea impresia că par-că l-ar fi îngropat odată cu bătrânul.

Nu-și putea explica bine situația, dar sîmția instinctiv că vremuri bune nu mai puteau învia pentru el, cum nu putea învia iubitul său părinte.

„Ce jertfe n-ași face să pot scăpa moșia! Din nenorocire o prea târziu! Bietul tată avea presimțire”.

La această amintire scumpă, o descurajare îi strinse inema și pieptul, durerile sufletului, ca valurile, aci cresc, aci se sting pentru o clipă, dar apoi iar se îmbulzesc mai cu furie. Ast-fel e sufletul omenesc, cuprins de necazurile vieței.

„Oh! să n-am fata! m-ași împușca ori m-ași duce în lume, să nu me cunoască nimeni și mi-ar fi mai ușor de cât aicea. Omului bolnav de necaz toate i se par protivnice.”

„Creditorii, gândea Mustea, dau ca hăitașii năvală, slujbașii te amăresc, te pradă; țeranii, atât de pacinicî mai de mult, stau să te omoare; să-ți dea foc pentru un bănat de nedreptate. Dar acasă! Acolo e mai reu decât în iad. Necontenit certe, veșnjcă nemulțămire”.

„Ori-ce ași face e reu; ori ce ași zice nu-i samă. E soarta fatală, ce urmăresce pe unii. Mi-a remas avere, ași fi putut trăi fericit, ne făcând nimic. Alerg de ani de zile după fericire și ea fuge de mine ca întunerecul de soare!”

În răstimpuri privirile i se pierdeau în văzduhul nemărgenit și, ca hipnotisat, remănea în negură. Creerii zbuciumați își luau singuri odihnă, râzvrtiți, par-că, împotriva acestui chin făr de folos.

Cu sufletul bătut de gânduri a ajuns în oraș și a dus întins la biuroul societăței de asigurare. Le-a răsturnat traista cu grindină în mijlocul casei:

— Poftim, d-lor, să nu mai ziceți că s-au jucat băeții în grâu.

— Ce sînt alea? Oue de porumb? zise un funcționar.

— Grindină, d-le, sîntem pierduți.

— Mai reu de noi de cât de D-voastră.

— Asigurarea încasează de la mii și dă la unul.

— Încasează cu mâna și dă cu banița. În sfârșit, mâine demineață sîntem la Dumnea-ta...

Cuconul Todiriță s-a dus pe la farmacie de a luat apele neveste-sa și de acolo la cofetărie să ia bomboane pentru fată.

— «Ie copil și trebue să-i faci câte o bucurie. Ii vrâsta cea mai fericită! Ce bine îmi părea, când venea bietul tata de la oraș și-mi aducea covrigi și turtă dulce! Par-că-l ved, cum une-ori, voind să me necăjească, și vezînd că-i sar înnainte, zicea:

— Iei poftim, Smărăndiță, am uitat covrigii și turta dulce pe masa Jidanului. Iar bieata mamă, văzându-mă cum mai nu plâng, zicea: „Doamne, frate, tare-ți mai place să chinuesci copilul: du-te, Todiriță, și caută că trebue să fie ascunse în fân, la trăsură. Nu-i bine, dragă, să strici inima copilului, că scade!”

În tot-de-a-una, când cumpăra ce-va pentru Puica, îi veneau în minte aceste amintiri sfinte și duioase. La cofetărie îl întâlni tocmai pe Iliescu.

— Buna ziua, d-le Iliescu! Nu vii cu mine? Mâne demineață’ mai mare dragul să vânezi vre-o doue rețe.

— Am dat pușca la șters.

— Vânători să fie, găsesc eu pușcă.

— Atunci sînt al d-tale: tot e serbătoare mâne.

Mustea era bucuros să aibă musafiri, mai ales pe Iliescu, care-l ajuta la regularea actelor moșiei. Se mai bucura de venirea lui, sciind câ nevasta nu prea face scandal în fața străinilor.

Cuconul Todiriță, ca ori-ce om blând, era slab de caracter; certele îl ucideau, cădea într-o toropeală că nu mai putea vorbi. În asemenea certe, dînsa, crezînd tot mai mult că are dreptate, îl provoca mereu, zicând:

— „Respunde, dacă ai ce?”

Mustea, scos din răbdări, fugea de acasă, zicea de-i punea șeaua și pleca pe câmp în nescire. De aceea când îi întră un om în casă, îi binecuvînta sosirea’ pe drum vorbiră de una de alta. Ilieseu povesti că a venit în oraș o trupă de baletiste, și-l îndemna să vie și el într-o seară.

— Deu vin-o, d-le Mustea, să le vezi ce nostime sînt.

— Dă-le, Naibei! mai mult de cât nisce mueri stricate nu-s.

— Pii! d-le, dar vă selbătăciți de tot d-voastră agricultorii. Noroc că nu-s toți ca d-ta. Erau vre-o doi vecini de ai d-tale și credeam că, li se rup palmele aplaudând fetele.

— Nisce stricați!

— Ei lasă-me, d-le Mustea, doar n-o să te călugăresci de pe acum.

— Eu sînt părinte de familie și nu-mi plac berbentlâcurile. Asta-i pentru băeți ca d-ta.

— Hei! Ce vorbesci. Cei însurați petrec mai dihai ca mine! Zeu, vin-o într-o seară, îi tragem o petrecere numărul ainț. Sînt două nemțoaice, fire-ar ale dracului, că bine joacă, ca-șarpele se mlădiază și se-nvârtesc par-că-s de criță, d-le!

— Ți-a remas gândul la ele? Da?

— De, inimă nu-i! u vin-o Sâmbătă seara, tocmai e representație, și (zici acasă c-ai înnoptat și, de pe oară cu- istoria din pădure, ai ’mas în oraș.

— Ce te. ții de vorbesc!, frate? ași lăsa eu nevasta acasă o noapte să nu scie ce-I cu mine? Dar petrecerea ceea m-ar arde!

— Nu ești om de companie, cucoane Todiriță, și minciuna-i vorbă.

— E drept; nu ți-ai găsit omul.

— Adicătelea cum, d-le Mustea, d-ta, când vezi o femee frumoasă, nu te’ încălzesci de loc?

— Ascultă, nene, eu m-am însurat din dragoste și, de, nevasta o fi având multe cusuri, dar eu o iubesc. O femee frumoasă mi-e drag s-o văd, cum îmi place un bărbat frumos ori un copil. Mai zilele trecute veni la curte o femee cu un copil de vre-un an. Era atât de drăguț! Întindea mâinele să-l iau în brațe. L-am luat și nu me săturam de a-l săruta. Uit înger! doi lei aveam la mine și i-am dat să-î cumpere papuci.

— Bine, că ești familist înfocat, sciu eu de mult dar credeam că asta nu împiedecă să guști o plăcere-deosebită, ca mulți alții! Adică nici țerancele de pe moșie nu-ți fac cu ochiul? Privesce colo doue cum-își spală picioarele în iarbă. Cât îs de cochete, uită-te, rîd și se uită spre noi. Zi femee și pace!

— Hei, vere! mi-a trecut soarele de amiază și grijele au pus cruce la toate!

— Nu te mai fă motan călugărit! Halal de viața de țeară! Aer curat, hrană bună, fete tinere și voinice!

— Ți-a remas gândul la fetișcana cea bălae? Te mai șterge pe bot; e fata consilierului, cel mai fruntaș țeran din sat.

— Aș! Tot se uită ea mai cu jind la un boer de-la oraș de cât la flăcăii din sat.

— Te înșeli, prietene. Se uită, care se uită, dar nu toate. Nu scii cum își bat ele joc de târgoveți! Din covrigari și calici nu-i scot.

— Le cunosc și eu, sfinte nu-s.

— Nu-s chee de biserecă, dar nici cum le credeți voi.

— Când nu vor de voe, vor de nevoe. Am mai fost eu pe la alte sate și am vețlut cum se petrec lucrurile.

La asemenea vorbe, spuse cu atâta cinism, Mustea, care nu fusese în tinerețe cine scie ce sfînt, rentaseuimit și desgustat de așa tovarăș de drum.

Cuconul Todiriță era cu educație simplă, dar călcarea legilor morale statornicite, cel puțin în principiu, de veacuri îi părea o crimă.

Înțelegea pe făptaș ca o fatalitate; dar lauda, fala și cinismul crimei ori desfrâului nu le putea admite. Dupe el asemenea oameni erau cei mai primejdioși.

Tăcu și privi, dus pe gânduri, pădurile de-asupra căror, ca un vel, plutea ceața albăstrue a serei.

— Grăbesce, Ilie, ne-așteaptă acasă cu masa și înnoptăm.

— Luna resare mai târziu, zise Iliescu spre a vorbi.

Mustea, cufundat în gânduri, nu respunse.

Încă nu înserase și trăsura se opri la scară. Cucoana Matilda se primbla prin balcon. Ilieseu, sărind sprinten din trăsură, sărută mâna cucoanei, zicînd:

— Bucuroși de oaspeți?

— Cum de nu? Ne-a cântat cucoșul în prag si-i așteptam.

La masă mâncară și băură bine.

Plăcintele Casandrei erau minunate. Avea dînsa un meșteșug: le făcea cu urdă dulce, în cât, vorba lui Iiescu, se topeau în gură. Matilda atâta îl poftea pe Ilieseu, în cât trecea margenile politeței.

— Lasă-l, nevastă, că o să-l bolnăvescoi pe creștin. Faci curat ca Românul din poveste.

— Drept că la asemenea plăcinte faci o crimă să-l mai poftesci pe om, zise Ilieseu.

— Mamae, când eu nu voiu să mănânc, îmi zic că: „mireasa vede masa”. Apoi lasă-l, doar nici Iliescu nu-i orb.

— Ești obraznică și am să te dau afară de la masă, strigă Matilda.

— Chiar mă duc, să me joc cu Newton că m-am săturat.

Dupe masă eșiră cu toți în balcon.

— Mărie, tu cântă din piano și noi te ascultăm de afară, făcu Matilda.

Cuconul Todiriță, de politeță, stătu până ce fumă o țigară și plecă să dea porunci vătafilor.

Balconul era, ca pe vremea veche, pătrat, mare și încăpător; o canapea era așezată spre părete.

Matilda, cu aer de oboseală și plictis, s-așeză pe ea.

Iliescu, cam alene, ca după o masă îmbielșugată, târî un scaun alături.

— Aveam o presimțire că vii, zise Matilda.^

Spunea adevărul, se gătise ca pentru musafiri. Părul creț, așezat pe frunte, o areta și mai albă; ochii negri, scânteetori de mulțumire, îl, dădeau o expresie de tinereță și patimă.

Rochea roșe cu care se îmbrăcase îi colora puțin fața palidă.

Veselia îi descrețise chiar puținele cute de la gură, așa de vădite în certele cu bărbatu-se.

Cuconul Todiriță o privise cu plăcere și mai nici lui nu-i venea a crede că dînsa-i viespea de la prânz. În gând își zicea: „Curioase ființe sînt femeile! pe noi, bărbații, durerile ne istovesc, certele cele mai mici ne lasă urme pentru zile întregi; femeilor într-un ceas le trece. Un praf de pudră peste obrajii uzi de lacrimi și fața le strălucesce de veselie. Asemenea ființi sînt neînțelese!”

Uimit, o privise cât era de bună cu toți la masă. În asemenea momente nici el nu credea că Matilda e așa de rea.

Conscient ori inconscient, femeile sciu că bunătatea veselia și rîsul le înmiesc frumuseța.

Matilda părea de o sută de ori mai tîneră, mai frumoasă. Cuconul Todiriță, nevrend, compara momentele de acum cu cele de la prânz, și se gândea:

„Cât de fericit e bărbatul ce are liniște în casă! Poate viața fi plină de furtuni, căsnicia fericită e limanul unde uită, unde bărbatul capetă puteri de luptă”.

Nu sciea, sărmanul, că tot acest decor nu era pentru dînsul.

Iliescu apropie tot mai mult scaunul de canapea și cuprinse talia Matildei; dînsa, rezămându-și capul de umerul lui, oftă.

— Ce? Nu-ți pare bine că am venit? Scii că nu-mi sînt dragi femeile triste.

— Sciu...Când te ved, caut să fiu veselă; dar e peste puterea mea ca veselia acestor momente să nu fie întunecată de gândul că n-or să ție mult! Mâne pleci?

— Dacă-i fi veselă și bună cu mine, voiu sta și mâne.

— Am să fiu, numai remâi. Nu scii cât de urîtă mi-e viața fără de tine!

— Fii veselă, când ne vedem. Ce folos ca și în ceasurile fericite să ne gândim la neplăceri? Cu moda-asta ar trebui să plângem mereu. Veselia ne lungesce viața. Când a murit tata, mama, am plâns o zi, doue și basta! Morții nu învie și fatalitatea n-o putem schimba. Idealul e să fii vesel și să petreci, zicând aceste vorbe o sărută apesat.

Puica se ivi U dupe ușă, privind curios pe Iliescu Matilda șopti.

— Mi se pare că te-a vezut fata.

— Ei, aș, ce pricepe ea!

Iliescu se răpezi s-o ia pe Puica pe genunchi.

— Să nu te apropii de mine că te zgârii.

— De ce, Puic-o?

— Pentru că nu te iubesc.

— Dar de ce?

— Sciu eu de ce.

— Puică, du-te la Maria să te culce, nici mie nu mi sînt dragi fetele obraznice.

Luna se lupta între nori, aci se ivea strălucitoare, aci iar se făcea nevăzută. Se lupta mândra cu nourii, cum luptăm noi cu patimile. Dînsa dese ori ese biruitoare, noi mai anevoe. E greu de luptat cu dușmanii lăuntrici!

De odată discul galben eși biruitor în largul senin al cerului.

La radele albe ale lunei, Matilda părea și mai frumoasă. Iliescu o privi un moment cu adeverată patimă.

— E o seară minunată! adevărata seară pentru a-manți! zise el.

— Pecât că nu putem avea multe de acestea, zise Matilda.

— Iar vorbe melancolice! În lume, dragă, să ei lucrurile cum sînt. Bucură-te și de cele mai mici plăceri presente, pândesce să nu scapi nici un prilej de a fi fericită. Combină să înmulțesc pe viitor fericirea și uită trecutul. Iată o rețetă ce nu dă nici odată greș.

— O fi bună pentru cine poate s-o urmeze.

— Trebue să poți.

— Ești prea ușurel, Iliescule. Tare regret pasul ce am făcut; poate nici nu mă iubesci, pe cât te iubesc eu?

— Așa sînt femeile, neîncrezătoare. Tu le-ai întrecut, pe toate! Ce dovezi vrei?

— Nu sciu, dar eu pentru tine m-ași arunca în apă, n-ași cruța nimic, ași pune foc în cele patru colțuri ale lumei.

— Poate să vie vremea; vom vedea care din noi va fi capabil de jertfe mai mari!

— Crezi că nu m-așî despărți? Mâne, să-mi zici l-ași lăsa.

— Puțină răbdarenu trebue să facem lucruri, de cari ne-am căi.

— Ori ce ași face pentru tine, nu mi-ar, părea, reu. Mustea dase poruncile și veni să mai stea de vorbă. Ilieseu, auzindu-i pașii, o mai sărută pe Matilda; răpejunea și primejdia sărutarei îi dădea nespus farmec. Abia desfăcuse mâna din jurul taliei Matildei, și cuconul Todiriță întră, zicând cu glas plin de mulțumire:

— În sfârșit am isprăvit. Să te potrivesci trebilor, nici noaptea nu le-ai găti. Ce sară frumoasă, îți vine să nu te mai culci.

— Cuconul Todiriță e ori poet ori amoresat! numai aceștia sînt lunatici, zise Ilieseu ritjând.

— Mai scii păcatele, nu zădarnic o fi umblând noaptea pe câmpi, zise Matilda, cu ironie.

— Tot-de-a-una mi-a plăcut natura cu luna, cu stele, cu soare, cu tot; cât despre alusiile reutăcioase, sciu că nu le credeți. Câte griji am eu acuma, numai amoresat ar lipsi să mai fiu!

— Nu te mai fă sfînt, ce păreche de ochi ți-a aruncat țerăncuța cea bălae!

— D-ta spui în glumă și nevasta le ia ca înnadins. Nu me sili, că te prâesc ce me îndemnai pe drum...Las’ de nu te scoate pe ușă!

— Te-ai îndura, coconiță, să izgonesci un suflet de creștin la vreme de noapte?

— Ba bine că nu. Ve dați de gol unul pe altul ca hoții la cercetare. Zi bărbați și te mântue.

— Vorba multă, sărăcia omului. Mâne o să mă scol în zori. Haide la culcare. Somnul e cel mai bun prieten al omului, când nu te trădează. Adesea grijele îl alungă și mustrarea de cuget îl sparie.

— Nu te mai plânge, dormi-une-ori ca un buștean.

— Când te răzbesce oboseala, ce vrei? Chiar acuma sînt zdrobit de osteneală, zise Mustea.

CAP. XIII

Dorinți neîmplinite

A doua zi cuconul Todiriță așteptă pe cel de la asigurare.

Până au venit, până au stat la dejun, căci, vorba lui Iliescu, omul flămând nu lucrează bucuros, a cam trecut. Dupe dejun au plecat cu trăsurile la câmp.

Era adevărată jale să vezi cocenii verzi, goi de frunze strivite, atârnând jalnic în jos ca o zdreanță sfâșiată de nevoile vremei.

— Priviți, domnule, nici de nutreț nu mai sînt buni și doar erau atât de frumoși! Ce recoltă era să am!

— Aș! recolta porumbului e pierdută de secetă.

— La mine nu era pierdută. La săteni, da; ei seamănă târziu și pămîntul lor e reu lucrat. Am semenat în postul Pascelui, și arătură adâncă, priviți ce strujan gros are.

— Dese-ori grindina pentru agricultori e o mână cerească.

— Nu în cazul de față, domnule controlor; înțeleg să apărați interesul societăței, dar fără a jigni din cale afară pe al clienților; alt-fel faceți o crimă.

— A! Noi sîntem nepărtinitori; doar nimic nu ne intră în pungă.

— Credeți-me, creând nemulțumir, depărtați clienții și pierdeți înzecit. Țeranii ar prinde gust și ș-ar asigura pe un cap.

— Toate te vom crede, domnule Mustea, dar asta nu. Țeranii nu vor să asigure nici case, ne cum recolte. Sînt preaa fataliști: din „ce-o fi să fie” nu-i scoți; Țeranii din Occident, da; chiar cei din Ungaria; dar la noi va mai trece mult?

— E greu, dar se va începe și la noi pe încetul.

— Datoria proprietarilor să-i îndemne.

— Cum să-i îndemni? Când îmi dați mie nisce despăgubiri de rîs, ce-o să le dați lor?

— Tot e mai mult de cât nemic. D-ta acum o fii despăgubit de jumătate din recoltă. Anul acesta societatea pierde foarte mult; au fost atâtea localități bântuite de grindină că ne-a luat groaza.

— Vorbe, domnule; când ne-ar da nouă agricultura frumoasele dividende ce le dă societatea acționarilor am fi prea mulțumiți.

La aceste cuvinte controlorul rânji machiavelic.

Se întoarseră la canțelarie spre a se mai certa asupra sumei de plată.

Greutatea era că un lan stricat de grindină nu fusese asigurat; a trebuit să dăscălească, de cu seară, feciorii să spue că lanul neasigurat se numesce așa cum se numea cel asigurat, dar nestricat.

Experții, cu nasul lor de copoi, simțiră ce-va și mereu se înturnau, doar ar vedea oameni, pe cari să-i întrebe cum se numesce lanul cutare ori cutare.

Fiind sărbătoare, țeranii erau pe acasă ori la crâciumă; la câmp veniseră numai feciorii boeresci.

În sfârșit, dupe multă târguială, scoase, de la ei, ca din gura lupului, jumătate de paguba ce pretindea.

Pe la vre-o trei abia putu pleca la oraș să ia banii ce făgăduise un samsar să-i găsească.

Iliescu, prieten al casei, remase la moșie să mai cerceteze nisce hârtii pentru Credit.

În oraș, ori-cât s-ar fi silit, nu putu isprăvi curend.

Samsarii căutau să-l convingă că nu-i bine să pue moșia la Credit, că-i vor găsi bani eftin, să plătească chirografarii și să remâe c-o singură ipotecă.

„De unde scii? ziceau dînșii. Dă Dumnezeu un an bun și plătesci tot”.

Mustea era sătul de planurile samsarilor, dar îi asculta, dând din cap, în semn că se va mai gândi. Trebuia trăgănați până va isprăvi lucrările Creditului.

După ce plecă Mustea, Iliescu trecu în biuroul acestuia.

Cucoana Matilda se îmbrăcase destul de elegant. Dacă tinereța are cochetării nesfârșite, apoi vârsta mijlocie e chiar izvoditoare de măestrii neînchipuite. La această vârstă femeile sînt în adevăr cunoscătoare de puterea ce au asupra bărbaților, dar își cunosc și cusururile și caută să le înlăture. Sînt atâtea nemicuri, cari pot mări, dacă nu frumusețea, cel puțin, șicul unei femei.

Matilda le cunoscea pe toate, deși nu le întrebuințase de mult. Asemenea iscusinți femeea nu le uită nici odată, dupe cum nu le învață nici odată, căci se nasc cu dînsele.

Matilda il iubea pe Ilieseu; il iubea cu patimafemeeî. care vede că s-aîi dus Anii tinerețe! și-î prinsă de furie la gândul că una de opt-spre-c)ece i-ar putea lua iubitul.

Adesea era geloasă chiar de soru-sa.

De aceea îi și spusese că nu-i potrivită cu Hiescu, că sînt caractere opuse și ar fi nenorociți.

..Tu, (zicea Matilda, ești învățată să trăesci bine și. un biet funcționar, ca el, n-o să-ți poată da traiu bun~.

Maria nu mai era copilă, înțelesese toată purtarea surori-sa. Dacă, de la început, ca ori-ce fată, simțise pentru Ilieseu oare-care înclinare, acum căuta s-o înnăbușe și nici nu-și mai bătea capul- despre planurile unei căsătorii cu el.

Abia ’i respundea la întrebări. Pentru a scurta vorba,-ori cânta la piano ori fugea din casă.

Matilda o crescuseîn pension pe cheltueala sa, adică pe-a lui Mustea; Maria n-ar fi voit nici o dată să i se arate nerecunoscătoare. Fata, cu mult bun simț, nu putea înse, cel puțin în gând, să nu-i critice purtarea și să nu-l compătimească pe cumnatu-se, un ideal, de bărbat, cum îl numea ea. Maria. n-aucjise’ de la el nici odată o vorbă de bănat ori o alusie cât de mică pentru că o ținea și a cheltuit cu ea.

Une-ori, stând în grădină,, o lovea plânsul fără să-șl poată explica de ce.

Pe de o parte dragostea de soră.o oprea; pe de alta cugetul o mustra că mănâncă pâinea unui; om, pe care soru-sa îl înșală și desprețuesce..

I se părea că și dînsa e tovarășă la această mjșelie. Sufletul ei nevinovat nu putea înțelege patima nebună,, care o ardea, pe Matilda. Când vedea pe.Diescu. la masă, i se punea un nod în gât. Câteodată o apuca furia să se tot ducă. Simțea o durere nespusă că în largul lumei nu, poate ea găsi un loc unde să fugă,, să nu mai va|ă cele ce vede..

N-avea pe nime înse.

Nisce mătuși în oraș abia se țineau pe ele..

Une-Ori era atât de amețită, în cât avea aproan e halucinație că-î o pasere închisă în colivie, carereu își lovesce capul de gratii fără a-șl putea hiâ.zborul.

În asemenea stare sufletească se afla într-o zi, și, o nebună, se răpeqli de dădu drumul unui canar din colivie, clicend: «Cel puțin tu să nu suferi ce suferea»

Dese-Ori vorbea singură:

«Mamă, dragă mamă,- de ce m-ai lăsat străină, de n-am suflet cui să spun focul ce me arde?

Simțea nevoe de spovedanie, cum simte păcătosul văzendu-și apropiatul sfârșit.

Când îl întâlnea pe cumnatu-se, nu-l putea privi în ochi.

Mustea își închipuia, văzend-o tristă, că-i amoresată de Iliescu. Tot așa își explica și visitele dese ale a-cestuia.

Mustea zisese Matildei să nu-i prea lase singuri.

— S-o ceară și să-i logodim. Nu trebue să se compromită fata. Târgoveții sînt cam schimbători.

Singură Puica îi mai alina Măriei durerea. O cuprindea, o săruta și plângea, când o vedea plângând.

Micuța îî punea une-ori întrebări, cari îi dădeau fiori.

Într-una din zile îi spusese c-a văzut pe Iliescu sărutând-o pe Matilda.

— Ei și? Ce lucru mare? Pe tine nu te sărută?

— Eu am să-i scot ochii, când m-ar mai săruta.

— Copii nu vorbesc despre cei mari. Dacă te-ar audi bădia s-ar supăra.

Copila, gânditoare, adause:

— Dar de ce nu te sărută Iliescu pe tine?

— Tot spui la prostii! Vezi mai bine scii lecția la piano?

Asemenea vorbe ale copilei puneau pe Maria pe cărbuni.

Se întreba dacă Matilda e în toată mintea, de nu se păzesce cel puțin să-și ascundă nelegiuirile, să n-o vază fata.

Une-ori se desprețuia pe dînsa că tăinuesce faptele surorei sale.

În asemenea momente simțea și mai mult amarul singurătăței. Să înneci totul în suflet și nici unul duhovnic să nu to poți destăinui! De câte-va ori se pregăti să fugă. Dar în cotro?

Casa cumnatu-se, atât de iubită odinioară, atât deplină de bielșug, viata ademenitoare de țeară, toate acum îi erau nesuferite.

Se gândea să meargă într-un-oraș necunoscut, guvernată. Pâine amară, dar sfințită prin muncă:O dată în zi să mănânc, dar să nu fie pâiiea trădărei!

N-avea înse energie și tărie de caracter pentru a-și croi o carieră atât de grea.

Putea plânge nopți întregi, să mușce perna de turbare, dar să părăsească locul, unde crescuse, să meargă între străini, nu. Pentru asemenea hotărîre trebuia un caracter; dînsa nu-l avea.

Adesea era silită să-nfrunte pănă și privirile desprețuitoarc ale slugilor. Cetea în ochii lor un fel de despreț și amenințare.

Glumele lor cu multe înțelesuri îi dădeau junghiuri...

O dată Iliescu, găsind-o în sâlpn singură, o apucă de bărbie; Maria se îngălbeni și cât pe ce de nu leșină.

Nu semena la fisic de loc cu soru-sa...

Maria era blondă, de statură mijlocie, avea ochii albaștri, blâneji și nespus de duioși; părea că toată-viața ei de copil orfan, crescut de pomană, lipsit de gingașele desmierdări ale mamei, se oglindea în ei.

Gura avea a expresie de bunătate și duioșie, întreaga înfățișare te ademenea s-o iubeșci ca pe-o soră.

Servitorii mai mult în hatârul ei nu dădeau totul la iveală.

Une-ori, dusă pe gânduri, spera că Iliescu poate nu va mai veni și că soru-sa va deschide ochii și va vedea spre ce prăpastie merge.

Socotea ca mare fericire vremea, când n ar mai veni. Altă-dată dădea vina pe Mustea, zicând: „La ce l-a mai adus în casă?”

Chiar moartea lui Iliescu n-ar fi supărat-o.

„Ce pagubă de-o canalie?”

Dînsa nu vedea origina reului, ei reul nnmediat. Dintre toți, Maria suferea; slăbise grozav...

Cuconul Todiriță, am vezut: presupunea că-i amoresată.

Cucoana Matilda o credea geloasă, și se purta cu dînsa foarte aspru.

Maria, în nopțile, când remânea Ilieseu la țeară, nu închidea ochii toată noaptea; cu mintea escitată avea adevărate vedenii: i se părea-c’aude pași, uși deschidendu-se, deși toate erau amorțite în tăcerea nopței. Și nu odată o apuca furii de nebună; îi venea să meargă, în puterea nopței, să-l trezească pe cumnatus-o, care dormea obosit de alergătura zilei, și-n genunchi să-i ceară ertare pentru soru-sa, îndemnându-l s-alunge din casă hoțul care-i fură cinstea și liniștea.

„El e bun, și, sigur, de hatârul fetei, ar erta nebuniile mamei.”

În serile senine o biruea o melancolie și un dor de timpul trecut, când, cu toate certele di-ntre Matilda.și bărbatul ei, tot erau și vremi de liniște.

Atunci o putea privi pe soru-sa în față, dându-i chiar dreptate. Intre dînsele, cel puțin, era dragoste și înțelegere; acum-Matilda o privesce chiorîș; iar ca sufere..

Copila, precoce cum era, simțea și dînsa ce-va. Sta gânditoare și mereu întreba lucruri curioase, de pe cari se vedea că și un copil scie să-și ascundă pe jumătate gândirea.

Într-o zi, când vezu că vine Ilieseu, zise:

— Mari-o ai vrea tu să te măriți cu Ilieseu? Să-i zic eu să te ia? ai face nuntă ca Domnica; mama și tata te-ar cununa.

— Ți-am zis, Puică, să nu vorbesci prostii.

Copila plecă rușinată. Își găsea joc ori cu păpușa ori cu Newton.

În mintea ei, micuța, își zicea că Maria n-are dreptate.

„Eu ved c-ar fi bine; dar ce să faci? Când ești mic, toți te cred prost. De ce-ar sta mama de vorbă cu Ilieseu? mai bine ar lăsa-o pe Maria, și dînsa ar sta cu tata. Am să-i zic ea lui Iliescu. Dar ce să-i dic? Când ești mic, e greu de vorbit cu cei mari! Spune-mi tu, Nowtoane. Ori nu sciii? Vezi că și tu ești prost? Așa-i când ești mic! Las’, am să-i fac eu ce-va lui Iliescu să nu mai vie! Când vine el, mamaea nu me mai desmieardă. Am să-i rog pe tăticu să-l dea frumos afară ca pe Gheondie al Smarandei”.

Toate acestea le vorbea Puica tare cu Newton; dese ori era așa de afundată în vorbire, că nici nu lua scama că Maria o aude.

Măriei îi păreau zilele grozav de lungi. Dorea să vie iarna, crezînd că va aduce vre-o schimbare. Sigur Iliescu nu va mai veni. Matilda cu vremea va uita. Liniște-și fericire va fi pentru toți!

Numai cuconul Todiriță, zbuciumat de nevoi, nu pricepea nemic. Vai! Dorințile Măriei aveau oare să remâe pe veci dorință neîmplinite?

CAP. XIV

Lunecarea copilei

Pe la vre-o trei Iliescu plecă să se primble prin grădină, trecând de-a dreptul din balcon, spre a nu fi observat. Se înțelesese cu Matilda ca dînsa să vie, pe portița din dos. Copila nu înțelegea adâncul acestor manevre, dar le simțea cu instinctul, nu cu mintea. Dupe cum cățeii credincioși observă, când stăpânii se gătesc de primblare, și, fiind că sciu că or să fie închiși în casă, de aceea fug înnainte și așteaptă la poartă; tot așa Puica simțea, că Matilda se duce cu Iliescu și ar fi voit sa fie și dînsa cu ei.

Își luă deci mingea și plecă înnainte la portiță. Când veni Matilda, îi zise:

— Merg și eu cu tine, mamae!

— Să me scutesci! Nu voiu sa te ții de mine ca scaiul.

— De ce?

— De ce, de ne ce, fiind-că nu voiu!

— Ba eu vreau să merg.

— Vecia că nu vreau eu.: Te poftesc să nu fii obraznică.

— Spune de ce nu vrei!

— Cum scii tu? Nu ți-i rușine? Să te ved ce scii.

— Da sciu, fiind-că vrei să te primbli singură cu Țiganul de Iliescu.

La aceste vorbe Matilda o apucă de mână, ca un uliu, și o târî în casă.

— Lasă-me! Ce me târâi? Să nu me bați că te spun tatei.

La aceste vorbe Matilda o tari și mai cu furie. Ajungend în casă, începu a o bate cu palmele peste cap, peste spate. Copila nu mai zicea nemic, bici nu se văita, nici nu plângea.

— Viperă. Cine te-nvață să-mi spui asemenea vorbe?

Copila, răzbită de durere îngâna:

— Iartă-me, mamae, n-am sciut că te superi.

La aceste vorbe, Matilda, ca o adeverată furie, începu și mai cumplit a o lovi.

Maria, audind zgomot, întră pripită.

Când vedu fata trântită jos, iar pe Matilda lovind-o cu furie, se îngălbeni, și brăpezindu-se spre dînsa, voi s-o oprească.

— Pentru Dumnezeu! Ce ți-a făcut fata? Vrei s-o omori?

— Da, eu am făcut-o, eu s-o omor.

— Dar ce? Ce s-a întâmplat?

— Lasă-me, lasă-me, voiu s-o omor! Să-mi spue asemenea vorbe, să me amenințe cu tată-se? Am să-i rup limba. Șerpe veninos!

Maria pricepu.

— Te rog iart-o. Ori ce-ar fi făcut, iart-o!

— Poate tu îi dai asemenea lecții! și tu ești o canalie. Cu toți me urîți; zicând acestea, voise să se răpeadă din nou la copilă.

— Lovesceme pe mine. Lovesceme, zic, până-i obosi, până te-i recori de furia ce te mistue, dar lasă copila. Vrei s-o apuce spasmele?

Maria își încorda toate puterile, o luă de mâini și o trecu în camera de-alături pe Matilda.

În acest timp copila se făcu nevăzută din casă.

Maria căuta s-o liniștească pe soru-sa.

— Dar, sor-o, ce ți-a zis? Să ved și eu. Să te înfurii? Ce scie ea? Copil resfețat nu-i?

— Am s-o învăț eu minte. Dacă tată-se o face să mi se sue în cap, o s-o duc eu la calea cea bună.

— Ici, liniștesce-te. Te văd slugile, vor spune bă-i și ce? Mi-i frică? Să scie, să me cunoască de mamă!

— Bea puțina apă și te liniștesce; mă duc să ved ce face fata, pot s-o apuce spasmele; nu-i copil, doar deprins cu bătăi; era vîuetă de emoție.

Maria trecu în camera de alături și începu a striga, nevăzend copila?

— Puica, Puicuță dragă, unde ești?

Fata nicăeri.

Maria se întreba unde s-o fi dus atât de răpede? Eși în curte, întrebă servitorii, dacă n-au vezut-o. Nimeni n-o vezuse, par-că intrase în pămînt. Matilda, în vremea asta, își aranjă perul și plecă în grădină, de-a dreptul prin balcon.

— Unde o fi, țață, fata? zise Maria, eșindu-i în-nainte.

— S-o fi ascuns unde-va. Nu-ți fie frică, n-o ia dracul.

— Ba trebue s-o caut, să nu i se întîmple ce-va.

— Drac pierit ai mai vezut? Las-o ca vine ea.

— Merg s-o caut în grădină, să nu șe culce unde-va s-adoarmă, și o poate mușca un șarpe ori se poate reci.

— Ba te poftesc să mergi în casă; tot e descuiat. Maria plecă în casă, dar cu inema foarte îndoită. Avea ca o rană în cap.

—„Ce i-o fi zis, Doamne, s-o bată așa de reu? De când e, n-a pus nime mâna pe dînsa!”

Închise ușa la antreul din doș și se duse pe balcon să mai vază de nu vine fata din cotrova.

Maria presupunea că Puica, în nevinovăția ei i-a făcut vre-o observație despre Ilieseu, i-a spus lucruri ce le vedea, dar nu le pricepea. La vârsta aceasta copii sînt adeverați papagali, vorbesc lucruri prinse din vent, le leagă și le dau o formă, pe care dînșii nici n-o înțeleg.

Mariea avea presimțirea unei nenorociri, întocmai ca și acele paseri cari prevăd furtuna.

Neliniștea o mistuea; ca un leu închis în cușcă, se primbla de colo până colo prin balcon.

Ura ca vre-o jumătate de ceas de la întâmplare, dînsa sta ca pe foc.

—„Închid ușile și me duc să caut fata. Ce nebunie! Să bată copila orbesce!”

„Dar ce i-a făcut? Ce patimă ticăloasa s-a încuibat în sufletul femeei ăsteia? Doamne, de s-ar sfârși în-tr-un fel! O să-mi fac seamă!

Plecă pe o portiță, care da în grădina de zarzavat. O găsi chiar deschisă în lături. „Sigur, gândi Mariea, s-a dus pe aici”.

Sciea că fata are obiceiu să meargă, mai în fie-care zi, să vadă nisce cuiburi de pepeni; pe unul mai mare își zgâriase chiar numele.

Se duse într-acolo, o strigă încet; nimeni! Mai scia că are obiceiu de merge la zmeură. Nici acolo n-o găsi.

Era un boschet de lilieci, acolo s-ascundea și se juca împreună cu Newton.

Grăbită, abia ținându-și resuflarea, plină de supărare și grija, plecă într-acolo.

Furtuna trecută și seceta răriseră frunzele de liliac. De departe zări pe Iliescu sărutând-o pe Matilda. La această neîngrijire și patimă neînfrânată, Maria a-proape nu ameți.

Se întoarse răpede. Îi era rușine de rușinea lor. Fugea ea ca o vinovată, par-că ar fi fost făptașa. își frângea mânile de durere.

—„Se vede că patima nebunesce pe om de-a binele. Nici frică, nici rușine, nemic! De peste gard de la Maranda, o ved și copiii!”

„Nu, nu, femeea asta nu ese la capet bun.”

„Dar ce me fac, unde-i fata?”

De odată o idee stranie îi veni în cap: „Oare nu s-a dus la iaz?” Acum o lună se-nnecase o fată din sat. Când au scos-o din apă, tocmai erau și ele acolo.

Puica mereu întreba:

— Oare de ce s-a înnecat, lele?

O femee îi respunse:

— De ce? Zice că se certa mereu cu maștină-sa, și, cum îi muerea ceea nebună, i-a fi tras vre-o doue melestee peste cap. De alt-fel spun vecinii că mereu o ocărea și-o bătea. I-a dat, săraca, larg; n-a mai avea ciuma pe cine bate”. Puica asculta, dupe obiceiul ei, cu luare aminte toate vorbele femeei, și par-că i se săpau în suflet

Cei betram uita de când au fost ei copii, își închipue pe aceștia prea proști și nepricepuți.

Cât de amar se-nșală!

Fantasia la copii e mult mai puternică, mai vie, de cât la oamenii mari. Pentru copii lucrurile sînt atât de vii și cu-n colorit puternic; cuvintele au puterea imaginelor reale; poveștile și credințele nu sînt slăbite de îndoială. Pentru ei ori-ce e cu putință.

Puica era foarte deșteaptă. Încă nu scia carte; dar ce bogăție de cunoscinți în capul dînsei!

Sciea poveștile pe degete, precum și toate credințile despre cer, stele, lumea ceealaltă, suflete, raiu și iad.

Sufletele copiilor, scia că se fac îngeri, sau, cel puțin, că merg în raiu. De aceea de multe ori, când îî lipsea ce-va, ar fi dorit să moară.

N-auzea ea pe femei în fie-care zi cum fericeau pe copiii morți?

Pentru Puica, feții frumoși, caii și cânii năzdrăvani erau o realitate.

În mintea ei, une-ori, când îl vedea pe Newton așa deștept, se întreba de nu-i cum-va și el năzdrăvan. Poate și el avea s-o ducă pe ceea lume, s-o facă fericită.

Puica, plecând din casă, era muncită de-un singur gând: „Să scape din viața asta, unde toți o cred proastă și nimeni n-o iubesce.”

„Chiar tată-so, de când are griji, n-o mai iubesce, ca înnainte, nici n-o desmiardă.

„Maria zice mereu c-are să se ducă în lume.

„Atunci cu cine remâne ea?”

Așa vorbind cu gândul, plecă urmată de Newton, pe portița, pe care Maria o găsise deschisă. Sări un pârleaz și fu pe malul iazului.

Sărise pârleazul sprintenă, câinele, ca un credincios, o urmă.

Soarele arunca o lumină aurie pe lac, apa era leniștită și de-un albastru închis.

Părea un cer ademenitor, te momea să vu m ai nele lui.

Puica n-auzise de la Casandra că sub apă sînt oameni, cari au biserecă și case, cărora de Pasci li se trimit găocile de oue să scie și ei că pe pămînt sînt. Pascile? Nisce oameni, căror le zic Blajini.

De ce n-ar merge și ea?

Poate acolo o fi mai bine.

Avend încă lacrămile pe obîaz, s-apropie de lac, și întorcendu-se către câine, zise:

— Așa-i că-i frumos lacul, Newtoane? Tu mergi cu mine; acolo nimeni nu ne bate.

Câinele, par-că respundendu-i, lătră încet.

Puica, fără a sta un moment la gânduri, întră în apă, îmbrăcată.

Câinele era deprins s-o vadă scăldându-se. Se uita mereu la ea, cum merge încet prin apa căldicică; întră și dînsul, pănă îi trecu apa de genuchi, pe urmă se opri.

Puica privea mereu, ademenită de luciul albăstriu al apei; credea că Newton vine în urmă. Se minuna și de rochiță, care plutea în jurul ei. I se părea că zboară, căci o bucată de vreme plutea de-asupra apei.

În mintea ei nevinovată credea că așa o să meargă, pănă o ajunge pe ceea lume.

Dînsa nu înțelegea bine ideea de moarte. I se părea că-i un somn: Adormi pe lumea asta și te trezesc! în lumea ceealaltă.

De o dată hăinuțele, fiind tot mai îngreuiate de apa, și copila, fiind la adânc, se cufundă.

Câinele, care sta cu ochii țintă, credea că-i joc.

Dese-ori Puica se ascundea prin iarbă, strigând «Cucu»; iar câinele alerga, și scuturând-o de rochiță, o scotea din ascunzătoare.

Copila avea în câine adevărat tovarăș de joc. Lipsită de societatea copiilor, de vreme ce cu mojicii din sat n-avea voe să se joace, dresase câinele așa fel că-i ținea loc de copil, cu care se juca.

Puica ascundea ce-va și Newton trebuia să găsească..

Alt joc era de-a ascunsele: se ascundea, când copila, când câinele, și se căutau unul pe altul. Ast-fel petreceau împreună ceasuri întregi.

Câinele, de o cam dată, cre^u că s-a ascuns. Ca de obiceiu, lăsa cât-va timp și pe urmă se răpetjea s-o-caute.

Tot așa făcu și acum; deși era ce-va nou: nici o dată Puica nu se ascunsese în lac.

Dar și-o fi închipuit și Newton că-I vre-o fantasie nouă de ale copilei.

Odată nu s-a suit în pod la bucătărie și, ca să-l necăjească pe Newton, n-a tras scara dupe-ea?

Umbla bietul Newton, clielălăind în jurul bucătăriei, vec,lend cum l-a păcălit Puica...

Cu instinctul de câine deștept, se răpezi în not, se cufundă de doue trei ori, și, de odată, pluti victorios de-asupra apei, și, ținend copila cu botul de rochiță, înnotă răpede spre mai.

Dînsul simțea că-i ce-va reu. De obiceiu, când o găsea, Puica bătea din palme, rîdea, îl desmierdă și făcea o gălăgie cât zece Ccpii la un loc; acum nemic, nici nu mișca.

Ajungând la mal, o lăsă jos și începu a lătra a pustiu.

O femee, care se afla mai la vale, vezuse ce-va din cele, ce se petrecuseră.

La lătratul câinelui, se întoarse și alergă într-o clipă.

Când văzu că-i copila boerului, înlemni.

Răpede o înturnă cu fața în jos, o scutură, și, ne mai stând o clipă la îndoială, o luă în brațe și plecă la curte, cât putea la goană, plângând. Dădu pe poarta din dos și întră drept în bucătărie.

Casandra, vetjend copila în așa stare, înmărmuri;

— Doamne aperă, dar asta ce-o mai fi?

Trimise pe Anica dupe cucoane în grădină.

Casandra și cu femeea o desbrăcară, o întinseră pe pat, îi descleștară gura. ’

Notarul, care tocmai se întâmplase la curte, alergă la bucătărie; vestea se lățise în toată curtea. Cum întră, ceru Casandrei să înfierbinte cârpe, să-i pue copilei la picioare și la inemă, iar el începu a-i trage încet și regulat limba.

— Domnule notar, o să-i rupi limba.

— Maica lui Dumnezeu, fă ce-ți spun că te cârpesc.

În vremea asta sosi și Maria galbenă, cu buzele încleștate: nu putea rosti o vorbă; picioarele i se tăiau de la genunchi.

— Nu vă temeți, acuși începe inima a se bate, o simt: pe câți n-am scăpat eu, zicea notarul, trăgendu-i ritmic limba ca să stabilească respirația.

Casandra freca mereu picioarele copilei, cu cârpe calde.

În vremea asta Anica striga, cât îi lua gura, pe coană, care se drăgostea cu Iliescu.

Matilda, auzind-o, își închipui c-a venit cine-va. Plecă spre casă, cu toată stăruința lui Iliescu de a se face că n-aude și de a mai remănea.

— Cucoană, țipă Anica spăriată, duduca s-a înnecat.

Matilda bolovani ochii mari, zicând:

— Cine, Maria?

— Nu, duduca cea mică.

— Ești nebună?

— Ce nebună, a adus-o Pachiță, hai fuga, e în bucătărie.

Matilda se îngălbeni ca lămâia și, șovăind, ajunse în ușa bucătăriei.

Notarul trăgea mereu limba copilei, rostind refrenul:

— Nu ve temeți, începe a resufla; numai răbdare.

Matilda se răpezi înlăuntru; vezînd copila palidă, ca moartă, avu un moment de uitare de sine, sentimentul de mumă se trezi în toată puterea lui.

— Puica mea dragă!

Și cuprinzend-o cu mâinele, o ridică în sus.

Copila scoase un oftat ușor.

— A scăpat, zise notarul.

— Slavă Domnului! Dumnezeu m-a adus la curte. Parcă-mi zicea cine-va să viu și doar sciam că nu-i acasă boerul.

— S-o ducem în casă, zise Maria.

Matilda duse copila în casă învelită în cerga de la bucătărie și o așeză în pătișor.

Copila începea a resufla din ce în ce mai normal...

Notarul, care voea să facă pe doctorul, zise: „Cum s-o mai desmetici, trebue dat ceaiu cu rom: să n-o prindă nisce friguri rele. De la așa primejdii mulți. remân betegi...”

Dar oare cum s-a înnecat? întrebă el.

— De! copil nu-i? S-o fi jucat ori s-a scăldat, cine mai scie? zise Casandra, care adusese o cărămidă-caldă, să o pue la picioare.

— Noroc de câine, spuse femeea, că el a scos-o. Ce deștept!

Newton sta la ușă cu ochii țintă la copilă.

— Să nu trimetem dupe doctor? zise Maria.

— Aș! Ce să mai facă doctorul?’Am scăpat-o și fără dînsul, — zise notarul.

Iliescu nu scia ncmic, se tolănise pe o bancă și privea cerul.

Moș lordachi, cum zări trăsura boerului; eși înnainte la scară..

— Duduca e cam reu; dar să nu ve spăriați, a scăpat-o notarul.

Mustea se răpeeji în odaia fetei.

— Ce-i cu fata?

— Bine, cucoane Todiriță! Ce a fost s-a trecut. Se înnecase, dar a scăpat, făcu notarul.

Cuconul Todiriță, vezînd copila galbenă, era să cadă jos, de nu-l apuca notarul.

— Maica lui Dumnezeu, boerule, ține-ți firea, doar ești bărbat, am scăpat-o eu. Uită-te resuflă, i se bate inema.

— Mărie, Vezi să fugă îndată dupe doctor, țipă cuconul Todiriță.

— Nu-i nevoe, Maica lui Dumnezeu, dacă-s eu; doar eu ara scăpat-o, se îndesa notarul.

— Să fugă într-un suflet; lasă-l să vie degeaba.

Cuconul Todiriță s-apropie și sărută fata pe obraz.

Copila deschise ochii.

— Tatae! îngână ea zâmbind.

— Vezi, Vezi, ce-ți spun? Are copila noroc! Dumneczeu m-a mânat să viu la curte. De nu eram eu; cu dobitoacele de femei, murea copila cu zile: îi tot îndesau luminarea în mână. Cucoanele nu erau.

— Vrea să zică, d-ta ai scăpat-o, domnule notar! Cum să-ți mulțămesc? Asemenea faptă nu poate fi plătită. N-o să mă ții în nume de reu! Și, cu multă gândire, scoase din buzunar câte-va hârtii de câte o o sută.

Se cunoscea de pe față că-i atât de nervos că nu scie ce face și voi să le dea notarului.

— Nu, cucoane Todiriță, mi-i prinde d-ta alte nevoi; nu primesc, să me omori. Pentru așa ce-va nu se iau bani. O datorie de creștin. Hei, cucoane Todiriță o îndatorire la d-ta stă cu procent bun, de tot bun Maica lui Dumnezeu! Nu iau nimic. Eu nu-s vrednic să mulțămesc tuturor sfinților că m-au mânat încoace. Ba încă primarul zicea:

— Bre Neagă, nu te mai du, că nu-i boerul acasă. Hai mai bine de fă o cinste, doar ai băiat. „Ba nu”, zic eu, „me duc mai bine de-l aștept”. Și așa, cunî sînt eu, când apuc înnainte, o țin ca Neagă. Când întru pe poartă, aud țipete. „Me, zic eu, s-o fi aprins la bucătărie” și o iau răpede. Când întru văd pe duduca moartă. Le dau în lături pe femei și cu metoda mea o înviiu. Maica lui D-zeu m-a ajutat!

Cuconul Todiriță îl îmbrățișează cu lacrimi.

— Îți botez eu băiatul!

— Să trăesci, cucoane; drept să ’ți spun, chiar la asta veneam.

Copila respira din ce în ce mai bine. Cum s-a înnecat, a remas un mister pentru Cuconul Todiriță.

CAP. XV

Cărturăreasa

Era pe la Sf. Maria mare. O zi frumoasă, nici prea caldă nici prea rece; pe ferestrele de la salon aburea un vânt mirositor a sulfină. Subprefectul venise la o constatare; ca de obiceiu, se abătu pe la curte. Ilieseu, oaspe nedeslipit, desmierdă ori mai curând hărăția pe Newton. Dînsul nu voia de loc să-i primească desmierdările, hârâia mereu, par-că-i zicea: „Șezi bine, nu me pun eu cu unul ca tine; nu sînt câine de zece uși. Să pot vorbi, ți-ași areta eu; dar am ochi și n-am graiu. Ia seama să nu me fac într-o zi turbat și să nu fie vai de pielea ta”.

Îl privea urît de tot pe Hiescu, își aluna ochii cu o nespusă ură, aretându-și, din când în când, colții. Idei n-o fi putut avea bietul Newton, dar avea sentimente, avea alte mijloace de a înțelege lumea. Îl iubea pe cuconul Todiriță: de câte-ori îl vedea ca se ceartă cu nevasta, începe sa urle a pustiu și se gudure pe lungă stăpân; simțea el că Matilda era rea cu cel care-l iubea pe dmsul. Și, în mintea lui de câine deștept, își zicea: „Acesta e prieten cu dînsa, sigur e un reu făcător pentru stăpân”.

Puica, mânată de vechea ei antipatie pentru Hiescu îl asmuțea necontenit: „Mușcă, Newton, mușcă!”

— Curios animal și câinele! Uită-te cum mă iubesce pe mine, și eu viu mai rar, nu ca d-ta, care ești prietenul casei, zise sub-prefectul apăsând, cu înțeles, cuvintele din urmă.

— Aici Newton!

Câinele alergă mulțumit, fluturând din coadă și ciulind urechile, în semn de supunere.

— De! d-ta ești bun de pus la rană, de aceea ai vârit groază în oameni, când cu omorul de la Dumesci.

— Așa cere slujba, cuconiță. Și tot am primit reproșuri de la prefect. Mi-a zis: „Cum? Se face un omor, ziua în n-amiaza mare, în plasă la d-ta, și nu dai de urma ucigașului?”

— Ce ești de vină? A fost doar și procurorul!

— Da a fost, înse de la mine se cere tot; trebue să-i dau concurs.

— Halal concurs! zise Iliescu ironic.

— De, n-avem mijloace ca în străinătate, nici polițai iscusiți; trebue să lucrăm, așa cum se poate aici.

— Atunci nu te lăuda că ești bun.

— Prin bun eu înțeleg să nu ne călcăm nici odată datoriile, zise sub-prefectul îndesat și privind țintă pe Matilda.

Matilda caută să schimbe vorba și zise:

— Tot nu-i sigur cine a ucis pe Coțofană?

— S-au încurcat lucrurile. Bucata de brâu ce-a trimis-o cuconul Todiriță, dă cu totul altă față chestiei.

— Adecă să nu fie Lazar? Cine l-a ucis pe Coțofană. Doar nu s-o fi ucis el?

— De o cam dată s-a ivit un indiciu și încă puternic. Bucata de brâu, care, de sigur s-a rupt, când u țâra la fântână, este din brâul feciorului.

— Curios! Cum se poate explica?

— Aceasta trebue s-o explice justiția. Feciorul tăgăduesce mereu. Mă-sa zice c-a fost toată noaptea acasă băiatul.

— Atunci?

— Atunci se poate să fie înțeleși. Coțofană le făcea zile amare, bea tot câștigul lui și al femeei, ba chiar munca fetelor și a feciorului. Acum în urmă se lăuda chiar că intrase în vorbă să vîndă pămîntul și să cheltuiască banii cu mangosită de muere. Desperarea se poate, nu zic sigur, să-l fi împins la păcat, zise subprefectul.

— D-zeule! Pe tat-se? Dar oamenii ăștia sînt mai rei de cât tigrii, zise Matilda.

— Hei, cuconiță, e reu, când patimile stăpânesc pe om. Înnaintea lor, morală, frică de legi, totul dispare.

— Eii cred că trebue să fie vre-ol fantasie a judecătorului de instrucție, zise Ilieseu. Întreabă-me pe mine, câte comedii stârnesce ăla.

— Ce fantasii? Câtă vreme nu a fost bucata de brâu, Lazăr era bun vinovat.

— Și când te gândesci, că bucata de brâu a fost găsit-o bietul Newton, zise Maria, care ascultase pănă acum cele vorbite.

— E bun să-l facem polițaiu, zise Ilieseu.

— Bădia nu l-ar da pe nimic în lume. El a scăpat doar pe Puica.

— Dar, cu moartea lui Smolenski, nemic? A intrat în pămînt?

— Vina este pe Andreiu Pușcașul, el nimeresce paserea în zbor. Sînt autori morali în acest omor, persoane prea mari și prea sus puse; ne lipsesc înse dovedi ca să ne putem lega de ele.

Nu se ucide un om, așa ca o cioară, pentru gustul de-a ucide. I-au găsit în pădure culcușul ucigașului, sticle, hârtii unse, sâmburi de măsline, coji de usturoiu și de ceapă.

— Se pusese individul pe traiu, zise Ilieseu ironic, și poate postea.

— Aveau ciudă pe Leali vre-o trei proprietari vecini; se prea îmbogățise, el un venetic! Le lua vara lucrătorii și se lăuda, că are să-i înghiță pe toți.

— Și o făcea Leahul, era activ, n-aveți idee, dar și priceput, zise Matilda.

— N-ajunge norocul, trebue minte. Cine până la dînsul a mai vezut prin meleagurile astea vite de casă, pămînt gunoiat, mașinele cele mai noi? Am remas uimit de gospodăria lui. Pecât, în loc să-l ucizi mai bine s-ar fi pus cu el la întrecute. Asemenea om mai rar! Foarte capabil în afaceri, nu fie-cine poate face avere și încă din nimic, zise subprefectul.

— Se zice că a început ca simplu vechil!

— Da, cuconiță, ca simplu vechil, și a-zi averea i se ridică la doue milioane.

— Pecât, zeu pecât! La autopsie doctorii declarară că atâta-î era organismul de sănătos, că ar fi putut trăi încă patru-zeci de ani.

— Ce tâlhărie! L-a țintit drept în inemă. Spunea feciorul că abia a putut zice: «Iesus Maria!» și a fost gata? Vai! ce poate reutatea omenească: Când am auzit m-a apucat un tremur! zise Matilda.

— Îlș cunosceați personal? Frumos bărbat!

— Da, a fost de câte-va ori în chestia unor Mazuri, cari fugiseră de la el.

— Era foarte galant cu doamnele.

— Cum sînt toți Polonii.

— Da. Leahul, când îți trage o palmă, zice: „Pro și pane, padam do nog”.

— Cel puțin nu ustură așa tare, zise Iliescu ironic.

— Mă întîmplasem la primăria de pe moșia lui, când l-au adus. Era pe la vre-o patru. Îngrozitor! Să plece cine-va de acasă bun teafăr și să ți-l aducă mort! Femeea leșinase; el, galben, numai cămeșa pătată, de sânge.

Te lua fiori, văzendu-l mort în floarea vârstei.

Păcat, făcea cinste agricultorilor români!

Eu tot n-am desperat să pun mâna pe ucigaș. El o să dea degut pe cei de la spetele lui.

Cel puțin viața trebue să ne fie sigură. De bandiți se păzesce omul și nu pleacă noaptea, dar de asemenea dușmani! auzi, n-ai voe să te îmbogățesci.

Am eu o urmă, și aștept numai prilej. Șe multe în țara noastră, dar omorul nu. Ai ucis, trebue să-ți ei pedeapsa!

— Crezi? zise Iliescu sceptic.

— Atâta lucru mai cred încă și, în ziua; când n-ași crede nici atâta, m-ași expatria!

— Tot e bine, dacă ai ilusii.

— S-apropie vremea dejunului și cuconul Todiriță nu vine. Apropo, ai vânat ce-va rațe, gâsce? Bâtlanii or fi acuma grași.

— Gâștele le las pentru d sub-prefect.

— Așa-i Românul; greu s-apucă și lesne se lasă. În an vânaî mai mult. Care să fie oare pricina? zise subprefectul cu o intonație caracteristică, clipind din ochi și privind pe Maria, care se îngălbenise.

— Me conformez legei; n-ai văjut tabla: „Vânatul opritu?”

— Bine oprit, oprit, dar nu pentru d. Iliescu, prietenul proprietarului Mustea.

— Desprețuesc favoritismele.

— Dar de când? Dă-mi voe să nu te cred; poate pe unele, dai nu pe toate, zise Muntenescu ironic...

Puica întră zicând:

— Mamae, o Țigancă vrea să ne vrăjească.

Iliescu, spre a isprăvi cu glumele subprofectuluî, zise:

— Hai să vedem ce ne-o spune Faraoanca, mai râdem.

Matilda eși cu Iliescu.

Sub-prefectul începu a se preumbla prin casă și, mergend la Maria, care cânta la piano, o apucă de bărbie.

— Ești drăguță ca o cireașă, fata nenei.

Maria se înroși.

— Te rog să me erți, nu obicînuesc asemenea glume.

Sub-prefectul era un om nalt, zdravăn, ca de vre-o patru-zeci de ani, cu fruntea mărită prin pleșuvie. Barba și mustățile castanii, ascundeau gura cam prea mare; avea ochii mici, dar foarte vioi, ales când privea femeile.

Nu era atât de ștrengar pe cât părea; îi plăcea a glumi cu fetele tinere.

Era înse foarte cinstit în căsnicie. Avea o nevasta, model de gospodină și cinste, care sciuse, chiar di-n-tr-un bărbat ușurel, să facă om de treabă.

Cu câți-va ani în urmă cucoana Matilda îi cam făcea sub-prefectului cu ochiul, de aceea nevasta lui Muntenescu se hotăn să nu mai între în casa unei asemenea femei; el îi luase apărarea, dar acum veduse că nevastă-sa cunoscuse bine pe Matilda.

În balcon Țiganca,se pregătea de ghicit: dînsa nu era nici tînără nici bătrână și legată la cap cu un testemel ponosit; i se vedeau cozile negre, împletite cu bani, atârnând pe piept, adeverată colecție: irmilici, carboave, sorocoveți, puișori și vre-o doi galbeni șterși.

Cămașa cu altițe și gutui plin de mărgele o făceau chiar frumoasă, cu toată culoarea arămie a feței.

Catrința veche o ridicase de-un colț în brâu, de se vedeau picioarele arse și prăfuite.

Ceea ce te lovea, la prima vedere, erau ochii peste măsură de negri și scânteetori: cu privirea ei pătrunzătoare simțeai că-ți cetesce și gândul. Când spunea ce-va, te fixa atât de puternic, în cât sigur nu-i scăpa cea mai mică și mai fără de voe contracție a feței; această mare putere de observație îi ajuta în arta ei minunată.

Fruntea era destul de mare, mărturisind că-i deșteaptă această odraslă a unui popor pribeag, în care poate stau ațipite nenumăratele cunoscinți ale unui neam ce a fost o dată civilisat.

Cu multă viociune scoase din desagi o păreche de cărți soioase, le așeză pe scara lată de la balcon, ștergând mai întâiu locul cu mâna.

Ochii ei, ca de șarpe, nu slăbiseră nici pe Matilda, nici pe Ilieseu; vedea dînsa cum el îi tot șoptea la ureche.

Țiganca di-ntr-o privire ghicise-tot.

— Ai noroc, mânca-ți-ași ochii, noroc berechet. Clinul de roș vă aține calea cu bani, o groază de bani...Dar te pasce cu vorbe grele...D-ta le dai la spate...Cine-o fi? Ți-i rudă ori soț...ai să faci un drum, și ai să te procopsesci; o să fie adunare, nuntă, petriecere și o să fii mărită...Cam stai la îndoială, dar tot o să-l faci. La așternut puțină boală...Un om de negru îți aține calea cu vorbe dulci; te iubesce. Îi frate ori drăguț, ori prieten, nu sciu, dar ține ia d-ta...Par-că te-ai îndoi, parcă nu...Dar el cade mereu în casă.

Cucoana Matilda asculta cu luare aminte; vorbele Țigăncei, pentru dînsa, erau adevăruri netăgăduite. Credea în descântece și farmec!; nu odată bătuse drumurile pe la vrăjitoare vestite. Iliescu asculta sceptic, fără să-și dea seamă de înțelege dibăcia Țigăncei, și-apoi scoase jumătate de franc și i-l aruncă.

Puica ascultase cu luare aminte, dar nu înțelesese nemic.

— Coniță, mânca-ți-ar baba ochișorii, dă vr-un tulpănaș, vr-o bucată de pâine babei. N-am mâncat de ieri!; și în semn de supunere săruta stâlpii balconului.

Matilda zise Măriei, care tocmai venea, să aducă o bucată de pâine.....

La masă toți erau veseli, afară de Maria.

— Ce stai, d-șoară, supărată, par-că nu ți-s boii acasă? zise subprefectnl.

— Așa am poftă! zise Maria înțepată.

— Nu scii cât se fac de urîte fetele supărate.

— Las-o, Muntenescule, ce necăjesci fata? Așa-s d-șoarele: când prea vesele, când prea triste, zise cuconul Todiriță.

— Se vede că a intrat în anul măritatului. N-am avut ce lucra, i-am făcut puțină curte și s-a supărat foc.

— Are dreptate. Tu ești de curte? Bou bătrân cu baeii roșe.

— Să me vezi la baluri ce cavaler sînt.

— Bine că te lasă madam Muntenescu, zise Matilda.

— Ce să-i faci! Lupul schimbă părul, dar năravul ba?

Văcjend că prea se întrec cu gluma, fiind cam după masă, ori mai bine după vin, Maria plecă.

— Bre, Iliescule, cât ai să trăesci tu ca un cuc? Ce nu te-nsori?... Te cununăm eu și cu coana Matilda, zise Muntenescu. Îți găsesc fată cu zestre.

— Sutele mărită slutele! Cât vrei la sută? zise Iliescu.

— Nu, mon cher, ași face-o din prietenie pentru....pentru tine.

— Se poate, dar îmi place libertatea. Unde merg, de unde vin, sînt slobod ca banul Ghica, nimeni nu-mi cere socoteala!... D-ta, care ești însurat, sigur invidiez! aceasta libertate; o aproape povestea câinelui eu lupul.

— Ba de loc: desprețuese viața de bohem. mai sînt datorii sociale pe lume-, mai vine bătrânețea.

— Până atunci mai va.

— Dacă nu s-ar cimenta prietenia și dragostea între femee și bărbat mai la tinerețe, apoi când îi lua-o numai ca să-ți facă ceaiuri, frumoasă căsnicie! Atunci ei femee pentru alții.

— Bree! dar bun ești de staroste, măi Muntenescule, zise cuconiți Todiriță.

— Bine, dragă, tineretul din ziua de a-zi, o mai reu de cum am fost noi, de o mie de ori! De, me iartă cuconița, la douezeci de ani ora fi avut și noi veleități de ștrengării; dar ne-am luat mințile în cap, no-am însurat, avem Copii, ne facem datoria către alții, cum și-au făcut părinții către noi.

— Ai mare dreptate; ei ved înse lucrurile alt-fel, zise conul Todiriță.

— Vedem cum sînt femeile. Luxul și clieltuelele căsniciei sînt prea mari, zise Iliescu.

— Nu le fă! Întinde-te cât ți e plapoma. Omul poate trăi și cu mult și cu puțin, atârnă cum scii să-ți regulezi viața.

— Dar, te lasă cucoana?

— Te rog, nu-tot dați vina pe femei; Femeea e ca și calul, ori îi ei frica ori ți-o ia. Dacă vei sci să fii bărbat de la început, să-i zici: „Cucoană! asta se poate, asta nu!” zise Muntenescu.

— Domnule Muntenescu, iar ai început cu teoriile d-tale în contra feraeei? Cine nu to cunoașce, ar crede că cine scie ce grozav ești. și, pe cât se pare, cam scii de frica papucului!

— Când ar fi toate femeile ca a mea, ar fi halal de țara românească.

— Atunci dă-le voe și celoralalțl bărbați să creaaa tot așa de femeile lor.

— Creadă, cuconiță, numai dacă pot. Din nenorocesc cei mai mulți bărbați, cred ce le spune femeea; dar nu ce ved cu ochii.

— Atunci, de ce me îndemni la însurătoare.

— Tare ești chinez la cap. Eu nu învinuesc pe femei; ci bărbații, ei sînt proști. Femeea e cea mai adorabilă ființă, dacă scii s-o dresezi.

Matilda se sculă nervoasă și ieși.

— Să le lăsăm în plata Domnului că nu o să le facem nici mai bune, nici mai rele. zise Mustea.

Nu voia să creadă Iliescu că subprefectul vorbesce în preajma Mânei; de aceea o schimbă în politică.

— Și zi, la toamnă iar alegeri? Mare pacoste e pe noi plugarii politica! eu nu m-amestec la alegerea de primar de la mine din sat și crezi că merg la oraș?

— Ai să mergi, frate, de hatârul mieu. Cine vrei să facă politică, dacă nu plugarii, cari, de fapt, sînt totul în țara asta?

— Tot și nimic!

— O să fie și mai reu, dacă nu vă veți amesteca, și-ți lăsa politica pe mâna slujbașilor. Trebue să fii în horă ca să joci.

— Nestabilitatea asta nu-mi place.

— De acum nu se mai pot guverne, cari să stea, la putere câte doi-spre-zece ani! Vremi grele! Care ciun nu-i merge, tot în guvern înghioldesce; ăsta, de la. un timp, nu mai poate suferi, și cade ori îl răstoarnă..

— Ori căzut, ori răsturnat, nu-i tot una? zise Iliescu...

— Vezi bine, doar și una și alta duc tot la oposiție, adică mai aproape de putere.

— Cum aproape de putere? zise Mustea.

— Fie-care zi de oposiție te apropie tot mai mult-de putere, iar pe guvern de cădere, după cum îndată, ce țe nașei, ești tot mai aproape de moarte.

— Muntenescule, vorbesci ca un Evreu talmudist ce venea la noi, pe când trăia tata; dacă-l întrebai, când venea de afară: „Jupâne Leiba, plouă?” îți respundea: „Când eram afară, nu ploua”.

— Dar să venim, domnule Mustea, la politică. Trebue ca agricultorii să se amestece cât mai mult, să-și spue cuvîntul lor, să-și arate durerile spre a găsi leacul.

— Cum vrei să-mi las nevoile și să alerg după politică? Pe urmă eu sînt bolnav, nu pot fi și doctor.

— Dar poți să-ți areți durerile.

— Cui să le areți, și cine te ia în seamă? Oamenii politici au atâtea resoane de stat, că nu te mai înțeleg. Cât n-am țipat cât n-am alergat, când ni s-au închis granițele. Am ptaubit di-ntr-un condeiu dece mii de franci: „Domnule ministru, le-am zis, băgați de seamă, se ucide una dintre principalele ramuri ale agriculturei. Când, în postul mare, trimeteam vitele la Viena, aveam bani cu ce lucra moșia în primăvara, când scapără măseaua agricultorului dupe bani. Ce se putea face? Ungurii ne-au mâncat.

— Trebuia să lovim și noi mărfurile austriace mai reu de cum le-am lovit.

— Creai o dușmănie fără folos.

— Cu asemenea considerații o să ne roadă și oasele străinătatea. D-ta zici că nu facem noi agricultorii politică! Întăiu că, dacă nu fac eu, fac alții; dar nu-i aicea reul: n-avom diplomați șireți. Domnule, eu sciu un lucru: guvernul îndată ce a văzut că n-o să putem vinde, trebuia să zică: dacă n-o să vindem, n-o s-avem nici cu ce cumpăra...Dar publicul e prost; datoria mea o să opresc să nu iasă banii din țară; deci taxe vamale pe toate lucrurile streine, afară de uneltele agricole. Pe pânzeturi, bumbac, lânuri, pe tot. Țeranca să semene cânepă, iu și se țese, să-și lucreze’ lâna de la oi, în loc s-o vîndă la Evrei, cari o trec în streinătâte și, pe urmă, o plătim cântărită cu aur.

— Ai perfectă dreptate. Toate astea trebuia de spus, zise Muntenescu...

— Cine te ascultă, nene? Ei se bat ca orbii pe chestii naționale, adică zise naționale. Bale arde de școlile din China, ba de biserccilo din Africa, și noi agricultorii primim lovituri peste lovituri.

Uit-te am grâu de vîmjare și rid samsarii de mine. Nu-mi dau nici costul seminței, dar polițile trebue plătite, fonciarul de asemenea: a-zi mâne vine cu toba.

Se întreabă guvernele, fie albe ori roșe, de Unde să ia bieții creștini bani? Să-i facem cu ciocanul? Umplem pușcăria...banii la noi sînt scumpi, lucrul câmpului îl plătim scump; căci nu ne dă mâna să vârîm capital în mașini. Agricultura e anapoda, veJi d-ta! Fabricantul, dacă vâră un capital în mașini, lucrează cu ele tot anul, deci se rentează; noi lucram 0 lună. În cât cum o întorni, tot reu.

Americanii au mașini oftine și capitaluri; putem noi ținea concurență cu ei? O să ajungă, agricultorii să emigreze ca Evreii.

— Las, mon cher, nu le vedea toate atât de negru. Mai eri vorbeam cu alt proprietar, scii ce-mi zicea:

„Agricultura să trăiască! Nu te lasă nici gol, nici flămând, bașca pe de-asupra tot dă dece și doue-spre-zece la sută!”

— Să fii mulțumit, când îți es chelțuelile și cu ce să poți urni din loc lucrul anului viitor! Dădea când dădea; generația noastră a ferit-o Dumnezeu!

— Să me erți, uit-te, d-ta trăesci prințesce; la oraș n-ai putea trăi așa în larg și bielșug, cum trăesci, nici cu o mie de franci pe lună. Asta n-o numeri?

— Asta n-o numeră nime.

— Reu, de ce să n-o numeri, nu face bani?

— Găina se hrănesce de unde scurmă.

— Bine, dar comerciantul, fabricantul nu numeră? Altă chestie e că proprietarii prea se țin să vîndă numai cereale.

— Dar ce, vrei să mai cultive și spanac? zise Iliescu urîndu-i-se cu atâta politică.

— Doar n-o să facem concurență babelor din sat să vindem oue și pui, făcu Mustea.

— Verii asta-i o greșală; eu nu sînt proprietar, cu toate astea nevasta a scos cheltueala casei din ouă, paseri, unt și brânză. Stau lungă lac, și am scos câte-va sute de gâsce; mi le-a luat astă toamnă negustorul de-acasă.

Sînt lucruri mici, nimicuri mueresci, cum le numiți D-voastră proprietarii, dar asemenea nimicuri pot să te urce la venit cu câte va mii de lei pe an.

— Mai de mult mergeau; a-zi nu merg. Astă toamnă mi-au pierit la magazie o sută de curcani și de găini: nu remăseseră de semînță.

— Bree! De la politică ați ajuns la găini, zise Iliescu.

— Gluma-i glumă, dar data asta, nu scapi, votezi cu noi. Un vot la colegiul liu, plătesce mult.

— Dese ori te face să reușesc! zise Iliescu ironic.

— Ba bine că nu!

— Cine scie ce nevoi or fi pe mine în ziua alegere!

Nu zic, dacă e în joc un interes mare personal, nime nu pretinde.

— Vezi aice e aice; guvernul nu-mi ajută la plata polițelor, cel mult mi-ar da un loc de subprefect.

— Bine înțeles nu pe al tău; că nu l-ași lua. Ori cât arî ajunge de nevoiaș, n-ași putea să-mi săp nu prietenii, dar nici chiar pe alții.

— Vai! dragă, cei mari sînt ingrați cu cei mici. Dese ori (ce zic dese-ori?), chiar tot-de-a-una, reușita lor atârnă de la unul și altul ca mine. Câte servicii nu le-am făcut eu în oposiție! și când la adică, pestal ăsta de sub prefectură! Dar tu, Iliescule, cu cine votezi?

— Votul e secret, stimabile.

— Nu pentru cei cu zgardă! Puțini își riscă osul.

— Tocmai de asta votez cu cine trebue să fiu bine. Pentru moftul c-o fi Stan Ori Bran nu mi-oiu risca bucata de pane. Am păpat o dată pânea oposiției și de-atunci am prins minte. Facă politică de oposiție coi cari au oase de căpetat.

— Cea mai hidoasă breaslă e a cenușarilor. Și ou sînt cu zgardă, dar nu renunț la ideile mele. Bine, nene, clasa cea mai inteligentă, excepție tu, Iliescule, să meargă la vot ca oile la strungă? Nu, asta n-o admit.

O țară are nevoe de oameni de caracter și, vorba ăluia, dacă nu sînt, înseamnă că nu-i are.

— Da, oameni de caracter trebue neapărat unei nații ca să se ridice, dar aceștia se nasc nu se fac, vorba țeranului: „Din coadă de câine nu faci sită de mătase”, zise Muștea.

— Noi am avea oameni de caracter, dar îi stripă de tineri mediul. Doar acele familii boeresci, vestite în istorie prin energie și înțelepciune, n-au murit fără urmași. Se stinge chiar numele, dar semînță române.

— Vorbesce în d-ta boorul, zise Iliescu.

— Se prea poate, de pe mamă sînt boor de viță, de pe țață răzeș, adecă tot nobil.

— Da, caractere trebue! zise gânditor Mustea.

— Nenorocire că în generația de a-zi s-au cam împuținat. Lipsa de credință și de morală a ucis și caracterul. A-zi fratele nu mai iubesce pe frate; nu nu mai nu-l ajuta în nevoi, dar, dacă poate, îl prăpădesce.

Sciu eu un cas nou; cel mai mare a regulat atât de bine averea fraților, în cât n-o să le remâe mai nimic.

— Dar prietenia, dar cinstea, adause Mustea, mai nu mai sînt! îmi aduc aminte, eram copil, nu mai mare ca fata mea, și-a venit într-o zi’ un boer de alăturea cu o săculteață de galbeni; mergea la o judecată și se temea să-i lase acasă. Tata zicea să-i pecetluiască măcar:

— „Ba de loc, chir Mustea; la d-ta sînt mai siguri de cât la mine.”

— Pas a-zi de fă ce-va așa; te dă afară, îți ia banii și te scoate și nebun, zise Muntenescu.

— Ce vorbesci, nene? A-zi dai prin tribunal, cu tot soiul de ipoteci, și, pănă îi scoți, cheltuesci pe jumătate cu judecata, zise Mustea.

— Alte vremi, d-le, alte moravuri, zise Ilieseu.

— Lasă, d-le, orășenii ne otrăvesc și moravurile de la sate; dar tot țeranii sînt de-o mie de ori mai cinstiți. Un exemplu:

Mai zilele trecute vine la mine un țeran. „Cucoane, zice el, o să te întreb ce-va”, „Întreabă, bre, zic eu”, „Am luat arvonă de la Nicolaiu Bârzu, să-i vînd 20 ele prăjini de loc și acum s-a răsgândit. N-ar mai lua, zice să-i dau arvona înderept. Eu i-ași da, dar muerea zice Să nu i-o dau. D-voastră ce ziceți?” — „De moșule, zic eu, fă și d-ta cum îți zice cugetul”. — „O să-i dau, când m-oiu angaja. Cum să-mi încarc sufletul cu munca lui?”

— Vezi? Țeranul a stat la îndoială, și n-a căzut în ispită. Pe când târgovețul, numai departe, scii care-i principiul lui: „Orbul cu ochi nu-i păcat să-l înșeli, zise Muntenescu.”

Dar bine-i regulați pe orășeni, n-am ce zice. Prea ve credeți sfinți la sate, zise Ilieseu. Dar orașele sînt menite a civilisa satele.

— A civilisa, dar nu a strica bunele moravuri.

— Ce vrei, dacă una fără alta nu se poate?

— Nu zic eu că-i om cu minte cel care nu face politică? Nu de alta, dar n-ai cu cine.

Țeranii, naivi și simpli, de unde să, înțeleagă ei mecanismul politicei? ei sciu una: că boerii pot face, boerii pot desface. Orășenii, ca să fim drepți, or fi dece la sută oamenî de caracter, în colo o droae de pungași, de tale sparte cari aleargă jumătate de zi doar ar prinde un orb cu ochi. Elementul productiv și muncitor din orașe e străin.

— Ești prea pesimist, mon cher Todiriță. Generalul bun se bate, ori-cum ar fi soldații ce-i are.

Politica trebue făcută cu elementele ce le ai, liber s-alegi, să faci selecție de oameni mai cinstiți, mai destoinici și mai inteligenți. Politica d-tale de abținere o face ori-ce babă din sat, zise Muntenescu.

— Dacă sînt pesimist în politică, apoi sînt din pricina urmărilor politicei ce s-a făcut. Cu mine să nu faci pe politicianul, ci să fii franc. Agricultura e sau nu bașa, nu numai a satului,, dar a întregei noastre existență naționale? Respunde, ce taci?

— Ei’ da! Cine zice că nu? zise sub-prefectul.

— Ce s-a făcut pentru dînsa?

— Cum? Tot s-a făcut ce-va, zise Muntenescu.

— Ce ce-va? Fii sincer. Nimic! Ba i s-a făcut chiar reu. Dovadă halul în care am ajuns, de la boerî pănă la opincă.

— Ia seama mon cher, ca dai în ridicul. Dacă nu plouă, guvernul e de vină; dacă plouă prea mult, tot el. Să me erți!

Sînteți voi de vină, că nu ve organisați vînzarea, că nu ve faceți bănci, nu faceți societăți de canalisare și irigații!

— Așa-i, d-le Muntenescu, ai dreptate, zise Iliescu.

— Bine, nene! Guvernele cari au fost rând pe rând, v-au dat o țară liberă di-ntr-un pașalâc turcesc; v au asigurat avutul. Ce mai voiți? Să vă dea la fie-care câte o rentă viageră?

— Dar independența politică n-ajunge, mai trebue și cea economică. Nu mă spariu eu de tiradele pontice. A-zi lupta economică joacă tot atât de maiero ca și războaele în vechime. Sub Turci nu stătea nici țeranul nici boerul mai prost, zise Mustea.

— Încă un clișeu obicinuit, făcu subprefectui. E fapt.

