Amintirile Caterinei State

I

C: din somn m-im trezit în viață la Vara le, în sunetul clopote-or, în miros de smirnă și în rugăciuni, pe care le ascultam, tă-ută, pe brațele sirăbuniealor mele. Cele două băîrine, o basma calenia cu margial roșii — pe care icoana Maicit Domnului sia întotdeauna l:minată de cândea depe duap — și lada din cămară, cu cârți vechl și hîrtii mu te, sint între cole dintăia imagini, limpezi, însinte de care parcă ași avea amintirea vagă a unui în-umeri:.

Cași cînd ași fi avut întuiția unei alte vieți, mă bucuram de fot ce er și de tot ce se petrecea în juru-mi; îmi era dragă chilia noastră, cu păreții albi și netezi, cu icoanele «din cdeia cea marc», la care mă uitam numai Dumini:a — atunci cînd descuiau bătrinsie uja, ca să primească pe maica Marchiana, cu care jucau labiaet ori conc:na prădată..

Îl tram, cu sfiită, în odaia cea mare unde mirosea întotdeauna a sulfină și a levant; mă așeram încet lîngă masă și privind cînd la cărți, cînd flacăra pilpiindă a candelei, adormeam pe scau. Aiicori, în toiul jocului, maica Agafia, sora străbunicei, arunca pe pat cărțile, punea poala dulamei în briîu și se ducea, grăbită, în odaia de alături.

— Da-ce faci, maică Agafie? întreba, șiret, maica Marchiana.,

— la, o plăcintă, ca să prăznuim ziua de astăzi,

— Acu? îi tîrziu; m-auzi că toacă de vecernie?

— Napucă să iași din biserică și eu-s gata...

Și maica Agafia — «măicuța», cum li ziceam eu — mă trăgea laoparte de lîngă dulap unde, privind la cărți, bojeam mușamaua și, cît mergînd, cît tîrîndu-mă pe lespezile din ogradă, ne îndreptam spre bucățărie.

-— Hai fuguța, Tincuță, să facem plăcintă!

Rezemată de lavița de aferă, mă uitam la bătrînă cum alerga, roșie și aprinsă, dela cuptor la masa cu foaia cea subțire și-mi era dragă fața ci albă și netedă, ochii negri și gura mică; Îmi era dragă, măicuța, enecă ri spunea povești și pentrucă nu semăna Cu maica Marchiana, cea chioară, și mici cu una din malcile dela biserică ori din poartă. Măicuța făcea ades plăcînte, suridea într-una și vorbea mai încet atunci cînd stribunica, malca Lisaveta, ridica glasul.

Pași mărunți se aud pe hudiță și, din cerdacul chitiei din față, glasul malcii Epraxlel risună pănă-n ferestrele odiii noastre; ml-i frică de maica Epraxia; nu riie ulclodată, vorbe;te tare și a bătut pe ucenica Frăsina, care mă dă hufa în scrin:iobu! meu de sfoară; simt glasul maicii Epraxiei, ca un cuțit în ureche și fug să mi ascund în camară, unde de-abia se mai aude.

De subt tavan, prin feresiruia cu un ochiu, a-operi: de palnjeniș urzit în vo:, o rază de soare, în apus, de-abia paâtrunde pînă la lada cu cărți, îngălbenind doar virîul miei spete.

În fața lăzii, între sacul cu făină și calepele de tort, mă simt departe, în ali loc, în altă lume și, cași cînd ași fi cercetat ceva, răscolesc necontenit cârțile vechi cu file mărginite cr roș, cu colțuri roase și înegrite, și-mi place mirosul lor deosebit ce seamănă numai c: mirosul metăniitor maicii Negri.

— Da’ unde-i copila? întreabă măicuța, îngrijorată.

— Cât-o în camară, ta ladă.

Și bătrina deschidea încet ușa și mă ducea la masă, unde maica Lisaveta — mama Tincă — mă primea oftînd și se uita lung la mne.

Da’ de ce te ulți așa la copilă? li dioche-o! Ia pu-ne-i mai bine tun zbeonghiu.

— Nu-i de diochet, Agafie; da’ tare mi mir-eu de jocul copilei noastre; stă, cît e ziulica, în camară și tot răscolește cărțile celea; asta-i joacă de copil?

— El, da-ce vrei mata să facă?

— l-ar trebui să se joace cu copiii, ori o păpușă...

— Ci bine zici; poate s-ar juca copila cu păpușa sorei Zenaidel...

— Să te duci, dna s-o aduci...

Și, privindu-mă duios, maica Lisaveta îmbată un deget, șterge talpa papucului și-mi unge fruntea drept în mijloc,

M-am trezit adouazi, cu o păpușă lîngă mine. Nu știu spune tot ce-am simțit, dar îmi amintesc că, afară de extazul ce-mi da frumuseța ei, bucuria îmi era nemărginiti. Stam, ne-a tea PADEȘ și nu mada s-o ating; înr maide Întimi, și-și ștergeau cu palma ochit“pitai

ngă mine, rîdeau tergeau:

_— ia-o, Tincuță, și te joacă..

— Nu pot, măicuță, p

Ograda mănăstirii.

tt RE A 5 — Nu-l grea, zice maica, grăbindu-se să mi-o pue în

rațe.

Mînile-mi sint moi și numai ochii mi-s pironiți la păpușa, pe care o scap pe podea..

— Ține-o bine! îmi spune maica Lisaveta — încrucișindu-mi brațele în jurul păpușii.. Și hai, la lada din odaia cea mare, să-ți dee mama materie s-o îmbrati altfel, s-o faci cucoani, — vrei?

- Nu știam re vreau, dar parcă ași fi dorit, fără să pot spune, să nu ating mici eu nici nimene păpușa, să nu se strice so am și adouazi și altădată, întotdeauna...

Bucăți de șiac, capete de camilaucă și peteci de mohsir siau răspindiie pe pat; eu țin strîns păpușa ca de frică să nu mi-o ia cineva și adorm cu ea în brațe.

Sora maicii Zenaidei de-abia ajunge și ea la clanța portiței noastre; de pe cerdac o aud strigînd și clămpănind demult, dar nu mă îndur să las păpușa. Și miicuța aleargă să tragă zăvorul.

— Ai venit, Zoițică, să te foci cu copila noastră? o întreabă măicuța, netezindu-i părul zburlit depe frunte. Fetița „ pleacă ochii, își sucește degetele și tace.

— Hal, du-te pe cerdac, o îndeamnă maica, ajutind-o să sue scările.

-— la uite-te cît îi de dragă copiiel păpușa ta!

Zoițica se reazimă de cerdac, se oprește la cîțiva pași de mine și îngin, aritindu-mi cu degetu’ păpușa:

— Am venit să iau pe sora Anicuța! și, fără multă vorbă, ’etița mi-o ia, o pune subit șal și, tipăind pe lespezile ce du: la port ți, fuge, cît poate, pe hudiți la vale.

Îmi amintesc bine, știu ce am resimțit atunci, Îmi pirea că n: mai sînt întreagă, că mi se luase o parte din mine; afară parcă se mai întunecase și-mi era tare frig în spate.

— Măicuță, mi-o luat-o! — putui spune bătrînei, care plivea în grădină un străturel de rozetă,

— Hai, măicuță, să ne culcăm... Mi-i tare îrie în spate... Și fără 2 mai vorbi de păpușă, am tremurat vre-o două zile, la soare, subt bardacul din grădinuță; vedeam păpușa în vis și tresăream; într-una, Până ce bătrinele se hotiriră să mă ducă la biserică să-mi cetească părintele Gheorghe o rugăciune de liniște.

Ca să ni-mi fie urît, mă trimeteau maicile să mă joc cu văru-meu tonică, de care-mi amintesc că plîngea mult, avea întotdeauna ochii roșii și haine frumoase, cum nu mai văzisem. Bunica lui, cucoana Ruxandra, mă alinta, mă săruta, și-mi da, pe după uși: dulceți, alune și plăcintă, Mătușa-mea, Soția și moșu Vasile, treceau ades pe lîngă mine fără să mă vadă; parcă-mi era frică de acești oameni; cînd îi vedeam din o — daia de alături, mă ascundeam iute după stîlpul sobei ori mit înmișam pe portița din dosul casel,.,

— Măicuță, cu nu mă mai duc la tonică,

— Te-o bătut Sofia?

— Nu, măicuță.

— Moșu-tău te-o îi ocărit, poste ?..

— Atunci de ce n-ai să te mai duci, Tincuță?

— Pentru nu știu cum!

Cînd mi întorceam dela tonică, grădina noastră îmi părea a fi mai frumoasă, chilia mai albă și vorbele maicilor mai blinde și mai dulci. â

— Nu-i chip, Agafio. Fata asta trebue dată la carte, zise într-o zi înțăleapta mama Tică, încrețindu-și sprincenile stufoase și micindu-și ochii mari și tulburi, asupra unel suvelci încîlcite.:

— li pre mititică, maică Lisaveti, de-abia Impiinește ciaci ani acu, la Paști; ce să facă la școală, să-și strice capu’?

— Nu, Agafio, să se ducă s-asculte, să pri«dă cltecera, să nu-i fie urît copilei între noi, două babe.

— Las’ c-o duc cu, de acu înainte la toate slujbele; să învețe rugăciunile, că are ea timp de școală...

— Lil, Agalio, ce fot spui mata... Ce înțălege un copil de cinci ani, din rugăciune?

— Sia-nvețe acu și a înțălege mai încolo...

De mînă cu măicuța ne duceam la toate siujbele dela Sfîntu’ loan și noaptea mă trezeam ades, dă soba biterici:, în murmurul rugăciunilor de Utrenie. lnvățasem multe rugăciuni bisericești, dar cea mai dragă îmi era «Milue;te-mă, Dumnezeule»,

În fiecare sară, cînd se ducea soarele depe crucea bisericii Sfîntu ui loan și se ascundea dincolo, după munte, mama Tică lăsa lucrul și, întorci, du-se numli într-o parte, ridica ochit spr- cer și rosiea, n ș aptă, o rugăciune lurgă.

Cu ochii ei ari și tulburi, cu fața galbănă și suntă, o St ia cu sfinții depe păreții pridvorului bisericii «din vale»,

— Mamă Tică, spune mai tare rugăciunea, spuns-o așa cum cetește popa în biserică..

— Hai s-o spun Da’ mata culcă-te colo, pe pat: siailocalui și ascultă.

«Miluește-mă, Dumnezeule, după mare mira ta și după mulțimea indlurărilor iale»..

—- Mami Tică, stai; ce-i aceia: «Milue;te-măs?

— Ți-am spus, Tincuță, să asculți și să taci!

Și bătrîna începea la;: «Miwește-mă, Dumnezeule...»

Tot ascultînd, am învățat rugăciunea și, într-o sari, cînd se lăsa soarele după Ciungi și trăgea clopotul de privighere, am spus-o bătrînei, fără gre;ală, pănă-n capăt.

— Nu ziceam eu, Agafie, că fata-i de dat la școală?

— S-o dăm, dacă vrei mata; da’ are să-i strice capu...

Adouazi sora Olimpiada mi duse la școălă și profesoara mă așeză lîngă dînsa, pe scaa de sus a catedrei; îmi dădu un abecedar și-mi arătă literele.

Fără altă n ține, școala îmi reprezintă o adunătură de copii ca care mă jucam, în rezreație; profesoara îmi era drăgă, gentrucă vorbea blind, semăna cu mălcuța, îmi da din cînd în cînd bomboane și mă alinta; mai mult decît din abecedar, învățaserm ascultînd lecții.e celorlalte clase și, ca un papagal, repetam, bătrinalor, tot ce prindeam dela eleve.

Într-o zi fata popei lon fu întrebată: a cul era și cum i se numeau părinții? e

— Sînt... a mamei.

— Cum se numește mama ta?

-— Mă-mă... EN

— Cum o cheamă, care-i este numele 7 — repetă profe-«oară suind glasul.

— M... îngînă fata, timid, sucindu-și degetele,

— MHeana, — răspunde o elevă mai mare, ridicîndu-se în picioare.

— Dar pe tatăl tău cum îl cheamă?

— Pe tata? Lu tata, îi zice părintele lon..

— Profesoară (nu m-a putut hotări nimene să zic «domnișoară») — pe mama mea o cheamă răicuța, zic eu fără a fl întrebată, ridicîndu-mă depe scara catedrei.

— Nu, gindacu-ie, măicuța e sora bunicii iale, sora maicit Lisavetel,

— Ce-i bunică, profesoară?

Fetele cele mari, în banca din fund, izbucnesc în ris și, |’nindu-se de nas, se aș:und la s;atele celor de clasa a treia.

- Buni-că, gindacuie, e mamă mamei tale.

Mama Tică îi mama măicuței mele?

Nu, maica Lisaveta e mama mamei tale,

— D-mnisoară, maica Lisaveta i-i străbunică — exlică, grăbit, sora Olimpiada.

În mintea mea sa încilei cu totul străbunica cu maica Lisavrta, cu măicuța, și tocmai această îndoială îmi scormoni neînchipuit mintea, toată dimineața, pănă ce — întorcîndu-mă dela scoală cu sora — o întrebai pe drum:

— Ce-i aceia Mama? Nu-i ca măicuța?

— Mama, Tincuță, e aceia care te-o făcut pe mata; mama matale nu-i maică.:

-— Da’ ce-i?

- O frmee,

Ca Il-ană care ne aduce lapte? Așa-l o mamă 7

— Nuuu, mamă matale e daiucă, cum fi domnișoara noastră dela școală și cum li cucoana Sofia...

— Aja-i o mamă ?,.. întrebai eu lar, gînditoare...

Și, în aceiași sară, culcată pe cerdac, cu capul pe brațele măicuței, o întrebam iarăși:

— Miicuță, cin: m-o făcut pe mine?

— Dumiezeu, Tincuță, Dumnezeu care zidește oamenii și We face pe toate cele văzute și nevăzute depe pămini.

— Dum-ne-seu? Da’ pe fata lu’ popa lon cine-o făcut-o —tot Dumnezeu? O spus sora Olimpiada, că pe mine m-o fă- " «ut o femee care-l că profesoara ori ca mătușa Soflia, — și femeii acelei îi zice maria

— Sora Olimpiada ni știe..,

— Da’ mamei Ticâl, de ce-i zic eu mamă?

-— Pentrucă maica Lisaveta e mama bunică-tău și eu-s sora ei și noi te îngrijim, ts învățăm și te-om da în lume, dacă ne-o ajuta Dumnezeu“. Bătrina oftă adînc, mă sărută,— tăcu o clipi, apoi începu a pufăi întorcîndu-se pe altă parte...

Din cerdac mă uitam în casă la icoana Maicit Domnului pe chipul căreia se răsfrîngea, slab, lumina candelei depe dulap; și-n mintea mea, grea de nedumerire, asemănam pe mama mea, din lime, cu icoana cernită din iconostas.

Mălcuță 1... Măicuțăăă!

Ce-i, Tincuță? Ce-i? — tresări bătrina, holbind ochii mari,

Da’ mama mea e așa ca...:

— Așa, așa! îngînă maica, neințălegind ce-o întrebam. Și adormi iar, dusă...

De atunci, din sara aceia, auzeam de multeori pe biirine vorbind de mama mes.,

-— TFrebue, trebue, Agafie, s-o duc la leși să-și vadă nama, 50 știe [.. zise, înir-o sară, maica Lisaveta,

a Așa-i; da’-i drumul greu și lung; o fi tare departe pănă acolo...::

— Trei zile și două ur afară de popasuri, făceam su cînd ni era tren; știi — cînd duceam băeții la Academie.”

Și-i cheltuială mare!

— Dea-o îl să vînd și camelaucele și mohairul, eu tot mă duc,

Dă, cum crezi; n-ar fi mal bine să vie Anicuța aici?

- Nu, nu, nu! Să-și vadă de învățătură. Știi ce o zis Micle,

Îmi amintesc ca prin vis, de un drum lung cu trăsura, de în popas, noaptea, într-un tîrg și într-o casă cu mult glod

” Liceul de astăzi.

Mamă și cel doi frați, Vasile și Consianlin, rămăsese orfani din sopiibrie; bunica lor, Malca Livaveta Ciudin, și celelalte două su seri îi creacură pe tusirel în mănăstire; mama fu măritată În scurt ’ se reialoarse la bătrice rămînînd lar în sarcină lor, ejinii ei,

asorul și Veronica Micle, o potățulră să-și facă o carieră. Din ipsa mijloacelor cel doi frați, după cîțiva ani de siudim, tură retroși dela Academie și rămase funciionsri le comună.

Împrejur, de un pat lat și de niște perii, înfățate cu cît, p care nu voiam să mă culc, pentrucă nu erau albe și nu mliroseau a levant, ca pernele noastre dela mănăstire, = Fii cuminte, nu mă supăra. Sintem doar la oameni buni, la oameni detreabă,

— Alcl-i în lume, mamă Tică?

— În luma, la Tîrgu-Frumos, la Timuș, prietin cu noi de multă vreme; mine, desdedimineață, pornim și mine sară, de ne-o ajuta Cel de sus, ajungem la leși.

- Rr la noi acasă-i mănăstire, încolo-i /ume toată?

Așa-i,

— Haidem, mamă Tică, la noi acasă, la mnănăstire,

După un dru:n lung, în care am dormit într-una, am ajuns sara pe ua deși, de unde în față, pe alt deal, se vedeau lumini multe, Închid ochii și văd, ca atunci, o ogradă mare și o câsă lungă cu cerdac Unprejur; un bărbat bătrîn, cu două bărbi încărunțite, mă ia din trăsură, mă sărută și mă ducs, în braje, într-o odae mare și luminată — cum fuses: bi serica noastră la Înviere- unde cîțiva bărbați și cîteva cucoane de-abia se mai văd printr-un fum Care mă îneacă, Mama Tică se îmbrățișează cu bătrînul căruia-i zice «Mihala și cu o cucoană înaltă și neagră spre care bătrina mă duce de spate, spunîndu-i: ]

— laca, Elencule, astă-i fata Ancuței,

Cucoana mă îa în brațe și mă sue atît de SUS că 2 Îl ajuns în clopotnița bisericii noastre; -mi pare

se uită lung fă mine, MĂ sărută și spune încet, mamsi Ticăi: -

— Păcat că fata nu seamănă cu A nicuța. Da’-i sănătoasă...

Apoi mă lasă din brațe și mă dă în sama unei fetițe, cu ochii mari și cu părul galbăn, cărela-i spune:

—- Mario, să ai griji de copilă.

Fetița mă îa de mînă și mă intrăabă:

— Cum te chiamă pe mata?

Tac, și Maria mă tîrăște la Ooparte, sa m pecînd lumea cealaltă vorbește atit de iute, c ită lung la mine, mice din convorbire; privesc împrejur și asem 4 nu înțeleg niasta mare, cu trapeze dela minăsiire. 1ăa, în gînd, casa. Mai vine multă lume cara Se așază pe lîngă. nor, la o

rotundă, cu farfurii mărginite cu verde, care hi seamă-

cu fariurioarele mele, înflorite, data Vacatic. E lumină multă, vorbă și Zingânit de linguri.

Sînt amețită, mi-i sontn, mi-i dor de măicuța și încep a plînge,

Bătrînul cu barbă, mă îa în brațe, mă desmeardă, îmi dă nomboane și spune celor dela masă:

— Copila asta e Slrănepoată maicii Lisaveta Ciudin, mi-i vară.

care

Văd pe toți, dela Masă, cum se pleacă Spre ătrină ca atunci cad ese popa cu «sfintele darurl»,

_— Da’ mata știi cine sînt eu?

Eu sînt moșu Mihai Har’1z .. Și asta, zice cl, arătini spre cucoana cea neagră, — e mătușa Elena. Și fata de colo, e fata noastră: Maria. E

-— Da’ unde ești mata acu, știi 7?

— În lume! A

- Așa, draga moșului, în lume... la Galata, ta hagi...

Na așezat moșu pe o c:napea, unde am adormit, și tw-am trezit adouazi, într-un pat alb, într-o odae luminoasă, cu ferestre mari, de unds se vedea lucind, pe celalt deal, așa cum leceau crucile bișericii în soare...

Mamă Tict, ce-i acolo, biserici, mănăstire?

— Nu, Tincuță; acolo-i tîrgu’ leși: acolo! Anicuța, mar:imatale, O spus Mihai să pus cali, ca și mergem.

— Unde, mamă Tică, ln mănăstire?

Nu, ta mama mataie.

Eu vreau la noi acasă...

Am mers o bucată cu trăsura și-mi părea că mă duc acolo, la tîrgul nostru, cu căruța lni Bunduc, peste dealul Cioarei..

MĂ gîndeam la miicuța, la grădina noastră și ta școală.

lar Cînd ne oprirăm înalntea until case, mai înaltă decît paraclisul, mă cuprinse groaza și începui a plînge ..

Lume multă trecea pe lîngă noi pe uliță; unit se oprea"! și întrebau.pe maică::

e ce ce copila?

n i frică să între în casa asta, răspundea bătrînă. Insfîrșit, mă hotărll să pășesc pragul -unal săli pietruite ca CR dinspre pădure» și rece ca «pridvorul dela schim-

, Miros riu și înăbugitor mă opri în uzi i-mi fu deoda’: dani Spa stes 4 învirt în ograda școalei...» Și, cum nu pu-

nec rasei BSE piînge în hohote, astupiadu-mi nasul et

spune, începu: a plînge în hohote, = N)

ermel multe, îmbrăcate în alb ne:încunjurară, și maic!

mese pe una să cheme pe «Anicuța».., Pe o cur lată dh

ET pirea a fi scara podului — văzul scoborînd reped

ar chit nără, cu fața galbănă «ca a maicei Olimpiadei», ci A sn și cut ochii atît de mari și negri, încît de depari ni E e privirea lor rece și ascuțită, înlemnindu-mă o clip

Fernela aceia, îmbrăcată în aib e maicii, Se aplecă, ac n ab cași celelalte, sărută min cînd “cu a for e și-mi atinse cu gura obiazul, zi

, maicii Glafi

= S-o făcut mare, dihania! efialeta strana a „Gioun+

„Biserică din mănăsilrea V d, ” Cea mai frumonsă cică dle aralie, 5 di i a lia i aa a a i i

lmi pare râu că-i zici așa, Antouță.,.,

Da" cum să-i zic, bunică 7,

Vezi să m-o superi, că doar îi tare înțilegătoare.

— De ași avea numai grija asta... Șfzictrd așa, mă apucă de umăr și mă suci în loc îndreptindu-mă spre scara cea de

tatră.

— Haidem sus. bunică, ta mine în odae, să-mi mai spui ce-i pela Văratic...

Cași mine, bitrina se întoarse în loc, tâcînd. Și deodată se opri și, uftindu-se lung ta mama, îi zise:

- Parcă nu te-ai bucura că am venit la leși.

— Da’ ce vrei să fac, bunică?