— Fie, dar altele sînt pricinile. E concurența Americei, e secătuirea pămîntului, e lucrarea proastă, e lipsa de capitaluri; iar corona tuturor e neiscusința și starea de înnapoiere a agricultorilor noștri, zise Muntenescu.

— Ce putem, nene, face?

— Trebue inițiativă privată, Statul n-o săve ducă de subsuori mereu.

— Dar, când ne-a mai dus? Ce ne-a mai făcut? Ce tot îi dai cu făcutul?

— V-a făcut căi ferate, șosele, docuri, înlesniri de transport, legi ocrotitoare etc. etc, mai mișcați-vă singuri. Nu ve trimeteți băeții la Paris, să faceți din ei funcționari, doctori, advocați, și câte în lume. Trime-teți-i în școli de agricultură și comerț, de unde să vie buni agricultori practici și pricepuți desfăcători ai productelor.

— Eu n-am băeți să-i trimit.

— Vorbesc de cei cari au. Boerii au fost și sînt inteligența nației, odraslele lor se fac slujbași, iar agricultura o lasă pe mâna arendașilor străini. Ei, cum vrei să meargă?

— Vezi, de aceea nu fac politică. Prin gura d-tale au vorbit guvernele. Nu se face nimic pentru noii Certe politice și nimic practic! zise Mustea.

— Vorbă de clacă, a-lor; doue lucruri sînt rari pe lumea astea: cioară albă și adversar convins, zise Iliescu.

În vremea asta, cucoana Matilda întră îmbrăcată de primblare.

— Ce D-zeu, tot nu s-a isprăvit cu politica? Văd eu că până nu vă bateți nu ve lăsați.

— Cine merge cu noi la vie?

— Eu unul m-am înscris de mult, zise Iliescu.

— Unde, în listele electorale?

— Bravo! Vrabia mălaiu visează.

— E vorba de mers la vie.

— Așa? La vie? Petrecere bună! Fug pe la primărie și plec.

— Eu am socoteli, zise Mustea.

— Dați bir cu fugiții! Noroc de d.Iliescu! zise Matilda afectată.

— Da, bietul om, îl plâng și eu, zise Muntenescu.

CAP. XVI

Hora

În drumul spre vie treceau pe lungă ratușul de lungă șosea.

O casa mare cu o poartă în mijloc, așa cum sînt hanurile în Moldova. Cu ferestre mici pătrate, întărite cu gratii. Ținut în stare proastă, îți făcea impresia unei proprietăți de mult, părăsite, întocmai ca toate acaretelo de pe moșie..

Înnainte-i se întindea o pajiște de troscot verde-un șanț îl despărțea de țarinile oamenilor.

Câmpul roșietec, porumburile cu coceanul galben, șoseaua plină de praf, toate dădeau sufletului melancolia toamnei. Deși era cald și frumos, te simțeai trist, abătut; iar zborul cocoarelor, plecate la drum lung, te obosea și te măhnea.

Strigătul pribegelor părea jalnic marș funebru.

Maria, privind acest convoiu călător în largul corului, simțea și ea un nespus dor de ducă.

și dînsa, fericită, s-ar fi duș în alte țeri, să nu vaJă toamna posomorită și iarna cu viscolul asurzitor.

Gingașa plutire în văzduh și clipetul aripelor neobosite mărea în sufletul Măriei tot mai mult dorul de ducă în alte lumi, c-o vecinică primăvară și cu suflete neîntinate de patimi rele,..

În asemenea-stare sufleteassă tovărășia lui Ilieseu o ucidea. Iu vreme ce privirile inocente ale copilei îi sfășiau inema.

Cochetăria de femee trecută a Matildei, îi insufla un sentiment de despreț și de milă.

Pentru dînsa, soru-sa era o nebună neresponsabilă.

Făptașul adevărat, vinovatul fără ertară, era

Mintea ei, deși neiscusită de întîmplărilo vieței, n spunea că asemenea purtare nu poate să iasă la capet bun.

În unele momente îl învinuia pe cumnatu-so că-i atât de simplu și nu pricepe.

Une-ori îi trecea prin minte să-i scrie o scrisoai anonimă, ori să roage pe Muntonescu, unchiu prieten să îndemne pe Mustea a nu mai primi în casă pe Iliescu.

Toate aceste gânduri se nomiceau unele pe altele-nici unul nu părea destoinic a fi pus în lucrare.

Era în acea stare sufletească, în cât vedea cât de slab e une-ori omul în fața împrejurărilor.

Furtună nemiloasă de gânduri îi zbuciuma mintea fără nici un folos.

Privirile pătimașe și neînfrînate ale surori-sa, aruncate lui Iliescu, îi produceau un dosgust îngrozitor.

Îi venea să sară jos din trăsură, și, ca o nebună, s-o ia razna pe câmp.

Ajungând în dreptul ratușului, Iliescu zise vizitiului să oprească trăsura la joc.

Nevestele și babele stăteau pe muchea șanțului, umbrit de salcâmi; vorbeau de toate, criticând ve.ci-, nele, jeluindu-se între ele de necazurile vieței, să-și mai ușureze sufletul.

Cele zavistnice scoteau codi și ponoase fetelor și flăcăilor. Gospodarii cinsteau în crâchună, iar tineretul juca de rupea pămîntul.

Fetele erau îmbrăcate cu fuste crețe de lână, și cu cămăși albe de bumbac; altele, mai târgovețite. cu bluse, făceau contrast neplăcut cu portul țerănesc.

La gut le străluceau șiragurile de mărgele. La cap erau împodobite cu flori roșii de târg.

Toate, vesele, vorbeau cu flăcăii, glumind și ritjeud.

Flăcăii, gătiți și ei cu cămăși albe, cu- busuioc și văzdoage la pălării, cercau să ia fetelor basmaua ori inelul.

Mamele, mulțumite, se uitau fie-care la odorul lor, părendu-le cel mai frumos și mai mândru la joc.

Liniștea Duminecei învelise focul nevoilor; necazurile erau lăsate în umbra zilelor trecute, uitate pentru o clipă.

Veselia tinereței se făcuse doamnă și stăpână pe fețele flăcăilor și fetelor.

Părea atât de fericit tineretul, că și cel mai trist trebuia să se molipsească de fericirea lor.

Bătrânii, țrecuți prin focul vieței, se simțeau și un moment prinși în mreaja veseliei și, zâmbind, trebuia să privească și să zică: „Acum e al lor. Di tinerefcă și pace”.

se părea ca pe acești Copii ai naturei nu-i impresiona de loc- melancolia toamnei; pentru oi, fie-care anotimp avea farmecul lui.

Toamna sînt clăcile vesele; iarna, lungile ședătorî cu povești și cu păcălelile flăcăilor!...

Toate se urmează fatal, toate trebue să fie. Atunci la ce păreri de reu, la ce melancolii bolnave?

Pe pajiște, mai de o parte, stăteau tolăniți băețandrii, cari nu eșiseră încă la joc.

Priveau cu jind și așteptau cu nerăbdare să le vie și lor rândul; până atunci cercau să zică doine și hore din fluer.

Maria, privind acele figuri sincere, acea fericire cinstită, se simțea mai ogoiată, par-că uita situația sa. Toată această liniște sufletească abia ținu un moment; egoismul, ori-cât de umil, s-arată și la cele mai blânde făpturi: prinse a fi geloasă de fericirea acelui tineret.

Avu părere de reu că nu face și dînsa parte din-tr-însul.

—„Dînșii, gândea ea, sînt la locul lor, mulțumiți și fericiți de soartă-le.

„Un viitor necunoscut nu-i amenință; și n-au o pesiție falșă ca a mea. Ce sînt ou față de ei? O nenorocită! O declasată! învățată să trăesc bine, n-am nici avere, nici putință de a-mi câștiga bunurile vieței. Fie-care are un petec de pămînt, din care poate avea bielșug, muncindu-i eu? nici hainele de pe mine nu sînt ale mele; nu sînt câștigate prin munca mea.

„Sînt din pomana rudelor!

„Oh! și cum sufăr, cum mă doare această nemernicie a mea!”

În vreme ce aceste gândiri îi frămîntau mintea, tresări la vorbele lui Iliescu.

— Dar scii că nu-s urîte terăncuțele lui cuconul Todiriță! Privesce pe cea balae cât îi stă de bine cu mărgele albastre la gât. Cum rîde cu haz la flăcăi și ce gropițe nostime i se fac în obraji! A sărutat-o nănașă-sa la botez! Flăcăul trebue să-i fie drăguț.

— Toate-s nisce desmățate! Fete ca în satul as a să ferească Dumnezeu, zise Matilda cu ură.

— Las’, țață, că prea le înnegresci! Joacă, glumecsce cu un flăcăii și pe urmă o ia de nevastă. Ei nu sciu fățărnicia. Ce au în inemă au și în gură.

— Își fac și ei curte. Alt-fel cum or sci c-au fost tineri? zise Ilieseu.

— Frumoasă curte! Mireasa joacă în joc și plodul îi plânge pe cuptor.

— Mă-ta, țață, în tot-de-a-una exagerezi. S-a întîmplat cu una, scoți lege că așa fac toate. Afară de Lisaveta Marandei arată-mi alta?

— Te rog să nu te amesteci, unde nu pricepi. Mereu me contrazici. Te crezi mare filosoafă.

— Ia priviți ce sprinten joacă fetișcana cea cu fustă verde, par-că nici nu atinge pămîntul. Ce trup mlădios! Ce ochi are drăcoaica! verzi și gene lungi. Asemenea ochi te vâră în recori.

Patima îl orbise într-atât, în cât nu vedea că Matilda de gelosie, schimba fețe.

— Flăcăul o soarbe din ochi, adause tot Ilieseu.

— Dupe ce o ia, o zventă în bătăi, tot din dragoste. A venit eri una la curte, avea tot trupul vînet ca postavul, zise Matilda.

— De, îi era omului dragă. Nu scii vorba lor: Femeea nebătută, ca moara neferecată, zise Ilieseu.

— Sărmanele! Nu destul muncesc în câmp și în casă și au câte patrucincî copii? Ticăloșii lo mai și bat încă, zise Maria.

— Las-că femeile caută une-ori bătae cu luminarea. Fie boer, fie țeran, femeia trebue să scie de frică, zise Ilieseu rîzînd.

— Cât de nesuferit e un bărbat, când susține asemenea teorii, zise Matilda.

— Uit-te bălaia din mijlocul horei. Scii că-i drăguță?

— Care, cea roșcată? Ce mai gust! Să mergem! zise Matilda răstit.

— Mai stăi, mamae, cine scie când mai vodem o horă frumoasă.

— Așa, așa, Puică, zi să mai stăm, zise Ilieseu.

— Musica asta cu cobză ne enervează! Dacă ve plac atâta țerancele, remăneți aci, ve iau la întors, zise Matilda înțepător.

_ Scii că nu-i rea ideea? zise Iliescu. Tragem o horă, d-șoară; țeranii sînt foarte măguliți, când boerii întră cu ci în horă.

Maria se temea să nu înceapă o ceartă și zise:

— Am plecat să mergem la vie, nu să jucăm hore. Mână, Gheorghe, mai răpede.

Tot drumul Matilda nu mai vorbi nomic. Simțea un gol nespus în piept. Par-că-i spunea cine-va că Iliescu nu ține la dînsa așa cum ținea ea. Să se amețească pân-ntr-atâta la vederea câtorva țerance, urîte foc!

—„Oh! bărbații, toți sînt nisce ticăloși. Nu sînt vrednici de sentimentele noastre. Ar merita s-o rup cu el. Dar o să am curajul? de câte ori m-am hotărît să rup?...Unde o să me ducă iubirea lui?”.

Tot drumul nici nu-l privi în față. Iliescu observă supărarea Matildei, dar își zise: „Capriciul, are să-i treacă! Pretenție! Să nu spui de-o fată că-i frumoasă! Femeile astea mai în vârstă sînt prea geloase. Noroc că nu le ține mult mânia!

În uruitul trăsurei fie-care își depăna gândurile potrivit cu starea sufletului. Iliescu, stând în față și voind a călca pe Matilda pe picior, nimeri pe Măria, care, ca arsă, își trase piciorul. Impresia îi era par-că ar fi atins-o un șarpe. Blestema ceasul, în caro au plecat și își zicea că, de-acum, numai moartă ar mai pleca în așa urîtă tovărășie. Să fiu eu caiafa lor? Să fi mers cu el singur. Să văd, îi dădea mâna? Din când în când, fără să vrea, arunca, nisce priviri urîte spre Iliescu.

— Dar ce-mi arunci așa căutături bine-voitoare, d-ră? Te-ai supărat de ce-va pe mine?

— Eu! Dar ce am cu d-ta? Cine sciece gândeam și, fără să vreau, mi-a cățlut privirea pe, d-ta!

— E trist, dacă inema gingașă a unei domnișoare poate avea gânduri, cari să se reflecte. În asemenea privri și noi cari ve asemuim cu îngerii!

— Domnule Iliescu, ești un izvor de ironie, dar nu ți-ai găsit omul.

— Bine, la drum, omul mai glumesce, alt-fel îi pare calea prea lungă. D-ta te uiți urît; cuconiței i s-au înnecat corăbiile; pănă și Puica stă par că a înghițit bastonul.

— De, vezi, noroc că, ești d-ta vesel, zise Matilda

— Oamenii veseli trăesc mult, și eu nu voiu să mor. Bunica mea a ajuns la opt-zeci de ani și,murit rîzend.

— Să ai parte să-i semeni, zise Matilda zâmbind silit.

— Ei, vezi, tot eu, sireacul, v-am mai scos din tăcere, alt-fel adormeam în trăsură. Omul la drum e mulțumit, dacă are cu cine se certa chiar. N-oiu mai uita doi inși în tren: vreme de trei ceasuri s-au certat, mai nu se băteau; când la despărțire, își sțring mâna, mulțumindu-și unul altuia pentru companie.

— Se vede vica, Mărie, zise Puica, veselă....

Viea se întindea pe o costișă. În toate părțile se vedeau coline acoperite cu păduri.

În vale se așternea livada cu pruni și nuci înnalți.

Vierul, un bătrân sfătos, le eși întru întâmpinare, țistuind câinii, cari lătrau cât îi ținea gura, dădeau să rupă, nu alta. Ilieseu sări jos, dădu mâna Matildei; Maria se coborî, ajutând pe Puica.

— Tăceți, șarlelor. Să fie nisce hoți, v-ați ascunde de rușine, făcu vierul.

— Bine te-am găsit, moșule. Copți sînt strugurii?, zise Maria.

— De! Așa, și-așa: încep a fi pe ici pe colea câte unul pentru cine le scie rândul.

— Baba ți-i volnică? Nu mai vine pe la curte, zise Matilda.

— Apoi dă, a mai îmbătrânit și ea; tot se vaită de picioare. Acum a luat-o o fină în Băstoci, să-i descânte un copil, poate i-ar da de leac.

— Tot nu s-a lăsat de vrăji?

— Ea nu vrăjesce, descântă. Când vine și o roagă muerea că-i moare copilul, poate să nu meargă? E o pomană. I-a mers vestea că-i cu leac la mână și nu te slăbesc muerile, musai să meargă!

Poftim de ședeți pe prispă, par-că am sciut, de-am așternut scoarță. eu merg să v-aleg struguri.

— Noi nu i-am găsi! zise Hiescu.

— Nu stim, pe unde-s copți, zise Matilda.

Maria și Puica se primblau prin livadă, bucuroase, au scăpat de mutra lui Iliescu.

Moș Ghiorghe, cât ai bate în palme, aduse struguri și câte-va pere.

— Acestea-s din hultuani puși de boer. Se topesc în gură; numai cad pe jos.

Erau nisce bergamote galbene ca lămâia.

Iliescu luă una, care era mai galbenă, gustă și o dădu Matildei, zecînd:

— Gustă cât e de minunată.

Puica tocmai atunci sosi.

— Mamae, ziceai că-i mojicie să musci din pari și să dai altuia! Bravo, Iliescule, ești mojic.

— Taci, obraznic-o, zise Matilda, privind-o crunt. Maria și Puica luară câți-va struguri și plecară.

Matilda, sprijinită de brațul lui Iliescu, plecă în altă parte.

Tufele voreji de vie păreau buchete mari de frumje; strugurii atârnau greoi, dându-ți un sentiment-de bielșug și veselie.

Un miros de verdeață recorea aerul.

De jur împrejur zeci de nuanțe de verde armonisau de minune cu albastrul cerului. Era o vale, un cuib de verdeață și plăcere.

În această armonie de colori, singur omul făcea un desacord neplăcut.

Iliescu, otrăvit de aerul orașului, simțea adevărată beție în aerul îmbălsămat al viei.

— Ah! Ce aer, ce aer! Tot să trăeșci, zicea el, resuflând adânc.

— Când vii rar, poate. Dar când vezi mereu tot acelea-și dealuri și văi, tare te mai saturi. Iarna îmi vine nebuneală. Ah! ce monotonie! Ce pustietate!

— Hai atunci la oraș!

— Cum să merg? N-a mers el, când stătea bine.

— Vin cu mine, zise Iliescu glumeț.

— Cu leafa ta nu putem trăi amândoi. La oraș sînt toate scumpe, și eu sînt deprinsă cu bielșugul. Oh! să am zestre, de mult îl lăsam. Cu toate astea, uneori ași apuca încotro m-ar duce ochii, să tiăesc numai cu pâne uscată, atât mi-i de nesuferit de la o vreme. Când ași fi sigură de iubirea ta, nu sciu de ce jertfo n-așî fi în stare. Dar mi-i teamă: ești ușor.

La tine iubirea asta o o trecere de vreme, nu-i o patimă ca la mine.

Iliescu tăcu puțin și de-o dată, par-că respundend unui gând tainic, zise:

— Scii că trebue să remân câte-va zile, să-i lucrez nisce hârtii pentru Credit. Am văzut și socetelele. Stă prost cuconul Todiriță al d-tale.

— Dar, fie al dracului nu al mieu! Ce blestem să trăesci cu un bărbat, când nu-l poți suferi!

— Și mai ales, când iubesci pe altul, zise Iliescu, cuprinzendu-i talia și sărutând-o.

Matilda remase pe gânduri.

Iliescu era unul di-ntre acei îngâmfați de purtarea lor. Ori-care ar fi ea. Ca devisă avea s-ajungă ce-va și cine-va.

Fecior de văduvă, cu chiu cu vai, făcuse liceul; pe urmă, neputând merge mai departe, întră scriitor la tribunal.

Aci, cu lingușiri, cu plecăciuni, reuși să fie bine privit.

Cu toți ocărim lingușirea, dar fie-cărui din noi î-i mai drag unul, care măgulesce, de cît prietenul, care spune adevăruri crude. Lingușirea e otravă dulce, dar sigură de efect.

Nimeni n-avea despre el cine scie ce păreri bune; dar pe toți scia așa de bine să-i ia cu moinele, în cât nu-i puteau resista și treburile și le făcea.

Se insinuase în inema tuturor, făcându-le îndatoriri cu plan să capete și el altele în schimb, dar, firesce, mult mai mari.

Cu Mustea făcuse cunoscință tot îndatorindu-l, când a cumpărat petecul de moșie, care avea să-i rupă capul.

De atunci era nelipsit de la masă și de la vânat. Destul de chipos, avea talentul de a robi inemile femeilor. Cu privirea îndrăzneață și eloquentă, din ochi le spunea el multe și toate îl înțelegeau de minune. Avea une-ori privii! puternice și victima trebuia să plece ochii învinsă, priviri înfocate cari simulau perfect iubirea.

El, triumfător, zicea: «încă una».

Femeile adesea răpesc multe inemi cu ochii lor; sînt înse bărbați ale căror căutături sugestiv înmărmuresc pe sărmanele femei, întocmai ca ale șerpilor

Vai ele femeile cari nu pot să resiste! Asemenea priviri avea Ilieseu și le scia puterea.

Matilda, de la întâia vedere, a fost fermecată de-a binele.

La început credea ca totul se va liniști c-o strîngere de mână. O iubire platonică, imaginară, cu care se-mbată așa de multe femei! A uitat că păcatul cu ochii și cu gândul o tot -atât de vinovat cât și păcatul săvârșit; de la gând la fapt e, dese ori, numai un pas, pe care nu-l treci numai, când lipsesce prilejul.

Nu e vorbă goală de înțeles rugăciunea de la morți: „Prea bunule Dumnezeu, iartă păcatele robului tău cele făptuite cu gândul, cu vorba, ori cu fapta.”

Da, gândurile sînt calapoadele, pe cari se croesc faptele.

Tot ast-fel Matilda simți mai întâiu o plăcere neînțeleasă, inocentă chiar, de a sta cu Ilieseu de vorbă: „Sînt om și mi se acresce de-a vorbi numai cu Mustea, de cărat, de arat și de mojicii lui! mai afli câte ce-va de la oraș; te mai distrezi puțin”.

Și poate s-ar fi oprit acolea, dacă privirile lui Iliescu n-ar fi fost din ce în ce mai provocătoare, datul și strinsul mâinilor mai cu înțeles, iar vorbele ademenitoare.

Ilieseu nu avea nici un plan hdtărit și nici vre-o patimă aprinsă pentru Matilda; ora obicinuita combinație a becherilor, de a vâna femei măritate, fiind că nu riscă nemică.

Nici o respundere, secretul cel mai garantat, dragoste sigură și, la părăsire, nici un scandal cu putință.

Ilieseu, de la început, nu s-aștepta la reușita ce i-a fost dat să aibă. Îi plăceau înse mesele boeresci.

Se săturase de răsolul metamorfosat în mușchi, de sărmăluțele și chiftelele de la birt.

Ca un bun jucător de șah, înnainta încet, dar sigur.

De câte-va ori a nume nu veni Duminecile spre a a vodea ce efect vor avea nevenirile lui: sonda petima Matildei.

În urmă era atât de stăpân pe patima ei, încît une-ori îi era lehamete de stăruințele ei. Dacă nu venea într-o Duminecă, Matilda îl amenința c-o să se înnece în lac. Femee, orbită de patimă, pierdea ori-ce prudență și dese ori făcea scene bărbatu-su că n-a trimes trăsura dupe Iliescu.

— Îți pare că prea multă lume ne deschide ușa? Trăim ca urșii. E om de societate, purtat în lume mai povestesce ce-i pe la oraș.

Lui, după ani de căsnicie, nu-i trecea prin minte să-și bănuiască femeea. Era un om prea cinstit ca să poată avea bănat despre un prieten. De Matilda nu fusese gelos, când era tîner, cum era să fie acum? Mustea era prea necăjit cu alte nevoi ca să-i treacă așa ce-va prin cap.

Iliescu era împăcat la cuget:

„Ce să-i fac, dacă ține femeea la mine? S-o las și-ar face seamă! N-ași fi atunci om fără inemă? Să duc o ființă omenească la desperare? Un an, doi, pe urmă i-o trece. Iubirea, ca toate-n lume, are un sfârșit: ne-om plictisi ori ea ori eu.

„Cred că și cel mai mare moralist, în așa, cas ar face ca mine. Între păcatul înșelărei și al unei morți de om, alegi pe cel dintâiu.

„Un rigorist poate să dică lesne: „Îți place? Ia-o!” Dar o femee, deprinsă în bielșug, cu ce s-o țin? Ar însemna s-o ucid. Poți zice că-i o întîmplare nenorocită, dar n-am în cotro, așa cum fac o relativ moral. Moralitate absolută nu poate fi pe pămînt.

„Ce sînt eu de vină? Nu i-am zis să mă iubească. Cui i-ar fi putut trece prin gând că o femee ca dînsa, cu un trecut ireproșabil, s-ar putea amoresa dupe zece ani de căsnicie? Eram cavaler, cum trebue să fie cu o femee ori-ce bărbat bine crescut. Pentru nisce păreri închipuite nu era să fiu mojic! Păcătos e bărbatu-se că n-a sciut a se face iubit.

„Oarbă fatalitate! Numai de mi-ar servi la ce-va! Mie ce-mi pasă? Când ași vedea ce-va, cum-va, adio! și nu mai viu. Dar până acum, n-am nici un motiv.

„Prostul de bărbatu-se me crede amoresat de fată. Două trăiști goale, frumoasă căsnicie!

„Nu zic, fata e drăguță, deșteaptă, bună și onestă dar toate aceste calități nu țin nici de foame nici de frig...Cu «drăguță» nu saturi stomacul nici te îmbraci Leafa mea! Abia trăesc eu. O găsi ea vre-un bătrân chiabur, ăluia îi dă mana soia, pe mine să mă ferească Dumnezeu. Trece luna de miere și încep anii de venin dres cu pelin. Nu văd eu ce pățesc tinerii însurăței?

„Câți cunosc eu toți s-au despărțit pănă la anul. Ce plin de ilusii era Ghițulescu, când s-a însurat! „Să cerem amândoi la pod și nu ne lăsăm unul de altul”. Și acum se scuipau prin tribunal. Nu, nu, eu nu fac prostii de astea”.

Ast-fel judeca dese-ori Iliescu. Pe de altă parte Matilda avea și ea gândurile ei, sfetnici nepoftiți ai omului, și, vai! Dese-ori atât de primejdioși!

Gândea la viața trecută fără nici un rost, lipsită de plăceri îmbătătoare.

Se mira cum a putut trăi lipsită de patima iubirei, fără de care, gândea dînsa, totul e pustiu pe lume!

Era din acele femei, la cari iubirea e cu atât mai pătimașă, cu cât s-aprinde mai târziu.

Când atingea brațul lui Iliescu, o apuca un tremur de plăcere.

Adesea nu putea să-și ascundă patima în fața copilei, care, cu mintea el precoce, începea a observa unele lucruri mult mai cu stăruință de cât înnainte...Deși nu zicea nemic, dar avea, une-ori, nisce priviri atât de pătrunzătoare, în cât pe Maria o treceau fiori. Matilda era mânată de patimă, cum un vas șubred e mânat de vântul turbat și, dacă în cale se lovesce de stânci furioase, de valuri ucigătoare, îl e peste putință să se apere.

Iliescu înse mergea, ca un om ce se primblă liniștit, alegând drumul drept spre țintă, ne oprit de piedeci, ca morală, cinste și alte mofturi, cum le numea el, bune de speriat pe cei slabi de’ înger. El își mânuia drumul pe unde era sigur.

„Numai proștii cred în noroc și nenoroc. Viața ca un joc de șah; jucătorul cuminte și dibaciu scie sa iasă cât mai în frunte.”

Pentru moment sîmția o plăcere să arate Matildei nuna de care îi era amenințat bărbatul.

— Piei că remâi aici câte-va zile? făcu Matilda ca trezită di-ntr-un vis reu.

— Remân, m-a rugat să văd ce-i cu socotelele.

— Și ce crezi, stă el oare atât de prost pe cât se căinează mereu?

— Mai prost de cât îți închipui. Cum a reușit omul ăsta să încurce averea, nu pricep! Bețiv nu-i, cartofor nu-i, ștrengar de loc și, cu toate astea, o răsol.

— Oh! Să am zestre, cum l-ași lăsa! De cât s-ar mărita o fată fără zestre, mai bine nii s-ar nasce pe lume

— Când te-a luat sta bine, de ce n-aî stăruit să-ți asiguri o zestre?

— Ce sciam? Fată de opt-spre-zece ani! Mama s-a bucurat că-i moșier.

— Da, moșier. A-zi, dator putred. Crezi că scapă cu banii de la Credit? Dacă n-ar fi de cei cu crucea în sân, ar lăsa o parte din chirografari pe la Sfîntul Așteaptă. Vrea înse să dea pănă la para; pe urmă, câte-va rate neplătite, și din moșier ajunge inginer de pavele.

— Și tocmai acum, când fata începe a fi mare, se cer cheltueli: trebue să-i dăm educație, s-o pun într-un pension, doar n-o șă învețe cu dascălul din sat. El poate ar vrea, dar nu voiu eu.

— Ce pension! N-o să aibă de tutun, de nu se va gândi bine. Creditul e ce-va, dar când ești atât de înglodat, e balonul de oxigen, care prelungesce agonia, un ceas, o zi, o săptămână și la urmă, tot mori.

Ai să vezi vorba mea: n-o duce doi ani. Păcat de tine și de fată. Să n-ai nemic! Or să-ți vînejă creditorii și hainele din garderob. Câte de astea nu văd zilele la tribunal!

Trebuia să facă mobila, cel puțin, pe numele d-tale, dar acum nu se mai poate face nemic...E prea târziu ori-ce măsură; căci s-ar dovedi că-i falș și simulație.

Cu nebunia lui de-a plăti tot, are să ne lase pe drumuri! Oh! cât am fost de nenorocită! mai bine muream de mică. Ce întâmplări grozave! Me iubesci și nu-mi poți da nici, un sfat, nici un sprijin.

Da, e grozav să fii calic. Să am avere, te-ași lua. Și ce ne-ar păsa?

— N-ai nici tu, nici eu. Când me gândesc la atâtea suferinți, îmi vine să-mi fac samă.

— Trebue să ai curaj: n-aduc anii ce-aduce ceasul. Așteaptă și sufere omul ani de-a rândul și mântuirea o lungă el, numai n-are glas să-i spue: „întinde mâna ci me ia”, făcu Iliescu.

— Mângăeri deșerte! Sînt pe lume oameni meniți a fi vecinic nenorociți. Pe mine toți me credeau fericită, când m-am măritat. Prietene de-ale mele, cari me invidiau, nici nu se puteau stăpâni de a nu-mi zice: „Ce noroc pe tine”. Auzi noroc? Să ai de mâncat și de băut!

— N-ai avut noroc, fiind-că n-a avut cine te sfătui. Acum înse me ai pe mine. Eu gândesc mereu și poate găsesc o soluție, o mântuire. Din foc caută omul să scape ce poate și cum poate.

— Vai, dragă! Din foc tot poate omul scăpa ce-va; din apă nemic: te-nneci și singur.

— La nevoe dai din mâini, te agăți de-o scândură și tot, dacă ești energic, scapi, zise Iliescu.

Un plan drăcesc se urzea în mintea lui, lipsită de ori-ce morală.

— Nicule dragă, nu mai pe tine te am! făcu Matilda mai însuflețită.

— Am să-ți propun ce-va și tot o dată va fi o dovadă de cât me iubesci. Cred că am găsit un mijloc, care să te scape de sărăcie și să ne facă pe amendoi fericiți.

Puica alergă, avend câți-va struguri în mână.

— Am găsit struguri busuioci; îi duc tataei. Mamae, tata a zis să nu stăm mult că i-i foame.

— Mergeți înnainte la trăsură,v-ajungem; zișe Matilda.

Copila plecă.

Matilda, rezemată de brațul lui Iliescu, se cobora gânditoare..

— Nu poți să mi-l spui și mie planul?

— Nu se poate, până nu voiu fi sigur.

— Și când vei fi sigur? Mult o să treacă îndată ce voiu vedea socotelele.

De la vie spre casă vedeai colinele vertji de umezeala toamnei, cu vârfurile acoperite de păduri de fag și mesteacăn.

Recoreala văei dădea o simțire plăcută.

De sub pădure se cobora la vale cireada de vite a satelor vecine; tălăncile resunau înnăbușit. În depărtare se auzi un fluer de tron. Cucoana Matilda zise:

— Trece trenul de la Costesci. Ce mai procopsiți sîntem și noi! Nici o linie ferată n-a fost în stare să aducă pe moșia noastră. Face și el politică pentru alții; când e vorba de interesul lui, nu pricepe boabă.

— Cum crezi, țață, că se poate face tren pe lungă moșia fie-căruia?

— Iar me contrazici? eu nu Jic pe lungă a fiecăruia, ci pe lungă a noastră.

Atâția alții au reușit să-și aducă, ba să le facă și stații. Închipuesce-ți acuma c-ar trece trenul. Am sta, am privi, și tot e o distracție. Și nu mi-e atâta de asta, dar de nepriceperea omului de-a se pricopsi; atunci se ridica și prețul moșiei, aveai de dus productele la o stație apropiată, dar nu să te ție cărăușii o groază de bani. Când înse ești lasă me să te las, n-o să vie nimeni să-ți rupă mânecile.

Puica oftă; nu pricepea mult, dar vedea că-i în potriva tată-se, pe care ea îl iubea.

— Nu ve mai certați pe datorie. Astea-s lucruri ce nu se pot schimba. Ascultați mai bine ce doină trage băietanul cu vitele.

Valea resună de fluerul ciobanului.

Pe la apusul soarelui, în natura selbatecă, doina, tânguire de veacuri a Românului năcăjit, era adevărat feerică. Poate un iscusit în ale musicei n-ar fi găsit nemic maestral, dar pe simplii muritori notele, bine cadențate și duioase, îi făceau să aibă sentimentul duios și jalnic al unui popor simplu, nesigur de Ziua de mâine, jelind Z^ua de ieri și tomendu-se de cea de a-zi.

Toți din trăsură ascultau cu sfințenie; până și caii își muiaseră pasul spre a nu se prea îndepărta de cireada, care urma ca un convoiu pacinic. Cine s-ar mai îndoi că animalele din cireadă nu-și ascultau cu drag stăpânul?

— Vedeți, boarilor, Zise Gheorghe de pe capră, văcarul ăsta na poartă ghioagă. E o minune flăcăul. Toată Ziua doinesce și vitele îl ascultă, par-că le-ar grăi pe a lor. Îi dase, mai an satul afară, și n-a fost chip! Vitele împluseră țarinele; a trebuit să-l ia înnapoi.

— Se vede el ca-i meșter, de ne-a fermecat și pe noi, zise Iliescu.

— Au venit și boeri de la târg să-l asculte cântând. Voiau să-l ducă la oraș; dar n-a voit, prostul pice că el poate cânta numai în sat la dînsul. Unde-s eu în locul lui?

Soarele, cu cât se pleca spre asfințit, cu atâta fugea mai răpede, doar n-ar mai vedea mișoliile omenesci nici frumusețile naturei, nici doinele melancolice ale flăcăului nu erau în stare să-l oprească. El, stăpân al lumei, fugea mereu, fugea roșind ca focul de atâtea nelegiuiri, de atâtea pecate.

Când au ajuns acasă, cuconul Todiriță îi aștepta în balcon; feciorul pusese masa. Era o seară liniștită. În față se întindea iazul lin, o imensă marmoră albastră. Nici o cută nu-i încrețea fața; numai margenea de sub deal părea încadrată cu verde, de papura ce se reflecta în apă.

— V-ați săturat de struguri și ați uitat de mâncare; mie sciu că mi-e foame.

— Mai așteaptă și d-ta, zise Matilda.

Cuconul Todiriță, spre a nu încinge cearta, tăcu din gură.

Era o seară de toamnă, nespus de frumoasă, de aceea și stătură la masă în balcon.

Deși nu înnoptase încă de tot, dar o lampă ardea pe masă. Nu aburea nici pic de vent. Cu toți tăceau, par-că n-ar fi voit să strice pacea care domnea.

Cucoana Matilda, de o dată, scoase un țipet:

O broască mare, frumoasă, de o coloare verde-galbenă, cu dungi închise pe spate, cu căpușorul pătrat și labele-i groase, se uita fix la lumina lămpei. Păi ea că observă ce-va cu mare atenție; făcea câți-va pași și ea se oprea nedumerită.

La țipetele Matildei, remase și ea nemișcată. Cuconul Todiriță și Iliescu se răpeziră spre Matilda, întrebând-o: „Ce-i?” Maria se răpezi cu-n pahar de apa.

— Uit-te, uit-te! Vezi faptele tale. Îndrăznesc muerile să-mi trimeată farmece. Ai să mă omori; privesce, o gura cusută cu mătase roșe. Uit-te cum stă pocindu-te.

— Nu-i nemic, sor-o. O sărmană broască. De ce ziuă umblă pe lungă balcon. Ce-ți faci spaimă?

— Ba sînt farmece, blăstămățiile ibovnicelor tale! Vor să mă omoare. E fapt, e moarte! Mari-o, chiamă pe Anica s-aducă șperlă fierbinte să toarne pe unde a călcat faptul.

Dacă nu te-or duce țerancele astea și călare pe prăjina, să nu-mi zici pe nume. Îți spun de atâta vreme că găsesc tot soiul de băboane și nu credi.

— Matild-o, de ce-mi aduci învinuiri? De ce presupui lucruri ce nici prin minte nu-mi trec? Așternutul dese ori me arde ca focul de griji; nu pot doimi nopți întregi. Îmi vine să-mi fac samă la gândul că n-ași putea scăpa moșia, și vom fi aruncați în sărăcie.

Scii tu cât e de grozav să treci de la bielșug la sărăcie?

Să te vezi că n-ai pe a doua di de pane ori de carne. Să n-am ceea-ce a-zi au servitorii miei?

Și-n asemenea zile de grea cumpănă, tu să-mi amăresci sufletul cu fleacuri?

Ce ți-am greșit? Omul acesta e prietenul casei, va fi nepărtenitor, spune-i să ne judece: Nu te-am insultat, nu te-am înjosit; am muncit ca să ai bielșugul.

— Frumos bielșug! Dar ce să-mi mai faci de cât ce singur mărturisescoi? se poate mai mare crimă de cât să-ți arunci femeea și copilul în sărăcie prin neghiobiile tale?

La aceste vorbe un fier roșu vârît prin inemă nu i-ar fi făcut mai mare reu.

— Îți spun starea mea sufletească. eu mă lupt, mă lupt, cum nimeni nu-și poate închpui și cred că totul nu-i pierdut.

Bun e Dumnezeu și-mi va ajuta! împrumutul de la Credit poate să mă scape. Dar lasă-mi mintea slobodă să pot lucra. Nu scii cât me sacă toate certele cu tine! Ceasuri întregi îmi simt capul greu, nefiind în stare să leg doue idei. Une-ori sângele în mine clocotesce, îl simt că-mi zdrobesce tâmplele, îmi vâjie în urechi adevărata vijelie; de n-ar fi copila, mi-ași face samă.

— E lucru ușor să te liniștesci cu un glonte, lăsând femeea și copilul în miserie. Asta o face orlcare las, nu.i o bravură.

— Dar pentru Dumnezeu, ai milă, nu me duce la desperare!

— Mai bine nu legam o piatră de gât și mă dedeam de rîpă, zise Matilda, plângând și fugind în casă.

— Să fiu al dracului de pricep tot acest scandal. — zise Mustea enervat.

— Așa sînt cucoanele, nervoase. Nu mai băga tot în seamă.

— Dar numai a-zi? Așa-i tot-de-a-una. Acum e liniștită, și, de o dată, când nu te aștepți, îi sare țandura. Învinuiri, insulte, nemic nu-i pare prea greu să mi le spue. Ce sufer eu de clece ani nu se poate închipui. Tot credeam că poate e tîneră, s-o cuminți. Aș! Din ce în ce mai reu. Pentru Dumnezeu până când?

Ce morală capătă fata? Ce educație? Menspăimînt gândindu-me că și copila mea va fi pentru alt bărbat ceea-ce mă-sa a fost pentru mine. Me ia groaza că altul n-o să rabde: îi dă o bătae soră cu moartea și ți-o trimite acasă. Femeei ăștia îi trebuia un bărbat, care s-o bată cel puțin o dată pe lună.

Să me despart! Dar fata? S-o las cu totul pe sama ei? Me ferească Dumnezeu! Dacă mai am curajul de-a munci, numai pentru copilă muncesc.

— Prea exagerezi. Pentru certe și nervi de cucoană nu se desparte un bărbat cu minte. Te-a văzut că prea ei la inemă istericalele dînsei. Fă-te mai nepăsător și să vezi cum o să-i rupi hărțagul.

— Nu vezi? Pănă acum mai avea rușine de străini, dar începe și în fața hunei, a slugilor. Se vede că o nenorocire nu vine nici odată singură. De-o bucată de vreme se poartă cu mine îngrozitor; dar fata, ce lecții vede?

— Prea le duci departe. Femeea e slabă!

— Oh, nu-i mai ținea parte. Femeea asta a fost adeverată piază rea pentru mine. Plâng, unii zănateci soarta femeei, dar e de plâns a bărbatului.

El n-are odihnă; muncesce zi și noapte, viitorul familiei de el atârnă, de iscusința lui și, când furtuna amenință vasul, nu de viața lui se îngrijesce: cu drar ar jertfi-o să poată scăpa pe-a altora.

— Prea multă consciință nenorocesce pe om. zise Iliescu.

— Ce vremi nenorocite! A-zi dușmănia cea mai mare domnesce mai în fie-care familie. Educația e ticăloasă. Fetele învață numai fleacuri, învață a spune prostii franțuzcsce; dar- nu să aibă inemă, să creadă nevoia bărbatului, să fie bune gospodine și să-și iubească copiii. Nu, așa ce-va nu-nvață!

— de la cine vrei să-nvețe, de la străin? D-ta ai idee din ce fel de femei se recrutează guvernantele noastre?...

— Tatae, mamaea plânge. Ce-o fi având ea de-i mereu așa nu sciu cum? Tu me lași să te sărut?

Cuconul Todiriță sărută cu drag copila, zicând.

— Acum du-te de te culcă, draga tatei. Întăiu te închină și te roagă lui Dumnezeu să-ți dea minte și sănătate.

— Ție și mamei sănătate, da?

— Da, puiule, întăiu zici „Tatăl nostru”, îlscii?

— Cum de nu? M-a învețat Maria.

Maria plecase, de cum începuse cearta. Era sătulă să audă asemenea scene și încă în fața lui Iliescu, pe care îl scia că-i dușmanul casei, nu prietenul, cum îl numea Mustea; dînsa era sigură că el simte bucurie ascunsă, cu cât vede că tot mai mult slăbesce căsnicia lui Mustea...

Iliescu n-avoa încă planul tocmai limpede.

Îi lipseau elementele pentru a-l limpezi.

Aerul curat, hrana bună, toate erau ce va, dar n-ajungeau ambiției lui. Ar fi voit să fie el stăpân pe toate astea, să fie în casa sa. De câte ori nu privea cu ură pe Mustea?

„Un ramolit, își zicea el, și se bucură de așa bunuri!” Une-ori îi era atât de zguduită moralitatea, în cât, dacă s-ar fi realisat fabula cu unchiul, care ar fi în China, și ar fi vorba numai de apesat un buton de sonerie și unchiul să fie pe loc mort, iar milioanele să remâe, n-ar fi stat un moment la îndoială și ar fi apesat fermecătorul buton. Ar fi făcut el bucuros o crimă, care să-l îmbogățească, dar să nu-i mânjească mâinele nici să-l expue la închisoare.

Une-ori, în rătăcirile ambiției își zicea: „Să i se întâmple lui Mustea un accident, cum a fost când cu hoții, ce noroc ar fi pe mine! Ași lua-o pe Matilda, ași administra averea ți iată-me din simplu slujbaț, mare proprietar.” El n-ar fi prost ca Mustea. Știe cum să întoarne coțcăriile.

Mesele înbielșugate, luxul de la Mustea, primblările cu trăsura, deslănțuiseră în el toate patimile.

Nu mai putea mistui mâncarea de pe la birturile de a treia mână. Își crease omul dorinți și trebuia să caute mijloacele să și le poată mulțumi.

Când se întorcea în camera închiriată cu iona, cu mobilele sărăcăcioase, îl apuca o furie, o ură de moarte pe cei ce trăiau în lux și bielșug. În asemenea momente nici o crimă nu-i părea lucru prea mare. „E o lașitate să vrei a avea ce-va și să n-ai curajul acțiunei.” În lume învinge cel ce scie să se lupte pentru sine. E o lege a naturei care a dat creanga de finic celor cari au sciut să mănânce mai bine, să iubească și să petreacă; mișelul piere în lupta de toate cailele și, de cât să me las mâncat, mai plăcut e să mănânc cu pe alții”.

A! morala e făcută de cei cu poftele satisfăcute. Și lupul dacă e sătul trece pe lungă stână fără să se abată. Noroc că morala are atâtea portițe dosnice, prin cari poți eși, dacă ești dibaciu.

De aceea în scena de mai sus, el vedea că, fără voia lui, i se limpezesce o parte din plan.

„Cu cât traiul Matildei va fi mai nesuferit în casa lui Mustea, cu atâta mai cu siguranță ea va fi uneltă în mâna mea.

„Cu atât mai mult, Matilda îmi va fi un aliat sigur întru îndeplinirea planurilor.”

CAP. XVIII

Ispită diavolească

Cucoana Matilda abia ațipi în ziuă; Nu se dumerea ce o să-i spue Iliescu. Tot soiul de închipuiri îi treceau prin minte; dar nici una nu se opreaa, nu vestmîntul nici umbra unui adever. Enervată, muncită de o curiositâte nemărgenită, se îmbracă cochet.

Rar se găsesc dureri destul de mari, cari să înnăbușească în femee simțul cochetăriei. Femeea are chiar grijă, cât o încă în viață, să spue cum să fie împodobită dupe moarte. Ce e strălucirea colorilor pentru flori, podoaba e acela-și lucru pentru femee.

Ilieseu lucra în cancelarie.

Matilda, deși obosită, dupe o noapte de insomnie, își luă o înfățișare veselă și întră, zicând:

— Bonjour, dragă Iliescule! Lucrezi?

— Am început.

— Le dai de rost?

— Eu să nu le dau? Cum ai dormit?

— N-am închis-ochii, dar tu?

— Me gândeam la enervarea d-tale.

— Ei, ai vezut ce om e?

— Mojic!

— E chip de trăit cu așa om?

— De!

— Nu, de. Respunde, sfetuesceme ce să fac? O să ajung la desperare; a sară mi-a venit să me arunc în lac.

— Pic să ai răbdare!

— Da, lesne e de dat sfaturi.

— Ce neregulă în hârtiile lui!

— Ca în toate. Un neisprăvit.

— Trebue de avut răbdare să facă împrumutul.

— Ei, și pe urmă?

— Pe urmă vom vedea.

— Ce să mai ved? Ajung zeci de ani de suferință. Voiu fi resplătit toate pecatele.

— Te asigur, dragă Matild-o, că eu compătimesc și sufăr cu tine; zi și noapte, gândesc la o soluție pentru binele tău.

— Ai zis eri că o să-mi spui ce-va. Spune te rog. Toată noaptea m-am gândit. De n-o fi chip de scăpare, me înnec. Ochii Matildei erau amenințători. Patima ucisese într-însa ori-ce rațiune.

Vorbele bărbatului său, ori cât de blânde, purtarea ori cât de cuviincioasă, îi erau nesuferite.

Casa îi părea iad. Nu-și mai vedea de gospodărie nici cât înnainte. Răsipa cea mai desăvârșită domnea în toate. Cămara pe mâna feciorului. Albiturile fără nici o randuiala. Clielarul de la hambare dădea, cum credea. Mana nu se putea amestega: la cea mai neînsemnată mesură ce lua, o învinuia că-și da aere de stăpână. Cuconul Todiriță nu putea observa tot.

Era adevărată jale în gospodăria bietului Mustea; ’să fi înviat bătrânul, ar fi murit pe loc de supărare’ De la putinile cu unt de altă dată, acum ajunseseră de cumpărau din sat! Tot așa cu puii și cu ouăle.. Când îî cerea lui cuconul Todiriță bani pentru asemenea cumpărături, el, sărmanul, da din umere, gândind: «Sărmana mamă, unde e să vadă în ce hal de răsipă Sînt! Avea dreptate, biata, când-mi-a zis:

„Băete dragă, să nu iei fată deda târg; acelea se scoală pe la amiază, să tem (ziua de soare. și noaptea de vânt. Vacile împung, găinile ciupesc, focul strică fața și munca, mânile. Gospădăria ’lor e în pungă, dacă au; și cămara la piață!” Acum vedea cât a greșit, neascultând sfintele povețe ale maică-sa.

Tinerii re cred în tot-de-a-una mult mai înțelepți de cât bătrânii; puterea vieței le e atât de aprinsă, în cât își închipue că poate să covârșească îndelungată experiență a bătrânilor. Dar, după cum durerile mari au drept leac numai vremea, tot așa experiența vieței se capătă numai cu timpul; dacă sfaturile blânde și înțelepte ale părinților ar fi avut darul de a convinge îndărătnicia aprinsă â copiilor, poate fericirea ar fi a-(zi mai mare pe pămînt.

Cucoana Matilda, numai de-l vedea cam posomorât, îndată începea:

— Poate nu-ți place? ori m-ai luat să-ți fiu găinareasă? Menajul și cât îl fac me enervează. Dacă ți place; daca nu, te las aici.

La asemenea vorbe Mustea strângea din umere și nu zicea nemic.

Iliescu-o privi lung, par-că să se încredințeze, dacă e destul de pregătită pentru propunerea lui. O întrebă scurt, dar cu mult înțeles, deși el scia mai bine ca dînsa:

— Când ia banii de la Credit.

— Ce-i cu asta?

— E mult. Ar fi ce-va de făcut, dacă te-ai hotărî.

Matilda tresări. Par-că începea să înțeleagă. Ca prin sită, zărea tot planul.

— De nu menșel, peste o lună. D-ta nu scii?

— Eu chiar să sciu nu pot nimic.

— Dar eu?

— D-ta poți tot.

— Ei cum? Spune. Sînt gata la ori-ce, numai să scap.

— Eu ved o singură scăpare!

— Care, cum? Ce? Spune o dată!

— Poate îți va părea cam grea de împlinit, dar la boli grele trebuesc mijloace eroice.

— Da, sînt bolnavă, ah, atât cum nimeni nu crede otravă chiar mi-ar părea un medicament binefăcător.

— Par-că ziceai aseară că numai lașii se omoară!

— Dar, când te silesc alții, aibă-te pe cuget. Spune o-dată, nu me chinui.

Vezi, sor-o, sînt împrejurări, în cari scrupulele prea mari devin adevărate crime.

— Numai moarte de om nu-s în stare să fac. Alte celea ori-ce, zise Matilda, din ce în ce mai hotărîtă.

— Nu-i vorba de moarte, e ce-va mult mai simplu, zise Iliescu.

— Păharul e plin; de-ar fi în el venin, l-ași goli tot. Nu-ți închipui cât pot face, când iubesc pe cine-va, dar și când îl uresc, nici Dumnezeu nu i-ar putea sta pavăză! Spune, te rog, o-dată, ce să fac și fac tot, zise Matilda cu ochii aprinși de o hotărîre pătimașă.

— Poate să mai gândesc.

— Vezi cât ’sufăr! Sfaturile tale sînt pentru mine adevărata mântuire: N-am nici un prieten. N-am suflet de om, care să ție cu adevărat la mine și care să me priceapă. Străină în casa mea, nime n-are milă de mine. Chiar copilul mieu me spionează și chiar sora ne uresce.

— Prea le exagerezi, draga mea, dar eu zic un lucru; trebue, cu ori-ce preț, să te asiguri; după atâția ani de viață cu el, poate ți se cuvine ce-va.

— Nu de viață, de suferință!

— Cu atât mai mult. Păcatul mi-l iau asupra mea.

— Când curmi o suferință, nu poate fi pecât, zise Matilda.

— Numai să ai curaj!

— Dar spune-mi o dată cum? În ochi i se citea dorința și frica poftei neîmplinite, nesigură de reușită, îndoiala criminalului de va găsi ori nu aurul dorit, dupe săvârșirea crimei.

— Lucru e ușor, dupe ideea mea, când ia banii de la credit, să-ți asiguri câte-va deci de mii. Cu cincizeci de mii plătesce ipotecă, iar cinci-zeci va lua în numerar ca să plătească chirografariî și să mai oprească pentru lucrul moșiei. Are planuri mari, vrea să gunoiască o mulțime de lanuri.

— Da, altă nebunie, de care îmi vorbesce de mult.

— O să arunce banii pe gunoae.

— Tot l-am oprit. Acumm e înse nebun de legat; nu ascultă nemic, face cum îl tae capul.

— Când o avea bani, sigur își pune planul în lucrare.

— Ce i pasă lui de suferințele mele?

— Pui mâna pe bani și părăsesci domiciliul.

Matilda remase un moment pe gânduri. Ar fi voit să se sfătuiască și cu consciință, dăr nu o mai avea. Din momentul ce-și înșelase bărbatul cu atâta ușurință, fapta, ce-i propunea Iliescu, era nemic. Dese ori ștersese ea câte o sută și două din casa de fier, când îi cădeau cheile la îndemână.

— Sigur, alt-fel mi-l ia și me și bate. Văd eu că o să ajungă și acolo.

— Nu te poate da în judecată nici închide; între soți nu-i furt, ori cât ai lua.

— Vezi bine, e dreptul mieu. Fată frumoasă și tineri, nu se cuvenea să-mi constitue o zestre?

Iliescu studiase, în aceste câte-va momente, toată impresia ce făcuseră vorbele lui. Văzuse el că propunerea e primită destul de bine: dar, pentru a o hotărî și mai mult, adaose:

— Într-un an ești divorțată și ne luăm.

La aceste vorbe Matilda îl îmbrățișa.

— Tu ești îngerul mieu! Poate voiu avea și eu noroc o dată! De cum ai venit în casă, am avut o presimțire că ai să-mi fii prietenul cel mai adevărat. Dragă, cum o să-ți fiu eu recunoscătoare de atâta-bine și fericire?

— Să mă iubescî și să me asculți.

— Dar te mai poți îndoi?

— Cu parte din bani facem o casă frumoasă. Am un loc remas de la o mătușă. Dar loc minunat, colț de stradă, îu centru, aproape, și mare; face de sigur cinci-zeci de mii de franci. Ca crezi? Nici eu nu-s așa golan! Restul îl dăm cu procente mari. Scoatem sută la sută. Cu douezeci de mii câștigăm încă pe atâta. Trăim prințesce.

Matildei îi străluceau ochii de mulțumire. Toate petrecerile orașului, de cari n-avuse parte, i se aretau ca într-un caleidoscop.

— Dar vezi mai am și alte planuri; averea n-ajunge, trebue și titluri și rang. Vom merge în străinătate și, în trei luni, me întorn avocat.

Matilda era cu desăvârșire zăpăcită. Iliescu îl părea un erou din povești, un bărbat cum nu-i dat fie-cărei femei să întâlnească.

Fericirile făgăduite erau atât de mari, în cât i se părea că visează. Din nou îl îmbrățișă.

— Iliescule dragă, tu nu ești un înger, tu eștî un Zeu! Oh, e cu putință ca eu să es odată din pustietatea asta? Să mai trăesc în lume? Să mai ved oameni de seama mea?

— Vezi bine că o să trăim în casa noastră, mobilată dupe ultimă modă. O să primim visite și o să dăm soarele. De cununat ne va cununa președintele. De îndată intrăm în societate bună.

— Nu-mi vine a crede că o să es din mlaștina asta, plină de friguri și di-ntre mojicii de-aici.

— Chestia e să fii destul de dibace. Să-l Vezi de nu are cum-va gând să n-aducă banii în casă. Atunci am fi pierduți; toată fericirea noastră s-ar nărui ca un castel de cărți. Trebue din vreme lucrat, fin și pe departe, să-l convingi s-aducă jumătate din bani, spre a se chibzui bine ce să facă și cum să-i împartă. Va trebui să te porți cu ol mai bine.

La aceste vorbe Matilda remase pe gânduri. Femeile nervoase trec răpede de la o stare sufletească la alta. Dese-ori în ele se luptă cu înverșunare doue personalități: una mai bună, alta mai rea.

Din ce în ce o robea ce-va neînțeles, un fol de neliniște neplăcută, o constrîngere a inemei, o apesare pe piept. Un tremur nervos o apuca la gândul înșelarei lașe, a amegelilor prefăcute și a furtului, căci un cuget lăuntric îi zicea: „Ori-cum vrei și-i numesci, e furt, ispita la care te îndeamnă amantul.”

Iliescu observa schimbarea și adaose:

— Ce, nu-ți vine la socoteală să-l lingușesci? Află dragă, că lingușirea pentru noi ăștia fără avere e ca veninul pentru șarpe; lui nu-i face nici un reu, iar pe victimă o ucide. Natura a dat fiecăreia o armă. Să-i fim recunoscători, și să ne folosim de ea, dacă voim să nu ne zdrobească alții capul.

— Da, ved, sînt momente, când ne trebue multă voință.

— S-o ai. Viața e vecinic războiu, ori biruesci, ori ești biruit; mult de ales n-ai! Ori te hotăresci să suferi miseria neagră, cum ți-a spus el singur a seară, ori faci ce te îndemn eu.

Matilda tăcea. Vorbele lui Ilieseu erau ca un ferment, care are nevoe de nițel timp spre a face efectul dorit asupra minței.

Îl iubea pe Ilieseu, așa cum iubesce un bolnav sănătatea, și, ori-cât ar fi de amare medicamentele, le ia numai să-i aline durerea.

Sfaturile lui Ilieseu erau veninoase, dar Matilda era bolnavă de-așa boală, de care omul, ca să scape, își repune chiar viața.

Ațițarea și încordarea spiritului le fusese atât de mari, în cât tăceau și unul și altul.

Lumea toată pentru Matilda era în umbră; punctul luminos, luceafărul, era Ilieseu.

În colo nemic, o desăvârșită nesimțire pentru toți.

Iubia așa cum iubesce o femee în amurgul tinereței. Onoare, sentiment de mamă, datorie de soție, toate sînt călcate în picioare de a tot puternicia patimei.

În ochii ei negri și pătimași se coția focul inemei ce nu fusese potolit de dragostea tinereței la douăzeci de ani; Pe față se vedea dorință, ambiția de a-și croi o viață nouă. Năzuința către o fericire închipuită. Vecinicul miraj, după care alergă atâtea femei, până ce, istovite de puteri, cad pradă nebuniei lor.

Strălucirea pătimașă a ochilor era, din cândin când, stinsă de grija neizbâmjei, de frica instinctivă ce o da necunoscutul.

Dar asemenea clipe trec răpede peste un suflet aprins ca al Matildei.

Planul lui Iliescu era, ce-i drept, o scăpare. Dacă el putea să lovească pe alții de moarte, ce le păsa lor?

Leul și tigrul nu se-îngrijesc de moartea victimei ci de îndestularea poftei lor.

Tăcerea se prelungea mereu; stăteau alături, dar teama complicilor îi despărțea.

Cugetul căuta să arunce umbre asupra acestor planuri, ce păreau atât de luminoase în mintea lor. Licăririle consciinței, la asemenea oameni, sînt licăriri de stele călătoare: o clipă și totul se stinge în noianul patimilor.

Iliescu, plictisit de tăcere, zise:

— Planul mieu poate îți strică dieta d-tale de moralitate?

Matilda oftă.

Lui Iliescu i se păru că, cu toată aparența hotărîrei de la început, Matilda se lupta cu îndoială. De aceea trebuia să lovească și mai tare.

— Gândesce, el tot ese la covrigi; iar tu și fata remâneți pe drumuri. Făcend ce-ți spun, v-asigurați, amândouă. Dacă fapta e, — poate — nu tocmai morală față de bărbat, o sublimă, prin înnălțimea jertfei și prin devotament, față de copilă.

Datoria de mamă te împinge la aceasta. Cum? Poate oare fi immoral să împiedeci un zevzec de a umplea pungile cămătarilor, cari l-au supt ca nisce lipitori? Scii oare că a plătit, une-ori, sută la sută? E ce-va îngrozitor cum și-a bătut omul ăsta joc de avere.

— Nici milă de copilul lui n-are, zise Matilda, spre a-și face curaj.

— Dacă n-are el, aibi cel puțin d-ta. Nu, moral nu poate fi să ei pâinea din gura copiilor și s-o dai cânilor. Atunci prefer să fiu imoral, dragă Matildo.

Aceste argumente părură Matildei puternice.

Nici o dată nu se înduioșase atât de mult la numele de mamă; par-că-l amjea pentru prima oară: i se părea atât de resunător și de puternic, în cât i-ar fi fost iertat să făptuiască ori-ce în numele acesta sfînt. Acest nume îî da drept chiar la crime, credea ea. Cine nu se înduioșează pănă și de leoaica ce sfâșie spre a duce puilor?

Da, cuvîntul mamă, cuvînt atât de scump întregeî firi, îî resună mereu în minte. I se părea că i se strigă: „Ai datorie să-ți asiguri pâinea și fericirea copilului, fie chiar cu prețul vieței, și, vai, chiar al cinstei! Îți ei dreptul din ghiarele cămătarilor!”

Și cu o energie de nebun, cugetul reu îi striga tot mai tare:

„Dacă tatăl e smintit și nu se gândesce la soarta copilului, ești datoare să te gândesci tu”.

Ca frunza clătită de vent, atât de șubredă e morala! Iată cum, în numele datoriei și al Celui mai sfînt nume, numele de mamă, se făptuesce sau cel puțin se urzesce, o crimă mișelească: Trădarea soțului și furtul averei lui.

Dreapta consciință amuțise, ea n-avea puteri să strige:

„Numele de mamă nu dă drept la crimă; pânea nelegiuire! e otravă pentru copil.

„Mai pre sus de hrana trupească e cea sufletească!”

Cădea-va oare Matilda în ispita furtișagului, dupe ce căzuse într-a adulterului?

CAP. XIX

Moartea Tirolicăi

Era în ziua de Sântă-Măria cea mică. Zi în care Matilda își ținea patronul.

MosafiriI tot cei obicinuiți. Iliescu venise de cu seară, ca de obiceiu.

Era o demineață recoroasă de toamnă; o rouă bogată căduse pe florile tomnatece de o frumuseță rară: mărgărite de toate nuanțele, rosete, gherghine și busuioc.

Vlăstarele verzi de rosete dădeau un miros îmbetător.

Iliescu se duse des de demineață în grădină și culese un buchet frumes.

Îi aduse și-l așeză pe masă în salon, alături cu o bombonieră îmbrăcată în brocart albastru, coloarea la care ținea Matilda și avend de-asupra o inițială elegantă de fildeș. Un singur M.

Matilda nu eșise încă. și făcea toaleta cu deosebită îngrijire, ca în tot-de-a-una, când venea Iliescu.

Rochii de mătase și dantelării avea destule din vremile bune, când nu se aiurea încă de crisă și de atâtea nevoi, când aur curgea mereu pe Dunăre, oprindu-se în porturile țerei, atras ca de magnet, de câmpiile rodnice.

Matilda se sculase foarte târziu, cafeaua o luase în pat. Avea toate șiretlicurile femeilor cochete: A sta cât mai târziu culcată, e lucru obicinuit cucoanelor pentru a nu părea obosite.

Veni în salon pe la vre-o un-spre-zece.

Ilieseu o aștepta, îi strinse mâna; fiind singuri, o îmbrățișă, dându-i buchetul și bomboniera.

Matildei îi strălucea fața de bucurie și fericire.

— Ah! Ce atenție plăcută!

— Un nimic, dragă Matild-o!

— Numai singur tu te-ai gândit la mine!

— Să nu me gândesc? Ar însemna să nu mai trăesc!

— Nici o buruiană nu mi-a adus nimeni. Cu toți au și uitat că mi-e ziua.

— Ce frumoasă ești! Ce farmec ai tu de a te face pe fie-care zi mai încântătoare?

— Ei aș!

La aceste vorbe intră și Maria. În schimb dînsa nu se împodobise de loc. La ce podoabe pentru nisce oameni, pe cari nici nu-i iubesci, nici nu-i stimezi?

Dînsa nu dorea să le insufle nici dragoste și nici plăcere.

Bucuroasă ar fi stat în camera ei, să nu mai vază toate cochetăriile surorei sale, dar era silită să iasă, alt-fel Matilda ar fi crezut cine scie ce.

Pe fața Măriei era așternută jalea și teama unui apropiat desastru. Căsnicia cumnatu-se îi făcea impresia unui bolnav condemnat de doctori, cărui îi sînt numerate zilele.

„Ființele nervoase, ca Maria, au presimțirea viitorului; le sînt de ajuns câte-va date spre a-l predice pin nenorocire. Maria scia prea multe spre a se putea zice că face numai proorocii înșelătoare.

Fără să audă o vorbă, de pe căutăturile Matildei și și ale lui Iliescu, înțelese că între ei o un complot. Dînsa nu pricepea ce, dar avea presimțire că numai ce-va bun nu putea fi.

Mii de presupuneri îi treceau prin minte, dar nu se putea opri la nici una. Adesea era aproape să cază în ispita spionărei, anume: să asculte la ușe, când soră-sa, închisă cu Iliescu, puneau la cale vre-o intrigă; dar această înjosire o desgusta. „Nu, fie ce va fi, dar eu nu voiu alerga la asemenea mijloace; păcatul întâiu e greu, pe urmă cine scie ce mai fac”. Poate în ruina acestei căsnicii vedea și propria-i nenorocire. Fată săracă, încotro va trebui s-apuce?

Gânditoare, Maria s-așeză la piano. În vremea asta veni un taraf de lăutari.

Feciorul le spuse că boerul nu-i acasă și nu primesce.

Dupe dînșii veni preotul satului, părintele Biciușca, un preot de țeară, roșcovan, cu fața arsă de soare, cum îl știm. Se cunoscea că nu stă numai la umbra altarului, ci muncesce pentru a agonisi traiul unei familii numeroase, cu care era binecuvîntat, ca mulți preoți.

— La mulți ani, cucoană Matild-o, soacră mare.

— Să dea D-zeu, părinte.

Preotul singur n-o uită pe Maria, și zise:

— Să te văd mireasă în curând, dudue Marie.

Maria îi mulțumi de politeță, abia înnăbușindu-și un oftat. Fată săracă, cine avea s-o ia. În inema ei desnădejduită, această felicitare părea tot așa de cu neputință de a fi împlinită, ca și cum i-ar dorit să ajungă, regină ori împărăteasă.

Deși era abea de nouă-spre-zece ani, avea credința că nimeni în ziua de a-zi nu ia săraci, nimeni nu se uită a-zi nici la frumusețe, nici la caracter. Cea dintâiu întrebare e:

— Ce zestre are? și pe urmă:

— E frumușică?

Toate astea le cugetase de multe ori Maria, în singurătatea ei.

De aceea, la urarea preotului, Maria zâmbise neîncrezetoare. Cuconul Todiriță veni și el în salon.

— Să-ți izbândească toate dupe dorul inemei, cucoane Tudoriță, îi zise preotul strîngendu-i mâna din toată inema.

— Să te audă D-zeu, părinte, zise cuconul Todiriță.

Preotul, mulțumit că urase fie-cărui așa cum credea el de cuviință, s-așeză pe scaun, dupe ce făcu o plecăciune lui Iliescu.

Îl cunoscea el doar, căci satul întreg îl scia pe d.Iliescu, prietenul casei, lui d. Mustea; dar nu-i plăcea să dea mare însemnătate acestor „covrigari, cari se cred plămădiți din alt aluat de cât „noi sătenii”, zicea preotul în gândul său.

— Ce mai faci, pop-o? voinic? mai zise Mustea pe ton familiar.

— Trăesc și eu, boerule, pe lângă cei voinici.

— Cum îți merg nunțile cu legea asta nouă; mișcă ori tot pe loc?

— Aș! Ce vor să scie sătenii de legi? Când le zici hăis, ei fac cea!

— S-aude, părinte, c-o să se facă o lege, prin care să ve oblige să țineți predici regulat și să dați povețe norodului cum să scape de nevoi.

— Predici doar am ținut și pănă acuma, dar de nevoi, de, dacă am sci, le-am goni întăiu de la noi. Mare meșter ar fi cel care ne-ar învăța așa solomonie și mare pomană și-ar face!

— E vorba să dați exemple cu faptele, îngrijind bine vitele, lucrând cum trebue ogorul...și multe alte la rubrica popilor și învățătorilor.

— Să dea D-zeu, cucoane!

— Ba nu, ei, părinte, d-ta nu crezi că dacă țeranul ar fi mai avut, te-ar plăti mai cu toată inema.

— Așa-i, cucoane, dar cum să se îmbogățească, dacă nevoile i-au pus zăbala în gură și-l țin cum vor ele?

— Eu cred că se poate să-l deprindem a fi mai harnic, mai deschis la cap, mai priceput la muncă si mai cu spor.

— Toate astea sînt bune, dar pentru copiii din școală. Pentru om în vârstă e greu. Să înveți om bătrân la umblet? Se poate?

— Să se deprindă mai cu dragoste de biserecă. Vezi? El mai curând aleargă la descântecul babei de cât la rugăciunea popei.

— Baba ține loc de doctor; îi pune burueni și câte oblojeli toate; credința ân descântece nu i-o scoți țeranului din cap.

— Poate chiar Sfinția-ta, în loc să mergi la doctor, alergi la descântece.

— De! Cum se întîmplă.

— De aceea nu vin țeranii la biserecă și merg de cu noapte la târg ori la cârșmă.

— Sînt adevărate, boerule, toate câte le spui. Dar sa stăm strâmb și să judecăm drept pe blăstămații ăștia de țeranii, cam le zic unii.

— Merge la oraș? Da i musai să meargă; îl mână nevoia dindărept. Să-i vorbesc eu cât de frumos, că nu mă pot pune la întrecere: eu cu vorbe frumoase și nevoia cu harapnic de foc.

— Da, cei de la orașe scriu frumos pe hârtie, dar mai bine ar veni aici să vadă nevoile țeranului; ce se lovesce pentru el și ce nu. Sfaturile, cucoane, sînt ca și hainele: dacă nu sînt potrivite pe om, mai tare îl sluțesc. Vorbe frumoase pot spune și eu, dar ele n-au darul de a hrăni pe cel flămând: nici nu te încălzesc, nici nu te îmbracă.

— Nu-ți vine, pop-o, la socoteală că te pun la muncă.

— Alei! cucoane! Dar eu nu țin predici? Dar eu nu muncesc?

— Din Pasci în Pasci cu predicile.

— Nu le citesc din evanghelie în fie-care Duminecă.

— Trebue predici, pe cară oi le înțeleg.

— Muncă ne dau de-ajuns, sciu eu, dar plata.

— Plată la Dumnezeu.

— Vezi că nu-i frumos pentru mine, preot, sa me târguesc cu țeranii ca la iarmaroc.

— Aici ai dreptate; preotul trebue plătit de ce mună. La noi nu-i țeranul atât de luminat să-și plătească popa, învățătorul, ori doctorul.

— Vezi bine că am dreptate; dar cine ridică glasul pentru noi?

— Prea adevărat. Dacă nu s-ar plăti învățătorul-de la țăran n-ar vedea un ou. eu nici nu mai socotesc pe venitul sătenilor; dacă vor, dau; dacă nu îi las în plata Domnului. se căinează că n-au și n-au.

— Cum n-au, când e vorba de plătit datoriile? Pe țerance le ved destul de împupuiete, zise cucoana Matilda cu reutate.

— Doamne, cucoană! Să nu judeci pe Român dupe haine. El e mândru de felul lui și, de ar mânca o septemână încheiată numai mămăligă cu zeama, tot se îmbracă mai curățel, ales la zile mari!

— Are dreptate părintele, doar e vorbă că: „pântecele fereastră n-are”, zise Mustea.

— Dacă n-ar bea, ar putea să mănânce și să se și îmbrace, zise Iliescu.

— Beau ei, dar nu toți. Beția țeranului nostru e încă o poveste a târgoveților...

— Poveste adevărată, zise Iliescu.

— Eu sînt sigur că în orașe se bea de zece ori cât la sate, de cap de om. Dar ați luat-o înnainte cu țeranul că bea și o țineți, Neagă, doar să le mai puneți o coadă.

— Uit-te popa cum aperă beuturica; zise cuconul Todiriță.

— Beau ei, nu zic că nu beau; la o nuntă, la o cumetrie, se poate să nu bei? Dar pan’ a fi drept să-i scoatem ponos țeranului că-i bețiv, mai trebuie. Așa-i lumea, vede gozul din ochiul altuia.

— Eu n-am zis nici o dată că-s bețivi, dar beau și le cade vina năpaste, zise Iliescu.

— Spune d-ta, cucoane Todiriță, câți țerani bașibețivi avem noi în sat? Doar pe Axinte.

— Dar Coțofană ce era, dar Bazar și femeea lui zise Matilda..

— Ei, tocmai, sciți că s-a complicat lucrul? Se pare că nu l-a ucis Lazăr, zise Mustea.

— Nu că se pare, e chiar sigur, zise Iliescu cu autoritate. Bucata de brâu e a fecioru-se; l-au găsit chiar încins cu brâul. A mărturisit tot. L-a ucis el.

— Ce câne! zise Matilda.

— Țeranii sînt fiare, zise Iliescu.

— Dar și om al dracului era Coțofană! De câte Ori n-a venit la curte femeea bătută măr! zise Mustea.

— Să-l pui pe fecior să-l ucidă? zise Matilda

— Doamne Î8roso« desnădejde și de îndemnul diavolului, făcu preotul.

— Să vedeți. De-o dată tăgăduiau. Dupe câte-va zile de închisoare și de morală, cum sciu ei să le facă, au mărturisit tot. Dar plângea bietul flăcău, de-i sărea cămașa de pe el. Femeea îl blestema pe Coțofană, de ți se încrâncina carnea, zicând: „Pentru un câne ca el să putrezească băiatul în gros? Tartorul aibă parte de sufletul unui tată așa de blestămat!”

— Ei și cum l-a omorît? zise Matilda.

— A stat băietanul până târziu de vorbă cu mă-sa, pe urmă ea l-a trimes la cârciumă, zicând: „Du-te, dragul mamei, de vezi ce face bețivul de tată-to. O da vre-o hârtie, ne-o vinde pămîntul, de-om remănea săraci.”

Băiatul s-a dus. Când pe drum, s-a întâlnit cu Coțofană, beat. „Bine tată, n-o să te lași de muierea ceea? Nu ți-i rușine că ai fete? „Am să vă dau pe toți dracului!” a zis el. „Om vedea. De-o-cam-dată să-mi dai partea mea de pămînt că vroiu să mensor.”; „Pămînt trei coți, atâta ai tu”; „Bine, dar de când muncesc eu la casa d-tale, nu mi se cuvine nemica?”; „Tot o să beau și o să mănânc. Cui trebue pămînt să muncească la boer că are mult!”; „La asemenea vorbe, boeri D-voastră, mi s-a făcut negru înnaintea ochilor, m-a prins o furie ca de nebun; îmi vinea să rup cu dinții din el. M-am răpezit și l-am apucat de gât, zicând: „O să-mi dai pămînt?” El m a lovit cu ciomagul: atunci l-am strîns și mai tare; mînele mele par-că erau clește pe gâtul lui; cât a ținut nu sciu, dar m-am tredit cu el în mânele mele mort.”

„Atunci m-a prins o frică și un tremur de nu me puteam ținea în picioare. Am descins brâul, l-am legat de gât, sciam că puțul e aproape; l-am târît și l-am dat înnăuntru.”

— Ce-va îngrozitor, zise Matilda.

— Ispita diavolului l-a nenorocit, zise preotul, făcendu-și cruce.

— Sciți ce-a zis, când la întrebat judecătorul, dacă îi pare reu?

„Să trăiți, domnule judecător, bătrânul era așa de câne la inimă că nu-mi pare reu; voiu putrezi în ocnă, să-mi ispășesc păcatul; dar cel puțin mama și surorile vor trăi în ticnă și vor avea pămînt de hrană. Că multe bătăi am mâncat și nor și ea de la dînsul! Iar, dacă o mai da Dumnezeu și-oiu scăpa vre-o dată, oiu avea și eu o bucățică de pămînt, din care să-mi scot pânea! Să-mi pară reu? Nu. De nu-l sfârșeam de zile, avea să vîndă pămîntul, cum a vîndut boii de i-a mâncat și băut cu ibovnica. Luase arvonă pentru pămînt. În zodie așa mi-a fost scris să-l ucid; acum faceți cu mine ce voiți, să-mi ispășesc păcatul.

A ascultat condemnarea și n-a vărsat o lacrimă.

Mă-sa și surorile plângeau cu hohot.

— De jalea lor nu l-au condamnat pe viață, zise Matilda.

— Gândesce-te, sor-o, că el a fost provocat prin purtarea ticăloasă a tată-se. Nu-și face idee, cel ce nu cunoasce pe țeran, ce înseamnă la dînsul bucata de pămînt. Și dacă bătrânul vindea pămîntul, pentru băetan era ca și cum i-ar fi luat zilele!

— Dacă n-ar fi fost criminal, nu putea face ce-a făcut, zise Iliescu.

— Și dacă avea un tată ca lumea nu era nici odată criminal, zise Maria...

De-odată s-auzi un vuet și un muget dureros. Cuconul Todiriță se răpedi afară:

— Ce-i, bre Vasile? Ce fugăriți vaca?

— A scăpat în otava de trifoiu și s-a umflat bute, zise argatul.

— Păcătoși! Ce păzea ticălosul de văcar?

— De, sciu eu? Am găsit-o zăcând lungă țarină.

Era o vacă roșe de Svițera, cu coarnele cam încovoiate, plecate spre frunte. Perul pe trup, cafeniu deschis și lustruit regulat, fir cu fir. Era cea mai frumoasă vită din cireada boerească.

O cumpărase cu trei sute de franci, anume pentru lapte de cafea și pentru prâsilă.

Vițelul, când îl auzi mugind, dădu cu capul în clanța de la grajd, alergă ca fulgerul, scâncind si zburdând ca un copil alintat. Vaca se trântise pe un pâlc de troscot în mijlocul curței. Vițelul o ocolea mereu, îndemnând o să se scoale.

Ea, sărmana, abia resuflând, mugia atât de duios, par-că ar fi zis: „Nu me lăsați, că mor!” Cu ochii mari și blânzi căta jalnic spre vițel. Acesta, din vesel, se făcu, tot mai îngrijit și mai trist. Mereu o ocolea răgând.

Simțea el că bine nu-i cu mă-sa. Aci lăcomia îl dovedea, îngenunchia să poată suge aci se ridica, spăriat de mugetul vacei, de răgea și el desnădejduit.

Veni chelarul și străpunse stomaclnil viței umflate. S-auzi un șuer ascuțit, și frunte de trifoiu țâșniră afară.

Vaca părea ce-va mai ușurată un moment; de odată înse începu a resufla iar mai greu.

Puica alergase la vuetul din curte. Plecată pe capul vacei, o desmierdă, neteezindu-i fruntea cu mânuța ei gingașă și albă:

— Tirolică dragă, ce ai tu? Ce te doare, draga mea, spune? De ce-ai fost, drăguță, lacomă? Uită-te Vinerel cum plânge; tu nici nu-l veczi. Cine o să-i dea lui lapte, drăguțul de el?

Animalul, simțind desmierdările, lungi și mai tare gutui, așteptând ușurare și ajutor.

Mai scoase un muget înnăbușit, apoi altul nespus de dureros. Lungi pri-ntr-o convulsie picioarele de di-napoi, par-că vroia să se ridice și-și dădu cea din urmă suflare, remânend cu gura căscată voia să soarbă mereu aer. Ochii mari deschiși lăcrămau rugători. Vițelul mugea jalnic, dându-i târcoale.

Puica, vedend scena duioasă, începu și ea a striga:

— Moare, moare Tirolică și nimeni nu-i dă ajutor. Cum, nu-i puteți face nimică? Sînteți pecatoși. Și zbucni în lacrimi, sărutând vaca pe cap.

Păn-acum nu vezuse pe cine-va murind. I se rupea copilei ce-va din inemă.

Tirolica plecase de demineață veselă. Cu drag își lingea ea vițelul, îl spăla și netezea.

„Uită-te acum stă nemișcată, nu simte, nu simte nimic: nici desmierdările mele, nici plânsul vițelului”.

Apropiindu-se de Vinerel, îl netecji pe cap zicând:

— Nu plânge, drăguțule, las, tata are să-ți cumpere altă mamă.

Anica veni și o luă cu sila de lungă vacă.

În bucătărie, Casandra cam luase luleaua Neamțului, cum avea ea obiceiu la zile mari.

— Ce-i, Anic-o, a crepat vaca?

— Îi gata?

— Păcat! Ce odor de vită!

— Ce mai de-a bani a dat bietul boer!

— Ți se rupe inema de jalea vițelului. Bietul boer a fugit să n-o mai vadă.

Vițelul nu se dă dus, abia l-a târît Gheorghe de lungă vacă.

— Ascultă, fa, nebun-o, vorba mea. Îs femee bătrână și am văzut multe. În casa cu pricaz, dracul e stăpân, el stă grecesce pe toate.