Să-ți iei copila în brațe, săăă.. Mama tăcu și ne desE, ușa unei odăi luminoase și înalte «cît turnul sfîntului can,»

Ua pat mare de lemn «ca sania lul Ușer dela TirguNeamțe, un dulap «cît portița dela grădină», o masă cu oglindă și un lighean mare cît «vana mea de scăldătoare», era toati mobila «din casa cea mare».

Maica se așeză pe un scaun al cărui spatar mă ascundea toată și mama se afundă în pat «cum se afundă capu-n pernă».

Bătrina mă căută cu ochii prin odae și descoperindu-mi după scaun, mă aduse, binișor, în fața mamei.

— laca, Tincuță, duducă asta îi mama matale; ia-o de git, sărut-o, hai drăgostiți-vă...»

Mama îmi întinde mina și mai mult lunecînd decît mergînd pe podeaua lustruită, mă apropii, timid, de ea...

— Știi cum te cheamă?

— Tincuță,

A cul ești?

— A măicuții.

— Da’ unde-i măicuța?

— Acolo, acasă la noi, la Măn3știre.

— Da’ cine-s eu, știi?

Mama Tică sare depe s aun, se pleacă spre mine, mi se uța n ochi și-mi spune îndesat:

- Tincuță, ai uitat? Ți-am spus că duduca asta îl mama mătase.

Rimin fncremenită lîngă pat pecind mama, cuprinzîndu-mă cu ochii ei nesfirșiți, zice:

-— Fata asta-i bună de Văratic.

Și, ne mai lăsînd maicii timp să răspunaă, o întreabă grăbit

-- Ai adus șiacul și mohairul tot? Să-mi oprești și mie de o rochie; ți-o plătesc.,

— N-am adus nimic, Anicuță; am cu cîțiva galbeni, strînși pentru comind, și dintr-aceia am luat de cheltuială la drum.

— De ce-ai venit la Iași?

_— Ca să vă vedeți cu Tincuța; nu te ținea minte, ne tot întreba, și noui ne era milă de copil că nu știam ce și-i spunem, și iaca, am venit... CI Î

— Ei bravo, bunică! Se faci atîta drum, să cheltuești atîtea parale pentru boțu’ ista.. Nu vezi că nu știe pe ce lume-i?

— Ba știe, știe, Anicuți, da’-i strâină., S-o mai ei mata cu vorba, că eu mă duc pănă-n tîrg.

Cînd auzii așa, fsră și zic nimic mi prinsei, ca un câte, de rasa bătrînei. Mama siri depe pat, mi luă iute în brațe: mă duse la fereastră și-mi arătă tîrgul cu casele cele multe, cu oamenii pe care, de sus, îi vedeam mișcînd pe uliță «ca niște gindaci prin iarbă», pe cînd mama Tică, furișîndu-se, p-ecă, tiptil, u ușă afară.

u pot-spune groaza ce simții cînd mă văzul singura cil femeia aceia, galbâns, și cu ochii atît de mari și negri... Alergînd, fără astimpir, dela fereastră la ușa pe care n-o puteam deschide, strigain din răsputeri pe mama Tică..

— Ssst! făc: mama, ca profesoara dela școală. îmi astupă gura cu palma-i rece și-mi zise uitîndu-se riu la mine:

«Taaaci! vine acuși maica. Și și te duci, sănu mai vii pe aici, proasto !»

e ușa ce deodată îmi păru a îi acea a aitaruiui deia biserica noastră, intră în odae o cucoană înalți, groasă și cu părul alb ca al mamei Ticăi. Cucoana vorbea frumos și ridea într-una, întinzîndu-și necontenit haina cea albă.

— Am auzit că ți-a venit fata, Anicuță.

-- lacăt&-o, Sofio, zice mama, împingîndu-mă de spate spre cutoana care se apleacă să mă sărute.

— Nu seamină cu tine, Da’-l nosiimă, fata; ia uita-te ce boghetă-il

— Li urîtă și-i proastă.

laca așa! parc-al svul timp s-o vezi? Cred ci su vor bea bine cînd ai piecat tu dela ăstire. Cîți anl are 7

-— O împiinit ciaci, acu la Paști.:

— ji tare mititică, da’-i sănătoasă, — zice bitrina săruiindu-mă. Și, netezirdu-mi părul zhuriit depe frunte, mi întro1- bi, lufndu-mă în brațe.

-— Ce faci mata la Văratic?

— IÎnvăț la școală, maică. Mă duc la blserică și mă jo: cu tonică,;

-— Da’“cine ți-i mai drag matale?

— Măicuța, mama Tică, maica Negri și icoana din odaia cea mare! număr eu, cu cîte un deget în pa-mă, uitfndu-mă în altă parte. E

-—— Las-o, Sofiol — zice mama, trigrhdu-:

E grea de colivă.., trăgihdu-mă de picioare.

SESTE TR TI SETAT ET VĂII IA. 5 “aus ’% gate în sforile multor pachete pe subt care trec lipindu-mă de bătrînă..

— Of! tare mă abosezte tîrgul. Am fost numai pănă dincolo de Sfîntu’ Spiridon și iacătă-mi-s gata!

-— Ce-i acolo, bunică 7 întreabă mama, cercetînd pachetele cu ochii.

- Am adus cîte ceva să dai copilei... așa, ca să țle minte că a fost ia mama.:

— Ce, bunică, ai uitat că am leafă și cîștig dostul?...

— Ba nu, Anicuță; da’ mata nu fe poți gîndi la toate, ai de învățat..

Din pachetele învălite în fel de fel de hirlii, scoase mama Tică prăjituri, ciocolată, fructe zaharisite și o păpușică; mama își încreți sprinceneie și tăcu o clipă; apoi, ca-n silă, luă cîteva îructe și mi le întinse. Fug iar după scaun și maica mă prinde și mă duce la mama,

Nu pot spune impresia ce-mi didu apropierea ei: avui, țin bine minte, o senzație curioasă, mult asemănstoare cu acela cînd. adormind într-o zi în grădina unei maici, mă trezii alături cu o bufniță care se uita la mine tăcută, cu ochii ei mari și plini de răutate.

- Vrei să rămîi cu mama, Tincuță? Eu mă duc la Galata și mine oiu veni și te-oiu lua și pe mata acolo,

— la-mă, îs-mă, mamă Tică! Începui a țipa prinzîndu-mă, cu putere, de mina bătrînei.

La Galata găsii iar ograda cea mare plină de soare și zgomot, vorbă și ris, far fumul umbla prin odae «ca pe deasupra casei noastre»,

Maria mă duse într-o sală mică unte de-abia întra o mas: lungă și strîmbă, căreia-i zicea ea: piano.

Și cînd se așeză pe scaun și mișcă degetele, «cum le mișca măicuța cînd alegea pînză», mi se păru că aud, de două ori, guilara moșului Vasile dela Văratic.

îmi era drag să ascult și, decîteori aducea Maria păpușile, eu ie lăsăm, o luam de mînă și, tăcînd, o duceam la piano. Spre sară mergeam cu toții într-o grădină mare, căTeia-i zicea Maria «vie». Și cînd se auzea un Sopat ne întorceăm repede ca să primim pe «doctor» și pe alți musafiri tire ventiu «la masii»,

Întro zi mi duse Maria în niște chilioare, unde bătrîni ș’ bălrine, cași acele dela bolnița, stau ghemui în paturi ori încovolați și de-abia tîrîndu-și în cirji paști, umblau, de colo pănă colo, prin sală.

În chiliile cele mici și între bătrîni mă simțeam mai bine ca oriunde, căci ele îmi aminteau mănăstirea.

Și din ziua cînd mi, duse mama Tică la capetă, decînd, în 10 VIAȚA RO ra

rr i

it mai mul

i tămie, auzii cetind liturghia, mă simți”

TE er era însă E de măicuța, de mănăstire și-mi era îrict «de dudura cea cu o:hii miri», care venea în cînd în vînd pela Galata.

tăbisem și aveam friguri,:

Doctorul Ciurea spuse, RR zi, mogurul:

— Să trimeți, grabnic, fata la munte.

— Mamă ici, a zis doctorul cel cu barbă ascuțită să mergem la noi acasă?,:

— Așa o zis, Tincuță; roagă-te lui Dumnezeu să ne sjute să mergem cu bine.:

Adouazi, de dimineață, tot ospiziul era în picioare; moșu’ Mihai, ca mătușa și cu Maria, mă căuta prin grădină și prin vie; mama Tică, îngrozită, Încremenise lîngă fîntînă; sluzile alergau, care încotro; până și bătrînii, care puteau merge, eșiseră ca nișt: cucuveici, prin ogradă, și-și dodeawu care de care părerea... Dupice se cercetase pretutindeni, sjunsese mai toți să creadă câ fusesem furată de niște căldărari te tre cuse pela poartă. Și moșu” Mihai se și pregătea și le fă urma, cînd ui găsită, dormind, în capelă. De dimineață gisind deschisă ușa bisericuții, intrasem și, înaintea clor trei icoane luminste de o candelă, spusesem rugăciunile învățate la mănăstire și [ăcusem multe motanii <ca să ne ajute Dunnezeu să mergem acasă, la noi la Văratic=.

Tăcerea, lumina slabă și mirosul tămfei mă liniștise atît de muit, încît adormisem într-o strană, închinîndu-mi. Și-mi trezii, tîrziu, încunjurată de toți și casei, afară de mama Tic, bolnavă în pat de spaimă. După cîteva zile, șslăbiră de dorși bolnavă de friguri, am plecat la mănăstire, -

Nu-mi amintes: nimic din acel drum; mama fica mi-a spus mai tîrziu, că bliguwiam vorbind întruma de «duduca cu ochi a.; nt șăd =

upă o boaiă lungă, dupăc: multă N n și ascultai, firă să înțăleg. multe molifte, mă REAL netul clopotului d-n vale, în față cît cana CEA cerpiti și că bătrinele [: căpătâiu, CE a E

Fulgi mari de omit se aștera, liniștit sie >din Li soz flori din grădiniță, acopăr lespezile din o radă pe A n miatul, în tăcerea mănăstirii se aude, ici și colo, „omul ra:: ha, zi Va on RI ades de croncânitul cioarelor ori je sunetul

—= UP eu E aa a la școală,

— Ba să stai acasă, Să TÂvCISCĂ 3: și mănușile, că altfei a - “e MAiCuțaj căciuliță

Și serile. nene măicuță?

- Nu, Tincuță: florile dorm subt omă a vară, așa cum dormi mata noaptea, subt. ora la primă-

Vînt rece spulberă fulgii și-i lipește d- ZeA muri, (n care pol e 1, mama „Tică iadeasă, cît poate cu un cuțit, pale dintr-un caer de lină; vrăbiile ciripesc și zboară, zbiriite, depe cerdât pe streșini.

— Spurieam cu că are să minză, — zice mama Ti-a. De eri se lot rotesc tret cioare pe deasupra crucii paraclisului, și a șemi nu mai irebue,

— Parcă ninge? la uită«te cum trai viscolește! râăspunde măicțut, mutind andrelele; și, ridicînd pe frunte ochelarii, se unită lung p+ geam afară:

— Vai de cel ce sint-prin păduri ori În drum mare!

-— Ce-i pe drum, măicuță?

— Lupi, Tiacuță; și strigoi și stali’,

Strigoi de acei care iau copii?

— Poi? Așa-i cînd se înopiează, pe viscol, în pădure.

Cași cînd m-ași fi putut despărți să știu ce-i în pădure și la drumul mare, mă cutremur și parcă mă s-mt bine în chilie, lîngă bătrîne, pe scăunașul meu dintre pat și sobă.

În ușa sălii bate cineva și se aude mișcare și vorbă prin ogradă,

- Da’ oare cine-i? se întreabă bătrinele oprindu-se din lucru, și tot ele își răspund:

-— O Ji încolo. la Epraxia...

Bătâile se aud din ca fn ce iai tare.

-— Măicuță, fi strigoiul!

Fug și mă ascund în pat la spatele bâtrinei, iar manta Tică deschide usa odăii și întreabă dn prag:

Care-i acolo?

Eu, bunică,

lrrrang! Ancuța!... face maica, și se repede la ușă, trage zăvorni și des:ueț iar maica Agalia, m odas, aleargă spre sală, își îndreaptă fesul și-și drege barizul pe la tîmple.

Miicuță! — strig eu de subi pernă.

Hai, eș’ de acolo, Tincuță, că o venit Anicuța, măma matate!

Mi-o amintesc bine și parcă o vâd, înainte de a întra în casă, cu ochii ei mari, cu fața galbână... și mi-l frică...

Pe ușa deschisă, vine frip de afară; în sală se aude zgonot de pași și de uși trîntite.

— Hai în casă, Anicuță!

D+ subt pernă mai aud vorbă pini ce mă pomenesc deodată desvelită.

= Alck erai 7 Co ie ascunzi? luca, ți-am adus bomboane,

Și cum stău cir foța spre pireie, văd lunezind, liagă mine, o cutie poleit și ciieva portozale,

Nu ating nimic, mă fac ghem și îndes, cît pot, capul în pernă.

Toi așa sălbatică-i fata asia?

— Nut Sălbalci, Auicujă, da! nu te cunoajte... s-a învața cu sata, cît Hi mai sta, la noi, la Văratic.

tatăl

Fără a vedea, simt că mama s-a depărtat de lîngă mine și parcă răsuflu mai în voe; îmi aduc iar perna peste cap, deschid încet cutia, rod bomboane și numai din cînd în cînd mă ult, ca un ochiu, în casă Mama stă patul de liacă sobă, între cele două bătrîne; lumina lămpii, din ocniță, îi cade pieziș pe față și-mi amintește iconna din odaia cea mare...

Mama vorbește atît de iute că, din povestea care-o spune, prind numai cîte o vorbă; mă uit la ea și parcă-mi pare bine că nu-i zbîrcită și-i mai frumoasă decît maica Olimpiada și decât toate miicile din mănăstire.

La ușa silii s2 aud iar bătăi; mama sare în mijlocul casei, bătrinele se îndeamnă care de care și deschidă pănă ce, maica Lisavetu, se hotărăște să întreb::

— Care-i acolo?

Oameni buni, măicuță.

— Cine-lii?

— Oameni cu gînduri bune. Biagosiovește maici.

— Domnu”! —râspunde bătrina. Și trage zăvorul, desch’- de ușă „n Iîturi și poftoște pe cineva înăuntru.

Pe omătul înghețat, se aud scîrțiind pași greoi și caii, scuturînd coamele, zurnue zurgaltii, în sunetul liniștit al clopotului de Utrenie..

Nu înțăleg nimic, mi-i frică, și totuși ași vrea să văd cine-i în sală; îmi fac o fe:ăstrue pe subt colțul pernei și mă uit în casă, unde văd intrînd o matahală înfășurată în blană: îi ca ursul pe care-l joacă țiganii în poartă; nu seamănă et popa, nici cu moșu’; ni geamănă cu nimeni; e mare până-n pod; părul și mustățile fi sînt albe, ca crengile înghețate de Dumitriță și din mini, dintr-o buccea de biriie albă, ce-i ruptă pe alocari, es flori frumoase ca atifaci cînd îi cald și soare la noi în grădină. = rr Strigoiu, măicuță! Nu mă lasa 1... țip eu de subit pernă și mă simt iar desvelită și cuprinsă în brațele matahaloi, - Mhicuță, măie’ i...

Amuțesc d: spaimă și-mi pierd aproape cunoștința. Mriica se repede, mă ia ș’-mi stropește obrazul cu apă :ece; îmi di să beau aghiasmă și ră închină, Eu tremur toată, îmi clânțănesc dinții și mi ’neacă sughițul.: Nu pot plînge și, cu ochii uscați de spalmă, văd ochi: mamei, mai mari și mai negri, pironiți pe sine.

— Las-o, mătușici! zice mama... E satbatecă, parcă ar crește la Ciungi, în pădure; fata asta nu mă: vede oameni? Ziceați că ați dat-o la ș-oală... ’

Cam nu, Anicuță, — răspunde tndesat mama Tică. Vede copiia oameni, da’ altfel ...ea Vasilică ori ca popa... Blana asta de lup și cuconu’ Costache, cum e dumnealui zdravân—- să nu-i fie de deochi- — dă, nu pre vede pola mănăstire.

Pe pai pe subt pernă, în jurul meu și în toa-i casa, parcă ar fi plouat cu lucruri bune; bomboane, bișcoturi, fructe za-”

ei Lui € = e harisite se sfarmă pe subt mine; și jucării, o rochiță șio păpușă stau înșirate pe scaune și pe perna de părete; ția ochii striași, na văd nimic, suspin și, ghemultă subt pernă, chem într-usa măicuța lîngă mine.

-— Ce-i Tincuță?

— Alungă strigoiul; eu mi-am fă-ut cruce și nu fuge, mălcuță... să se ducă și duduca., mama .. ceialaltă...

Vai, Tincuță! Nu se poate! îmi șoptește maica; aista nu-i strigoiu, li un om bun; în ultă-te ce ți-a mai adus, — ș’ mata n-ai zis nimic...

— Nu, nu, măicață —suliu eu subt pernă, făcîndu-îmi cruce. «SĂ piară uzigâ-i crucem»...

Adorm, suspinînd, și adouazi nu mai văd din urma celui ce fusese, decît tot ce lisase în urmă și mă încredințez, mai mult, că pe la noi trecuse strigoiul.

— Numai strigoii aduc noaptea copiilor lucruri bune,

La efteva zile, decînd a veni! <duduca», simț că se p:- ice ceva neobișg uit în casă; maicile nu mai lucrează noaptea, N Sau mai dus demult la vecernie și sînt mai tăcuto: iar cînd vorbesc, între ele, mă trimet ades să le aduc cîte ceva din bocătărie..,

Într-o sară nu adormisem bine cînd auzii bătrinele șoptind între ele:

Ba eu cred că ar fi bine să-și ia copila.

— Eu mo dau, să fie ce-o fi... O știu eu pe Anicuța cine-i; wo vezi? Nu-i pasă de copil. Are slujbă, are să se ducă de pcasă; cu cine să rămie Tincnța?

— Așari, Agafie, at dreptate; da’ nu te gindeșii că fata se face mare și dacă n-a vrea să rămtz în mănăstire, îi trebue Arte, zestre,

Deși aproape adormită, înțelesei bine că era vorba să mă: ia rdudicar, Nu putuiu spune nimic, tnă toropise somnul! și Umba mi se lega în gură; mă lipii mai mit de măicuța și, ca prin via, o auzii ziclid:

Nu dat copila nici moartă!

MĂ deprinsesem să văd p: mama între noi, eram totuși foarte mulțumită cînd se ducea de acasă; atunci parcă mă simsam mai aproape de bătrîne și eram fără de sfială în mișcări și „n vorbă,

Într-o zi veni mama lîngă min“; pe pat, și-mi spuse că „TE să se dietă departe, [n iume, unde erau păpuși cît mine și trăs: rele mici și cal...

— Ca ai lui Bunduc ?-—-întrebai «u curioasă, pentrucă, înbe îucării, aveam un grajd întreg de cai umpluți cu pae.

. Ca ai lui Bunduc, desigur!

-— Care pot să ducă pe măicuța la tîrg?

-— Așa, așa, ți-am spus odată! — zice mama, răstit, peciud mai:n Lisaveta, dela sta-ive, se întoarce spre noi, se uită lung peste ochelari, clatină din cap și adaugă cu glasul siîns:

-— Așa, Tincuță, cai adevărați și mai mari și mai frumoși ca ai lui Bunduc.:,

Îmi erau aa caii; de multe ori opream pe sora Qin piada, în poartă, iîngă vre-o trăsură Și, tot uitîndu-mă și ro tindu-mă În jurul cailor, uitam ades ora școalei. E,

— Acolo-l casă mare,--reia mama Tică, mai înviorată, incdîn! un fir rupt în suveict, — și-s buzate multe și pipuși și bomboane mai bune decît la dugheană...

—— Da’ cine are să-mi spue povești cu sfinți, cu strigoi și cu stafit?:

-- Sint două fete ale popsi,- răspunde distrat mamă.

— Acolo este popă, în lume 2...

- Ba-s mai mulți, și căiugări...

- Și maici, așa ca măicuța mea și ca mama Tică?

— Maici nu-s, da’ esie o mănăstire mică.

Să ducem mtzice de aici... să meargă și miieuța ac“ lo...

_— Nu acu’, are să vie la primăvară, de Paști, — închee mama hotărit și trece în cealaltă odae,

Adouazi, pela toacă, o sanie mare cu doi cai îrumoși se opri în poarta mănăstirii; două surori, care de care mai sprintenă, se grăbesc la deal să vestească pe mama care, aș” depind, mă îmbracă cu rochița cea nouă și-mă pregărește de drum.

Măicuța, ca după treabă, aleargă de colo pănă e0’o, și-și șterge ades ochii cu cîte un deget; iar mama Tică, ghemuită într-un colț de pat, mi tot cheamă la dînsa, mă netezește pe cap și-mi spune ia ureche:

— Să ții cuminte, Tincuță, să nu superi pe nimeni, că de Paști are să-ți aducă bunica ceva. Aco-o, în lume, e mai frumos ca la mănăstire, ca la noi, două babe bătrîne și zbircite,— zice maica înecîndu-sz în piins și arât ndu-mi: mina-! galb:nă și încrețită.

— Haidem, că-i tîrziu, avem să înoptăm la Timișești și mai avern pădurea, — zice mama pornind spre ușă.

lnimami se strinze; știu demult că în pădure sit sirizoi și stafii; mă uit lung la mama și nu mai îndrăznesc să-i spun nimic de frică.

— Stai, Tincuță! strigă măicuța din urmă; hai în odaia cea marc să te închini la Yaica Domnului. Bătrina măi ia de mînă și mă duce înaintea icoanei luminate de candeiă,

— Zi așa, Tincuță: «Ajută-mi Maica Domnului, să mjrg cu bine, să flu sinătoasă și să am noroc».

— «Ajută-mi, Maica Domnului să merg»... Măicuță, duduca zice să trecem prin pădure; mi-i frică, cu rămîn ev:mata la Mînăstire..

piâttst, N-ai mai închinat-o, maică Agafie? strigă mama din

Bătrina tace, mă ia de-o mînă și, ștergîndu-și cu caialaită necontenit ochii, scoborim valea în poartă. Doi cai mari și negri, înfășurați în cergi legat: în curele pe subt pîntece, joacă și se mușcă de coame; vizitiul sare din sanie, își face loc printre maicile adunate și, înhățind o blană mare, o Invălește pe mama de nu i se mai văd decît ochit — pe cînd maicile, care de care, mă înfașă în altă blană ca seamână, la păr, cu Artiuța noastră.

— Unde te duci mata, Tincuțo? mă întreabă [a rînd maicile,

— În lume !.,.

Bătrinele mi blagoslovesc și sărutîndu-mă, îmi udă sbra= zul de lacrămi.