Îngerul fuge de-și scoate ochii.

Apoi, spune și tu, de la Necuratul la ce.să te aștepți? La bine sciu că nu! Să-mi scot leafa și me duc, opt și cu a brânzei noue! Ne prăpădim și noi! Multe de-aestea am văzut eu!

— Că bine zici, jupîneasă: Vezi că nu mi-a plătit de patru luni leafa.

— Hei, vine vremea de lași tot și te duci duluță, duci.

— Vezi bine!

— Slujea, fa, un biet bucătar la ana ca a noastră. Ce să vecii? Nu i-a luat Ducă-se pe pustii o mână și un picior? Bucătar bun! Cruce de aur în casă! S-a sculat creștinul bun teafăr, a început să pregătească dejunul, cum e treaba asta; și nu l-a mai isprăvit.

— I-a luat mâna?

— Și mână și picior și gură!

— Doamne aperă! zise Anica, bătendu-se peste gură.

— Când nu scii, calea-valea, dar când scii, ei parte la păcat!

— Dar, ce avem noi cu boerii?

— Ba nu-i așa; mâncăm pânea lor; urgiea ce cade pe ei, ne lovesce pe noi. N-ai vezut cum a tresnit D-zeu bradul de lungă bucătărie? Drept în doue. Ce odor de copac! Ce umbră și ce miros ne da! Dumnezeu nu bate pe om de odată, îi tot dă veste doar s-ar pocăi.

— Așa-i, vezi, prea multe s-au legat de bietul boer! Astă primă-vară n-au eșit doi boi pe brazdă.

— Ce boi!

— Dar calul de mai acum două săptămâni!

— Dar piatra? Nu vezi? Se țin lanț! Hei, Doamne, să-nvie cel bătrân ar muri din nou de supărare.

— Scii, când m-a trimis ciocoaica l-a primărie dupe chină?

— Ei, și?

— Vorbeau notarul și cu primarul, în de ei. Atâta am prins cu urechea: „E reu, reu; încap moșiile pe mâna străinilor. Tare-i sînt numărate ceasurile și lui cuconul Todiriță.”

— O fi drept! Prea-s supărați cu toți de-o vreme încoa.

— Îmbetrânesce bietul boer, vezend cu ochii. Cum strica, fa, grija, nu strică nimic pe om.

Par-că-l ved, când era holteiul. Ce mândreță de om! Nu te mai săturai de uitat la el.

— Ea l-a mâncat. Mare vidmă! Nici la masă nu poate sta de gura ei.

— Ce scie ea? O calică! Cel ud de ploae nu se teme. Cât are, l-o mânca, l-o bea; de unde n-o avea, găsesce altul.

— Vedi c-a și găsit.

— Să dea Dumnezeu s-o văd cumpărând făina cu chila și să mănânce un ou la două mese.

— Me tem că a pus ce-va de o parte.

Numai juvaerurile și hainele, câte le are, n-ajung să trăiască un veac de om.

— Vezi, jupîneasă Casandra, m-am mut să-ți spun de mintea d-tale a vezut multe. Ce-o fi oare, de-o bucată de vreme, merge des la târg: duce geama tanul greu și-l aduce ușor?

— Hei fată, cară casa boerului, să nu ne ție la gros tot noi. Ea fură și-o zice că am prădat noi.

— De-ar da Dumnezeu să-mi iau banii, vorba D-tale, mă duc să nu mi se mai vadă urma.

— Hei, fată! De trei lucruri să se roage bărbatul să-l ferească Dumnezeu: de foc, de apă și de femeea dușmană. De cele dintăiu tot mai scapă câte ce-va, dar de femeea rea, nemică. Să aducă bărbatul cu carul, dacă femeea părăduesce cu pumnul, tot îl întrece.

— Lasă jupâneasă, Dumnezeu nu bate cu ciomagul; Cum și-o face omul, nu i-o face nici dracul. Are să-și mușce ea degetele de ce-a făcut, dar prea târziu. Crezi că un marțafoiu ca ista e de dînsa? Hei, pănă o pune la mână de odoare și de ce-va bani; pe urmă îi dă o bătae și o lasă pe drumuri.

— O pățesce și ea ca baba din poveste. I-a legat babei ochii și a încunjurat cu ea casa. Pe urmnă i-a zis c-a sosit în țara ugurească, dar el și-a cătat de drum.

— Dragostea prostesce, și nu prea, la tinerețe; dar la bătrânețe îl face pe om bun de legat.

— Cea mai bună dovadă: nu l-a înnebunit muerea lui Lazăr pe Coțofană? Gospodar, om bătrân, și îl vedeai de gut cu rânjită la cârșmă, zi și noapte.

— Doamne iartă-mă. I s-a căzut ce-a pățit. Ca un câne a făcut, ca un câne să piară.

— Păcat de flăcău!

— L-a scos din răbdări. De câte ori n-a sărit cu toporul la femee s-o ucidă, fiiind-că nu voia să-i dea pânza din ladă, țesută de femee, zestrea fetelor? Vine o moarte și să nu-i găsească în ladă un val, două, de pânză! Ajunsese femeia că ’și ținea lucrurile pe la vecini.

— Eu să fi fost în locul judecăței i-ași fi dat drumul flăcăului, zise Casandra. Arză-i focul de bărbați, să mai capete fiică!

CAP. XX

Plecarea Mariei

Zilele treceau una dupe alta, lungi, nesfîrșite, cumpăr departe de vuetul asurejitor al orașelor. Zvonul gălăgiilor străzilor cu mii și mii de nemicuri, crâmpenesc timpul, dumică viața noastră, a orășenilor, în mici fărâmi.

Plăceri și nenorociri trec cu iuțeala fulgerului.

La țeară toate se petrec mai agale. O zi seamenă cu alta; omul nu face deosebire între eri și azi.

În bucătăria lui cuconul Todiriță acelea-și certe între Iordachi și Casandra. Și tot acelea-și cârtiri pe seama stăpânilor.

Ori-cum ar fi gătit de bine Casandra, destul de iscusită în ale bucătăriei, cucoanei tot nu-i plăcea.

Demineața, pe la noue ori zece, venea regulat la bucătărie și da fie-cărui porția de ocară.

Sus feciorul primea întâiul atac.

Ori-cum ar fi cafeaua, tot nu e bună, adecă nu-i place cucoanei. Ori e prea rece, ori e prea slabă. Cucoana Matilda are nevoi să-și descarce nervii și, fiind, că bărbatu-se, pentru fericirea lui, nu-i acasă, îi descarcă pe servitori. Dînsa zice că vede de menaj:

— Cu asemenea dobitoci îmi scurtez viața! Și ăsta se chiamă traiu!

Dobitocul cel mai mare era Mustea, fiind că nu-i schimba. Așa gândea și chiar spunea în gura mare adese-ori.

— Me oftigesc pentru averea lui! Ce am în schimb r mai puțin decât o servitoare, care își ia leafa regulat.

Maria căuta s-o întâlnească din ce în ce mai puțin..

Copila de când cu bătaia și cu înnecul, se recise cu desăvârșire. Dînsa, când scăpa de lecțiile cu Maria, dădea fuga la Casandra...

— Gâci, Casandr-o, ce am aici? îi zicea, o data, dînsa aretându-i ce-va învelit în hârtie.

— Ce ai, duduca mamei, întrebă, ea. Da-mi-l, duduiță, a-zi n-am avut o țigărușă de leac.

— Dar, îmi spui poveste?

— Care poveste, mamă? ți le-am spus toate.

— Ba să-mi spui cea cu maștiha. Maștiha m-a tăiat. Tată m-a mâncat. Surioara m-a îngropat. Și a treia zi am înviat.

— Apoi ți-am spus-o de zece ori până acuma.

— Mai spune-o, tare-i frumoasă. Sărmanii Copii! Ce reu e, Casandr-o, când ai mamă rea.

Câtă vreme Casandra povestea, Puica asculta și tot mereu ofta.

Nu zicea nemic, dar dînsa era încredințată în inema ei, ca Matilda e maștihă. Într-o zi dupe ce dădu Casandrei porția de tutun, îi zise:

— Casandr-o, scii una?

— Sciu, dudue, dacă mi-i spune.

— Uită-te ici, am un franc.

— Ei și ce e? Vrei să mi-l dai mie să membăt?

— Ți-l dau, dacă te juri că ai să-mi spui ce-va drept.

— Ei, zeu că-ți spun. Să n-am parte de ochi, nici de ce me rog la Dumnezeu.

— Tu scii de mult, de mult, pe tataea?

— De mult.

— De când se zice că trăia tata bătrânul?

— Ei, da.

— Spune, tu, drept așa-i că nu-s a mamei isteia? Eu trebue să fi avut altă mamă, care a murit, ca a copiilor din poveste.

— Ba zeu nu. Cucoana te-a făcut.

— Minți și tu ca și Maria. Nu-ți dau francul.

— Fă cum vrei; dar nici nu mi-oiu încărca sufletul pentr-un franc...

Neorândueala desăvârșită domnea în toată casa.

Când feciorul se întorcea cu tablaua de sus, Casandra, îl întrebă:

—Ce bacșiș ai căpetat pe ziua de azi? Are mulți draci?

— Că eu nu-mi fac sânge reu. O las să-și descarce hachițile, să fiarbă, pănă o lua-o dracul, în borșul ei. Numai să nu pue mâna. Din gură zică pănă i-o duce-o, Necuratul la ureche, ca lui Vasile gură strâmbă!

Eri credeam acu-și, acu-și, te cârpesce.

— Daca n-a împins-o păcatul! Pomenea și țița care a supt-o.

Am fost eu la una tot așa de nebună ca și asta. Stau o lună; ved că nu-i chip să mai fac alta. Mă duc la boer; el bun, să-l pui la rană, zic eu: Cuconașule, să-mi dați leafa. „Dar ce, vrei să eși?” Ba nu, dar îmi trebue să trimit acasă. Bietul boer îmi dă. Ba nu scia nemic. În luna a doua și mai, foc. Credea că n-am luat leafa, că boerul mi-a zis: „Îți dau dar să nu spui cucoanei.”

„Așa, gândesc eu, vrea să zică e drept, că Dumneaei are obiceiu să ție feciorii o lună și pe urmă îi bate și-i dă afară, ca să nu le’ mai plătască leafă?” A doua zi ea spune o vorba, eu două; Ea la mine cu gura, eu la dînsa și mai și. Ne nimerisem în sufragerie; în toată casa nimeni. Dînsa ea o farfurie să-mi dea în cap, eu liaț de coc și de mâni. Ia stăi cucoană, că ți-ai găsit omul cu mine. Îți trag o bătae, de te las lată. Eu leafa am luat-o, lucrurile le-am trimis de eri; cu mine nu merge ca și cu ceialalți!” „Hoțule, tâlharule, te duc la primărie”. Făcea spume de necaz că nu mă are în mână cu leafa. Când a venit boerul, eu îi es înnainte. „Ce vrei, Gheorghe?” „Apoi să trăiți, cucoane, eu mă duc.” „De ce, bre?”; „Cucoana are Ducă-se pe pustii, boala copiilor; a apucat-o în sufragerie. Abia i-am ținut mânile și capul, vrea să și-l spargă de păreți; a făcut și spume la gură. Eu, de, cucoane, sînt sărac și mă tem: se poate prinde de mine. Am stropit-o cu apă și, dupe ce s-a mai liniștit, vorbea așa de urît.” Boerul n-a zis nimică; el s-a dus în casă și eu pe poartă. Am aflat pe urma, de la alți feciori, că nu mai bate slugile.

— Me, dar bine i-ai făcut!

— St! că vine!...

— Ce miroase aici, Casandr-o?

— Ca la bucătărie, duducă.

— Eu ți-am spus că la bucătărie voiu să fie mai curat de cât în salon.

— E curat, duducă; numai parfum nam de unde sa-i torn.

— Ce-mi întorci vorba? Te cârpesc cât ești de bătrână.

Când certa mai cu gust, iată și găinarul de la coșare.

Un bătrân cu plete lungi, albe, îmbrăcat urît, ținea într-o mână căciula și cu alta se scărpina în cap de emoție. Se opri în ușa bucătăriei.

— Ce vrei, omule? zise răstit cucoana?

— Apoi sărut mâna. Am adus niște pui de curcă Pier pe-un cap. Nu sciu ce au. A trecut boerul și a zis sa-i aduc la D-voastră, poate cu bucățele mai bune, cu brânzișoară, să se îndrepte; or remânea barim de semînță.

Și începu a scoate din sân nisce pui slabi, prăpădiți, cu capetele mari, cu gâturile și picioarele lungi, adeverați monștri.

— Ieși, ieși cu dînșii afară! Ce? poftesc! să ți-i cresc eu? Bucătăria mea nu-i găinărie, mangositule, dobitocule!

— Nu bănuiți, sărut mâna, boerul a zis.

— Ieși, când îți zic. Ai noroc că ești bătrân. Doi mangosiți nu pot vede de nisce păseri. Nu plătiți nici mămăliga.

Cucoana, înfuriată de mânie, fugi sus.

— Bietul moș! Apucându-l pe dînsul la ceartă, ne-a uitat pe noi, zise Casandra.

— Să trăesci, moșule! Nu uita să vii și mâne, te cinstim noi, zise feciorul glumeț.

După ce isprăvi cu rândueala pe la bucătărie, veni sus la Maria. O bănuia că nu se ocupă de fată și o lasă toată ziua de se prostesce cu slugile.

— Nu pricep Mărie, atâta nepăsare și nerecunoscință! Eu m-am jertfit, am făcut și fac tot pentru tine; tu, în schimb, n-ai ochi să mă vezi. Fugi de mine, pârcă-s ciumată.

Îmi țiue urechile de singurătate. Cu toți mă urîți, până și fetei îi inspirați receală tot voi. Sigur, copilul face cum vede pe toți.

— Țaț-o, eu sînt tot ceea ce-am fost. Mă scii că lingușirea nu-mi place. Cu Puica fac regulat câte-va ceasuri pe zi piano, o pun de citesce și pe urmă o las de se mai joacă; e copil, se plictisesce să lucreze toată ziua.

— Sigur, mai am eu la voi dreptate! O proastă! O toântă! E de mirat că nume duceți la Goroveiu.

— Mă-ta ești nervoasă, zici să te lăsăm singură. Nu-i vina noastră.

— Da, eu sînt vinovată de mojicia voastră. Te ved eu de mult în ce ape înnoți! Ții cu procopsitul de cumnatu-to.

Maria strânse nervos din umeri. Asemenea învinuiri o înnebuneau.

— Dar s-o isprăvi! Să te văd, atunci de te mai ține, măcar că de el ți-i milă. Îl compătimesci pe cumnățel!

— De pe ce cunosci asta? M-amestec eu vre-o dată în certele voastre?

— Se cunoasce! numai o inimă de cățea, ca a ta, poate să ție cu străinul și nu cu soru-ta. Sora, ori-ce ar face, tot soră trebue să româe.

— Dar cine zice alt-fel?

— Crezi că sînt oarbă și proastă? Nu ved eu cum îl îngrijesci la masă?

— Dar bine, sor-o, vine omul trudit, D-ta esci nervoasă și vrei să stau și eu ca o momâe? Îi mănânc pânea doar.

— A cui? A cui? A lu? El te ține? Dar să nu fiu eu, te-ar ține un ceas? Mie-mi datoresci tot; eu te țin, cu suferințele mele, nu el. Auzi? Nerecunoscătoare-o! Poate mă-ta ai planuri! S-au mai văzut case stricate de surori. Să-ți fie de bine, poartă-l sănătos!

— Să scii, de a-zi plec din casa d-tale, zise Maria, zbucnind într-un plâns sfâșietor.

— Ei și? Dacă pleci, n-o plânge satul dupe tine. Călătorie sprincenată!

— Dar ce-am făcut să merit asemenea insulte? Ce am făcut? Și într-un suspin nervos rupea cu dinții din basma.

Matildei nici o învinuire nu i se părea destulă, ori prea aspră.

Era o cruzime neînchipuită. Pe cine prindea dînsa ură, ar fi învinuit că mănâncă și carne de om, atât era de pizmașă la suflet.

Cu cât punea mai mult emiri sufletului omului, cu atâta era mai mulțumită.

În tinerețe fusese de o gelosie nebună, cu grele, băuaturi, învinuiri, toate curgeau, ca o ploaie mânată de furtună asupra lui Mustea.

La început, asemenea scene îl impresionau grozav avea une-ori chiar accese nervoase. Dupe ce vedea că l-a adus în așa hal, începea să se îmbuneze.

Acela-și lucru crud îl făcea acum cu Maria, dat nu mai căută împăcare. Scia că învinuirile sînt nedrepte.

Dar o gelosie ascunsă o chinuia. Maria avea farmecul celor opt-spre-zece ani, și dese ori îl observa pe Iliescu privind-o cu o oare-care patimă.

Ba mai mult, într-o convorbire cu Iliescu, acesta socotea că și Maria va sta cu ei.

Acest gând, poate nedeslușit, o făcea să fie și mai rea cu Maria. Chiar în acest moment îi trecuse prin minte gândul că nici cu Iliescu nu va fi singură mereu.

În această ceartă vedea un mijloc de-a rupe cu soru-sa.

„E destul de mare să-și facă singură loc în lume. N-o s-o duc tot eu în spinarea.

Ieșise un moment, dar, ca o Furie, mânată de aceste gânduri, se întoarse îndărăt, făcendu-și treabă la un dulap.

— Ce, crezi că faci reu? mai ție-te și mătușa. Te-am ținut destul. Sînt datoare? Ce, mi-au dat părinții zestre? E și interesul tău. În oraș te-i mărita. În pustietatea asta poți să mai stai încă o sută de ani!

Maria nu respundea nemic. Ce-ar fi respuns unei femei lipsite de inemă și mânată de patimă?

Plângea, biata Mărie, plânsul copilului orfan, jalea sărmanului înstrăinat, fără părinți și fără avere.

„În sfârșit va trebui să plece, tot la pânea rudelor. Vai ce pane amară! De ce-ar mai fi pe lume oameni fără rost? Nu era oare mai bine să fi murit de mică?”

E grozav acest proces ce se face trecutului, chiar de cei mai deștepți oameni. Omul, neputând sci viitorul, neputendu-l croi dupe voie, întoarnă și răstoarnă trecutul, această neființă a ființei noastre, din care nemic nu se mai poate schimba! Cu atâta mâi grozav, mai neîndurat, cu cât îl veJb îți stă icoană aprinsă în minte, miraj diavolesc, ce te momesce necontenit si-l privesci fără să te poți atinge de el ca de un lucru fermecat! ”

Maria vedea mereu vremea trecută, când Iliescu nu venea încă în casă, și Matilda se purta alt-fel cu dînsa.

În hohotul plânsului se întreba mereu, la ce-ar mai trăi, dacă nu-i ni stare să-și agonisească bucata de pâine zilnică?

„Fie-care lucrătoare, fie-care slujnică, tot e mai fericită de cât mine”. De ce nu i-ar fi dat și ei o crescere să-și poată agonisi viața? Din ce în ce tot mai mult veclea cât e de amară pâinea rudelor.

Puica întră răpede:

— Mamă, a zis Gheorghe, să pregătească pe după dejun trăsura?

— De câte ori ți-am zis să nu zici mamă, ca o mojică, ci ori mamae ori maman? Proast-o.

Copila se uită crunt și tăcu, pe urmă adause:

— A zis că-i Joi și mergi. A venit o panoramă, mi-a spus că-i așa de frumoasă! Ia-me și pe mine.

— Frumos te cresce tanti de ai când sta de vorbă

— Uită-te, Maria plânge. Ai certat-o? Vrei să se înnece și ea? Mereu cerți pe toată lumea.

— Ieși afară.

— Iei aș! Zici că cine-i reu se face urît. Uit-te ce de încrețituri ai!

— Iar te bat.

— Acum nu sînt proastă să stau!

Copila fugi pe ușă.

Matilda eși zecend Măriei că dupe masă să plece. Maria remase singură. Plânsul o înneca tot mai mult. Își încleștă mâinele în peru-i blond; ar fi voit să-l rupă. În hohot de plâns rostea mereu: „Mamă, mamă, la ce mi-ai dat zile?”

Să-și pue capet vieței n-avea curaj.

Toate îi păreau într-un haos, vederea îi era turbure. Trebuia să plece din casa surori-sa. De mult răbda, ar fi răbdat și acum toate mustrările; dar îl spusese pe față să plece. Voia să-și găsească o vină; atunci purtarea surori-sa nu i-ar fi părut atât de crud e întreba ce va zice cumnâtu-se la dejun. Trebuia să-și ia ziua bună.

O cuprinse jalea copilului serac, și orfan, care, privind în juru-i, vede că nemic nu-i al său, deși se deprinsese cu toate.

Pustiul sărăciei îi umpluse tot sufletul. Privirea rătăcitoare îi cătjuse pe un cufer vechiu de școală, în care își ținea nemicurile: ochii i se opriră asupra lui ca la un vechiu, dar uitat, prieten.

O jale și mai mare o prinse; din toate lucrurile din casă numai el, uitatul, era ăl ei.

Își adună puținele schimburi ce avea, mai câte-va haine și le așeză în el.

Golul n-are nevoe de multă găteală, nici pleșul de multă pieptenare.

Nu sărăcia o amăra atât de mult pe Maria, ci străinătatea, lipsa de un suflet, care s-o înțeleagă și s-o iubească.

Starea ei sufletească era îngrozitoare, n-avea pe nimeni cui să-i vorbească, nu era cine să-i înțeleagă inema. Ca într-un pustiu, încunjurată de oameni, cu care nu se potrivea nici la vorbă, nici la simțiri și totu-și acum i se părea că merge într-un loc mai străin; va fi și mai înstrăinată.

Din colegele de pension unele se măritaseră, altele uitaseră prietenia din școală; fiind bogate, nu aveau, să țină scrisori cu o calică.

Mătușile,la cari mergea, erau una paralitică și alta surdă.

Trăiau di-ntr-o biată pensie. Una avuse un fiiu ofițer la geniu, care murise ca un erou în războiul pentru independență. Femee bună și blândă odată, dar de când cu moartea singurului ei copil iubit, se făcuse rea și supărătoare. În urmă damblaua o făcuse și mai rea și mai cârtitoare. Ceealaltă avea mania că toți o fură.

Ce era să facă? Tot mai bine la ele de cât în drum.

La mătuși n-avea să fie nime geloasă de ea și n-avea s-audă învinuiri crude.

Gelosia surori-sa o durea. Sufletul curat și neprihănit al Mânei simțea oroarea acestei învinuiri, mai grozavă de cât dacă ar fi învinuit-o de-un omor.

Cu ochii în lacrimi își lua remas bun de la tot ce o înconjura: petrecuse anii ilusiilor acolea și reu îi venea să se despartă, dar trebuia.

La masă era să nu meargă, dar o strigă cumna-tu-se.

— Mărioar-o, vin să-ți spun o bucurie. Vină curând.

Maria, c-o înfățișare de liniște silită, tăcută și cu sufletul pătruns de jale, merse în sufragerie.

— Scii că sînt superstițios, zise Mustea; când am început împrumutul la Credit, am făgăduit că de voiu reuși să-l fac în condiții bune, o să ve cumper la flecare ce-ți vroi.

Aproape am reușit, mi s-a acordat cât am cerut, a trecut și prin consiliu, în sfârșit e gata. Ei, tu ce zici să-ți cumper? Spune, ce stai ca o mireasă?

— Tatae, zise Puica, Maria de multe ori zice că, de-ar avea bani, și-ar lua un ceas, eu fă-i tu cadou un ceas.

Maria nu respunse nemic, simțea că-i sînt fălcile încleștate.

— Ce-i Mărioară? Iar te-ai certat cu soră-ta? Acum, tu n-o scii că dînsa ne ia cu ziua pe fie-care, la rând? Nu-i nimic, e nervoasă; mai răbdăm și noi.

— Adică eu îs nebună? Frumoasă cinste de la bărbat! strigă Matilda. D-sa vrea să plece la târg; s-a mulțămit de pânea de-aici și îmi caută mereu ceartă; stă tot cu nasul umflat. Când îi zic ce-va, îmi întoarnă vorbele.

— Ei, vorbă să fie, unde-o să plece?

— Unde? La mătuși.

— Da, șezi binișor Mari-o, cum te-ași lăsa eu să te duci la nisce biete văduve?

— Eu nu-i voiu săruta mânile să remâe. Sărută-i-le tu. Poate ești deprins. Prea îi ții parte. Mai scii păcatele? Țin șerpele în sân.

Mariea scoase un țipet ascuțit, voi să zică: „Țațo, de ce me insulți?”

Abia îngână înse vorbele, se lovi cu capul de speteaza scaunului, cu mâna ajunse o farfurie, care căzând se sparse. Leșină.

De demineață o ducea, biata fata, într-o. Cuvintele din urmă ale Matildei, vedit trebuia să dea o crisă de nervi. Era răbdarea silită a omului, care e în luptă cu neegalul său, înnaintea cărui nu poate spune tot cât are pe suflet.

Cuconul Todiriță se repezi, o stropi cu apă, o punse pe canapea.

Cucoana Matilda eși, trântind ușa cu furie. Femeea asta părea cu totul fără inemă, de când îl iubea pe Ilieseu.

Puica începu a plânge și a o desmierdă pe Maria:

Sărmana! De demineață o ceartă mama. Copila, de necaz, îi zicea anume mamă, nu mamae, pentru a-i face și ei o neplăcere.

— Mărie draga, trezesce-te, nu muri și tu ca Tirolica, Mărie auzi o-dată!

Maria își veni în fire. Totul fusese un leșin de o minută, venit din prea marea încordare, din nevoea de a se stăpâni. Dar insulta adusă în fața cumnatu-se o indignă atâta, în cât ar fi voit să moară pe loc.

Puica o desmierdă mereu pe frunte, zicând:

— Mărioară dragă, poate n-ai gând să mori. Mai bine mor eu în locul tău, îs mai mică!

Așa audea ea pe femeile din sat, văicărându-se, când le murea câtă o fată mare: „Să fi murit plodul nescos din nevoi, dar nu cogemite fată, care îmi era mâna dreaptă”. Așa zicea și ea.

— Nu, dragă Puică, zise Maria, cu ochii în lacrimi, tu să trăesci: ai tată și mamă, eu n-am pe nimeni; de mine ferice ar fi să mor.

Toate astea nu le înțelegea Puica și, cu glas de copil alintat, strigă:

— Me ai pe mine, nu voiu să mori!

— Nu mor, dar acu-și plec.

Matilda nu veni la masă, feciorul aduse bucatele; copila și cuconul Todiriță, superați de cele întîmplațe, s-așezară la masă.

— Du-te Puică și poftesce pe mamaea la masă.

Puica se duse.

— Ce-a fost, Mărioară, între tine și soru-ta?

— Nimic, dar trebue să plec.

Tu nu scii că mătușele trăesc greu?

—Nu ai vezut ce vorbe-mi spune. Mai bine să mănânc o-dată pe zi, de cât să rabd ce am răbdat a-zi. Doamne, ce vremi! Doue surori să nu se-nțeleagă!.

Puica veni tristă.

— Mama a zis că nu mănâncă.

— Ce comedii! Si eu care venisem c-o veste bună, să-i bucul pe toți și sa mâncăm veseli!

— Maria și-a fecut cuferul tatae, cu cine remân eu?

— Remai, Mărioară, în hatârul fetei.

— Nu mai pot, bădie. Vrei să mă-nnec într-o zi?

Cuconul Todiriță, trist, scoase o hârtie de o sută de franci și o dădu Măriei.

— Ține, dragă Mărioară, cine scie ce nevoi o să ai! Poate încălțăminte; poate o-haină.

— Nu, nu iau bădie; destul ai făcut pentru mine.

— Dacă nu iei, să scii că me ai cel mai mare dușman. Și-i dădu cu sila banii în mână.

Maria luă hârtia cu ochii plini de lacrimi.

Se gândea: „Ce om bun și cinstit și cum n-are noroc! Femee, în toată mintea, să-l înșele pentru o canalie.” Maria nu era orbită de patimă și cu inema ei dreaptă, simțea că un om ca Iliescu nu poate nici cu-n chip fi cum se cade.

O plângea pe Matilda, că a căzut în mâinile unui asemenea om. Ce zi nenorocită, în care bietul cumnată-se a făcut, cunoscință cu Iliescu...și iar începu vecinicul proces al trecutului, iar amărâtul gând: „de nu era, de nu-l întâlnea!”

Ce puteri de cugetare cheltuite, ce distrugere a ființei noastre pentru nemic! Dar frămîntarea creerului, o-dată pornită pe acest povârniș, nu se mai poate opri.

CAP. XXI

Zădărnici speranțe

Era toamna târziu; câte-va brume goliseră toți copacii de frunte. Prin ei doar vântul șuera a jale, ținend ison ciorilor stăpâne văzduhului.

Cucorii și rândunelele plecaseră de mult.

Deminețele reci, umede și triste, nu de puteri și curaj ca vara.

Peste zi soarele mai înviora puțin lumea; toate păreau îngrijite de viforul apropiat al iernei.

Noaptea singură aducea alinare.

În întunerecul ei toate se îngropau ca într-un mormînt, numai grijile, străjare neadormite, stăteau la căpătâiul celor munciți de nevoi ori de patimî aprinse.

Mustea tot nu isprăvise cu împrumutul.

În fie-care zi mergea la oraș, doar ar căpăta vesti că s-a sfârșit cu formalitățile nenumărate.

Noaptea, patul i se părea furnicar, atâta îl munceau gândurile, ce i se înșirau în minte ca mărgelele pe ață. Creditorii mărunți îi făcuseră procese.

Avea mereu înfățișări și drumuri la oraș. În aparență credeai că se deprinsese cu șicanele judecăței, în realitate îl costau foarte mult. Bani cu nemiluita dați pe timbre, mai cât îl ciupeau funcționarii pentru copii și para-copii, pe urmă plata avocaților, cari îi scoteau înnainte că „dacă nu-i plăti d-ta, cogemite proprietar, cine să ne plătească!”

Amânări în procese și tot soiul de încurcături îl zăpăciseră în cât i se părea că-i într-un labirint.

Și cât ar fi dorit ca măcar acasă să aibă liniște, să găsească o vorbă bună, o mângâere și încurajare la luptă!

Nopți nedormite de griji, zile în cari pleca de acasă c-o singură cafea neagră și nu lua nemic în gură toată ziua. Nu feciorul lui din casă, dar cel din urmă rândaș era mai fericit: avea mâncare la vreme și somn odihnit. El, când, seara, obosit de drum, slăbit de foame, aștepta cu nerăbdare ceasul mesei, rar îi era dat să-și mănânce, în ticnă, măcar supa.

Matilda, cum îl zărea, își lua o înfățișare de nemulțumire și desgust. Chiar dacă nu începea cu gura, era destul fisionomia ei. Sta îmbufnată ori începea ceartă cu copila.

Dacă vedea că Mustea se face că nu observă, îl ataca de-a dreptul.

— Par-ca eșit din temniță, atâta mânânci de lacom. Îi trece cui-va toată pofta de mâncare, numai vezend așa maniere.

Bine, sor-o, n-am când me gândi la manierele elegante; de-asearî și până acum sînt doue zeci și patru de ceasuri!

—Ei, și? Team silit să nu mănânci? Orașul e plin de birturi!

— Scii că nu pot mânca în oraș.

— Altă manie! Atunci stăpânesce-te, nu me enerva. Doar nu stai la masa cu Iordachi.

La asemenea vorbe cuconul Todiriță, scos din sărite arunca șervetul și eșea de la masă.

Altă-dată certa fata până o făcea să plângă. Mustea se amesteca și atunci gâlceava era gata.

— Cum? S-o las de capul dînsei? Să fie o mojică? Să nu scie a se purta în lume și a sta la masă cu oamenii? Te poftesc să me lași s-o cresc, cum sciu eu și cum îmi place mie.

Certele pentru educația fetei erau pretext.

Avea mare dreptate Casandra, când zicea:

— Ce fac boorii? Iar se ceartă?

— La cuțite jupâneasă.

— Unde-i dragoste puțină, lesne-i a găsi pricină.

— Nu sciu, dar multă răbdare are bietul boer. Maica lui Dumnezeu! Să fie a mea toată sufrageria ași mătura-o cu dînsa, respundea feciorul, bătendu-se în piept.

— La noi altă treabă și la boerî alta. E rușine!

— Dar bine, jupâneasă, nu-l lasă pe creștin nici se mănânce.

— De, măi, treaba lor. S-o alege el într-o parte. Crapă el dracul!

Cuconul Todiriță îi zisese Matildei de atâtea ori, să lase fata în pace. O femee nervoasă nu poate aplica un sistem de educație, fie cât de vechiu și de rutinar, așa ca să fie statornică într-unul.

A-zi zice una, mâne alta.

Acum poruncesc un lucru, peste un ceas se contrazice, se zăpăcesce, în cât nebunesce copilul de cap. De acea îi elicea mereu:

— Lasă fata în pace, în curînd împlinesce șepte ani și o punem în pension.

— Me crezi atât de tâmpită ca să nu-i pot da crescere? Îi sînt mamă, o s-o cresc după gustul mieu.

Îi eisese de atâtea-ori să nu înceapă cel puțin certele înnaintea fetei. Acum dînsa nu înțelege, dar, la această vârstă, totul remâne săpat ca în oțel, și le va înțelege cu prisos, când va fi mare.

— Ce model îi dai! Faci o crimă. Așa se va purta și dînsa cu bărbatu-se.

Atâta era destul ca Matilda să aibă motiv de ceartă pe o septemână.

Din ceartă o apucau atacuri de nervi. Dacă Mustea tăcea; era și mai reu.

— Ce nu-mi respunzi? Me tratezi de nebună? O să-ți pară reu de toate astea; o să-mi fac samă!

De ce se întârdia cu luarea banilor, de ce Maria se făcea și mai nervoasă. Iliescu se făcuse și cl mai rece, temendu-se că tot planul lui va cădea în baltă cu asemenea întârziere.

Dînsa începea a se teme că poate e ce-va la mijloc și Creditul nu va da. În asemenea momente era mai rea de cât o leoaică. Ar fi mâncat carne de om.

Iliescu îi aretase de atâtea-ori că fără bani nu s-ar putea hotărî la o căsătorie cu dînsa, de vreme ce n-ar vrea s-o nenorocească.

— Să cazi, dragă Matildă, din lac în puț, nu face. Mai bine m-ași împușca de cât să te fac mai nenorocită de cât ești: Tu n-ai idee de viața sărăcăcioasă a bietului funcționar!

Românul are o vorbă! „Casa omului e și raiu și iad”, dar la bietului Mustea era nu iad, ci tartar.

O desordine complectă domnea în totul și în toate.

În afară toamna pustiise tot, brumele dese uscaseră flori și iarbă; copacii cu foile îngălbenite căutau jalnic, împrăștiind mereu foi veștede.

Spre seară ciorile cărâiau vestind zăpada apropiată. O melancolie adâncă se împrăștia din toate. Chiar Zilele cu soare nu mai aveau strălucirea Zilelor de vară.

Cu toate aceste necazuri vremea trecea.

Întâmplări ciudate, banalități, toate s-afundau în noianul trecutului.

Maria a plecat, par-că nici nu mai fusese; nimeni afară de Puica, nu mai pomenea de dînsa.

Copila singură îi purta dorul. În zile calde se primbla cu Newton, împrăștiind cu piciorul foile răvășite cari făceau și ele un foșnet duios, par-că jelindu-și singure moartea.

— Unde-i Maria, Newtone, dragă?

— Câinele, înțelegend-o, se făcea că o caută și pe urmă se înturna gândindu-se să-l ierte că n-a oprit-o.

— Nu-i, s-a dus departe și pe noi ne-a lăsat. Newton, Newton, tare mi-i urît numai cu tine! De ce nu ești tu un cal năzdrăvan să plecăm în lume la împăratul Roș ori la sora soarelui. Am trăi în palate de cristal, în câmpii vecinie înflorite. Uită-te aici cât e de urât. Acu-și e iarna. Ce-o să ne facem draga Newtoane? Toată ziua la gura sobei! Tu ești un prost nu scii nici vorbi! și dacă n-ai fi nici tu, ași muri de urît!

Dar trec chinuri amare, ale căror clipe par fără capet; trec boli dureroase; trec jalnicele supărări ce par oțelite împotriva uitărei; trec melancolicele zile de toamnă! Pe toate nesățiosul timp le înghite lacom, pe toate le mistue focul uitărei!

A venit înse și ziua mult dorită de cuconul Todiriță și prea îndelung așteptată de Matilda și Iliescu...

Era într-o Vineri; bruma și ceața înnecau vezduhul. Cucohul Todiriță luase banii de lan Credit.

Celui ce avea ipotecă i se oprise partea.

Mustea, spre a fi cât mai folosit, schimbase toate bonurile odată, mai ales că erau urcate; cu gând ca Sâmbătă să facă socotelele, pe unde și cum are de dat și să vază ce brumă îi mai remâne pentru lucrul moșiei.

Veni vesel a casă, făcu o mulțime de târgueli: icre negre, sardine, portocale, prăjituri și bomboane; adusese toate din bielșug.

Își ajunsese scopul dorit. Era scăpat de-acum. Moșioara lui nu se va mai vinde cu toba, nu va suferi rușinea. Va munci ca un rob, dar va plăti ratele regulat; și, cu ajutorul lui J?umnejeu, toate se vor îndrepta.

Chiar nevasta, gândea Mustea, nu va mai ti așa nervoasă, sciind că nu ne temem de viitor.

Așa gândea mereu tot drumul cuconul Todiriță. Nu scia că n-aduce anul ce-aduce ceasul, și că diavolul corupției intrase în casa și la masa lui.

Nu scia, sărmanul, ce se plănuesce în întuneiecul celor mai ticăloase patimi omenesci! Nu scia că singur și-a adus șarpele veninos în casa.

Când întră întâiu în camera lui ca să lase geanta făcu o cruce mare înnaintea bogatului iconostas, remas de la părinți, plin c icoane îmbrăcate cu argint. Înnaintea lor bătrânii se rugaseră cu evlavie. Tată-se murise cu ochii țintă la ele.

Pe Mustea, de mic, îl învățase maică-sa a se rugă și a bate mătănii înnaintea sfintelor icoane, rugând pe Dumnezeu să-i dea noroc, minte multă și părinților sănătate.

În sufletul lui se întrupase, de mic, credința că, stând în fața iconostasului, stă în fața lui Dumnezeu.

Ținea acest odor scump în odaia de lucru, acolo îl apucase; era odaia bătrânului.

Când întră cu banii, fără să vrea, simți o evlavie și o cucernicie adâncă.

I se părea că rugăciunile lui și ale părinților îl a-jutaseră să scape la liman.

Cu mare sentiment de religiositate rosti aproape instinctiv: „Mulțămesc ție, Doamne, că mi-ai ajutat s-ajung aici”.

În sufletul lui, plin de evlavie, se vărsase atâta liniște, în cât i se părea că de-acum pacea și bucuria vor fi țovărășele lai mult dorite.

Va trăi în pace cu nevasta, viitorul fetei va fi asigurat, sărăcia izgonită pentru tot-de-a-una din casa lui.

De-acum va sci el să fie econom. Cine a văzut o dată moartea cu ochii, scie a prețui viața. Cui i s-a rânjit o dată sărăcia, va sci să prețuiască banul, va sci să fie econom.

Dese ori se învinuia pe dînsul de nervositatea neveste-sa: „Da, își zicea el, femeea pierde mai lesne răbdarea.”

„Amenințată de sărăcie, nu se mai poate stăpâni; atunci toate nimicurile o ațiță, toate îl par ca în iad. Dacă pe mine și me înspăimîntă groaza sărăciei, dar pe dînsa, biata femee!”

„Noi, bărbații, putem privi moartea în fațâ, luptându-ne cu ea piept la piept; femeea e mai slabă. Atunci de ce s-o învinuim?”

„Nu, eu nu pot învinui reutatea femeei, cum nu pot învinui pe-a unui copil. Îl doare ce-va, are o nemulțămire, țipă și plânge; căci nu are putere și tărie a se stăpâni.”

o amenință, o nereușită îi zbuciumă sufletul, ea țipă, se înfurie pe cei din jurul ei, în tocmai dupe cum copiii, lovindu-se de obiecte lobat și le aruncă.

„ Noi, bărbații, căutăm si ne stăpânim și tot une-ori năcazurile se zugrăvesc pe față-ne.

„ Par-că o aud pe sărmana mamă, zicând tatei:

—„Grigore n-ascunde, citesc pe fața ce ți s-a întîmplat ce-va.”

Ea, drept, era înger nu femee, și când îl vedea pe tata, amărît, se miera cum l-ar liniști. Sărmana mamă a pornit viața din sărăcie și amendoi s-au încurajat și ajutat în luptă. Au ținut unul la altul și Dumnezeu le-a ajutat. A-zi femeile nu mai țin la bărbat, ci la averea și rangul lui; de aceea nici Dumnezeu nu le ajută. Dar de-acum sînt sigur, Matilda va fi mai bună. Vorba Românului: „Când nu sînt grăunțe-n traistă, se bat caii”.

Puse banii în casa de fier și cu fața veselă întră în sofragerie. Părea întinerit de fericire. După ce sărută, fata, ridicând-o sus de la pămînt, o îmbrățișa și pe Matilda.

— Ce te-a lovit, me rog, atâta dragoste? Scii, nu-mi plac momițăriile și falșitățile.

— Nu zi vorbe grele, dragă Matild-o, nu-mi strica fericirea. Am scăpat de nevoi,nu te mai teme de sărăcie. O să fim fericiți, nici tu n-ai să mai fii nervoasă, nimic n-are să-ți lipsească, draga mea nevastă. Și-i luă mâinile să i le sărute.

Matilda simțea că sărutările sincere ale bărbatu-se o ardeau. Voi să se arate rece și să i împiedece, de la început, a urma cu asemenea manifestații de dragoste, de aceea îi zise aspru:

— Se vede că ai luat multe aldămașuri.

— Fericirea și reușita îmbată mai grozav de cât șampania. Am luat banii, mai remîn de regulat creditorii miei și dăm, draga mea, grijile pe foc. Cînd auzi c-a luat banii, Matilda îngălbeni. Cât pe ce de n-o apucă un tremur de frica nereușitei, și cu un glas tremurător, întrebă:

— În ce sînt banii? În bonuri ori în hârtii?

— Cinci-zeci de hârtii de câte o mie, una și una nouă-nouțe.

La acest respuns Matilda simți bucuria, dar și frica hoțului: va putea ori nu reuși?

— Tu, par-că nu te bucuri, Matild-o. Curioase sînteți voi femeile. Vă emoționați de scârbe și dureri, dar remâneți reci la fericiri.

— Dar ce, vrei să joc, să sar ca Puica?

— Vezi, mie, de nu mi-ar fi rușine, ași juca tontoroiul, așa mă simt de fericit, de vesel: Gheorghe!

— Porunciți.

— Ai adus icrele și toate pachetele de la trăsură?

— Poftiți, sînt așezate în bufet.

— Dar nu le-am adus să le așeczi în bufet. Adă aici icre, alămâe, deschide și o cutie de sardele.

O să le mănânci toate în astă seară? zise Matilda, ca să mai ascundă grija ce-o muncea.

— Am să mănânc pentru un an întreg. Acum simt și eu că mi-i foame, de atâta vreme, de când mă zbat cu năcazurile.

— Când ești supărat mănânci de supărat și când ești vesel de bucurie, zise Matilda zâmbind.

— Să nu mănânce nici dușmanii, dragă, cum mâneam eu. Gheorghe, scoate o butelie de Cotnar.

Numărul unu, Gheorghe, zise Matilda, trecendu-i un gând divolesc prin cap.

— Ei, brava ție nevastă, acum văd că ții la mine; eram să zic eu, dar nu îndrăzneam. Sciu că-l ții pentru musafiri. În cailea să facem cheful deplin. Tot nu m-am îmbătat de când sînt eu. Dar o să beți și voi cu mine.

Se puseră tustrei la masă.

Bun din firea lui, se uită: par-că lipsea cine-va. Cât pe ce era să zică:

—„Păcat, lipsesce Maria; biata fată a avut parte de certurile și năcăzurile noastre, ar fi bine să se bucure și de fericiri. Dar oftă înnăbușit, înghițind vorbele, de frică să nu turbure liniștea, de care avea atâta nevoe.

Nu putea înse tăcea, trebuia să vorbească de bucurie; era peste seamă de ațițat.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu calc. Oh! Să le văd odată puse pe toate. La var» t să te asigur, mergi și tu cu fata la băl

Eu rămîn aici, am de gând să dau model cu moșia mea, să le aret eu ce se poate face cu agricultura.

— Dacă voiu ajunge până atunci! zise Matilda, care tot nu-și putea stăpâni reutatea.

Mustea era atât de fericit, în cât această vorbă, care i-ar fi făcut foarte mare reu, acum nu o simți ca împunsătură, ci zise liniștit:

— Bun e Dumnezeu, bine că ne-am vezut pănă aici. Pecât că n-a venit nimeni, nici măcar sub-pre-fectul.

— Mare pagubă!

— Eu, când am o bucurie, ași vrea s-o împărtășesc lumei întregi. Ascultă, Gheorghe, butelia de vin, care a remas de aseară, s-o luați voi la bucătărie.

— Sărut mâna, zise Gheorghe!

— Tu, Matild-o, n-ai mâncat mai nimic, ia cel puțin prăjituri; am ales anume de cele cari-ți plac ție. Pentru tine și bucuriile și supărările au acela-și efect.

— Eu nu mănânc nici o dată mult, și încă seara: nu pot dormi.

Mustea luă fata pe genunchi, o desmierdă. Îi părea mai frumoasă de cât ori-când.

În minte-și zicea:

„Ca un rob am să muncesc s-asigur viitorul fetei”.

I se părea lui Mustea că are vlaga și puterea omului de douezeci de ani.

Ori-ce muncă și jertfă, ori-ce strădanie erau nimicuri, vezînd că și-a scăpat moșia. Numai amenințarea primejdiei te face să prețuesci bunătatea vieței.

Newton se uita și el lacom la stăpânu-se; de mult nu-l vezuse așa de vesel și fericit.

Îl tot privea, clipind des, par-că ar fi voit să-i zică: „Ia seama, prea multă bucurie strică!”

— Uită-te cum te iubesce Newton, tatae. Să-i dăm și lui o prăjitură.

— Dă-i, săracul.

Copila sări sprintenă, alese o prăjitură și i-o dă.

— Vezi! Asta-i de la tataea! Lui ce-ai să cumperi? Ai îngăduit că ne ei la toți cîte ce-va.

— Spune tu, Newton dragă, ce să-ți ea? zise Puica îmbrățișând câinele.

— Ce o cere și el.

— El, bietul, nu poate vorbi. Ce bine ar fi sa vorbească și cânii.

— Bine că nu poate, ar mai spune și el prostii, zise Matilda.

— Mamae, tu nu-l iubesci nici pe Newton! spune: pe cine iubesci tu mai tare?

— Sfârșesce eu prostiile. Când începi, o ții ca Neagă.

— Cine era oare Neagă?

— O fată proastă ca tine.

— Stăi să-ți spun eu povestea Neagăi. Era o femee șugubeață.

— Așa cum o mamaea! Ha! Ha! Ha!

— Ai tu noroc că ești în brațe la tată-to.

— Las-o, Matild-o; e veselă și ea.

— Hai, tatae, spune povestea.

— O spun, dar tu să taci.

— Tac me chiamă. „Era o femee șugubeață. Și-a voit să plece, cu bărbatu-se la târg.

— Așa bună oară ca mă-ta cu mamaea.

— Apoî nu taci?

— Ba tac.

— Bărbatu-se a pus ieapa la căruță. „Sui, Neagă”, zice: „Ba”.

Atunci, bietul om, s-a dus și-a scos teleguța, erodând că poate căruța hurducă.

— El era bun ca mă-ta, zise copila.

— Dacă nu taci, nu mai spun.

— Ba tac.

— Și tu ești ca Neagă. A adus bietul om teleguța, a deshămat ieapa și-a pus-o la teleguță. „Sui, Neagă, în teleguță!” — „Ba”. „Așa? Stăi că te fac eu să te sui”, și iuști cu biciușca peste picioarele Neagăi. „Ba eu m-oiu sui, dar un picior tot l-oiu târîi”.

— Ha! Ha! Ha! înderătnica! Să vezi, sciu și eu o poveste c-o femee îndărătnică, zise copila.

— După ce s-au întors acasă, s-au luat la ceartă, urmă cc. Todiriță.

— Ca mă-ta cu mamaea.

— Iar nu taci?

— Ba tac, spune.

— S-au luat la ceartă și bărbatul a zis: „Vezi femee, să nu te pui cu mine, că tot pe-a mea trebuie să remâe”. „Ba, n-am făcut cum ziceai tu. Nu m-am suit nici în căruța, nici în teleguță, nici pe jos n-am mers. Ce-i drept, ea n-a fost nici călare, nici pe jos, nici în căruță, nici în teleguță, de vreme ce trupul sta în căruță, iar picioarele se turteau pe jos...De-acum mergi la culcare.

Copila sărută cu drag pe tată-se, pe urmă pe Newton, care era alături, zicendu-i:

— Newton, hai tu cu mine; tare mi-i urît singură! Ce bine era cu Maria!

Voi s-o sărute și pe mă-sa.

— Merci, după ce-ai pupat pe Newton în bot.

Copila, vezend c-a greșit, plecă.

Cuconul Todiriță nu zise nemic, se temea de furtună și era obosit, atât de obosit de emoție! Dorea să doarmă o noapte liniștită, somn nezbuciumat de griji.

Cine a avut în viață griji bănesci, pe cine l-a chinuit greutatea datoriilor cu polițele la scadență, numai acela poate înțelege ce-nseamnă a te vedea mântuit de grija lor.

Lui Mustea i se părea că pănă acum purta în spate o greutate colosală, care-i dobora umerii, îi înnăbușea resuflarea, îi aducea amețeală. Une-ori ar fi dorit să cadă, fără simțire, să nu mai vază propria sa ruină.

Și acum, de o dată, ca prin minune, se vede ușurat de-așa omorîtoare sarcină.

Se simțea vioiu și puternic, cu nemărgenit gust de muncă și de viață. Îl încăldise, drept, și Cotnarul numărul unul.

Era vesel, dar simțea cum un somn liniștit îl ademenea să se culce. Grândindu-se ca mâne să se scoale de demineață să vadă arătura de toamnă isprăvită și dupe masă să-și adune ce datorii are.

Adormi atât de adânc și de liniștit, în cât s ar putut tăia lemne pe dînsul și tot n-ar fi simți.

Somn liniștit, nezbuciumat de vise; așa cum p avea numai cel cu consciință împăcată...

Se trezi odihnit, bine dispus, i se părea că întinerise cu două-deci de ani. Simțea atâta energie de muncă, nici nu-i mai venea a crede că tot cel obosit și plictisit, stăpânit de ideea de-a se duce în lume, unde să nu-l mai cunoască nimeni.

Era ca omul scăpat de o boală grea, dupe care munca și nemicurile vieței, chiar, par plăceri nespuse.

Își beu cafeaua cu poftă.

Nici odată nu-i păruse atât de bună, atât de parfumată și de gustoasă.

Eși, ca de obiceiu, în balcon.

Se simțea mirosul tomnatec de foi veștede.

Ceața greoae se ridica încet, lăsând apele albastre.

Priveliștea tomnatecă și greoae, lin Mustea, îi păru fermecătoare.

Arătura de toamnă mergea bine, pămîntul nu era nici prea ud nici prea uscat.

Cumpărase de la un proprietar semînță de grâu bălan, atât de mult căutat la Galați.

Să am un an cât de mijlociu și tot îmi scot rata și îmi remâne pentru lucrul moșiei. Am s-o iau cu binele pe Matilda, să se ocupe și ea serios de gospodărie. Cu ajutorul lui D-deu vom scăpa.

„Bietul tata a făcut avere din nemic și eu să n-o pot păstra! Nu voiu face nici o cheltuială de prisos. Câte haine am, îmi ajung zece ani. Matilda va mai lăsa și ea din ale ei, vor ieși câte-va mii de franci din cheltueli mărunte. Am s-o ademenesc să, cerce, nu va putea ridica paseri multe? Uită-te codina o mănâncă șoarecii; pe urmă oue, unt, tot ce va fi de prisos, să vîndă și să pună la casa de economie să fie pentru trusoul fetei. Pe femei trebue să le momesci ca pe copii.

Acum prețuia cu atât mai mult moșia, cu cât fusese mai aproape s-o piardă.

Vesel și întrămat pentru muncă, plecă la trebilelui zilnice.

CAP. XXII

Patima învinge

Să vedem ce se petrecuse de cu seară în sufletul cucoanei Matilda, de cum aflase c-a luat bărbatu-se banii și până în momentul ce el plecă.

Cănd Mustea a spus oă are cinci-zeci de hârtii de câte o mie, nouenouțe, Matilda simți un juughiu de neliniște prin inema.

Reuși-va ori ba?

Acum viața ei toată, era pe o carte.

Cine și-ar fi putut închipui atâta nepotrivire în aceste două suflete de soți, cari mâncaseră zece ani la aceea-și masă cari împărțiseră, în anii tinereței, fericiri și nefericiri, ce fatal sînt legate de ori-ce căsnicie? Cine oare, ar fi putut ghici ce sentimente opuse se aflau în ele?

Sentimentele lui cuconul Todiriță erau leale, cinstite și vrednice; dorea să-și scape moșia, să facă fericirea fetei și a nevestei.

Pe când în sufletul femeei, care ar fi trebuit să fie îngerul dătător de noroc al casei, ce, planuri diavolesc se urzeau?

De cum auzi c-a luat banii, un singur gând îi chinuia sufletul: cum va face să pue mâna pe ei?

Din acest moment, ori-ce judecată dreaptă, ori-ce groază de săvâișirea unei asemenea crime, dispăru.

Dînsei i se părea că banii sînt un drept al ei, că trebue să-i ia.

Nici o clipă nu-și puse întrebarea: ce va suferi bărbatu-se?

Dupe cum nici hoțul, nu-și bate capul de suferința păgubașului; dupe cum nici criminalul n-are milă, nu simte îndurare, de suferințele victimelor, Matilda nu se întreba: cum va îndrepta Mustea reul imens ce-i va face ea, răpindu-i acești bani?

Mintea-i era ca adormită pentru ori-ce altă idee de cât cea de-a răpi banii și de a putea duce viață îmbielșugată cu Iliescu.

Mustea, avend cugetul liniștit, cum se culcă, adormi dus.

Matilda ascultase resuflarea înceată și regulată a bărbatului.

Ea nu putea și nu voia să doarmă. De câte-va ori voi să se scoale, dar se temea să nu o simță.

Într-un târziu cuconul Todiriță începu a horăi.

Matilda gemu, tuși tare de câte-va ori, să vadă dacă el nu se va trezi. Mustea își urma somnul mai departe, visând fericirea familiei, cutreerând lanurile de grâu cu spice de aur.

Dînsa, încet, aprinse lumînarea. Mâna îi tremura. Iera în adever ca o lunatecă mânată de-un singur gând: furtul. Întocmai cum acesta merge pe margenea prăpastieî, nu din pricina curajului, ci fiind-că simțul rațiunei și al realităței îi e complect adormit, tot ast-fel sufletul Matildei era adormit pentru milă, dreptate, cinste și dragoste de familie.

Farul ei conducător era patima a-tot-puternică.

Merse tiptil la haine, luă cheea de la casa de fier, pășind în vârful degetelor; asculta, din când în când, respirația bărbatului.

În cămașă de noapte, cu fața palidă de grijă, avend luminarea într-o mână și cheea în alta, părea o stafie ce cutreeeră locuințele spre a spăria pe muritori. A doua Lady Macbeth, dar mai crudă; își fura soțul și copilul.

Ușa de la odaia, unde era biuroul, și casa de fier remăsese descliisă. Cum trecu pragul, se simți mai ușurată; ascultă iar, auzea numai resuflarea-i regulată, în colo totul era adâncit în tăcere.

Matilda puse binișor sfeșnicul pe biurou și, cu mișcări ca de panteră, care-și înșfacă pe nesimțite pradă, deschise casa de fier. Pachetul cu hârtii era într-un portofoliu de piele, așezat într-o parte a casei. Cu o mișcare nervoasă îl luă. Un oftat ușurător îl ridică pieptul; ochii îi străluceau de bucurie diavolească, întocmai ca la halucinații, cari au vedenia că li s-a deschis cerul. De aci merse la sobă, deschise un oblonaș de la stâlpi și vârî pachetul adânc în lăuntru, pe urmă închise cu băgare de seamă.

La ușa din afară, Newton căscă lung, hârîind, parcă ar fi simțit pe cine-va străin în depărtare;

Matilda cu pas liniștit, luă sfeșnicul și, încet fără zgomot, merse de puse cheea la loc.

Sciea că Mustea, demineața, grăbit nici o umbla la casă. Ar fi trebuita neobictaica să se întîmple aceasta.

În gând își zise: „Fără risc nu se poate?” Săvârșirea faptei îi dase liniștea voită, dictată de patima mbirei nebune.

Poate boții de profesie dorm după săvârșirea crimei. Matilda nu adormi, gândurile ei erau numai la fericirea și mulțumirea ce va simți Iliescu, aflând că visul dorit de atâta vreme s-a întrupat.

Mustrare de cuget pentru fapta săvârșită n-avea de loc; căci de mult era hotărîtă și plănuită, de mult fatalitatea pusese sigiliul pe cugetul Matildei; de mult neînlăturatul trebue îi înarmase mâna și-i desbrăcase cugetul de ori-ce simț de datorie morală.

Nu putu include ochii, nu de mustrare, ci de emoțiea ce-i produceau gândurile unei vieți nouă, ce avea să înceapă și de teamă să n-o descopere Mustea.

Noaptea îi păru, în adever, an. O tăcere adâncă domnea pretutindeni în sat.

Afară de rari și slabe lătrături de câini, totul părea mort.

Numai despre ziuă, la cântecul fioros al unei cucuvelei, simți fiori reci.

Cu glas aproape tare, își zise:

„Minciuni băbesci. Nu sînt superstițioasă”.

Abia în zori ațipi.

În vis dese ori nu ne putem stăpâni nici gândurile, nici patimile: sentimentele cele mai ascunse ies, plutesc ca slaba picătură de unt de lemn în apă.

Se pare că morala, cu dreptul ei de veacuri, călcată și nesocotită, cerca să se răzbune cel puțin în somn. Visă nisce gropi pline de noroiu, în cari numai nu se prăvălea: un câine grozav, se aținea să o sfâșie, iar dînsa, desculță, fugea pe drumuri, nesciind cum să-și ascunzi picioarele goale, de rușinea lumei. Avu simțirea că s-ar afla într-o lume necunoscută și pizmașă, în care toți o persecutau.

Din planurile fericite, ce și le făcea, nemic.

În vis totul i se areta ca un haos îngrozitor, pustiu, lipsit de ori-ce ființă iubită. La un moment i se păru că puntea, care o ținea peste o prăpastie înfricoșată, se rupse.

Se trezi de țipetul ascuțit ce singură scoase. O sudoare rece îi acoperise trupul.

Inema i se bătea cu putere; un tremur o ținea într-una.

Se sculă răpede. Aproape uitase cele petrecute noaptea, nu-și dădea bine seamă, dacă visase fapta săvârșită ori o făcuse aevea; de nedormire și emoție pierduse aproape noțiunea realităței.

În cămașă, sub picioarele goale, alergă la sobă spre a se încredința, dacă nu cum-va a visat. Când simți pachetul, avu bucuria hoțului, care a reușit să-și ascundă bine lucrurile furate.

Sună și porunci feciorului să-i dea o cafea neagră cu coniac. Tremurai o ținea mereu.

Se îmbrăcă răpede și porunci să-i pue caii.

Erau abia noue ceasuri; dar se grăbea să plece, să fugă cât mai curend.

Un moment stătu la îndoială, dacă să ia fata.

Dar își puse întrebarea: unde s-o ducă? Un copil e o sarcină mare. Mustea avea s-o pue în pension.

Copila se juca veselă; când o vedu pe maică-sa palidă și gata de drum, așa de demineață, inema ei de copil avu o presimțire dureroasă.

— Unde pleci, mamae, așa de demineață? Nu stai la dejun? mai sînt prăjituri.

— Mănâncă-le tu și cu tată-to.

— Mă-ta nu vii la dejun?

— Nu, me duc la un doctor, me doare o măsea.

Sărută copila pe amendoi obrajii și plecă, temendu-se ca de o ispită rea, să nu o apuce jalea mamei, care își părăsesce casa și copilul. I se părea că, de va mai întârzia un moment, un glas venit de departe, care se tot apropia încet, i-ar striga:

„Femee, opresce-te, cât mai e vreme, prăpastia din vis te așteaptă.

„Cucuveaua ți-a cântat marșul funebru; dar gândesce-te, poate mai e vreme, opresce-te!”

O clipă să mai fi întâziat, și, poate, glasul consciinței ar fi țintuit-o locului.

Zadarnic! Patima a înnăbușit glasul. Matilda a plecat, fără s-arunce înderet. Fără milă și-a rupt cei zece ani din viață aruncându-i în prăpastia patimelor celor mai ticăloase.

Newton, ca și altă dată, se ținea de dînsa, pănă ce Puica l-a chemat inderăt.

Matilda strigă vizitiului să mâe mai răpede și să ia prin pădure, doar va ajunge mai curînd. Nu mai gândea nemic tot drumul, singura-i grijă era de-a ajunge cât mai răpede. Nu simțea nici bucurie, nici scârbă; era într-o stare de nesimțire. Săvârșirea faptei o paralisase.

Copila se uită lung dupe mă-sa.

Plecarea acesteia, așa pe neașteptate și așa de demineață, camerile încă, neregulate, dînsa remasă singură, fără suflet de om, toate acestea o impresionau dureros. Nu-și putea da seamă, dar vedea că e ce-va straniu în toată această purtare a Matildei. „Dacă ar fi măcar Maria, dar așa ce-am să me fac eu singură? Noroc de bietul Newton!”

Copila cuprinse, câinele pe dupe gât. Apoi o lovi o jale de singurătatea în care se afla, și începu a plânge.

Anica veni să facă odăile.

— Ce plângi dudue? zise Anica.

— Treaba mea.

— Așua, las’ nu-ți mai spuiu eu povești.

Puica, tăcută și cu minte, luă cartea pe care înveța a citi, și începu a scrie dupe ea.

CAP. XXIII

Lovit de moarte

Vremea dejunului s-apropia lucrurile par-că nu erau la locul lor. Îți făcea impresia unei case, din care, s-a pornit mortul la locașul veci. Acest sentiment nedeslușit.

După ce i se urî cu scrisul, se duse și tristă pe fereastră.

Ar fi dorit să vadă pe cine-va venind.

În sufragerie feciorul așeza masa, cu două tacâmuri.

Servitorii, cu fineța lor de copoi, și cu simțul de a ghici tot, presupuneau că stăpâna lor plecase pentru tot-de-a-una. Drept că dînșii de multe ori presupuseseră aceasta și dînsa tot se întorcea.

Newton sta și el trist.

Când îl zări pe cuconul Todiriță intrând vesel, nu-i sări, ca altă dată, înnainte, ci sta umilit la ușa, par-că făcuse vre-o greșeală el.

Copila nu era pieptănată, nici îmbrăcată cu îngrijire ca altă dată. Aceasta și alte multe îl impresionară foarte reu pe Mustea și fața lui veselă luă de odată o expresie de nemulțumire.

— Dar ce are, Puică, Newton de stă așa supărat?

— I-a dat mamaea un picior, când a plecat; se ținea de ea.

— Dar unde a plecat Matilda?

— A plecat la doctor, a zis că-i bolnavă; nu vine la dejun.

— Da? zise cuconul Todiriță, simțind ce-va reu pe inemă. Cum? gândi el, când a mai făcut asta? Doctorul se chiamă acasă, nu se merge la el; n-am ajuns în așa hal. Asta n-a mai făcut-o.

Feciorul întră sa-i poftească la masă; cuconul Todiriță îi zise:

— Pune încă un tacâm și scoate o butelie de Cotnar. Venise cu sub-prefectul, voind să-i facă cinste pentru reușita de la Credit.

Muntenescu se oprise în curte spre a vorbi cu primarele.

Vechilul venise și remăsese în sală, aștepta să-i dea o sută de lei, pentru canțelarie.

Cuconul Todiriță era tot muncit cu gândul: pentru ce să se fi dus Matilda la oraș! Bani de făcut cumpărături nu-i ceruse; atunci pentru ce oare s-o fi dus? Avea mai de mult, când îl temea, obiceiu de umbla până-n ziuă pe la cărturărese; dar acum, de mult, se lăsase de-asemenea obiceiuri. Muncit de gândul acesta își aduse aminte că vechilul aștepta și trecu prin sală în camera unde ținea banii.

Merse la casa de fier, deschise ușa, și, cu gândul la nevastă-sa, căută portofelul în care, pe lîngă hârtiile de o mie, mai avea una de-o sută. se uită de-amenuntul, caută pretutindeni, se uita pe jos....nimic!

Întreg pachetul de cinci-zeci de mii lipsea împreună cu portofelul, cu tot.

Prin cap simți o vâjieală, cum vuesce vântul prin coșuri în vreme de furtună; mâinele îi tremurau. I se părea că un munte se nărue peste el și acu-și acu-și, totul va fi sub dărâmături.

Dupe cum un fulger ajunge une-Ori să lumineze întreaga prăpastie, ast-fel lui Mustea i se lumină prin minte întreaga dramă, toată mișelia femeei.

Acum înțelese tot; dar prea târziu!

Lumina aceasta îl izbi ca un trăsnet, nemicindu-i toată ființa.

Vechilul aștepta în antret.

De odată s-auzi ce-va căzând și strigătul: apă!

Sub-prefectul tocmai întră pe ușă.

Se răpecjiră amândoi în cameră. Mustea căduse, cu fața și ochii injectați de sânge. Resufla greu.

— Apă și oțet, Gheorghe, strigă subprefectul la fecior, care, tocmai venise să-i poftească la dejun, că se recesc ochiurile.

— Să-l punem în pat, d-le primar.

Îl desfăcură la gît, îi frecară mâinile și picioarele cu oțet.

Trimeseseră pe fecior, călare, dupe doctor.

Inema lui Mustea se bătea, dar s-auțtea un fel de horcăit și nesimțirea era desăvârșită.

Copila, auzind zgomot, alergă și ea. Când îl gemând și resuflând atât de greu, sermana fetiță începu a tremura și-a plânge.

— Tatae! tătăiță al mieu scump și drag, ce ai? Cine te-a superat?

Și-i sărută mâna, udând-o cu lacrimi.

— Dar unde-i mamaea, Puică? zise sub-prefectul.

— S-a dus la târg; sigur, de asta sa bolnăvit tataea. Of! mamaea o să ne omoare pe toți.

Și copila o ținea într-un plâns.

— Ei taci că te aude papa și-l superi.

— Nu m-aude, uită-te, moare și el ca Tirolica. Nu mai el mă iubea.

Și copila tot mai tare-i strîngea mâna, sărutând-o.

Casandra alergase într-un suflet de la bucătărie. Plângea și ea cu hohot.

— Sărmanul boer! L-a dat gata!

— Cine l-a dat gata, babă? zise primarul.

— Of, l-a dat gata și pace! Cine alta de cât dînsa? L-o fi otrăvit, că umbla, d-le, pe la tot felul de vrăjitori!

— Cine, babă, cucoana? zise suprefectul.

— Dar cine? Sciu că eu nu. Uit-te a plecat a-zi dimineață și sigur că nu mai vine.

— Otrăvit nu-i, zise primarul, că nu se văita de nimică păn-acasă.

— De Unde? Nu vezi, omule, că-i dambla? Ce vesel era și cum se pregătea să bea cu mine aldămașul banilor, zise suprefectul.

Nedumerit de vorbele servitoarei, o mai întrebă:

— Dar, bab-o, tu nu scii unde să fie cucoana?

— Unde să fie? Unde cară ea de luni de zile casa bietului boer? Azi, ca nealtă dată, s-a dus de demineață cu cogemite cufărul. A spus feciorul că pe boer l-a găsit reu lângă lada de fier. Apoi o fi ce-va la mijloc! I-o fi lipsit lui ce-va de-acolo.

— Are dreptate, baba; el mi-a spus că are în casă 50 de mii lei, trebue să vedem: sînt? Tu de ce-ai tăcut pănă acum?

— Eu, slujnică, era să mă amestec între boeri?!

— Unde crezi tu că s-a dus?

— S-o vedea el unde!

— N-ai nisce muștar?

— Trebue să fie la cămară. S-aduc, poate s-o îndura Maica Domnului, măcar de copila asta nevinovată?

Puica plângea, desmierdând mâna aproape țeapănă a tată-se.

N-a fost clipă s-o ducă din odaea bolnavului. Newton sta la ușă, privind cu ochii plin de lacrimi pe stăpânul său lungit în pat și pe fetița îndurerată. El, bietul, lua parte sinceră la durerea și suferința acestor doi nenorociți prieteni. Peste vr-o două ceasuri a venit d-rul. A declărat că-i apoplexie fulgerătoare, obicinuită oamenilor sanguini la mari supărări.

— Cine-va mi-a spus că femeea a și dat a-zi cerere de divorț.

Sărmanul om! Ce bărbat voinic! Putea să trăiascp încă 50 de ani. Supărările mari sînt ca fulgerul, doboară la pămînt cel mai falnic stejar!

— Ce-i făptura noastră! Când nu te aștepți, te pasce moartea în cale! Un nimic.

— N-o fi așa nemic! Unde i-a venit reul? Scie el de divorț? S-a certat cu ea? zise d-rul.

— Tocmai că nu scie nimic. M-a chemat la dejun să bem aldămașul împrumutului. Copila spuse c-a intrat în casă sănătos, a sărutat-o și-a întrebat unde-i nevastă-sa. Copila zice că i-a spus c-a plecat și că nu vine la dejun. A zis feciorului să pue un tacâm pentru mine și s-a dus la casa de fier să dea 100 leî vechilului. L-am găsit cu casa deschisă, căzut jos.

— Ei, și sînt banii în casă? Am aflat c-a schimbat eri bonurile, în bilete de bancă în valoare de vr-o 50 de mii de lei.

— Cât ne-am uitat, așa pe de-asupra, n-am vezut nimic. Să căutăm mai cu de-a-măruntul, zise sub-pre-fcctul.

— O să le găsiți urma. Dispariția ei, darea divorțului și damblaua lui sînt treimea nedeslipită. care arată că dînsa, miserabila, a luat banii, fapt care i-a deschis ochii lui Mustea și l-a lovit de moarte.

Copila stase din plâns un moment.

Asculta, părea că mintea ei fragedă făcea mari silința de-a înțelege cele spuse.

— Canalia de Iliescu, citise suprefectul.

— Zi femee; dar n-avem timp de pierdut: beșici cu ghiață la cap. Bab-o, la cămară aveți beșici de bou? Răpede ghiață de la ghețărie. Feciorul să alerge călare să facă rețeta. Să ne dăm toate silințele, poate, prin o minune, să nu fie atăcați creerii atât de reu, pe cât se pare.

— După zece ani de căsnicie? bă te mai încreți în femee? Pecât de Mustea! Inimă de aur. Fie-ți mila de fată, doctore, fă tot ce poți.

— Milă! Slab cuvînt, dragă. Crezi că odată ni-i dat, noue doctorilor să ni se rupă inima de jale? Voi sta toată noaptea lîngă el; trimete, te rog, ciumă, sînt lipitori, să-mi aducă îndată.

— Și ce vesel era, doctore! Lipsa banilor i-a aretat nelegiuirea femeei. Ticăloasă jivină! I-a dat lovitură de moarte. Ce fericit era c-a scăpat de datorii! M-a chemat la dejun, zicând: „Hai! Destul m-ai vezut trist, să me vezi și vesel!”

— „Scoți o sticlă de șampanie? îi (zise.

— „Scot.”

— „Dacă n-o vrea cucoana, m-am păcălit?

— „Aș, nevasta e veselă și felicită; am pus cruce nevoilor. Dar de acum o să fiu și econom. Numai în nevoi cunosci câtă răsipă ai făcut în trecut.

— Dar privesce faptele femeei. Câtă corupție de caracter! Femeea pătimașă e de o mie de ori mai fără de inemă de cât bărbatul pătimaș. Arată-mi un cas analog, unde bărbatul să se fi purtat cu atâta cruzime? (zise doctorul.

— Nu i-a fost milă de dînsul, n-a mustrat-o consciință că-și fură bărbatul; dar cum s-a îndurat să lase copila? zise sub-prefectul.

— Am vezut-o de mult că nu calcă a popă, zise doctorul.

— Eu te las, doctore, fă tot ce poți. Am o constatare de pruncucidere în comuna vecină.

— Sigur vre-o nenorocită de fată! Poftim legea! Pe aceea o s-o închideți: iar acesteia, care a ucis cogeamite om, nu-i faceți nimic. Sigur, pe bărbat ai voie să-l furi și să-l ucicji prin o lovitură morală!

— Să fie în voia mea, le-ași pune pe amândouă la pușcărie. Ce crezi? L-a tăiat pe copil bucăți și l-a dat la porci. Ce-va ne mai auzit! Mi s-a urît cu atâtea crime și hoții! În adevăr te-nspăimînți și te întrebi: în ce lume trăim și cât mai are omenirea de făcut păn’ s-ajungă la morala ideală a lui Hristos?

— Lasă, mon cher, tot mai bine sa nu fii doctor. Puțin suferi, și ca om de sciință și ca simțire, în cașuri nenorocite, cum e bună-oară acesta? Dar apropos; fă-ți datoria de autoritate, închide și pecetluesce casa. Uită-te domnul primar e și el aici.

— S-o pecetluim goală?

— Cum se găsesce...

Doctorul întrebuință tot ce sciință lui îl povățuia.

Și, dacă starea bolnavului era jalnică, îngrizitor de triste erau și împrejurările.

Doctorul e deprins cu asemenea priveliști; la nuntă puțini îl poftesc. De la ast-fel de petrecanii e nelipsit. Cu toate astea rar vezuse un ceas atât de trist.

Afara de copilița, care ținea într-un plâns, nici o rudă, nici o ființă, care să-i dea îngrijiri duioase. Servitorii și doctorul îl căutau. Mustea părea, căzut din stele. Nimeni să-i așeza o perină sub cap, să-i mute căpătâiul, ori cu ochii ațintiți să aștepte nerăbdător sfârșitul acestui atac! Nimeni!

Toate ș-ar fi răsipit, dacă sub-prefectul n-ar fi avut ideea să ia cheile, lăsând numai lucrurile trebuitoare.

Acum casa lui Mustea îți făcea impresie și mai jalnică; totul părea pustiu și fără viață. Fără voie te întrebai: la ce-a muncit acest om, el și părinții lui, ca de o dată să ajungă în așa hal de înstrăinare?

Și doar întru nimic nu era vinovat, bietul om. Se însurase, din vreme, ca să aibă o familie, în sînul căreia să găsească o mângâere la grele nevoi și superări, sprijin și căutare la zile de boală și bătrânețe.

La masă, doctorul luă copila mai mult cu sila. Se întreba singur: cum de se poate un copil atât de simțitor di-ntr-așa mamă?

Târziu, seara, copila adormi, doborîtă de somn. Tresărea și suspina mereu; durerea ei nici în somn nu era amorțită.

A doua zi doctorul spuse feciorului ce trebue de făcut, spuind că el vine ziua următoare:

— Nu mai plânge, drăguță, zise el fetiței, tataea o să scape.

În acest moment bolnavul deschise puțin ochii; unul îl deschise chiar bine de tot, oftând, parcă auzise cuvintele doctorului. Acesta ridică fetița înnaintea patului ca s-o vază bolnavul și zise:

— Silesce, cucoane Todiriță, de te fă bine, Puica prea plânge.

Fetița se plecă și-l sărută pe obraz.

Bolnavul zâmbi puțin, pe urmă se uită puțin prin casă, par-că să mai vadă pe cine-va, dar.

— De bine d-l sub-prefect, să-i spui că boerul a scăpat. Tu să-l păzesci cu gheață la cap.

— Îl păzesc eu, doctore, zise copila, care se mai înveselise de vorbele doctorului și de când vezuse că tată-se deschisese ochii.

— Da, drăguță, să-l căutăm bine și până într-o septemână o să-l ai pe tataea sănătos, și doctorul săruta fetița.

Gheorghe mai lipsea din când în cînd din cameră. Puica și Newton stăteau nedeslipiți.

Pe la amiază Casandra aduse copilei să mănânce supă; trebue să o roage cu mâncare ca pe-un bolnav.

— Nu voiu să mănânc, tataea de trei zile n-a mâncat nimic. Să-i dăm și lui puțină supă. Copila se ridică pe scaun și-i de te câte-va linguri, pe cari bolnavul le înghiți cu neplăcere.

— De-acum să mănânci; boerul te aude și-l superi, dacă stai flămândă.

— Atunci o să mănânc, zise copila.

PARTEA II: a

CAP. I

Zile jalnice

Trecuse un an și jumătate de la nenorocirile întîmplate pe moșia Chindesci. În natură nemic nu părea schimbat: acelea-și dealuri verzi încunjurau moșia, acelea-și câmpii înflorite, dătătoare de veselie, acela-și cor albastru și ademenitor privirilor rătăcite. Era primăvară și natura înviorată se areta vecinie tînără, vecinic neschimbată. Farmecul și frumusețele respândite păreau netrecetoăre. Păduri, câmpii, livezi, șopteau versurile poetului:

Dar noi locului ne ținem, Cum am fost așa reminem; numai omu-i trecător, Pe pămînt rătăcitor.

De minune se potriveau acestea sărmanului Mustea, îmbătrânit cu zeci de ani, umbla în cârjă, târîind piciorul stâng. Arendase moșia și se mutase din casa mare în cea în care fusese cancelaria.

Tribunalul nu hotărî nimic în privința fetei; dar Puica n-ar fi părăsit pe tată-se nici o dată.

— Destul l-a lăsat mama, eu nu voiu să-l laș. Newton, tovarăș nedespărțit, îi însoția pretutindeni. Puica ținea cheile de la cămară și de la dulapuri și ori-ce trebuia mergea și dădea singură. Ișj luase mină de om mare și nu mai făcea nebunii ca înnainte.

Ciospodăria restrinsă o duceau Casandia și moș or dachi. Puica lua lecții cu învățătorul din sat.

Cuminte și tăcută, lipsită de zburdălnicia vârstei, nU1 se juca mai de loc.

Tot timpul sta lungă taică-se, îi cetea Universul din capet în capet, doar rubrica divorțurilor o trecea.

Micuța, cu inema ei plăpândă, înțelegea că asemenea amintiri nu-i puteau fi plăcute taică-se.

Nenorocirea îi formase mintea și cugetarea.

Când Newton, nebunatec, o scutura cu botul de rochiță, îndemnând-o să se joace, ca în vremile bune, dînsa îi zicea foarte serioasă:

— Șezi, Newtoane, n-am poftă de joc.

Animalul, rușinat, părea că înțelege vorbele copilei și în sfârșit se culca jos, mișcând, de emoție, coada...

Puica gândea prin imagini din trecut.

Vezendu-l pe taică-se abia târîndu-se în cârjă, ofta, amintindu-și cum, un an doi în urmă, încăleca sprinten pe cal; ori, cum, venind de pe câmp, sărea ușor din trăsură și o lua în brațe. Ce bine era atunci? gândea micuța.

Își mai amintea, cum, venind de la oraș, se cobora vesel din trăsură și, sărutând-o, îi da pachetul de prăjituri ori de bomboane. Toate erau trecute și Puica le înșira în rândul basmelor frumoase, la cari te poți gândi, dar pe cari nici o dată nu le vei mai vedea.

Când Mustea, posomorît, cădea pe gânduri, nevrend să vorbească nemic, atunci Puica fugea la Casandra, rugând-o să-i spue poveștile cu feți frumoși ori cu mamele rele ce-și prigonesc copiii.