— Cîte ceasuri facem pănă la Vascani, moș Gavrile? întreabă mama pe vizitiu, care se îmbracă într-o blană de iyp și, răsucindu-și hățurile după mînă, se întoarce spre noi răspunzînd:

— Am venit încet, duducă; oiu fi făcut vre-o trei cea suri; da-acu le dau drumul, sint odihniți, sa duc-ca vîntul.,,

Sania lunecă și maicile, pe delăiuri, ne urează «drum bun»; tar eu, speriată de toată schimbarea și de duduca ce stă lipită de mine, mă zbat și strig cît pot din blană:

— Mălcuță, măicuțăză? ia-mi !...

Dar deodată îmi pare că zbor. Mai aud doar zurgălâii și strânutul cailor; gulerul moale al blănii îmi aliați obrazul; pe delături și în sus, văd cerul; mă gîndesc la maici; o văd pe mama Tică stînd ca un ghem mare de lină, într-un colț de pat, și pe măicuța o văd plîngînd. Ceva ascuțit îmi împunge pieptul și de-abia mai pot sufla; sania lanecă tot tmal iute și moșul Gavril flueră din cînd în cînd pociind din biciul, cara-mi atinge ușor fruntea... Mi-i cald și mi-i somn, închid ochii și văd odaia cea mare cu ceasioavele depe dulap, aud ,vstilele stativelor și clopotul parcă-l aud bătind ...

Mă trezesc noaptea în întuneric și în brațele unei femei care mă duca spre o casă mică, din fundul uni ogrăzi, ce-mi pare mai mare decît poarta mănăstirii; plec capul cînd trecert - pe pragul sălei în căre miroase a rachiu și a umezeală și de unde intrăm, printr-o odae întunecoasă, În odaia mamei.

Aici arde, mică, o lampă cu sticlă verde cum n-sm mai văzut la Văratic; cineva mă desbracă și cu rămîn o clipă cu ochii la lumină, în timp ce casa se umple de oameni care se învîrt amet și, ca de datorie, ntă întreabă fiecare Ta rînd:

um te chiamă?

Femeia care m-a adus în brațe se uită peste umărul alteia, mai bătrînă, căreia-i zice «Cucoană preoteasă», mai vine și un popă și două fete, și vorbesc cu toții laolalră și rid de se cutremură geamul; vorba lor tare și rîșul îmi supără

Mițe bunlcltor.

urechea: mie-mi place numai Vorba măicuții și glasul părintelui Gheorghe — mă simt străină și încep a plînge.

". — Ce-ți este? mă ’ntreabă mama răstit.

— Sa le zici mata să se ducă.

-— Taci! Ți-i foame? zice ca mai tare.

Gata, gata, duducă Anicuță; me-o spus boeru’ că vealți în sara asta și ne-o trimes de toate, slavă Domnului...

Mama mi ia de mînă și cu toții trecem, peste sală, în a-tt odae unde, la capătul unei mese lungi, pt un șervet alb, sint puse două tacîmuri și dincolo, la celalt capăt, cît pe masa de lemn cît pe o mușama jupită, sînt îngirate străchinuțe ca acele în care mîncau puișorii mei dela Văratic.

ME uit la farfurie cele albe și mă gîndesc la farfurioarele mele cu flori și la acele cu caii și cu sănii negre... Mă zindesc la măicuța, la chilia noastră și lacrămile picură în șervetul în care încerc să le aș-und..

- Nu miănînci?

— Nu-mi place.

— Ce ții?

- Să m? duci, duduci, la mine acasă, cu vreau la mănăstire.,

Mima își încruntă sprincenile, tace, și mănîncă tihnit, înainte.

În odaia mamei, mici și rece, caut un lucru cunoscut să-mi rezem ochii: în cercztarea mea întîlnesc, necontenit, privirea duducii și mi-l frică; lacrămi fierbinți mi se scurg pe obraz și eu le ascund cum pot întorcîndu-mă, ca să nt mă vadă, cînd într-o parie, cînd într-ala.

O masă, ua dutap, un pat și clievă scaune € tot moDilieriy cl și-mi pare casa goală pănă ce descopir sus, pe un rafi, icoana Maicii Domnului.

Nu-mi amintesc, în toată copilăria, de o clipă mai chinultoare ca aceia cînd mă desbrăcă mama, și-mi zise să mi cule, în pat, alături de dînsa... Nu mai ști spune sentimentul ce-l avui în clipa aceia; dar, gîndindu-mă bine, îmi amin-„:Cse de un mare desgust și de o frică noțăârmurită; stam desbrăcată, la celalt capăt al patului, tremuram de frică și de frig și nu mă puteam apropia de mama care, despletită și lăsați întrun cot pe perna albă, părea cu ochit ei mari în lumina verde a lămpii, un chip din Jadul ce-l văzusem de atîtea Ti, pe păretele pridvorului din biserică.

-— Nu te culci? Mă întreabă mama, pironindu-și priv-rea ascuțită asupra-mi,

SĂ vie fata, eu mă cule cu, .-:

Mama sare din pat st f d x 1 pas strigă: pat și făcînd numai ui pas pănă la ușă

„= Frăsino!

Fata vine și dupăce vorbește ceva la ușă, intră în casă, se sptopie de mine și-mi spune:

«_ re ads =.

AMINTIRI E CATERINEI STATE TT

te edil

— Să taci, că vine Dracu!., laca, acuși ese din dulap, de colo.

„Mama stinge lampa și cu fac, în itluneric, cruci muiie; mă ghemui într-un colț și adorm în suspine. Adouazi mă trezesc singură în odae și, cu toate că mi-i frică «de dracir», simt ca o mulțumire că nu mai văd pe duduca lîngă rrine.

latr-un tîrziu vine una din fe-c, face focul și-mi aduce nuci și pîne.

— Eu măninc lapte la noi acasă,

— Azi, măniînci apt:? Ai uitat că-i postul Crăciunului?

—_ Mie-mi dă măicuța. Da-undz-i duduca?

-— Mama ta? s-o dus după treabă și o zis să stzi aici și să nu faci gură că ese dracul de colo... laea, ai nuci, pin i apa-i în cană.”

Rămîn nemișcaiă în mijlocul odâii, stau cu ochii la dulap și nu pot plînge; am amorțit de frică Afară aud vorbi, & găină cîrcie și lîngă ușă cîntă cocoșul...

Tot privind înapoi, mă tirăse încet plină la fereastră și, aruncîndu-mi ochii atart, îmi uit o clipă frica; dim cirdut de găial, ce trece pe subt fereastră, cea mai frumoasă e malc: E nt oa lar alia, cire circie, e maica Gla-ira dela strană = oua...

Un om, ca străjerul din poariă, drege un car. și mai încolo, în ogradă, pe omitul înghețat și strălucit, ca la măn4slire, se abate din zbor cîte o cioară.

Focul s-a stins, în casă e frig și mi-i foame... Cași cînd mi-ar îi fost frică să nu fiu văzută de cineva, mă întind ce sfială să înu o nucă; va zgomot, venind dinspre dulap, m sperie; îngrozită, mă ghemuesc într-un coiț de pat și adocur moartă...

M-am trezit în pat, îmi era friz tare, mama umbia repede, vorbea singură și-mi didu să beau o lingură de apă amară: am adormit iar și cînd m-am trezit era lîngă mine omul pcare-l văzusem la mănăstire; pe pat, pe perini, de jur împrejurul meu, erau îngirate, cași atunci, jucării și bomboane, Omul îmi pare mai mic, nu mă mai sperie și privirea lui, blîndă, m îndeamnă să iau bomboanele ce mi le întinde. ’

— la mai multe, Tincuță, îmi zice el împiintindu-mi mina pînă în fundui cutiei. laca, dupăce vei mînca bomboane-s să te PE Cu păpuță asta și mine am să-ți aduc, dela Iași, ana mai mare.

„_ Miocini bomboane, adun toate jucăriile În juru-ti; mama, rezemată cu un cot în pat, se uită lung la mine și privirea ei, ca oricînd, mă neliniștește și mă face să-mi pierd cumpătul; nu mai pot vedea frumusețea păpușei și nu mă mai pot bucura de nimic.,.

= Și nu zici «mersi», cînd îți dă cineva ceva? mă lntreabă mama, ascuțit,

— Sărut trîna», îngin tu apucînd de abia mina orzuiui care mă sărută pe amîndoi obrajii. Mama ia ghitara și, dela cele întâlu sunete, îmi pare că aud toaca și clopotul din vale și vâd iar munți albașiri și grădinuța noastră cu mătcuța plivind «i odaia cea mare cu florile dintre zăbrele...

Liri pare, deodată, că acel rm mă luat dela mînăstire <! încep a plînge; totuși nu-l urăsc pe «Cuconu’ Costache», și cînd vine parcă aduce cu el lumină în odâița cea întunecoasă în care stau zile întregi s-ngură. Închinîndu-mă ne-:ogtenit de frica dracului, care se mutase de un timp în sobă...

Cu tontă schimbarea ce aducea în casă Cutonu Costache, cu toate că mama mai vorbea, din cînd în cînd, cu mine și Frâsina se ju:a sara «de-a cucoaneles, — lincezeam, vâdit, de dosul mănăstirii și, în scurt, mă imbolnăvii tar de friguri. Era în primăvară; mama Tică veni să mă ia la Viratic și de multe ori de atunci mi-a istorisit bâtrina drumul acela «zum n-a mai întț altul».

-— Erai atît de slabă, că parcă ai fi plîns de cîte ori începeai “a ride, și cînd am ajuns pe dealul cioarei, cînd at văzut pădurea și ai auziț clopotul de privighere, te-ai îngălbinit ca ciara, ai dai ochii peste cap și poate că-mi mureai în brațe de nu te scobhoram la fintiaa dela crucea drumurilor.

O! de-ași mai putea să spun acum tot ce simii cînd trecu trăsura pe lîngă pădrrea de mesteacăni și pe lîngă dugheană de unde cumpăr et ciocolată cu poze și zahar de ghiață»!

Simțeam o nespusă mulțumire să spun tare, ca și m-aud, numele maicilor din chiliile pe lîngă care trecaem.

Ne oprirâm în poartă: mi se păâru că măicuța se rostogolea aiergînd spre mine; mi luă în brațe și mă sărută cum nu mă mai sârutase nimen! de cînd piecasem

__— Draga măicuței! Draga măicuței, îngînă într-una bitrina, depărtîndu-nmă și apropiindu-mă ca să mă vadă mai bine,

— Cum a slăbit biata copilă; nu spuneam eu? zicea măicuța unei maici cu care venise să mă primească.

— ii slabă Tincuța, at dreptate; să n-o mai trimeți, maică Agapie. la Vascani..,

Parcă ași fi vrut” să mu-mi vorbească nimene, să stau ngă mâizuța și să-mi satur ochii de tot ce vedeam în juruHi, de Văratic... Grădinuța cu străturelele proaspăt brăzdate, chilia văruită de Paști, liniștea, clopotele și biserica mă înviorară văzînd cu ochii. e

Dece te rogi mata, Tincuță? mă întrebă, într’ zi, o maică la leturghie.

-— Ca să mă lase duduca aici la mlicuța, în mănăstire.”

Cîtă noutate și cîte bucurii găseam în viața căre Bir se schimbase întru nimic; soarele parcă răsărea mai laminos,. clapotul îmi mulțumea auzul mai mult ca oricînd și chilia iaicii Evgheniei — sora bătrînelor — devenise acum un loc cu

ratan ea bogății pentru imaginația mea vie și dorul -singurătății care mă stâpinea tot mai mult.

Matca ErEherta, «bunica», nu semăna cu cele dovă bătrîne ca care simțeari că nu se ințălegea; venise bătrina din lume, avea puțină avere și gînd nestrămutat s-o înmulțeasc lucr-nd, Cumpărase una din cele mii frumoase chilii din mănăstire și lut în îngrijire pe mama până Ja o vreme. Maica Evgheala Galin era, în acel timp, cea mai lucrătoare maică din Văratic și comandele cît de grele; în țeșeturi, numai ea le primea; era harnică, energică și spircită. Mă duceam rar pela dinsăt, numai cînd mă chema și atunci, de mă lăsa în <odala caa mare». era pentru mine d zi aleasă între multe, o sărbă toate

— Bunică, lasă-mi să mă uit în odait cea mare.

— Altădată..

— Lasă-mă act, bunică, lată-mă,

- FL haide să-i desch-d; da’ ia descalță-te să-ți văd colunii, Dupăce sa încredința că erau curați, lua cheia și o flanelă dintr-un dulap verde și, lăsindu-mă să trec pragul, îml întindea ftanels spunîndu-mi:

-- Ține, $’0 pui pe canapele de-i vre să te sul la poze și - nu atingi cumva podesua că nu-ți mai deschid ușa cît îl trăi.

Ce lume și viață nouă era pentru mine în odaia acela în care mă prevedeam în podea ca într-o oglindă ușor aburită și mă auzeam suflînd. Îmi plăcea curățenia aceia cu mlrosul ei particular de var și terebentină și, z deseori, într-o mișcare retlexă, mă spic și-mi lipeam obrazul de luciul galnen al scîndură, Candela de subt icoane ardea liniștit și lumina-i slabă se răsfrîngea pe colțul unui tabiou înaingea cărula stam 1itată, Era «Îngroparea vinătorului». O pădure unde lupi, urși, lei și alte lighioane duceau și Însoțeau racla vinătorului spre mormînt; o vulpe, cir ochelari, cetea într-o carte alături de un urs ce-și ștergea lacrămile cu o basma; pe monumentul pregăiit, o bulnițt se ulta însinte; și-n urma convoiului venea, în două picioare, un mistreț. Ca-urmare era msi departe, pe pătete, «Deșteptarea vinătorului»: el eșea din cosciug armat gata. Sălbaticiunile fug care încotro, pășările zboară și în jurul vinătorului rămîne pustiu ..

Le-am văzut tablourile de nehumărate ori și totuși parcă vid din nou animalele mergînd liniștiie după mori, apoi speriste și fugind îngrozite parcă le-ași simți pașii în jurul meu .. Dela tablourile acelea trec ca de obicelu, la familia imperială a Rusiei, În mijloc stă împăratul în uniformă veche rusească și-împărit:așa alături, în malacovu-i albastru, prinde jumătate din tăticu; de jur Împrejur copii, între«care o fetiță de virsta Mea, CU pir negru, cu rochie albă și cu o pălărie pe vîrful capului, pi:rdută în claia de păr încrețit, îmi place foarte mult. Și stînd cîteodată înaintea acestui tablou, mă substitui acelei feUțe, caut să-mi imaginez cum ași fi eu împărăteasă și ades mi semeni vorbind în- locul fetiței aceleia «cu pălăria adusă de

Prinsă de gindurile male, uit de flanelă și ca-c pe podzz deadreptul. -:

Buni:a deschide încet ușa, face ochii mari și, firi-o vorbă, mă trage de mînă afară, unde-mi zice:

— Să te mai ceri în odala cea mare!..

— Nam feștelit nimic, bunică.

Ș-apof dacă n-ai feștelit? Fe podeaua curată, nici cu limba să nu dat!

Plecam supărată și dupi ua timp, cînd n-aveam cz îace, tar mă rugam să mă lase în odaia cos mare, unde mai <rău atîtea lucruri de văzut.

Înir-o zi se opri și la portija bucicăi, ca la porlițele altor maici, o trăsură mare, încărcată cu musatiri și cu lusruri, Eram prin ograda bisericii și alergai să văd...

O cucoană tînără și un bo:r, ca moșu, se scoborîră din trăsură; boerul jinea în brațe o iîetiță cu pir lung și E: și alta mai mare ducea în mînă o păpușă cît mine. știre cor în odaia bunicăi de unde, prin crăpătură ușii, mă uit în sală. Cuferele și lădițele hirșcie pe podeaua lustruită din odaia cea mare; musafirii, în mers, își scuivură pe ea tot câlbal depe drum; ușile și ferestrele sint toate deschise în laturi zi slugile, tîrîndu-și papucii, umbla, de colo pini colo, mutind lucrurile dela locui lor.

— Bunică, cine-i cucoana și boerul și fetele estea 7

—- Musaliri,

- Cum il cheamă pe bosr?

Micle.

-—- Da’ pe cusoană?

— Veronfca..:

-— Da’ pe fete, cum le cheamă?

— Pe cea mică o cheamă Virginia și pe ceialaltă... stai. foi cart așa... Va... Valeria! Mata nu le știi? Nu-ți aduci 2- Rt s o fost și anu-trecut și era cu ele și Cornelia Emmilian

știu a:u! Fata care mi da bomboane?

— Aceia.

Adouszi mă întilnii cu cucoana pe cordacul chiliei,

-— A cul-l, miicuță, fetița asta ?— întreabă cucoana.

— A neposti-mei dela Vascani, a Anicuței.

- Asta-i fata Anicuței? Cum o crescut! Da’ nu sesmâni de loc ca dînsa...— Cum te cheamă?

--— Tincuța.

-— Mata tunde-i mama matale 7 — mi întreabă cucoasa Îngenunchind lîngă mine, E

-— Care mamă? Eu am două: pe milcuța și pe iama

_— Nu, ceialal-ă, dela Vascani.

„— Duduca? Duduca-l acasă la diasa, departe... răspund cu distrat, măsurînd stogul de păr din virlul capului cucoanei și oprindu-mi privirea la ochii ei adinei și neastimpirați care-mi amintesc d în o-hii mamei,

— Da’ de ce-i zici duducă mamei tale?

— LAșă vreau cu...

-— Hai în casă!

Și cucoana mă ia de mînă, mi duce la Micle cu care vorbește a arătîndu-mă; și rîzînd apoi, începe a cînta și, învîrtindu-se singură, prin odae, mi ia din fugă în brațe și joacă cu mine pănă amețesc și mă lasă jos zipicită de invirteală și de tot ce văd; lăicerele cele frumoase nu mai sint pe jos și pe podeaua unde se mai vede, la margini, lustru dinsainte, se încilcesc, ca niște fire groase de tort, nenumirate linii albe; pe mese și pe scrin sînt vrafuri de cărți, cutioare, sticlațe și oglinzi de tot felul și pe canapele stau, asvirlite, rochii și pălării peste care se rostogolește Virginia, fata cea mai mică; pe ferestrele date în lături, intră tot soarele și bizie muștele ca la odaia din vale.

— Bunică, duduca o jucat încilțată și s-o feștelit pe jos!

— Ce să fac? Așa-s musafirii...

Nu mai înțăleg nimic și-mi amintesc că mă uitam, cu = rere de rău, la podeaua zglriată și albită de colb; iar. trecînd prin sală, întorcea capul dela odaia cea mare.

II

În și trecusem, la mănăstire, în clasa a doua și nu știu de ce (ui iar toată la Vascani. Aici găsii pe mama, într-o casă “rumoasă în care, dela început, mă simții bine; îmi plăcea ograda cea mare unde alergam, în voe, depe cerdac la grajdiu și la hulubărie ori rătăceam, în grădini, printre floarea soacelui și printre popușoi. Mă bucuram de spațiul ce-mi părea atmărginit și totuși, simțind ades nevoia unei îngrădiri aproniate, cași acea a singurătății cu care eram deprinsă, mă ascundeam în trăsurile de subt șoproane și făurindu-îri pe loc, în minte, cine știe ce întîmplare, o triiam desfătindu-mă pe pernele moi ale cupeului pănă ce adormearti. În casă îmi era drag să umblu, liberă, prin odâile cele înalte unde-mi părea că răsuna glasul ca la biserica noastră; mă uitam, trecînd, în oglinzile cele mari, până-n tavan, și mă ristogoleam pe canapelele moi «ca acele dela maica Pribeagu». Meditînd apoi la vre-o întreprindere, neînvoită, prin pod, filă jucam cu ciu-’curit dela E i pănă-mi răminea mătasa, destrămată, în mini și gîndindu-mă, cîteodată, că tot era «al nostru», din inconștiența copilăriei licărea- — ca dintr-un foc gata să se aprindă —scînteia mindriei care întrecea ades simțirea ce-o aveam în fața jucăriilor din dulăpiorul meu cu geamuri.

Cuconu Costache, căruia mama îmi spunea, adeseori, să-i zic «tată» eră bun, blind și nu se întorcea niciodată din tîrg fără să-mi aducă «ceva bun» în buzunare; mama nu se ocupa de mine și-și amintea numai cînd mă: vedea venind, la masă, sara.

Noțiunea școalei se pierdea ades în amintirea profesoarei dela Văratic; fugeam cînd și gînd la fata vecinei ori hoinăreâm în parcul dela curte întorcîndu-mă, la ora mesei, fără

“ Întro zi, prinsă de frumuseța pădurii și amăgită de toporașii ascunși subt iarbă, ajunsei, fără să-mi dau samă, pe marginea lacului și, uitîndu-mă în Sus, rămăsei ca împietrită „n loc. Barca ce se legâna, întotdeauna goală, subt sălcii, luneca ușor pe iaz vislită de un bărbat înalt și frumos cum nu mai văzusem niciodată; jos, pe scîndurile pe care mă jucam adesea, stau,-pe un covor, doi copii ce semănau ca heruvimii din pozele mele și alături o cucoană, a cărei față, atbă și îngustă, de abia se vedea subt o pălărie mare, vorbea o limbă ce-mi părea că din depărtare n-o puteam înțelege; tiptil, ascunzindu-mă pe după copaci, ajunsei la capul iazului, în smeuriș, și tot ascultînd și privind, de aproape, chipuri cum nu mai erau altele, mă încredințai că se scoborîse «arătările» din palatul cel pustiu de care-mi spusese o poveste lungă Tasia, fata bucătăresei. -

Dealul drept îmi stă ca un zid în față, nu mai văd înnainte și frica îmi moae picioarele; mă cațăr, prin locul ce! mai greu, ținîndu-mă de iarbăț lunec, cad în urzici, volanul rochiei îmi rămîne spînzurat într-o creangă; fug în neștire și ScRaRIS, pe drum, toți toporașii din pestelcă, intru în ogradi țipînd.,

— Ce-ți este, de unde vii? mă întreabă, mama, încruitîndu-se,

— Pe iaz... era pe iaz... din acele... știi 7... întreabă pe Tasia:

— Unde ai fost, drace?

— în... în grăăă...dina... cea mare.

— Și ce-ai făcut de ți-ai rupt rochia?

— Era așa... nu pot spune... era...

Pe poartă intră tata călare, și văzîndu-mi rochia în bucăți și pe mama, dojenind, alături, descalecă și intervine ca oricînd:

— Așa rup copiii; s-o fi jucat; se întîmplă...

— Ce spui, m-auzi? Umblă, fugară, dela școală și nu știu ce tot zice că o văzut în grădina dela curte.

— Ce-ai văzut? mă întreabă tata aplecîndu-se spre mine și prinzîndu-mi bărbia între degete. Ai văzut o vever

— Nu, tată, erau pe iaz, în barcă, doi copii ca îngeri și un om, frumos, cu o pălărie cum n-are nimeni... Și era o cucoană, ca păpușă mea cea mare, șinu vorbeau ca not, tată, vorbeau altfel, nu știu cum...

— Ha! Ha! Știu, zice tata, rîzînd și netezindu-mi păru!. Era contele și cu cei dela curte.

Nu i-am mai văzut din ziua aceia și de atunci, de citpori mă duceam în parc, luam și pe Tasia.