Grozav o emoționase povestea cu mama geloasă de frumuseța fetei, pe care o trimise în pădure s-o omoare și să-i aducă inema.

— Casandră, vrea să zică sînt și mame adevărate, nu numai vitrige, cari-și uresc copiii?

— Sînt dudue, cum să nu fie? Dar are să fie vai de sufletul lor pe ceea lume.

— Cât sînt de proaste, Casandr-o. Își fac reu și lor și copiilor! Eu n-ași vrea ca mamei să-i fie reu pe ceea lume. Poate acolo vom fi împreună și va fi și dînsa mai bună.

— Vezi că di-ncolo, geaba vrea omul să fie bun și pocăit, că nu se mai poate.

Cuconul Todiriță își căpetase mintea, consciință deplină. Singur arendase moșia și.

— Au voit dușmanii să-mi rupă capul, dar n-au reușit.

Casa, unde sta acum, venea mai în vale, după dealul pe care era clădită curtea.

De aici nu se mai vedeau apele albastre ale iazului în cari se oglindeau atât de frumos luna și soarele clădind în resimt drum bătut cu pietre scumpe.

Cu toate se deprinsese bietul Mustea, numai cu lipsa acestei, priveliști nu se putea deprinde.

Când îl apuca dorul de luciul lacului și de oglindirile din el, se cobora serile și deminețele, sprijinit în cârjă. Puica mergea înnainte cu Newton, iar în urmă venea cuconul Todiriță și lordachi, la nevoe, să-l sprijine pe boer.

Mustea sta ceasuri cu privirile pierdute pe luciul apei.

Când realitatea neîndurată îl trezea s-o privească, atunci, cu groază, se gândea nu la viața ce ducea, ci la moarte.

„Să-mi remâe fata și pustiul de avut pe mâna celei ce m-a adus în așa stare!”

Când fata îl vedea prea trist, se alipea cu drag de el și, sărutându-l, îi zicea:

— Tăticule dragă, eu nici o dată n-am să te las. Ori poate nu me crezi?

— Ba te cred, Puică. Dar va trebui să mergi la școală.

— Nu înveț în casă?

— Nu-i de ajuns, va trebui să te pun în pension. O să te aduc Dumineca. Voiu fi mângâiat, sciind că tu ești cuminte și te gândesci la mine.

Muntenescu venea și dînsul din când în când...vorbea de afaceri, de mersul agriculturi, nici o dată înse despre femee.

De câte-va ori încercase să-i spue ce-va, crezându-l deplin vindecat de reni ce-i fișase nevasta, dar Mstea, cu gestul lui obicinuit, zisese:

— Te rog, nici un cuvînt. Matilda e moartă și de spre morți nu voiu vorbi nici o data reu.

Eu sînt de vina; eu am omorît-o, pe mine să criticați, pe dînsa nu: faptele rele aduc cu ele pedeapsa.

Era la el un amor propriu nemărgenit. Nu putea să-și închipue că femeea, pe care el o iubise și-o stimase, a putut să se coboare atât de jos.

Nu erau fățarnice vorbele lui. Dese ori zicea:

— Femeile sînt ca și copiii, greșesc, când nu scii cum să te porți cu ele.

Cu cheltuelele strînse cum trăia, avea nădejde ca, în câți-va ani, să plătească datoriile și să remâe numai cu ratele de la Credit.

Casandra se făcuse foarte credincioasă. Vedea de gospodărie și economisea tot, ca și cum ar fi fost pentru dînsa.

Iordachi se îngrijea de grădină, de paseri și de tot.

Cuconul Todiriță nu bea nimic spirtos, chiar cafeaua o bea slabă de tot; dovedea mai mult în lăptării și legume. Așa-i făcuse doctorul dieta, ca să nu-i mai vie alt atac.

Muntenescu venea acum une-ori cu nevastă-sa și aducea fetei bomboane.

Puica era foarte drăgălașe cu d-na Muntenescu, în dorul maică-sa, poate.

D-na Muntenescu o răsfăța foarte mult.

— Mi-s dragi, cucoane Todiriță, fetele; se vede unde n-am nici-una.

— Ai o grijă mai puțin.

— Tare te înșeli, cucoane Todiriță: fetele sînt mai iubitoare cu părinții. Uită-te, bună-oară, Puica: Cât de mult te iubesce; eu pe băiat îl ved de trei ori pe an: ca și cum nu l-ași avea.

— Da, când e vorba de egoismul nostru, dar când e vorba de fericirea lor, alt-fel răsbate în lume un băiat și alt-fel o fată.

— Daca e noroc, fie băiat, fie fată, e bine. Vorba poporului: „fă-me mamă cu noroc, și m-arunc apoi și-n foc”.

Puica-i aretă împletiturile ce o învățase profesoara din sat.

— Ei, brav-o, îți faci zestre. Vina cu mine, Puic-o, pentru câte-va zile, daca me iubesci!

— Nu se poate, d-nă Muntenescu, să-l las pe tataea singur.

— Pe mine nu me iubesci?

— Ba te iubesc; dar mă-ta nu ești singură.

— Doamna Muntenescu o cuprindea și o sărută cu drag.

— Îți seamănă, cucoane Todiriță, la fisic și la caracter. Ce suflet bun să-l dea Dumnezeu zile și noroc.

— Doar petru dînsa mai trăesc. Fericirea vieței mele a fost foarte scurtă.

— Înu potriva voei lui Dumnezeu nu ne putem pune. O s-o măriți și vei trăi din fericirea ei.

— Celui ce-o va lua nu-i cer să fie bogat, dar să fie destoinic să administreze moșia; în curend se va isprăvi cu arenda. Moșia, bine lucrată, scoate rata și dă beneficiu de-ajuns pentru o familie modestă. Pe Puica o s-o deprind gospodină; să se amestece în toate. Am pus o femee la țesut, și pănă și la stative s-a vânt.

— Tot trebue s-o dai și la școală în târg.

— Tare n-ași da-o: numai mofturi și secături deprind în pensioane.

— Nu, tatae, eu n-am să deprind nici un moft; am să învăț a lucra frumos, cum lucrează d-na Munte nescu și să sciu și eu franțusesce. Vrei să zică vecinele mele că sînt proastă și mojică?

— Bine, dacă te-ai ține de făgăduință.

— Dacă nu m-oiu ținea să me bați, tatae dragă.

— Dupe ce voiu lua-o din pension, am să caut o Nemțoaică, bună gospodină, să se priceapă la toate și s-o învețe pe fată, să scie, coase, găti; să priceapă conducerea unei gospodării mici și mari. Să poată face singură, la nevoe, ori-ce, și să scie și a porunci și pqvețui servitorii, dacă norocul o va sluji să-i aibă.

— Așa-i și bine, cucoane Todiriță. Eu, nu că me laud, sînt di-ntr-o familie boerească, doar scii, părinții în copilăria mea avuseră avere mare, m-au crescut în bumbac. Și când au sărăcit, ce greu mi-a fost până m-am deprins. Noroc c-am avut bună voință. Me adaptez lesne, cum zice bărbatu-mieu; ași fi fost bună păreche cu Robinsom. Tocmai am s-aduc Puicăi povestea lui Robinson, ilustrată.

— Așa-i bine să fie educați și fetele și băeții, viața e ca valul, aci te sue, aci te coboară. Trebuie și caracter, educația n-ajunge.

— Face mult, educația ar schimba multe firi cari nu sînt înderetnice.

Cât era Matilda, nevasta sub-prefectului nu venea, îi era antipatică.

— „Eu nu sînt mândră, zicea Munteneasca bărbatu-se, me duc, cum bine scii, și la preot și la învățător și la vechil; dar pe femeea lui Mustea n-o pot suferi. Când o sciu cine-i și-o ved că-și dă aere de boeroaică! Ori-ce cusur îi ert unui om, chiar prostia, dar îngâmfarea și pretenția parveniților, n-o pot suferi”.

Preotul satului venea și el la zile mari.

Arendașul era evreu și foarte ocupat: n-avea când sta mult de vorbă cu proprietarul, de cât la nevoe, când îi cerea vre-un sfat.

În schimb, nevasta arendașului era tînără și căpătase educație la Viena; scia piano, franțusesce și nemțesce. N-avea copii, ținea foarte mult la Puica, și ruga pe cuconul Todiriță s-o lase cât mai mult să vie la ea, dînsa îi aretă la piano, pe care cuconul Todiriță li-l lăsase, să-i dea lecții de franțusesce și nemțesce; în cât Puica nu uitase ce-a învețat cu Maria și făcea progrese uimitoare. Înveța foarte lesne.

Cuconul Todiriță, deși cam rutinat și amărît de purtarea neveste-sa, pe care el o punea pe seama educației de pension, spoială rece, care nu formează de loc inema femeei, totu-și, în sentimentid de tată, era măgulit de progresele fetei și nu putea respunde mai nemic la argumentele d-nei Goldenschatz.

— Musica, d-le Mustea, zicea ea adesea lui cuconul Todiriță, înnălță sufletul și, deseori, ne apără de multe căderi; viața noastră, a femeilor, e mult mai lipsită de emoții și de griji de cât a bărbatului, și dacă, în acest timp, sufletul nu-i ocupat cu nimic, nu se scie pe ce cărări te împing patimile.

— Dar gospodăria?

— Bine, gospodărie e ce-va, dar n-ajunge. O femee deșteaptă își aranjează gospodăria în câte-va ceasuri, și, dacă Dumnezeu n-a binecuvîntat-o cu copii, ce să facă?

Aud pe multe prietene de-ale mele plângendu-se de urît. Nu cunosc boala asta. Tot-de-a-una am o bucată de musică, pe care n-am înțeles-o de-ajuns, n-am executat-o la perfecție și această ocupației nu-mi dă răgaz să mi se urească. Am noroc că bărbatului mieu îi place musica și, seara, ori cît ar fi de obosit, m-ascultă și, ce fericire pentru mine, cînd reușesc execuțianei bucăți și el îmi spune că-i mult mai bine înțeleasă de cît înnainte!

Cuconul Todiriță ofta și înțelegea că d-na Goldenschatz are mare dreptate.

— Dar, când am câte-o nemulțumire, în loc să-mi distrug nervii, să me cert înnainte cu bărbatul, că de ori-cât de ideală ar fi o căsătorie, nu se poate fără neînțelegere, merg și execut o bucată și, de câte ori, în asemenea momente, n-am înțeles mult mai bine sensul operei!

— Dar, d-ta ai studiat cine scie câți ani, zicea cuconul Todiriță.

— N-are a face, d-le Mustea, sentimentul nostru musical se mulțumesce și cu mult și cu puțin.

Ilie Văcarul, când cântă din fluer, e foarte mulțumit de doina ce șcie și cum o zice.

— D-ta ești adevărată adorătoare a musicei.

— Sînt pănă într-atâta, în cât de-ași avea putere, ași face lege ca poporul să nu învețe a ceti și-a scrie, și să învețe musică. Cetitul și scrisul îl uită; musica nu; el va cânta, când va fi trist.

— Cântă și fără să scie.

— Bine, dar cântă într-un mod primitiv, și, dupe cum a-zi, oamenii, nu mai scriu pe scoarțe ori pe cărămizi cu ieroglife, tot așa, pentru demnitatea omenirei, musica a făcut așa progres, în cât e o datorie să-l împărtășim și poporului.

În asemenea societate, Puica făcea progrese și, dacă n-ar fi fost tristeța tată-se, care o impresiona jalnic, n-ar fi suferit de loc din lipsa Matildei.

Ast-fel treceau zile dupe zile, toate asemănătoare ca doue picături de apă.

Gâlceava și cearta pieriseră din casa lui cuconul Todiriță, dar și fericirea.

Casa de fier, asemenea o lăsase arendașului; vederea ei îi făcea reu.

Din camera de culcare nu luase nici o mobilă. Căută să depărteze tot ce-i amintea trecutul. nică stăruință! Trecutul sîntem noi înși-ne, și câtă vreme nu ne pierdem pe noi, nu-l pierdem pe el. Nu uită omul ce vrea și când vrea.

Și cum ar fi fost alt-fel?

Mustea nu mai putea trăi nici în viitor, nici în present. El trăia numai în trecut, acesta fusese puternic și plin de vlaga tinereței; trecutul găsea resunet și acum, pe când presantul și viitorul erau atât de slabe!

Cu cât mai mult trecea vremea, cu atât mai clar își vedea copilăria și Anii tinereței.

Erau momente, când ilusia trecutului era atât de puternică, în cât simțea aevea netezirile mumei pe cap, și glasul ei duios întrebându-l:

„Unde-ai fost tu, drăguțule, păn-acuma?”

Aci iar se vedea tîner, frumos și cum maică-sa zâmbitoare îi zicea:

— „Dragă băete, nemica nu-i mai greu de găsit pe lume de cât o nevastă, care să te facă fericit. Eu, poate, a-zi mâne mor, dar să te gândesci bine la vorbele mele...”

Trecutul sîntem noi și mai curând ne uităm pe sine de cât pe dînsul; de aceea dădea Mustea desnădejduit din cap, când Muntenescu îi zicea:

„Uită, frate, trecutul”.

CAP. II

Matilda la oraș

Cucoana Matilda, cum a plecat de-acasă, îndărăt nu s-a mai uitat; era ca într-o vrajă, privind îndărăt ar fi stricat farmecul.

A tras la un otel și a trimes trăsura. Vizitiul o întrebă, când să vie.

N-o să vii de loc; mă voiu întoarce cu o trăsură de-aici.

Trimise la Iliescu un chelner cu un bilet, în care îi spunea să vie immediat!

Cucoana Matilda era foarte neliniștită: pasul ce-l făcuse era, poate, cel mai însemnat din viața ei.

Când se măritase cu Mustea era prea tînără, pentru a gândi serios; dînsa rîdea, glumea, lăsând părinții să judece pentru dînsa. Prietenele o fericeau, o invidiau chiar; dînsa, tîneră, frumoasă, măgulită de toți, cum putea să nu se aștepte la cea mai mare fericire? Pe urmă măritișul avea farmecul necunoscutului, al unei lumi nouă, plină de fericiri.

Acum era cu totul alt ce-va. Singură respingătoare de fapte și de fericirea sa, n-avea pe nimeni de la cine să ceară un sfat. Ba mai mult, ca hoțul trebuia să ascundă planurile, trebuea să roșească de faptele sale.

Patima îi dădea dreptate, dar mintea, în care, ca-ntr-o oglindă se reflecta judecata societăței, o condamna.

Măsura odaia în lung și larg, muncită de gânduri de tot soiul.

Dupe ce dădu drumul vizitiului să meargă acasă, simți un fel de leșin: să fi putut, s-ar fi întors îndărăt. Dar era prea târziu: zurgălăii trăsurei s-auzeau pierduți în depărtare.

Toate juvaerurile erau de mult cărate la Iliescu. Iliescu, îndată ce primi biletul, alergă ca un nebun; norocul lui era în joc. Mereu se întreba: pe ce sumă o fi pus oare mâna? Fără a da măcar ziua bună, zise pripit:

— Sînt banii?

Matilda, enervată, simți o strîngere la inemă: cu glas închis, zise:

— Unde? Câți? întrebi Iliescu, plin de lăcomie.

Fața lui avea o expresie atât de, în cât o femee pricepută ar fi trebuit să scoată pe ușă afară.

Matilda împietrise locului și mai n avea glas.

— Dar bine, sor-o, vorbesce, nu-i timp de pierdut. Să vedem ce bani ai și să facem.

La aceste vorbe Matilda se mai liniști și zise:

— Nu Oh! cît sînt de obosită!

Și se lăsă pe un scaun.

— Unde-s? Dacă nu-s schimbate, nu ai făcut nemic.

Matilda, plictisită, îi aretă geamăntanul.

Iliescu se răpezi, ca un uliu după pradă, ca hoțul care dă năvala la averea altuia, strică, răscolesce, spre a găsi comoara dorită.

Scoase portofoliul de piele, și, cu ochii scânteetori îl desfăcu, începu a număra hârtiile cu glas tare, aproape fără a se resufla.

— Tocmai cinci-zeci de hârtii de câte o mie! Ce noroc că le-a schimbat!

— În ochi se vedea mulțumirea diavolului, care a reușit s-aducă un suflet în ispită.

Cu o siguranță și cu o nepăsare de uimit, puse portofelul în buzunarul de la piept.

— Îi ei cu tine? zise Matilda.

— Vezi bine, doar n-o să-i ții la tine de podoabă. Pe urmă se poate întîmpla să se plângă boerul la procuror și să-ți facă perchisiție și să-i ia.

Așa, spui că n-ai luat nimic. Poate i-au furat servitorii ori i-a pierdut; tăgăduesci tot, ai înțeles?

— Numai ia seama să nu-i pierezi.

— Ce, me crezi copil? La vară clădim, facem nuntă în casa noastră; răpede hârtia de divorț.

— Iliescule, aibi milă de mine; sînt prăpădită!

— Vai, sor-o! Ce-a fost mai greu s-a făcut. Acum numai răbdare, cu trăgăneala divorțului; dar pun eu cuvînt.

— Vai, un an ce-o Să mă fac?

— Femeile sînt toate ca una: după ce-ajung idealul, nu-i mai sciu prețui.

— Ideal! Dar vai, cu ce jertfe! Cu ce primejdii!

— Fără primejdii n-ar fi plăcere, fără jertfe n-ar fi fericire.

— Ce mă fac eu, sînt ca și căzută din cer?

— Ce faci? Îți iau o cameră cu chirie. Te abonezi la un birt și gata. Vin și eu pe-acolo, înse așa ca să nu te compromit.

— Pentru tine toate par ușoare, dar ce viață pentru mine să stau singură?

— Bine, sor-o, împreună nu putem sta, ne-am compromite și nu te-ași putea lua, legea e hotărîtă; femeea, prinsă cu amantul, nu se poate căsători cu el. Cred că asta nu doresci?

Ce legi barbare!

— De, nu le putem schimba noi, trebue să ne supunem; dar oare; n-ai putea sta la o mătușă? Parcă ai doue..

— Nu, nu voiu nici cu-n chip.

— Am întâlnit-o pe Maria, a mai slăbit, biată fată. Dar e mai interesantă, o chiar drăguță; blondelor nu le șade bine prea grase.

Matilda nu asculta de loc cu drag asemenea laude; dînsa era mereu geloasă de tinerețea Măriei, și, ca să curme potopul de laude, cu cari Ilieseu nu mai sfârșea, zise:

— Eu s-ajung la ușa lor? Dar mai bine într-un bordoiu. Să me scol și să me culc în morala lor? Nu, nici-o-dată!

— Atunci fă cum vrei; între rude nu-m’amestec.

— Iliescule, caută-mi o cameră pe-aproape de tine. Nu mai cunosc nici strădile, atât m-a selbătecit viata de țară, par-că n-ași fi născută și crescută aicea!

— Am și ochit o cameră în drumul mieu.

— Oh. Iliescule, fii bun cu mine, nu scii cât sufăr într-o zi, atâtea schimbări!

— De-o să-mi vorbesci mult așa, nu sciu, zeu!.. Nu-mi plac femeile, adică oamenii, cari vecinie se plâng: ce s-a făcut o bun făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce.

— Da, de cât...

— Nici un cât, alt-fel nu ne puteam lua, și tu nu mai puteai trăi cu dînsul. Eu am planuri mari, numai să m-asculți.

— Să-ți ajute D-zeu! Mult am suferit și poate aș merita o viață mai bună. Eu nu eram pentru Mustea, nici el pentru mine. Spune-mi și mie planurile, poate mi se va mai potoli cugetul: ori-cum, une-ori, m-apucă grozave mustrări.

— Oh! romantismul ăsta rupe femeilor capul, ce s-a făcut trebuia să se facă.

— Dar, dragă, vezi că-n mine se luptă multe suflete.

— Las, soro, ne clădim o casă frumoasă, o mobilem cu șic, diploma de avocat, într-un an doi ajung deputat sînt fermentul prin ajutorul cpruia o să ajungem unde dorim.

— Dar cu slujba?

— O las dracului la cea întâiu ocasie.

— Oh! Să ne ajute D-zeu; destul am suferit.

— D-zeu o să ne ajute, eu sînt om cu noroc. Am multă prevedere și cumpeneală; nu te sfetuiam să faci ce-ai făcut, dacă nu eram sigur de reușită. Trebue să ai încredere în mine.

— Vezi bine că am.

— Cunosc eri felul de-a cugeta al femeilor. Ai dreptate, cu altul ai fi putut-o păți, cu mine nu; eu sînt om de cuvînt. Fie-care e cinstit, așa cum înțelege să fie. Spune: n-am fost corect cu tine?

— Sper că o să fii și de-acuma. Dacă me îndoiam de caracterul tău, mai bine me spânzuram de cea dintâiu cracă din pădure.

— Adineauri vei fi gândit că pot face, ca mulți alții, să dau banii în cărți, să te las pe drumuri.

— Vai ce idee! mai curând să me omori întâiu.

— Hei, dragă, puteai nemeri peste asemenea canalie. Ales cum ești tu cam naivă, cam lesne creatoare....

— Te-nșeli, femeile au o presimțire, care rar le înșeală.

— De câte-ori n-o pățesc cu toată presimțirea lor!

Eu, de cum te-am vezut, te-am iubit. Puteam să profit, să petrec așa cum fac atâția, și în urmă, plictisit, să te las. Dar vezi, n-am făcut, fiind om de onoare.

Te-am vezut că suferi, și mi-a fost milă.

Mi-am zis să te scap cu ori-ce preț din iadul acela de căsnicie cu-n om, ce nu-l puteai suferi.

Dar, când vrei fericirea ființei iubite, n-alegi mijloacele, nu ocolesci căile.

Și sfatul ce ți l-am dat e, dacă vrei, machiavelic, dar nu criminal. Dovadă: nici legea nu-l condamnă. Atunci la ce ți-ai face sânge reu?

— Da, legea nu me condamnă, dar lumea?

— Hei, lumea! Cine o întrebă pe ea ce face! Dacă am putea străbate în sufletul fie-căruia, apoi te-asigur am vedea că noi sîntem îngeri.

— Și eu tot așa zic de alții.

— Trebue să fii resonabilă.

— Foarte greu pănă me voiu deprinde cu viata asta noua; mai ales cu singurătatea.

— Ce vrei? Nu se poate alt-fel. Acum uit-te, fac hârtia de divorț, s-o iscălesci și s-o dai la tribunal. Eu a-zi arvunesc camera și mâine te muți.

Plecând, Iliescu abia-i atinse obrazul c-o sărutare. Era grăbit.

Matilda se mira de încrederea ce-o are în Iliescu. Juvaerurile în valoare de vre-o două-zeci de mii, i le dase; banii de asemenea. În adever, numai o iubire pătimașe e în stare de așa-încredere.

Femeile, în asemenea momente de furie pasională, nu se gândesc la starea materială.

Nu călcase ea în picioare posiția socială, numele de femee cinstită, simțirea de mumă?

Toate le nesocotise pentru Ilieseu, și era să ție la bani?

Nu, aceștia n-au preț în fața patimei.

Simțea ea bine că fapta ei și a lui Ilieseu, numai cinstită nu-i, dar era întocmai ca hoțul, care n-are curaj să-și numească tovarășul hoț, căci acel nume i se cuvine și lui.

Acești oameni, fără pic de morală, se simt datori unul către altul; e un fel de cinste specială, de a nu-și catigorisi tovarășul. E ce-va mai mult: oamenii cei mai necinstiți tot au o cinste, față de tovarășii lor și nu-i înșeală. Se pare că, stricați cu morala lumei întregi, țin cel puțin la stima complicilor. Pe acest soiu de cinste se lăsa și Matilda.

Iliescu ar putea-o înșela, dar nu va face asta. În asemenea hal de necinste nu ajunsese.

La fie-care vuet Matilda tresărea, în așa staie e enervare o aduseseră faptele ei.

Aștepta cu nerăbdare vremea să plece, voind să dea cât mai curând hârtia. Se temea să nu audă pe Mustea năvălind în cameră, rugând o să se-ntoarne înderet.

CAP. III

Locuința cea nouă

Iliescu ochise cameră la o cucoană veduvă. Cum ieși de la tribunal, se duse întins să dea arvună la casă:

—.Am intrat în danț, trebue să joc.

Către proprietăreasă spuse că-i o soră a lui în divorț.

— Femee nenorocită, cucoană dragă. Acum cade pe spatele mele.

— Da, maică, dacă nu-i ajuta-o d-ta, străinii nu i-or da nici un sprijin. E datorie de frate; apoi va cere alimente.

— Mai lasă și d-ta din preț; îi avea chiar pomană. Eu, un biet funcționar, d-abia leg cele doue capete.

— Așa-i, mamă, dar nu pot. Am lăsat de-ajuns. Odae mobilată, găndesce: pat, oglindă, șifonelă, dă toate, se mai strică, nu remân cum le dai. A umblat în alte vremi doi galbeni. Am să-i fiu ca mamă, de mine să nu ve ascundețî, poate dă Dumnezeu și se mărită. Eu sînt femee bună și casa mi-i cu noroc.

— Bine, fie cinci-spre-zece franci, mai mult, crede, nu pot; dar te rog să aibă înlesnire să-și facă la d-ta o cafea, un lapte.

— Cum nu, mamă: ori-ce va pofti, doar oameni sîntem. Pe luna dintâiu ți-o las așa, dar mai departe o să-mi dați ce-va mai mult. Când s-o deprinde cu mine, am să-i fiu ca o mamă.

Odaia era destul de sărăcăcioasă, cam umedă și lipsită de soare.

Un pat de table, vechiu. Perdelele de croton, șters. Cine mai scie câte rânduri de chiriași se perândaseră în această cameră tristă.

Cine scie câte lacrimi și câtă jale erau închise între acei patru păreți cu zugrăveala învechită? Contrasta îngrozitor camera aceasta cu iatacul boeresc de-nnainte, pe care cuconul Todiriță îl mobilase din nou, când se însurase.

Paturi mari de lemn negru, sculptate frumos, cu plapome și perne de atlas albastru: dulapuri, oglinzi, pe jos velinți frumoase, alese, cari costau zeci de galbeni, vechi odoare de la betrîna.

Aci, pe lîngă pat, mai era și o canapea veche. Cîte-va scaune, o masă rotundă, mobilierul camerei menită pentru Matilda.

Spre seară Iliescu veni cu o trăsură și o duse pe Matilda la locuința cea nouă. .

Când întră în cameră, Matilda simți un fior, par-că ar fi fost în temniță.

Iliescu, spre a-i da curaj, îi zise:

— Nu-i așa că-i drăguță camera? Cam mică, dar n-ai să joci.

— O să fie greu pănă me voiu deprinde singură în așa casă!

Bine, sor-o, nu se poate. De-mi vorbesci mult ast-fel, să scii că me super. O să încep a crede că te căesci de ce-ai făcut, lucru ce m-ar durea grozav.

— Te rog nu me lua aspru, gândesce cât de nesuferită e starea aceasta de trecere. Un an de așteptare, de tărăbăneală prin tribunal. Pe tine să te văd numai pe furiș! Să trăesc isolată! Nu vezi că-i grozav? Pentru tine nu-i nimic, nici o schimbare, dar pentru mine?

— Ce vrei? eu nu-s însurat. La toate astea trebuia să te gândesci înnainte. Iubirea cere jertfe, fă-le.

Iliescu stătu cu ea păn dupe miezul nopței. Vezend-o atât de nervoasă, se temea ca într-un moment, să n-o prindă căința și desnădejdea și să plece la Chindesci, mărturisind bărbatu-se tot. La urmă putea să-l dea în judecată c-a înșelat o femee nervoasă, i-a luat juvaeruri și bani. „Cu asemenea femei ciudate, aproape nebune, nu ești sigur de nimic.” Chiar, dacă prin judecată nu i s-ar putea face nimic, dar l-ar face de răs, căci lumea toate scia de legtura lui cu Matilda. Iliescu era laș: putea săvârși ori-ce, ucide chiar pe unchiu din Chină, dar să nu vadă sânge și să nu fie dat în judecată. Dorea să se înbogatească, s-ajungă ce-va, dar așa fel ca legal să nu-i poată nimeni face ce-va. De aceea se temea reu, ca Matilda să nu-și schimbe părerile. Acum mai îi părea reu că n-a luat o cameră mai bună, de aceea și zise:

— Ascultă, dragă, dacă nu-ți convine camera, vom căuta alta. Am luat-o, de o cam dată, ca să nu stai la otel.

— O să me deprind, voiu socoti anul acesta ca un an de ispășirea păcatelor, nădejduind că me vei face fericită pe viitor.

— Despre asta nici nu trebue să te îndoesci.

Noaptea târziu Matilda îl petrecu pănă la portița ce da în stradă. Era o ceață înnăbușitoare și o umezeală rece: te pătrundea la oase.

— Intră răpede în cameră, e umed, să nu te recesci. Vezi că am și eu neplăcerile mele; pănă acasă am să tremur bine.

— Bon soir! și-i strînse încă odată mâna.

Matilda întră în cameră: fiind singură îi păru și mai îngrozitoare. Plafondul jos, mirosul de odae închisă și neaerisită. Aerul de oraș înnăbușitor: toate o impresionau adânc.

Dacă nu-i părea reu dupe bărbat, dar era grozav de înduioșată de ființa sa menită să trăiască în așa cocioabă.

Noaptea trecută nu dormise de emoția furtului. Acum nu putea adormi de emoția atâtor schimbări întîmplate în câte-va ore.

Pe proprietăreasă abia o zărise. Era o bătrână simpatică. Îi plăcea să vorbeassă mult și să scie multe. Oboseala trupului și a sufletului îi aduse într-un târziu somn zbuciumat de vise.

A doua zi, când se trezi, de odată nu-și dădu seamă unde era. Dar, când privi lucrurile din juru-i, fereastra cu sărăcăcioasă perdea de croton, îndată își aduse aminte de cele întîmplate.

— Ziua trecută, de emoție, nu mâncase mai nimic, și acum sîmția o slăbiciune.

Trebuea să se scoale; aici nu mai avea cui porunci să-i aducă cafeaua la crivat.

De cu seară, Diescu avuse grijă de a spune proprietăresei să cumpere o litră de lapte. Dînsul îi cumpărase cafea și zahăr de la o băcănie ca să le aibă gata.

Greu se putu Matilda obicinui.

Nu semăna de loc eu cea de la Chinfesci.

Proprietăreasa veni de demineață s-o întrebe dacă trebue ce-va și să-i mai ție de urît.

— Ce să faci, maică: bine că n-ai copii! Trebuie să te desparți, dacă e un ticălos. Ești încă tînără, dacă nu ți-ai căuta acum norocul, apoi când?

— Norocul femeilor e rar, zise Matilda

— Rar, mamă, dar tot e. Cîte n-am vedut eu cari n-au avut noroc întăia oară și au avut a doua, ba chiar a treia? A-zi nu-s ca mai de mult femeile proaste, dacă și-au legat odată capul, să nu-l mai deslge și să rabde ori-ce.

Ilieseu o abona pentru mâncare la un birt din apropiere. Îi da bani cu socoteală, spuindu-i că trebue să trăiască cu economie. El nu vrea cu nici un chip să atingă din banii ei. Îi da din leafa lui.

— Dacă vrei s-ajungem ce-va, dragă Matildă, trebue oare-cari jertfe.

Matilda se supunea.

Vedea bine că e în mâna lui Ilieseu.

Femeea, prinsă de patima dragostei, la vârsta Matildei, pentru un bărbat mai tînăr de cât ea, sufere de la el, nu numai sărăcie, dar chiar și bătae.

Se mângâia cu gândul că, fiind cununată, totul se va schimba.

Din nou va începe o viață de bielșug, mai fericită de cât cea de la țeară, căci va sta în rând cu lumea. Va merge la teatru, va primi visite. În sfârșit vanitatea de femee de lume va fi îndestulată.

În asemenea momente de ilusii deșarte, îi venea a crede că anii tinereței își vor întoarce crângul, va iar tînără; frumusețea ei nu va fi îngropată în pustiul unui sat, cum a fost vreme de zece ani.

Toate le-ar fi iertat lui Mustea; dar deșertăciunea ei de femee cochetă nu putea uita faptul că a ținut-o departe de lume: nime să nu-și desfăteze frumusețea ei!

Procesul divorțului își urma cursul încet, ca toate asemenea procese.

Mustea nici nu se presinta.

Ilieseu venea serile sta pănă târziu, câte o dată chiar rămânea acolo.

Se încredințase că Mustea, amărât și istovit de boală, nu-și bate capul să însceneze constatări de adulter.

Zilele își urmau cursul cu monotonia lor, ucisă doar de speranțele viitorului.

Matilda avea mari pretenții la viață.

În una din zile, stând de vorbă cu Ilieseu și jeluindu-se de urît, acesta îi zise:

— Bine, Matild-o, o lucru firesc să-ți fie urît, dacă nu voesci de loc să legi relații cu rudele.

— Cu Maria sînt certată și nu voiu să merg la ea.

— Dar vei mai fi având și alte rude, doar ești de-aici.

— Da, am o mătușe de departe, care m-a botezat. Se ține cam boeroaică; sigur, afară nu m-ar da, dacă m-ași duce. Când eram mică, me iubea mult.

— Tocmai, dacă vei lega relațiile, poate ne-ar cununa.

— Se poate. Cu Mustea nu m-a cununat, fiind-că era dusă în străinătate. A avut, biata, un singur fecior și-a înnebunit și-acela.

— Și-i bogată? zici.

— Da, e destul de bogată.

— Cine o moștenesce?

— Are un nepot, adică doi; dar unul e călugăr. Celălalt e un deșuchiat, un neisprăvit.

— Dacă te-ai pune bine pe lungă ea, ar putea să ne lase ce-va, de ne va cununa.

— Îmi vine foarte greu. Cine scie ce-o fi auzit de mine.

— N-are a face spune că-s minciuni, că aveai ne-traiu cu Mustea și-a trebuit să dai divorț.

— Nu scii cum sînt bătrânii? Va zice că, ori-cum era, trebuia să rabd, să nu me fac de rîs.

— O să-ți facă puțină morală și pace. Dacă vei sci cum s-o ei, se atașează ea de tine. Bătrânii sînt ca și copiii, dacă le măgulesci slăbiciunea, faci cu ei ce voesci. Asemenea relații nu trebuesc neglijate. Mergi chiar azi.

— Nu. Dînseio îi place să mergi Dumineca, după ce vine de la biserecă. Atunci e și mai bună; te poftcsce la dejun și te ține pănă seara să joci cu ea tabinet și concina.

— Foarte bine, remâne pe Duminecă. Până acolo te-ntâlnesci și cu Maria și ve împăcați.

— Nici vorbă de-ntâlnit. Asta-i o metușe de pe mamă, care era di-ntr-o familie boerească și celea sînt de pe tata, cari sînt din negustori, nici o dată nu s ar pune în relații cu dînsele. Așa cum e bătrână, dar are tabeturi de cochetă. Toată ziua cu mănuși pe mâni, numai la masă și la închinăciune le scoate.

— Nu uita să-mi scoți ceasul. Dînsei nu-i place să vadă rude calice și trebue să merg cu birja.

— Fără îndoială, trebue de menajat toate slăbiciunile. Poate îți lasă ce-va la testament.

— Me tem că are de gând să lase tot spitalului dacă n-o fi și lăsat.

— N-are a face, dacă vrea, face ea alt testament.

Iliescu era vesel de tot.

Întâiu că mai scapă de tânguirile Matildei și al doilea că poate o pune mâna pe vre-o moștenire. Se-ndulcise Iliescu la averi căpetate fără muncă și fără primejdie și de aceea credea că a găsit în Matilda un tovarăș aducetor de bogății.

Matilda avu în adever o ocupație nouă. Își îngriji și pregăti hainele, cu cari avea să meargă. Mătușa era foarte pretențioasă, și de la cum erai îmbrăcată, atârna mult felul primirei. Duminecă, de la nouă, Iliescu fu la Matilda ca să-i supravegheze singur toaleta și să-i aducă trăsura. Îndată ce un interes de bani ora la mijloc, demonul iscusinței și al dibăciei era întrupat în el. O ajută pe Matilda, cum să-și încrețească perul, îi înfierbînta singur fierul la spirt. Stărui să se pudreze și să-și așeze cât mai bine și mai nemerit hainele. Iliescu părea că-i o mamă, care-și împodobesce fata, doar ar putea-o mărita.

Se înțeleseseră să spuie mătușei c-a fost la biserică.

Era prin Noemvrie și iarna în toiu ei, cu atât mai aspră cu cât nu căzuse încă zăpad mai de loc. Un ger sec și un vînt aspru bătea despre Miaznoapte.

Matilda, în blana elegantă, pe care o avea de la Mustea, sări sprintenă din trăsură.

Aerul rece și curat îi înviorase obrajii.

O servitoare îi eși înnainte. O cunoscu pe Matilda deși n-o vezuse de câțîva ani.

—.Mătușica e a casă?

— A casă, duducă, poftim în salon.

Matilda plăti birjarului și întră veselă, rîzend; sărută mâna bătrânei.

— Ce-o să fie? Unde să scriu că ți-ai adus și tu aminte de mine? și o sărută pe Matilda pe amândoi obrajii.

— Ie, șezi colea lungă mine. Ai dat drumul trăsurei? Mănânci cu mine.

— Da, mătușică.

— Dar, ce faci, fată? Am auzit că ți-ai lăsat bărbatul. Te desparți? Ce-i cu tine?

— Of! mătușică dragă, să nu me cerți. Când ai sci cât am suferit în ești zece ani!

— Bine, bine, dar de, n-ai dat cum-va vrabia din mână pe cioara din par?

— Vai, mătușică, scii lucrurile mai bine de cât mine.

— Nu te mai fă sfîntă. Nu zic să nu te desparți, și eu m-am despărțit de cel dintâiu, dar al mieu era cartofor.

— Și al mieu e un prost, care a pierdut tot. Mă-tale deci n-o să me acuși. E unul care me iea; are loc, bani, o să ne facem casă. El e aproape avocat. Și tot o să fiu mai fericită de cât cu mojicul și țerănoiul de Mustea. Vorba mă-tale, din mojic om de frunte nu se poate.

— Dar fata, unde ți-i?

— Fata e la dînsul, o s-o pue în pension.

— Numai să fie bine. Cine nu deschide ochii, dă peste dracul. Cât mai e pănă la sfârșitul divorțului?

— Vre-o șease luni.

— Să vii cu al tău pe la mine, să-l ved și eu; de mi-o plăcea, poate ve cunun; tot te-am botezat eu.

— Sărut mâna, tușă, cât eștî de bună! și cu o duioșie prefăcută o sărută pe față.

— Să nu vii tu păn-acum la mine?

— M-am jenat, dragă tușă: gândeam că o să me dai afară. Acum îmî era așa de dor! Stau singură și străină, plâng toată ziua. A-azi am fost la biserecă, m-am rugat cu toată inime să-ți dea Dumnezeu sănătate și inimă bună pentru mine.pentru mine. Și pe urmă, am zis, ce-o fi, o fi, am să me duc. cad în genunchi să-i spun că nu-s vinovată.

— Ce, mă scii pe mine așa de rea? Nici eu n-am pe nimeni!

— Dar Turel ce face, nu vine pe la mă-ta?

— Cum să nu vie? Vine mereu și-mi cere bani. Un reu, draga Matilda, nu se ține de nimic. Stăruisem și i-am dat o slujbă foarte bună.

— Aș! El și slujbă! Nu-l sciu eu, de când încă nu me măritasem? Tot ștrengar era.

— De, să zici, era copil; dar acum, om în toată firea! Doresce să mor, doar ar pune mâna pe avere. Năcazul lui pe mine că nu scie ce testament am făcut.

— Frate-se, arhimandritul, nu-l mai dojenesce?

— Om la trei-zeci de ani e de dojana? Uită-te, a-zi n-a venit; așteaptă păn-ce stau la dejun și pe urmă vine, și mi-se milogesce că n-a mâncat. „Bine, îi zic eu, fie lui acolo, de ce nu vii să mânânci cu mine? Mi-ai ține de urît. Slavă D-lui, la masa mea poate, ori când, mânca un om!”; Scii ce zice? „Mă-ta ai tabelul mă-tale și eu al mieu. Mănânc la un birt, stau de vorbă cu prietenii, mai joc un biliard, dar cu mă-ta ce să fac? Dă-mi mai bine cinci franci și te mântui de mine.”

Ce să-i fac, fată? Scot și-i dau.

— Vezi? L-ai învețat cu nărav.

— Credi poate, că de voe? De nevoe. Vrei să ne facă neamul de rușine? Mi-a și zis o-dată că dacă eu nu-i dau, frate-său nu-i dă, o să spargă o casă. Încaltea merge la pușcărie, dar și noi cinste n o să avem, fiind-că o să spue că rudele lui bogate l-au lăsat pieritor de foame, așa! Vezi tu? Și eu am ale mele.

— Așa-i, tușă, dar nu ești datoare.

— Nu-s datoare, dar mi-i nepot de soră. Pe lîngă rușine, me și doare: mi-e milă de el N-am avut noroc de-o bieată nepoată. Fata e alt ce-va: o țineam pe lângă mine, aveam de la ea o căutare.

— Și fata o măritai și, la urmi, tot singură.

— Noaptea mi-i chiar frică; nu țin în casă, dar hoții nu sciu că ții ori nu. Cum l au ucis pe bietul Casian?

Cu una cu alta veni vremea dejunului. Era în postul Crăciunului și cucoana Zoe postea. Slujnica le pofti în sufragerie, la masă.

— Dragă Matild-o, eu postesc. Sciu că voi ăști tineri nu mai țineți la posturi. Cine mănâncă la mine n-are încotro; trebue să postească, îi sfințesc de nevoe.

— Aș! Scii, îmi place grozav postul.

Întâiu spre a-și deschide gustul de mâncare, luară un păhărel de rachiu de Moldova, pe anison. Pe urmă începură cu icre negre și cu câte o bucățică de hațeg afumat.

— Mie îmi plac mâncările din vechime, gospodăresci, cum îi plăceau lui Gogoriță, Dumnezeu să-l erte. Vezi, când mănânc bucățica de batog, par-că îl aud pe d-lui: „Ia gustă Zoe, felia asta: e moale și dulce”. Așa bărbat mai rar, deși al doilea, dar cum ținea la mine!

Dupe asta se aduse un răsol de pesce; mai nisce salată de linte și nisce pârjoale de cartofi. Toate udate cu vin vechiu din pivnița d-sale.

Ca fructe erau prune uscate, zăhărisite și umplute cu nuci.

— Ce prune minunate, tușă!

Matilda le lăuda. Drept, erau și bune, scia că sînt pregătite de cucoana Zoe, și, ține mult să fie lăudate.

— Așa-i că sînt bune?

— Ce-va nepomenit de fin și de gustos. De câte ori am cercat să fac, nici o dată n-am reușit.

— Eu le fac singură, nu las pe nimeni, că nime nu le scie meșteșugul.

— E greu să le nimeresci și din zăhar și din uscat și din toate. Am făcut într-un an zece chile și toate s-au mucigăiat.

— Nu le-ai potrivit din zahar.

Matilda mințea spre a linguși pe betrână. Dupe dejun trecură în salon ca să ia cafeaua.

Când erau la cafea, iată și Turei.

— Cum nemeresci devii tot-de-a-una dupe dejun? făcu cucoana Zoe.

— Dovadă că viu pentru dragostea de a te vedea, nu să mănânc.

— Iei bravo, așa îmi mai placi.

— Dar d-ta, verișoară, cum te mai lauzî? Te-ai făcut iar orășeancă.

— Mi s-a urît și mie cu țara.

— Bine ai făcut; dar să-mi dai adresa unde stai, să-ți fac o vizită.

— Las’ întăiu să mă despart. Acum stau la închisoare.

— Atunci, pardon.

— Tușică, de mine te-ai gândit la ce-va?

— La ce să mă gândesc? Tu scii că nici până azi tâlharul de arendaș nu mi-a adus câștul!

— Se poate? eu l-am văzut prin oraș.

— I-am scris și nici n-a respuns.

— Bine, bine; dar de popa zice că n-are, d-ta n-ai și eu ce să fac? N-am palton.

— Fă și tu ce te-o învăța Dumnezeu!

— Ba eu oiu face ce m-o învăța dracul, că-i mai meșter.

— Cine-o înfunda pușcăria?

— Je m-en fiche!

— Cu mine nu vorbi turcesce că nu te înțeleg.

— O să înțelegi altă dată. Care va să zică: n-ai? Nu-i nimic; lasă, găsesc eu în altă parte. Când ești moștenitorul cucoanei Zoe Mușchețeanu, nu mori de foame. De seară e bal la clubul boeresc, trebue să merg neaperat.

— Adică fără tine n-ar putea fi balul? Vezi? De aceea nu-ți ajung banii.

— La bal o sa câștig.

— O să câștigi! Ți-ai pierdut toată averea în cărți și tot n-ai învețat minte?

— Trebue să vie odată și rândul mieu la câștig. Uit-te, verișoară, am doue bilete, vii cu mine.

— Nu se poate, vere, în divorț și să merg la bal.

— Ce? Adică divorțul e un fel de doliu.

— Dacă ar avea de mers, apoi cu un deșucheat ca tine s-ar duce?

— Mătușe, mă persecuți. Eu te iubesc, cum nu-ți închipui.

Dam me iubeșci? Te rogi dimeneața și seara, doar m-ar lua hantătar! Crezi că pe unul ca tine am sa las moștenitor?

— Cum îi vrea, așa-i face, te-oiu pomeni și eu dupe faptă.

— Hei, dragă Turei, ce n-ași face eu pentru tine dacă ai fi alt-fel de om?

— Mătușă, aî îmbătrânit și tot nu scii un lucru: oamenii sînt așa cum sînt. Apoi la revedere, mătușă și bon-jour, dragă verișoară.

Tocmai când eșea Turei prin sală, se întâlni cu arendașul, care aducea câștul moșiei.

Cucoana Zoe trecu în odaea domniei-sale de culcare, unde avea cerneală, condeiu și scrinul, în care ținea banii. O chemă și pe Matilda să fie la număratul banilor.

Arendașul adusese câștul pe un an întreg, anume dece mii de lei: nouă, în hârtii de câte o mie; iar altă mie, în hârtii de câte o sută.

Cucoana Zoe iscăli de primire în contract, închise banii în scrin, pe urmă pofti pe arendaș în salon la dulceață și cafea.

— Sărutăm mâna, cucoană Zoe, dar nu prea am vreme.

— Ia las’, domnule Ghinciu, se poate să eși așa din casă? Doar cade omul di-ntr-un pom și încă se hodinesce.

— Noi iști de la țară, când venim în oraș, nu scim în cotro am alerga.

— Comenzile cucoanei?

— Dar numai ale cucoanei? Fie-care s-anină cu ce-va. Și ceasurile îs numărate, iar ziua mică; pănă bine nu te-ai întors încoace în colo, o și trecută.

— Dar cucoana, copilașii, sănătoși?

— Sărută mâna, sănătoși. Au cam fost bolnavi de friguri, toamna asta.

— Apoi frigurile cine nu le are? La țară sînt la modă.

— Așa-i, dar vezi că slăbesc anapoda pe om. Soția mea a fost bolnavă două săptămâni. Când s-a ridicat din pat, nu putea nici umbla — atâta o slăbiseră dușmanele.

— Bine, chinină n-aveți pe-acolo?

— Dar, câtă chinină n-a luat Sorica! Sînt friguri rele, jumătate de sat e bolnav.

— Parcă aveți acolo doctor?

— Avem, cum să n-avem? Dar n-are ce le face. Sînt atâția bolnavi c-ar trebui chinină cu ocaua. Le dă; unora le trece, altora nu. Se mai duc la babe, cum sciți că-i treaba lor.

— Credeam că vii cu cucoana; mi-i dor de ea.

— Unde-i chip sa scape de copii! Cinci și toți ca ulcelele. Când începem a-i vârî prin școli mai scapă și ea.

— Te-nșeli, domnule Ghinciu: când sînt mici grijile sunt și ele mici; cu cât cresc ei, cresc si grijile. Eu am avut unul singur și pentru el sînt și astă-zi neom.

— E mai bine de cel ce n-nare, cucoană Zoe; nu le scii nici bucuria, nici amarul.

— Să crezi că-i așa. Am avut unul și me uitam la el ca la soare. L-am pierdut și de-atunci zi ticnită n-am.

— Voia lui Dumnezeu, ce putem face!

— Așa-i, dar Dumnedeu nu ne dă răbdare să le putem suferi. Înse d-voastră, bărbații, sînteți mai tari; noi, femeile, greu putem duce suferințile de mamă. Și, me crede, acum sciu toate durerile. Am îngropat tată, mamă, surori, și pe bietul bărbatu-mieu. Dupe toți m-a durut inima. Dupe bietul Grigore credeam că mor; dar ca dupe copil n-a fost nici o durere. Uită-te și acuma simt ce-va rupt din inima mea.

— E mare durere. Și când te gândesci că avutul îți române străinilor.

— Așa-i, țe-e grozav de jale: ai moșie, case, avere și toate remân unor rude, cari ori te-or pomeni ori te-or blestămă. Și copilul tău putrezesce în pămînt. Oii! e grozav, domnule Gliinciu, bine că ai mulți copii.

— L-am întâlnit pe domnul Turei. M-a întrebat, dacă am adus arenda.

— Bună oară el: ar vrea să me vadă și a-zi moartă.

Nu i-ar părea reu. Pe când copilul tău nu poate nici o dată ajunge la așa nerecunoscință.

— Las’, mătușică, numai zi, sînt și copii rei. La noi nu și-a ucis un fecior pe tată-se, fiind că nu-i dădea pământ?

— Ei bine, în prostime e alt-ce-va: nevoi, sărăcie, multe la un loc.

Arendașul, dupe ce făcu multe plecăciuni Cucoanelor, plecă; cucoana Zoe îl opri în ușă, zicând:

— Domnule Ghinciu, te rog de ce-va epuri pnn câșlegi.

— Cum de nu, bucuros; numai să cadă omătul, atunci se vânează lesne.

Matilda, dupe dejun, jucă tabinet, conciuă, se lăsă bătută de cucoana Zoe, anume ca să-i între pe sub piele. Într-atâta o încântă pe betrână, în cât aceasta îl zise:

— Ascultă, Matildă dragă, unde stai tu?

— Vai, mătușică, stau cu chirie; o cameră păcătoasă, mi-ar fi rușine s-o vezi; dar păn voiu scăpa, rabd.

— Scii ce? Vin de stă la mine; tot mi-i urît singură. Ai odae bună, masă, tot, ca la tine acasă; pe urmă, te cunun la mine în casă și o să fie cu noroc. O să te înzestrez ca pe fata mea. Cui o să las averea? Călugărului ce-i trebue? Turei e un ticălos, o mănâncă în câte-va luni.

Matilda începu a o îmbrățișa, și a-i săruta, cu adeverată recunoștință, mâinile.

— Nu sînt vrednică să-ți mulțămesc. Me scapi de adeverată miserie. Cât ești de bună și de miloasă!

— Chiar de mâne să-ți iei catrafusele de unde stai și să vii. O să fie bine de tine și mie n-o să-mi ține urechile de urît.

— Am să țiu la d-ta mai mult de cât la mama, ce m-a făcut...

Pe la vre-o patru luară împreună câte un coaiu. Cucoana Zoe nu mânca seara; doctorul o oprise. Avea un început de grăsime la inemă și-i făcuse o dietă, de care dumneaei nu se prea ținea.

— Ascultă, Matild-o, scii care o să fie treaba ta cea mai grea la mine?

— Care, mătușica?

— Să nu me lași să mănânc. De va fi nevoe, chiar sa me bați.

— De ce asta?

— Doctorul cel mai mare de la Viena, mi-a, hotărît că, de nu mănânc cumpătat, o să me culc într-o sară și n-o să me mai scol.

— O fi voit să te sperie.

— Ce să me sparie, că simt eu singură în partea stângă o durere, și une-ori mi se pare că inima nu se mai bate.

— Ei și oare a face cu mâncarea?

— Inima se înnăbușă de grăsime. Vezi și de ce mănânc mai bine și mai mult, grăsimea la inimă cresce! Uit te pedeapsa lui D-Jeu! Dupe ce ai avere și nici copil cui s-o lași, apoi nici plăcerea de a mânca să n-o ai!

— Atunci trebue să te păzesei, dragă mătușică.

— Nu pot! N-am voe să mânânc nici dulciuri: prăjituri, bomboane și doar scii cum țiu eu la astea, puțină carne și compoturi. Atâta-i tot ce am voe.

— Dacă-i așa vorba, apoi să scii că eu am să poruncesc bucatele și o să fac numai ce zice doctorul.

— Ei și tu o să te pedepsesci alături cu mine?

— Tot așa pedeapsă să am. Mie nu-mi plac nici prăjiturile nici aluatul: o bucățică de carne și o farfurie de compot îmi ajung berechet.

— Vrea să zică o să-mi găsesc sănătatea cu tine? N-o să am grijă să fac degrabă testamentul?

— De loc, o să trăesci încă douezeci de ani, să-mi cununi și copiii.

— Când ar afla Turei, te gutue.

— Să poftească.

— Ha! Ha! Ha! Dar bună farsă o sa-i jucăm. Cînd te-o vedea aici, o să creadă că m-am făcut ție danie.

— Lasă-l să creadă, că prea o mojic. Nu zic să nu-l lași, dar să fie filotim.

— Doar nu-i sînt datoare.

— O să fac eu testament, dar nu dupe gustul lui.

— O da D-zei și-i trăi încă ani îndelungați.

— Nu strică să fie făcut, doar testamentul nu te omoară! Ai grijni mai puține.

Aproape însera. O ceață deasă începea să se lase: ciorile croncpneau asurzitor.

— Mătușică, o să te rog să trimeți să aducă o trăsură.

— Așa curând, fată?

— Dar de a-zi dcmineață stau.

— Vezi că tocmai seara mi-i mai urît. Mâne de-mineață cată să vii. Pun să-ți pregătească o odae alături cu-a mea.

S-a adus trăsură și Matilda a plecat. Dupe multe sărutări cu mătușa, urându-și noapte bună și vise plăcute.

CAP. V

Înfiorătoarea crimă din strada Moțoc

Matilda acasă îl găsi pe Ilieseu, cărui îi istorisi de-a fir-a-per buna primire a mătușei și invitația de-a sta la dînsa pănă ce se va isprăvi cu divorțul.

Ilieseu era încântat. Scăpa de cheltuială. Matilda nu mai avea să-l plictisească cu melancolia ei, și, pe urmă, avea șansa de a face pe mătușă să-i lase prin testament un legat bunicel. Și unde pui să fii cununat de o doamnă bogată și din cea mai bună societate din oraș?

— Veți? Tot mie îmi datoresci și norocul ăsta. De nu te îndemnam să mergi, tu nici habar n-aveai. Acum, când ne vom lua din asemenea casă și vom avea așa nănașă, să poftească să ne mai critice gurile rele.

— E mare noroc, Iliescule dragă!

— Ți-am spus că eu sînt om cu noroc?

— O să me înzestreze ca pe fata ei. Ce creoli, are juvaericale, argintărie și ce lenjerie! Olanda cea mai fină!

— Să scii cum s-o iei.

— Las’ pe mine, dacă în ziua întăia și am reușit atâta...

— S-o detașezi cât vei putea de nepotu-se.

— De el nu mi-i frică.

Toată noaptea Matilda visă de mătușica, de testament și daruri frumoase; se trezi atât de veselă și de plină de speranțe, cum nu mai fusese de mult.

Se sculă grăbită spre a regula lucrurile și a împacheta în grabă, așa ca pănă la dejun să poată fi la tușă-sa.

Își luă lucrurile, rugă pe gazdă să-i aducă o trăsură și plecă? spunendu-i că poate închiria camera.

Ajunse acolo. De-o dată înse vederea îi fu izbită de un serjent, care sta la poartă, iar în curte o groază de lume.

Inema îi sta dm loc; aproape nu leșină.

— Dar ce-i, domnule serjent?

— Cucoana și servitoarea s-au găsit ucise.

— Ce, ești nebun? Cum? Ce vorbesci?

Matilda aproape aiura. Și ca fulgerul se îndreptănăuntru, țipând cât o ținea gura:

— Mătușica mea, draga mea!

Când ajunse în iatacul unde era scrinul cu bani si unde fusese ori împreună cu arendașul și cu mătuși-sa la îngrozitoarea priveliște, leșină: jos lîngă scrin sta căzută pe laturea dreaptă, fata din casă, Zamfira, avend lîngă o lopățică cu cărbuni, stinși acum, și nisce surcele.

De pe acestea se vedea că slujnica venise, pe la vre-o opt, să facă foc în camera de culcare și a dat peste hoții, cari vroiau să fure banii.

Mai spre ușă se afla cadavrul cucoanei Zoe, căzut pe spate, într-o baltă de sânge.

Din acestea ori-cine scotea încheerea că servitoarea a dat peste hoț; acesta, surprins, a ucis-o; la țipătul ei a alergat cucoana, care era în salon, peste sală; atunci dînsa a avut aceea-și soartă ca și servitoarea. Hoțul, surprins, a ucis-o; lovitura era cu cuțitul sau de pumnal.

Tocmai în acest moment sosi procurorul cu judecătorul de instrucție.

Interesându-se cine-i doamna leșinată, le spuse bucătăreasa, că-i o nepoată și, fiind limbută, istorisi ca eri a stat toată ziua cu cucoana.

Îndată ce Matilda își veni în fire, judecătorul o rugă să spue tot ce s-a întâmplat în ziua de înainte.

Matilda istorisi cum a venit, cum a stat la dejun, cum dupe dejun a venit nepotul mătușei, a cerut bani și mătușa nu i-a dat.

— După el a venit arendașul, pe care Turei l-a întâlnit în sală. Arendașul a adus zece mii de lei, cîștigul moșiei și tustrei împreuna unde mătușa a iscălit în contract banii: noue hârtii de câte o mie și dece de cîte o sută; a închis banii în scrin și am venit îndărăt în salon.

Pe la vre-o cinci, eu am plecat, hotărîtă, dupe invitarea mătușei, să vin a doua di să stau la ea. Atâta e tot ce sciu!

Matilda începu din nou a boci și a plânge.

Tribunalul a pecetluit tot.

În acest timp poliția era în per.

Judecătorul de instrucție căuta să cerceteze pe servitori; polițaiul, vechiu cunoscător în ale hoților, spuse de la început că dînsul crede că-i nepotul, adică Turei Silescu: un cartofor, un reu și un neisprăvit.

Parchetul se duse la Silescu, care locuia o cameră miserabilă în curtea unei bisereci, la un dascăl surd.

Îl găsi dormind.

Când i se spuse că pe mătușă-sa au găsit-o ucisă, împreună cu servitoarea, el strigă uimit:

— Cum, mătușa? Dar am fost eri acolo! Ce, glumiți?

— Nu glumim da loc și te rog să ne urmezi.

— Foarte bine, dar cu astă-noapte am fost la balul boeresc de la club. Poftim mănușile și fracul de față; la noue m-am dus la bărbier, pe urmă am venit acasă; pănă m-am îmbrăcat a trebuit cel puțin un ceas. La zece eram la bal.

— Dar până la noue? zise polițaiul.

Aci Turei păru cam încurcat.

Dar răpede își căpetă presența de spirit și zise:

— Am fost la birt și am mâncat. Îndrăzneț hoț trebue să fi fost acela, care să se apuce de ucis oamenii de cu seară.

— Da, omorul s-a făcut de cu seară; dovadă mărturisirea servitorilor, cari sciu că pe la opt fata din casă a luat foc de la bucătărie și s-a dus să facă foc în iatacul cucoanei, de unde nu s-a mai întors; bucătăreasa nu s-a mirat, căci fata dormea sus.

— Asta nu me privesce. D-voastră, pe simple bănueli și în lipsă de făptaș, nu me puteți aresta pe mine, sub cuvînt că-i sînt nepot. Asta nu-i un argument.

— N-ai fost eri să-i ceri bani?

— Și dacă am fost? Așa îi ceream în tot-de-a-una. Când voia îmi da; când nu, nu-mi da.

— Cel puțin cred că doresci să-ți vezi mătușa?

— Lucru plăcut nu-i, dar dacă trebuie să ved. Împreună cu polițaiul, judecătorul, doi jandarmi, merse la fața locului.

Cadavrele din ordinul parchetului, nu erau încă ridicate.

Era o scenă îngrozitoare: în momentul acesta venise muma Zamfirei, o bătrână sprijinită în cîrjă.

Bocea de resunau casele.

— Zamfira mamei, fata mamei, cui m-ai lăsat. Lăsați-mă, poate că-i încă vie? Uit-te lîngă dînsa nu-i sânge, îndurațive, domnișorilor, poate că-i vie. Uit-te cum e de frumoasă, draga mamei! Atâta fată aveam, dați-mi-o.

— Poftim, domnule Silescu, îți cunosci mătușa?

Turei se îngălbeni.

Avu un moment de groază la vederea celor două cadavre, apoi zise:

— E îngrozitor spectacol. Privesce, sărmana fată! Tîneră, frumoasă, abia opt-spre-zece ani....

Trei zile poliția căută nebunesce; nu remase colț, de mahala necercetat; nu remase pungaș ne adus la poliție. Nimic! nici urmă de arma cu care au fost omorîte cele doue femei ori de hainele ucigașului pline de sânge. Dacă la fată n-a fost emoragie; de la bătrână, care a căpătat câte-va lovituri în vina de la gît, se cunoscea că sângele stropise pănă departe și, de sigur, și pe ucigaș.

Polițaiul orașului, care de trei-zeci de ani făcea meșteșugul acesta, mereu spunea judecătorului de instrucție:

— Domuule judecător, pun capul că Silescu e ucigașul.

— Bine, bine, dar capul d-tale, fie chiar tăiat, nu ne poate sluji nici ca motiv de acusare, nici ca probă.

— Domnule judecător, dați-mi trei zile; iar pe el țineșți-l închis. Dacă nu găsesc probe, dau demisia din slujbă.

Pe polițaii îl porecliseră oamenii dracului; atât de minunat lua el.

Iscoadă cu doi oameni veni acasă.

— Măi băeți, trebue să le luăm cu randueală. Haidem mai întîi în pod.

Căntară pretutindeni. Nemic!

Casa, în loc de coș, avea, dupe moda veche, numai un fol de coș larg, care nu eșia pe casă, ci numai în pod. Dărâmară ursoaica. Nemic.

Pe sub streșine, pe sub grinzi. Nemic!

Se coborîră în casă. Era o sobă mare cu un fel de vetriță dedesubt...Întâiu căutară prin grinzi, prin pod, prin sobă. Nemic!

Pe jos era cu pămînt. Cercetară de nu-i unde-va pămîntul săpat proaspet. Nemic.

— Zadarnic muncim, d-le polițaiu, poate nu-i el, săracul.

— Ai tăcut, măgarule? Cum nu-i el, când eu mi-am pus capul pe tipsie că-i el?

— Sărut mâna, o fi, d-le polițaiu.

— Măi, băete!

— Ordonați, sărut mâna.

— Soba asta are să ne dovedească noue tot.

— Apoi am căutat, să trăiți!

— N-am căutat, măgarilor.

— N-am căutat, sărut mâna, dacă ziceți, n-am căutat.

— Și trebue să căutăm, măi. Trebue dovezi, măi; el a ucis baba. Ați înțeles?

— Înțeles, a ucis.

— Atunci pe lucru. Jos soba pănă la pămînt. Dar, mai, să-mi umblați cu ea ca și cu nisce oue roșe: cărămidă cu cărămidă.

S-apucară băețiiu de treabă. Soba era stricată pănă la vatră. D-nul Iscoadă privea nervos.

— Să trăiți, nemic.

— Cum nemic? Trebue să fie. Mai e vatra?

— În vatră, cum a putut să vâre?

— Ve spun eu că trebue să fie, numai dacă nu le-a înghițit.

Tocmai când vorbea, cărămida di-ntr-o parte se luă lesne, iar de desubt se zări o bucată de jurnal. Unul di-ntre ei se răpeai s-o ia.

— Nu te atinge, prostule! Fuga la judecător și spune să vie cu Silescu aici. Unul remâne aicî cu minee ca să ne păzim unul pe altul să nu căutăm ce-i în hârtie.

Casa avea o înfățișare groaznică după toată sărăcia din ea, acuma se mai adăugise ruina sobei, cărămizi și moloz pretutindeni. Când sosi judecătorul cu Silescu, iar acesta vezu soba dărâmată, se îngălbeni și începu a tremura.

— Ei, d-le Silescu, spune-ne și nouă ce-i în hârtia ceea; uită-te, martori nu-s aceștia, că nu m-am atins de ea.

— Nu sciu! Respunse el cu vocea tremura.

— Bine! O să vedem atunci noi ce e.

— Polițaiul scoase hârtia, o desfăcu: erau în ea noue hârtii a câte o mie și noue a câte o sută.

— Va să zică una ai cheltuit-o, cea care ai schimbat-o la casierul clubului. Cu câte-va ceasuri înnainte n-avuseseși nimic, de vreme ce te-ai dus să ceri la mătușă.

— Da, sînt un ticălos, citise Silescu, căzend de oboseală pe un scaun. Eu le-am ucis, dar nu m-am dus cu gând să le ucid. Sciam că a luat arenda, că-i ținea într-un scrin; aveam chei, ea sta pănă târdiu în salon. Și mi-am zis: chiar de me întâlnesc la intrare cu cine-va, spun că am treabă la mătușa.

Am intrat pe poartă, m-am uitat pe fereastră la bucătărie, servitorii tustrei mâncau. Am suit răpede scările. Am intrat în iatac...Când să deschid scrinul, am întîmpinat greutăți, cheile nu se loveau. Atunci am scos cuțitul, un cuțit lung italienesc, și l-am vârît, am apesat limba zăvorului. În vremea asta aud pași și: de odată servitoarea cu foc și cu luminare! Mă întrebat tare:

— „Cucoane Turei ce faci”? De furie, de teamă, nu mai sciu ce-am făcut!

— Scim noi. Ai luat-o de gât. Se cunosc degetele și ai înjunghiat-o.

— Nu sciu nimic. Ca prin vis îmi amintesc că a venit mătușa la țipetul fetei și...

Turei nu mai isprăvi, zbucni în plâns.

— Și dupe aceea!

— Eram îmbrăcat de bal. M-am dus pe la fântână. Era apă; m-am spălat pe mâni, am aruncat cuțitul în fântână, m-am dus la un felinar. Prin ce minune, nu sciu, pe mine nu era un strop de sânge. Mi-am pus mănușile și am plecat la bal.

V-am mărturisit tot; închidețime, dar nu mă purtați pe străzi.

Aci se isprăvi istoria crimei, care a adeverit că domnul polițaiu nu era în zădar sau pe nedrept poreclit „Sfredelul dracului” sau „Iscoadă”.

CAP. VI

Încurcături noue

Matilda, de supărare, fu bolnavă vre-o trei săptămâni.

Deprinsă cum era dînsa a cerne trecutul, mereu se văita de nenorocirea ce i-a venit. Toate foloasele ce și le închipuise că le va avea de la mătușă, le credea ca și avute, și pierdute, din pricina îngrozitoarei crime.

În inema ei îi părea poate nu atâta reu pentru nenorocitele ucise, dar mult și neînchipuit o lovise pierderea foloaselor ce avea să aibă.

Ilieseu se făcuse foarte nervos; își închipuia că în adever Matilda e fără noroc. Să fie aproape de o reușită sigură, și să se întîmple ce-va atât de înfiorător e în adever de speriat. Să se facă una d-intre cele mai neînchipuite crime, cum nu se mai întîmplase într-un orășel mic, de când ținea el minte? Trebue să fie cine-va prea lipsit de noroc!

— Vezi, de te mutai cu o zi înnainte ne trecea păcatul! zise Ilieseu.

— Da, ori mă ucidea și pe mine, ca pe Zamfira.

— Știindu-te acolo, n-ar fi îndrăznit.

— Cum n-ar fi îndrăznit? ai văzut doar ei n-a venit cu gând să ucidă, și, dacă dam peste el, mă ucidea și pe mine.

— N-ai grijă, pe tine nu te ucidea.

— Ba sigur, scăpai de mine. Numai un pecât m-a trecut; curat noroc!

— Frumos noroc! Halal! Dintro atâtea câte nădăjduiam, ne-am ales cu nemic. Asta-i noroc la tine?

— Ce vrei? Nu pot să me fac mai norocoasă decît sînt.

— Dar e trist pentru mine.

— Iei, așa-i. Norocul o ca și umbra: peste el nu poți sări.

Iliescu, la asemenea certe, lua pălăria și se ducea fără a zice un cuvînt...

Se apropia jumătate de an, de când Matilda părăsise casa lui Mustea.

Într-o demineață se simți reu de tot. Greață, vărsături, dureri de stomah. Crezu, de odată, că-i pricina bucatelor. Mâncase nisce pesce. Carnea n-o putea suferi de câtă-va vreme. Și, din economie, nu băuse strop de vin. Aici și vinul cel mai prost îl părea scump; pe când la Mustea și cotnarul cel mai vechiu îl privea cu dispreț. A răbdat dînsa câte-va zile; într-o zi înse i-a fost de tot reu, a trebuit s-o roage pe gazdă să-i facă un ceaiu. Toată ziua avu nisce simptome foarte curioase.

De câte-va luni presupunea ea ce-va, dar nu cuteza să-i spue lui Iliescu; îl scia foarte înverșunat în potriva paternităței, mai ales într-o stare nelegală, cum era a lor.

Când veni seara Iliescu, gazda, care era în antret, îi zise rîzând:

Cucoana e cam bolnavă.

— Dar ce are?

— De! ce-va ce se întîmplă cucoanelor...

Iliescu se făcu mai negru de cât era.

Vrea să zică de ce se temea n-o să scape.

Era obosit.

Toată ziua stase la primirea materialului pentru case; voia să clădească îndată ce se va de primăvară.

Posomorit, întră în cameră, o da bună-seara, și întrebă:

— Dar Ce ai, Matild-o? Acum boale îmi lipseau?

— Cum, scii tu! Dar cine vrei să scie? Doar nu ești copilă!... Ar fi adeverată nenorocire.

— Nu cred. Nu. Doamne feresce, zise Matilda.

— Me rog, trebue de încredințat. Nu-i de glumit De se dovedesce adulter, nu ne putem cununa nici o dată.

Matilda se îngălbeni și rosti:

— Pot fi pe lume legi atât de crude? Sînt pierdută, sînt o nenorocită!

— Vrea să zică e adevărat?

Ilieseu începu a se primbla furios prin casa.

— „Femeea asta e adeverată nenorocire pentru mine”, gândi el. „numai asta ne lipsea!”

Matilda plângea.

— Ascultă! Cu plâns nu merge. Ai înțeles? Trebue să fim energici.

— Energie, mereu energie! Dar mai am?

— Trebue sa ai, ori te las. Fă ce scii. Mi-i de a-juns! De sciam de asemenea balamuc, me lipseam și de dragoste și de tot.

— Ce ți-am greșit, Iliescule, de ești atât de crud? Ce sînt de vină? Fac tot ce vrei, dar aibi milă de mine, destul sînt de nenorocită.

— Poftim vorbe! Nenorocită! Du-te, sor-o, la bărbat și me lasă în pace; el tot e olog și are nevoe să’1 duci de subsuoară.

— Sfârșesce, Iliescule. Me duci la desperare.

— Eu, ori tu?

— Dar ce ți-am făcut?

— Mereu încurcături, nene.

— De cari nu sînt vinovată. De când cu nenorocirea mătușei, te-ai făcut mult mai reu; par-că eu am ucis-o.

— Am pierdut ori-ce speranță în noroc și viitor. Acum alta! Dar va trebui să m-asculți. Cunosc o moașă; pentru o sută de lei te scapă de bucluc.

— Vai, unde me duce întâia greșeală! Să-mi puiu viața în primejdie, să fac altă nelegiuire? și izbucni în lacrimi.

— Matild-o, te joci cu focul. Plânsul tău e duș rece pentru sentimentele mele. Gândesce-te că ori-ce răbdare are margeni. Eu sînt legat de tine numai printr-o datorie morală; dar prea mult mi-o pui la încercare.

— Înțelegi, e grozav!

— Ești naivă ca în toate. La oraș bine înțeles unii fac averi cu avorturile. Asemenea lucruri fac femeile măritate, dar încă una care-i într-o posiție gingașă ca a ta?!

— Câtă lipsă de consciință!

— Vorbesci, fiind-că nu cunosci viața și ei. Ce vroi sp facp nenorocitul de funcționar cînd leafa abia îi ajunge lui și nevestei?

— E grozav!

— Cu asta n-ai spus nemic. copiii sînt a-zi un lux cine-i poate ținea să se laude.

— Dacă nu, să-i gutue! Frumoase căsnicii!

— Ascultă! Cu femei încăpățînate ca tine trebue un încăpățînat și jumătate ca mine.

— Da?

— Cu mine ți-ai găsit omul. S-o scii.

— Sciam de mult! zise Matilda aproape plângând.

— Scurt! Nu voiu titlul paternităței, ai înțeles?

— Bine, am să-mi curm zilele. Doar voiu sfârși odată.

— Cum poftesci.

— Nu m-am așteptat la atâta cruzime.

— E o fatalitate oarbă, căreia trebue să te supui, ori te las, ți-o repet.

— Voiu merge, dar ce se va întîmpla, să cuget.

Iliescu nu mai remase ca-n alte seri.

Plecă spuind că va veni mâine demineață la opt cu trăsura și că să fie gata.

Dupe ce plecă el, Matilda căzu într-o desperare grea de spus.

Din ce în ce tot mai mult vedea că omul acesta n-o iubesce.

Fără să vrea, i se aretă minței cât de mare deosebire e, între purtarea lui cu dînsa și a lui Mustea. Cu ce bucurie primise acesta vestea, că va fi tată.

Cât egcțism la Iliescu! Câtă lipsă de milă.

A ucide ființa nenorocită ce bate la poarta vieței, a pune în primejdie zilele femeei, așa.

Atât amar simțea în sufletul ei, în putere; toate i le-ar fi aruncat fără cruțare în față, încaltea s-o părăsească și să se sfârșească o dată această comedie nevrednică.

„Ce sînt eu de vină? Dînsul m-a ademenit și mereu m-a duș în toate ispitele. Acum nu se sfiesce a mă sili să fac altă nelegiuire.”

„Pornită pe această cale, unde oare voiu sfârși?”

Cu nervii peste seamă de ațițați, adormi târziu noaptea.

Avu nisce vise îngrozitoare.

Tot ce mintea, stăpânită de judecată, nu îndrăznea să dea la iveală, se deslănțuia ca furie în vis.

I se părea că murise de mult și sta în fața dreptului judecător. Era adâncă tăcere.

La dreapta se vedea o lumină veselă, la care nu se putea uita; iar la stânga o prăpastie îngrozitoare, întunecoasă, din care se auzeau jalnice plângeri.

De o dată i se înfățișară înnainte toate păcatele ei trecute: toate luaseră chip și ființă. Un glas puternic o întrebă:

— Sînt păcatele tale?

Dînsa voi să cază în genuchi, să ceară iertare, să spue că, pentru uciderea pruncului din sînul ei, nu-i de vină, dar nu putea, gura îi era încleștată, genuchii lipiți la încheetură; era ca de lemn.

Neputând nemic respunde, simți cum o mână nevăzută o prăbuși în prăpastiea neagră și adâncă; avu o zguduitură puternică și se trezi îngrozită.

Iliescu o scuturase de umăr, zicându-i:

— Bine, sor-o, ți-am zis să fii gata.

— Vai, ce vis fioros!

— Lasă acum visurile, îmbracă-te.

— N-am dormit toată noaptea.

— Ai dormit, n-ai dormit; acum îmbracă-te și hai. Nu-mi place să discut.

— Dar ascultă puțin, omule.

— S-ascult prostii și vorbe zădarnice?

— La mine sarcina trece nebăgată în samă. Nu ți-am spus, dar am fost la un doctor; mi-a zis nu fac prostii că poate să le plătesc cu viața.

— Șarlatan! Să-i fi dat o mie de lei, vorbea alt-fel.

— Ce-o să-ți strice ție copilul? E al tău, îl iubesc de pe-acum. Cine-va mi-a spus că sa în actul de căsătorie când divorțul va fi.

— Te rog, imbracă-te.

— În numele iubirei noastre, nu mă sili la altă crimă.

.

— Iartă-me, dragă, de necaz nu sciu ce vorbesc. Oh! ce vis am avut. Aibi îndurare!

— Vrei să-mi torni în spinare cheltuolele unui copil? Mă crezi nebun. Doică și o groază de cheltueli se plătesc cu bani! Aici nu-i la țeară.

— Voiu vinde din bijuterii și îl voiu cresce. Când ne vom lua va fi o mângâere. Cine scie de mai am alții. Te rog, Iliescule, aibi milă: nu mă sili să fac o fac o faptă, de care me îngrozesc. Visul de mai adineoare, în care m-am simțit cărând într-o prăpastie, o o prevestire.

— Bine c-ai ajuns a crede și în visuri.

— Visurile se împlinesc adesea. Când era să moară mama, am avut un vis grozav. Și s-a împlinit.

— Nici cu un chip nu pot să te las să faci ceea-ce doresci. E o ghiulea, pe care ne-am lega-o de picioare, când avem nevoe de zburat. Cum o să mergem în străinătate cu doica dupe noi? Nu se poate. Înțelegi: ori pleci cu mine, ori plec singur; dar înderet nu me mai întorc.

Tremurând, Matilda se îmbrăcă; vedea că are atace cu un om de fier.

— Fie cu mine ce-o vrea Dumnezeu; cadă păcatul pe cugetul tău.

— Bine, bine, îl iau. Atâta grijă să am eu pe lume.

— La aceste vorbe Matilda simți săltările pruncului care par-că voia să protesteze împotriva soartei ce-l aștepta. Inema i se stringea într atîta de.

Pentru dîndul omul era judecat! Ce folos! Prea tîrziu!

Nu mai zise o vorbă; ar fi voit să cească în glas, dar nu avea cum; și era în stare să o părăsească, .

Cine face întâia greșeală, fatal va face altele. Greșalele noastre sînt ca pietrele: ajunge una să plece din vârful muntelui pentru ca o sută altele să fie mânate în vale. Dînsa vedea acum prima greșeală, dar ce folos? Era prea târziu. Trecutul ei liniștit de altă dată acum îl putea prețui. Dar era atât de departe!

Ajungând la moașă, îi spuse Iliescu scopul visitei, întrebând cât o să coste.

Moașa, o femee secundă și groasă, în momente de nedumerire, avea obiceiul de a clipi des din ochi, zise:

— De preț ne învoim noi. N-am nici o grijă: economiile se fac, domnule, aiurea, nu în asemenea daraveri. Dar nu-ți pot spune nimic pănă nu consult doctorul. Ați venit prea târziu...Iliescu aruncă o privire de bănat Matildei.

Abia să stăpâni să n-o certe față cu moașa, dar tot zis: — Vezi unde duce îndărătnicia?

Moașa, vezându-l atât de neliniștit, adause:

— Nu trebue să te îngrijesci, d-le, pentru noi o facere e mai puțin primejdioasă de cât un avort, și tot atât de discret se fipe lucrul.

Observând mutra urîtă a lui Iliescu, înțelese ce-i trecea lui prin minte.

— Cât despre copil nici grijă să n-aveți, regulăm noi tot.

— Mângâeri copilăresci!

— Ba de loc. Chiar eri am avut un cas. Familie bună, dar un pecât. Tinerețe nu-s? Dacă nu vor greși tinerii, sciii că noi bătrânii, n-o să greșim; cu toate astea, lumea ne critică, vrea ea să scie c-am scăpat onoarea unei familii? și doar mai mare pomană pe lume nu-i de cât să ajuți pe oameni în asemenea împrejurări.

Sărmanii părinți ierau nebuni de durere. Vorbesc cari nu sciu cât de ușor lunecă tineretul ei: câte crime și sinucideri am împiedecat! Când nu te doare, lesne condamni!

— Lumea e bună să-i dai foc cu gaz, când s-apucă de judecat pe alții, zise Iliescu.

— Atunci așa, cucoana remâne la mine pănă seara.

— Am toată încrederea în d-ta. Ți-ași fi foarte recunoscător să faci tot ce se poate spre a isprăvi cât-mai curând; e un interes la mijloc.

— Cred dragă, cred, dar trebue să ai minte. O greșeală te face să intri în pușcărie. D-le, atunci dai vina pe mine și pe doctor. Când pornesce omul la drum, nu scie la ce capăt iese.

Iliescu își luă ziua bună și eși foarte.

Dupe ce plecă el, moașa zise:

— Vezi, n-am voit fațp de domnul să me la nemic, înnainte de a sci voința d-tale. Deși ți-o spun și d-tale, lucrul e foarte greu, fiind sarcina prea înnaintată. Eu sciu că mulți bărbați silesc pe femei să facă pasul asta...de aceea am obiceiu să întreb în deosebi pe femee; ea are de suferit, ea e în primejdie, prin urmare voința ei trebue s-o sciu.

— D-ta ce me sfetuesci?

— Eu, dragă, nu pot da un sfat, căci nu cunosc nimic din viața d-tale.

Matilda simțea nevoe de a se destăinui unui suflet de om; moașa îi făcuse impresie bună, de aceea se hotărî a-i povesti ca unei mame. Aceasta o ascultă cu pătrunderea omului, care a vezut și care scie multe. Pe urmă îi zise:

— Nu, nu te sfetuesc să faci așa lucru. Interesul d-tale de femee e să ai un copil. Nu mai vorbesc de primejdiea în care te afli, fiind într-a patra lună.

— Dar ce-o să am cu el?

— Lasă, îi spun eu desară ce trebue să facem. Mulți de felul d-sale am scos eu pe ușă. Scim noi, când trebue numai de cât să faci așa ce-va și când nu.

— Da, mereu se teme de cheltueala unui copil.

— Să te fi lăsat atunci la bărbat. Nu se scoate o femee din minți, să-și lase casă, copil și pe urmă să-i dai cu maiul în cap că să te mântui de ea.

— Oh; de-l cunoascem ce fel de om e!

— Acum n-ai ce face, dar nu trebue să te lași călcată în picioare. El se-teme de scandal. Aici ești d-ta tare, și poți să-l învârtesci pe degete.

— Nu cred, dar sînt sigură. Celui mai al dracului bărbat, femeea tot îi poate veni de hac, cunoasce slăbiciunea. Domnul d-tale o dintre acei cari ar face ori-ce, dar să nu-l scie lumea, să treacă cinstit.

— Între patru ochi numai eu sciu ce o șă am de suferit.

— Pentru a-l mai liniști, am să-ți dau nisce buruene. Să le bei fără grijă, lui îi vom spune că poate să reușim. Asemenea momeli sînt bune; îl mai deprinzi cu ideia. Noi femeile trebue să fim mai șirete, nu merge cu inima pe taler.

— A-zi bărbatul nu-ți dă voie nici mamă să fii.

— Așa-i, dragă, sînt egoiști, fug de greutățile vieței de familie, vor să trăiască numai pentru ei. Câți nu cunosc eu, cari ar putea să se însoare, că au doar sute de lei pe lună. Aș! Nu vorbi! Scii ce clic?

— „De ce să-î împart cu femeia și copiii, când îi pot mânca singur?”

— Buni să le frigi ochii!

— Buni, ca la urși, să pui un belciug în nas.

— Sîntem slabe și nenorocite. Și adesea lumea tot pe femee o învinuesce.

— Ce scie lumea? Să ne întrebe pe noi. Adesea ți se înfățișează lucruri că nu scii ce să faci, nici ce să zici. Mai zilele trecute veni la mine un biet funcționar, mi-e ce-va rudă depărtată, plângea, se milogea și se văita.

— Bine, zic eu, nu ți-e rușine? Tu om în toată mintea!

— Ce vrei să fac, mătușă? O sută cinci zeci de lei pe lună, trei copii, cel mai mic e încă la doică, nevasta bolnavă, datorii am!

— Ce l-ai sfătuit?

— L-am trimis la doctor; pot eu desface asemenea cașuri nenorocite? Hotărască ei, că sînt învețați. Ce să le fac? Nenorociri! Dar dacă ne-am potrivi noi la asemenea lucruri, de grabă ne-am rupe gutui.

— Cine scie ce o face!

— Facă. Era să mai moară într-un rând; abia ani scăpat-o. Atunci făgăduia că numai să scape, nu va mai face avort nici o dată...

Seara Iliescu veni posomorît. Cucoana moașă, veselă, cum era obiceiul d-sale, de a fi cu clienții, îl întîmpină rîzend:

— Ei, ce mai faci? Tot fricos?

— Nu fricos, cucoană moașă, dar îngrijorat.

— Griji de astea au toți oamenii.

— Dar ia în seamă starea noastră

— Ei, mofturi. Ești tîner și te sperii de nimicuri. Lasă c-o să fie bine.

— Cum bine?

Iliescu văzend-o veselă, credea că s-a hotărît pentru avort.

— Bine, doctorul nu vrea; dar îi dau eu nisce buruene. Poate să reușim.

— Nu sînt în stare să-ți mulțumesc în de-ajuns. Femee sucită la cap! Ba nu-mi spue nemic mai de mult! În buruene puțină speranță!

— Scii ce mi-a zis doctorul, vezend că stăruiu mereu: „Ți s-a urît, moașă, cu binele?”

— Mare pecât pe capul mieu! zise Iliescu necăjit.

— Ce te superi, d-le, adesea omul trăesce din norocul copilului.

— Așa ar fi, dacă am avea o posiție legala. Dar gândosce că Dumneaei n-a isprăvit divorțul!

Iliescu mințea. Divorțul nu era pricina. Alto planuri avea el și de aceea nu voia să aibă copii! Din ce în ce furia îl apuca și mai mult. Ne mai putendu-se stăpâni, zise furios:

— Nebună și pace! Să-mi ascundă atâta timp!

— Așa fac toate. Nu-ți fă sânge reu.

— Lesne de vorbit.

— N-ai nici o grije; vine, face la mine; copilul îl iau pe sama mea. Toată daravera o să te coste cinci sute de lei. Dar nici pămîntul să nu scie.

— Pofim bocluc!

— De! d-le, ale tinereței valuri.

— Aș! Nebunie și lipsă de noroc!

— Iliescule, uit-te, aride și cucoana moașă, dacă isprăvesci cu certele, o să-mi fac sama.

Servitoarea aduse o trăsură, ridică pe Matilda plecă iar la odăița ei, Iliescu nu o ajută se urce în trăsură, atâta era de furios.

Acasă Iliescu se trânti furios pe pat.

— Zădărnic! Ori-ce ai face pentru femee, tot dușmană remâne.

— De ce mă omori, Iliescule? Ce ai tu cu mine? Întru cât posiția ta e mai rea acum de de cât înnainte?

— Poate că m-am pricopsit, că-s vechilul tău?

— Nu vezi în ce miserie trăesc și nu zic nimic?

— Dar ce, vrei să-ți închiriez palat? Destul că-mi împart leafa cu tine, nevoind să-ți atac banii.

— Le înțeleg toate și nu-ți cer socoteală de nimic. Dar de ceea-ce s-a întâmplat ce sînt de vină?

— Cu mine să nu mai vorbesci nemic de chestia asta, te privesce; fă ce scii. Frumos plocon de nuntă! Cinci sute de lei!

— Fiind-că vrei să lepedî copilul. De te-ași fi crezut atât de fără inimă, mai bine îmi făceam samă.

Matilda zbucni în hohote de plâns.

— Ascultă, Matild-o! Cu mine nu merge cu bocete; eu te las.

Matilda plângea și mai tare. Voia să se stăpânească, dar nu putea.

Toată viața trecută, toate faptele nesocotite i se înșirau în minte; „Pentru dragostea lui am făcut tot, și iată cum mă răsplătesce!” La asemenea gânduri, hohotele de plâns, suspinele, zbucneau și mai cu furie.

— Nu, alt chip nu-i. Trebue să-mi fac samă. Tu nu me mai iubesci și eu am jertfit tot pentru tine.

— Ce înseamnă, Matild-o, asemenea comedii, liniștesce-te.

— De eri mă torturezi cu tot soiul de vorbe, mă tratezi în fața străinilor de nebună; asta înseamnă că nu mă stăpânesc? De ce nu ești om cinstit, cum te lauzi?

— Eii nu-s om cinstit? Dacă îmi faci asemenea scene înnainte de-a ne lua, ce va fi dupe? Isprăvesc casele, le vînd, cumpărători am de pe-acum, îți dau banii și mă lipsesc de tot. Nu me voiu nenoroci pe viață c-o ființă, care nu mă înțelege.

— De cât mi-ai spune asemenea vorbe, mai bine mi-ai da o lovitură de cuțit; ai fi mai milos. Un om ca tine e mai crud de cât Turei.

— Sigur, în mintea ta ce-s eu mai mult de cât un înșelător, un hoț? Trebue să isprăvim.

Se ridică să-și ia pălăria să plece.

— Iliescule, pleci? Să scii c-o să mă găsesci moartă!

La acosta vorbe, spuse scurt:

— Bine, dragă, dupe ce me vâri în cheltueli, cu neîncrederea și nechibzuința ta, tot eu sînt de vină și-mi faci scene?

— Am ascuns, sciindu-te cine ești.

— Pecât c-ai aflat prea târziu cine sînt. Me cunosci fără inema și tot eu te insult? Te rog stăpânesce-te. Sunt tot ce-am fost.

Ba de cînd cu nenorocirea mătușei, te-ai schimbat en totul. Ți-a intrat în cap că-s fără noroc și vrei să te mîntui de mine.

— Ipohondrii, dragă.

— Dar eu nu m-am schimbat, țin la tine ca și mai înnainte, ori ce nenorocire ar veni peste noi, ar trebui sa ne lege și mai mult.

— Da, când nenorocirile nu vin din pricina noastră.

— Cine-i oare acela care să-și vrea reul? eu nu m-am schimbat, me mir cum să-ți intru în voie.

— De aceea numai ocări și vorbe cu doue înțelesuri! eu nu pot suferi. Dacă era chestia să intru slugă la nevastă, luam fată cu mii și mii.

— Din una în alta. Ce vrei? Se vede că n-am fost a fi unul pentru altul; vinde mai curend casele, opresce ce ai cheltuit cu mine și să ne despărțim, acum când e încă timp. Eu nu-ți cer nimic pentru copil, îl voiu cresce cum o da Dumnezeu! mai bine acum să ne despărțim, de cât mai târziu.

Ilieseu, la aceste vorbe, se mai domoli.

— Dragă Matildă, îți voiu numai binele; tu le faci și tu te superi.

— Sînt fără noroc. E lucru vădit...Am călcat picioare opinia publică, mi-am înșelat bărbatul, părăsit copilul, alergând ca o nebună, dupe tine, uitând că fericirea nu se prinde din zbor, daca nu vrea singură să se oprească la tine.

— La revedere, Matild-o; până măine vei vedi idei mai bune despre mine.

Îi întinse mîna și eși.

Ori-ce i-ar fi spus în asemenea momente, era de prisos.

Tot frumul se gândi la întîmplările zilei. singur că prea a fost iute. Dar și grozav l-a zguduit vestea paternităței. Cu mintea lui de om practic vedea că-i de prisos ori-ce scandal. Tot orașul soia c-a luat-o de la bărbat, c-a pus-o de a furat banii și acum, lăsând-o, ce-ar zice lumea? Cu ce s-ar alege el din tot acest scandal, de oare-ce nu-i de loc sigur că dînsa nu i-ar face proces pentru bani și juvaeruri? Iată-l vârît într-un proces soandalos, și chiar de n-ar fi condamnat, toată lumea l-ar areta cu degetul.

Poate ar fi și dat afară din slujbă. Atunci adio carieră, advocătură, politică! Tot s-ar nărui ca un castel de cărți.

Dacă i-ar da banii, scandalul tot va fi destul de mare, c-a stricat casa unui om, a scos femeea din minți și pe urmă nici n-a luat-o.

În asemenea cas ar fi tot compromis și n-ar avea nici folos bănesc. Acestea toate cumpenindu-le, vedea ’car fi o nebunie a amărî și scoate din răbdări pe Matilda.

Pe de altă parte, Matilda, îmboldită de un sentiment puternic de maternitate, se hotărîse a nu mai suferi înfruntările lui Ilieseu.

— „Să-mi dea banii și voiu scii eu să trăesc. Cincizeci de mii, și vre-o zece mii, cel puțin, pe bijuterii, nu mor de foame.”

„Nu mai ține la mine, nu-l pot sili; dar să nu me umilească, să nu me insulte.”

În minte i se înfățișa aevea scena cum îi dă Ilieseu banii, cum se despart, ca să nu se mai vază, poate: și atunci un plânset o năpădi.

Să nu-l mai vază? era pentru dînsa moartea!

Își analisa singură sufletul și vedea, cu groază, că mai curând ar prefera moartea de cât să fie lipsită de dînsul. La gândul să nu-l vază, i se părea că mai bine va suferi chiar bătae de la el de cât a fi despărțită. De această simțire a ei se îngrozi singură, și încet își șopti: „vai, omul ăsta m-a fermecat!”

CAP. VII

Viața Măriei

Scim că Maria a plecat din casa soru-sa aproape izgonită.

Avea în oraș o mătușă de pe tată, care trăia destul de greu dintr-o pensie de o sută de lei, cucoana Ruxandra, soră cu tatăl Mariei.

Maria se gândi mult, cum va fi primită de mătușă. Dar n-avea ce face, trebuea să plece, cu ori ce preț.

Mătușa era puțin damblagioaică. Suflet bun, femee care, la nevoe, o primi pe Maria cu mare bucurie.

Când Maria îi spuse c-a izgonit-o soru-sa, cucoana Ruxandra zise:

— Doar e fata mâne-sa. Ce muero rea! Cum l-a mâncat pe bietul frate-mieu! Dumnea-ei îi seamănă. Tu semeni cu bietul frate-mieu.

— Dragă mătușă, zise Maria, o să-mi caut un loc la vre-un pension, poate găsesc să întru pedagoagă.

— Pentru ce? și la mine se găsosce ce să mănânci, pan ți-o trimete Dumnezeu o parte! N-ai teamă, Mărioară. Fie-care par își are umbra lui. Dumnezeu ne poartă la toți de grijă.

Căsuța cucoanei Ruxandra era la mahala. Avea livadă cu pomi, o grădiniță cu flori și zarzavat.

Era toamna, când veni Maria: florile tomnatece se întreceau, cari de cari, a înflori mai curend. Parcă simțeau trebuința grabei și frica de crivăț și zăpadă.

Pe la amiază, când soarele scălda m lumina ui grădinița din fața casei, cucoana Ruxandra, srijinundu-se pe brațul Măriei și cu o cârjă, eșea pe un fața casei, privea cu nesaț florile și dese ori ofta.

Le-am făcut cu mana mea, când. Uită-te cum stau neschimbate din

Când le privesc, parcă nu-mi vine a că dîndul a murit și ei, o păcătoasă, aștept din ceas în ceas să-l ajung.

— Cine le seamănă, mătușică?

— Cine? Biata Marghioală: scie cât îmi erau de dragi o dată.

— Sînt și frumoase, uit-te, de toate colorile.

Casa avea o odae mare, care slujea, în vremi bune, de salon, acum o da cu chirie pentru a adăoga ce-va pe lungă pensie. În doue odăi mai mici sta cucoana Ruxandra.

Peste sală ședea un funcționar de la gară; om ca de vre-o treizeci de ani. Bărbat bun, zicea cucoana Ruxandra, dar n-a avut noroc; a dat peste o femee rea și-i în divorț. Umblă sărmanul prin judecăți și-i platesce pensie, pe când ea petrece cu amanții. Vezi? O fată cum se cade, ca tine, n-are noroc!

— De, mătușică, o fi avut zestre.

— Nemic, fată, nimic. El stă la mine de jumătate de an, vine sara și pleacă demineața, dar să-l văd vre-o dată beat, ori lipsind nopțile de acasă, Doamne feresce.

— Se vede că-i om regulat...

Maria broda foarte frumos, și fiind-că a munci nu-i rușine, găsise o prăvălie, unde și desfăcea broderiile: avea barim pentru haine.

Cunoscuți n-avea mai pe nimeni de cât vre-o doue cucoane bătrâne, prietene de ale mătușe-sa, ce veneau în zilele de serbătoare.

Vecinul, domnul lonescu, veni într-o Duminecă de aduse chiria și făcu atunci cunoscință cu Maria.

Nopțile se făceau din ce în ce tot mai mari, Maria sta pănă tânjiu și broda; cucoana Ruxandra făcea pasiansuri.

Într-o zi Ionescu zise:

— Stați serile târziu. Au crescut nopțile grozav.

— Stau, domnule Ionescu, și mă plictisesc; fata lucrează; dar eu n-am ce face; de ce nu mai vii să jucăm câte o partidă de tabinet?

— Bucuros, cucoană Ruxandră. Credeam să nu vă supăr.

— Și eu nu îndrăzneam să te poftesc, poate ai de lucru.

Ionescu venea serile și după ce strîngea, cu drag, mâna Măriei, s-apucă la joc; dese ori o lăsa pe cucoană să câștige, privind-o pe Maria cu ce hărnicie cosea.

Câte-o dată Maria îl suprindea.

Maria nu putea zice că-l iubea, dar îi era simpatic: ea nu iubise pe nimeni. Și, la vîrsta ei era greu să remâe nepăsătoare la privirile dragi ce-i arunca Ionescu. Simțea plăcere să se vadă învelită cu dragi căutături. Dese ori îi respundea cu un zîmbet prietenesc și atâta tot.

Dînsul, amărît de căsnicia veche și de procesul pe care femeea avea interes să-l lungească mereu, nu îndrăznea să-i zică o vorbă.

În iubire, își zicea el, vremea o cea mai bună încercare. Dacă în „adever me va iubi, dacă va avea pentru mine mai mult de cât o cochetărie ușuratecă, atunci o să m-aștepte: iar de nu, atât mai bine, destui m-am înșelat odată!”

Maria de asemenea na avea nici o grabă, nu era din acele temperamente aprinse; putea prea bine să iubească în tăcere, fără a spune nimănui nemic. Sărăcia o făcuse și mai sfioasă.

Une-ori se gândea că poate Ionescu vrea numai să-și petreacă timpul, dar iar se întreba: Cum, de vreme, ce nu-i spunea nemic, nu-i da cel puțin a înțelege că o iubesce.

Dînșii își vorbeau mai mult cu ochii: graiul-acestora nu poate fi stăpânit. Mătușa n-ar fi privit reu această căsătorie; era încredințată că Ionescu e băiat bun...

Iarna trecu foarte monotonă, dar liniștită. Era într-adevăr o viață, mult dorită de Maria. Nu mai auzea certe și bănueli vecinice; o zi trecea ca alta în liniște. Ionescu nu se jeluia nicî de procesu, care se tărăgăna vecinie, nici de alte neajunsuri; prindea o melancolie ce i se răsfrângea pe față. Se vedea că omul are o suferință tainică, .

nu trebue să părăsească orașul, să n-o vadă demineața și seara pe Maria. Această jertfă n-ar fi fi făcut-o pentru nemic pe lume. E foarte curios sufletul acestor oameni idealiști. Altul în locul lui ar fi făcut declarații de amor, jurăminte și tot soiul de manifestații; el iubea în taină, fericit c-o vede și-i strînge mâna de doue ori, demineața și seara, schimbând două trei vorbe neînsemnate, dar cari lui îi cântau toată ziua în ureche ca o musică plăcută. „Ce fată bună! Ce suflet ales! Cum o îngrijesce pe mătușă-sa și cât e de harnică!”

Cucoana Ruxandra acum nu-l mai întreba ca înnainte, când o să se sfârșească procesul. Avea pe nepoată-sa și era lucru delicat...

Toată iarna o pe trecură cam la fel. Serbătorile și Dumineca lua și Maria parte la joc. Atunci Ionescu era mai glumeț și mai vesel.

Iarna fusese, mereu vorba că, la vară, or să meargă la mănăstirea Neamțului.

Ionescu avea o mătușă la o mănăstire din munți.

Câte-va septemâni de stare la aer curat ar folosi și bătrânei și Măriei.

— O să-mi iau concediu pe doue septemâni să vă conduc.

— Așa, maică, că singură nu m-ași hotărî să me duc: fără bărbat, la drum, e greu.

— Ce locuri dumnezeesci, zise Ionescu.

— Poate remănem acolo de tot, zise Maria.

— Cum, să ve călugăriți? Atunci nu ve duc.

— Ei, de ce? Aici nu trăim tot retrase? Acolo în munți, în aer curat, departe de lume, zeu ar fi bine. Lucrezi, te închini, admiri natura și viața trece liniștită, fără neplăceri, fără grijă și invidii.

— Dar și fără plăceri, zise lonescu.

— Atârnă ce înțelege omul prin plăceri. Unul pune plăcerea în mâncare, altul în lux și petreceri, iar altul în liniște.

— D-ta în ce o pui, zise lonescu, privind-o adânc.

— Eu în muncă și liniște.

— Frumos ideal și lesne de împlinit, zise Ionescu.

— Nu tot-de-a-una, și-l privi cu mult înțeles.

Aveți dreptate, zise lonescu gândindu-se la starea sa.

Adesea Maria romlnea pe gânduri. Avea o presimțire că va eși greu la un capăt bun cu sentimentul ei pentru un om a cărui viață nu era liberă.

Cât o de nedreaptă soarta unor oameni! Inema ei atât de cinată, cugetul atât de neprihănit, si nu a avut parte să se amoreseze de un om liber!

Ionescu era foarte cum se cade, dar simțea dînsa că de și nu-i geloasă, totu-și un nour va fi între dînsa si el.

Nădejduia că, vremea trecând, și căsninicia lor fiind fericită, toate se vor uita. Dar ori cât era Maria de deșteaptă, tot nu putea să n-o roază acel nenorocit dacă, și nu odată, dar de zece Ori, lucrând, o muncea grândul: „Dacă ne întâlneam înnainte de a se fi însurat, ce fericiți am fi fost!”

CAP. VIII

Din viața Matildei

Matilda se trecuse grozav.

Nu mai avea aerul curat și hrana bună de la țeară. Se adeveri zicătoarea: „Bucățica face vițica”.

Cu toate dresurile, tot nu reușea să ascundă cutele și fața veștedă. Sarcina îi stricase coloarea feței, slăbise și areta obosită.

Dînsa ar fi avut nevoe de aer curat, de o cameră frumoasă și bine aerisită, sufletească și de o mâncare bună și odihnă.

Nici una dintre acestea nu le aducea băiatul de la birt din cârciumă.

Mâncări încălzite, prefăcute, trecute prin toate metamorfosele posibile, ba chiar.

Chiftelele marinate de a-zi, cu siguranță mîine erau transformate în sarmale; iar de eri se vedea trecut în ghiveciu național. Se putea face adevărat studiu cu aceste metamorfose.

Matilda, din nefericire, făcuse cunoștință cu toate aceste bucate, dar stomahul nu voia să se se deprindă cu asemenea tratamente.

Era obicinuit cu pui, păseri, vânaturi, smântână brânzeturi și mâncări făcute numai cu unt. În bucătăria lui cuconul Todiriță nici nu se scia de bucate făcute cu untură.

Întâia-și dată, când i s-au adus bucate de la birt, Matilda ștergea fie-care bucățică de carne cu miez de pâine și pe urmă o mânca.

Mai pe urmă punea pe toate mâncările lămâie, ca doar n-ar simți mirosul unturei. Toate bucatele aveau acela-și gust, de aceea îi pierise pofta de mâncare.

Ajunsese în halul copiilor din pension, cari se hrănesc mai mult cu pâine.

Iliescu se ferea s-o întrebe: scia el că nu avea s-audă laude. Din când în când îl aducea câte un pachet de prăjituri; atâta plăcere avea și Matilda.

De la o vreme, Matilda nu mai lua mâncare de la birt. Fierbea câte un ou, își lua brânză, măsline, mai câte o cutie de sardine și era mai mulțumită.

Toate acestea le suferea Matilda, dar fără a cârti, așteptând cu nerăbdare ispășirea acestui an de păcate. Din când în când, fără vrerea ei, judeca, întocmai ca și copiii, prin simple imagini.

Mâncând pe un colț de masă, cu farfurii proaste și vochî de ale gazdei, i se înfățișa înnaintea ochilor frumoasa sufragerie de la țeară, cu masa mare de stejar, cu bufetul plin de argintărie și cristaluri.

Cu ce poftă n-ar fi voit să simță mirosul bucatelor gătite de Casandra?

Să vază feciorul aducând frumosul castron de porțelan cu supă de clapon!

Și câte imagini din trecut nu-i chinuiau gândul?

În asemenea momente un oftat îi ușura sufletul prea împovărat. „Oh! să fiu o dată la casa mea, toate s-ar schimba. Acum trebue să rabd, prea am pus totul pe o carte!”

Camera în care sta dânsa cu singura fereastră ce avea, în curte: o bucățică de loc cu câte-va buruiene, în care se adăposteau găinile proprietăresei.

Deprinsă de la țeară cu pomi stufoși, cu flori din bielșug și cu nemărgenitele dealuri verzi, simțea adevărată tortură în această colivie fără soare și fără verdeață.

Iarna mai merse: cu zăpadă,cu ger nu nu faci comparații; dar primăvara, cînd grozav o presentul, gozav își răzbună trecutul.

Se mira singură de dînsa, sciind cât de pretențioasă era înnainte și cum își suferea acum miseria.

E cunoscută patima femeei mai în vârstă pentru un bărbat mai tîner. Femei nervoase și rele, să mănânce carne de om, sînt supuse față de bărbatul mai tîner. Le stăpânesce frica de a fi părăsite.

Matilda se poate zice că era terorisată de Iliescu.

nici odată nu-l întreba: ce bani mai are ori cât a cheltuit.

Scia că de la asemenea întrebări se porneau certe care țineau zile întregi.

De câte-va ori o luase sa vază casele.

Erau gata din roș: destul de mari, cu multă aparență.

Într-una din zile, Matilda, vezendu-l bine dispus, îi zise cu glas blând:

— Iliescule dragă, ce ai făcut cu bijuteriile? Ia sama, tu n-ai casă de fier, să nu le fure cine-va.

— Bijuteriile, dragă, să trăesci tu, le-am vîndut. Nisce vechituri, bune de speriat lumea, fără vre-o valoare serioasă. Să fim sănătoși, vom cumpăra altele.

— De ce nu m-ai întrebat?

— Nu sciam că ții atât de mult la cadourile bărbatului tău.

— Asta-i vorbă! Dar erau lucruri cari îmi plăceau: brățara și inelele.

— Să te ferească Dumnezeu, să iei văduvă. Nu-i vorbă, eu încă nu te-am luat, mai e vreme de gândit!

— Frumoase vorbe îmi spui!

— Eu credeam că m-ai luat de acum doi ani, de când mi-ai luat inima!

— Glumesc, sor-o! Bijuteriile le-am vîndut fiind-că trebuea bani la case. Erai nervoasă și am zis să nu te mai super.

— Cum, dar toți banii i-ai băgat la case?

— Fii sigură, în cărți nu i-am dat. Parte i-am vârît în casă, parte sînt dați cu procente.

— Și nu puteai lua din ei?

— Curioase idei ai de afaceri! banii se dau cu termen și nu-i poți cere îndăret, când voesci.

— Și pe cât ai dat bijuteriile?

— Cinci mii.

Matilda sări furioasă de pe scaun.

— Ești nebun? Ai aruncat mii de lei pe fereastră. Le-ai dat de pomană! numai colierul și diadema făceau zece mii. Am vezut factura.

— Mofturi de ale bărbatu-to. Un zgârie-brânză, ca el, crezi c-a dat atâția bani! Așa să-i mai trăiască lui ceealaltă jumătate de trup ce i-a remas.

— Te rog nu-l blestema; destul l-am nenorocit.

— Îți pare reu dupe dînsul? Îi iei partea?

— Nu-mi place să rîd de nenorocirile altora.

— Vecinicul cântec: păreri de reu pentru trecut; i-ai uitat toate cusururile. Așa mi se cade; să fii al dracului, care se va mai lăcomi la femee măritată.

Me rog, bijuteriile erau suvenir de la d-nealui!

Să cutez eu să le vînd?!

— Nu zic asta, dar se putea lua mai mult. Număr aurul și pietrele făceau de doue ori pe atâta. Lesne e de vîndut, dar greu de făcut la loc.

— Sigur, îți trebue zorzoane, par-că ai fi o cadână.

— Te rog. Dovadă că n-ai sciut ce vinzi. Erau bijuterii moderne, luate de la Radivon. Tot ce poate fi mai elegant.

— Erau demodate.

— Bijuteriilor nu li se schimba moda în fie-care an.

— Erau eșite din modă, când ți le-a luat.

— De vîndut, le-ai vîndut, Dumnezeu scie cine va mai vedea altele!

— Sigur! De la un prăpădit ca mine!

— Ascultă, Iliescule, tu prea faci toate dupe capul tău. Ar trebui să mai sciu și eu câte ce-va.

— Nu trăesc cu mintea femeei.

— Bine, dar cu mintea ta ved că te sluiesci pentru tine.

— Cum?

— Ai făcut casele pe locul tău, dar cu banii miei!

Adică ai noștri, doar cei al mieu e și al tău și ce-i al tău e și al mieu.

— Bine, dar...

— Cum dar? N-ai încredere în mine?

— Încredere, dar vezi!...

— Ce vezi? La Octombrie ne cununăm. Grosav de neîncrezetoare sînt femeile!

— Nu-i vorbă de neîncredere, dar o viață și moarte presupune cu mor eu.

— Îmi române averea mie; de mor eu, îți române ție.

— Proasta me crezi.

— De ce?

— Bine, dar când tot e pe numele tău?

— Ce are aface!

— Cum, me crezi atât de necunoscetoare? Vin rudele tale și iau tot.

— Lasă, dragă, n-o să ne facem testament la treizeci de ani.

— Nu, nu, dar eu nu se sciu de scap din dandanaua ta și am fată.

— Bine, contract cu Dumnezeu nimeni nu poate face.

— Vezi am o fată. Pe tată-se l-am calicit, și-i bolnav, din pricina mea. Ar fi mare pecât să-ți las ție tot și fetei nimic.

— Nu sciu, Matild-o, ce ai în astă-seară de me jignesci în cinstea mea.

— Trebue să me gândesc. Copilul mieu m-ar blestema toată viața. Eu cred c-ar fi bine să-mi dai ce-va la mână. Chiar tu vei avea cugetul mai liniștit.

— Taci, sor-o, cu asemenea fleacuri ori vrei să me scoți din pepeni?

— Ba sa te gândesci la cele ce-ți spun.

— Da, că altă grijă n-am.

— Atunci nu sciu ce să cred.

— Să nu crezi nimic. Ne luăm și atunci de drept ești părtașă ca femee săracă.

— Cum săracă, dar eu ți-am adus o avere aproape de șeaptezeci de mii de franci. Și am drept la sfert!

— Dacă le-ai dat de pomană, treaba ta; dar procentul la atâția bani?

— Dar tu cu ce ai trăit?

— Cu mine n-ai cheltuit nici cinci-zeci de lei pe lună.

— Nu te credeam atât de simplă, ca să nu zic proastă. Îndată ce-ași declara suma aceasta la tribunal, bărbatu-to ar pune mâna pe dînsa, dovedind că sînt banii lui, de vreme ce tu n-ai de unde-i avea.

— Mi i-a dat mătușa, care a murit.

— Aș! Din gură poți spune multe, dar cine te crede?

— Atunci nu-i nici un mijloc? Eu trebue să trec de calică, avend atâția bani, și tu de bogat?

— N-aî ce face. Să ai încredere în mine și o să fie bine.

— Ei, dragă, prietenie, iubire toate, cine scie cum sfârșesc? Dar dacă ai carte, ai parte.

Spre a scurta asemenea conversație neplăcută, Iliescu zise:

— Uită-te e lună și frumos. Mergi să luăm aer la grădină? Pune-ți un voal gros și o pelerină. Când venim, poate fi vreme rea.

Era fapt: cum îl stringea pe Iliescu puțin cu ușa, diu partea banilor, schimba vorba, fugea ori căuta alt mijloc. Acuma zise Matildei să meargă la primblare.

În gând Iliescu era și mai grubian de cât în fapte:

— „Nu-i proastă! Să-i dau hârtie! Oare crede că pentru ochii ei de capră și pentru fața-i veștedă, ca a bunicăi, o iau?

„Oh! Doamne! De cuminte ce-i, se prostesce.

„Să-i pară bine că n-o las pe drumuri, cum ar și merita, după câte necazuri îmi face.

„O să-mi fac o posiție socială, dar, vai, cu ce jertfe! O s-ajung cine-va și ce-va, dar cu ce preț! E lesne să invidiez bogății, dar cei cari n-au moștenit averi, câte umilinți, câte neajunsuri și, poate, chiar călcări de consciință și crime n-au trebuit să facă?

„Eu sînt încă fericit; ceea ce-am făcut eu e atât de neînsemnat, că nici legea n-are ce urmări.

„Dacă ar fi o femee mai cuminte, am fi trăit chiar bine.

„Dar o să fie nevoită să m-asculte.

„La mine-n casă nu va cânta nici o dată găina, chiar de-ași lua una tîneră și cu avere.

„Ce pricepe femeea în ale vieței?

„Nemicuri, intrigi, în asta e toată înțelepciunea ei.

„Nu mai departe pe Matilda: în toate a trebuit s-o conduc eu.

„Când a ascuns și a făcut ce-va din, a eșit ca Naiba; bună oară chestia sarcinei.

„Să-mi fi spus de la început, era lucru atît de lesne! Oh! femeile, femeile, sînt în tot-dea-una nisce ce le târîm după noi...”

Matilda, îmbrăcândn-se, avea și ea gîndurile ei. Vedea că purtarea lui Iliescu nu-i cinstită față de dînsa.

Dar ce putea face? Avea și ea momente neorbite de patima și erau grozave mustrările cugetului

Acum vedea limpede tot egoismul lui Iliescu, tot planul lui de parvenire; vedea dînsa c-a fost o unealtă în mâna acestui ambițios. În mintea ei de femee simplă cântărea dreptatea omenească: Un criminal, ca Turei, a înfundat pușcăria pe douezeci de ani de muncă silnică; va eși neom ori nebun, gârbov și prăpădit, ori va pieri în miseria închisorei. Dupe dînsa Turei era nebun, un impulsiv, care, în momentul surprinderei, n-a sciut ce face, dar Iliescu, prin planurile lui drăcesci, și-a ajuns scopul, a pus mâna nu pe zece mii, cât vrea să fure Turei, ci pe șaptezeci de mii, fără nici un risc, fără nici o pedeapsă.

Această comparație, fără de voia ei, mereu îi venea în minte: mereu voia s-o alunge, dar ea tot mai clară și mai deslușită i se făcea.

Matilda nu se mai cunoscea. Sarcina îi schimbase modul cugetărei. În această stare sufletească simțea nevoia desvinuirei, acest vecinie calmant al sufletului nostru. „Femeea, care mi-ai dat-o”, a zis Adam; „Șarpele m-a ademenit”, a respuns Eva.

Singur diavolul, adică patima, n-a avut asupra cui se desvinui; dînsa fiind la rădăcina fie-cărui.

Avea Matilda multe momente grozave. Dese-ori, stând în fața oglinzii, se îngrozea singură.

Ori cât de puternici ar fi sugestia de ne frumoși; asupra ei nu mai putea. Nici o dată nu-i fusese așa geloasă pe bătrânețe.

Cum zărea vre-un fir alb, îl smulgea.

Din nefericire nu putea face împotriva cutelor, cari tot mai mult îi brăzdau viața.

Le-ar fi ars cu fier roș, dacă ar fi fost acesta un leac, dacă le-ar fi putut nemici!

Tot farmecul frumuseței i se trecea, vezînd cu ochii.

Durerea ce-o simțea în fața acestei pierderi era mai grozavă de cât durerea bogatului, care vede, cu ochii, cum flăcările îi mistue avutul și dînsul nu poate face nemic.

Această simțire era și mai dureroasă, când vedea pe Iliescu, din ce în ce mai rece, mai lipsit de patima iubirei.

O simplă datorie, ori mai curend un interes, îl ținea legat de dînsa.

El, caracterul laș, voia să treacă de om cinstit.

Dar dînsa tot nu-l înțelesese de-ajuns pe Iliescu.

Își închipuia că lesne ar putea el zdrobi asemenea legătură.

Noi scim că Iliescu nici o dată nu s-ar fi făcut de rîs.

Dînsul înțelegea pănă unde se poate merge și pănă unde nu. Tipurile de felul lui Iliescu sînt, poate, singurii criminali responsabilii și, cu toate acestea, ei lunecă pri-ntre articolele de lege ca argintul viu. Nu pot fi prinși nici o dată.

Asemenea tipuri, chiar când fac crime, nu sînt prinși; căci o ușurință diavolească îi însoțesce în toate....

Lunile îi treceau Matildei pline de urît; nu mergea nicăeri, nu-i venea nimeni.

Nu era zi în care să nu se gândească la nenorocirea ce-a fost pentru dînsa uciderea mătușei!...

Într-o zi se întâlnise cu Maria pe stradă!

Fata se opri și începu să-i vorbească.

N-avuseseră nemic așa grozav.

O simplă ceartă n-avea doar s-o ție toată viața.

— Vai, ce faci țață? Ce dor îmi era de mă-ta:

— Și nu puteai să vii?

— Nu sciu unde stai. L-am întâlnit pe Iliescu de câte-va ori. N-a voit să-mi spue, a zis că nu ne poftesce la voi pănă nu te vei muta în casa cea nouă.

De ce nu vii mă-ta pe la noi? Mătușa te doresce.

Mereu se plânge că nu scie de ce ai pe dînsa necaz și nu vii s-o vezi.

— Să-mi ție predici?

— Aș! e bună sărmana. Când vii?

— O să viu când-va. Sînt atât de străină. Fata n-a fost pe la voi?

— Nu; dar am fost eu pe la țeară, e voinică, mare.

— Ce gândesce tată-so să facă din ea?

— A făcut progres la piano: vorbesce franțusesce. E drăguță, lucru mare. De la toamnă o pune la pension.

— Poate măcar atunci voiu vedea-o.

— Mi-a aretat Ilieseu casele; palat nu alt ce-va.

— Dar cu banii miei!

— De, om cu noroc! Silesce de te cunună.

— De sfîntul Dumitru, cred că s-o sfârși canonul mieu.

Suferințele mele de un an și mai bine, cred că mi le citesci pe față.

Am să-ți spun mult, multe, cel puțin ție. Poate îți vor folosi în viață.

Matilda era atât de amărîtă, în cât, întâlnind pe Maria, nu putea să nu-și destoaie sufletul, să nu-și verse focul....

Când Ilieseu o îmbiea să meargă la primblare, vedea dînsa că mila lui era cusută cu ață albă: momele spre a înlătura cearta. Când omul e sincer, un cuvînt bun face mai mult de cât un nămol de vorbe lingușitoare. Trebue un artist mare, spre a putea imita nota sentimentelor.

Dacă receala lovesce dragostea, apoi falșul o omoară.

Ilieseu, de o bucată de vreme, înlocuise sentimentul și patima prin îmbunări și lingușiri falșe.

Muncită de tot soiul de gânduri, Matilda se îmbrăca în vreme ce Ilieseu fuma țigări dupe țigări, cum avea obiceiu, când era nervos....

— Ești gata, Matild-o, era s-adorm.

— G-ata, să-mi iau mănușile.

Plecară la grădină. Luna resărea drept în față, inimoasă și nepesătoare, ca în tot-dera-una, luminau cu razele-i reci pe buni și pe rei, nepesătoare în fața crimelor, ca și în fața celor mai sfinte iubiri.

Matilda privea acest resănt de lună, la câte visuri nu-i fusese martoră.

Când intrau pe poarta grădinei, se lovi în față cu doue fete, cari rîdeau:

Cum îl zăriră pe Ilieseu, stigară batjocoritoare:

— Bonsoir, Iliescule! Petrecere bună.

Matilda simți un jungliiu, i se tăiară picioarele, și de nu s-ar fi sprijinit de brațul lui Iliescu, ar fi căzut jos.

Iliescu, nu respunse nemic fetelor.

Matilda zise cu glas tremurător:

— Să ne întoarcem.

— Dar ce-i? Ce te-a apucat, sor-o? La ce-ai venit și la ce pleci? Te formalisezi de nisce nebunoe? Fete ușoare!

— Mi-e reu.

— Iar ți-e reu? Prea din senin ți-a venit? Doamne! Ce de-a mofturi.

Tot drumul nu ziseră nemic nici unul, nici altul.

Ajungând acasă, Iliescu voi să plece.

— Cum? Pleci? ai, poate, rendez-vous?

— Te rog nu începe cu gelosiile.

— Nici nu me întrebi ce am. Pot să mor, ție nu-ți pasă! Așa fără de milă tot nu to credeam!

Iliescu se opri un moment, o fixă dupe obiceiul lui, pe urmă aruncând pălăria, zise:

— Să me ia dracul de te pricep.

— Te rog nu începe. Mai bine du-te.

— Bine, sor-o, am ucis pe mama, pe tata, să te aud mereu bocindu-te?

— Dar de ce? de bine? nu întrebi?

— Am voit să te distrez, să iei aer. Nici bine ai intrat; nu, că hai îndărăt, pentru nisce nebune. Caprițiile femeilor nu le pot răbda, fie ele și din poveste.

— Bravo! Insultă-me. Mai fa un pas. Zi că-ți sînt bunică. Nu-ți dă mâna să mă întrebi de ce mi-a venit reu.

— Lasă! Mi s-a acrit cu-atâtea mofturi.

— Nu te gândesci ce dureros e pentru o femee cinstită să se vadă înfruntată de fetele, cu cari tu ai petrecut și poate încă petreci!

— Uf! Lasă-me că fug! Gelosie nu voiu suferi nici odată! Auzi Dumneata? Dar ce vrei? Ce vrei? Sfînt n-am fost!

— Nici nu ești. O sciu eu bine.

— Sînt, dragă, năzărituri ridicule. De unde voiai să te scie ele cine ești tu? Când vezi un bărbat neînsurat cu o femee, e natural să crezi.

— Frumos! Să trec drept femee de stradă, mai bine îmi rupeam gâtul în Vinerea în care am venit încoace.

— De! Vezi de ce delicii era să fiu lipsit! De ce huzur remăneam păgubaș! Sărac, dar liber!

— Poate ți-am rupt eu mânecele.

— De ce să începem iar o ceartă, care nu poate avea sfârșit? Crede tu cum vrei și lasă-me în pace.

— Ascultă, Iliescule, divorțul e gata, trebue să ne cununăm. Nu voiu să mai trec de metresa ta. S-au împlinit toate termenele.

— Dar eu ce doresc? Crezi că posiția mea e de invidiat? Voiu să trec de om cinstit. Să nu zică lumea că te-am luat de la bărbat și te-am lăsat pe drumuri.

— Și cred c-o să-mi constitui o zestre.

— Asta nu. Să-ți iasă din cap. Nu voiu să dau prilej lui Mustea să ne facă un proces scandalos. Ți-am spus.

— Garantez eu că Mustea nu-i omul care să facă proces.

— Pisica blândă zgârie reu!

— Dar înțelegi că nu se poate să te faci tu stăpân pe tot avutul miou și la o moarto să roman pe drumuri.

— Îți fac testament. Ce mai vrei.

— Și dacă îți vine gust să mă lași?

— Hai să vorbim de clacă, doar n avem ce face. Nu me cunun să me despart. Poate în gânduri.

— Eu! Dar cu ce scop?

— De, poate ai prins gust la schimb.

— Rușine, Iliescule, să vorbesci așa. tăia și ultima patimă. O femee nu iubesce de doue ori. Dacă am fost o de Mustea, pricina e că nu l-am iubit și chiar de ai fi cea mai mare, pentru mine vei fi mort, îți voiu purta vecinic diliu, dar nu voiu mai iubi! Asta s-o scii.

— Merci de declarație. Un lucru înse să-l afli. Nu crede c-o să me joci pe mine ca pe conul Todiriță.

— Sciu bine asta, fără să mi-o spui. Dar și tu să scii că n-o să me las să me tratezi, cum ai început.

— Spune: cu ce ne-am ales din toată cearta? Dă mai bine o cafea. Toate scenele astea îmi strică grozav.

Zicend acestea, se culcă pe pat.

— Voi, femeile, ne schingiuiți cum copii schingiuiesc animalele. Nu credeam, când unii și alții se jeluiău de femei că sînt rele și drăcoase. Acum cred. Dese ori, ascultându-te, remân uimit de talentul tău de a înneca, de a ucide, în mine ori-ce sentiment bun. De multe Ori, când vin, me întreb: oare a-zi ce are să mai stârnească Matilda? Acum înse nu me mai întreb, giind sigur că tu găsesci neapărat ce-va.

— Tot eu de vina. Eu călău, tu victimă. Curioasă judecată au bărbații!

— Te asigur, Matild-o, că dacă n-ar fi în mine o mare dosă de caracter și cinste, ar trebui, de purtarea ta aspră și bănuitoare, să te las. Adică prin ce sînt eu legat de tine? Prin bani! Dar, dacă n-ași fi cinstit, aș tăgădui baniî. Poftim și me dă în judecată!

— Frumos nume ți-ai face! Chiar de n-ași câștiga, tot ai trece în fața lumei de pungaș ordinar. Pe Turei îl plânge lumea; pe tine te-ar scuipa.

— Și, zeu, m-ai da în judecată? zise Iliescu, rânjind.

— Ba bine că nu! și epurele, când îl prinzi la strîmtoare, zgârie.

— Judecata nu m-ar putea condemna din lipsă de probe. Mulțimea ar zice cu invidie: „Ce pehlivan! Ce bine a jucat-o!” Fie-care va regreta că n-a putut face el așa ce-va.

— Prea cinică judeci lumea!

O judec așa cum e. Cine întreabă pe cel bogat, dacă și-a făcut averea cinstit ori necinstit?

Bine-înțeles banii tăi nu sînt vre-o pricopseală și ar fi prea nebun cel ce s-ar mânji pentru o nemică. Cred că tot sînt mai mult de cât leafa ta și de cât locul pe care ai clădit.

Te înșeli, banii tăi nu pot aduce doue sute de lei pe lună.

— Cum? ziceai c-aduc atâtea sute.

— Da, aduc, învârtiți cu dibăcie. Dar ție ți-ar aduce cincî la sută.

— Toate astea sînt vorbe de clacă. Și mă mir, cum ai ajuns la asemenea idei?

— Tu me provoci prin purtarea ta.

— Tot eu?

— Omului, dragă, prin cap îi trec vorbă e dacă are destul caracter să nu facă o infam?

Matilda pregăti cafeaua la o mașină mică, pe care o adusese cu dînsa de la țeară.

Dând o ceașcă lui Ilieseu, nu se putu stăpâni să nu zică:

— Să beau cafeaua dupe masă, doar mi-ar trece de foame.

Aceste vorbe împungetoare îi fură dictate de imaginea de la țeară. Prin minte îi trecu masa îmbielșugată, cu de toate și cafeaua cu coniac servită de fecior. Matilda se vedea pe dînsa răsfățată de toți; cuconul Tudoriță, vorbindu-i blând, iar Puica jucându-se cu Newton; toți sătul și veseli. Ce deosebire de viață, se gândi ea, și cum le poate omul toate răbda!

Din avere, lux și liniște, acum stă aruncată, ca ori-ce nenorocită, într-o cameră cu chirie! Mâncând bucate de la birturile de a zecea mână!

— N-a fost bună mâncarea? și cât mi-a făgăduit hoțul că-ță va trimete mâncări alese!

— Mi s-a acrit de chiftele marinate și de cartofi...

— Iei, dragă, la oraș nu se poate trăi numai cu paseri. Când vom fi la casa noastră, se vor schimba lucrurile. Cu cât cheltuim amândoi, vom trăi boeresce.

— Ce păsori? De păseri vorbesc eu acum? Le-am uitat gustul! De mai durează mult viața asta de miserii, mă ia dracul. Eu, care aveam stomac atât nebun, mi l-am ruinat.

— Poate crezi că eu trăesc mai bine. Așa-s bucatele de birt; de la cel mai bun pîn la cel mai de jos; ba adesea pe la birturile mici se gătesce mai bine de cât la cele mari.

— Silesce cu hârtiile să punem o dată capăt.

— Pîn nu se isprăvesce cu istoria, de care singur, ești de vină, nu putem face să ne cununăm. De la anul nou să merg să-mi iau diploma de advocat.

— Să crezi, numai speranța viitorului mă ține.

Iliescu adormi, visând la diploma de advocat, la luxul și măririle ce-i momeau creerii.

Omul poate ajunge departe, dacă n-are scrupule și are minte”, era devisa lui.

CAP. IX

La mănăstire

Pe-aproape de postul Sântă-Măriei, Ionescu își luă concediu, sub cuvînt de boală; căpetă de la nisce colegi bilete de drum pentru cucoana Ruxandra și pentru Maria și plecară cu trenul pănă la târgul Pășcani, iar de-acolo la mănăstirea de maici, înfundată în creerii munților cu hramul la Probăjeni.

Maria strînsese câte-va sute de franci de pe brodării; asemenea făcuse toate economiile în gospodărie; aveau să petreacă în liniște și la aer curat.

Mătușă-sa era foarte fericită că se va putea ruga lui D-zeu seara și demineața, în locașul sfîut, unde se zicea ca este și o icoană a Maicei Domnului făcătoare de minuni.

Speranța, care nu ne părăscsce păn ce nu ne dă în seama Morțe, unde nu mai e nevoe de blândele ei momeli, o ademenea și pe cucoana Ruxandra: „Cine scie, își zicea ea, poate se-ndură și cu mine Maica Domnului? Câte minuni n-a făcut ea?”

Făgăduia să ție postul și să facă rugăciuni.

Maria se bucura de liniștea și frumusețea naturei. De felul său melancolică, era foarte înclinată spre viața de mănăstire.

Era o natură slabă și nedestoinică de a lupta cu greutățile vieței. Nu odată își zisese, în gândul ei, că, la urmă, tot la mănăstire va sfârși.

Chiar acum venise cu ideoe, de a se împrieteni cu vre-o călugăriță mai bogată, și, când, Doamne feresce, mătușa-sa ar muri, să intre pe lungă ea ca soră. Dînsa își închipuia că în aceste lăcașuri dumnezeesci, domnesce pacea, liniștea și dragostea fără interes pentru aproapele său. Nu scia, sărmana, că omul o pre- om- și că numai odată cu.

De la Târgul-Neamțului păn la mănăstiea Sfintei Troiți, o mănăstire de maici, în creerii munților, unde era mătușa lui Ionescu, plecară cu căruță țărănească.

Era pe la începutul lui August, lună de primăvară în munți; plecaseră de dimineață și abia pe seară aveau s-ajungă la mănăstire.

Nimănui înse nu-i părea reu; munții se ridicau falnici, coporiți de brzi, de un vorde gingaș, ademenitor, nesfârșit în seninul albastru al cerului. Maria era încântată de atâtea frumuseți, nevezute de ea pînă acuma.

Cucoana Ruxandra își amintea că fusese odată la Văratec, pe când trăia reposatul ei soț. Spre seară ajunseseră la mănăstire, care venea într-o înfundătură, la poalele Ceahlăului.

Soarele nu era asfințit, dar nici nu se mai vedea pe cer.

Lumina numai vârfurile munților.

O recoare dulce și mirositoare, de bradi, se respândise în aer.

Intrând în mănăstire, se duseră drept la maica Sefronia, așa se numea mătușa lui Ionescu. Aceasta, când îl vezu pe lonescu, nu mai scia cum să-și arate toată bucuria ce simțea.

Îi era nepot de soră și nu-l văzuse de vre-o zece ani. Singur el remăsese din familie, și el îi scria din când în când, dându-i vești din lumea prietenilor.

Când îi vezu pe tustrei, crezu că Mana e nevasta lui.

Maria se roși, când lonescu zise:

— Nu, n-am avut noroc de-așa nevastă cum iute și frumoasă. Dumnea-ei, cucoana Ruxandia, proprietăreasă, la care stau, de când sînt în divoiț. Și ea e o nepoată a cucoanei.

— Ei, nu face nemic. Poate va da Dumnezeu și te vei despărți și atunci poate îți va. Maria nu protestă de loc la aceste dorinți sincere ale maicei.

— Maică, ai unde ne găzdui? zise Ionescu.

— E, dragă, oamenii buni încap ori unde, poftim, odaea mare va fi pentru cucoane. În chiliuță stai tu; eu dorm la o soră alături.

— Poate îți facem bucluc, maică,,zise cucoana Ruxandra.

— De asta chiar me super. Odată pe an mai vedem și noi oameni de pe lumea ceealaltă și atunci să ne fie greu de ei? Casa, cu tot ce am, e la voia D0voastre, să nu-mi cereți numai ceea ce n-am...

Se înțelegeau de minune! Maria era foarte gospodină și, cu puțin ajutor de la o soră din mănăstire, căreia îi plăteau ce-va, vedea de toate.

Dupe masă mergea prin munte cu Ionescu.

Singură maica le zicea:

— Primblațive, dragii maicăi, doar n-ați venit aici să stați în casă.

Maria aici n-avea doar a se teme de gura lumei.

Cât despre dînsa era sigură de purtarea sa. Tot atât de sigură era și de caracterul lui lonescu.

El n-ar fi îndrăznit să-i arunce măcar o privire obraznică. În primblările lor admirau frumusețile naturei, poenile dumnezeesci și peisajele cu mii de aspecte.

Într-o zi, pe-o margene de prăpastie, Maria era să lunece; Ionescu e apucă de braț și i-l strînse cu putere la piept.

— Vezi, de-acum nu te mai las. Mi s-a făcut negru înnaintea ochilor. Te faci mereu vitează și nu-mi dai brațul.

— Zeu, tare m-am spăriat, am vezut moartea cu ochii. Să afle mătușa, nu m-ar mai lăsa.

lInescu îi strînse brațul lungă, piept; mâna lui tremura.

— Ce? Ești fricos? tremuri.

— Nu! De emoție d-șoară.

— Tot frică.

— Alt soiu de frică, zise Ionescu, strîngându-i și mai tare mâna. Maria, cam înțelegea, vroia înse să-l ducă până la capet.

— Cum alt-fel?

— Frica inemei!

— În ce sens? Nu te înțeleg.

— Dacă ți-oiu spune., ai să vrei să înțelegi?

— Atârnă.

— Ai voi să se îndeplinească prorocirea mătușei? De mult mă zbuciumă gândul ăsta, dar te-am văzut atât de serioasă, în cât n-am îndrăznit

— Pentru a iubi trebue să nu fie cine-va serioasă? Această întrebare fără înconjur, și înțeleaptă, îl încurăjă pe Ionescu.

— N-am îndrăznit, fiind-că sînt un om, din nenorocire, încurcat; m-am crezut nevrednic de D-ta.

— Eu te cred înse să ești nevinovat; mai mult soarta te persecută.

— Dacă ași sci că mă iubesci, ași face tot să isprăvesc odată nenorocitul de divorț și să ne luăm.

Un suflet bun și cinstit ca al d-tale e adevărat noroc. Dar, pănă acum, nu mi-ai spus nimic.

— Ce pot să-ți spun? Caracterul și persoana d-tale îmi sînt mai mult de cât simpatice: dar n-ași vrea să fiu o piedică la împăcarea cu nevasta d-tale. Am simțit că ea nu vrea să divorțeze.

— Dar m-a lăsat și a fugit cu altul. Eu, după asemenea purtare, mai curând ași voi moartea de cât să mă împac cu ea.

— Atunci să așteptăm sfârșitul.

— Dar nu crezi că, pentru mine, ar fi un imbold să sciu că me iubesci? E grozav să fii străin și să n ai cui spune nici bucuriile nici durerile!

— Eu, d-le lonescu, sînt o ființă francă; n am a da seamă nimănui de faptele mele, fiind-că n-am pe nimeni. E drept că simt pentru d-ta o simpatie, cum încă n-am simțit pentru nimeni. Dacă asta e iubire.

Și Maria îl privi sfioasă în ochi. Treceau zile, poate cele mai fericite zile ce le-a avut Maria în veață.

Se apropia hramul biserecei: era în ziua de Schimbarea la față.

La asest praznic veneau mosafirii din împrejuri,mi, de pe la celealalte mănăstiri; după sfîrșitul slujbei, se întindea marea masă în curea mănăstirei. Acolo ospătau cu toții. Și de aci pornea convoiul de urcare pe muntele Ceahlău.

Bărbați, femei, călugări și maici, începeau urcarea muntelui pe cărări sucite și anevoioase. Nu se poat zice că sînt cărări; e urcare de-a dreptul pe coasta muntelui pri-ntre fagi și brazi. O bucată de drum suișul e lesne. Toți călătorii merg pe jos. Caii duc merindele și hainele.

Grupe de câte cincișease oameni merg răzlețe; unii cântă, alții fac glume.

E adeverată călătorie de plăcere. Grupele mai înnaintate chiue și munții resună de glasuri. O dată în an e dat să s-autjă această veselie.

Ionescu mergea alături cu Maria, cucoana Ruxandra remăsese cu o maică bătrână la mănăstire.

Abia spre seară ajunseră pe înnălțimea Ceahlăului.

Creștetul muntelui e stâncos, acoperit cu un covor de mușchiu, care îmbracă peste tot.

Pe vârful muntelui, după o jumătate de di de oboseală, veselia era de neînchipuit’

Aprinseră vre-o cincișease focuri, pe lungă cari s-a-șecjară grupuri, grupuri.

Ionescu și Maria plecară să cerceteze muntele.

— Să ne uităm în ceea parte, zise Maria.

Muntele despre Transilvania e drept ca un zid. Privirea e atât de amețitoare, în cât nimeni nu se poate uita din picioare. Numai culcat poate cine-va să privească în fundul adânce! prăpăstii. mai departe se văd resărind satele frumoase ale Transilvaniei. Privirea se pierde pe o mare de verdeață.

Măriei îl dăduse maica o blană.

— Ia-o, dragă. Nu rîde. Pe munți prinde bine și mei pomeni. Tu Iorgule, ia-ți sumanul ăsta, e nou și ține cald.

— Doar n-o fi ca în miezul iernei.

— E atât de frig, maică, în cât îți vine să urli. Ales la picioare, degeri, Ce crezi? E stâncă rece ca ghiața. Ce-i drept, de ce se însera, de ce gerul se sîmția mai tare.

Cerul era senin, stelele sclipeau, dar frigul se întărea mereu. În jurul focului tot mai tare se strîngeau, nesciind fie-care ce să-și încăldească mai întâiu, mâinile ori picioarele.

Cui n-a fost odată acolo, nu-i vine a crede că în mijlocul lui August, pe muntele cald, ziua poate, și noapte atîta ger.

Spre ziuă focurile începeau a se stinge și frigul era și mai mare.

— D-șoară Mărie, nu ți-e frig?

— Nu, mulțumită cațaveicei sărmanei maice. Ce bine prinde acum. Când mă gândesc că era să plec numai cu jacheta mea. Sigur, muream pănă demineață.

— Dar eu ce tăceam fără suman?

— Frumoase sînt stelele de aici, par mult mai sclipitoare.

— Drumul? Nu te-a obosit

Când ai atâtea priveliști frumoase, nu simți oboseala.

— Bine că nu ne-a apucat ploaia. Acum vre-o zece ani, când am voit iar să urcăm muntele, a dat o ploae: mergeau păraele pe munte. A trebuit să ne întoarcem de la jumătate de cale uzi ca nisce șoareci. Le dasem toate pe una; credeam că me îmbolnăvesc. Închipue-ți. Nu mi-a fost nimic.

— În munte e frig, dar curios, nu se recesce omul atât de lesne ca la șes...

— Bine dorm unii! -auzi cum sforăe.

— E păcat de dormit. Când mai vedem asemenea cer frumos și așa liniște dumnezeească.

— La anul, dacă ajungem, venim iar. și poate mai fericiți...

— Cine scie viitorul, d-le lonescu.

— Foarte adevărat. Dacă l-am putea prevedea, cât, de cât, tot ne-am putea apăra de multe...

— De când observ și pănă acum au căzut vre două-zeci de stele: poporul crede că la căderea un stele a murit un om.

— Frumoasă legături între viața unui om și căderea unei stele!

O priveliște de neuitat. Pe creștetul muntelui diua năvălea tot mai mult.

Când se lumină bine de diuă, preotul, venit din vale, făcu sfeștanie. Se închinară cu toți muntelui; pe urmă, punând în comun merinde, șezură cu toți la masă pe mușchiul moale.

Mai aruncară o privire din vârful muntelui, ca și cum fie-care ar fi vroit să-și pătrundă sufletul de acele minunate priveliști, pe cari n-ar fi mai voit să le părăsească.

S-au închinat, și drumeții apucară voioși la vale.

Când nu-i apucă ploaea în munte, e semn de noroc pe tot anul. Ionescu și Maria plecară și ei voioși împreună.

Mersul la vale era mult mai lesne, dar nu mai erau așa de veseli.

Mergând spre înnălțimea muntelui, sufletul omenesc era mânat de dorul frumuseților ne mai văzute. În vale remâneau grijile și durerile, pe când sus de tot, îl așteptau atâtea vederi din raia.

La pogărîre, în loc de veselie, îi apuca un fel de deprimare, ca și cum le-ar fi șoptit cine-va tainic:

„Nu-i dat omului, aci pe pămînt, să se bucure mult de-asemenea vedenii; griji și dureri îl așteptă în vale; acelea sînt viața și el e dornic de traiu”.

Sufletul Măriei era plin de bucurie, dar și de grijă.

Nimeni nu ținuse la dînsa atât de sincer; nimeni încă nu-i făcuse asemenea propuneri leale. Ionescu îi era mai mult de cât simpatic, gândul înse îi șoptea mereu: „Cine poate sci viitorul!” Vreme de-aproape un an avuse când îi studia caracterul și nu în lucruri mari se cunoasce omul, ci în amănuntele vieței, în viața lui de toate cailele.

Când, dupe ce pleca el la slujbă, Maria întră, uneori, în camera lui spre a face regulă, era uimită de grija cu care își așeza lonescu și cele mai neînsemnate lucruri. Se părea că nu locuesce om în acea casă, atâta, era de curat și îngrijit totul.

Într-o zi, când Maria îngrijea florile din grădină, lonescu, trecând, zise:

— Frumoase rosete, domnișoară? Ce miros îmbătător! și se opri puțin, privind florile și pe Maria; dînsa, fără vre-o gândire ascunsă, ci dintr-nn sincer îmbold, rupse un mănunchiu de rosete, și dându-i-le, zise:

— Poftim, domnule lonescu; dacă-ți plac, de ce nu rupi nici o dată?

— Mersi, domnișoară, mi-i jale să rup flori; fiind înse că le-ai rupt d-ta, îmi fac nespusă plăcere.

Aceste flori le găsise Maria legate cu o pănglicuță trandafirie, așezate frumos pe masă, erau de mult uscate, dar se cunștea că Ionescu ținea mult la ele.

—

—

— Me încîntă foarte mult, dar în acela-și timp ași vroi să fiu și acolo, să pun odată capăt chestiei care îmi amăresce viața.

— Dar nu-i un motiv, să stai acum ca pe foc.

— Când ți se va isprăvi concediul, plecăm împreună.

— Bine înțeles că nu ve las aici. La drum ți-ar veni foarte greu cu mătușa d-tale, bolnavă cum e.

— Mie nu-mi pare reu. De când stăm aici, au fost cele mai frumoase zile din viața mea.

— Da, d-ta ești liberă, aduci în iubire un trecut curat și limpede.

Nu tot așa sînt eu. Și vezi, gândurile acestea, trecutul, care nu-l pot șterge, ființa aceea ticăloasă, care îmi stă în calea fericirei, toate îmi sînt zi și noapte înnainte. Și de aceea ași voi să zbor, să pot odată regula această nenorocită afacere.

— Nu-i nici o grabă, domnule lonescu, eu me secot ca logodnica d-tale și, de ar fi nevoe, te-ași aștepta și zece ani. Lasă lucrurile să-și urmeze cursul; aibi răbdare. Ori-cât ar fi legile de putemice, tot va trebui să se isprăvească o dată.

La asemenea vorbe înțelepte ale Mariei, Ionescu se simțea mai liniștit. Această liniște nu era menite să ție mult. Pe el patima dragostei îl mistuia mai mult de cât pe Maria, care era un temperament niștit și cumpătat. El de multe ori își zicea că dacă nu va isprăvi anul acesta, o să se împusce.

Starea la mănăstire, în aer curat, vorba maicelor betrîne și cucernice, îl mai liniștiseră.

Demineața se trezea în sunetul cloputului, care chemau pe toți la rugăciune; el și Maria făseră obiceiul de a merge scara și demineața la biserecă, unde ascultau cântările blânde ale maicelor. Viața evlavioasă, în care se vorbea mereu de iubirea aproapelui și de iertarea greșalelor altora, îl făcuse și pe lonescu mai blând față de purtarea ticăloasă a foastei lui soții.

Nu spunea nici o dată nemic Măriei, fiind-că dînsul credea lucru nevrednic a pângări auriul unei fete nevinovate cu povestirea mișeliilor și ticăloșiilor unei căsătorii nenorocite.

Aflase lonescu de purtarea Matildei, dar nici odată nu voia nici s-o întrebe nemic.

În fie-care familie sînt păcătoșenii, de aceea mai bine să nu le scociorîm; să lăsăm cât se poate să le acopere cenușa uitărei; numai sufletele mici ațîță durerile altora, prefăcendu-se că le mângâe.

CAP. X

Chinurile vieței

Înnainte de a se împlini anul, divorțul fu isprăvit. Matilda, prin avocatul ei, nu areta nici o pretenție, nemic de cât despărțirea din pricină de insulte grave.

Mustea nu puse nici avocat, nici nimic, lasă să fie condamnat la plata taxelor, căci divorțul se rosti contra lui. Trimise numai respuns avocatului Matildei că nu face nici o împotrivire, dar să nu amestece copila, să nu încerce să i-o ia: atunci va răscoli cerul și pămîntul, va pune zece advocați pentru a dovedi ticăloșiile și purtarea mișelească a ei.

— „Dacă mai e într-însa pic de dragoste pentru fată, să nu stârnească un foc greu de stins și care ar compromite tot viitorul copilei”, zisese.

Matilda nici n-avea gând a-și lua sarcina crescerei fetei. Divorțul merse bine și totul se isprăvi cu bine; dacă bine poate fi numită asemenea chestie.

Firea aleasă a omenirei luptă și luptă de veacuri cu ochii țintă spre un ideal de iubire, spre alcătuirea unei familii temeinice, clădită pe credință și curățenie de obiceiuri, având ca principiu: „Ceea de D-zeu a unit, omul să nu despartă”. Aceasta-o preceptul legilor divine, cari vor o omenire ideală. Legile profane, consciente de patimile și slăbiciunea oamenilor, calci peste acest percepi spre a împiedica nelegiuiri și crime mai mari.

Iubirea între soți strinsă prin așa legătură, ia numai singura moartea să-i despartă, e un ideal în care omenirea n a ajuns și cine scie dacă va ajunge! Religia, în năzuința ei spre ideal, a mers prea răpede. Patimile țin omenirea în loc și nu lasă zbor idealismului.

Când Matilda făcu înscrierea actului de divorț la acea-și stare civilă, unde acum 11 ani se cununase, o prinse o melancolie, jalea viitorului necunoscut. Cu ce ilusii începuse ea viața! Eram tîneră, frumoasă; un traiu de lux și petreceri o aștepta. Cel-puțin acesta era idealul Matildei.

Deslegase ceea ce făcuse acum 11 ani. Dar în ce hal? Prăpădită de puteri, slabă, îmbătrânită: nemic din frăgezimea și frumusețea tinereței!

Privindu-se în oglindă, se întreba singură: cum de s-a trecut, tot farmecul tinereței! Ce vrăjmaș, ce fapt drăcesc a putut s-o veștejească într-atâta?

În asemenea momente tot avea o speranță. Aștepta prin o viață mai bună, să-și capete iar tinerețe și frumusețe.

Ca bogatul sărăcit, așa dînsa mereu nădăjduia capotarea avutului pierdut.

Nerăbdătoare să treacă lunile sarcinei și să vie mai curend mântuirea și sfârșitul tuturor necazurilor, adesea zicea:

— Cu drag ași da din viață aceste luni de chin

că atunci ar fi trebuit poate să dăruiască viața întreagă.

Câți oare, din noi, dacă ar trebui să trăim numai clipele fericire, n-am remîne cu viața unei?

Iliescu era, ca toți. De când Matilda îi făcea scene pentru mai bine. Matilda îl cunoscea acum, îi aflase slăbiciunea că se temea și-i e groază de scandal.

Și dacă nu-l putea sili să-i recunoască o zestre, cel puțin avea să-l silească s-o trateze mai omenesce și să-i arate mai multă dragoste. Acum, în urmă, fiind-că s-apropia termenul de 9 luni, îi pretinse să vie serile să doarmă la ea.

Era într-o Duminecă. Iliescu, spre a o îmbuna, aduse ce va de la băcănie și mâucară împreună.

Dînsul voia să se arate vesel că a scăpat de grijile divorțului și că așteaptă cu nerăbdare sfârșitul încurcată rei, ca să se cunune.

Matilda era înse foarte reu dispusă.

— Par-că nu ți-s boii acasă, Matild-o?

— Mi-i cam reu.

— Fă-ți curaj!

— De-atâta vreme tot îmî fac, dar l-am isprăvit.

De frică să nu înceapă Matilda iar vr-o ceartă, se culcă, picând că-i obosit:

Toată ziua trebuise să se certe cu nisce vopsitori.

— Închipuesce-ți, dragă, îmi furau joții uleiul, și-mi puneau gaz în vopsea. Cât p-aci de nu i-am bătut cu capul de grilaj. Cu asemenea hoți trebue să ai cap de fier.

Se culcă și adormi.

Matilda, plictisită de viața monotonă, de puțina dragoste ce-i areta Iliescu, acum nu se mai înșela asupra sentimentelor lui.

Vedea dînsa ca legătura lor, căsătoria lor, va fi un compromis. Mereu o muncea gândul: de ce o persecută pe ea soarta?

În căsătoria a doua nu va fi iubită.

Ce folos că o mistuia patima iubirei, că pentru Iliescu ar fi fost în stare să facă, și acum, ori-ce?

La urmă se mângâia cu gândul că Iliescu va avea, cu vremea, pentru ea recunoscință și, dacă nu dragoste desăvârșită, cel puțin dragostea căsătoriilor de conveniență.

Ca toți pătimașii, era acum ea egoistă.

Cel puțin îl va avea pe Iliescu zilnic lungă ea. Se va bucura de vederea lui, cum Mustea se bucura de presența ei.

Acelea-și cause dădeau nascere la acelea-și sentimente.

Lăsă capul pe speteaza scaunului, de zbuciumel gândurilor deșarte. Era din acele femei nemulțumite chiar într-o viață fericită. Dar mai ales întrasomenea traiu?

Totul îi părea nesigur: nedejduea că, dacă ar avea un copil,ales un băiat, ar trezi, poate, în Iliescu sentimentul paternităței și între ei ar fi o legătură mai mult.

În dragul copilașului, ar iubi și pe mumă!

Asemenea ilusii hrănesc cele ami multe femei chiar atunci când singure n-au destul de des sentimentul maternităței.

Matilda, cu toate cole ce făcuse, era mumă si acum, când era din nou să fie, se trezise în ea si mai mult acest sentiment.

În ceasurile de suferință și singuratece, când trecutul i se areta viu înuaintea ochilor, iar viitorul neguros, nu o dată versase lacrimi la amintirea fetei.

Patima iubirei înăbușea, din când în când, simțirea de mumă, dar nu o putea stinge; era ca un vulcan lăuntric, al cărui foc nu poate fi stips de mână omenească.

Dacă ar avea un băiat, de sigur pe acesta Iliescu l-ar iubi, căci ar fi al lui. Fata, chiar dacă ar fi murit tată-său, tot străină era; căci Iliescu, deși nu ținea la Matilda, asta nu-l împiedeca de a fi foarte gelos. și, dese ori, îi spusese că ori ce-i amintesce de Mustea îi e neplăcut.

Poate nu era atât gelosia cât neplăcerea ce o simțea criminalul în fața victimei!

Cu atât mai mult simțea această dorință de-a avea un băiat, cu cât se vedea așa de streină; iar pe Iliescu, din ce în ce, îl afla tot mai rece cu dînsa.

Une ori își părea străină cu dînaa de vreme ce săvârșise atâtea fapte, cari cu tot rostul vieței, tot traiul de mai înainte.

Într-un tîrziu Iliescu adormise adînc.

Dormea somn lipsit de ori-ce griji, de ori-ce.

E fericit, gândi Matilda. El poate dormi. Trecutul nu-l mustră. Viitorul nu-l mîngîie.

Fericită e o natură ca a lui! De mine nu se prinde nici somn, nici mâncare! Și când mă gândesc că toată viața am alergat dupe fericire! Cel puțin să pot vedea un viitor mai senin! Fericirea presentului ar ucide trecutul.

Dar cine mi-l poate garanta?

Purtarea și caracterul lui Iliescu mai curend îmi prezic nefericiri.

Și, când, zdrobită de oboseală, adormi, ce visuri grozave? Me scol mai obosită de cât me culc.

Ce nebunie am făcut! gândea ea în acele momente, în cari patima părea adormită, iar mintea, scăpată un moment de cătușele ei, cerca să-șî ia zborul.

Cu ce oare ra-a fermecat omul acesta? Să-mi las bărbat și copil, să plec în nescire, să me înstrăinez singură?...

Erau înse rari asemenea cugetări, clipe ale minței, cari se stingeau răpede ca focurile pâlpâitoare de pe câmpii.

Într-un târziu ațipi, cu capul rezemat de canapea. Obicinuitele visuri rele începură a-i munci mintea. I se părea că se scaldă în iaz cu Puica...De-o dată dau de adânc...Apa le vine peste cap...Vrea să țipe, să ceară ajutor, dar nu poate...

Ca prin ceață vede venind pe cuconul Todiriță să Ic scape; dînsa se zbuciumă, ridica fata, dar nu poate din șale.

În țipătul că fata se-nneacă, se trezi, simțind o puternică tăietură prin mijloc.

Sări răpede în picioare.

Crezu că-i înțepenise spinarea de o stare nepotrivită. Se duse, la masă, unde era ceasul lui Iliescu.

Erau deue-spre-zece. Iliescu dormea și mai adânc. Matilda simțea o înnăbușeală, o lipsă de aer. Deschise fereastra. Un venticcl rece îi netezi plăcut fața.

Era o noapte întunecată. Nici o clipire de stele, nemic! Beznă și neființă părea totul în afară de camera slab luminată, în care mirosul unei lămpi cu petrol te otrăvea.

Dupe ce sorbi cu lăcomie aerul curat de-afară, închise încet fereastra, ca nu cum-va zgomotul să-l trezească pe Iliescu.

Cu toată purtarea lui lipsită de dragoste, patima Matildei nu se micșora de loc. Momentele în care se căia de ceea ce făcuse, erau foarte rari, mai mult licăriri ale unor simțiri slabe, cari de loc, nu-i stăpîneau sufletul.

Cu toate suferințele, cu toată miseria, în inema ei îi da iertare. El na putea face alt-fel.

Pentru ca s-o ea, trebuea să facă așa cum a făcut. Celealalte neajunsuri le numea meschinării, de cari o iubire adeverată nu trebue să ție seamă.

Mintea Matildei, ca și sentimentele ei, erau într-un echilibru foarte nestatornic.

Dacă e nefericită, nu-i vina nici a ei și nici a lui. Sufletul omului zboară mereu spre fericire, dar, din nenorocire, mai în tot-de-a-una, aripile-i sînt de ceară și se topesc la cea mai mică boare.

„E atât de rară fericirea, își zicea ea adesea, în cât nu sînt eu nici cea dintâiă nici cea de pe urmă ne-norocită”.

În liniștea perfectă a nopței, horăiturile lui Ilieseu făceau o notă urîtă, discordantă, nesuferită.

Matilda, ascultându-l, avu un moment sentimentul că asemenea notă discordantă, a adus el în viață ei de la țeară...

Fu mai mult o sensație nedeslușită, o simțire slab dureroasă.

Un oftat inconscient îi ușură pieptul.

Merse încet la pat, luă o pernă de lângă Iliescu, o aședă pe canapea și desfăcendu-și talia, se culcă.

De câte-va nopți luase obiceiul de a nu se dosbrăca.

S-aștepta la ce-va neobicinuit.

De aceea îl și oprea pe Ilieseu.

„Ziua, zicea dînsa, e mai lesne, dar noaptea ce mă fac! Mor ”

Nu bine se culcă și a doua tăieturi, și mă puternică, îi curmă șalele.

Avea sensația par-că ar fi o sabie asculțită, care i-ar fi produs durera fără sa-i facă rană. Durerea ținu și lăsă urme atât de neînsemnate, cît își ce-va trecător.

Voi să-l trezească pe Iliescu, dar își zice că-i pecât să-i strice, bietului om, somnul, pe nisce nezărituri:

Matilda îl iubea pe Ilieseu, fără voia ei. Mai mult, îi era chiar milă de el!

Iear se ridică, merse la fereastră, și o mai deschise puțin.

Cocoșii cântau pentru întâia oară.

Stătu un răstimp să vază de-i mai vine reu, pe urmă se duse încet la canapea și se culcă.

Nu bine ațipi și durerea se repetă.

Sări drept în picioare, puse mâna la șale, par-că spre a depărta ce-va supărător; dar tot nu se încredea că i-a venit vremea.

Se duse și se uită iar la ceas.

Abia trecuse jumătate de oră.

Se culca mai cu încredere c-a fost ce-va neserios, o spaimă numai.

Somn doborîtor de miez de noapte îi prinse fără veste ochii.

Simțea o nevoie neînvinsă de a adormi.

Somnul îi părea adeverată voluptate.

Ar fi dormit o viață întreagă.

Adormi foarte adânc.

Prin vis simțea lovituri puternice în șale, cari-i re-sunau în totul trupul. I se părea cu un dușman o fugăresce; iar ei, de durere, i se taie mijlocul.și cade la pămînt cu fața în jos. În acest moment simți tăieturi puternice în șale și în vintre.

Se trezi de propriul ei gemet.

Se duse la ceas; nu dormise mai mult de un sfert de oră.

S-a isprăvit, gândi dînsa, trebue să-l trezesc.

S-apropie încet de Ilieseu, zicând:

— Dragă, dragă!

Vezend că nu se trezesce, îl clătină mai tare.

— Iei, ce-i? Lasă-me! Ce voesci?

— Scoală, Iliescule, mi-e reu?

— Taci, sor-o, lasă-me să dorm! Ce capriții te-au găsit în puterea nopței?

O tăietură nouă prin șale și prin vintre, o sili să se răzime de capătul patului.

— Iliescule, pentru Dumnezeu, mi-e reu, scoală odată și du-te de adă o trăsură. Peste un ceas va fi prea târziu. Sciu una care a murit din pricina trăsurei.

Iliescu se ridică buimac, frecându-și somnoros ochii. Căscă lung, întinse mâinile și, sărind în picioare, zise:

— Unde să merg? Ce-i sor-o? Spune ce vrei să aduc? Pe chine să chem? Dar spune!

— O trăsură, frate. Mi-e rău. Trebuie să mergem la moașă.

Iliescu mai căscă odată lung, și somnoros, își duse mîinilespre a se desmorți și zise:

— Bine. Când dormeam mai bine’

— Ține pălăria și pardesiul.

— A! da, trăsură! Bree! Dar bine dormeam! Fire-ar al naibei de ghinion! Să te treaesci în puterea nopței! Pe legea mea! Nu-i mai mare canon.