Cu toate că trăiam lîngă mama și cu toate că nu pripepeam destul înțelesul acestui nume, eram întotdeamna - niță să-i spun acelei ființe mamă și eram foarte mulțumită cînd îi puteam atrage atenția prin gesturi. t

Cîțiva ani, în copilărie, fără să observe, i-am zise mamei

Contele Ruspolli.

«mata» și vorbind de es, altora o numeam, fără sfială, «duduca».

Era iarnă; cuconu Costache se ducea în fiecare zi la pădure și cînd se întorcea, sara, îl vedeam făcînd socoteli într-un registru a cărui legătură, înflorită, îmi plăcea tare și ași H vrut s-o am pentru cartea mea de școală.

— Tată, dă-mi mie asta, fi zisei într-o sară răzămîndu-mi bărbia de masă și uitîndu-mă cu rîvnă la „registru.

Nu mă auzi sau îmi uită rugămintea căci, spre marea mea mirare, isprăvind socotelile, închise ca de obiceiu registrul și-l puse la loc pe masă.

Cercetam necontenit «cartea cea frumoasă», îi număram filele albe și ochii mi se opreau, ca fermecați, la învălitoare. iatr-o zi, neinchipuindu-mi că fac rău, deschisei păreții pesîriți între care îmi strecurai, fără sfială, cartea și, ferindu-mă ca oricînd de a mă găsi în fața mamei, tăcui faptul.

Dormeam în aceiași odae; cînd se lumina de ziuă, mama mă trezea și mă trimetea în bucătărie de unde porneam, întins, la grajdiu — la moșu” Gavril — căruia îi dam două țigări ca să mă ducă prin stănoage să desmierd caii E să mă primbie prin ogradă călare pe țiganu’, calul ce-l cumpărase tata pentru mine. A

O zi după operația ce făcusem, văzui pe mama venind, de dimineață, în bucătărie; mă luă de păr, îmi dădu ghionturi și astfel mă duse pănă la tata în casă și mă întrebară, amîndoi deodată, unde era registrul. Nu știam să mint și îl arătai: era tot pe masă.

Bătala nu mă speriase atît cît tăcerea încăpățînată și buinitul tatei și fața mamei schimbată cum n-o mai văzusent,

Scurt, după această întîmplare veni la not de undeva — nu știam de unde — o bătrînă căreia cu toții, afară de tata, îi ziceau: «cucoana lleanas,

— De unde ești mata, cucoană lleană; ești dela mănăstire 7 o întrebai apropiindu-mă încet.

- Nu, eu îs mama lui Costache și mata de acu înainte, ai să-mi zici mie mamă bâtrînd; să stai cu mine în odae și om verbi amîndouă și ne-om duca între noi, concina.

Îmi plăcu fața albă și liniștită a bătrînei, mișcările-i Încete și vorba blîndă; și socotind că fac bine, alergai la mana și de astădată îi spusei fără multă sfială:

— Eu, de-acu, am să dorm jos, în odae, cu mama bătrina.

— Cine-i aceia?

— Cu...coana, silabisii timid.

— Baba? De unde și de cînd ți-i mamă baba ceia? Să nu te mai aud că te plesnesc peste gură; să-i zici «Ca-— leană» și de-i dormi acolo, în bucătărie ori a mi-i

wma.

Simțeam în cucoana Ileana, o slabă protecție și“ mă întorsei plîngînd în sufragerie.

_— Mam’ bătr... cucoană.. ’mi-o zis să-ți zic așa că mă bate.

— ha vrea Anicuța? Lasă așa... să nu te bată.

Și deschizînd o geantă veche de piele, luă dintr-o cutie acadele și mă trimese să le minînc «aiurea».

Îmi mai amintesc că într-o zi veni la noi un tînăr pe care-l văzusem de muit la Văratic: era Costică, fratele cel mai mic al mamei. Pe acesta, înainte de a-l cunoaște bine, un singur lucru, o întîmplare mi-i întipări adînc în minte. ln ajunul plecării sale la București, unde era să facă armata, Hi văzui, prin ușa odăii, vorbind cu mama; părea să-l DcăTISCĂ — căci se primbla iute, fuma, vorbea tare și, cîteodată, Sprnd se din mers, și uitîndu-se rău la dinsul, urca glasul... Costică, cu fața galbănă, cu ochii plecați, răspundea cînd și cînd pănă ce intră în casă tata, care-i privi lung pe amîndoi și apoi, cașicind ar fi înțeles de ce era vorba, deschise biuroul, smulse, dintr-un teanc, trei hîrtii albastre și le aruncă pe canapea făcînd semn lui Costică să le în în grabă...

Spre sară, Costică sta singur și trist în sufragerie; mă apropiai încet, și Ilulndu-l de mînă, îl întrebai:

— Te-a bătut și pe mata?

— Cine, fetiță?:

— Știi, acela... mama.

— Nu, — răspunse eW scurt, mă ridică în brațe și mă desmierdă..

Nu-mi vorbise nimene și nu înțelegeam legătura noastră de rudenie; dar mi-i simțeam tare aproape pe acel tînăr cu părul cenușiu, cu ochii vii și negri și cu mina albă și subțire ca a Caan

ostică își strînse, în același sară, lucrurile într-un gemantan, sărută pe mama și murmură ceva, ca o mulțumire, strîngînd mina tatei; plecă și de„atunci, cași cînd n-ar mai fi fost, nu se mai vorbi de el în casa noastră.

Dupăce-și isprăvi stagiul, Costică în nevoit să primească ospitalitatea mamei și o slujdă la primăria din Vascani. Atunci văzul și simții îndată că acest om era așa cum îm spusese Fremia. La virsta aceia nu-l puteam înțelege toate calitățile morale, dar ce mă legă strîns de dinsul fu unătatea lui fără de margini care-mi amintea, neîncetat, bunicele dela Văratic. Cuconu’ Costache era vicios; bea și juca pătimaș în cărți înecînd în venin pe mama, ambițioasă și ni i proyocind scene “ce mă îngrozeau cu tot dinadinsul. Din odaia noastră, unde Costică cetea «Mizerabilii», «Contele de Monte-Cristo» ori «Cel trei Mușchetari», în timp ce eu, dintr-un joc de zideam palate, — auzeam țipetele mamei înspăimîntător însoț de vocea răgușită a tatei, Cu părul despletit, cu fața albastră intra mama ades, în mijlocul nopții, în odaia noastră și tremurînd, cu vorbe încîlcite de minie, ne trimetea să împăcăm «nebunul care vrea să se împuște».

Prin norii fumului de tutun, în lumina micșurată a lămpii, de-abia vedeam pe cuconu’ Costache rezimat, într-un cot, pe masa de noapte pe care era, nelipsită, o sticlă de vin din care-și turna într-una...

Mă apropiam tremuriînd și, fără a ști ce aveam să-i spu’, îl intrebam:

— Ce faci mata aicea?

Cuconu’ Costache, se uita lung și tăcut la mine, mă apuca binișor de umăr, mă înviîrtea în loc și-mi arătă usa.

— Hai du-te de te culcă; îi tîrziu.

lar Costică, chemat să judece același motiv al certei de întotdeauna, eră ades respins cu pufnitul și cu o privire pe delături...

De ce-ai adus pe aiștia aici 7 — întrebă tata mai potolit

— Să vadă, da, să vadă totce îndur ca să-i pot ține — răspundea mama, prinzînd iar glas...

— Ce ți-am făcut, femee; ce-s eu de vină dacă mo oprit Cozadini; trebuia să facem socotelile, trebuia... iaca, peste o lună, vine Deleanu dela Paris, și noi trebue să-i arătăm cum stă...

-— Și faceți socoteli noaptea ia gară?

— Dacă acolo l-am găsit.

— Și eri?

— ri am fost la pădure să isprăvesc parchetărea.

— Și cînd ai venit?

— Eri? A! da, doar știi, ți-am spus, mi s-a răsiurgat saniz la Topite și pănă au venit oamenii s-o ridice din șanț..

-— Dece nu erau caii asudați dacă veneai dela pădure? Am fost să-i văd în grajdiu.

— Am mers încet.

— Minciuni, Am prins pe Gavril, că ai trecut devreme la gară și i-a spus un kelner că ai jucat în cărți și ai dat la stos patruzeci de galbeni numai întrun ceas.

-— Bi, am dat, am dat și iar am dat... Ce vrei? Sint banil met și fac ce vreau... Nu mi l-ai adus dela bărbatu-tău; ce-ai adus tu iaca-i colo... și, repezindu-se la o masă, tata ia: șr de lemn roș- o becsetea de irandafir — și i-o aduce în ață.

laca, asta ți-i averea și fata și Costică.

Auzim iar țipete și sfadă, și adormim cu frică să nu ne mai cheme.

Cîteodată, cuconu’ Costache se întorcea din tîrg atît de beat încît nu mai putea spune nici o vorbă; mama țipa atunct mai tare și de departe ori de aproape, trebuiam să ascultăm ori să fim defață la înspăimintătoarele scene, cu care qu mă puteam deprinde — cu toate că sc repetau asroape zilnic. ( T

Ce mă speria mai tare era amenințarea veșnică a ivi cuconu” Costache că se va împușca ori aceia că ne va alunga pe tustrei din casă; ași fi vrut să nu mai fiu acolo, mă îngrozea însă gîndul să am iar pe mama lîngă mine, în căsuța lut popa Gheorghe.

u știu spune ce alte sentimente înrădăcina în sufletul meu viața aceia, știu însă că de mama îmi era necontenit frică, iar în apropierea sufletească ce se făcuse între mine și cuconu” Costache, viciul său și chipul cum se distra cu mine — cași cu cinii și cu pisicile — pusese diguri peste care trecea numai judecata stoarsă unei minți prea e.

Eram liniștită cînd se culca devreme i atunci din odaia noastră unde ascultam, dusă, poveștile lui ostică, îi auzeam, mulțumiți, sforăitul.

Mătușa Adela, sora tatei, cu care mama trăia rău decind se cunoscuse, avea pentru mine bunătăți care-mi aminteau pe acele ale maicilor dela Văratic și-mi umpleau ochii de lacrămi. Într-o zi, întorcîndu-se dela iarmarocul din Roman, îmi aduse o păpuși mare și o minge pe care de abia o puteam ține „n mînă.

De citeori mă alintau străinii, mă gîndeam la mama care nu mă alintase niciodată.

De un timp aceasta nu-mi mai da voe să mă joc cu Eugenița S. și cu cea mai bună prietină a mea — din acel timp cu Emma Mavrodin nu mă mai întilneam decît la școală.— Cu Costică se certase mama și nu-l mai primea în casă; rar îi zăream și nu mai vorbeam decît atunci cînd ne întilneam pe uliță ori în vre-o dugheană: Plecase și Tasia cu care mă mai jacam cîteodată și astfel, fără o prittinie mai apropiată, fără țocuri și fără veselie, mă simțeam lincezind, și-i spusei într-o zi mamei:

— Să mă lași, mata, acolo... ia Văratic.

Răspunsul fu o bătae ce mă înspăimîntă atît, încît căzui iar bolnavă. Afară de cucoana Ileana care-mi da să beau apă descîntată, nu se mai îngriji nimene de mine pănă ce, într-o zi, căzui leșinată subt banca dela școală. lmi amintesc că a venit iar doctorul și m-am trezit iar pe pat, în chilia noastră dela Văratic, înconjurată de maici, ce-și dădeau, care de care părerea, pănă ce se învoiră, cu toate, să mi se cetească «de spăriet» moliftele sfîntului Vasile.