Pe Matilda o apucă altă tăetură.

De nu vii curând, să scii că nu mai pot merge...și se lăsă pe canapea.

Iliescu eși răpede, zicînd:

— Să fii gata. Pe dată sosesc.

Pe Matilda, remasă singură, o prinsese o frică nespusă.

Își amintea cum, la facerea întâia nu o lăsau un moment singură. Dînsa nu prea avea mari cunoscinți asupra misterului nascerei. La întâia facere avuse alții atâta grijă de ea, în cât nu-și aducea aminte aproape nemic.

Chiar durerile cele grozave fuseseră uitate.

Acum, remasă singură, nu scia ce se poate întâmpla cu dînsa.

În sfârșit auzi oprindu-se o trăsură.

Pe la vre-o doue din noapte plecă împreună cu Iliescu la moașă.

Aceasta era tocmai la alt capet al oralului. Noapte întunecoasă, de nu-ți vedeai mâna, nici o. Liniștea și întunerecul păreau mai. Felinarele rari, abia luminau să nu.

Pe drum, din pricina zdruncinului trăsurei, durerile erau nesuferite, și mult mai dese.

Matilda, cu capul răzemat de umărul lui Iliescu, gemea din ce în ce mai tare.

Birjarul, auzind-o, grăbea tot mai mult caii.

I se părea Matildei că stă pe ace și că sute de săgeți îi străbăteau prin șale.

Se văeta într-una.

— Dar stăpânesce-te, sor-o,te aude birjarul.

— Oh! nu pot, nu pot!

În sfârșit sosiră la moașă. Matildei i se păruse că drumul a ținut toată noaptea și abia erau doue și un sfert!

La moașă trebui să bată mult; servitorii obosiți, se trezeau anevoe, în timpul când e somnul mai greu.

O servitoare îi primi în salon.

Peste câte-va minute veni și cucoana moașa.

— Vra să zică v-a ajuns dorul de noi?

— Mi-i reu de tot, zise Matilda.

— Nu-i nemic, e reu cu ochi; scapi. Noroc că e cameră goală; altmintrelea nu sciu zeu, ce făceam.

Zicend acestea, o duse pe Matilda într-o odăiță, strîmtă și mică.

Abia aveau unde se-nvârti:

— Iliescu voi să plece.

— Dar nu mai stai? Cine scie de nu mor!

— N-ai teamă, sor-o, nu se moare cu una cu două.

Domnul, dacă vrea, n-ar face reu să-ți mai ție de urît. Că încă mai e de furcă, pănă domnișorul va bine voi să ne vie.

— Ba nu pot. Sînt foarte milos; numai zujind-o gemend îmi vine leșin.

— Atunci mai reu ne stingheresci. Când oiu avea de lucru cu d-sa, poți să leșini mult și bine.

— Dar, dacă e nevoe de doctor? adaogă Matilda.

— Avem doctorul nostru. N-ai teamă. Dacă vrea, să stea așa, de parigorie.

— Bine, sor-o, nu-ți pot da nici un ajutor și suferințele tale îmi fac reu.

— Lasă-l, cucoană, așa-s a-zi bărbații: le este greu să vadă suferințele femeei; dar încă de ar-fi să le sufere ei!

Bărbații se zic viteji și răbdători; dar să am putere să-i fac numai un an femei, să sufere dînșii ce sufSr femeile cu sarcina și cu nascerea; te asigur că toți ar pleca la călugărie.

— Ai dreptate, cucoană moașă, zise Matilda. Durerile o mai răriseră, de cînd.

— Noroc ca n-ai asemenea purtare, dise Iliescu.

— D-ta zici, noroc; eu zic păcat.

— Cu bine, Matild-o, și curaj. Mai trec pe-aici O săruta pe frunte, mai mult de rușine de moașă, care îl privea cam curioasă.

Matildei, când remase numai cu moașa, i s-așternu o jale pe față că mai nu o podidiră lacrimile.

Moașa observă această schimbare și zise, cu glas mîngîietor:

— Lasă-l, dragă, nu-ți fă inemă rea. Toți îs ca unul; le place sa petreacă, dar leșină, când te aud gemând. Dacă ar avea de suferit durerile noastre, ar pieri pe loc. Să am o putere pe toți i-ași bate cap în cap

— Nu; el e bun, dar e nervos.

— Nu-l desvinui. Eu din doue vorbe îți cântăresc omul, îl sciu cât plătesce. Dar ce să facem? Așa-i partea noastră, a femeilor?

Of, cucoană moașă, iar m-au apucat. Mor, nu mai scap.

— Las-că scapi, sor-o. Bea puțin ceaiu. Astea-s dureri falșe. Dormi să prinzi putere. Pănă mâne n-aveam mosafiri noi. Ascultă ce-ți spuiu eu. Doar cunoascem visitele ăstor domnișori mofturoși. Eu dorm în camera de-alături; la nevoe, me strigi.

Matilda remase singură.

În tăcerea nopței, în liniștea neîntreruptă de nici un zgomot, simțea țiuitul urechilor și zgomote fantastice, urmându-se unele dupe altele.

Moașa îi recomandase liniște și somn. dar în durerile trupesci și în chinul moral, nici vorbă nu putea să doarmă.

Junghiuri ascuțite ca mii de săgeți îî străpungeau șalele.

Asculta singură gemetele. Nimeni s-o mângâie, s-o încurajeze!

În singurătate, durerile și suferințele pare de zece ori mai mari.

Având un prieten, o rudă lungă noi, îi socotim părtaș durerilor noastre.

Precum o sarcină grea, ridicată în tovărășie, e mai ușoară, tot ast-fel suferințele împărțite cu alții sînt mai lesne de trecut.

Drumul prin aerul rece îi spăriase somnul, de care am vezut că era cuprinsă acasă.

În aceste momente, trecutul neîndurat, aspru călău al greșalelor noastre, i se înfățișa mai viu de cât ori când.

Ce deosebire între camera de culcare spațioasă, cu paturi mari îndemânatece, cu albituri de olandă, și între miserabila cămăruță de aici?

Cu câtă bucurie nu era așteptată nascerea întâiului copil și cu ce urgie e socotită nascerea acestuia, care vine!

Atunci, lungă dînsa, sta nelipsită moașa cea mai bună din oraș. Alături, în picioare, bărbatu-se, mângâind-o mereu.

Toată noaptea casa întreagă fu în picioare.

Fie-care aștepta cu nerăbdare și bucurie sosirea pruncului.

Par-că îl vedea pe cuconul Todiriță, primind cu lacrimi de bucurie vestea că dînsa a scăpat de primejdie și suferinți.

Atunci toate acestea păreau nimicuri; acum le putea prețui.

Singură într-o cămăruță săracă, fără aer, fără o lingură de dulceață, care să-i mai recorească sufletul. Zbuciumată de aceste gânduri, nu se putu stăpâni de a nu rosti cu glas:

— Ah! ce zile, ce zile!

În această enervare de dureroase gânduri, începu a plânge nemângăiată.

De ce plângea, de ce mai tare se înnăbușea de însu-și plânsul ei.

De câte-va ori voi să cheme. Gândi că-i de prisos. La ce ar striga în zădar?

Nimeni nu-i va înțelege durerea sufletului.

Într-un târziu, ațipi.

De odată înse tresări tremurând; i se năzări c-aude cântecul cucuvaei, cum îl auzise la Chindesci, în noaptea când furase banii.

Trezindu-se, vezu că era un ceas deșteptător, în camera de alături.

Nu trecu mult și moașa veni

— Iei, cum mergi? Ți-am. Nu vrea domnișorul să ne visiteze. Dovadă că se simte bine.

— Par-că scie, drăguțul, ce-l așteaptă, zise Matilda cu lăcrimi în ochi.

— Ce să faci, sor-o? Din voia bărbatului eși. Vrei netraiu în casă? De copii nu te plîngi, n-ascultă: de moașă, de doctor și de popă nu nimic. Ești tot necununată?

— Da. Acum face hârtiile.

— Atunci. Iei pe copilul.

— Dureri mai ai? Par-că te-au rărit.

— Nu sciu ce să fie? Sînt mai rari.

— Nu-i nemica, așa-i boala asta cu ochi și caprițioasă.

Se făcu ziuă; opt, nouă, nemic.

Durerile începură iar, grozave; dar facerea nu înnainta de loc.

Moașa începu a se îngriji.

În asemenea cașuri avea un tic curios: i se lăsă o sprânceană mai jos.

Matilda mereu întreba, în vaetele ei, de n-a venit Ilieseu.

— Par-că a întrat în pămînt, sor-o, zicea mereu moașa, foarte îngrijată.

Cucoana moașă nu spuse nemic, dar trimise după doctorul casei. Servitorul se întoarse, spunând c-a plecat aseară la țeară. Moașă se făcu verde de necaz; îl trimise după altul: unul tînăr, pe care-l cunoscea de la spital. Pe la 10 sosi doctorul.

Era atât de tînăr că părea un băiat ca de vro 20 de ani, dar avea față energică.

Sprîncenile încruntate, serios, fără a fi, din contra avea o seriositate veselă și ironică.

Cum întră în casă, nu zise mei buna-ziua, ori bine v-am găsit, ci întreba răpede și scurt:

— Sublimat ai?

— Acușica, d-le doctor.

Trebuie să-l chemi pe el înnainte de-a mă chema pe mine.

— Ți-e reu, cuconiță? Șalele nu te slăbesc?

— Reu, reu, d-le doctor.

— Lasă c-o să fie bine.

Moașa aduse o sticlă cu sublimat, d-rul își spelă mâinile, porunci moașei să facă toaleta lăuzei cu rufe curate, o curățenie perfectă ca pentru o operație, și cercetă lăuză. De-odată să întoarse încruntat spre moașă.

— Bine, cucoană moașă, d-ta nu vezi că-i mort copilul?

— Aș! făcu moașa îngălbenind.

— Poftim! Nu se simte nici puls, nicî nemic. De când are dureri?

— De pe la miezul nopței. În ziuă au slăbit.

— Haram că mai ești moașă de 30 de ani! Să-mi aducă trusa de la trăsură. Să ai sublimat din bielșug.

Moașa îșî pierduse capul; aci întră aci eșea fără nici un rost.

— Ascultă, cucoană moașă, nu te fâstâci! Să-mi stai smirna și să-mi dai cele ce-mi trebue. Nu cum-va te-ai apucat de vre-o poznă, să-i dai ce-va? C-atâta îțî trebue. Cu mine glumă nu-i.

— Vai de mine, d-le doctor, e în termen; a venit astă-noapte la mine.

— De, zic și eu, că dracul nu face mănăstiri și din Talpa iadului nu se face temelie de biserecă. Nu ve superați, întrebarea mânie n-are, cucoană moașă; doar ne cunoascem noi!

— Sciu eu ce crezi d-ta, d-le doctor, dar te-nșeli.

— Pregătesce-te răpede pentru operație. Nu-i vreme de pierdut. Mai întâiu câte-va pompe de sublimat. Scii obiceiul mieu.

— Sciu, doar acesta o credul d-tale.

— Și-i bun, nu me dă nici odată de rușinw! Să am totul curat.

Doctorul lopedă surtucul și se îmbrăcă cu șorțul alb, adus de moașă. Instrumentele și le puse într-un vas cu sublimat.

— Doctore, mor aici singură.

— Nu mori, cuconiță, doar eu sînt aici. Să ai răbdare.

A fost o trudă grozavă. Fruntea d-rului era plină de sudoare.

De mult n-avuse muncă atât de grea. Copilul l-a.

Matilda și ea noroc, odată în că lipsise din doctorul casei.

Acest doctor tîner, pe lângă că era era și pentru sistemul antiseptic cel mai riguros. Numai mulțumită metodei lui scăpă pe Matilda de la o moarte sigură. A muncit doctorul și, pîn nu a vezut totul în buni reguli și pe lăuză liniștită, tre-cută de primejdia unei emoragii n-a plecat.

— De se ivesce ce-va, să mă chemi imediat. Și mai ascultă, moaș-o, să nu vie alt doctor la cașul căutat de mine, că dai de bucluc. A fost un cas greu și trebuie să-l scot eu la capăt. De vine altul, nu respund.

— Vai de mine, d-le doctor, dar se poate?

— Spre seară trec pe-aici..

Lăuză ațipise. Moașa, obosită de alergătură și grijă, cădea din picioare. Pe la 5 veni Iliescu, spilcuit, cu vecinica lui cravată albă. Părea scos din cutie.

— Dar tare ți-i aminte de cucoană! Putea muri pănă să vii d-ta! Ne luptăm cu moartea și d-ta habar, n-ai! Sciți să faceți copii, dar nu ve pasă de urmări!

— Am avut afaceri, cucoană moașă, mi-am pus toată încrederea în d-ta.

— Lasă-me, d-le! Ce încredere se încape, când e vorba de viață și moarte?

— Dar ce puteam eu ajuta?

— Bravo? Aici îmi placi! Scii că descurajarea ce i aduce neinteresarea d-tale, ucide jumătate din energie.

— Bine c-a scăpat!

— Da a scăpat; dar cu ce chin și ce muncă! Curgeau sudorile de pe fruntea bietului doctor, părea că era la baie. Dar eu? abia me țin pe picioare.

— Ce face?

Ce-am tras oiu spune și la moiți. Slabă de constituție, lipsă de puteri și copilul, înseamnă facere? Noroc c-am avut un doctor, cum puțini sînt!

— Dar cum te striga sărmana! Vai, , de fără inimă! În cele mai mari dureri nu trecea o minută și mă întreba de n-ai venit.

— N-am putut!

— Nici o scusă! La urmă, ca să-i dau curaj,i-am spus c-ai venit, dar, d-nul nu dă voie să intre nimeni.

Atunci s-a mai liniștit, a căpătat curaj și cu ajutorul Maicei Domnului, am văzut-o ușurată.

— În sfârșit e scăpată? zise Iliescu.

— Așa cred. Mare-i Dumnezeu, dar îi trebue căutare, nu glumă!

— Pot s-o văd? zise Iliescu.

— Acuma doarme, nu i se poate turbura somnul.

— Atunci vin mai târtziu! Am o afacere la cinci jumătate.

— Du-te-n colo, domnule, cu atâtea afaceri. Îți spuiu drept că nu te las să pleci. Din minut în minut se poate trezi și te chiamă, ce-i spun eu atunci?

— Să spui c-am fost, că dormea și că vin peste un ceas.

— Ascultă, domnule, d-ta îți bați joc de mine. Vrei să se întîmple o nenorocire?

O enervare poate să-i aducă emoragie. Ori ți-i de a scăpa și de femee? Spune să sciu ce e de făcut. Nu trebuea s-o aduci aici. Înțelegi că pentru mine un cas nenorocit îmi strică numele casei. Asemenea facere se plătesce cu o mie de lei.

— Bine. Cât am vorbit o să-ți plătesc.

— Ne socotim noi, la urmă.

— Plec numai pe o jumătate de ceas; sînt cu trăsura.

— Eu nu respund de ce se întîmplă.

— Să spui c-am fost și că mă întorc curând.

— Lăsați-mă, domnule, cu afacerile! De-ntors capul femeilor aveți vreme? Mi-aduci o femee nervoasă, cum n-am mai văzut încă, mi-o lași pe cap și dispari.

— Bine, osteneala o să-ți fie plătită.

— Ce-am tras eu nu se poate plăti. Și acum vrei să-mi faci alta mai boacănă?

Iliescu se uită la ceas.

— Eu pot s-aștept o jumătate de ceas!

Apoi luă un jurnal și s-așeză pe un scaun în salonul de așteptare.

Cât așteptă acolo, veniră vre-o două cliente cu voaluri dese pe obraz. Versta li se putea judeca numi de pe întorsătură taliei.

Ilieseu aruncă jurnalul, fiind un număr vechi.

Plictisit se gândea la complicațiile vieței, la necazurile ce trebue să le ducă și să le sufere omul lipsit de avere și care mai are un pic de conștiință și nițele scrupule.

Am făcut casele cu banii ei, gândea el, și trebue s-o îngrijesc. Me gândesc ce suferințe o să am și ce-o să-mi tragă sufletul. Femee nervoasă, caprițioasă, deprinsă în luxul și răsipa ce o fac proprietarii, cari și-a pierdut farmecul tinereței! Prietenii au să-și bată joc de mine, rîziend cum rîdeam și eu de alții.

Dar puteam face alt-fel?

Sînt fatalități mai pe sus de voința, noastră. Întâi a fost un sentiment de iubire, cum îl ai lângă o femee frumoasă, cochetă și pe care vezi c-o s-o poți lesne cuceri.

Pe urmă atașarea ei nebună de mine, de unde fatal a urmat divorțul și toate.

Dar ce răpede a pierdut ori-ce farmec! O femee frumoasă e mândria bărbatului. Dar să mergi pe stradă și s-auzi în urmă:

— „Oare una mai urîtă n-a găsit? E grozav” Așa angajat cum sînt, un pas nu pot da înderăt.

„Lumea scie tot. Invidioasă cum e, o plânge pe dînsa și mă înjură pe mine.

„Singura scăpare e să mă cunun. Să es din gura lu mei, să-mi pot face cariera.

„Vorbele bune se uită, sînt scrise pe nisip; cele rele, pe otel. Cum mă ciupea Vasilescu:

„- Ce Iliescule, ai moștenit vre-un unchiu din America, de ți-ai făcut așa palat?

„Lasă, am să le arăt eu ce poate un băiat energic.

.

„ Nu-mi închipuia, mai mare fericire de cât să te vezi invidiat de cei cari te desprețuiesc. Să-i poți strivi cu piciorul, dar ca să-ți fie scîrbă! În lume numai proștii și neputincioșii n-au ambiție. Ambiția e poate cea mai mare calitate,e cea care mișca lumea și popoarele. Fără ambiție, omenirea s-ar tari în praf ca viermii. Și dacă pot să ajung cine-va și ce-va, de ce n-ași căuta să fiu? Cu mult necaz, dar voiu ajunge.”

Cam în aceste gânduri era, când îl chemă moașa.

Intrând în camera Matildei, mirosul de medicamente îl izbi foarte neplăcut.

Matilda era palidă, ca moartă, trăsăturile feței se subțiaseră grozav, de cât sânge pierduse biata femee.

Fața albă ca varul, încadrată de per negru, o făcea mult mai frumoasă.

Ilieseu, de mântueală și rușinându-se de moașa, o sărută pe Matilda pe frunte. Ba o privi cu oare-care admirație; îi păru în adever frumoasă; chiar în momente grave, rar bărbat nu-i îmboldit de instincte.

Sărutarea lui era din acelea, cari mai mult îndurerează un suflet simțitor de cât îl mângâe.

Simți ori nu Matilda aceasta, nu putem spune, destul că, desnădejduită, închise ochii, zicând:

— Vai! Iliescule, era să mor și n-aveam pe nimeni lungă mine, să strîng mâna pentru ultima oară! Ce trist e să te vezi murind între străini!

— Te rog, cât mai puțină vorbă, ori îl scot afară, zise moașa glumeață.

— Bine c-ai scăpat, dragă Matildă, în câte-va săptămâni ne cununăm. Atunci toate vor fi trecute ca un vis reu.

— Prea mult am suferit! Voiu fi răsplătit, poate, ori-ce păcat.

— Fii liniștită, silesce de te fă mai curând sănătoasă.

— Doctorul a zis că vor trebui cel puțin trei săptămâni de căutare. A fost ce-va cum nu-ți închipui, zise moașa.

— Ce suferință! Cât sîntem de nenorocite, noi femeile. Cel puțin de era mititelul viu. Închipue-ți, era băiat. Cum l-ași fi îngrijit.

— Iar te înfierbinți la vorbă, zise moașa.

De vine doctorul acum și te găsesce cu pulsul prea răpede, ce mai gură o să-mi tragă. Bun doctor!

Aista o să-l întreacă pe Rusul cel bătrân. ferească Dumnezeu: nu se uită că ești moașă bătrînă; te bate, de-i face vre-o prostie. sciu năcafalele lor pe de rost.

Ce să faci? Fie-care cu năcazurile, zise lui Iliescu.

— Unei femei merită să-i ierți ori-ce pentru suferințele la cari dînsa e menită.

— A-zi n-o să pot sta mult, dragă Matilda, dar viu mâne.

— Cred că nu te-ai apucat de mobilat casa?

— Dacă începeți cu de-ale gospodăriei, atunci cearta-i gata și eu nu ve las să vorbiți o vorbă, zise moașa.

— Fii liniștită, dragă, am destul gust, voiu să te duc de aici în toate gata. Hârtiile le lucrez. Cum eși de acolea, ne căsătorim. O să fie bine. Apoi o sărută pe frunte și plecă.

Matilda îi zise:

— Nu uita și vină mâine demineață. Moașa îl petrecu păn’ afară și-i zise:

— La noi e obiceiu, când vine o clientă să ne dea un acont. Te rog dă-mi cel puțin doue sute; am de plătit doctorul; și medicamentele au costat perul de pe cap.

Iliescu îi dădu o sută

— Poftim. N-am la mine mai mult.

— Să-mi aduci mâne.

— Cred că se schimbă prețul de vreme ce copilul.

— Nu pentru d-ta, pentru grea.

— Bine. O să-ți las ce-va, dar.

E chestie de discreție și de fi avut avantajele de a-zi.

În fiecare di Iiescu trecea prăjituri ori fructe, spunea cîte-va vorbe.

Vecinicul pretext erau.

Matilda se întrămă pe. Viața mai liniștită, speranța unei apropiate căsătorii îi făceau mult bine.

Fericirile, și chiar speranța fericirei fac pe om mai frumos, dupe cum grijile și chinurile sluțesc și cele mai frumoase tipuri.

CAP. XI

Casa de sănetate

Peste o septemână o mută pe Matilda în sală cu alte cliente.

Aci erau bolnavele și moașa zise, că fie-care nu scie de alta ce-a avut, ce secret a dosit.

În realitate înse totul se scia prin servitoare.

Era singură în oraș; deși nu avea tablă de casă de sănătate, ci o simplă firmă de moașă, era în.sd destul de cercetată doamna Grigoriu.

—„De! zicea Dumnea-ei, n-am nici pensie, nici bărbat, trebue să-mi asigur betrânețele, pe când n-oiu mai putea munci.”

Casa era mică pentru asemenea întreprindere, se poate zice, chiar miserabilă; unele camere erau umede și întunecoase; vorba e înse că, dacă aveai nevoe de concursul și discreția d-nei Grigoriu, nu te uitai ce fel de cameră îțî dă.

În asemenea nevoi și dureri, mai mult morale de cât fisice, întră omul și într-un bordeiu; ba s-ar băga și în gaură de șarpe, numai să scape de gura lumei, de balele ei otrăvitoare.

O singură sală era mai mare și mai luminoasă.

Aici stăteau clientele în convalescență, așa picând. Pe Matilda o aduse tot aici.

Între aceste colege de suferință, fie-care purtând câte-un nume falș sau fără nici unul, Matilda se simțea și mai tristă și mai străină.

În sală se afla și o fată tîneră, abiea i-ai fi dat optsprezece ani.

Matilda, vezend-o, simți o groază.

Atât de tîneră și cu sufletul atât de întinat!

Suflet curat nu putea fi acela, care venea să-și ascundă aci pecatul.

Celealalte erau femei tinere, ținend secretul ce le rodea ascuns.

Afară de fata teneră, mai toate veniseră nu pentru facere, ci pentru avort.

Erau vesele c-au scăpat de bucluc.

— Eu, dragă, zise una di-ntre ele, blondă, cu părul auriu și palida, ca toate tovarășele ei, vin aicea a cincea oară. E foarte cum se cade d-na Grigoriu, numai cam scumpă.

— Eu te-am întrecut, sînt și mai veche clientă, viu a șasea oară.

— Ar trebui să-ți facă, sor-o, rabat.

— Noi, femeile, sîntem atât de nenorocite, zisc alta.

— N-ai ce face. De cât să te încrezi babelor!

— Ai dreptate, zise cea blondă, o prietenă a mea, sărmana femee, cu o casă de copii, a murit din buruene.

— O! e grozav! Mai bine să dai cel din urmă ban aici; tot nu ți-i viața așa de-n-primejdie.

— Nu ți-i de loc. Eu de când viu aici, n-am aflat nici de un cas nenorocit.

— Să me ertați, nu-i tocmai așa de fără primejdie, zise o doamnă ca de vre-o patru-zeci de ani, dar foarte bine încă.

— Ce fel? zise cea blondă.

— Ferice de femeea, care n-are nevoie să facă avorturi și se supune legilor naturei.

Un avort, dragă, îți ia din veață. Te îmbetrânesce și te slăbesce.

— D-ta la ce-ai făcut?

— Nici n-am făcut pînă acum. Acum a fost un cas.

— De unde scii că n-a fost și la noi tot așa ce-va?

— Bine, sor-o, dar omul greșește o dată, de două ori, dar mereu? Pe lîngă și singură. Fratemiueu, Dumnezeu s-l ierte, era doctor, și ne spunea că fie-care avort îmbătrînește pe femee cu zece ani.

— Prea o gogonată, sor o; eu ar trebui atunci să fiu de mult babă.

— Nu s-arată, dragă, de o dată; cele mai multe boale femeesci de a-zi sînt din causa avorturilor.

— Ei și cum, D-ta, care sciai. ai căsut în ispită? zise tot cea blondă, care era mai îndrăzneață.

— Cu mine, sor-o, a fost ce-va ce nu s-a mai pomenit. Dar, mare-i Dumnezeu, oiu scăpa eu!

Sînt în lume așa întîmplări, pe cari nici fantasia cea mai bogată nu le-ar putea născoci.

— Așa-i. Realitatea e adesea ori mai grozavă de cât toate născocirile romanțierilor.

— Dar eu jur pe tot ce am mai scump că mai bine îmi fac seamă de cât să-mi mai calce piciorul aici,.

— Nu se scie. Așa pliceam noi la fie-care dată, dar păcatul ne pasce, dise cea blondă.

— Un copil! Stai, dragă: dar un copil e adevărată calamitate, chiar pentru o femee măritată. Cu ce să-i plătesci doica? Cunosc o biată studentă, mi-e rudă. Ce fată deșteaptă! A pus-o păcatul de s-a măritat din dragoste, săraci și unul și altul! Par-că e un făcut: unde-i sărăcia mare, acolo dau copii năvală.

La anul a făcut un copil, l-a dat la doică. Peste-un an, altul; l-a lăsat la maternitate. Bărbatul ei fără slujbă; părinții n-au de unde: îi dau mai nemic. Le trimit, bieții, câte 60 de lei pe lună.

Acesta e traiu? și dacă mai vine altul ce-o să facă?

— A constata un lucru nu înseamnă a te obliga să-l deslegi, să-i dai leacul. Reu așa, reu așa.

— Cine n-are mijloace să nu întemeeze familie, zise d-na în vârstă.

— Dar se iubeau! Legile naturei nu sciu de conveniențe și, de, păcatul i-a păscut înnainte de a se lua.

— Atunci, fatal, o greșeală aduce alta. Fetele prea sînt zburdalnice. E greu să te joci cu focul. Bine, e ce-va de speriat. Vezi copile de 15 ani, cari dau năvală, la bărbați!

— Doamne, dragă, educația, ocasia, toate astea fac să cadă, bietele fete, cjlise doamna blondă.

Matilda asculta aceste destăinuiri.

Erau pentru ea lucruri cu desăvârșire nouă.

Aceste femei îi păreau mai crude de cât îuse-și fia- rele, cari, mai nici odată, nu-și ucid puii.

Dînscei i se părea că a ucide în sînul mamei, e mai crud chiar de cât a-i ucide dupe ce se nasc.

E tocmai cum ai ucide pe cine-va în casa lor, unde se crede închis în toată siguranța, unde nu a luat nici chiar natura mesuri de aperare.

În adever, dupe ce se nascecopilul, are oare-care arme de aperare. Una di-ntre acestea este gingia, mila ce-o inspiră până și celui mai crud om. Pe când a-l ucide în sînul mamei, acolo unde natura l-a așezat în siguranță, e grozav! Nici legile nu te pot prinde să te pedepsească. Cu totul alt ce-va o după ce s-a născut.

Cam aceste gânduri munceau sufletul Matildei. Multe făcuse și ea, dar vedea că sînt în lume ființe mai pătimașe. Un fior de groază o trecu.

La asemenea fapte o silea și pe dînsa Ilieseu.

El era deprins. Se gândea cu groază de n-o va sili din nou, când va fi poate iar mumă.

— Mă-ta nu ne spui nimic, zise blonda, adresându-se către Matilda. Aici de n-am vorbi, murim de urît, ai avut grea facere?

Matilda se cam îngălbeni. În naivitatea ei credea că nimeni nu scie; la urmă zise:

— Nici nu se poate spune ce-am suferit.

— Cel puțin bine că l-a luat D-eu înnainte de-a se nasce, zise cea blondă.

— Copiii sînt dragi, care pînă acum tăcuse scerea lor și tatăl, dar așe, ți-l lasă în seama ta.

— Cunosc, dragele mele, un cas grav. Copilul era de 7 ani, îl cunoscea pe tată-se, de vreme ce acesta trăise într-o casă cu mă-sa. Într-o demineață, fiind necununat, îi veni greu să-ți lase nevasta și copilul.

.

— Ai dreptate, sor o, zise cea blondă, de nenorocit pe lume, aruncat la colțuri de stradă, mai bine curmă-i firul vieței, când abia începe.

— Eu, ve spuiu drept, cu așa idei nu me pot deprinde, e prea mult egoism.

— Să me erți, zise tot cea blondă, cu riscul vieței și tinereței mele, împiedec să fie un nenorocit mai mult pe lume.

— Bine, ved că sciți să ve aperați păcatele, zise doamna mai în vârstă; dar vezi, eu sciu femei cu avere, cari fac avorturi pentru ca să poată petrece. Plătesc doctorii cu mii de franci și le corup consciință.

— Ei da; acestea sînt vinovate, (Jiseră cu toatele în cor.

— De vină, dragă, sîntem cu toatele, căci nu ne putem înfrâna patimile, zise doamna în vârstă.

— Înfrânarea patimilor! Ce vorbă goală. Dacă la așa ce-va n-au putut, dese-ori, ajunge sfinții și mucenicii, cum vrei s-ajungem noi, oamenii de rând?

Dar uit-te, de exemplu, ce-i de vină copila cea de colo? și aretă un pat aproape de ușă, unde dormea fata cea foarte tîneră.

— Ei, Doamne, sor-o, zise d-na în vârstă, acolo e un incest, adeverată nebunie.

Matilda n-avea încă voe să se ridice din pat.

Culcată pe doue perne, destul de vârtoase, privea cu jale paturile de fier sărace, camera cu păreții albi și goi, storurile vechi de la ferestre, cari opreau soarele de a străbate și lumina fețele ofilite și scurse de sânge.

Acum vedea ea câtă suferință și câtă miserie e în lume.

— Eu, cel puțin, n-am nici o vină, zise cea blondă. Trăesc necununată; dînsul nu vrea să aibă copil; ce pot face? Judece-mă ori-cine.

— Bine, acestea sînt casuri nenorocite; dar e grozav: cunosc femei din societatea înnălță, de la cari s au îmbogățit doctorii.

— Pe acestea ar trebui să le pedepsească legea, zise bolnava cea brună.

— Legea nu poate face asemenea deosebiri, dar, de-a fi mai aspră, n-ar strica, zise doamna în vîrstă.

— Cum poți vorbi așa? cei de vină nenorocita de colo? zise doamna blondă.

Matildei i se încrâncina carnea de câte auzise. Unde ar fi crezut ea, acum un an, că va gusta din asemenea traiu?

Casa doamnei Grigoriu era întreținută ca un spital prost.

Mereu se plângea că nu câștigă nemică:

Servitorii scumpi și tâlhari foc; chirie mare și câte biruri!

Pe bolnave le hrănea mai mult cu ceaiu de mușețel, le silea să bea atât de mult, că le trecea orice poftă de mâncare.

Dupe o tăcere scurtă, cea brună, care vorbise mai puțin, zise:

— Eu ași vrea să am un copil, dar nu vrea el; trăim necununați și noi.

— De ce nu-l silesci să se cunune?

— Abia a scăpat de una, care-i punea coarne și elice că nu mai vrea să-poarte altele.

— Așa-i, pentru una rea pătimesc zece de treabă.

— Femeilor măritate și curtesane, le-ași scoate.

— Cunosc una, care și-a lăsat bărbatul pentru un militar. Și cu ce scop, ce s-a gândit, nebuna, când a făcut așa pas? Doar nici nu poate s o ia; n are zestre, nici un ban. Ba o și bate!

Matilda asculta aceste critici și un foc mistuitor o adrea.

Nu-și lăsase și ea copilul și bărbatul, pentru un nemernic?

Dar ea a făcut mai mult și a predat ca o hoață.

Sufletul omenesc e indulgent, prea lesne ertător, pentru sine, dar aspru judecător pentru alții.

Dupe cum leul și tigrul nu cred că fac nimănui nedreptate, când își sfâșie prada; tot ast-fel omul, când e vorba de patimile și de interesul sari, nu crede că face altora nedreptate. Pentru alții înse măsoară cu altă măsură. In zădar a zis Isus: „cu ce măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura ție”.

Acum două mii de ani și, încă poate, peste alte două mii, sufletul omului va fi tot acela-și. Lesne vedem gunoiul în ochii altora, iar bârna din ochii noștri nu o vedem.

Așa fel de gânduri se învârteau prin capul Matildei.

În aceste câte-va zile trăise mai mult de cât în toată viața.

—„Vai! gândea Matilda, când ar cunoasce ele istoria vieței mele; ași trece ori de criminală ori de nebună.

„Cât de fatal și de pe nesimțite am fost târâtă la toate acestea! Nenorocirea mea a fost vănirea lui Ilieseu în casă!”

Din trecut îi remăneau Matildei numai amintiri răslețe. Cu cât le gândea mai mult, cu atât îi păreau fericiri față de present.

Încă odată se adeveri că binele e relativ.

Acum chiar certele de la Chindesci îi păreau nemicuri.

Ele nu erau însoțite de miseria, pe care o simțea a-zi.

Se poate zice ca Matilda murea aproape de foame în casa doamnei Grigoriu.

Demineața, un păhăruț de lapte în doue cu apă și o feliuță de franzelă; nici nu-și potolea foamea. La amiază o supă, mai mult de zarzavat de cât de carne; o mâncare făcută din rasol și masa era încheiată.

Seara o ceașcă de lapte și ceaiu de mușețel din bielșug, când voea.

Dupe fie-care din aceste mese își amintea de căutarea ce avuse la Chindesci, când născuse fata.

O jale nespusă o cuprindea.

E plăcut să-ți amintesci de nenorociri și necazuri trecute în zile de fericire; grozave sînt înse, în necazuri, amintirile fericirilor.

Ilieseu era, nu econom, dar avar.

Cuconul Todiriță îi aducea prăjiturio de unde erau mai scumpe; Iliescu, de unde erau mai eftine.

Și din nou își amintea viața.

La asemenea gânduri simțea o strînsoare în piept. „Și doar nu erau banii lui!”

Totul îi șoptea că n-are ce face și e la bunul plac al lui Iliescu.

Dînsa era ca răsipitorul, care și-a prăpădit averea și acum cerșesce mila celor pe cari îi miluise altă dată.

În asemenea momente vedea singură cât de nebună a fost și cât a orbit-o patima, care părea a fi făcut prinsoare să nu o lase pan nu va nenoroci-o de tot.

Acestea le gândea acum, când nu-l vedea pe Iliescu; căci în salon n-aveau voie să între străinii.

Între aceste nenorocite, unde fie-care critica lumea și-și istorisea pecatele, dâmdu-le în vina bărbaților, putea și Matilda să se răsvrâtească în potriva celui ce o nenorocise.

Aceea-și soartă nenorocită o avea fie-care, dar sub altă formă.

Aci se simțea Matilda în aerul de răsvrâtirei, putea și ea să blesteme pe cel care o adusese în salonul doamnei Grigoriu.

În aceste momente ar fi pus foc orașului.

Era un contagiu această critică înverșunată, această ură în potriva bărbatului.

Era ura robului în potriva stăpînului.

Vițiile și ticăloșiile toate și le, de toate îl credea vinovat numai. Și ura și răsvrătirea erau cu atît mai mari, .

Pe fată o apucase un atac de isterepilepsie. Dar un atac spăimîntător. Te mirai cum de nu se sfărâmă.

Una di-ntre bolnave țipă cu atâta putere în cât resună întreaga casă.

Moașa cu servitoarea alergară speriate.

Puseră pe bolnavă în pat.

Moașa îi făcu nisce fricțiuni pe pântece, îi mai netezi fața și fruntea.

Trimese servitoarea să aducă bromură, și-i dădu doue linguri de-o dată.

Pe urmă lăsă pe servitoare lîngă bolnavă, zicând:

— O să scriu s-o ia de pe capul mieu. Auzi d-ta, să-mi lase asemenea bucluc și nici nu mi-au spus că are atacuri!

Bolnava se liniștise și s-auzeau numai un fel de suspine nervoase, un fel de respirație când pripită, când prea înceată.

Fața i se făcuse albă ca varul.

Ochii erau duși în fundul capului. Era o jale de vezut această suferință la o fată atât de tîneră. Remănend bolnavele singure cu servitoarea, începură conversația.

— Sărmana, cum tot suspină! zise servitoarea. A mai fost una cu așa boală. Dar numai au leac. E slabă de înger. Asemenea boală se lecuesce numai cu citanii.

— Crezi tu?

— Vezi bine! Ce poate doctorul aicea?

Bani prăpădiți! Pe asta a apucat-o din superare ori din frică.

— Ei, tocmai, ce s-a făcut cu copilul ei? Era băiat?

— Da, băiat. Leit frate-se care a adus-o aici.

— Ei ce-ați făcut cu el?

— Ce să facem? L-am dus eu singură și l-am aruncat.

Cât pe ce de nu m-a prins gardistul.

— Bietul copil! zise d-na în vârstă. Nu plângea?

— Nu, mititelul, dormea dus. Nu scia ce i se pregătise.

— Și de ce nu l-ați crescut? Par-că aveți o casă cu doice la mahala?

— Vezi, așa a fost condiția. Nici, la primărie. Se păzesc strașnic. Nu-i mare. Dar au și turnat la bani și cucoanei, și doctorului.

— Cam cât?

— Mult, mult tare.

— Cât? Nu scii?

— Pe cât am auzit, o mie de lei.

— Buni bani! zise tot cea blondă, care vorbea cu servitoarea.

— Buni, dar și suflet încărcat. Haram de ei! Tot să trăească, să nu mai moară, că n-au la ce.

— Tu cât ăi luat?

— Nimica toată; doue hârtii. Păcatul nu-i al mieu ce-mi zice stăpâna, trebue să fac.

— N-or fi dat peste el nisce câni?

— Nu, că m-am tot învârtit pe-acolo, pănă ce-am zărit un gardist.- Atunci, tule-o Duluță, de-mi sfârieau călcăele!

— Ce bine era, drace, de te prindea, zise cucoana mai în vârstă.

— Dar ce-s eu de vină? Me trimite, musai să merg!

— Vorbă să fie, nu te poate sili.

— Dar me dă afară; găsesce altă pecătoasă ca mine.

— Ei, așa da.

— Și care-i acela sa-și arunce pânea cu piciorul?

— Mai bine îl duceați la doică.

— Ba mai reu. Credeți că de la doică mai scapă vre-o unul?

— Doamne sfinte! Ca sciți Dumniavoastră!

Doicele sînt nisce țigance. Un creștin n-ar face.

— Ce fac, fa, spune odată.

— Ce să facă? Țin câte cincșașe copii, trăiesc într-un bordeiu, de n-ai unde.

Odată m-am dus să văd un copil cel lua una de vre-o doue septemâni.

Se schimbase politica; mă-sa voia să-l ție, dar se trezise prea târziu.

— „Da, zic eu, unde-i femee, copilul?

Numai ce văd că-mi scoate o albiuță de sub pat.

— „Bine, zic ticăloas-o, fie ei acolo, așa se țin copiii, ca pisicile?”

— „E mai recoare”.

Când îl caut, copilul mort ca toți morții! Să ferească Dumnezeu și pe puiul cel de șerpe! Îi ține, săracii, cu ceaiu. De mărturie au un biberon cu lapte; când l-am destupat, vai de om. Acru și stricat! La dînsele e sciut: copilul cel mai voinic abia trăesce o lună.

Pe pat trei albiuțe. Te speriai să te uiți la ei; mânele și picioarele ca fusele, adevărate minunății. Doamne apără, mare blestem trebue să aibă cele ce-și lasă copiii acolo, pic că nu sciu, dar, ce nu se duc să-i vază?

Eu cred că au mai mare păcat de cât dacă i-ar omori singure. Fiind că-i lasă de se chinuesc.

Când începu unul a plânge, par-că miauna un pisicuț de cei lepădați pe gunoae; abia s-aucea glasul.

— „Femee, zic eu, copiii iștia nu mai au nici un glas.”

— „Dar țipă de ajuns făpturile!”, mi-a respuns cu nepăsare.

Sub pat mai erau vre-o trei, aproape morți.

Mor micuții fără luminare. Țiganca nici nu-și bate capul.

Îi țin morți câte două trei zile, că se tem, să-i declare prea des la primărie. Par-că mai vine doctor ori comisar să-i vadă de ce au murit?

Cred eu bine că părinții copiilor celora, mai bine nici n-ar mai muri.

— Bine, dar îi țin mai reu de cât pe nisce căței, zise cucoana în vârstă.

— Să ferească Dumnezeu! mai bine-i de o mie de ori de cei aruncați. Poate dă sfîntul și întră pe altfel de mâni.

Matilda, cu ochii închiși, gândea: „Vrea să zic; tot așa soartă avea să aibă copilul mieu, de se născea viu!”

La aceste gânduri își citise: „A fost un noroc că se născu mort”.

— Bine, Marghioală, zise doamna bătrînă, .

— Eu sînt aici da vre-o cinci ani venit numai una să-și întrebe de copil.

parcă intra iu p;mînt. așa nu se mai scie n J doVde.S nUma‘ Ora?’ ’În

P°Nu sciu ce-i,i asta: săracii nu-și leapădă copiii ii cresc, cu nevoi și chin; cei bogați, ce fee ce drac’ aii de-ascuns atâtea că-i aruncă, fără milă *’

— Ascultă Marghioală, de ce au fost a-dî bucatele așa de rele r Mâncați voi ce-î.mai bun?

— Ferească Dumnezeu!

Așa le poruncesce cucoana: trei chile de came, ce vrei să faci cu ele? Se mieară bucătăreasa cum le-ar întinde, să-i iasă porțiile.

— Noi plătim și murim de foame!

— Cucoana zice că nu-i bine să mănânce bolnavele mult, doar n-au venit aicea la îngrășat.

— Vai de îngrășatul nostru. Doamne feresce să stăm mult, am ajunge ca și copiii de la Țigance, zise cea blonda.

— Dar cine a venit în odăița, în care a fost cucoana de colo? zise cea brună.

— Ei, nu sciu. Una bogată tare. Ce cămăși, ce cusuturi și horbote! N-am mai vădut de când stau aici! și ara un cățeluș, cât palma, eu dînsa.

— Ei! și a făcut?

— A făcut.

— Dar copilul.

— Ba nu, o săi-l dea la țeară, la o femee. Asta se vede că are gînduri bune. cățelușul, cum păzesce copilul! loase de cît oamenii. Plîngea în brațe și cățelul, așa mic cum e, sărea și la mine să me rupă.

Tîneră bolnavă se liniștise complet. Adormise într-un somn adînc. De pe îngerească, părea dusă într-o lume de liniște.

nici un vis reu nu-i tu rat înger adormit,. Părea atât de nevinovată, addeamnei Gn-

Ce mister înse o adusese aici goriu? Nimeni nu soia adevărul; presupuneri și bănueli, altă nemic.

Un lucru era sigur, de pe spusele ei, cum i-a venit boala. S-a vezut că pricina, a fost o enervare colosală, o nenorocire, așa cum natura omenească nu-i în stare să rabde, o suferință, care ar dobori și un uriaș, dar încă o ființă plăpândă cum era „duduca”. Așa o numeau cu toți, fără a-i sci numele.

Matilda avu un moment de analisă filosofică.

Osândi cu nepărtenire tot ce făcuse ea în trecut, toată nenorocirea ce faptele ei aduseseră asupra lui Mustea. Dar, privind pe toate tovarășele sale de suferință, și mai ales pe nenorocita dudue, întinsă în acel pat sărăcăcios, dupe asemenea atac, se înfioră. Se întreba: tot reul făptuit de dînsa, pus în cumpănă cu reutatea acelor bărbați, cari au adus atâtea nenorocite aici, n-ar cântări mai puțin?

„Nu, își elicea Matilda în gând, greșalele și chiar crimele noastre ale câtorva, nu-s în stare să răsplătească tot reul săvârșit de bărbați. Sîntem miserabile, ca robul care-și fură ori chiar omoară stăpânul, dar suferințele a mii și mii de inși se răsbună, în unul singur».

În aceste gânduri adormi. În cameră se lăsa un în-’ tunerec cenușiu.

Tăcerea se făcu din ce în ce mai desăvârșită.

Tristețea le cuprinse pe toate. În această tăcere, bolnava brunetă, rosti, gândind tare:

— E tristă soarta femeei, nespus de tristă!

Toate gândeau acela-și lucru ca și Matilda.

Acelea-și impresii din afară fatal dădeau nas cere la acela-și-gând: „E tristă soarta femeei!”

CAP. XII

O viespe nouă

Cititorii sciu că am lăsat pe Maria și pe Ionescu urmându-și idila la mănăstirea Sfintei Troiți.

Idilă, pornită din sentimente curate și inemi nobile!

Maria avea sufletul nevinovat și nu iubise încă nici odată.

În lonescu veJu numai un caracter blînd și nobil, nu un om care a suferit, care în viața sa a avut nenorocirea să dea peste ființi perverse și stricate.

Ionescu, în adevăr, fusese foarte nenorcit în prima lui căsătorie.

Acum, decepționat și amărît, s-ar fi jurat să mereu becher, de pe cele suferite, venindu-i că toate femeile sînt ca una și una ca toată Ionescu înse nu era din acei pesimiști, cari să creadă.

Am avut nenorocirea să dau de o femee rea, dar sînt sute bune; poate a doua oară voiu avea mai mult noroc.

În asemenea gânduri, fără veste și fără voe, s-amoresă de Maria.

Om bun și blând, vedea în Maria o soție ideală...

Isprăvindu-i-se concediul, plecară cu toți de la mănăstire.

Maria era foarte tristă, că părăsea o viață fericită, lipsită de griji, de invidii și de critica lumei.

Dînsa era ființă nervoasă, care lesne leagă sentimentele fericite de locurile în cari se află.

Ionescu era fericit de plecare; pentru că dînsul scia că fie-care pas îl apropie de deslegarea chestiei lui nenorocite.

Pe drum, ca să mai treacă din vreme, mereu o vedea pe Maria că îi pare reu după călugărie.

— Cucoană Ruxandră, me tem că maicele de la schit i-au furat mințile, priviți cât e de tristă după mănăstire.

— Nu mi-au furat mințile, dar o locul cel mai fericit, în care ani trăit vre-o dată.

— Te atașezi prea lesne.

— Am o presimțire că-i locul care-mi convine mai bine.

— Să crezi că nu-i o virtute să fugi din lume, ci să stai, să te lupți și să învingi.

Închipuie-ți ce ar fi omenirea, dacă ar vrea să trăiască la mănăstire.

— Asta nu se poate întîmpla, fiind-că nu toți oamenii au dorință de liniște.

Ambiția îi roade pe toți și mai curend își mănâncă din carnea lor de cât să se lipsească de apetituri și ambiții.

— Dar, ori cum, e prea monotonă viața.

— Ți s-a părut d-tale? zise Maria, cu o intonație anumită.

— Nu. Pentru mine a fost adeverată plăcere și fericire deosebită, dar nu mănăstirea mi le-a procurat. Acelea-și întîmplări, cari le-am avut la mănăstire, mi-ar fi fost plăcute în ori-ce parte de loc.

Și zicând aceste vorbe, o privi cu dragoste pe Maria.

Ajunși acasă își luară fie-care ocupațiile.

Maria broda cu hărnicie neîntrecută, parte pentru dînsa, parte pentru vînzare.

Din munca ei își făcuse albituri foarte frumușele.

Cu atât mai drag se uita la ele, cu cât totul era datorit muncei sale; nici o împusătură de ac și nici un fir de ață străin.

Ionescu vezend-o cum, seri de-a rândul, lucrează cu hărnicie, i se rupea inima; i-ar fi propus să nu mai muncească atâta, dar nu îndrăznea.

Une-ori, ne mai putendu-se răbda, îi zicea:

— D-șoară Mărie, o să-ți strici ochii cu-atâta broderie.

— Dar eu nu-i dic, adăogă mătușa. Mai ceart-o și Dumnea-ta; eu m-am săturat de zis. N-ascultă!

Mariea une-ori tăcea, alte ori zicea:

— Dar e păcat să stea cine-va de geaba. Par-că și legea zice că nu-i mai mare reu de cât trândăvia. Când omul poate munci, de ce să nu lucreze?

— Bine, ziua toată n-ajunge? zise mătușa.

— Sigur. Seara strici ochii și o să-ți pară o data reu! adaose lonescu.

— Ce poți face a-azi, nu lăsa pe mâne.

Ast-fel treceau zilele pentru Maria. Ionescu nu-i vorbea nimic de chestia divorțului. nici n-avea ce-i vorbi.

Deși avea cunoscință de toate mișeliile femeei, deși o prinsese cu amantul în casă, dar nu fusese destul de șiret ca să aibă dovetji și martori.

Femeea, adeverată viespe, care îl luase din interes, să-și schimbe numele de d-șoară, era mult mai dibace de cât dînsul.

Într-o ceartă, ce-o avuse, îi declărase:

— Si voit să te mântui de mine, dar m-ai înșelat. Nu vrei să trăesci cu mine? Atîta pagubă. Dar o să-mi plătesci alimente pînă ce te-o lua dracul. M-am măritat și n-am bărbat de lăsat.

— Bine, dar nu ți-e rușine să trăesci cu alții și eu să te țin?

— Minciuni. Dovedesce?

— Cum, să mă fac pândașul tău?

— Vezi bine, dacă ai interes. Ai voi mă-ta să te-nsonri. Îți trebue divorț?

— nu me pândesci, dar eu sciu tot, unde stai și cum ai petrecut la mănăstire.

— Eu nu me interesez de ce faci tu; ce te doare ce fac eu?

— Fiind-că eu sînt deșteaptă și tu ai fost și ești un prost.

— Prost am fost, când am luat o blestemată ca tine.

— Te privesce. și eu nu zic c-ai fost cuminte.

— Dar n-ai în tine pic de demnitate. Frumos e să me ții încurcat, să nu-mi pot avea rostul mieu?

— Să te-nsori, ha?

— Chiar să mensor, de ce nu?

— Dar nu ești însurat? eu ce-s?

— Nu mai voiu sa trăesc cu tine.

— Nu trăi. Ce crezi că-mi curg ochii dupe un prostănac ca tine?

— Atunci de ce nu ne-am înțelege omenesce să divorțăm?

— Fiind-că eu nu sînt proastă să las gîsca din mînă pe.

.

— Bine, dar eu sînt de vină? De ce ți-ai bătut joc de cinstea mea?

— Mofturi! Secături! Ți-a abătut să me lași.

— Fără de asta nu ne înțelegeam. Mereu ceartă, mereu scandal. M-am însurat să am casă și masă!

Când veneam seara, tu erai dusă. Cine scie pe unde și cine scie cu cine; când te-ntorceai, îmi cătai mie pricină. Pan la urmă ai îndrăznit să-ți aduci amanții în casa mea. Înțelegi că răbdarea omenească are un capet.

— Ce vreai tu, nu vreau eu. Bravo mie, c-am fost atât de deșteaptă și-am făcut câte le spui, fără ca legea să-mi poată face ce-va.

— Dar o să me aduci la desperare; eu voiu să me despart.

— Bine. Me despart; dă-mi cinci mii de lei și s-a isprăvit.

— De unde? Să fur?

— Treaba ta.

— O să-ți pară reu de cele ce faci.

Ionescu eși furios din casa așa zisei lui neveste. El părăsise domiciliul, lăsând-o cu totul ce era în casă.

Asemenea certe avea Ionescu din când în când, cu foasta lui soție.

La tribunal cererea de divorț fusese respinsă din pricina lipsei de dovetji și, dupe cererea femeei, fusese condamnat la pensie alimentară.

Ionescu era une ori atât de trist și de abătut, în cât seara venea și nici nu eșea din camera lui.

Îi era jale și rușine de situația în care se zbătea.

Une ori îi venea în gând să-și facă seamă și să scape odată de femeea viespe, care-i otrăvea viața întreagă.

Nopți întregi nu dormea zbuciumat de gândul cum ar face să scape de acest fapt, care îi strica toată fericirea vieței.

Mersese la advocați. Fie-care îi da câte un sfat, dar era greu de împlinit. Cum să aibă el martori, să stea nopți întregi și să pândească femeea?

Era ce-va împotriva caracterului lui.

Pe de altă parte, femeea, vezînd că o lasă în pace și nu-i mai zice el de divorț puse pe unii pe alții să-i spună lui Ionescu, să-i dea câte-va mii de lei, bani pe cari ea avea pretenția că i-a cheltuit cu nunta și cu hainele.

Mulți di-ntre cunoscuți îi ziceau: îmărumută de unde-va bani și scapă de dracul.

La urmă lăsase numai cu trei-mii

Sumă foarte mică pentru cine o are; dar colosală pentru cine e sarac.

De unde să poată găsi trei mii de lei un biet tuneționar cu doue sute de lei pe lună ’

li face cine-va credit cel mult de un rând de haine de un palton on de o păreche de ghete?

Dar trei inii, fără sa ai un immobil!

lonescu ofta. Muncit mereu de aceste gânduri, ajunsese melancolic de-a binele.

Pri-ntr-o schimbare de personal și ridicare în ranguri, lonescu se yecju înnaintat în slujbă.

II trimiseră șef la o gară mai mică, unde ținea și locul de casier.

Mutarea aceasta îi fu foarte dureroasă.

Ii strica to-t rostul vieței, așa cum era el acum deprins.

Pentru dînsul era mare fericire ca o putea vedea pe Maria, seara și demineața, că puteau vorbi câte-va cuvinte banale, cari îi resunau plăcut toată vremea în minte, pănă o vedea din nou..

Zbuciumat ast-fel cu gândul își zise să nu facă din capul său și să se sfătuiască și cu Maria.

Era într-o Duminecă, mătușa Măriei adormise dupe masă.

Ionescu si’ Maria trecură în salonașul de-alături.

— Am să-ți cer un sfat, domnișoară, și sigur o să mi-l dai.

— Sînt foarte neiscusită în dare de sfaturi.

— Ori cum, scii că nu-i chip s-o scot la capăt cu dușmanca mea. Acum mi-a trimes respuns, dacă îi dau trei mii de franci, se desparte. I-și da bucuros numai să scap; dar n-am.

Maria tăcea, nu zicea nemic.

— Zilele acestea înse me ved și la o gară. Drept, leafa mai mare, dar și mai grea; căci eu sînt și.

Mi-e foarte greu să plec de singura mea fericire era să ne putem vedea fiind lipsit și de aceasta, nu sciu de nu voi înnebuni.

E foarte greu de trăit pe lume fără nici o umbră de fericire.

— Dar ne remâne speranța, zise Maria.

— Speranța e adesea prea puțin. Când ai sperat prea mult fără de nici un resultat, e greu numai cu dînsa.

— Cu toate astea altă mângâere nu putem avea. Dacă n-ași fi fată săracă, ți-ași da din zestrea mea și lucrul ar fi lesne.

— Nici nu m-am gândit, dragă Mărie, la așa ce-va. Eu sînt vinovatul, eu trebue să desleg.

— Cu asemenea femee nu-i deslegare.

— Am să scot banii din pămînt, voiu face toate economiile și va trebui să scap; de la întâiu al lunei plec la serviciu, ai să-mi scrii; nu cred că-i o compromitere. Nu te socot ca logodnica mea? Cel puțin sa sciu că ești sănătoasă.

— Am să-ți scriu, zise Maria.

CAP. XIII

Nunta

Cu anevoe, dar în sfârșit Matilda se însănătoși.

Fu pentru ea adeverată serbătoare, când ieși de la casa doamnei Grigoriu.

Ilieseu se certă cu moașa pentru plată.

— Bine, cucoană, Domnia-voastră desbrăcați lumea.

— Frumos! Faceți pozne și vreți să scăpați fără bani. N-a fost vorbă cu cinci sute de lei?

— Crezând că vei avea bucluc și cu copilul!

— Dacă s-a întîmplat așa, e norocul mieii. Dar n-am avut o facere care plătesce o mie de lei? Nu-ți pare bine că ți-am scăpat nevasta din primejdie?

— Dar trei sute de lei sînt bani. Nu se iau din drum. Vremi grele, crede și Dumnea-ta.

Pe mine: doctor, farmacie, chirie și câte, câte, nu me cred.

— Ei, și dacă nu ți-oiu da, ce-o să-mi faci. Ai să me dai în judecată? Te ține cureaua?

— Te-ași putea și da. Ce? martor pe doctor? Eu n-am nemic, fac de rîs ca pe d-ta. Și, dă, să nu dea Dumnezeu să mai ai nevoe.

La aceste vorbe, Iliescu remase pe gînduri. În adevăr: de unde scii că nu mai are nevoe! El e hotărît sa n-aibă copii cu Matilda.

— Ei fie. Facem pe din două: patru sute.

— Nici patru bani nu las!

Moașa era șireată, vezuse că a lovit bine și unde trebue.

Iliescu, necăjit, se primbla de colo pănă colo.

— Nu te mai codi și dă bani. Uit-te, mi se pare vine cucoana.

— Las-o să vie, să vază cât mă costă prostiile ei?

— Numai ale ei?

— Da, fiind c-a ascuns.

Între acestea intră și Matilda.

Deși palidă, avea înfățișare mai bună; speranța unei vieți mai ticnite îi lumina și înfrumuseța fața.

Iliescu scoase trei hârtii de câte o sută, zicând:

— Trei sute și cu două sute la început fac tocmai cinci sute. Adevărată desbrăcăciune!

— Crezi, se vede, că toți acești bani îmi întră mie în pungă! vai de venitul mieu. Muncesc de două-zeci de ani și n-am nimic pus la o parte.

— La o parte n-o fi, dar la ciorap, zise Iliescu, rezind. În sfârșit, cu bine, cucoană moașă.

— Cu bine și la revedere.

— La revedere, dar nu pentru afaceri.

Era o scară de toamnă, rece și umedă. Matilda se înveli bine în mantelul blănii și llocuința cea nouă a lui Iliescu. Peste dile erau să meargă la primărie pentru facerea căsătoriei civile.

Matilda ținea cu ori-ce preț cununia religioasă o rochie de mătase

Iliescu voia și el ca mireasa mai elegantă; Ori-cît era de zgîrcit în cele când era înse vorba de a arunca ochii lumei, nu se uita la sute de franci. Îndată dupe ce isprăvise divorțul, Iliescu disese Matildei să trimiță la Mustea să-i dea lucurile ce mai remăseseră la el.

Mustea, fără să se împotrivească ori-cât de puțin îi dete rufăria ce mai avea la el, precum și hainele și așternutul.

Mustea simți ușurare de a da tot, dar tot, ce i-ar mai fi putut aduce cea mai mică amintire. Uita, sărmanul, că amintirea era în inema lui; putea pieri numai odată cu darea sufletului.

Matilda chemă o croitoreasă, de-i prefăcu toate rochiile vechi.

— Cu economic, dar să fie la modă, îl zise Iliescu. Nu voiu să semeni cu cucoana Chirița, când vom eși în lume.

Iliescu, practic cum era, luă veriga de cununie a Matildei, care o avea de la cuconul Todiriță, și făcu din ea două mai subțiri.

Omul acesta n-avea nemic sînt și nici un prejudițiu. Ar fi făcut negoț și cu cenușa părinților săi, dacă l-ar fi îmbogățit.

Era atât de ahtiat dupe avere, în cât, zi și noapte, n-avea alt gând de cât cum ar înturna ca din miile de franci remase să poată scoate cât mai mult.

Locuința noua era cât se poate de nostimă.

Un salon mare, scos în față cu un rotond mic de geamuri, anume pentru flori.

Un antreu impunător.

În fața salonului era biuroul viitorului domn avocat.

Pe urmă venea sufragerie, cameră de culcare și alte camere fără menire specială.

Matilda era foarte necăjită că n-avea frumoasele și bogatele ei juvaericale.

Ilieseu ghici tot năcazul ei și, cum nu voia să dea prilej de ceartă, fără soirea Matildei, cumpără o brățară și un colier, imitație de diamante.

Avu înse grija să pue pe ele prețuri de sute de lei.

Matilda, primindu-le, fu încântată; nici prin minte nu putea să-i treacă de șiretlicul lui Ilieseu.

Se zbuciumau înse mereu cine să le fie nuni.

— Înțelegi tu, dragă, ar fi cea mai mare nebunie să pierdem ocasia, prin care ne putem lega c-o familie bună și dela care să avem protecție.

— Dar pe cine? eu n-am pe nimeni. Dacă nu o ucidea pe sărmana mătușa.

Asta a fost adevărat ghinion! Cu sprijin, ce relații am fi avut! La ea venea tot ce are orașul mai nobil și mai ales.

— Ce cadouri era să am! Adevărată nenorocire! Ticălosul de Turel!

— Ar merita ștreang. Un păcătos îți strică tot rostul.

E vorba: cine ne cunună:

— Ziceai că ești bine cu președintele?

— Bine, dar de, nu sciu de-o vrea!

— Cearcă.

În adevăr, Iliescu luându-și o mutră de umilință, îmbrăcat cochet, se duse acasă la președinte, la un ceas, când el era la tribunal, anume s-o găsească numai pe cucoană.

Dupe multe sărutări de mână și lingușiri, îi aretă ce fericit ar fi să-l cunune d-sa și soțul ei.

Nevasta președintelui aflase ce-va din istoria lui Iliescu, dar gândi: multe se spun pe seama fie-căruia.

— Eu, d-le Iliescu, nu pot promite nimic fără Dum-nea-lui; pe mine me ai din partea d-tale!

— Tot norocul mieu, cuconiță, stă în mâna mă-ta-le. Când femeea vrea, vrea și D-zeu, zice Francesul.

— Da? zise cucoana zâmbind.

— V-ași fi foarte recunoscător.

— Nu promit cu siguranță, dar cred c-o să vrea.

— Nu voiu daruri, cuconiță; o simplă luminare, dar ținută de d-voastră. Ar fi o fericire nespusă pentru mine și pentru ea, care o străină și a suferit atâta până acum.

— Și pe când?

— Dacă nu va fi nici o piedică din partea d-voastră, pe Duminecă.

— Dacă îl conving pe bărbatumio, îți scriu.

— Dacă voiți d-voastră, sînt sigur.

Iliescu eși aproape sigur de reușită. Tot drumul își făcea planuri peste planuri.

— Să ai naș pe președinte e lucru.

Cînd voiu avea procese, sînt sigur de reușită. Și cînd lumea te scie înrudit cu președintele, alergă la tine ca la Mesia. Adevărat noroc! Asta înseamnă a avea practica vieței.

Nu-i greu să fii avocat, mai greu o să ai procese și încă și mai greu să le câștigi. A sci să înlături asemenea piedeci e a fi deștept, a avea flerul vieței practice. Dacă n-oiu merge nici eu departe în lumea asta, nu mai merge nici dracul.

Acasă spuse Matildei că e treaba făcută. Scie că-l duce ea de nas. Cine e priceput și vrea să câștige un proces, cu ea vorbesce. Halal femee! Așa femee zic și eu. Are samsari ca un avocat, cari pândesc procese și se înțeleg, dacă or câștiga, să aibă atâta la sută.

— O fi deșteaptă și cultă? zise Matilda.

— Bate dece bărbați, cu gura, și se pricepe la întorsături, lucru mare.

— Și bărbatu-se scie?

— Tocmai aici e deșteptăciunea ei. El nu scie nimic și ea îi insinuează că în cutare chestie crede că cutare are dreptate. Pretinde că se ocupă de-asemenea chestii, de gust, și din dragoste pentru el. Tată-se era avocat și ea făcea pe secretarul, zice c-a remas cu patimă.

— Bună patimă, care-i aduce mii de franci, zise Matilda.

— Poți să-ți închipui! Înrudindu-ne cu ea, ce afaceri putem face. Atârnă mult de la tine, de vei sci s-o măgulesci...

Seara, primi un bilet, în care îi spunea că, dupe multe rugăminți, Gogu voesce să-i cunune.

Iliescu nu-și mai putea stăpâni bucuria, căsătoria civilă se făcu la primărie, cununia religioasă în casă la Iliescu.

O cupea aduse pe nunii mari.

Matilda eră destul de bine.

Areta chiar frumoasă, în rochie mauve și cu voalul alb pănă la pămînt. Nu puse beteală, de vreme ce era văduvă. O floare albă de lămâe naturală îi împodobea frumos perul negru, pieptănat de friser, la modă.

Dupe cununie se serviră oaspeților șampanie, prăjituri și bomboane. Seara să fie pentru rude și prieteni.

se scusară că nu pot veni, fiind invitați la o logodnă a unei nepoate.

Iuvitații cei mai mulți erau colegi de-ai lui Iliescu. Afară de aceștia era Maria cu o mătușă de vară primară. Mai erau și alte rude ale lui Iliescu.

Matilda areta foarte veselă; se credea ajunsă la căpătui suferințelor.

I se părea că idealurile de fericire încep să i se întrupeze.

Felicitată și admirată de toți, era în culmea fericirei.

I se părea că, dupe o închisoare de zece ani, a eșit iar la lume, unde va fi admirată și serbătorită, cum era înnainte de a se mărita cu Mustea.

Își închipui că o tinereță nouă o să le vie. Nu scia că toamna zadarnic dau pomii flori; căci sînt menite înghețului și ofilirei.

Ziua de cununie fu o zi de toamnă cu soare.

Toți îi spuneau că va fi fericită, căci e zi frumoasă.

Matilda credea din tot sufletul, așa cum crede bolnavul, dornic de sănătate, în vindecare.

De acum nu mai avea a se teme de clevetirile lumei.

Era să fie și ea femee legitimă.

Câte altele nu se despart și lumea nu le disprețuesce?

Divorțul e ce-va atât de obicinuit a-zi, în cât nimeni nu se miră. Ce să facă femeea care dă peste un bărbat reu și vițios, ori cu care nu se poate înțelege ea cu Mustea? Se vedea scăpată de selbăticiea de la țeară.

Iliescu, foarte cochet, areta destul de frumos în haine negre și vesta albă.

Nu era atât de vesel ca Matilda. Alt-fel de mire ar fi dorit el să fie! Alte planuri de viață ar fi avut el!

„Dar ce să faci, îșl zicea? Vânătorul e silit să vâneze ce găsesce.”

„Vremea, acest maestru fermecător, ce n-aduce ea în tolbele-i greoae?”

În sofragerie se. puse o masă mare. În mijloc doi cozonaci, în cari erau înfipte luminările de cununie, a-prinse.

Iliescu, econom ca în tot-deauna, tocmi un bucătar bun, ce se nemerise fără stăpân, și acesta, în doue zile, îi găti masă regească: gelatine, galântine, mâncări reci de epure, fripturi de curcan, torte și prăjituri de tot soiul.

Vinuri cumpără singur.

Tocmi un fecior.

Ast-fel totul se servi cât se poate de frumos și de elegant.

Matilda, dupe atâta vreme de sărăcie, era mulțumită, nu să mănânce, dar să nu mai vază sărăcia în jurul ei.

Între alte rude și prieteni de-ai lui Iliescu, era o mătușă a lui d-na Dănescu, în vârstă de vre-o patru-zeci de ani.

Avea pensie; bărbatu-se fusese doctor militar.

Femee destul de bine păstrată, tip vesel, cu pretenție de femee vecinie tîneră.

Alături cu ea sta Jenică, protejatul Dumnea-ei, băiat tîner, înnalt și blond. Își făcea cariera de candidat, la tribunal.

— Băiat sărac, are nevoe de protecție, zicea d-na Dănescu.

Jenică avea masă, casă, și bani de buzunar, Dăneasca era foarte milostivă cu tineri ca Jenică. „Ce să le faci, dragă, trebue să-i ajuți; a-zi e atât de greu de făcut carieră!”...zicea ea adesea.

Această generositate nu o împiedeca de a fi foarte nepesătoare cu un nepot de soră, care, neavend cu ce isprăvi liceul, întrase la poliție.

.

Dăneasa, vezend pe mire că nu-i tocmai vesel, zise:

— Ce stai nepoate, așa plouat? De, e reu, cînd menînci mărul înnaintea mesei!

Cu toții zbucniră într-un hohot de rîs.

— Îmi place mireasa, uit-te cât e de veselă!

— S-a trecut vremea, când mireasa plângea, de-i sărea cămașa de pe dînsa, zise mătușa Matildei, căreia ca rudă, nu-i veneau bine împunsăturile Dăneascăi.

— Las’ c-or rîde, când or fi singuri, zise un domn mai bătrân, rudă a lui Iliescu.

Alt hohot de rîs cuprinse pe meseni. Veselie ca la nuntă!

Pentru cel mai neînsemnat nemic, rîdeau cu hohote.

Nu-n zadar se zice că vinul veselesce inema omului, păcat înse că tâmpesce mintea.

— De ce n-ar rîde? De ce, n-ar fi veseli? Tineri sînt, frumoși sînt, zise Dăneasca, dând coate protejatului Jenică.

— Vezi bine, nu ca dumnea-ta bătrână, zise unchiul lui Iliescu, sciind slăbiciunea Dăneascăi.

— Te rog, nici în glumă, nu-mi place bătrânețea.

— Auleo! Ce spui? Atunci ridic acest toast, urând mirilor s-ajungă la adânci bătrânețe.

Cu toți ciocniră paharele și le goliră.

— Și eu ridic alt toast ca s-ajungem cu toți pînă vom zice.

— Lacom viață, domnule Vasiliu. .

— Sînt lacom, fiind c-o trăesc pe-ncetul, nu-s tocmai ca alții.

— Pune-o în traistă, domnule Vasiliu;

— Ar fi nepoliticos să tachinăm cucoanele bătrâne, sîntem cu respect...

Maria era foarte încurcată de toate aceste glume cu doue înțelesuri. De aceea cum se isprăvi masa, dînsa trecu în salon cu alte cucoane mei tinere.

Iliescu poftise destulă lume, spre a se făli cu casele lui și să aretă ce masă poate da.

Petrecură cu glume și închinări de păhare pănă pe la doue-spre-zece din noapte.

Obosiți de petrecere și nesomn, mesenii, unul câte unul, începură a pleca pe-acasă, urând tinerilor căsătoriți multe fericiri.

CAP. XIV

Căsnicia cea nouă

Chiar de-a doua zi, Matilda își începu în serios rolul de gospodină; era ca un bolnav, care n-a umblat mult și-i obosit de neumblet și nemișcare.

Cu adevărat devotament și dragoste cercetă casa, îucepend cu podul și isprăvind cu pimnița. Lipseau încă o mulțime de lucruri, ca în ori-ce gospodărie nouă.

Gospodăria nu era grea ca la țeară, aci totul se ia de-a gata, dar și totul e pe sponci, măsurat și cumpănit.

Matilda la țeară nu lucra mai nemic, dar aci, tot cu acea cheltuială de muncă, putea trece de gospodină bună.

La oraș, gospodăria stă nu în a produce lucruri folositoare, ci în a ținea, ca totul să fie lustruit, sclivisit.

Lucru destul de ușor, fiind-că de la salon păn la bucătărie, toate lucrurile erau nouă.

Gospodăria de la țeară e binecuvîntată și plină de bielșug, dar c-o singură condiție: femeea să fie harnică, precum e o albină.

Din zori și pănă în seară s-ajute și să supravegheze. Un ou să nu se poată pierde, un ceas să nu fie neocupat.

La oraș munca e lux, la țeară munca e bogăție.

mai cu zor, cu atât ai adunat mai mult. Din munca și grija femeii pentru gospodărie, resar ca prin minune, roadele grădinei; curtea se umple de pesări, .

Gospodina bună se îngrijesce de locunțele peserilor, să fie tot așa curate și aerisite ca nisce locuinși omeneșci, și apa de beut să fie curată și limpede. La gospodina bună nu se scie de boale și peserile nu pier.

Gospodina de la țeară e blândă cu servitorii, le dă tot dreptul lor; dar le cere să fie muncitori, harnici și să nu o prade.

Toate acestea nu erau pentru Matilda, dînsa putea fi gospodină de oraș, nu de țeară.

Cu un cuvînt, Matilda era târgoveață. Îi plăcea să se scoale la opt și la nouă; dar gospodina de țeară, pănă la acest ceas, trebue să fie sătulă de muncă. La oraș putea să se scoale și la zece, nemic nu se pierdea; praful poate fi șters la ori-ce timp al zilei, nu pierde nemic așteptând. Ținea o singură servitoare, o fată tânără, foarte îndemânatecă de origină germană. Toate treburile le făcea cu spor și curate. Matilda, atât de caprițioasă și rea cu servitoarele, era foarte mulțumită de Roșa.

Putea Matilda să se scoale cât de târziu. Roșa curăța pretutindeni și regula totul.

Cu cea mai mare îngrijire fierbea laptele, făcea cafeaua, venea și de la piață cu târguelile pentru dejun și masă.

Nu era ca servitoarele de la țeară, reu îmbrăcată și murdară.

Când aducea ce-va, îți era drag se privesci.

Pieptănată frumos, cu hainele curate, cu șorț alb cu dantele, făcea impresie bună ori-cui o vedea erodând că Iliescu ține jupâneasă, bucătăreasă și landaș.

În bucătărie, Roșa purta doue șorțuri; peste cel alb avea unul de stambă, dar tot curat.

Îndată ce suna clopotul și o chema sus, Rosa se înfățișă ca o jupâneasă cochetă, cu șorț alb, frumos pieptănată, cu panglici la cap, veselă și zâmbitoare. Cu asemenea servitoare Matilda avea liniște. Avea cunoscinți destule; dupe dejun, cam pe la vre-o patru, își făcuse obiceiu de-a ieși din casă.

Matilda zicea către Ilieseu: mai trăesc, mai resuflu.

— Cred și eu. Nu se poate compara viața liniscită și plăcută de-aici cu închisoarea de la Chindesci.

— Adeverată închisoare! Un ou și o bucățică de carne ajung unui om; dar să mai aibă viață sufletească, să ai cu cine vorbi câte-va cuvinte! Să vedi că-ți mai deschid ușa nisce oameni de seama ta, respundea Matilda.

Iliescu era foarte îngâmfat că el, un neînsemnat funcționar, a fost destoinic să facă fericirea unei femei, lucru ce n-a putut face moșierul Mustea.

Măgulirea aceasta îl făcea să fie foarte bun și prevenitor cu Matilda. Se părea că omul se schimbase; îndemânările vieței familiare îl făcuse chiar pe Ilieseu mai bun.

— Eu eram menit a fi familist; nu-ți faci idee ce fericit me simt, de când am casa și masa mea.

— Și de mine nu pomenesci nimic, îi zicea Matilda, desmierdându-l pe frunte.

— Mai încape vorbă? Fără tine n-ar putea fi aceste doue.

Iliescu nu era omul, care să născocească tot soiul de desmierdări și vorbe drăgostoase, menite unei căsătorii noue. Recordul acestei fericiri, obicinuit unei tinere perechi, îl ținea Matilda.

Dînsa nu se supăra. Își explica faptul prin aceea că Iliescu era puțin expansiv; nu un temperament vesel, vorbitor și glumeț.

— De statornicia unui asemenea bărbat ești în tot-de-a-una mai sigură, zicea ea vorbind cu Maria, cu care se împăcase din toată inema.

— Numai, țață, să nu uiți vorba mătușei: apele liniștite nu sînt în tot-de-a-una și cele mai puțin adânci.

— Cum, adică tu credi că Ilieseu ar fi vre-o data-capabil de vre-o inconstanță?

— Nu zic, dragă țață, dar scii vorba: paza bună trece primejdia rea. Nu sciu de ce, dar eu, cu caracterul mieu prepuelnic, n-ași avea nici o dată încredere. Îți spun drept, chiar pe cei mai sfînt tot îi cred în stare, când i se va da ocasie, să te înșele.

— Tu, Marie, cu caracterul tău, trebue să nu te măriți.

— Me tem că așa am să și fac.

— Tocmai, ce face Ionescu tău?

— Ce să facă? El scie. Băiat bun, îl iubesc: dar e încurcat!

Și crezi că el e sfînt? N-o fi avend pe-acolo vreo madamă?

— Nu cred, e prea sincer.

Aici o să-ți spun că te înșeli; bărbații neînsurați nu pot fi nici odată constanți jurămintelor date.

— Poate, zise Maria, simțind că un nor de melancolie îi acopere fața.

— Cel puțin eu pe Iliescu îl țin din scurt; pe mine nu me poate înșela; l-așl cunoasce immediat dupe purtări. Pe copii și pe bărbați îi cunosci îndată ce au călcat vre-o poruncă.

În această căsătorie nouă Matilda avea foarte desvoltat sentimentul propriotăței.

Toate aceste lucruri erau cu banii ei și ținea cu sfințenie la cel mai mic din ele.

Toate trebuea să fie în bună regulă și la locul lor, toate îngrijite și curățate.

Chestia bucătăriei o cam stingherea pe Matilda.

Rosa nu prea scia la bucate.

În schimb Iliescu era foarte caprițios la masă.

Mâncările la târg sînt mai grele de pregătit, casă aibă față și să fie gustoase. Nu-i untul din bielșug; nu sînt păserile, cari, ori-cum ar fi gătite, tot sînt bune. Și Matilda, care la Mustea nu fiersese un ou, acum era silită să ție mult și bine oala de coadă.

Alt-fel la masă era cearta gata.

Întâiu Iliescu făcea numai observații, luând în bătae de joc bucatele nereușite bine; dar, încetul cu încetul, observațiile ajunseră mai aspre și mai jignitoare pentru Matilda.

Într-o zi, la dejun, se greșiră ouăle vârtoase. Iliescu se ridică furios și aruncă șervetul, zicând:

— Mai bine la birt de cât în casa mea, unde nu pot mânca un ou după gust.

În altă zi supa fiind prea sărată, din pricină că o sărase și Roșa și cucoana, a făcut adevărat scandal.

— Astea sînt bucate pentru bețivi. Două nu sînteți în stare a face o supă.

— Te rog, Iliescule, nu mă pune în rândul servitoarelor, zise Matilda.

— Bine, dragă, dar nu mergi și tu la bucătărie? Dupe ce cheltuesc bani, cred că sînt în drept să cer o mâncare ca lumea! La ce mai am casă?

— Unde ai vezut casă și să nu se întîmple greșeli? De aici nu urmează să mă tratezi ca pe o bucătăreasă.

Destul mă ard la bucătărie, doar ți-ași fi pe plac. Dar greu se poate intra în voia unui caprițios ca tine..

Cu toate aceste neînțelegeri mici, Matilda se credea fericită, scăpase cel puțin din miserie.

Iliescu, deși econom, voia să s-arate lumei galanton...Poftea dese ori prieteni de-ai lui la masă.

Atunci cumpăra băcănii și dedea Matildei bani sa ia păseri și lucruri alese; îî plăcea să poseze.

Din slujbă nu dase dimisia.

— Nu sînt nebun, zicea dînsul, să descalec de pe un cal înnainte de a avea altul gata.

Matilda tot mai păstra urmele unei frumuseți trecute. Când se îmbrăca și și dregea fața, era frumoasă; deși îi lipsea farmecul și frăgezimea tinereței.

Într-una din zile, stând la fereastră cu Iliescu, Matilda zise cu o vădită bucurie:

— Iliescule, tu ai păr alb!

— Mi l-ai scos tu!

— Ei aș!

— Ce, vrei să zici cu asta că sînt mai bătrân de cât tine?

— Și ce, te superi? ȚiI atât de mult la tinerețe?

— Vezi bine că țiu! Poate vreI să ne aretăm actele de nascere, ca să vedem care pe care?

— fii, frate, și de două-zeci de ani! De la o glumă te iei la ceartă, curat ca fetele din pension.

— Te-am rugat eu să-mi numeri perii albi? Îți numer eu cutele pe față?

— Ce? Am eu cute?

— Sub pudră și gold cream nu se văd, în adevăr.

— Le mojic ești tu, Iliescule!

— Tu cauți pricini și pe urmă tot eu mojic. Si asta-i bine.

— Ți-am zis o vorbă în șagă și tu o iei affaire.

— E cunoscut obiceiul tău de a împunge pe toată lumea. O să ajungem să nu-ți intre nimeni în casă.

— Și? Atâta pagubă! De cine o să-mi pară reu? Poate de odorul de mătușă-ta?

— Chiar și de ea; ai cu cine face o partidă. Mie nu-mi place să trăesc ca un bursuc.

— Mai ales că-și aduce și pe Jenică al ei! Ce femee fără rușine: la vârsta ei să se ție cu un băiat, căruia i-ar putea fi bunică!

— Ei, prea o măresci!

— Când am fost eri, să mori de răs, era baba împopoțonată c-un matineu bleupale, numai dantele. Se miră cum s-ar dichisi, să-i placă protejatului.

— Ei, ce vrei, are și ea inimă.

— Dar pentru astă le dă țeară pensie?

— Și mai bine ar fi s-o mănânce singură? Așa se mai ține un suflet de om pe lângă dînsa.

— Te rog nu vorbi așa, că ’mi faci reu. El e un păcătos și dînsa o canalie.

— Vezi bârna în ochii altora.

— Me rog! Poate eu față de tine nu sînt ca dînsa față cu Jenică?

— N-am zis asta; dar, de, trebue să fii mai îngăduitor față de alții. Băiat sărac, la dînsa are masă, casă!

— Un mișel, care-și vinde tinerețea, să-și nenorocească viața: asemenea femee o să-l atace.

— Fii mai domoală: mătușa se ține bine și nu-i cum crezi tu.

— Se ține, fiind-că pune pe ea o farmacie întreagă.

— Ba e o rasă de femei, peste care anii trec fără să lase urme.

— O fi sciind nisce farmece ce-va; n-ai vezut la masă, cum toți se uitau în gura ei?

— Fiind-că-i femee deșteaptă și bună.

— Bună? De-aceea nu plătesce servitoarele și schimbă câte doue pe lună?

— De! e femee nervoasă.

— Dar cu protejatul nu se enervează? Din Jenică puiule, Jenică mamă, nu-l scoate! N-o să-i mai calc în casă; femeea asta te îngrețoșază, te scârbesce!

— Te rog! Dacă-i alege așa, atunci o să stai sin-gură ca o cucuvae. Fie-care are câte o meteahnă.

Ce ne pasă noue ce fac ei! Sînt oameni de companie, cu cari poți petrece; încolo treaba lor!

— Atunci o să ajungem s-avem a face și cu hoții.

— Câtă vreme nu-i la pușcărie, ce ai cu meșteșugul omului?

— Mă tem că la douezeci de ani ai fost și tu protejat, de le ții așa parte.

— Matild-o, așa stârnesci tu cearta...

— Dacă le iei apărarea...

— Ar trebui să auzi cum te judecă lumea pe tine, ți s-ar tăia pofta de-a critica pe alții.

— Dar ce, eu am făcut ca dînsa? De me judecă pe mine, trebue să te judece și pe tine.

— Ori-cum, mai puțin de cât crezi?

— Mi-ai luat averea, ai făcut tot pe numele tău și nu sciu de ce m-ar critica pe mine mai mult de cât pe tine. Să nu te superi, dar ai curioasă judecată.

— De începi vechiul cântec, pe care credeam că l-ai uitat, fug de acasă.

— Ei, vorbim! Ce te superi?

— Bine, și ocara e vorbă, dar ce vorbă? Îți dau tot ce-ți trebue, ai viață liniștită, casă luxoasă chiar, stai în oraș cu oameni de omenie...

Acum o să am și titlul de advocat. Ce mai doresci?

Toate astea nu se pot avea fără puțină jertfă din partea ta.

— Bine, dar trebuea să mi-o treci sub formă de zestre.

— Dacă e vorba de zestre, puteam să iau fată cu o sută de mii. Câte me rugau?

— La ce mi-ai amețit mie capul?

— Nu sciu cine? eu ție sau tu mie?

— Cum, că m-am legat întăiu de tine? Nu ți-i rușine?

— Nu, de loc, să mă crezi că nu!

— Cum, ai uitat, când în grădină mi-ai declarat că me iubesci și ți-am zis să-ți vezi de treabă, că eu sînt fără noroc?

— Ești naivă ori te faci? Adecă tu credi că declarația e începutul dragostei noastre?

— Nu, dragă, începutul sînt toate acele nemicuri, miile de priviri galeșe, zâmbetele cu multe înțelesuri, intonațiile deosebite. Acestea sînt începuturile, cari sînt în tot-de-a-una opera femeei.

— Atunci ar trebui poate să ne punem un sac în cap, când vorbim cu voi ori cel puțin un voal des, ca la Turci, ca să nu ni se zărească față?

— Poate mai ales acelea, cari nu pot fi serioase. Bărbatul, drăguță, pănă nu-i încurajat de ochii și zâmbetul femeei, nu îndrăznesce.

— Vrea să ică ve mărturisiți slăbiciunea; sînteți lași!

— Nu lași; dar avem prea mult amor propriu și un refus ne jignesce, de aceea nu încercăm pănă ce nu ne provocați.

Ne ținem de proverbul că nepoftitul n-are scaun.

— Me mir cum cutezi a spune că eu m-am legat întâiu de tine.

— Când n-ai ce zice, începi cu ocările, asta-i puterea argumentelor tale.

— Hai să-ncheem armistițiu, zise Matilda îmbrățișându-l pe dupe gât...

.

— Cuconiță, bucatele sînt gata, nu mai v ași ruga să veniți puțin pănă jos.

Matilda și cu Rosa eșiră.

Iliescu deschise ușa și strigă:

— Ros-o, adă-mi un păhar de apa.

.

Iliescu nu vroea să mănânce pescele alt fel.

.

.

— Bine, Ros-o, apa se dă goală? zise Ilieseu apucând-o de bărbie.

Cel puțin bună-i?

— Bună, cuconașule, chiar acum am scos-o, zise Rosa, zâmbind mulțumită de curtea stăpânului.

De mult îi zâmbea vesela ori de câte ori îl întâlnea singur.

„E frumușel coconașul, și mai tîner de cât cucoana, spunea dînsa către altă servitoare din vecini.

— Tot mai bună ar fi cu o guriță de-ale tale. Cine te-a mușcat de buze, de-s așa roșii?

Și fără multă vorbă o sărută de mai multe ori.

Rosa se lăsă sărutată. De mult aștepta ea asemenea favoare!

Plecă rezend și zise:

— Ve las păharul. O să me certe cuconița.

— Poți să-l lași ori să-l iei; mi-e foame, nu mi-e sete!

Dar ce-i bine nu-i reu; ca să nu dea de bănuit Matildei, turnă apa pe nisce flori.

Ilieseu remase moleșit de patimă.

—„Nostimă Nemțoaică, gândea el, unde dracul a găsit-o Matilda? Tremura, drăcoaica, de mulțumire. Ce vrei? Opt-spre-zece ani!

„Păcat că plec în curând!

„Dar o ia Matilda în deret.

„E harnică și eftină, lucru la care ține atâta Matilda”.

La masă Iliescu privea mereu cu coada ochiului la Rosa, cerendu-i ba una, ba alta.

Se cam zăpăcise Nemțoaica: în loc s-aducă rasolul, aduse friptura.

— Ce ai, Ros-o, ai nebunit? zise Matilda.

— Bravo ție, Ros-o, se vede că ești amoresată, zise Iliescu glumeț.

Dupe ce eși servitoarea, Matilda zise cu asprime.

— Te rog, Iliescule, să nu glumesci cu servitoarele.

Se fac obraznice și nu me pot servi cu ele.

— Ai zis către mă-sa c-o să fie ca-n familie; ce mare glumă am făcut?

— Te poftesc, păn-aici!

— Cretzi c-o să me pun la taifas?

— și paza bunp trece primejdia rea! E fată tînără și poate lesne capeta gărgăuni la cap.

— cel puțin că vorbesc cumințesce si nu-ți închipui, Dumnezeu scie ce.

— Află, draga: eu, de felul mieu, nu sînt geloasă. Pentru mine gelosia ar fi o prea mare înjosire.

— Îți făgăduesc și eu acela-și lucru.

Deși mărturisesc că eu nu cred că poate o femee să nu fie geloasă: e în felul lor de a fi ast-fel.

Așa, un germene de gelosie, sigur, îl are ori-ce femee. Dar nu te cred atât de jos coborît ca să te legi de-o servitoare. Dacă e vorba să-ți spun drept, apoi am fost puțin geloasă de nășica; prea îți ridea în ochi și te apuca mereu de mâni.

— Ei da, nănașa e nostimă, n-ai ce zice și, de, el mai bătrân și ea mult mai tînără...

— Tocmai de aceea trebue să fii mai reservat, nu se scie ce năcăfale o apucă.

— Lasă, e femee veselă, glumeață, dar scie pân unde se merge și pănă unde-nu.

Astă-seară ce pe facem? Nu mergem la mătușa? Poate de ea nu-i fi geloasă.

— Of! dar mult mi-i nesuferită. O s-o găsim iar cântând cu protejatul ei. Femee bătrână să se pretezela asemenea comedii! E grozav și scârbos!

— Ce vrei, omul îmbătrânesce, dar inema ba. Vrea să zică, mergem; cel puțin ceaiu și cozonac proaspăt o să căpătăm.

— Sigur, face în fie-care Sâmbătă pentru protejat. Se miră cum l-ar ținea mai bine.

— Mare câinoasă ești tu, Matild-o. De ce să nu dai voe femeei să fie bună la inemă?...

Cu asemenea glume plecară la doamna Dănescu.

CAP. XV

Surprinderea

Trecuse vre-o lună de-la cele povestite în urmă.

Iliescu se purta foarte blînd și chiar curtemlor cu Matilda.

Era mereu vorba de plecare, dar Iliescu tot amâna, ba din una ba din alta.

Maria trimisese respuns surori-sa să vie pe la ea; căci are să-i spne ce-va. Dînsa nu putea veni că era mătușa bolnavă.

— Încă să nu moară mătușa! Ce se face biata Mărie? Tu nu poți da un ajutor lui Ionescu, doar s-ar divorța?

— Nu se poate, sor-o, nimic; dacă muerea nu vrea și el n-are motive vădite...

Dupe dejun, Matilda se îmbrăcă și zise:

— Tu nu mergi, Iliescule?

— Nu, dragă, am de cetit mult, cred că te întorci curând.

— Pe la vre-o patru. Rosa s-a dus la mă-sa. Cum vine, să pue de ceaiu. E o vreme foarte umedă.

— Ce gust! Tu pleci de-acasă și-i dai și ei drumul.

— Ei și? Poate ți-e frică singur? Mititelul!; și cuprinzându-l pe dupe găt, îl sărută cu patimă.

— Ei, vorbă! Dar presupune că am și eu treabă să plec. Remâne casa pustie?

— Vorba-i că nu pleci.

— Cel puțin i-ai zis să vie curând?

— Îi spuiu în tot-de-a-una, când pleacă. E flușturatecă. De asta n-am s-o țin. Nu-i vorbă, în curând plecăm.

— Tu vrei să aibă omul toate calitățile!

Privind apoi pe Matilda, zise:

— Scii că te prinde minunat pălăria asta?...

Matilda plecă foarte mulțumită de curtea bărbatu-se.

Ținea la Ilieseu; cu toate suferințele din anul trecut, patima ei crescuse....

Afară vremea se recise bine.

Iliescu sta răsturnat pe canapea. Vezi, Dumnea-ta, cetea, dar cu gândul la Rosa. „Cine dracul i-a dat în gând Nemțoaicei să plece?”

„Nu i-am zis, proastei, să aibă în grijă, când pleacă stăpână-sa, nu cum-va să lipsească de-acasă?”

De necaz începu a fuma și a se primbla prin casă.

Pe la vre-o trei, servitoarea, rumenă la față de aerul rece de-afară, gătită ca-n zile de serbătoare, veni drept în cameră, la Ilieseu.

— Cuconița n-a venit încă? zise dînsa, privind pe Iliescu galeș.

— N-a venit. Împac-o! Ce bătae meriți! zise Iliescu privind-o aprins.

— Eu? Dar ce-am făcut?

— Ce-ai făcut? încă te faci a întreba?

Mi-a dat voie cuconița.

— Ți-a dat voe?

— Zeu, mi-a dat.

— Dar e vorba: la ce te-ai cerut? Nu ți-am zis sa nu pleci, când pleacă stăpâna-ta de-acasă?

— Eu m-am cerut de demineață și nu sciam că pleacă. Dar, vezi, am avut grijă să viu curend.

— De nu veneai, chiar te băteam. Privesce, de necazul tău am fumat patru țigări în șir.

Rosa făcea pe spășita.

— De-astă dată te ert, drace. Scii bine,că nu te pot dosmierda, de cât când nu-i cucoana acasă.

Zicînd aceste vorbe o luă de talie.

— Stai colea lungă mine și-mi spune unde ai fost. Nu cum-va ai vre-un drăguț de amor?

Zicend acestea o sărută.

— Zeu nu, eu țin numai la cuconașul.

— Așa să trăesci tu, Ros-o?

— Așa să trăesc.

— Atunci vin colea pe genunchi, să te pot săruta mai bine.

de vdrbă cu Roșa, nu putem.

Cât o fi stat Iliescu de vorbă cu Roșa, nu putem sci. Destul oii Matilda se Întoarse mai curend de cât C-Merse În bucătărie și verju numai șalul Boșel.

.

Iliescu, laș ca toți soții prinși în asemenea cașuri, remase un moment înlemnit.

Nu se aștepta de loc la venirea Matildei. Erau abia și jumătate și ea zisese că vine la 4. De obiceiu, când mergea la Maria, aveau atâtea să-și spue în cât sta peste termen. Nu se dumerea prin ce minune venise acum aproape cu un ceas înnainte.

Matilda, galbenă de emoție, enervată, aproape nebună, începu a blestema pe Iliescu.

— Nu ți-e rușine, om fără caracter, să mă insulți în casa mea cu servitoarea?

Atât de jos nu te-am crezut, mișelule. De ce nu me omori, de ce nu-mi dai otravă, om fără inimă? Să scii, merg să dau divorț, să țip în gura mare că ești un hoț, un înșelător! Să eși din casa mea! E cu banii miei!

Iliescu, încet-încet, își căpătă sângele rece.

— Matilda, liniștesce-te. O să-ți pară reu de toate astea. A fost o glumă din partea mea, o simplă copilărie. Îți jur că n-am nemic cu ea. Dă-o afară, fă ce vrei.

— Frumoase copilării! mai bine muream de cât mai ajungeam să ved asemenea lucruri.

Matilda izbucni în plâns. Ilicscu, spre a pune capet, se îmbrăcă și eși fără să zică un cuvînt. Matilda remase singură.

Rosa își luă lucrurile și plecă.

În casă domnea o liniște de moarte. Doar zgomotul străzei o mai trezea, din când în când, pe Matilda, din amorțire.

Lovitura aceasta fusese atât de neașteptată, în cât după întâia iritare, căzu într-o aiureală: nu scia singură de visează ori sînt aevea cele petrecute.

Se întunecase de mult, dar dînsa pierduse noțiunea vremei; i se părea că-i rătăcită într-un pustiu, din care nu va mai eși.

Remase țintuită în acela-și loc unde o doborîse durerea.

Din când în când câte o rază de cugetare îi străbătea mintea. Atunci își blestema patima ticăloasă, care o dase pe mâna lui Iliescu.

Nu-l iubise pe Mustea; dar ce deosebire, ce liniște în căsnicie! Acum vedea că, de erau atunci certe, vina era numai a ei.

Cu toate astea, nici prin minte nu-i trecea că dînsa fusese de o mie de ori mai nedreaptă față de Mustea de cît era Iliescu față de dînsa.

Într-un târziu, prin întunerecul ce domnea în toată casa, s-auziră pași.

Matilda tresări, nu de spaimă, dar de enervare.

Ar fi fost pentru ea o o mântuire să vie cine-va și șă-i pue capăt zilelor.

Era înse Iliescu.

Fără a zice un cuvînt, aprinse luminarea și aduse un cufăr; liniștit și tăcut, începu să-și așeze albituri, haine și puține cărți.

Matilda le vedea toate acestea ca într-o ceață, ca într-un vis.

De la o vreme, ne-mai putendu-se stăpâni, zise:

— Dar unde pleci?

— Nu mi-ai zis să plec? Treaba mea!

— Sînt sătul de tirănia ta.

— Asta-i răsplata jertfelor mele?

— Să mă scutesci cu jerfele tale. Mai curend eu am făcut jertfe. Ceartă și insulte, par-că m-am vîndut rob femeei!

— Sînt eu vinovată de ticăloșiile tale?

— Ascultă, Matild-o, eu sînt așa cum sînt. Dacă îți plac, bine; dacă nu, atâta pagubă.

— Pentr-o copilărie, sciu că n-o să am liniște un an. Plec în străinătate. Tot trebue să fac asta peste câte-va săptămâni. Tu, fă ce vrei.

— Dar ce, poate mi-oiu lua clopot capului? Eu plec să muncesc, am nevoie de.

— Să mă ai pe cuget, cînd vei auzi că mi-am făcut sama!

— N-am ce-ți face, trebue să plec să-mi fac o carieră. Nu voiu să lici că m-am procopsit.

Matilda zbucni în plîns, singura mîngîiere a celor slabi, nenorociți, și fără de importanță. Plîndul recoresce renile arse de focul plăcerilor și al nenorocirilor.

A doua zi Iliescu se pregăti de drum cu tot dinnadinsul. Eși, își scoase pasport. Avea prieteni la prefectură și i-l dădură numai de cât.

Bani avea pregătiți mai dinnainte.

Aproape de plecare, Matilda se închise în cameră jelind ca dupe mort, bocind nu pe Iliescu, dar viața ei pierdută, lipsită mereu de ori-ce fericire.

Câte-o dată patima o împingea să meargă să dea în genuchi înnaintea lui Iliescu, să-l roage să n-o lase, căcî va muri de durere.

Iubirea lui era ultima ei rază de lumină. Pierdută aceasta, putea să-și piarză și viața.

Dar înjosirea era prea mare, ca să nu se trezească în ea nici pic de amor propriu.

Plângea, primblându-se prin casă, mușcând cu furie di-ntr-o batistă, pe care o sfășiase toată.

Iliescu, la plecare, bătu în ușă, zicând:

— La revedere, Matild-o.

Dînsa, de durere, s-aruncă pe o canapea, bocind nemângăiată, neavend putere să ia vre-o hotărire.

Tot i se părea că nu va fi el atât de crud; poate chiar de la gară îl va prinde mustrare de purtarea lui față de dînsa și se va întoarce.

Remase singură și păru mai nenorocită de cât ori când.

Din întîmplare Maria venise să-î aducă nisce tiparuri, de cari vorbiseră în ziua trecută.

Era pe la vre-o patru.

Casa toată răscolită.

În bucătăire; totul în neregulă.

Se cunoscea că nici nu fusesese foc în ziua aceea.

Fusese o zi cu soare și călduroasă, semena mai mult a primă-vară de cât a iarnă.

Măriei îî trecu un fior prin inemă. Era par-că o casă în care se făptuise o crimă. Liniște, ca de moarte: nici o mișcare, nemic! Păn’ și servitoarea lipsea.

— În ziua trecută Matilda tocmai lăuda vrednicia Rosei!

În camera de culcare răscoală; un singur pat desfăcut, haine aruncate, schimburi răvășite, Matilda nicăeri.

Maria, de spaimă, abia nu leșină.

bani pregătiți pentru drum. În gând își zise: „Cine scie ce s-o fi întîmplat”

Eși în sală. Pe masă erau aruncate pălăria și mantia.

Se răpezi la camera de lucru și, izbind, zăvorul sări și ușa se deschise.

— Matild o, ce faci?

— Pentru Dumnezeu, ce s-a întîmplat?

Matilda, galbena și istovită de supărare, vazend că-i Maria, se trezi ca di-ntr-un vis.

— Pentru Dumnezeu, ce-i țață?

— Iliescu a plecat! și zbucni în lacrimi.

— Cum! Unde?

— În străinătate.

— Ei și? Era de mult hotărît să plece.

— Dar e un mișel: l-am prins cu servitoarea.

— Ce canalie! zise-Maria, îngălbenind.

Pe urmă, culogendu-și gândirile, adăogă:

— Și pentru asemenea miserabil tu să-ți faci sânge reu, să te omori? Lasă-l să plece sănătos; o veni, poate, mai pocăit. N-ai teamă, un soiu reu, ca el, nu se pierde.

— Dar cum remân eu? Ce va zice lumea? De-abia luați și el fuge în lume singur. Frumoasă căsnicie! Pentru asta m-a despărțit de bărbat?

— Lumea? Astă grijă să ai! nici împărații nu pot opri gura lumei.

— Sînt o nenorocită. E o răsplată pe lume, dragă Mărie.

Și zbucni din nou în plâns.

Matilda avu un moment de adeverată căință.

Acum avu imaginea de toț ce-a trebuit să sufere Mustea. Poate la el suferința a fost și mai grozavă, de oare-ce l-a și ucis pe jumătate.

Maria o duse în camera de culoare, unde era puțin mai cald. Își închipui că de superare, soru-sa nu luase nemic în gură toată ziua.

Se duse la bucătărie și pregăti un ceaiu. Căută la cămări; găsi pâine, șvaițer, și le aduse sorun-sa.

— Bea, dragă Matildă; nu te lăsa durerei.

— Oh! Cum ași vrea să mor!

— Fericirea lui ar fi poate să te ucidă. Trebue să ai ambiție, să nu te lași. Ai jertfit prea mult, ca din totul să profite o canalie ca el. Aveam eu dreptate să-mi fie antipatic.

Matilda luă de câte-va ori din ceaiu. La îndemnurile Măriei de-a mânca, să nu se îmbolnăvească, respundea cu vecinicul refren:

— Nu pot, îmi stă în gut, ași vrea să mor.

— Nu te lăsa copleșită de durere. La urmă, ce să faci? Așa sînt bărbații. Se întoarce și te împaci.

Cu multă silă. Matilda beu vre-o jumetate de pahar de ceaiu.

Maria se bucura gândind că, odată smulsă din acest nenorocit cerc de jale, și-o veni în sine și nu va mai suferi atât pentru o canalie ca Ilieseu.

Când Maria se duse pănă la masă să pue păharul, de odată auzi un oftat puternic.

Întorcându-se răpede, o vezu pe Matilda leșinată.

Era atât de galbenă la față, în cât părea moartă.

Fu o sincopă de câte-va minute. Venindu-și în fire, aretă că o doare inema și pieptul.

Maria o desbrăcă, o culcă în pat, ca pe un copil.

Îi puse mâna la inemă: se bătea foarte neregulat. Maria era grozav de îngrijată. Nu scia ce să facă. Doctorul trebuia chemat și n-avea pe cine să trimiță. Să plece ea? Dar cum s-o lase singură?

Dacă îi vine alt leșin? Cine îi va da ajutor? Era în adever grozav. și trebuia să ia o hotărîre. Nu putea remănea pe noapte singură și fără doctor.

Se hotărî să ia o trăsură să cheme doctorul, să treacă pe acasă să spue că Matilda e bolnavă și trebue să remâe pe noapte acolo, și să trimiță pe servitoare la o femee cunoscută din mahala să-i zică să vie la soru-sa.

— Dragă, Matild-o, cred că nu o să-ți mai vie reu, dar, ori cum, trebue să vie doctorul să te vadă.

Eu trec să-l chem și vestesc pe cei de-acasă că la noapte remân la tine.

Tu fii cu minte, nu te lăsa pradă durerei, și nu fă pe cheful dușmanilor! fii mai bărbată; o să treci.

.

— Frumoasă mângâere!

În lipsă de alta trebue s-o primesci.

Matilda remase singură.

Suferința sufletească, unită cu durerea corporală, se complectau una pe alta.

Aceste două dureri îi dădeau o sensație de mulțumire asemenătoare cu a pocăitului, care, canunindu-se, ispășesce un păcat mare.

Peste scurt timp ațipi.

Dar ce somn, zbuciumat de visuri grozave!

Aci i se părea c-o înnăbușe cine-va cu perne; aci că-i căzută într-o apă: vrea să dea din mâini și, din ce în ce, se cufunda mai adânc.

Visuri nebuloase, în cari realitatea, boala și fantasia s-amestecau întir-un chip ciudat. Mereu tresărea, strigând:

— Mărie! N-ai venit încă?

Dar Măria, ori-câtă bună-voință ar fi avut, nu putea zbura.

Matilda ațipea două-trei minute și, când se deștepta, avea impresia c-o fi de imit cine scie cât.

Atunci o apuca teama, că Maria, poate, nu se va mai întoarce.

Pe la vre-o șoapte Maria sosi împreună cu doctorul. Era tot cel care-l căutase pe Mustea.

Îi istorisi, cum i-a venit reul dintro supărare mare.

.

Cuconița n-a avut nici odată inima normală, dar trăind liniștită, la aer curat, ar fi dus-o mult.

— Ce să me fac eu singură cu dînsa? Vă rog, domnule doctor, lăsați rețeta la farmacie sa mi-o trimeată prin servitor.

— Bucuros, domnișoară, zise doctorul.

Nu întrebă nimic; căci orașul întreg scia că-l prinsese pe Ilieseu cu servitoarea.

— Sărmana Matildă, cum s-a nenorocit singură! zise Maria.

— Nu dînsa. Patima! Tânguirile sînt zadarnice. Caut-o, îndulcesce-i viața, mângâe-o și, pentru folosul ei, compune singură scrisori, zi că sînt de la dînsul. Eu mâine am s-o opresc să nu citească, sub cuvînt că-i face reu.

În fie-care zi doctorul venea regulat. Bolnava mergea din ce în ce mai bine.

Maria luase o bătrână, o slujnică veche de la mătușe-sa. Aceasta gătea și făcea tot serviciul.

Maria n-o părăsea pe Matilda mai de loc.

Cel mult se răpeejea un ceas a casă de regula cele-trebuitoare. Mătușa mergea și ea destul de reu cu boala.

Maria, dupe sfatul doctorului, se silea din toate puterile s-o liniștească pe soru-sa.

Când Matilda dormea, Maria scria câte o scrisoare,, imitând, pe cât putea, scrisul lui Ilieseu.

Avea timbre vechi străine, le lipea, și o da servitoarei, zicând s-o aducă în casă, când Matilda e trează. Maria i le cetea.

Ast-fel Matilda se liniștise.

Uitase fapta lui Ilieseu sau cel puțin se mângâia, și dînsa ea toate femeile: „Așa sînt bărbații!”

Cum să nu uite, când în scrisori erau cuvinte de dragoste, spunând că doresce să se facă mai curând sănătoasă ca să vină la el?

Cu îngrijirea, ce o putea da numai o soră bună, ca Maria, un suflet iubitor și nobil, Matilda se îndreptă mai răpede de cât creduse doctorul.

— Ai făcut minuni, d-șoara, cu îngrijirea d-tale; dar s-o păzesci de emoții.

Într-o zi, când Maria se dusese, ca de obiceiu, căci.

— Ce cauți, dragă țață?

— Caut eu ce-va.

— Ce? Poate sciu eu.

— Unde-ai pus scrisorile de la Iliescu? Voiu se ved, când a venit cea din urmă. Da! o septămînă, poate mai mult de cîndn nu mai scrie nimic. O fi bolnav?

Maria, se cam zăpăci, dar râpede își veni în sine.

— Iei, aș! bolnav! O fi având de lucru.

— Unde-i scrisoarea?

— Scii că ești nostimă, crezi că le strîng?

— Dar cum, le-ai aruncat?

— Nu strîng nici odată scrisorile; baba va fi regulat pe masă și le-o fi luat la aprins focul! N-o mai satură Naiba de hârtii;

Maria le spunea toate astea, dar n-avea curaj s-o privească pe Matilda în față.

Matilda se uită curios și zise:

— Mărie, tu-mi ascunzi ce-va și reu faci.

— Nu-ți ascund nimic, dar me tem c-a plecat din Zurich, de vreme ce nu mai scrie.

— Dar cum scrie el și nu ne dă adresa? Poate nici n-a scris. Vezi cât sînt de liniștită? Țiu la el, dar nu nebunesce ca mai înnainte.

— Vezi bine, trebue să-ți cruți sănătatea.

— Așa am să fac.

— Țață dragă, eu de seară nu viu să mânc aici. Mătușa mi-a făcut scene, zice că prea o las singură.

— Nici nu-i nevoe, doarme baba aicia;

Maria începu a veni mai rar.

Matilda, gândind mereu singură, ajunse la încheere că Maria a înșelat-o. Nu voi să-mai zică nemic, pricepend din ce dragoste mare a făcut așa. Vorbind, s-ar fi iritat, și doctorul i-a repetat mereu să nu se emoționeze. În zilele urîte de iarnă, în nopțile lungi și nesfârșite, se gândea la toată viața sa. Mintea noastră o ca o arhivă, în care se-nseamnă numai nenorocirile.

Fericirile se șterg, dar nenorocirile sînt scrise cu litere de oțel. Durerea lasă urme în sufletul nostru, pe când plăcerile și fericirile trec ca un zefir ușor abia atingându-l; simți plăcere un moment și pe urmă uitate remân pe veci.

Trecendu-și în revistă necazurile, ajunse la vremea când sta în căsuța umedă a cucoanei Câtinca. De la acest gînd, de o dată sări la altul; își aduse aminte că asta avea o cunoscută, o cucoană, și aceea avea un băiat la Zurich. Prin el, își zise ea, am să pot afla ce-va de Iliescu.

A doua zi de demineață Matilda se îmbrăcă cu blana, puse de-i aduse o trăsură și plecă la cucoana Catinca. Îi istorisi pe scurt nenorocirea ei și-i zise:

— Dragă cucoană, nu te voiu uita în viață, numai află mă-ta de adresa lui Iliescu.

— Vai; dragă, chiar pe dată merg. Cucoana Elisa e femee de aur și secretă, nu-ți închipui. Poți să-i spui, ca unui duhovnic, și moarte de om de-ai face...

Scrie fiu-se, ce mai băiat învățat, și păn peste-o săptămână îî avem adresa și-l primi ca din oală.

— Cât ești de bună, cucoană dragă!

— Să nu-ți faci inimă rea, draga mea, bărbații așa sînt. Câte de acestea n-am tras eu cu al mieu.

Și-am ținut casă păn la capăt!

— Am să caut să-mi fac și eu curaj.

— Să-ți faci, dragă, să beî și să mănânci; doar îl prinde putere; n-ai grijă, el nu rabdă.

Cucoana Matilda își luă țliua bună și plecă.

Cucoana Catinca îî făgăduise că, îndată ce va afla vestea, vine întins la dînsa.

Biata femee era foarte măgulită că Matilda și-a adus aminte de ea și-a alergat, i-a cerut ajutorul.

Matilda, mai liniștită că a pus ce-va la cale, se întoarse acasă.

Își făcea tot soiul de planuri: cum îî va afla adresa, cum va pleca și va sosi pe neașteptate la el; dînsul, sigur, se va bucura vezend-o.

În țeară străină sentimentele se ascut mai mult, și când vezi pe unul de-al tău, nu se poate să nu te bucuri.

Ce-i drept, peste opt zile, cucoana Catinca se ținu de cuvînt și-i aduse vestea.

Iliescu a fost pe acolo, dar plecase cu cîte-va zile înnainte. Pe cît credeau cei de acolo, la Monaco, să-și cerce norocul.

Matilda se stăpâni, dar cât pe aci de nu căpătă iar o sincopă.

Nu spuse Măriei nemic din planurile ei.

A doua zi își scoase, trimise cheile la soru-sa, în cari-i mințea c-a primit o. Iliescu și pleacă, părîndu-i reu că nu vedea înnainte de plecare.

CAP. XVI

Pecatul

Pe dupe sfântul Dumitru, Ionescu plecă la postul său de șef de gară și casier la o stație mică de pe linia Pașcani-Iași.

Toată iarna trăi ca adevărat pustnic. De-ar fi putut, nici n-ar fi mâncat numai să iconomisească bani de-ajuns ca-să scape odată de viespea de nevastă-sa.

Din economiile lui de-o jumătate de an, abia, cu mare anevoe, pusese de o parte vre-o cinci sute de lei.

Ca să se poată desface de nevastă-sa, i-ar fi trebuit deci vre-o trei ani, cel puțin, de tortură și numai după aceasta să se poată căsători.

Era în adevăr îngrozitor.

Une-ori îl apuca asemenea desnădejde, că lua revolverul din cuiu, gândind:

„Ie caltea să se isprăvească odată, să nu mai aibă canalia nici de la cine lua pensie și nici să mă ție legfat păn să-i dau mii de lei”.

Dar era primăvară și viața atât de atrăgătoar; diminețele atât de plin de farmec, în cât și cel mai obișnuit om tot i-ar fi pirat reu să moară.

Ionescu era abia de douezeci și opt de ani. Se mai gândea că, departe, într-un colț de lume, e o ființă, câre îl iubesce și care, poate, de durere, ar fi nefericită toată viața.

Singur, aceste gînduri îl făceau si pue arma la loc, si-și zicea să aibă curaj, să fie bărbat și să muncească.

Dar cum să muncească? Mai mult de cât îi era slujba nu putea face, și, chiar de ar fi voit să munceașcă, nu scia ce, n-avea ce și nimeni nu-l plătea mai mult de cât îi era leafa; nu putea câștiga un ban.

Adesea, în asemenea momente desnădejduite, se blestema că n-a învățat un meșteșug. Atunci n-ar fi dormit di și noapte, ar fi muncit ca un uriaș, ca un rob, și tot ar fi strîns banii trebuitori: într-un an cel mult, ar fi scăpat de viespea, ce-l otrăvea.

Acum își amintea cum de mic era să între în comerț, și zicea: „Ce bine ar fi fost, ca neguțător, poți ori când câștiga câte-va mii de lei. Acum n-âși fi la placul unei ticăloase!”

Și, curat vorba filosofului vechiu, Ionescu socotea toate îndeletnicirile mai norocoase de cât a lui.

„Slujbașul, gândea el, e legat cu lanțuri; el nu-și poate lua zborul; e menit să fie toată viață ce a fost eri și ce-i a-zi. El nu poate avea nici bucuria ilusiilor, nici beția speranțelor. De ar trăi o zi ori un veac, pentru el nimic nu se va schimba.

„Meseriașul poate spera să se îmbogățească, muncind ori descoperind ce-va.

„Negustorul își cearcă mereu norocul: ceea-ce nu-i aduce anul, îi poate aduce ceasul. Militarul, chiar, speră o înnaintare; dar noi, funcționarii, ajunși aci, unde sînt eu, nu mai avem nimic de așteptat!

„În așa viață e lesne să-ți închipui că ai trăit o sută și o mie de ani...Cel puțin să fii fericit, să nu duci dorul ființei iubite. Atunci, lipsit de ambiții, și mai lipsit de speranțe, poți să-ți duci viața în tihnă!”

Era primăvară, și tocmai pe linia lui începuse o circulație mare de porumb.

La casă intrau sume destul de bunicele.

Ionescu avu adevărată aberație în judecată; fie patima, fie nevoia, fie și una și alta, se simți împins la ce-va reu. El își zise: „Dacă numai în trei patru luni ași face nisce opriri neînsemnate, neversând toate sumele intrate, ași putea să scap de belea, și apoi în fie-care lună ași pune din leafă; într-un an ași acoperi suma luată. De când sînt aici nu s-a făcut o singuri dată inspecție și nici n-o să se facă anul ăsta. O gară neîmsemnată, va asta, ce control îi mai trebuie? banii ăi voi înnapoia cu sfințenie, de ar fi sa mănânc numai pâine și apă”.

Odată aceste gânduri nenorocite intrate în mintea lui Ionescu, greu îi era a se depărta de la ele. Planul acesta era atât de limpede și de atrăgător, cum e o apă adâncă, dar înșelătoare prin limpezimea ei.

Era un curent nenorocit, care îl atrăgea la adânc.

Nopți întregi nu dormea, gândindu-se numai cum va face să fie totul într-o regulă aparentă. N-avea pe nimeni cu cine să se sfătuiască.

În asemenea împrejurări el nu vedea argumente protivnice, cari să-i arate primejdiile. Toate se grupau numai în folosul lui, toate lucrurile eșeau la capet bine, fiind că el le punea la cale. Par-că toate ar fi atârnat numai de dînsul!

El nu vedea că un singur factor străin îi poate schimba toată șubredă lui înjghebare.

Ceea ce nu putuse economisi în jumătate de an, lesne puse de-o-parte în câte-va luni; intrările la casă ereau pe fie-care zi tot mai mari, ast-fel putea face vărsări îndoite, și de aceea nici o bănuială, cât de mică, nu se putea face pe seama lui.

Când puse de-oparte suta întâia, simți un fel de fior nervos, un tremur și un leșin; fără voie gândul îi zise:

„Oare păcatul acesta nu te va duce în prăpastie?”

Banii îi ținea tot în casa gărei, dar într-o cutie de.

Fapta era lesne de săvârșit. Lua de colo și punea di-ncolo. Vărsările le făcea după regulă. Daca ar fi venit în control, bine n-ar fi fost, dar oricum, banii erau.

Așa s-au mânat lucrurile pînă prin mijlocul verei. Ionescu acum se deprinsese, nu-i mai făcea nici o impresie oprirea sumelor mici; pecatul întîiu e greu, al doilea merge de la sine; al treilea și al patrulea merg fără cea mai mică mustrare.

I se părea lucru foarte natural.

Într-o seară, remase mai tîrziu în cancelarie, își aduna suma pusă de-oparte.

Erau tocmai trei mii.

Avu impresie ca și cum ar fi economisit acea sumă.

Tocmai în ziua aceea primise o scrisoare amenințătoare de la nevastă-sa, care nu-și primise pensia de vre-o două luni. Îi spunea că, dacă nu se împacă vara aceasta, pe urmă nici n-o să mai vrea.

Ba are să-i vie cu sila în casă; că dînsa nu s-a măritat ca să stea prin ușile oamenilor.

„O să-ți fac, puișorule, o surprisă plăcută: mă vei vedea într-o bună dimineață coborîndu-me din tren cu cățel cu purcel. Atunci poți să-mi dai și zece mii că n-o să mai voiu eu”.

Așa isprăvea dînsa o scrisoare plină de înjurături, cuvinte murdare, pe cari te mirai cum le răbda hârtia să fie scrise.

Ionescu remase un ceas pe gânduri.

Supărarea îl făcuse de pieatră.

Aflase că Clotilda, așa se numea nevasta lui, se certase cu vechiul ei amant și nu era de loc lucru cu neputință ca dînsa să vie, să se așeze în casă și la masa lui cu sila.

La aceste gânduri ar fi făcut și moarte de om, s-ar fi ucis pe sine de o mie de ori, nu odată.

Ar fi trecut prin foc și prin apă, ar fi suferit cele mai mari torturi, numai să scape de această viespe, care otrăvea cei mai frumoși ani ai vieței lui.

Își amintea traiul: cu această femee isterică n-avuse o clipă de liniște. Era grozav, își aducea aminte că adesea atâta îl zăpăcea, în cât pleca pe stradă cu capul gol.

Dar atunci n-avpa asemenea respunder; nu erau în seama lui plecarea trenurilor și atâtea reguli de păzit, de la cari atârnă viața atîrna a zeci de oameni.

Dacă vine aici, își zise Ionescu, sînt nenorocit, o să mă zăpăcească într-o zi, într-atât în cât se poate întîmpla să fac adevărata nenorocire; în interesul serviciului și al mieu trebue să împiedec viespea să vie aici!

Zicând acestea, c-o hotărîre de erou, luă banii și porni cu cel dintâiu tren, lăsând un funcționar, să-I ție locul. Enervarea lui și teama de femee erau atât de mari, în cât era hotărît, de-ar vedea-o venind, să-și facă samă.

Ajuns în oraș, regulă cu avocatul ei, căruia îi încredință banii.

Acesta îi tăgădui că-n câte-va înfățișări divorțul va fi gata. Ionescu merse pe la Maria, îi spuse cu bucurie că divorțul e regulat: în câte-va luni va fi liber și vor putea face căsătoria.

Maria remase cam pe gândurî, nepricepând de unde putut Ionescu să strîngă așa sumă.

Părea foarte îngrijată, dar nu îndrăznea să-l întrebe.

Vorbiră de una de alta, lucruri indiferente. E vorbi despre soru-sa, pe care o aștepta să vie din străinătate.

Despre mătușă, care din ce în ce era mai bolnavi și mai caprițioasă.

Dînsa îl cunoscu înse pe lonescu că are ce-va pe suflet.

Era îngrijat și trist, o îndoială i se citea pe față.

Maria nu putea să-l întrebe, n-ajunsese a fi atât de liberă.

Se despărțiră unul de altul; dar mult mai rece de cât de obiceiu.

Ajugend acasă, pe lonescu îl prinse o frică. I se părea că toată lumea îl vede și-l arată cu degetul ca pe-un hoț.

Noaptea, vorbea prin somn și tresărea. Avea visuri groaznice: de câte-va ori se visase dus între soldați, închis la un loc cu hoții.

Dese-ori, când sta singur în cancelarie, tresărea la cel mai mic vuet.

Era pe aproape de Sf. Dumitru. Aproape un an, de când venise la slujba, oare avea să-l nenorocească. Se întîmplase o schimbare în consiliul diriguitor. Observându-se mai multe abusuri pe la unele gări mici, se hotărî.

Pe Ionescu, afă despre această măsură, îl apucă grija. Se stăpînea, credînd că poate nu se la face anchetă și la el.

Ceti cum mai mulți șefi au fost destiinuiți, dați în judecată și închiși.

Une-ori avea ilusia că-i în mijlocul oceanului, părăsit de toți, pradă valurilor turbate.

Nopți întregi nu dormea.

A doua zi apărea pe peronul gărei slab și tras la față, galben de nesomn și griji.

N-avea pe nimeni căruia să i se destăinuiască, la cine să ceară un sfat.

Dar ce sfat i-ar fi putut da cine-va în asemenea împrejurări?

Singurul lucru ce era de făcut, ar fi fost să aibă de unde lua bani.

Bani ar fi putut găsi, să-i împrumute cine-va o sută, cel mult doue, și încă și aceștia greu, dar trei mii, de unde?

Viața îi părea din ce în ce tot mai mare povară. Une-ori se înduioșa singur asupra propriei sale vieți. Fără să vrea se-ntreba: ce a înțeles el din tot zbuciumul vieței?

De mic copil a dus miseria, a gustat foamea, frigul și umilința. Copil de văduvă, era mulțumit, când avea cu ce duce de a-zi pe mâine. Suferințele sărăciei din casă îi amăreau cele mai frumoase ilusii copilăresci.

Câtă nevoe, câte rugăminți și înjosiri, pân’ a ajuns să capete nenorocita de slujbă! Cât de jos a trebuit să înceapă pănă să aibă leafă de o sută cinci-zeci de lei!

Când a murit biata maică-sa, s-a simțit atât de străin și a crezut că-i mai bine să aibă casa și masa lui.

S-a însurat.

Dar de aci a început adevăratul chin. Băiat blând, a dat peste o viespe adeverată, peste una din acele femei, cari, prin reatatea lor, par menite să răzbune suferințele sutelor de femei.

Din nenorocire, asemenea femei dau peste bărbați atât de buni și cari întru nemic nu sînt vinovați de purtarea celor rei. Dar ast-fel e trista fatalitate, și aceasta îl lovi și pe bietul lonescu.

Sînt pe lume oameni meniți nenorocirilor, meniți a nu avea un moment de fericire și liniște. Unul di-n-tre aceștia era și Ionescu.

Cum va eși el din toate aceste încurcături, din cari numai o minune l-ar putea scăpa, de o cam dată.

CAP. XVII

La drum

Am vezut hotărîrea eroică a Matildei: Plecă in Europa să-și caute bărbatul! E, în adevăr, patima femeei din povești, care pleacă în lumea mare și largă, să-șî caue soțul, pentru care scop își face opinci de fier și cârjă de oțel. E simbolul femeei iubitoare.

Matilda, îmbrăcată în negru, foarte mâhnită, dar deplin hotărâtă a-și duce crucea pănă la capăt, plecă la Zurich, să ia informații și, la nevoe, să ceară ajutorul legației române, pentru a-șî găsi bărbatul.

În fantasia ei bolnavă își închipuia că, poate, Iliescu, ucis de niscaiva bandiți, ori că, bolnav, zace în vreun spital, necăutat, ca vai de el, pe mâini străine.

Cu asemenea imaginații ajunsese de vărsa lacrămi, nu pentru soarta el nenorocită, ci pentru soarta nesigură a lui Iliescu.

Închipuirea atât îi turburase mintea și demnitatea, în cât începuse a se crede vinovată că n-a plecat mai de mult în ajutorul lui.

Tot drumul plângea; călătorii credeau că merge la vre-o rudă scumpă, care a murit ori e pe moarte.

Aproape tot drumul nu-și ținu sufletul de cătun puțină supă ți cu ceaiu. N-avea deloc poftă de mâncare. Cercase să mănânce un corn și i se oprea în.

de oboseală.

A doua zi de de dimineață era pe drumul spre Iliescu. Ajunse acolo cu mare greu și dupe ce o sfătui un Român să meargă adresa otelului unde trăise plecat de cîteva zile.

— Dar încotro pentru Dumnezeu? întrebă dînsa într-o franțusească schiloadă.

Chelnerul îî spuse că, pe cât a luat informații Iliescu despre plecarea trenurilor, trebue să fi apucat spre Italia.

Mergea aproape ca într-un vis, ca o adeverată lunatecă.

Tot soiul de gânduri îi treceau prin minte.

Pe toate înse le predomina ideea de sinucidere:

„De nu-l afiu nici acolo, m-arunc sub roatele unul tren și s-a isprăvit. M-am săturat de-atâta zbucium”.

Dacă ar fi destăinuit cui-va aceste hotărîri, acela sigur i-ar fi zis: „atunci te poți arunca de pe-acum, căci e nebunie a căuta un om în Italia, nesciind în ce oraș s-o fi oprit.”

Dar Matilda era pe jumetate nebună și întrebările logice n-aveau ce căuta în mintea ei.

Mergea din gară în gară, uitându-se speriată, par-că ar fi fost să-l vază la fie-care clipă.

În tren pândea prin vagoane, se uita holbată, când se încrucișa cu alte trenuri; călătorii se uitau la ea curioși; mai nu-și ziceau unii altora că trebue să fie o femee nebună, scăpată de sub privegherea familiei.

Matilda, drept, era ca nebună, dar de durere și de patimă. Era ca jucătorul care, la ultima oară, a pus totul pe o carte și acum, îngrozit, vede că totul se pierde, se nărue.

Dar întâmplările lumei acesteia sînt adesea de necrezut, și mai de necrezut de cât tot ce pot scorni cele mai bogate fantasii. Era într-un tren de persoane, care mergea între Genova și Spezia, Matilda stătea, uitată de sine singură, stăpânită numai de gândul să-l vaZă pe Diescu. De-odată doue trenuri se încrucișară, unul eșise di-ntr-o gară și altul s-apropia, nu mergeau răpede: Matilda îl zări pe Ilieseu, în celălalt tren, care sosea.

Dădu semnalul de alarmă: conductorul alergă speriat, călătorii o întrebară italienesce: „Ce-i? Se simte reu, e bolnavă?”

Cu mare greu se înțelese cu conductorul, spuind c-a zărit pe bărbatu-se în trenul opus și că vrea să depdșeze a fi oprit la cea dintâiu gară spre a se întâlni cu el. În acest moment uitase toate mișeliile lui Iliescu.

I se păru că-l vede înviat din morți.

În Monaco îi spuseseră unii c-au cetit prin ziare că un Grec sau un Român, străinii fac tot-dea-una asemenea confusii, a fost ucis de un Italian.

Matilda, când îl vezu pe Iliescu, nu-și mai putu stăpâni bucuria.

Într-un moment uită toate mișeliile lui Iliescu. Ii părea că fusese mort și-a înviat.

Patima Matildei, în loc să se stingă în fața netrebniciei lui Iliescu, părea că mai tare se aprinsese. E ce-va fatal ca unele femei să înnebunească tocmai dupe acei bărbați, cari le lovesc mai mult.

Când se întâlniră amândoi la stația vecină, îl îmbrățișă cu atâta dragoste, par-că nu mai fusese nemic.

Însu-și Iliescu, în acest moment, simți un sentiment sincer de duioșie pentru această femee, care jertfise totul pentru dînsul. În fața acestui devotament al Matildei de a-l căuta în lume, se simți nu numai înduioșat, dar și măgulit.

— Ce faci, dragă Matild-o? zise Iliescu.

— Te caut pe tine, respunse Matilda cu lacrimi în ochi.

— Ei, ce ne facem acum?

— Spune tu: ce-ai făcut?

— Ce să fac? M-am înscris; pănă în câte-va luni îmi iau diploma.

— Atunci ne înturnăm la Zurich, zise Matilda.

— Ce bani ai? Am remas lefter.

Matilda, ca femee prevezetoare, pe lungă alți bani mai mărunți, luase cu dînsa un bon, pe care i-l dase Maria spre păstrare. Și-l făcuse din economiile ei. La dînsa se temea de foc. Mătușa fuma, avea slăbiciunea de a arunca chibrituri și capete aprinse. De câte ori era să arză casa.

Matilda îngălbeni la această întrebare.

Dar ce-ai făcut cu banii? Luasei înnainte dea pleca vre-o trei mii de franci. Mie mi-ai lăsat numai.

— Ei! mă întrebi! Știi că nu-mi place să dau socoteli. Ai, bine; nu, lasă-mă dracului.

Matilda, de când cu boala și mai ales cu plecarea lui Ilieseu, prinsese un fel de frică. Fără a mai zice ce-va spuse.

— Am la mine un bon al Măriei, dar fata mi l-a dat spre păstrare.

La aceste vorbe, lui Iliescu îi sticliră ochii de bucurie.

— Ei, bravo, sîntem scăpați.

I-l dăm, când ne întoarcem în țeară. Scii că n-am mâncat de eri nemic? Mai scii că poliția mă poate prinde la ori-ce moment? Am lăsat geamăntanul plin cu pietre la otel și am luat de lă casieriță treizeci de lei, din cari n-am sfanț.

La aceste vorbe, Matilda se făcu și mai galbenă.

— Dar, pentru Dumnezeu, ce ai făcut cu banii?

— Ce-am făcut, ce-am făcut? Mă scii că nu-s nici bețiv nici cheltuitor pe fleacuri, am crezut să mă îmbogățesc și m-am calicit, la ruletă. Să fie al dracului cine se va mai încrede în tâlhării nemțesci.

Văzîndu-l atât de pocăit, Matilda zise:

— Bine, eu îl schimb, cu condiție să lași banii la mine, și să te apuci de lucru, doar îi isprăvi să plecăm în țeară.

Iliescu o îmbrățișă de bucurie. Toate acestea se petreceau la o stație mica, așteptând un tren cu care să plece spre Zurich.

Tot drumul Iliescu era foarte amabil cu Matilda, mereu o privea zâmbind și o întreba ce idee a avut să-l caute prin lume.

— Sciu că sînt om cu noroc. Altuia în locul mieu, cine scie ce i se întîmpla! Mă crede, mergeam cu trenul și nu sciam unde merg și unde să mă opresc. Fără bani, fără bagaj! Când am veZut depeșa ta, credeam că visez. Cât ești tii de bună, dragă Matild-o!

— Nu meritai tu atâta bunătate.

— Eu! Nu meritam! Curat vorba, fă-mă mamă cu noroc și m-aruncă apoi și-n foc.

— Tu ai noroc, nu sciu dacă am eu.

— Matild-o dragă, după ce ai fost bună, nu fii rea. Să ajungem la Zurich, ne luăm o cameră, o să trăim ca nisce porumbei.

Ajunși la Zurichm traseră tot la unde avea plătită camera.

CAP. XVIII

Necazuri

Dupe ce se isprăvi plata camerei, se mutară într-una mai eftină pe la margenea orașului. Trăiau eu cea mai mare economie.

Taxele le plătise cel puțin înnainte.

Ori-cum, viața era destui de scumpă și anevoioasă pentru doi. Trebuia cea mai mare economie. Pentru Matilda începu iar o viață de lipsă, ba încă și de muncă. Iliescu îi storcea bani în fie-care zi. Ba pentru o carte, ba pentru un caet, ori datora vre-unui prieten câți-va lei.

Matilda era nevoită să economisească de la fărimitura de pâine și de la bucățica de zahăr; gătea în casă ce putea și cum putea. Cumpăra singură ea, care în țeară, rîdea pe Nemțoaice, cari-șî aduc singure coșul din piață, aci își cumpărase un coșuleț și aducea carne, zarzavat și ori-ce-i trebuia.

— Ce-mi pasă, bine că nu mă cunoasce nimeni! gândea ea.

Se mira ce-ar lua mai eftin, doar le-ar ajunge banii pănă la plecare.

Parte din rufe le spăla singură ca să economisească vr-o câtiva lei pe lună.

Iliescu îi spunea că n-are de unde cere bani, de oare-ce toți banii sînt dați la procent pe termene lungi.

El pleca dimineața cu tramvaiul și se întorcea seara. Cu toată munca și lipsa, Matilda se credea fericită; Iliescu părea soț model. Matilda, din amor propriu, nu-i vorbea nimic de boala ei.

De câte-va ori Iliescu întîrzia serile.

Matilda căuta să-și facă singură curaj, zicând:

— Nu se poate bărbat fără cusur, s-o fi luat cu prietenii la discuție; dar asta n-o împiedeca să n-o apuce palpitațiile și durerile în partea stângă. Nu spunea înse nemic. Era hotărîtă la ori-ce suferință. Slăbise de necunoscut.

Viața aceasta de muncă, de grijă și, mai ales, de lipsă, nu-i pria de loc.

Iliescu înse nu observa nimic, se deprinsese cu ideea că femeea aceasta e menită să-și verse cea din urmă picătură de sânge pentru fericirea lui.

O dată, într-o prăvălie, vînzătoarea o luă drept muma lui Iliescu, atăta slăbise și se trecuse de tare.

Matilda se făcu numai galbenă, Iliescu nici nu observă. Pe zi ce trecea, începea să-și dea iar în petec. Tot mai mult uită din ce nevoe îl scosese Matilda. I se părea foarte firesc lucru ca ea să fi făcut pentru el tot ce făcuse.

Matilda, tot mai mult simțea purtarea lui rece și plictisită.

Nemic nu roade și nu îmbătrânesce pe om ca durerile ascunse și nemulțumirile sufletescl, și de acestea Matilda avea parte cu prisosință.

Suferea totul cu speranță că, venind în țeară și ducând o viața mai îmbielșugată și mai liniștită, se va îndrepta.

Dese-ori se uită în oglindă și se mira cum și-ar îndrepta fața prăpădită de suferința mici, dar multe.

Nu nenorocirile mari îmbătrânesc pe om, acelea ori ucid ori, de la o vreme, le uiți, ci nemicurile zilnice, miseriile de tot ceasul, acelea destramă pe om di cu zi, ceas cu ceas. Se vedea, cu mintea, acum patru sau cinci ani, cât de tîneră și de frumoasă era!

Într-una din zile gazda îi văzu o fotografie de pe acel timp și zise:

„Aci e cucoana tîneră, tîneră de tot!”

După aceasta își făcu idee cât de mult au prăpădit-o supărările. Nu-i venea nici să creadă că suferințele pot îmbătrâni pănă-ntr-atâta o femee.

Acum vedea ea bine că iubirea lui Iliescu n-a fost nici odată sinceră.

.

.

La aceste gînduri ce-va năuntric de tot, acel ce-va, pe care și criminatulul nu-l poate de a-i grăi, îi zicea:

„Oare nu tot așa am făcut eu cu bietul Todiriță?” „Vai! e în lumea aceasta o răsplată și, mai curend ori mai târziu, o primesce fie-care dupe meritele lui. O să-i vie cu siguranță și lui Iliescu această răsplată! eu înse nu i-o doresc!”

O singură dorință mai avea Matilda: Să se vază odată în țeară: străinătatea o apesa grozav, zilele păreau nesfârșite.

Din zi în zi tot aștepta să-și capete Iliescu diploma și să plece.

Le mai remăseseră vre-o patru sute de franci.

Matilda, când lua un franc, par-că-și lua din zile, atât era de îngrijită să nu remâe fără bani în țeară străină.

— Ce bani ai tu, dragă Matild-o, zise Iliescu într o demineață, îmbunându-se pe lângă dînsa.

Matilda simți că i se pregătesce un atac.

— Cât să am? Patru sute, din cari cel puțin doue ne trebue de drum.

— Dar cel mult, în doue septemam plecăm, și o sută ne e prea de-ajuns. Noi mai ne-am deprins a nu mînca și a nu bea; de-am sta câte-va luni, am întrece.

— Tu glumesci, dar mie nu-mi vine de loc a glumi. Cînd nu vei avea nici puținul acesta, atunci să te ved ce faci.

— Cu tine nu moare omul de foame, tu poți prăji o porție.

— , Matilda, vezend încotr-o bate Iliescu.

— Ce mai la deal la vale, dacă me iubesci, să-mi dai o sută de lei, să-mi încerc încă odată norocul; am o presimțire c-o să câștig, pe urmă plecăm și Dumnezeu scie cine mai vine pe aici.

Matilda îngălbeni. Auzi! O sută! Ea care tremura, ori de câte ori lua se schimbe o piesă de două-zeci de lei!

Îl privi lung pe Iliescu, par-că să-l vază nu-i oare nebun omul acesta! Mănâncă numai legume, brânză și pâine, ca se le ajungă banii, și el îi cere o sută de-lei, par-că ar avea câte-va mii puse la o parte.

— Bine, dragă, vrei să remânem fără para? N-ai câștigat cu mii și ai să câștigi c-o sută? Procopsițin din jocul de la ruletă n-am văzut, dar înnecați și împușcați, berechet!

— Mai curând câștigă cel ce are un leu de cât cel ce are o mie, fiind-că scie să se mărgenească.

— Astea-s fantasii de jucător!

— Nu vrei?

— Iliescule dragă, de ce nu te gândesci? Poate-mai e de stat o lună! N-o să avem cu ce ne întoarce și vom fi siliți să cerșim bani pe la consulat.

— Lasă-me cu molitfele tale. Zi că nu dai și scurt. Mi s-a urît cu toate economiile și cu viața asta de zgârie-brânză! Dar n-avea grijă, găsesc eu bani. Să crape dracul și tot o să merg încă odată la Monaco!

— De unde să găsesci, omule?

— Treaba mea, unde!

— Doar de mai vrei să înfunzi și pușcăria.

— Aș! Nu-i fi poate numai tu pe lume cu bani în orașul ăsta.

Zise aceste vorbe cu o reutate vădită, voind anume-să lovească, pe cât se poate mai adânc, gelosia Matildei.

— Iliescule, vrei să mă omori!

Nu te omor de loc. La tine, când îți cere cine-va un franc, înseamnă că te omoară?

— Dar nu vezi, omule, că nu-i de unde?

— De nu găsesc bani să-mi cerc norocul, să scii să mă cauți la Morgă.

Matilda simți o durere înțepătoare în dreptul inemei. Șovăind, merse, deschise un sărtar, căută pri-ntre rufărie și scoase cinci hârtii de câte două-zeci de franci.

I le dădu fără să mai dică sau spună ce-va, ar fi voit să-i spună ce-va, dar cuvintele i se înnodă în gît.

„La ce să vorbească, vorbele sînt bune când găsesc un răsunet cît de slab; dar cînd se pierd în prăpăstii fără fund, e zădarnică rostirea lor!”

Iliescu lipsi vreo trei zile de acasă. Ce suferi în acel timp Matilda nu se poate spune. În fiecare zi, la ceasurile obicinuite la cari sosea trenul, era într-o enervare nespusă. Cînd vedea că tot nu a sosit, o treceau adevărate atacuri de nebunie.

Își închipui că poate a cîștigat și l-a ucis cine-va, ori poate c-a pierdut și s-a. egoist ca se ucide, mai curînd ucide pe alții.

În sfîrșit a trea zi, sosi și el, galben la față, abătut, parcă zăcuse de-o boală grea.

Matilda n-avu curaj să-l întrebe ce-va. Ghicea de pe fața că bine nu e.

Cum intră în casă, Iliescu se culcă și adormi. O zi și-o noapte dormi în șir. Matilda, amărîtă de asemenea purtare, simțea mereu dureri la inemă. Ar fi voit să-i mai poate face morală, să-l mai dojenească de câte făcuse; dar vedea singură, că-i de prisos. O descurajare fără margeni o cuprinse. La ce să mai lupte cu asemenea om?

Slăbise, de nu se cunoscea singură. Îi părea reu că n-are destulă energie pentru a-și face seamă. S-ar isprăvi toate!

Ar face, dînsul ce-ar vrea. Nu i-ar mai fi ca piedecă nici la reu, nici la bine.

Adecă la ce-i folosea ei viața c-un om, care n-o înțelege și nu pune nici un preț pe jertfelele și strădania ei.

Privindu-l cum dormea dus, istovit de oboseala nopților nedormite, observa și mai bine, ce trăsături grosolane, brutale, pline de patimi avea.

Nemic în expresia feței, care s arate bunătatea și delicateța unui caracter ales.

Singură ea se întreba cum de a căzut în prada patimei pentru un om, care n-avea nemec de cît doar tinerețea.

Privit în somn, nu semăna de loc cu Ilieseu treaz, când, prin o rafinărie a inteligenței, își putea ascunde, mai mult ori mai puțin brutalitatea trăsăturilor și se putea areta lumei mai bun de cît era.

Acum Matilda își amintea fața blândă și deschisă a lui Todiriță; îl vezuse, doar și pe acesta dormind dus, dupe zile de grea oboseală și muncă. Dar avea înfățișarea liniștită, trăsăturile domoale, ale unei firi nemuncite de patimi vrăjmașe.

În somn, ca și treaz, omul, ne avend ce ascunde, e acela-și.

Ce deosebire la Ilieseu!

Se cunoscea că omul acesta, cât era treaz, purta o mască, pe care numai somnul și oboseala i-au dat-o jos.

La această comparație se întreba: de ce nu l-a iubit pe Mustea și-l iubesce pe Iliescu? Ce farmec drăcesc are această înfățișare grosolană?

Dar n-au putut inteligenți superioare respunde acestei întrebări și nici n-au putut lupta împotriva tristelor patimi, cu atât mai puțin avea să poată respunde Matilda.

Acestea sînt încă taine nepătrunse ale sufletului, omenesc: le constatăm și aci se închea puterea noastră de cercetare.

În acest moment, Matilda avu un moment de ură și necaz împotriva dînsei înse-și și, fără voie, șopti: „Sînt pedepsită, dupe faptele mele! Mi-am lăsat copil și bărbat și m-am dus dupe un netrebnic. De nu m-ași stăpâni, ar trebui să strig: „Cine va face ca mine, ca mine să pățească”.

Matilda remase ceasuri întregi pe gânduri, nesciind unde o va mai duce omul acesta.

Cetise și ea de multe ori cum bărbații pătimași târâe și pe femeile lor noianul patimei, adesea ființi nevinovate au fost aduse pe povârnișul crimei.

La aceste gânduri își făcea cruce, zicând: „Ia-mi doamne, zilele de cât să cad mai jos!”

Avea dînsa o consciință slabă de faptele ce făcuse, dar în acela-și timp viitorul o îngrozea, scia că prăpastia mișeliilor omenesci e fără fund, că în tot-de-a-una se poate găsi o mișelie, care, să te ducă și mai la adânc.

A doua zi Iliescu se trezi. Era mai.

Se rase, se găti, își luă înfățișarea lui cochetă de băiat galant, glumă, să facă un compliment cemei.

.

Matilda, mi-i foame grozav, n-am mâncat aproape nemic, de când am plecat.

— Te ruinezi singur!

Matilda îi pregăti un ceaiu, brânză și câte-va ouă. O lovi mila de acest om, care numai milă nu merita.

— Nu sciu, ori eu ori tu sîntem fără noroc, zise Iliescu. Câștigasem patru-zeci și nouă de mii de franci, c-o sută! Închipuește-ți noroc! și dobitoc, eu, să nu me opresc, să nu mă retrag. Tot cu gândul la nenorociții de bani ai tăi, voiam să-ți împlinesc cele cinci-zeci de mii, să ți-i aduc țanc. Încep a pierde, și pierd și pierd, pănă la franc.

„Am împrumutat de la un Român ca să am de drum. Of! blestemat ghinion! Numai tu ești de vină! Tu mi-ai dat banii cu părere de reu. Mai bine nu mi-i dădeai!”

— Ba de loc, zise Matilda, plictisită de atâta cazanie. Ce dau, dau cu toată inema.

— Eu sînt sigur, de-ași sci o comoară unde-va, gândul tău ar preface-o în noroiu.

Poți să te superi, dar e așa. Sînt oameni, cari, dacă te-a pândit păcatul și i-ai întâlnit de demmeață, poți fi sigur că pe ziua aceea totul are să-ți meargă prost.

— Hei, și vrea să zică, eu fac parte din acei oameni!

— Nu chiar, dar atîta ți-i de nemulțumită, de prevetitoare, dispui pe om să creadă că pe diua aceea îl așceaptă o moarte sigură sau cel puțin o nenorocire. când trec examenele, să scii că nici nu dau pe acasă: dorm la un coleg.

— Bine, Iliescule. Poate o da D-zeu și te-i mântui de mine. Cel puțin isprăvcsce, să me văd odată întoarsă în țară, să nu-mi las oasele pe-aici.

— Ții mult la această formă? zise Ilieseu în rîs.

— Țin, nu țin; doresc să plecăm, ori de nu, te las și plec singură, nu voiu să mor aici de foame.

— Maria nu mai are ce-va bani? Scrie-i să ne împrumute.

— Scii că al idei? Biata fată de abia o duce de a-zi pe mâne!

În fie-care zi era vre-o amânare. Matilda când îl vedea venind, îl și întreba: „Ce nou s-a mai stârnit?”

Mâine neapărat, era vecinicul respuns și din mâne în mâne se făcu o lună de zile. Matilda era desperată.

— „O să mor într-o zi de-a-n picioarele, zicea biata adesea.

Slăbise, era numai oase și piele.

Las’ că nici n-avea cum. Dacă îi spunea lui Ilieseu el zicea: „Lasă dragă, e ce-va nervos. Nu te mai gândi la durere, căci ajungi la ipohondrie!”

Lucru îngrozitor pentru ea era că banii scădeau pe fie-care zi.

Pusese de-oparte vr-o câți-va franci să aibă cel puțin de ceaiu, de zahăr și de pâine, să nu moară chiar de foame. Ilieseu se mai împrumuta pe la colegii români. Verigile de logodnă de mult erau la muntele de pietate.

Tot acolo merseseră ceasul și butonii lui Ilieseu.

Erau nisce butoni de diamant, pe cari îi dase Mustea, pe când îl ajuta la împrumutul de la Credit. Acum înțelegea Matilda ce grozav o să fii într-o țeară străină: un ban de-i lipsea: n-avea cu ce îndulci ceaiul.

Străinii sînt foarte politicoși, foarte buni, dar pănă la bani.

Ospitalitate, altruism, în înțelesul de a ajuta direct pe aproapele, asemenea sentimente nu se găsesc la ei. Viața civilisată, cu asprimea și rigoarea ei le-a nemicit. Nu ai, du-te la ospiciu, cerșesce la societățile de ajutor; dar nu dispune lumea reu cu cerșitul și cu nevoile tale.

Sînt oameni, cu adevărat caracter filantropic, și cari, fără părere de reu și de bună voe, dau sute de franci pentru scopuri de bine-facere, dar nu te ajută cu un franc la nevoe: caritatea e organisată. Cît e vorba de ospitalitatea bine-voitoare, care se mai găsesce la noi, cel puțin în popor, nu și-a pierdut urma. Oamenii au patru păreți numai pentru ei. Străinul, dacă nu are bani, poate să doarmă sub cerul liber, dacp nu-și face pomană cu el vre-un gardist.

Matilda, puțin, chiria o avuse plătită dinnainte, dar ori și cum, se gîndea cu groază la vremea, cînd s-o isprăvi plata. Iliescu tot nu va fi isprăvit nesfîrșitele examene.

Matilda aflase de la un Român fabula examenelor,și căzuse la cel dintâiu, și, numai pri-ntr-un hatâr deosebit, îl puseseră peste o lună.

Așa se explicau toate amânările și minciunile lui Iliescu.

— Doamne D-zeule, omul ăsta trăesce numai cu minciuni!

Matilda se gândea cu groază: „De va cădea și data asta?”

Ea nu cunoscea pe nimeni, de cât vr-o doi studenți, cari numai bielșug de bani n-aveau.

Daca le-ar fi împrumutat și lor, ar fi foarte recunoscători.

Gazda Matildei era foarte bună și cum se cade, dar împrumuturi nu voia să facă, din principiu.

— „Împrumuturile, dragă d-nă, te strică cu chiriașii. Dacă îți dau d-tale, trebue să dau și altora. În d-ta am încredere, dar sînt puțini ca d-ta. Omul e dator să facă cum poate și să lege cele două capete.

Atunci e prieten cu toată lumea, când nici nu dă, nici nu ia.

Frumoase principii, dar grozav de nepotrivite cu caracterul neprevezător al Românului, care, cînd are, cheltuiesce și risipesce tot, ca și cînd putea isprăvi.

dînsa zicea: „Românii trebue să fie oameni foarte bogați, de vreme ce aruncă atât de lesne banii.

„Am avut unul, care într-o singură noapte, a cheltuit câte-va sute de lei pe nemicuri și beuturi”.

— Nu mai sînt așa de bogați, zise Matilda.

— Aș! Un om cari nu-i, bogat nu cheltuesce; eu, dacă am 100 de mii de franci, nu me îndur să-mi fac c rochie pe an. Acum sînt încă în putere, pot munci; dar vine o vreme, când nu mai pot; și trebue să trăesc din venitul banilor. Am un singur băiat, e funcționar la o companie din Tunisia. Cine scie dacă îl mai ved? Fie-care trebue să avem un rost.

Matilda remănea uimită cum o femee din popor, care conomisese din închirierea camerelor o sumă destul de frumoasă, care la noi în țeară ar însemna o avere, la dînșii era socotită ca femee nevoiașă, căci își trimisese singurul copil peste mări și țeri.

Matilda, în toată simplitatea ei, își zicea: „Aceștia sînt în adevăr oameni, cari merită să aibă. Ei, prin economii și muncă, se îmbogățesc, pe când noi ne calicim prin necumpetare și pofte nesățioase”.

Dînsa își propunea ca, mergând în țeară, să fie de-o economie exemplară. De alt-fel, Iliescu în țeară era destul de cărpenos. Aci fusese atras în cursa jocurilor de noroc. Credea, nenorocitul, să se îmbogățească fără muncă!

În sfârșit sosi și ziua de mult dorită.

Iliescu își trecu examenele și luă diploma.

CAP. XIX

Pe drum

Pănă la graniță au luat bilet de clasa a treia.

Iliescu nu-și făcuse, cât stase acolo, nici un rând de haine.

— Ce miserie, zicea el neveste-sa, înnainte Românii erau foarte bine priviți în străinătate. Era de-ajuns să fii Român și aveai credit de mii de franci. Din pricina, înse, a câtorva șnapani, s-a stricat creditul și pentru cel de treabă. Închipue-ți nenorocire! Să nu-mi Ce lucruri eftine și bune! În țeară nu le sute de lei; dar ce folos, înnainte de a-ți lua măsură, numai ce auzi pe mangafaua de negustor: !

, găsim noi stofe și în țară!

— Dar e scandal să te întorci în țeară tot cu acele-și haine.

Și înnainte de plecare, își cumpără, cel puțin un mneferian.

Dar cu ce combinații!

.

Pentru aceasta câte rugăminți, câte milogeli și câte trimiteri la toți dracii, nu întrebuința Iliescu!

Pe alt coleg îl lăsă garant pentru o pălărie.

În sfârșit, dupe ce se văzu echipat, cel puțin cu atâta, i se mai așeză inema la loc, și zise:

— Fire-ar a Naibei, țeară de calici! Aici te faci econom de nevoe. Postesce robul lui D-zeu că n-are ce mânca.

Matilda, cu muncă multă, îi curățise un rând de haine, să nu pară de tot deochiat.

Dînsa plecase tot cu acelea-și haine cu cari venise.

— Cel puțin n-ai putut tu economisi o pălărie să-ți faci.

— Te rog, Iliescule, nu mai vorbi.

— Tac, iată-me tac. Numai nu începe tu. De-am avea noroc s-ajungem în țeară cu trenul de noapte.

— Sigur, ești sclivisit, ți-e rușine cu mine.

— Nu, dar vezi, mi se compromite cariera de avocat. Ca să fii avocat mare, întâiu de toate se cere să ai o casă buna; al douilea, un birou nu luxos, dar sever și imposant,cu biblioteci mari. Când o intrea clientul la tine, să creadă c-a intrat în altar. Și fii la față sever. Să vorbesci scurt și cuprinzetor. Din două vorbe să ghicesci afacerea. De-l vezi cî se întinde la vorbă lungă, să scoți ceasul și să uiț posomorît.

— Bine, bine, zicea Matilda, în simplicitatea ei, pentru a te purta așa trebue să fii întâiu avocat cu vază.

— Eu voiu să fiu de la început cu vază. Îmi trebue câte-va procese bombastice, cu cari să fac mare gălăgie. Și câte-va vorbe la nășica. Pe urmă viitorul e al mieu.

— Să nu pui mare temeiu pe nănașa, e fățarnică.

— Apoi la tine toate femeile sînt rele, numai tu ești bună. Ce soiu de ființă ești tu? De două zile cunosci o femee și a treia zi neapărat scornesci că mănâncă carne de om.

— Bine, vom vedea cine are dreptate.

— Eu atâta sciu, trebue de la început, cu ori-ce preț, să câștig un proces criminal, un proces civil și unul comercial. Pentru aceasta trebue să jertfesc și cenușa mamei din groapă. Pe urmă o să vedi cum or să-mi curgă cele mai grase procese.

— Eu, dragă, cred că fără muncă n-o să poți face mare lucru: arama, ori-cât ai polei-o, tot nu-i aur.

— Se poate tu să nu mă contrazici? N-ai fi tu de n-ai face așa! Sînt nebun, că-ți aret planurile mele.

Iliescu se ridică în picioare și se uită pe geam, privind satele cu case bune, câte cu doue rânduri, și străzile curate, par-că erau în nisce orășele.

Matilda avea înfățișare de plâns: hainele ponosite, fața slabă; părea mult mai bătrână de cât era.

Cine ar fi mai cunoscut-o acum că-i galanta proprietăreasă, care, mai acum cinci ani, se întoarcea de la băi în costum elegant de voiaj, cu două-trei geamantane de piele rusească, cu geanta la șold, în care cuconul Todiriță avea grijă, din vreme, să-i pue destui bani?

Poate ea singură, căzută pe gînduri, asemăna atunci cu acum. Atunci i se părea lucrul cel mai firesc din lume să fie așa. De, doar era nevasta unui proprietar! Nu destul sta toată vara surghiunită la moșie? Nu merită și ea să resufle măcar o lună aerul Europei civilisate? Bolnavă ori nu, era o cerință a sufletului ei să părăsească satul cu mojici și să vadă o lume lustruită, elegantă, pe care numai privind-o te simți și tu mai om.

Așa gândea atunci. Dar de deosebire între întoarcerea de-atunci și cea de-acum! Atunci fie-care se da în laturi, făcînd loc tinerei, elegantei și frumoasei călătoare.

Acum semăna foarte mult cu o nenorocită governantă, căreia i s-a ros rochia stergend-o să fie curată, iar pălăria și-a deformati-o, voind să.

Fața galbenă și trecută.

Se cunoscea culoarea feței într-o cameră fără și fără aer, precum și din pricina unei hrăni,la care predomina pîinea și ceaiul.

Matilda avea haine frumoase, dar, În graba ei de plecare, ca șă-l găsească pe Ilieseu, nu-și luaso nici o rochie, afara de cea de pe dînsa.

Pe Matilda o mâhneau destul aceste nenorociri trecătoare, dar n-ar fi pus pe ele temeiu, daca alta ar fi fost purtarea lui Ilieseu.

Dînsa era pătimașă și, ca toți aceștia, avea simțirea aproape amorțită, pentru tot ce nu era patima ei.

Parte din călătorie o făcură prin Polonia, ast-fel că nu puteau vorbi nemic cu cine-va, pasagerii toți fiind din popor și vorbind numai leșesce.

Mâncare luase Matilda nisce mezeluri.

Ilieseu o ridea mereu de, acest obiceiu cărpenos de a duce mâncare cu sine.

— De ce sînt gări, soro?

— Sînt, dar dacă n-ai bani, ai tot dreptul să mori de foame.

Ilieseu răbda ca un câine, dar nu cerea nemic. Plecase seara și mâncase.

— „Noaptea n-o să mănânc, gîndea el. A doua zi o duc eu cu țigări, noaptea viitoare dorm și demineața ajungem.”

i se făcu galben înnaintea ochilor, de foame.

Se cam uita galeș la coșulețul Matildei. Aceasta îl observa, dar nu zicea nimic.

. Dînsa mîncase pe în zece.

Ajunsese la vorba Țiganului: „Mai zi, cumetre, vorba ceea”.

La urmă, răzbit de foame, zise:

— Scii că nu-i chip, mi-e foame al dracului!

— Daa? Dacă n-ai bani! Te-ai cobori la o gară.

— Bine, dar mi-e foame.

Aștepta ca Matilda să-l roage, dar dînsa se făcea proastă.

La urmă, scos din răbdare, zise:

— Ce ai acolo de mâncare?

— Ce să fie? Mezeluri și pâine.

— Ia scoate să mâncăm.

Matilda scoase și-i dădu un șervet.

Uitase Ilieseu de ponosul că numai mojicii umblă cu tăgârța de mâncare prin tren.

Foamea trece peste ori-ce fudulie; vorba Românunului: „Goliciunea încunjură, dar foamea dă de-a dreptul”.

— Ei, Iliescule, mai lasă, că ți-o cădea greu.

— Fie, că foame-mi era.

Matilda zâmbea reutăcios.

Strînse ce mai remase; avea încă de o mâncare.

Dar vorba lui Ilieseu: când dormi, nu-i nevoe să mânânci.

S-aprpiau de graniță.

Ilieseu își puse guler, manșete curate și nedeslipită lui cravată albă.

— Ce vrei, sor-o, în țeară nu merge să umbli cum dă Dumnezeu; la noi, un biet fucționăr umblă mai curat de cât la ei bogății. și se mai zic civilisați.

Matilda era prea plictisită de cochetarisirile lui Iliescu. S-apropiau de țeară și par-că insulta ce-i făcuse se trezea tot mai mult în sufletul ei amărît. Cu cât vedea că el n-o să mai aibă nevoe de dînsa, cu atâta se aștepta de la el la o purtare din ce în ce mai rea.

De aceea zise cu vedită rentate:

— Scii că nu în lux stă civilisația.

— Dar nici în a umbla ca un selbatec. Fad impresie proastă și lumea fuge de tine ca de lup.

— Morminte văruite, dacă nu-ți faci și sufletul bun!

— Nu sînt eu om bun?

— Vom vedea. Aici am suferit destul!

— Cine ți-a zis, sor-o, să vii?

. Lucrul reu nu piere!INu ți-ai uitat vorba veche!

tot-dea-una e prea bun și se nenorocește singură.

n-am noroc cu tine. Me mir c-am luat licența. Noroc că n-am stat fața ta de vecinică martiră.

— Ei! eu nu pot să fiu cu două fețe. Ce-ți ziceam? Să citesci, că alt-fel nu vei reuși.

— Dar! Slavă Domnului, alții nu citesc nici cât mine!

De-acum să me lași în pace, eu n-am trăit cu mintea femeei și nici de acum înnainte nu voiu trăi. Tu să-ți vezi de oale și de mătură și eu de treaba mea.

— N-ai spus mare lucru, asta o zice ori-care mojic. Mai cu ceartă, mai cu bine, ajunseră la graniță.

Tovarăși de călătorie, de pe la un loc, avură nisce Evrei, cari se întorceau în țeară. Tocmai se nimeriseră nisce cunoscuți de-ai lui Iliescu.

Îi apucară sudori de necaz. „Aici ghinion al dracului. Să mă vază venind din străinătate în clasa a treia și cu nevasta! Asta o șă me compromiță în oraș, o să-mi strice tot rostul! Cu femeea asta nu-i noroc și pace! Vezi c-o să-mi meargă ca la cei spânzurați”.

CAPITOLUL XX

În țeară

Trecură vr-o doi ani de la venirea lui Iliescu din străinătate.

Slujnba o lăsase încă de la plecare.

Era de mult în scris în barou.

.

Avea pricipiile lui;

— Nu-i, bre, un merit șl spui, ca un papagal, după alții! Să poți da tu soluții.

Avea pretenții să fie om de afaceri delicate, și oamenii de afaceri se nasc nu se fac, zicea el.

Și, ce-i drept, era foarte dibaciu în așa zisele lui afaceri delicate.

Putea s-aranjeze un faliment așa că nici diavolul nu-i mai dădea de cap.

Avea câți-va Evrei, cu cari punea la cale afacerile delicate.

Își găsiseră ei omul și el oamenii.

Pe la tribunal da foarte rar.

Când îl întreba vre-un coleg că nu l-a văzut cam de mult pledând, el respundea cu ifos:

— Pledarea, mon-cher, nu-i scop, ci mijloc. Ferice, când n-ai novoe de el!

Se credea foarte deștept, și cu ifos își resucea mustățile, rîzend.

De alt-fel nu se putea plânge; afacerile îi mergeau strună: dovadă că se simțea novoe de un om ca dînsul.

Acum ținea casă deschisă, venea la el destulă lume, și încă bună, căci se jucau cărți ca nicăeri aiurea.

În două seri pe săptămână la el era partidă de cărți. Într-o seară numai curat de bărbați, tot ce avea orașul mai ales, adecă mai cartofor. În altă seară se întruneau familiile cunoscute ale lui Iliescu.

Avea persoane sigure, cari aduceau și pe altele străine.

Di-ntre familii venea doamna Dănescu, nelipsită cu protejatul ei. Își schimbase înse protejatul. Cum zicea dînsa, celălalt „făcuse aripi”.

— „Ce să le faci, dragă, așa-s băeții. Cu cât le-i intra în voe, cu atâta, de la o vreme, te cred datoare să-ți golesci punga pentru ei. Și să vezi cum îi țin eu. Ce nu le fac? Cafea cum au ei, n-are nici prințul D-apoi dejun, dar masă? Mă rog, îi caut ca pe copiii miei! Gura lumei, numai moartea o astupă? spune multe și mărunte. Mie de așa ce-va îmi arde?

„Dar vezi, cum să stai, sor-o, singură, numai cu o toantă de servitoare? Te strînge într-o noapte cine-va de gât și nu vine lumea, bat-o focul, să to scoată”.

Asemenea discursuri le spunea Dăneasca aproape regulat.

Când se întâlneau cucoanele, cele cari o găseau pe Dăneasca, venită, întrebau pe cele venite mai înnainte:

Toalete de servitori, Dăneasca o da iar pe-a ei.

— Ei, dragă, nu sînt egoistă, nu pot trăi a face cui-va bine. Trebuie să fie cine-va prea tiran la inima lui ca sa nu ție la nimic pe lume.

Cucoanle zâmbeau.

Iliescu de obiceiu câștiga.

Un lucru trebuie să le pară altora curios: cînd pierdea el, cîștiga un prieten al lui.

— Cine-și face sânge reu la cărți mai bine să nu joace. De ce te necăjești mai mult, de ce își pierdi combinațiile și nu cîștigi. Mie mi-a spus asta un jucător bun de la Monaco.

—„Nu-i, d-le, dicea el, nici noroc, nici nenoroc, e mobilitatea fisionomiei d-tale; care te face să câștigi ori să pierzi. Sânge rece, signore, iată ce trebue să ai când joci cărți ori alte jocuri de noroc.

Sfatul mi-l dase prea târziu: eu pierdusem cincizeci de mii de lei, zicea Iliescu, posînd în filosof.

Puțini înse ascultau filosofiile lui; toți erau mai amețiți ca de băutură.

Cu câtă forță nervoasă se cletina într-o seară la cărți s-ar fi putut face mari isprăvi!

La o masă jucau bărbații și la alta cucoanele.

La masa întâia se număra cu sutele; la a doua cucoanele, mai econoame, numărau cu zecile.

Adesea adunarea nu era răsipită la patru demineața.

Matilda căpătase și ea patima jocului.

„Mai uit necazurile”, zicea densa.

De două ori pe săptămână, două mese cu postav verde erau întinse în salonul lui Iliescu.

Mai tot-de-a-una îl prindea pe unu mai pătimași poftiți să vie mai târziu.

— Boerul nu s-a sculat încă, li se spunea.

Iliescu își trata mosafirii cu ceaiu, coniac și bișcoturi.

Adesea, spre a-și mulțumi fala, chema și câte un biet funcționar, fost coleg de ai lui.

Îi areta biuroul, biblioteca și salonul, la toate îndoindu-le prețul. Era pentru el o mulțumire nespusă de a citi mirarea și părerea de reu la acel nenorocit funcționar că va muri fără să ajungă la așa bun traiu.

— Înțelegi, mon cher, zicea el fostului coleg, eu nu eram de funcționar. Caracterul mieu independent nu se putea obicinui cu vecinica încovăere a spinărei înnaintea șefilor și parașefilor.

Pe urmă eu am cap de afaceri, fac, mon cher, afaceri splendide. Nu mai departe eri, din 2 vorbe am câștigat o mie de lei.

— Sigur, când ai asemenea noroc, ar fi pecât să nu profiți, să te prostesi! ca mine cu 200 lei pe lună.

— Scii ce? eu ție am să-ți fac rost de secretar la mine. Câștigi cu siguranță 300 pe lună. Eu sînt cam leneș la scris. Mi-ar trebui cine-va să-mi scrie. Pe urmă nu face să pierii un timp prețios, când îl poți întrebuința cu folos într-altă parte.

Aceste lucruri le debita Iliescu la fie care fost coleg înnaintea căruia voia să arate ce om priceput și cu noroc e el.

— Trebue, mon cher, energie și pricepere; să începi cu 100 lei pe lună și s-ajungi la oare-care comfort. Trebue ce-va pe care nu îl au toți.

— Acum ai nemerit.

— Dar am și muncit, mon cher. Scii când mi-am trecut examenele, credeam că me ia dracul, m-apuca ziua cetind. O! sînt pretențioși în străinătate, nu ca la noi! și ce-mi folosesce mie acum? Par-că eu lucrez dupe cărțile lor! Afacerile delicate, mon cher, iată ce rentează la noi în țeară. Astea sînt vrednice de oamenii cu inteligență și dibăcie.

Fostul coleg îl asculta cu gara căscată. Putea să nu-și zică?

„Pot bârfi unii și alți, dar Iliescu e om superior, nu ori-cine ooate ajunge ce-a ajuns el.”

— Scii, mon cher, cum sînt eu cu voi? Cum ar fi câți-va pe aceea-și luntre în timp de furtună. eu, mai ușor, am sciut să scap, am sărit și am ajuns la un mal înflorit, voi v-ați scufundat cu luntrea lîngă.

— Foarte adevărat, fostul coleg.

Iliescu, spre a-i mîngîia rana și poruncea să le aducă lichior.

Matilda pierduse patima pentru Iliescu, zicea și ea, ca toate femeile: „Așa-s bărbații; bine că-mi ține luxul și rangul mieu”. Dar, în chimb, luase și ea patima cărților, cum am spus.

D-nele aveau partidele lor de cărți ziua, mult mai serioase de cît cele de seară. Nu le sciau bărbații nici cît pierd, nici cît cîștigă. S-adunau de pe la și plecau tocmai seara, pe la 6 acasă.

De cîți-va ani, patima cărților se răspîndea în mahala ca o boală.

Matildei îi strica grozav emoția jocului, dar nu voia sa se lase cu nici un chip de ea.

Erau cucoane cari dădeau în cărți cheltuiala zilnică și remâneau acasă copiii și servitoarea să postească, dacă nu se îndura Herșcu din colț să le dea pâine și zahăr pe datorie; căci ceaiul îl fierbeau de câte zece.

În asemenea căsnicii nemodel, femeea nu mai putea bănui bărbatului: vițiul îi prinsese pe amândoi în ghiarele lui nemiloase!

Vai de copii!

Și Matilda luase de-abinelea patima cărților.

Din nenorocire nu câștiga tot-de-a-una, și când pierdea, se enerva grozav.

Odată era să se bată cu Băneasca. Fiind Iliescu acasă, auzi vuet și le despărți. Noroc că o ceartă de la cărți nu se prea ține în seamă.

.

— Vezi, d-ta ai noroc și la una și la alta, dise Matilda, ca s-o împungă.

— De unde scii tu? tău îl scie toată lumea, , alt-fel ai fi proastă, de n-ai avea noroc la vîrsta ta.

— Lasă vorba, sor-o, și taie ici.

— Uit-te ne-au întrecui vecinii, au zece mise și noi abia opt, zise cucoana tinerică a unui locotenent.

— Eu joc și mi se pare că bobocul mieu pierde regal.

— Dă, tușă, așa-i la cărți; odată pierde, odată câștigă.

— Vezi că bobocul numai pierde.

— Ei, lasă-l, când s-o face gânsac o câștiga.

— Dacă i-or smulge așa penele, nu se mai face el. gâscan, zise cucoana locotenentului.

Și toate rîseră cu haz afară de Dăneasca; dînsa înțepată, aruncă pe masă cărțile, zicând că nu mai joacă.

— Alei, sor-o, ce te-ai supărat? Dar ei cum glumesc pe seama noastră? zise Davidoaea, prietenă cu Dăneasca. Avea și ea bobocul ei, dar nu-l socotea în lume.

Ba chiar o critică pe Dăneasca în fața Matildei.

— Ce nu-i spui, sor-o, să le facă, dar la dracul, mai pe ascuns. Bine, e prea, prea!

— Femee bătrână și nebună! N-o vețli cum se îmbracă de caraghios? Par-că-i o fețișoara de opt-spre-zece ani.

— Bine, sor-o, ea-i de garsonetă? A-zi mâine o s-o vezi cu roche scurtă.

Pe de altă parte Dăneasca o critică pe Davidoaea.

— O esuită, dragă. Ce mai face pe mironisița, par-că lumea n-o scie?

Cel puțin să aibă curajul faptelor. La ce să fur lauda lumei,. dacă n-o merit?

Uit-te asta sînt eu. Ve place bine, nu. atâta pagubă. Într o zi vroia să-mi facă morală, las pe mine că i-am dat eu bani pe miere.

Acestea erau discuțiile, când așteptau se mai vie altele ca să aibă cu cine începe jocul.

Când nu era Matilda de față, o forfecau pe dînsa.

— Ce crezi dragă, o hoață și nimic mai mult. Trebue păzită din ochi.

Dacă și-a prădat ea bărbatul! Cu ce crezi că-i luxul ăsta? Doue sute de mii i-a furat. L-a apucat pe sărmanul om pe loc damblaua. Ah! e femee fără inemă! Lucru mare dragă! eu nu i-ași veni în acasă, doamne feresce, dar bărbatu-mieu are o afacere cu Iliescu. S-o isprăvească să vezi, mai întru în casa ei.

Vezi bine, zicea femeea locotenentului, el ce-i de vină? Cine-i acela să-i dai și să nu ia?

băiat tîner, frumos, și poate să-i.

— Banii să trăiască, sutele mărită slutele!

Cînd înse intra Matilda, îi săreau în gât, din „dragă” și „sor-o” n-o scoteau.

Asta însemna la d-lor că sînt femei de societate! trebuie sa fie amabile cu ori-cine.

— Poți să-l critici pe om în lipsă, dar în față, nu. Ți-l faci dușman, sor-o, și nemic mai mult, zicea într-o zi Dăneasa nepoate-se. M-a pus pecatul să zic Davidoaei că prea își încarcă pălăriile. Și ce crezi că s-a întâmplat?

Vai, dragă, mi-am aprins pae în cap. Unde a început mahalagioaica:

— „Doară eu n-oi umbla ca fetițile de la școală cu garsonete. Pe d-ta, mâine-poimâine, te-oi vedea cu beretă și roche scurtă”.

Îmi era lehamete de gura ei. De acum s-o ved pe una că-i c-un ochiu la spate și nu-i zic nimica.

— Ăi dreptate, tușă...să-ți faci dușmani pe gratis?

Într-o seară se întărâtaseră domnii la joc; protejatul pierdea pe-un cap.

Dăneasca mereu trăgea cu coada ochiului.

— Ce faci, tușe, îi zise Matilda, uit-te, ai dat cărțile reuu, ce-l tot pândesci pe Gică?

— Nu vezi că pierde mereu:

— Lasă-l, doar nu-i copil. A intrat la leafă, spunea.

.

— Lasă-l să dea, că are de unde.

— Îl bate baba acasă. M am dus pentru o daraveră. Adică, nu-i. Am intrat cam pe neașteptate; erau la dejun. S-auzea gura ei.

— Și-ai căpetat loc?

— Cum de nu, eu să nu capet? Îl lăudam pe moșneag de se credea tinerel.

Să-l scie dînsa.

Pe la vre-o doue-spre-zece s-auzea ceasul.

Matilda servea pe toți cu o grație deosebită.

În sfârșit, după multe necazuri, își ajunsese parte-din ideal. Avea casă deschisă, primea lume și nu mai era surghiunită între mojici.

Dar în sufletul ei începeau să se deschidă alte răni.

Iliescu nu privea cu ochi rei patima Matildei la joc, mai ales că dînsa juca o sumă hotărîtă, din care nu eșea, Doamne feresce. Dese-ori la sfârșitul lunei eșea că nici n-a pierdut nici n-a câștigat, cel mult pierdea trei-deci, patru-zeci de lei.

Atâta cheltuială pentru distracția ei nu era mare lucru. Pe urmă alt bun, nu-l puteau bănui pe Iliescu. Casa lui ajunsese vestită ca un fel de casă de joc.

Odată pe septemână, când era partida bărbaților, veneau și necunoscuți, adus de vre-un cunoscut mai vechiu.

De câte-va ori erau să se întîmple scandaluri, ba chiar bătăi în formă.

Într-o noapte veniseră vre-o doi străini groși în pungă, dar șmecheri la joc. Pe prietenul lui Iliescu îl prinseră cu cărți măsluite.

De aci palme, picioare, trânteli pe jos: cei noi veniți erau ca nisce lei furioși.

— Vrea să zică ne-ați atras în cursă ca să ne pungășiți?

— Pârlaciu ordinar, striga altul. Să-i dăm la cap! zbierau cu toți.

Voiau s-aducă poliția, dar se temeau de prea mare scandal. Iliescu făcu pace, dând fie-căruia banii înderet.

— Mon cher, ve rog, nu faceți scandal, aici e casă onorabilă.

— Ba-i un tripou ordinar! Las, te învețăm noi minte zbierau cei doi.

Matilda, trezită de scandal, se duse de ascultă.

Când auzi ce-i, o apucă o bătae de inemă și aproape nu leșină. Cei doi străini îl numeau pe Iliescu gazdă de hoți, pungaș și-i aruncau și alte epitete frumoase.

Din acea noapte grozavă Matilda prinse groaza cărților și voia să-l împiedice și pe Iliescu de a mai juca.

— Vrei să te vezi dus la temniță?

— Naivitate, dragă, aceia au fost nisce nebuni. Toată lumea bună joacă.

— Joacă, dar nu ca tine; pe mine nu căuta să me minți.

— Ești nebună! Tu cu asemenea vorbe mă nenorocesci.

Ascultă, nu me scoate din sărite la poliție. Fac o anonimă la poliție.

— Ași vrea s-o ved și pe asta.

Nu pot dormi de vuet, de certe. A doua zi sînt moartă de oboseală.

— În casa mea nu primesc porunci.

— Casa ta?

— S-o scii.

— Da, casa ta, cu banii miei.

— E pe locul mieu.

— Dar e cu banii miei.

— Dovedesce.

— Rușine! Oh! De-ași sfârși, să-ți remâe tot ție.

— Așa începi tu. Ai un talent nespus pentru a stârni ceartă.

— Dar me cert pentru binele tău.

— Îmi cunosc eu binele mai cum se cade de cât tine.

În vremea aceasta întră un Evreu spănat:

— Domnule Iliescu, m-ai nenorocit.

— Acela zice c-are să me dea la temniță; bani am luat și treabă n-am făcut.

— Ei și ce poftesci? Dacă nu s a putut.

— Să-i dăm banii înderet. Domnule Ilescu, e om cu influență, și me nenorocesce.

— Dă-i.

— Cum să-i dau? D apăi eu vi i-am dat D-Voastre.

— Eu nu dau nemic. Ai înțeles? Am muncit, am lucrat, dacă nu se poatem ce să-i fac? Nu pot să muncesc de pomană.

— Dar de unde să-i dau?

— De unde scii; eu bine muncesc pentu tine. nenorociți. Dacă me dă în judecată, eu spun tot, zise Evreul, eșind răpede pe ușă.

— Spune și eși afară, zise Iliescu furios.

Matilda remăsese de piatra.

— Dar, pentru Duninezeu ce-o mai fi și asta? zise Matilda.

Iliescu o privi lung și urît.

— Dar de când o să mi te amesteci, cucoană, și în daraverile mele de drept?

— Zi mai bine de nedrept.

— Te rog, cară-te și când îmi vin clienții, să faci bine să nu-mi stai în biurou.

— Ei și ce? Îi mănânc?

— Înțelegi că me compromiți.

— Te compromiți, me tem, singur.

— Matild-o, nu me scoate din sărite. Lasă-me dracului!

CAP. XXI

Copil înstrăinat

Matilda avea mereu neînțelegeri cu Iliescu. Purtarea lui era din ce în ce tot mai rece și mai aspră. În sufletul dînsei să făcea un gol nemărgenit; tot mai mult se simțea înstrăinată.

Ar fi avut nevoe de cine-va cărui să-i arate sentimentele, față de care să-și verse toată dragostea ei.

Untul și nemulțumirea care q mistuiau la Chindesci, când îl cunoscu pe Iliescu, începură s-o muncească și aci.

Dese ori, stând singură, se îngrozea de starea sufletului ei.

La început, când o apucau asemenea momente urîte, cerea să le scuture și mergea pe la visite. De la o vreme, când o prindea boala urîtului, nu mai avea putere să se misce din loc.

Sta ceasuri înmormântată în urît, mistuită de tot soiul de gânduri.

În asemenea zile urîte nu vedea nici de gospodărie; pe servitoare o lăsa în voe. Masa era înșirată, bucatele reu făcute, camerile neîngrijite, cu un cuvînt era-casa pe dos.

De-aci începea Iliescu a face observații; Matilda, furioasă, găsind prilej să-și descarce nervii, începea a-i respunde cu vorbe grele.

— Nu-ți place, ia-ți jupăneasă și bucătăreasă.

— Dar păn-acum n-a fost nevoie.

N-a fost nevoe, fiind-că puteam eu vedea de toate. Mi-am istovit puterile, mi-am pierdut sănătatea, nervii mi s-au stricat de tot cu atâta grijă și muncă. Nu voiu mai face nimic, fiind-că nu ved nici o recunoscință?

— Sfinte Onufrie. Ce-or mai fi și vorbele astea? Dar eu nu muncesc? Îți cer recunoscință? Muncim fie-care în felul nostru. Doar căsnicia e o tovărășie; tu faci ce poți și eu de asemenea.

— Da, ce poți; dar mie mi se cere ce nu pot.

— Bine dragă, m-am opus eu să mai ei o servitoare?

— Poți să ei și zece, dacă nu le-oiu conduce, dacă nu mi-oiu strica nervii cu ele, în zadar, tot casa va fi pe dos.

— Atunci ce-s eu de vină? Fie-care ne stricăm nervii în felul nostru. Câte neajunsuri, câte meschinării, câte lovituri nu primesc eu? Me plâng ție? Te învinuesc pe tine? Îți scot ochii că muncesc pentru tine?

Matilda, nervoasă la culme, nici n-auzea vorbele lui. Dînsa avea o rană ascunsă, pe care singură n-o scia unde-i: sîmția durerile, fără ale sci anume de unde vin.

Și în asemenea stare se lega de cine putea.

Că Iliescu nu se purta ea corect nu mai e îndoiaiă; dar aceasta nu era de-o și de doue.

Sufletul chinuit și zbuciumat își caută dese-ori singur un prilej de mântuire ori măcar se întreabă: cari sînt pricinile ce-l chimie?

Într-un asemenea moment de furie sufletească Matilda zbucnind în plâns, îngână.

Oh! să-mi fi trăit copilul, ce mângâere aș fi avut. Aveam pentru cine trăi, pentru cine me jertfi. La fie-ce moment ar fi fost lîngă mine, l-ași fi desmierdat, mi-ași fi recorit sufletul cu sărutările lui!

Acum Matilda pusese degetul pe rană.

Sentimentul de mumă, desprețuit, lăsat în umbră, părăsit într-un chip atât de brutal, își răsbună. Vine o vreme când femeea cea mai rea, mama cea mai crudă, simte o groaznică mustrare de trecutul ei. Matilda avuse un înger de fetiță, pe care și-o înstrăinase prin purtarea sa.

Și alt copil soarta crudă nu voi să-i dea.

Sentimentul matern sta în umbră, înlăturat, dar nu învins. Aștepta să vază slăbite celealalte sentimente, bolnave și poate moarte, pe veci, în inema Matildei.

Această stare sufletească nu era ce-va deosebit numai pentru Matilda.

Toate acele femei cari, în vultoarea tinereței nesocotesc simțirile de mumă, grozav sînt pedepsite; când le e amorțitășimoartă furia tinereței sentimentul matern se răzbună îngrozitor. E adevărată observația poporului: femeea care n-a scăldat și pieptănat copii, scaldă și ține în brațe căței și pisici.

Une-ori o apuca așa exces de sentimentalism în cât ar fi voit să-l întrebuințeze pentru Ilieseu.

Dar era prea mândră să cadă atât de jos, vezînd că dînsul, nu numai nu are dragoste pentru dînsa, dar, cât poate fuge, caută să stea cât mai puțin pe-acasă. Mereu pretexta că are afaceri; iar, când venea, se închidea în biurou, zicând că are de lucru.

Chiar la masă era tăcut și gânditor. Matilda mereu se întreba, de nu cum-va n-are, el vre-o legătură în oraș.

Își zicea ea singură: „Paoate s-o aibă sănătos, eu nu mai sînt în, stare să lupt”.

„Mi-s de ajuns atâtea suferinți; facă după cum o voi”...

Era o zi de iarnă, ger și senin.

Scăpăra văzduhul; zăpada sclipea ca o pânză de diamante în bătaia soarelui.

Matilda de demineață, se simți prinsă în mreja urîtului, care-i înăbușea resuflarea.

Un dor ascuns o’ zbuciuma mereu: era dorul de copila sa.

Gândul îi zicea că are și ea drept la dragostea fetei; doar e trup din trupul său și sânge din sângele său.

În asemenea moment i se părea că va lua cu sila dreptul ei la sentimentele fetei. Și în această furie de sentiment, în suflet îî năvălia un noian de desmierdări, cu cari avea să printjă pe fată ca să-î arate dragostea la care ea, ca mumă, avea drept.

Maria îi spusese că fata e la pension. Matilda se hotărî să meargă s-o vază.

Nu-și putea închipui că fetița, văzend-o, nu se va bucura. își zicea în minte, că un copil nu pricepe nemic și n-a putut să-i judece purtarea.

„S-o strîng la inima mea și tot focul dragostei nepotolite ce simt în mine o să i-l împărtășesc și ei”.

Luă o trăsură și plecă la Maria, care, de o bucată de vreme, era foarte tristă.

— Ce faci, dragă Mărie, clise Matilda, sărutând-o. Ce nu mai viî pe la mine? Pot să mor și tu nici nu te gândesci

— Vai, dragă țață, fie-care avem ale noastre. Mătușa e din ce în ce mai nervoasă, mai rea; îmi vine une-ori să iau câmpii.

— De câte-ori te-am vezut, nici o dată n-am avut noroc să fim singure. Ce s-a făcut cu propunerea ta de mări tare? diceai că lonescu ține mult la tine?

— Oh! nu-mi mai aminti, lasă-me. Ce n-ai auzit nimic?

— Nu, dragă.

— S-a împușcat!

— Ce spui? Am auzit, dar nu credeam că-i el. Și cum se face că a luat el bani? Spuneai că-i un băiat-cinstit.

— Și spun și acum. Nenorocirea, când pândesce pe om, își bate joc de cinste și de tot.

— Ei, cum asta?

— Șcii că era însurat.

— Ei și nu se divorțase?

— Viespea, dupe ce-și bătuse joc de el, nu voea să divorțeze, ca să aibă pensie. La urmă se învoi dacă-i dă trei mii. El a plecat la oraș, la o gară, șef. Mie nu mi-a spus nimic; se vede că păcatul l-a împins de ă luat banî să-i dea ei, crezând că va pune la loc. Și sigur i-ar fi pus, sărmanul, că era om cinstit.

S-a făcut înse inspecție mai curend de cît credea și, atunci, neputend suferi rușinea uneî destituiri, căci doar nu erau să-l omoare, s-a împușcat.

— Se vede că nici tu n-ai noroc ca și mine.

— Cu mine, dragă țață, s-a isprăvit.

Îndată ce moare mătușa, și mult nu cred s-o ducă, plec la mănăstire; trăesc pe lungă o maică.

— Mătușa ți-a făcut testament?

— Mi-a făcut, dar ce mă mai uit eu? Mare procopseală nu-i casa asta.

— Ori cum, o vinzi și tot ai ce-va.

— La mănăstire nu-mi trebue mare lucru.

— Taci, dragă, cu mănăstirea. Cum ai să traesci în fmstietate, tu fată tînără? ai încă viitor, nu-i doar urnea cât se vede pe fereastră!

La aceste vorbe Maria zbucni în plâns. Un sentiment de jale și durere îi cuprinse sufletul, gândindu-se la fericirea ce-o avuse la mănăstire acum doi ani.

Toate îi stăteau icoană vie în minte. În sufletul ei curat îl iubise pe lonescu cu toată puterea sentimentului de la douezeci de ani.

De mult nu plânsese, biata fată; nu era suflet care să-i înțeleagă durerea.

Acum, în fața Matildei, n-avea de ce s-ascunde, și plângea, plângea să-și recorească inema.

— Nu, nu, dragă, ai să Vezi; mă duc, de o pot îndupleca pe mătușa, plecăm la vară.

— Atunci am să remân și mai singură, zise Matilda cu jale!

Dupe asta trecură în odaea mătușei.

— Ce mai faci, mătușică? zise Matilda.

— Ce să fac? Nu se îndură Dumnezeu să mestrîngă să nu me chinuiască și să chinuesc și pe alții pe lungă mine.

— Ei, las’, nu te mai plânge; fie-care avem ale noastre. O lași pe Maria să meargă cu mine pănă la pension să vedem fata?

— Vai, cum să n-o las, dragă? Eu nu-i zic să se mai ducă în lume, că o să se oftigească, biata; tot întristată și amărîtă, sărmana, nici ea n-are noroc!

— Am fostun soiu de neam fără noroc, dragă mătușă.

— Da, fată, ai dreptate, boalele și păcatele s-au ținut lanț de neamul nostru.

— Și nu sciu de ce?

— Cine scie ce păcate o fi făcut vre-un străbun de-al noștri. A fost un pârcălab, în filele lui, o fi jupuit și asuprit multă lume, multe vădane și orfani o fi desbrăcat, că zice, că nu mai soia seama averilor. El a murit și neamul a mers tot calicind! E mare lucru, fată, blestemul!...

Luară o sanie și plecară împreună cu Maria la pension.

Tot drumul Matilda era zbuciumată și neliniștită de gândul cum o primi-o fata.

— Ai văzut-o, e mare? zise Matilda.

— A crescut ca din apă, nici n-o cunosci!

— S-a schimbat mult?

— S-a făcut frumoasă. E adevărat portret.

— Și te-a primit bine? Te-a cunoscut?

— De odată era cam timidă.

— De mine n-a vorbit nimic?

— E curios copil, nu prea vorbesce mai nimic. Ce-o-întrebi îți respunde.

Matilda, cu cât s-apropia, cu atât simțea tot mai mult, cum inema i se strîngea; simțea un fel de leșin, un fel de nelinisce, par-că s-ar fi presintat înaintea unul mare și aspru judecător.

Când trăsura se opri. Matildei i se păru c-a ajuns prea răpede. Par-că ar fi dorit să mai meargă; să mai depărteze momentul întâlnirei cu fie-sa.

Dacă nu i-ar fi fost rușine de Marin, s-ar fi întors îndărăt.

Când spuse directoarei scopul visitei, aceasta respunse înțepat, și într-o românească stricată.

— Părintele copilei m-a oprit de a da fata cui-va. Directoarea era un tip nostim, o Nemțoaică bătrână, care se uita curios prin nisce ochelari mari; pe urmă zise:

— Domnișoara e mătușa copilei?

— Da și eu sînt muma.

— Doamna e muma? Copila e de un an aci și până acum n-ați venit.

Matilda simți o căldură și o roșoață care-i acoperea fața; ca să respundă ce-va, minți.

— N-am fost aci.

— Domnia-voastră puteți numai s o, vedeți, eu nu pot lăsa copila nimănui fără voia d-lui Mustea.

— Dar n-o iau, doamnă, numai s-o văd; deși, ca mumă, ași avea, poate, și eu oare-cari drepturi asupra copilului mieu.

— Pe mine, doamna, nu me privesc acele drepturi; tot ce pot face e să chem copila, s-o vedeți.

În sfârșit, dupe multă cumpeneală, directoarea chemă fetița.

Copila crescuse, de n-o mai cunosceai. Iera un tip de frumuseță blondă.

Trăsurile, mlădierea trupului erau alo mumei, iar culoarea pârului și-a feței le moștenea de la tatu-se.

Ochii, de un albastru gingaș, amenințători prin privire, erau întunecați de nisce gone lungi și dese.

Copila, văzend pe cele doue doamne, luă o mutră foarte mândră.

Pe Maria o cunoscea, dar pe mă-sa de loc; atâta era Matilda de schimbată.

Maria, mai puțin emoționată, se repezii și o sărută, zicând:

— Ce, nu me cunosci Puică?

— Ba da, ești Maria, zice copila cu glas hotărît și statornic.

Se părea că vorbesce un om mare, care a vezut și.a suferit mult.

— Dar pe mamaea n-o cunosci?

Copila, din rumenă, se făcu galbenă și rosti mirată.

— Mamaea?

Matilda, cu lacrămilo în ochi, ne mai putendu-se stăpâni, se plecă și o sărută pe amândoui obrajii.

Copila se lăsă sărutată pe amândoi obrajii, fără a respunde.

— Ei ce faci, Puică? Nu mă mai cunosci de loc, zise Matilda.

— Nu, respunse fata, scurt și înțepat.

— Ia vezi, adu-ți aminte, zise Maria spre a îndulci lucrurile. Șezi colea lungă mine; spune-mi ce faci?

— Învăț, respunse copila, sec și rece.

— Ce mare te-ai făcut? Dar la mine n-o să vii? zise Maria.

— Nu, tataea mi-a zis să nu merg nicăeri.

— Bine nicăeri, da; dar la mine o să te lase. Când mergi la țeară!

— În vacanția de Crăciun.

— Nu ți-se urasce ție numai la țeară atâtea septămâni?

— Nu, sînt cu tataea.

— Tot pe arendașul cela îl aveți.

— Da, tot pe el.

— Tot așa-i de bună doamna Goldenschatz cu tine?

La această întrebare a Măriei, ochii copilei străluciră, ca la o amintire plăcută.

— Da, e foarte bună, me iubesce mult.

Maria se mira ce vorbă ar mai stârni, ca s-o ție pe Puica mai mult.

— Dar, de te-ar lăsa doamna directoare, n-ai merge să faci cu noi o primblare? Avem sanie.

Copila dete din cap și zise cu energie.

— Nu, nu merg; am de învețat.

— În ce clasă ești tu, Puică? zise Matilda.

— Într-a patra.

Matilda îi adusese o cutie cu bomboane.

Copila, luându-le, cu oare-care îndoială, părea că stă la gânduri, dacă să le primească ori nu.

Căuta par-că să-și amintească, dacă în această privință îi dase tată-se vre-un sfat, și zse cu receală.

— Merci.

Puica părea foarte stingherită de această visită. Pe fața ei se vedea o plictiseală, un lehamete.

În ochii ei nu licărea nici pic de dragoste pentru persoanele de față. Matilda, cu ochii ei de mumă, observa și cântărea totul.

Dînsa simțea cum tot mai tare i se desprinde ce-va din suflet.

Simți o durere în partea stângă. În urmă zise Măriei.

— Să plecăm, dragă Mărie; Puica s-a făcut selbatică de tot.

Copila nu zice nimic, ci plecă ochii în jos.

În trăsură o năpădiră pe Matilda lacrimile.

— Ce-i asta țață? Ce vrei, sînt ani de când nu te-a vezu?

— Nimeni, nimeni nu mai ține la mine! Mi-am înstrăinat copilul, sînt o netrebnică.

— S-a intimidat, dragă țață, să venim mai des și atunci o să vezi.

— Nu mai viu. E în zadar. Oh! cît e de grozav să roșesci înnaintea copilului tău.

— Păreri, dragă țață. Ce fantasie ai! Cum vezi lucrurile ce nu sînt!

— Nu! În zadar, ochii de mamă nu înșeală.

— Lasă-me cu ochii de mamă! Nazărituri și nemic mai mult; eu nu o cunosc pe fată mai bine de cât tine; nici odată n-a fost expansivă. Așa-i caractoiul ei.

— Astea-s mângăeri. Nu mă nșeală inema. Oh! cât sînt de nenorocită.

Matilda avea o sensație grozavă; i se părea că toată lumea se nărue peste ea.

Une-ori abia resufla, se simțea ca sub ruinele groase

— Dragă Mărie, vii cu mine până acasă, mi-e grozav de reu.

Ajungend acasă, simți fiori și junghiu dureros în partea stângă. De când fusese bolnavă, avea foarte des dureri și înțepături în inemă; dar nu voia să le ia seamă. Își făcea singură curaj, crezînd că ast-fel va înșela boala. Mai ales în certele dese cu Iliescu, simțea mai tare bătăile inemei, dese ori îi venea așa năbușeală că pleca, lăsîndu-l singur, a pune capet certelor. Bine înțeles, în alte zile le lua de la capet.

Doctorul o povățuia mereu să fie liniștită, să nu ia în seamă supărările și să se păzească de emoții.

Toate lucruri cu neputință, de oare-ce cu Iliescu se cărta aproape dilnic. Porneau de la nimicuri și ajungeau la cuvinte și învinuiri grele. Dintre ei pierise pănă și urma unei adevărate dragosti:

Matilda îl iubise cu patima femeei nebuno.

Acum vezendu-se desprețuită și tolerată, în loc de a fi iubită simțea un dor de resbunare împotriva lui Iliescu.

Dacă nu-l putea alte celea, cel puțin îl șicana în toate, chiar în cele mari și neînsemnate plăceri ale lui.

Lui Iliescu îl plăcea cafeaua amară, dînsa i-o da anume dulce; de aci urmau certe și împunsături.

— Da, zicea Matilda, cine are viața dulce își poate permite gustul să bea cafeaua amară.

— Sigur mi-o îndulcesci tu grozav, ca să fie dulce.

— Bine că tu mi-o îndulcesci pe a mea!

Pe unde-i fi petrecând; cine mai scie?

O să te iau cu mine într-o zi să vedipe unde petrec.

Ia seama că m-oiu lua singură, fără să me poftesci.

— Nu mi-e teamă, dragă.

— Te faci sfînt!

— Ascultă, Matildă, mă faci să-ți spun ce-va și n-o să-ți placă.

— Ba, te rog, să-mi spui.

— Se vede că judeci lumea dupe tine.

— Ce fel?

— Nu înțelegi? Cu atâta mai bine.

— Te rog vorbece clar, nu ca-n apocalips.

— Eu, dragă, n-am fost însurat și nu mi-am lăsat femeea...

La asemenea certe Matilda simțea junghiu în inemă; trebuia să fugă în altă cameră, să zbucnească în plâns și, dese ori, să-i vie leșin. Una di-ntre pricinile de ceartă era venirea lui Iliescu pe la doue și trei din noapte...

Cum veni acasă, se simți mai reu de cât de obiceiu, dar crezu că-i va trece.

— Draga țață, trebue să plec, mătușa mi-a dat de grijă să vin curând; de când a făcut testamentul în favoarea mea, e și mai pretențioasă.

— Nu vrei să remâi la masă?

— Nici c-un chip.

Maria plecă.

Dupe ce plecă Maria, pe Matilda o prinse un urît și o jale nemângâiată.

Îi era groază de singurătatea de-acasă.

Dar se gândea că poate Iliescu o veni în curând.

Fie-care minută îl părea an. Nu-l mai iubea pe Iliescu, dar tot mai era un om cărui să-și destăinuiască durerile.

I se urîse de așteptat.

Nici odată nu întârziase atâta. Par-că în ciudă îmi face omul ăsta, gândi Matilda.

Când îl vezu intrând pe ușe, se bucură; dar nu se putu stăpâni să nu-i zică:

— Bine, Iliescule, nu te gândesci că ai un suflet de om acasă?

— Vai, dragă, o afacere cu un ticălos m a ținut.

— Așteptările acestea me ucid.

— Doamne, sor-o, dar înțelegi odată, omul scie când pleacă și nu când se întoarce.

— Ce, ai plecat la Ierusalim?

— Nu, dar îți aține unul calea, ba să-î dai un sfat, ba propune vre-o afacere. De, trebue să-l asculți, așa e meseria.

— Fire-ar a dracului de meserie, care se sparge tot în capul mieu.

— Te rog nu începe. N-o să las afacerile să-țî fiu ție Nemțoaică.

Iliescu îî luase năravul; dacă vedea că nu mergea cu binele, începea cu reul. Matilda ori tăcea, Ori fugea, dar de astă dată se înșelă. Matilda era grozav de nervoasă din pricina visitei la pension.

— Bine, dar toată ziua afaceri și noaptea petreceri! Nu te gândesci tu cât sînt de nenorocită?

— Ce vrei sor-o, așa ți-e felul; de-ai avea palate și comorile lui Iov, tot o să te văicăreai.

— Fiind-că nici palatele nici averile nu-mi pot da fericirea.

— Dar ce? Spune-mi rețeta s-o aflu și eu.

— Mai multă simțire și milă.

— Așa-i femeea, când nu-i lipsesce nimic, îți găsesce cel puțin vina că ești nesimțitor, că n-o iubesci.

— Curioasă iubire!

— Ce vrei? De atâta sînt eu capabil, îțî bănuesc eu ție de așa ce-va?

— Frumoasă dragoste! Lipsesci cu nopțile și filele deplin de acasă! Nu-mi spui odată un cuvînt mai bun și au îndrăzneală să zici că me iubesci?

Fățărnicia și minciunile tale me ucid.

Scii că sînt bolnavă și te credi în drept să me minți mereu.

— Adecă sufer toate ocările tale și pentru aceasta sînt fățarnic?

— Eu, eu te ocărăsc?

— Ascultă, Matild-o, te sciu bolnavă și m-ar costa să-ți am moartea pe cuget; dar, te rog, nu-mi cere lucruri peste putință.

Nu pot să me țin de fustele tale.

Eu am nevoie de societate, de relații, de prieteni, de club, și numai legat m-ai putea ținea serile acasă.

De când ești bolnavă, rar mai pot juca în casă cărți.

Dupe ce muncesc toată ziua, am nevoe de distracție.

— Dar eu n-am nevoe de nemic? Pot sta singură zile și nopți întregi?

— Ție, ți-a spus doctorul să duci viață regulată, sa te culci de vreme, să ai aer curat, să nu stai în fum de țigare și mai sciu eu ce!

Dar eu, om sănătos, să me supun la viața unul bolnav, nu-mi vine de loc la socoteală și cred că-i absurd din partea ta să-mi ceri.

Între acestea, mai cu vorbă mai cu ceartă, s-aezară la masă.

Cu bucătăria nu se mai ocupa Matilda.

Ilieseu ținea bucătăreasă bună, câștiga de ajuns și-i da mâna.

La masă Matilda nu mâncă mai nemic.

În schimb Ilieseu avea mare poftă de mâncare.

Dupe ce-și beu cafeaua, Ilieseu se pregătea să plece.

— Vrea să țlică vorbele mele au cădut în baltă?

— Ce vrei, sor-o?

— Iliescule, sînt bolnavă, am fost la fată și ochii ei par-că ziceau: „Asta-i cățeaua de mamă!” Inema grozav me doare; te rog remâi.

— Nu pot, trebue să es. Am afaceri. La ce te-ai dus? Ce să-ți fac eu?

Cauți singură emoții.

— Caut, fiind-că sufer. Și tu, pentru care am jertfit tot, nu mai ții la mine.

— Iar începi cântecul? Pentru Dumnezeu, taci că fug.

Nu vedi cât ești de ridiculă? și zicând aceste vorbe, eși.

Plecarea lui Iliescu, în asemenea împrejurări, nu era ce-va nou. Matilda plângea, se blestema ori îl certa; el se făcea engles și eșea.

Era o căsnicie cu adeverat moderna.

În fața lumei, Ilieseu era politicos și foarte cavaler cu nevastă sa; din „dragă Matildă” din „mă chere”, n-o scotea.

Cine-i vedea credea că trebue să trăiască fericiți ca nisce porumbei.

Dar nici într-o seară plecarea lui Iliescu nu o zguduise atât de adânc ca într-aceasta. I se părea că-i atât de singură în lume și atât de lipsită de ori-ce ființă iubită!

Pe Matilda o apucă un plâns nervos, pe care nu-l putea de loc stăpâni.

Se mira singură, cum, dupe atâtea superări, nu se bolnăvesce odată mai tare și să isprăvească o viață plină de amar și decepții. Dînsa era sigură că Iliescu o înșeală, dar n-avea nici curajul și nici energia să înceapă cu el o luptă în această chestie.

Acum se făcuse și mai resonabilă, își zicea singură:

— La ce mi-ar folosi, dacă l-ași descoperi și m-ași convinge că menșeală?

Prin aceasta nu-l va face s-o iubească; iar chestia unui divorț nu-i venea la socoteală.

— Voiu suferi cât voiu putea, poate va veni o vreme și, lehemetuit, singur, de ticăloșiile lui, se va pocăi.

Și vecinicul refren mângăere al tuturor femeilor îi suna în ureche: „Așa-s bărbații; proaste-s femeile că-și fac sânge reu. Ferice de cele cari sciu să-și răsbune și să le plătească în acela-și chip.”

Într-un târziu i se secară lacrimile; nenorocirile sînt dese-ori atât de mari, în cât izvorul lăcrămilor seacă de la o vreme; dar atunci durerea nestinsă arde și mai îngrozitor.

Se gândea cum mulți bolnavi de inemă se culcă seara și a doua zi nu se mai scoală.

— „Ce fericită ași fi să mi se întîmple și mie ast-fel.”

„La ce să trăesci, când nici o simțire plăcută nu-ți încăldesce pieptul, când și a-zi și mâine acela-și chin de sentimente te mistue? și, vai, mai crud: acelea-și vecinice căinți îți doboară sufletul.”

În asemenea gânduri triste se culcă.

Iliescu veni tocmai în ziuă.

CAP. XXII

Boala Matildei

A dua zi, Matildei, când voi să se scoale din pat, îi veni amețeală și simți o durere în partea stângă.

Cercă să se stăpânească, rezemându-se de pat, dar nu putea de loc rosufla. O cuprinse o înnăbușeală, i se părea că-i lipsesce aerul; capul, greu cumplit, abia îl ținea ridicat.

Simți o vâjîială groaznică prin urechi, par-că ar fi sunat mii de bice.

Se culcă din nou.

Ilieseu dormea dus.

Venise târziu, în cât era în puterea somnului.

Matilda simțea tot mai mult că se înnăbușc.

— Iliescule, scoală că mor!

— Lasă-me, sor-o, să dorm. Iar te-au apucat istoricalele?

Respirația Matildei era din ce în ce mai anevoioasă, pănă ce, de odată, scoase un oftat greu și leșină.

Ilieseu, deși pe jumetate adormit, o auzi, sări din pat și începu a o stropi cu apă. Sună grăbit, îi dădu de mirosit apă de Colonia. În sfârșit, încet-încet, Matilda își veni în sine.

Ilieseu scrisese un bilet doctorului, rugându-l să vie pe dată. Trimise să cheme și pe Maria.

Doctorul era acela care o căutase la ceealaltă boală.

Măriei, când vezu pe bucătăreasâ că vine de demineață, îi sări inema din loc: gândi că sigur s-a întâmplat ce-va Matildei.

Scia că o lăsase ziua trecută foarte nervoasă.

— Ce-i, Marghioală? întrebă Maria, vezend-o pe servitoare spăriată.

— Hai curând, dudue, cuconița noastră e bolnavă.

— Ce are?

— A leșinat și-i tare reu, Gheorghe s-a dus la doctor.

— Membrac și plec.

— Eu fug; mi-am lăsat bucătăria baltă.

— Ce nenorocire pe biata femee! zise mătușa Matildei.

— De o fi reu bolnavă, ce să fac, tușa, poate va trebui să remân acolo?

— Mâi, dragă Mărie, Lisaveta va dormi cu mine.

Maria plecă foarte îngrijată. În nenorocirea surorei sale vedea și propria sa nenorocire. Iar vorbele mătușei îi sunau în urechi. „Sîntem un neam fără noroc”.

Câte-va minute, dupe ce ajunse Maria, veni și doctorul.

Cum o văzu pe bolnavă, cu umerii obrajilor roșii, zise:

— Iar vre-o emoție?

— A fost eri la fată, la pension; pe urmă, se vede, s-a certat cu Iliescu.

— Sînt buni de bătut, zise doctorul numărând-i pulsul.

— De cât așa traiu, mai bine lipsă, doctore, zise Matilda cu lacrămi în ochi.

— Liniștesce-te cuconiță!

Nimeni n-are voe să se ucidă singur.

Viața ni s-a dat ca s-o trăim, și, dacă dumnea-ta te ucizi, căutând tot soiul de ațîțăru, e ca și cum te-ai otrăvi sau împușca. Doctoria d-tale e liniște și iar liniște și numai liniște.

— Și țața își face inemă rea din toate nemicurile!

— Să aibă cât mai mult aer, să-i dai mă-ta din medicamentele astea, spre seară trec eu pe-aici.

— Diescue în biurou, v-a rugat să intrați pe la d-lui.

— Am să întru, chiar fără să mă roage.

— Doctore dragă, tare mă resuflu greu, mai bine mi-ai da ce-va să mor de cât să mă chinuesc.

— Ba, treaba asta n-o mai fac; eu am obiceiu să dau bolnavilor leacuri să se facă sănătoși nu să moară; meșteșugul acela nu l-am învățat.

Să m-asculți, să fii liniștită, să iei medicamente și în câte-va zile te faci bine.

Mă-ta să-i dai regulat la fie-care jumătate de ceas câte-o lingură de masă.

De la bolnavă doctorul trecu în biuroul lui Iliescu.

— Ei doctore, ce are nevasta?

— Ce să aibă, ce-a avut în tot-de-a-una: boală de inemă.

— Ei și ce crezi?

— Ce să cred? Trebue să-i dai liniște, să n-o iritezi, alt-fel nu respund.

— Vai, doctore, când ai sci ce sufăr? Nu-i fac nemic, dar caută emoții. Eri a fost la fată. Ce i s-a năzărit, nu sciu, că mi-a făcut scene că fata n-o iubesce! Spune, ce sînt eu de vină?

— Ce vrei? Așa sînt cardiacii, di-ntr-un aemic fac cap de țară, scii cum zice ea.

— Crezi că atâta ajunge?

— În sfârșit, fă tot ce-ți stă în putință.

— Fără îndoială că o să fac.

— Un leșin de astea poate fi atât de grav în cât să nu se mai trezească din el.

Maria remase lungă soru-sa. Ca și mai înnainte, o căuta cu toată dragostea și cu tot devotamentul.

Nopțile nici nu se desbrăcă să se culce.

Pe Matilda o apuca foarte dese ori leșinuri, de aceea Maria trebuia să fie deșteaptă.

Din nefericire nu mergea de loc spre bine; doctorul era din ce în ce mai îngrijat.

Camera Matildei era mare și, ca să aibă aer mai mult, o alesese pe cea de lungă salon, ca s-o poată aerisi cât mai bine și mai dos.

Patul era așezat în mijlocul casei, ca să poată aerul circula de jur împrejur.

Bolnava se înnăbușea mereu.

Pe jos așternuse un covor gros ca să nu fie nici cel mai mic zgomot.

Un lucru numai nu-i puteau da: liniștea sufletească.

Iliescu își vedea, ca și mai înnainte, de afaceri.

El nu credea că Matilda e așa de reu bolnavă. Chiar zicea către Maria:

— Doctorul anume exagerează, ca la vindecare să-și dea importanță. Cei mai de treabă, tot sînt șarlatani. Ce vrei? Meșteșugul!

— Ce vorbesc!? Nu vezi cum a slăbit? De câte ori noaptea, cred că nu mai apucă ziu?

— Lasă, cumnată, bolnavii ăștia cronici trăesc mai mult de cât noi coi sănătoși. Am avut eu o mătușă, care tot așa cârâită am apucat-o, și mi-se pare, că și a-zi trăesce pe la Focșani: a îngropat vre-o trei bărbați.

— D-ta, și când ai vedea-o moarta, tot o să crezi că se face.

Toate acestea le spunea spre a-și scusa purtarea lui ne mai închipuită.

Ilieseu ziua își vedea de afaceri. Serile le petrecea afară. Une-ori venea la două și la trei de noapte.

Matilda mereu cerceta, dacă a venit.

— O să me ucidă cu întârzierile astea.

— Vai; dragă țață, lasă-l la păcatul! Nu-ți face sânge reu.

Matilda tăcea, dar obrajii i se făceau roși cărămizii. Maria, ca s-o liniștească, s-a încercat s-o mință c-a venit Ilieseu și s-a culcat.

— Vrei să me înșeli, Mario? Credi că n-aud tot? Aseară mi-ai spus c-a venit la zece și eu i-am audit pașii tocmai spre pe la vre-o patru.

— Chiar de-ar fi așa, de ce ți-ai face sânge reu? Sănătatea mă-tale nu plătesce mai mult?

Facă ce-o vrea; dar te rog nu te irita; când te ved că-ți faci inemă rea, par-că îmi trec junghiuri prin inemă și mie.

— Vai! Mărie dragă, nu merit din partea ta așa multă dragoste.

Am fost o netrebnică, față de toți cari m-au iubit și mi-au voit binele.

— Ei, acum cine te întreabă de astea?

— Nu mă întreabă nimeni, dar simt: o să mă întrebe sus în cer, căci e acolo un judecător, care vede și care scie toate.

— Lasă, țață, ești mai mai bfină de cât singură te crezi.

— Nu mai zice vorbele astea; eu îmi văd păcatele mai bine, din nenorocire înse, prea târziu.

— Nici odată pocăința nu-i târzie.

— Voiu să me spovedesc, Mărie dragă. Și pe urmă voiu să mor cât mai curând. N-am pentru ce trăi: Copilul mieu mă desprețuesce, bărbatul, pentru care, am jerfit tot, nu mai ține la mine. Atunci spune tu: la ce ași mai trăi?

— Find-că e datorie să ținem la viață. Cu asemenea gânduri și vrei să te mai spovedesci? Să te cumineci, făgăduind că nu vei mai avea asemenea idei pline de pecate. E o datorie creștinească să nu-ți dai sufletul Satanei.

— N-am ținut și n-am păzit datorii mai sfinte! Acum e prea târziu! Prea mi-i sufletul încărcat. Cum o veni Iliescu să-l chemi și să închidi ușa: am să-i spuiu ce-va.

— Dragă soră, nu te supăra, nu începe cu el certele, îl scii că-i iute și nu te poți înțelege.

Doctorul mi-a spus, că, de te mai găsesce irițată ca eri, nici nu mai vine; să chemi altul.

— N-o să me iritez de loc, dragă Mărie, am să-i spuiu ce-va.

— Bine ar fi să nu-i mai spui nemic; toate discuțiile astea îți fac mare reu.

— Dragă Mărie, tu ești bună, dar înțelegi că epitropia nu-mi place, mai bine să mor până în sară, de cât să nu me pot mișca, să nu pot vorbi un cuvent de frica boalei. Te rog să-l chemi, am să-i spuiu ce-va, care îmi stă pe suflet; dacă nu-i voiu spune și mai reu îmi face.

Maria vezu că a stărui mai mult era de prisos, o irita și mai reu.

Peste vre-o jumătate de ceas Iliescu veni.

Maria merse în biurou și-l chemă.

Iliescu o apucă familiar de bărbie, zicend:

— Te-ai îngrășat ca o purcică.

— Ce? ai nebunit? zise Maria zvârlindu-i mâna. Te chiamă țața. N-ai veni, singur, Doamne feresce. De mult ce ții la ea! Vezi n-o irita. O emoție ar ucide-o ca trăsnetul.

— Of! păcatele mele, dragă Mărie, nu scii cât me plictisesce boala asta!

— Nu sciu de ce! Văd că mănânci bine, dormi bine și petreci și mai bine.

— Vai de petrecutul mieu, când ai un bolnav în casă, nemic nu-ți ticnesce; sînt eu așa vesel, dar m ai lua dracul; tu nu scii cât e Matilda de rea și de caprițioasă.

— Vezi? Mă chiamă? Inema în mine se face cât un purece, când întru în cameră la ea. Cine scie ce i-a tunat prin cap? Cine scie ce a stârnit! și ori cum voiu respunde, tot reu e.

— Eu atâta îți spun, să ei sama, dacă vrei sa n-ai moartea ei pe cuget.

— Să stai și tu acolo.

— Nu se poate. Mi-a spus că e ce-va secret.

Iliescu, de astă-dată, foarte îngrijit, zi luându-și o mină bună și iubitoare, întră la Matilda. Ea, cum îl vezu, îi zise:

— Șezi ici pe pat. Ce fugi mereu de mine? Doar nu-s oftigoasă. N-avea grijă: Nu se prinde nemic de tine. Voiu muri în curând și vei trăi fericit.

— Ce idei negre, dragă. Nu vin, că am afaceri.

— În curând te vei mântui de mine și o să ai destul timp pentru afaceri.

— Vorbele astea, îmi fac, nu-ți închipui, cât reu și de mine n-ar fi nimic, dar te omori singură.

— Las’, dragă, mângâierile tale de mult nu mai sînt pentru mine balsam. Nu de asta te-am chemat.

— Nu te enerva, spune, voiu face tot ce vei cere.

— Să-mi dai pe dată bonul Măriei.

— Ți-l dau.

— De atâta vreme tot me porți cu vorba.

Matilda era foarte enervată.

— Acum o să ți-l dau.

— Destul mi-am desbrăcat copilul pentru tine, nu voiu să me blesteme și sora, care me caută și me îngrijesce.

— Am să caut bani să-l cumper. Nu ții minte din ce emisiune era?

— Puțin îmi pasă, să fie un bon de o mie, rentă patru la sută.

— Bine, am să-l iau.

— Îl voiu a-zi, din pămînt. Să scoți bani și să mi-l dai.

Eu poate mor din ceas în ceas și nu voiu să-l am pe suflet. Am destule.

— Bine, dragă, o să ți-l dau.

— Să scii, fie-care ceas de așteptare me ucide.

Ai răbdare, a-zi e Sâmbătă, de unde să găsesc bani? și chiar să am bani, de unde îl cumper?

— Dar îți spun dinnainte de a me bolnăvi să-mi dai bonul. Cheltuesci mii și mii pe capriciile tale și datoria vecinie n-ai de unde o da. Ți-a plăcut să ei; dar să dai nu te gândesci!

— Ce crezi, soro, c-o să fur banii fetei?

Voiu să-i dau bonul cu mâna mea.

— Bine, mâine o să-l ai.

Matildei ori cât ar fi voit să nu se emoționeze, îl era cu neputință.

În gândul ei își zicea că toate astea sînt mesuri, pe cari trebue să le ia, ca una ce se vede în gura morței.

Resufla foarte greu.

Ilieseu se sculă să deschidă ușa de la salon.

— Ce fugi? mai stăi.

— Nu fug, dragă, dar mai vino aer.

— Zădarnic îmi dați aer, dacă nu-mi puteți schimba inima.

— Iei, las’, cu încetul ai să te faci bine.

Cu toți o păzeau de emoții, chiar Ilieseu se încredințase că nu-i glumă.

Dar totul era zădarnic.

Nu poți porunci minței să nu gândească; nu poți porunci gândului să nu te zbuciume.

O mustrare ascunsă rodea pe biata Matilda, fără de voia ei.

De când văzuse copila, sentimentul de mumă, năbușit atâta vreme, se trezise, nu blând și duios, dar cu o furie nebună.

Nu mai ținea la Iliescu, poate chiar-l ura; dar tot ar fi voit să-l aibă în stăpânirea sa.

Cu cât se vedea mai slabă, cu atât o gelosie ascunsă o rodea.

Un gând nedeslușit o muncea: „Cum, bărbatul pentru care ea a jertfit tot, tot, până și simțirea de mamă, care acum se răsbună atât de crud, să-l piardă pentru Vecie, să fie, de sigur, al alteia?”

La aceste gânduri simțea un gol imens în piept.

Di și noapte un singur refren îi suna gândul:

„De ce mi-am atras desprețul copilei mele? Pe lume nu mai am pe nime. La, ce m-am lăsat oare târîtă de patimă? De ce am iubit, un mișel ca Ilieseu? În cele mai mari nenorociri, cât de fericită e mama, oaie simte mângâerile copilului! eu le-am avut și le-am desprețuit! Sînt îngrozitoare faptele ce nu se mai pot întoarce? În genunchi ași săruta urmele bărbatuluI și alE copilei, pe cari i-am nesocotit, când ași mai putea fi ertată. Dar nu! Pentru o ticăloasă ca mine nu-i ertare. vai! sînt fapte ce nu pot fi ertate, fiind-că reul lor nu poate fi îndepărtat și, de m-ar erta lumea întreagă, nemic nu mi-ar folosi; fiind-că eu nu me pot erta.

„Cu toate că simt nevoe de mângâerile ce le aduce spovedania și sfînta cuminecătură, dar cum le pot avea, neertată de cel ce mi-a voit binele și pe care eu era să-l ucid, neertată de copilul mieu?”

La asemenea gânduri, vedea aevea ochii albaștri și amenințători ai copilei.

De o dată i se părea că lucrul e lesne, că, dacă ar afla ei că-i pe moarte, ar veni și i-ar da ertarea cuvenită.

Par-că simțea ultima sărutare a lui Mustea și îmbrățișările calde și sincere ale copilei...

Dupe asemenea imaginații avea sincope.

În mintea ei slabă și bolnavă, visurile se amestacau cu gândurile realităței.

Une ori ar fi voit să-și arate Măriei dorințele; o ambiție neînțeleasă o oprea.

Dupe momentele de extas urma o deprimare nespusă.

— „Oh! de-ași muri, nu voiu, nu-mi trebue nemic! Când toți te desprețuesc, la ce-ai mai trăi? Nime nu-mi poate crede suferințele, nici da ertare. Nime! numai o singură ființă m-ar putea înțelege, m-ar putea erta. Mama, sermana, numai dînsa poate erta tot, tot. Dar ea de mult zace uitată!”

Alte ori avea ilusia c-o să trăiască în suferință ani de zile, povară pentru ea și pentru alții.

La asemenea gândiri un fior de groază o apuca.

„Să fie pentru cei din jurul ei o sarcină, cum e mătușa! Dar mai bine de o mic de ori moartea de cât și rude și străini să (Jică:

„De ce oare nu-și face Dumnezeu pomană s-o strîngă?” „Maria, își zicea Matilda, ca mâine poate s-o mărita; atunci voiu sta, cu filele, singură, aruncată într-o cameră, fără o vorbă bună, fără o mângâiere duioasă?”

La asemenea gânduri, șiruri de lacrimi îi curgeau pe față.

Maria, dese ori o vedea, dar se făcea anume căn-d vede, căci alt-fel ar fi ațițat-o și mai reu.

Era atât de nervoasă Matilda, în cât dacă Maria stăruia mult să ia medicamente, începea a plânge, zicînd că toți o contracție și o amăresc.

Câte odată, când părea mai liniștită, punea pe Maria să-i cetească.

Mai tot-de-a-una n-auzea nemic, atâta o munceau gândurile ei. Nu odată, dar de zece ori pe zi și noapte, își zicea:

„Pentru Iliescu sînt de pe-acum o povară nesuferită. La mine vine numai după ce-l chem. Dînsul, bărbat tînăr, se vede legat de o femee bolnavă!

„Vorbind la drept și el e nenorocit. Da, faptele rele au propria lor răsplată”.

Gândurile și simțirile ei erau atât de nestabile și de caprițioase, în cât lesne, și chiar de mai multe ori pe zi, făcea din Iliescu când o victimă, când un călău.

„Îl iert, nici el nu-i atât de vină. Într-un moment de rătăcire m-a iubit. Dînsul n-avea datorii, dar eu, eu, eram soție și mamă!

„eu trebuia să nu cad.

„Iată, îmi iau resplata nevredniciei mele!

„Să fi avut o prietenă, o mamă, cu care să mă sfătuesc, poate trecea de la mine urgia păcatului! O mână energică să me fi oprit de pe margenea prăpăstiei!

„Luptam cu patima și poate eram biruitoare! A-zi ași fi fost mamă iubită, soție vrednică.

„Un moment de rătăcire, ascultarea unei patimi ticăloase, a făcut atâția nenorociți! El, tînăr, își vede legat capul cu o femee bolnavă!

„Oh! Patimă ticăloasă, care calci în picioare cinstea, iubirea de frați și de părinți, ba chiar cea mai puternică dragoste, dragostea de copii, la ce te-ai izvodit pe lume? Fără tine păcatul nu vedea lumina zilei. În lume nu era nici bine nici reu!”

Maria, din când în când, se mai răpezea pe acasă, să vază ce face mătușa, care avea și dînsa nevoe de dînsa.

În vremea aceasta Matilda stătea ceasuri întregi cu ochii închiși, iar mintea-i depăna trecutul și prosentul.

Nu un suflet, clar zece se zbăteau întrînsa.

Unul o învinuia. Altul cerca șă-i aducă ertare; mângâere nu-i putea înse aduce nici unul.

Erau zile posomorîte de iarnă, cu cerul vecinie închis și cenușiu, cu o lumină, care împrăștia moartea și pe cele mai vii fețe.

Prietenele Matildei o uitaseră aproape toate.

Puțini sînt oamenii, cari te cercetează în năcazuri și dureri. La petreceri și veselii nu-i greu de găsit prieteni, dar, când durerea și boala te-au țintuit locului, atunci anevoe vin să te vază.

Era într-o Duminecă: o zi noroasă de Fevruarie.

Căzuse zăpadă groasă. Toată noaptea ninsese.

După o iarnă aproape goală, lumea se bucura de zăpadă.

Săniile s-auzeau în toate pățile, sunându-și zurgălăii.

Matilda, de demineața, se simți mai bine.

Se ridică în pat, ceru oglinda și se pieptănă singură.

Din frumusețea trecută îi femăsese numai perul lung și negru. Cu dragoste îl pieptenă, îl diesmierda ca pe un odor iubit, singur remas zi-ntr-atâtea frumuseți pierdute.

Cu cât-se privea mai mult în oglindă, cu atât o năpădea jalea pentru trecut, acel trecut, de care și-a bătut, cu atâta cruzime, joc. Se vedea tîneră, frumoasă și voinică. Și par-că nu-i venea a crede că s-a putut pierde atâta sănătate și frumusețe.

La aceste gânduri se învinuea și mai mult de toate câte făcuse.

„Se pare că anume am voit să-mi ruinez sănătatea și doar mereu am alergat dupe fericire, vai, după o nălucă de fericire, ne luând seamă că în cale îmi stau prăpăstii, cari să me înghită!

„Acum le ved, dar e prea târziu”.

Ceru Măriei să-i dea matineul el albastru. Voia să plece.

— Poate vine cine-va.

— Chiar o să vie Dăneasca. Am întâlnit-o ieri și, me întreba ce faci. I-am spus că mergi spre bine.

— Să vie și ea. Tot e un om, ne mai ține de vorbă. Ți s-a urît și ție, dragă Mărie, cu atâta boală.

— Vai, dragă Matildă, mie nu mi se uresce. Să te ved numai pe tine sănătoasă!.....

Pe dupe amiadă veni Dăneasca și cu o prietenă a ei. Erau roșe și îmbujorate la față de gerul de-afară. O sărutară pe Matilda și pe Maria.

— Să me erți, dragă Matild-o, că n-am venit să te vedem de mult; dar nu scii cât am fost de necăjită.

— Bine că ai venit și acum.

— Dar, dragă, tot mi s-a spus că doctorul te-a oprit să vorbesci și să te enervezi cât de puțin. De cât vorba ceea: „nici toate ale doctorului, nici toate ale popei”, și Dăneasca începu a rîde de resună casa.

— Așa-i, madam Iliescu, zise prietena Dăneascăi, pe mine, mai anul trecut, nu me scosese doctorul atacată?

— Dar ce-am pățit cu bărbatul vre-o două săptămâni. Dicea doctorul că are apă la plămâni. Și de unde? O simplă receală, dar frica mea, dar chinul mieu!

— Bine că s-a îndreptat, zise Dăneasca.

— Crezi c-am isprăvit cu atâta? Nu bine s-a îndreptat el și s-a bolnăvit Gigică. Credeam că-l pierd, drăguțul de el. Nu mânca nimic, toată ziua sta într-o letargie. Așa îmi părea, dragă, de reu, că nu puteam mânca de jalea lui.

— Sigur, un cățeluș așa drăguț, e păcat să se prăpădească, culise Dăneasca..

— Ascultă, Mărie, trece carnavalul și tu nu gândesci să me poftesci la nuntă. Și eu care îmi pregăteam picioarele de joc, zise Dăneasca.

— Am alte griji, nu de măritat.

— Ce mai fete, dragă! Eu, la vârsta ei, mi-ași fi făcut seamă să fi fost nemăritată.

— Lasă că-i mai bine, soro, să se mărite târziu. De măritat nu scapă, ca de moarte.

— Ba cine vrea scapă, zise Maria înțepată.

— Vom vedea! Cu sfinte de astea nu pierd eu tămâia! făcu Dăneasca.

— Drept că nunți puține ca în carnavalul asta li-am apucat.

— S-au făcut bărbații șireți; nu vor să se însoare. Ce să le faci? Au și ei dreptățile lor.

— Of! Lasă sor-o, nu le mai da dreptate. Să le frigi ochii ca le urși.

— Ce năcaz ai tu pe ei? Mi se pare că te-a pus vre-o-unul la mână.

— Pe mine nu pot ei să me înșele; dar n am ce să fac. Care pare mai de treabă, acela-i mai mare șmecher. Zeu, bine face d-șoara că nu se dă în vânt după măritat.

În vremea asta veni și doctorul.

— Bon-jour; așa-mi place: când găsesc bolnavii primind musafiri.

— Și eu, doctore, care îți duceam grija să nu ne dai afară, zise Dăneasca.

— Ba nu, dacă bolnavul e cu minte și nu ablisează, nu vorbesce prea mult, distracția e bună. Numai aer să fie de-ajuns.

— Aș! De vorbit îți garantez. Matilda a vorbit foarte puțin; pe urmă nu sînt eu destulă garanți? Când sînt într-o casă, mai las cui-va rând să vorbească?

— Fără compliment, doamnă Dănescu, d-ta ești foarte prețioasă la un bolnav.

— De ce, doctore?

— Ești veselă, bolnavul își uită suferința și veselia e un întăritor neprețuit, pe care noi doctorii nu-l putem prescrie.

— Merci, doctore. Vrea să zică flecăria mea e bună la ce-va?

— Acum să-mi dați voe să-mi auscult bolnava.

Doctorul o auscultă cu foarte multă luare aminte.

Inema bătea mai regulat, dar foarte slab, era un viciu mare și învechit. Căpetat din copilărie, în puterea tinereței nu se simțea, dar cu cât slăbea Matilda, doborîtă de supărări, cu atâta și boala crescea mereu.

Toată iscusința doctorului se mărgenea la prubuluiala cu care îi administra dosele de digitală. Cercase și cafeina, dar nu-i pria de loc Matildei.

Era chestia de a putea ținea boala în loc, s-ajungă primavara. Atunci, mergând la aer curat, ar fi mai garantat un an doi de viață.

Ce zici, doctore, ne dă Matilda un bal, când se face sănătoasă? Dar fă-o mai curând.

Merge bine, și bal am să-i dau voe să dea cu condiție sa nu joace.

— Eu nu mă pot ținea pe picioare și vorbiți de bal?

— Asta-i dupe ce stai de trei săptămâni în pat, vrei șa nu-ți pierii obicinuința? Dar eu stau o zi în pat și, când mă ridic, umblu în toate părțile.

— Puțină răbdare și cuconița o să se facă bine.

— De când tot mă amăgesci, doctore! zise Matilda.

— Dă, sor o, cu amăgeli se fac oamenii sănătoși. Cine ar avea răbdare să ducă boli lungi, cum e bunăoară tifusul? Am zăcut trei luni. La început doctorul m-a mințit că ține numai două septămâni, și pe urmă câte una, una, s-au făcut trei luni, cu convalescența.

— Iei, așa-i, la doctori minciuna-i o virtute.

Doctorul își luă chiria bună și plecă.

Cucoanele mai ședură de vorbă. Li se aduseră dulceață și cafea.

Între altele, Dăneasca zise:

— Până acum nici n-am avut parte de sanie. Dar a-zi, cum văzui zăpada, mi-am zis: nu român neprimblată. M-am îmbrăcat îndată după dejun și am plecat. E ger umed, trebue să fii sănătoasă, ca mine, să te plimbi, ast-fel; pe urmă, tușea e gata.

— Eu chiar sînt recită, zise prietena Dăneascăi.

— Să mergem, dragă, prea obosim pe Matilda.

— Ba, de loc! Mie-mi faceți mare plăcere.

— Mărie, Iliescu e acasă?

— Da, lucrează în biurou.

— A uită-te să vă spun o veste nouă: căpităneasa noastră se desparte, făcu Dăneasca.

— De ce?

— Iaca-așa! I s-a urît femeoi cu căpitanul, vrea să ia un colonel. Ce, nu-i frumoasă, nu-i tînără? Dacă nu și-o cerca norocul acuma, la bătrânețe sciu că nu.

Cu toatele rîseră de tonul mucalit al Dăneascai.

— Logodna fetei lui Mihăilescu s‘a stricat, zise prietena Dănesei.

Se poate? Și comandase trusou de la București; se fălea mă-sa, în dreapta și în stînga, c-o să facă fetei o zestre cum n-a mai vezut tîrgul pînă la dînsa. Și scii de ce?

— Vroiau să-l tragă pe ginere pe sfoară cu zestrea.

— Șmecher ca Mihăilescu s-a mai vezut? Înșală și pe Dumnezeu. Ți-am adus, Matildo, un car de vești. De acuma nici nu vin, să faci bunătate să-mi întorci visitele, cât mai curând, auzi?

— Numai să pot, dragă tușă.

— Ai să poți, dacă îi voi: boala ta, are și puțină ipohondrie; nu-i bine s-o prea cocolesci.

Își luară ziua bună și plecară amândouă....

Matilda rentase foarte obosită. Făcuse prea multe silinți ca să nu pară atât de slabă, pe cât era. Închise ochii, o jale și un urît o prinseră.

Grozavă-i părerea de reu după sănătatea pierdută!

Încet șopti:

— „Ce fericit e omul sănătos!

„Nu e pe lume bine mai mare de cât sănătatea. Averile lumei întregi nu prețuesc o zi de sănătate! Oh! când ași mai căpeta-o odată, cum ași sci s-o prețuesc: Sănătatea? Vai! Dar ea nu mai e pentru mine! Cel puțin de-a-și muri să nu me chinuesc, să nu torturez pe alții”.

O apucă o desnădejde, voi s-o cheme pe Maria, să-i spue cu ce haină să o îmbrace, când va fi moartă.

În această de pe urmă găteală, voia să lase o impresie de iubire, și poate de părere de reu, lui Iliescu.

În adâncul inemei, bolnava tot vedea că-l mai iubesce.

Era întâia și ultima ei patimă.

Iliescu stase toată ziua acasă; Matildei îl făgădui că Luni demineață o să aibă bonul de o mie de lei.

La masă mâncă împreună cu Maria.

Bolnavei îi duse lapte.

Doctorul n-o oprise, dar dînsa simțea că îndată ce lua ce-va mai mult, îi făcea reu.

În septemâna din urmă leșinase de câte-va ori.

Un simptom, care îl îngrija mult pe doctor, era că i se umflau picioarele.

— Ce să facem, vom lupta atât cât e în puterea sciinței, zicea doctorul, Dumnezeu nu sîntem.

Iliescu mânca și bea din bielșug.

— Marie, tu nu mănânci nemic. Dacă soră-ta, e bolnavă nu-i un motiv să murim și noi de foame.

Nu pot, bieata Matildă sufla așa de greu când i-am dus laptele!

— Nu-i nemic, așa-i boala de inemă, acu mori, acu învii. Se face ea bine îndată ce se va mai încălzi.

Privind-o cu ochi galeși, adaose:

— E păcat ca o fată frumoasă ca tine să-și facă inemă rea.

— Te rog nu glumi. Prea te porți rece și reu cu ea; mereu se plânge că nu vii lângă dînsa.

— Bine, dragă Mărie, nu-mi pot lăsa afacerile să-i țin ei companie. Și, mă crede, îmi face reu, când o ved atât de slabă.

— Ori cum, dînsa te-a iubit și n-a meritat atâtea suferința.

— Ce reu tc prinde, mari oară dragă, când îmi faci morală.

— Te rog, scutesce-mă cu atâta dragoste.

— Dar spune ce i-am făcut: Nu i-am dat tot ce a poftit? Acum, nu s-a îmbolnăvit din pricina mea, ci fiiind-că a căutat.

— Nu te fă mai sfînt de cât ești! Spune altora.

— Ce fată urîtă ești, când mă tot cerți.

— N-am nevoe să fiu frumoasă.

— Zeu? Care femee nu s-ar da și dracului numai să fie pe lumea asta o zînă? și o apucă de bărbie din nou.

— Te rog nu glumi cu mine.

— Dar îmi ești ca o soră.

— Pot să-ți fiu și ca frate, dar- nu-mi plac glumele și te rog să me scutesci.

— Of! selbatecă! Ce te-ași mai îmblânzi eu! și-i aruncă pe gât un cocoloș de pâine.

— Mă mir că nu ți-i rușine. Matilda atât de bolnavă, și-ți vine a glumi!

Maria eși supărată.

După masă trecură în salon. Maria, în vârful degetelor merse în camera surori-sa.

Întorcându-se, puse degetul la gură, făcând semn lui Iliescu, care venise în salon, să nu vorbească. Matilda dormea. Abia șopti:

— Doarme liniștit și respiră mai bine.

Ilieseu, aprins la față de Cotnarul de la masă, sta răstignit pe canapea.

Vedând-o pe Maria intrând, i se aprinse închipuirea.

Credea că dînsa, de hatârul suroră-sa, n-are să strige; cel mult o să-i tragă o palmă; dar ce are aface o palmă, pe lungă sărutarea unei fete frumoase și voinice ca Maria? „De o cam dată cu sila, mai face puține nazuri și pe urmă te roagă singură! își zicea el”

În inema lui pătimașă, de mult clocoteau pofte nespuse pentru tinerețea plină de farmec a Măriei.

De mult își zicea că prin sărutări pline de foc se îmblânzesc și cad cele mai caste femei. Se răpezi deci ca o panteră și, cu lăcomie și furie oarbă, cuprinse talia Măriei și începu a o săruta pe gură, pe față și pe gît.

Maria simți o amețeală, i se făcu negru înnaintea ochilor și începu a țipa fără sine...

În ușa salonului apăru Matilda galbenă și cu pete roșe în umerii obrajilor. Părea un spectru, nu o ființă în carne și oase.

Instinctiv se ținea cu mâinele de canaturile ușei; abia rosti:

— Mișelule, mișelule!

La vederea Matildei, Ilieseu îngălbeni și, desfăcend mâinile din jurul taliei Măriei, părea și el înlemnit.

Matilda, pierdută, ca o statue, înmărmurise cu mâinile încleștate de ușori.

Maria, desmetecită, ca dintr-o cumpănă neprevezută, se răpezi la soru-sa. O luă, ca pe un copil de subsuori și o duse la pat. Era ca o până de ușoară. Îi ascultă inema, care se mai bătea pripit și neregulat, și strigă fără sine.

— Trimete la doctor, la doctor, mai curând, c-ai mâncat-o!

Bolnava cu ochii închiși, cu buzele încleștate de indignare, remase în nemișcare.

Maria plîngea într-una. În salon s-auzeau pașii regulari ai lui Ilieseu. Ori cât era el de mișel, dar n-ar fi voit, să zică, lumea că dînsul, cu purtarea lui, și-a ucis femeea.

Doctorul; întâiu și întâiu, are să priceapă că a fost o emoție puternică la mijloc.

Dar chiar el, în sufletul lui, era mâhnit de această întîmplare. „Numai diavolul m-a adus în salon!” zicea el, mereu, în gînd.

Când am zărit-o pe Maria, mi-a pierit din minte ori-ce considerație. Blestemată patimă, cum poate întuneca până într-atâta hal mintea omului!

Agonia Matildei își urma cursul încet; moartea se apropia liniștit, dar sigură. Doctorul, când veni, abia gâfâind, o privi lung, dădu din cap desnădejduit, zicînd:

— Sermana femee! O nouă lovitură. Patima a ucis-o. Îi dădu eter, îi făcu nisce injecții, dar totul era zadarnic. Inima încetă de-a mai bate. Patimi și suferințe încetară odată cu bătăile ei!

Maria plângea cu hohot. Plânsul o înneca. Nu măi era nimeni cine s-o mângâe, străinătatea o strîngea tot mai mult în cleștele-i nemiloase!

Dacă Matilda, cu prevederea de femee, ar fi mai putut visa viitorul, l-ar fi vezut peste câți-va ani pe Iliescu însurat c-o fată tîneră, frumoasă și bogată, menit să joace rol în societate, stropind cu noroiul trăsurei pe foștii colegi din tinerețe.

Câștigase Iliescu toate bunurile pămîntesci, afară de stima oamenilor cinstiți. Dupe aceasta aleargă el mereu, fără a o putea căpeta.

Din fericire pentru Matilda, în mormînt nu mai e nici răsplata neînlăturată a faptelor, nici visuri, nici ilusii! În el se pecetluesc pe veci patimi și dureri!