Din pridvorul bisericii, unde-mi cetea popa Gheorghe rugăciunea, priveam dunga de soare ce se întindea pănă la pajiștea verde din ogradă, lunecînd ici și colo, pe lespezile de pe morminte.,

MĂ simțeam slăbită; de citeori venea vorba de mine, maicile, cu ochii plini de lacrămi, mă închinau voci Domnului și deaceia, stînd cîteodată amorțită subt patrafirul popei, și prinzînd cîte o vorbă din rugăciune, îmi aminteam grija bătrinelor și-n gînd îmi alegeam, din cimitirul bisericii, umbra mărului subt care ași fi vrut să mă îngroape.

Varaticul mă răpi și de astădată morții; doctoria cea amară fu înlocuită cu drumul pe dealul Cioarei la cules de alune și rugăciunea de speriat, cu istorisirea vieții sfinților ori :u vre-o poveste din lume; măicuță mă chemă într-o zi lîngă iada din odaia cea mare, o deschise și scoase, dintr-un tub de tinichea, hîrtii vechi cu peceți și cu mărci pela capete.

. — Ce-s hirtille astea, măicuță?

— Mata nu le știi, nu ți le-o arătat maica Lisaveta?

— Acestea, draga mamei, îs documentele noastre precum că avem noi tot dreptul la pămîntul ceala...

— Ce pămînt, măicuță?

— Nu știi?

„ „Moșu’ Gavril, fratele mamei noastre, o fostepitropu’ mamei cînd o rămas orfană; el n-o fost însurat și o lăsat, la moarte, moșia Spătăreștii, de lîngă Tîrgu-Frumos, în care pămînt era și averea mamei dela părinți. Nu știu cum-și cum s-o făcut că, după moartea mamei, surorile mele nu și-au mai căutat drepturile și altă rudă, de departe, s-o așăzat și o stăpînit multă vreme moșia Spătăreștii, pănă la moarte, cînd o lăsat-o, cu altă moșie dimpreună, sfîntului Spiridon. Da’ pămîntul ceala e curat al nostru din moși strămoși“.

Și, istorisind, maica rupe, dintr un. act, o bucată de hîrtie dungată și îngălbenită, o strînge cu greu în două și o pune pe — Da’ cu hîrtia asta ce faci, măicuță?

— la ceva.

— Ce faci? Spune, că iar mă doare capu"...

— Vai de mine! Spune măicuța, iaca spune.

Da’ mata să nu mai vorbești cu nimeni de asta până n-a eni răspunsul.

— Ce răspuns?

— Dela Anicuța.

— Dela mama ?! întrebă! eu îngălbenind.

— Stai, stal, nu te speria, iacace m-am gîndit eu, numai de mi-a ajuta Dumnezeu să se izbindească:,

„M-am gîndit să nu te mai trimetem în lume; mata ești făcută, cași mine, să fii mireasa Domnului; noi te-om crește — de asta oiu avea grijă eucit oiu mii trăi — și de te-i face mare și-i fi cuminte și cu frica lui Dumnezeu și-i trăi și-i imbătrini în credința Celui de sus, te-i face și mata starița mămăstirii, că pănă atunci numai bine și-ar trece rîndul maicile Negri, Hermeziu, Străinescu și cele ce-ar mai trăi,

„Pentru pămîntul ceala, să alerge maica Lisaveta, că-i atatoare E seat o parte și să lase ceialaltă Sfin= ticii, cele sfinte...”: pi, a oricum, e păcat să te atingi de ale bise-

Printre frunzele mașcatului pătrund în chilie raze vii de soare și se așează, în rotocoale, pe ’salteaua cu pînză albăstrie: rezămată de pat, mă gîndesc conturind cui degetul rotițele galbene, pe cînd măicuța închide lada din care se răspindește, în casă, miros Slab de levant și sulfină.

— Măicuță, da’ ea ce să fac cu pămîntul cela

— Spătăreștii? Să ai al matale; să n-ai nevoe să lucrezi, ca noi, ca: să-ți cîștigi pîinea; să ajuți maicile sărace, să dai la biserică și să ne cauți de suflet după moarte.

„Și acu să stai mata colea, pe scaun, să-ți pus mălcuța o perină, că să ajungi bin? la masă, și să scrii Anicuței tot ce ți-oiu spune.

— Să scriu... mamei?

— Să-i scrii mata, din partea mea (că eu știu numai siovă veche, n-o știu pe cea latinească și mata ești, slavă Domnului, în clasa a treia: poți face o scrisoare).

Și, vorbind, bătrîna netezește cît poate hîrtia cea groasă pe mușamaua înflorată, pune apă și clatină iute sticla de cerneali, freacă îndesat penița ruginită, îmi întinde condeiul, se sue, pe pat, se reazămă într-un cot pe perna de păretp și închide ochii dictîndu-mi:

Dragă Anicuță,

Amintirea mamei mă înlernește; parcă o văd cetindu-mi scrisoarea și mi-i frică. Mă uit în sus și ochii mi-s prinși de reflexul razelor de soare pe coroanele celor patru zeci de sfinți depe icoana din părete și rămîn cu condeiul în mînă, rozindu-i vîrful...

Ai scris? mă întreabă maica deschizînd ochii.

— N-am scris, nu pot nu pot scrie... mamei.

Bătrina pare a înțelege, oftează, Se scoală, strînge hîrtia, oviră în buzunarul dulamei și, tâăcînd, încue ușa, mă ta de mînă și ne scoborim în poartă de vale...

- Da” unde ne ducem, măicuță?

La dugheană, ca să-mi scrie...

În dugheană e ca întotdeauna întuneric. ln dunga de lumină, ce vine dela ușă, se văd doar cîteva stropituri pe dușameaua bine măturată și, în lumina slabă a unui muc ce arde n diete toati ziua, se ghicesc cîteva lucruri din băcânie.

— Săru’ mina, maică Agafie, ce să vă dau? întreabă stipinul trecînd un scâun peste tejghea și arătîndu-l malcit:

„Poftim, pănă una alta“...

1 — N-am luat nimic, în dimineața asta; da” am venit să-mi faci o soare.

—Cu plăcere, s-o facem așa pe la trel, patru,

— Ba nu, domnu’ Ichim, să mi-o scrii acu, că se duce chiar azi o maică la Vascani, la Anicuța.

— La duduca Anicuța?

Mata vrei să scrii o carte poștală? Nu cred să mai arm... zice băcanul, întorcîndu-se spre ra-turi..

— Ba nu, domyu’ Ichim, iaca am adus hnirtie, răspunde măicuța, scoțind pergamentui din buzunarul dulamei.

— Pe hîrtie de asta să scriu?

Ce, nu-i bună?

Ba-i bună, măicuță, da-i deriult...

— Scrie așa, domnu’ Ichim:

„Dragă Anicuță,

„Cu voia lui Dumnezeu, mai: ulț de cît cu îngrijirea noastră, copila s-o îndreptat; află, totodată, că fata matale și epoțica noastră, după cum ne-a învrednicit și ne-a luminat Dumnezeoca să înțelegem, se dăruește cu totul Mănăstirii. Noi, cu Agafia și soră-mea, Lisaveta, ne prindem s-o creștem și s-o călugărim în numele Domnului. Am dori să știm și te rugm să re spui, fără întîrziere, dacă asta-i și voia matale Trebue să mai știi mata, dragă Anicuță, că afară de ceiace va mai rămîne pe urma noastră — chilia cu tot ce-i într-însa — noi, la moarte, îl mai lăsăm copilei partea din pă-”mintul Spătăreștilor, care-l vom împărți pe din două cu Spiridonia, pentru a fi în voia oamenilor și a nu supara pre Domnul.

„Așteptăm răspunsul și te binecuvințăm.

„Ermonaha Agafia Ciudin’.

Ichim cetește grăbit, varsă puțin nisip aurit pe hirlie, o scutară suilind tare și plesnind în pergamentul depe care mai cad cîteva lire strălucite jos pe tejghea, pune scrisoarea într-un plic galbin, scrie adresa și îl întinde măicuții suri-’ zînă.

— lți rămîn indatorată, domnu’ Ichim, zice maica rid-cindu-se cu greu depe scaun.

Pentru puțin, maică Agafie.

Ba nu, zău, eramsă es dimineața din dugheană fără să-ți fac safte; ia pure, copilei, de un franc: cio olată, zahar de ghiață și bomboane.

Ochii mi s-au deprins cu întunericul dughenei și văd cum își afunda băcanul brațul într-o cutie de tinichea, din care scoate un culgăr de zahăr peste care pune, în cornel, ciocolată, bonbozne și smochine; răsucește hîrtia, mi-o dă și, netezindu-mă pe cap, mă întreabă:

- ua vrei să te faci maică, duduiță?

— Da’ de ce vrei să te călugărești maia?

— Vreau eu așa pentru măicuța mea și pentru mănăstire.

„laca am făcut-o și pe asta, — zice bătrîna, trecînd podețul dughenei numai să ne ajute Dumnezeu să fie după cum e Sine și după cum ni-i voia noastră“, —adaogă maica, țintindu-și ochii ia paraclis și făcîndu-și o cruce mare.

Peste cîteva zile o soră ne aduse, dela primărie, o scri-«oare; măicuța o primi, tremurînd; o învîrti în mînă cași cînd ar fi cercat să ghicească ce era înăuntru, o deschise încet cu o andrea și, tăcînd, mi-o întinse:

„Dragă mătușică,

„Am primit scrisoarea matale și m-am mirat nespus de mult de cele scrise. N-am de gînd să-mi călugăresc fata; are <’o înfieze Costache și are să-i dee zestre destulă; n-am neice să mă sfădesc cu sfinții pentru averi pierdute. Vi rog să trimeteți fata, cu cea întăiu ocazie; peste cîteva zile st deschide școala.

„Vă sărut afinile,

„Ana“.

Fără vre-o vorbă, fără vre-un alt gest, măicuța s2 sculă încet e pat, se duse înaintea icoanelor și, făcîndu-și cruce, murmura,

„Doamne, fie în voia ta“. Se îmbrăcă tăcînd, mă luă de mînă și-n drum, spre maica Marchiana, ne abăturăm pe la durheană să cumpărăm ceva bun.

Înțelesesem bine scrisoarea mamei, știam că trebuia să plec și ce-mi stringea mai tare inima nu era frica de viața care-mi era atît de urîtă acolo, ci gîndul că nu voju mai putea sta mult timp la Văratic, În mintea mea izvorau gînduri ce păreau a-mi îneca judecata și hotărîrea să n-o mai văd pe mama mă stăpini cu puterea simțirii ce-mi inspira.

— Dece taci, Tincuță? la mai spune, măicuții, ceva dela scoala din Vascani, știi, cum s uneai altădată...

— Știi ce, măicuță, hai fogim departe, la Secu și de acolo mai departe... tocmai la Ceahlău, să ne ascundem.

— Draga mamei!

Oftă bătrîna cuprinzîndu-mi gîtul cu o mînă, pe cînd cu ceialaltă își șterse ochii plini de lacrimi.

- Vine și acolo?

— Cine, Tincuță?

-— Mama și... Cuconu Costache.

— De ce-i zici așa... el îi bun, zi-i tată.

— Se îabată, măicuță, și răcește...

— Nu vorbi, draga mamei, mai bine să te gîndești să cuminte și să nu superi pe nimeniș îi crește, tei face mare, îi fi în lume și-i veni, cînd îi vre mata, să vezi Varaticul și pe noi... De nu ne-om face oale și ulcele pănă atunci.

— Nu vreay, nu vreau în lume; eu fac maică, la mănăstire.

— Dacă nu-i voia Domnului... numai ce vrea Cel de sus se face, ce nu...

Maica Gane mă aduse, cu trăsura mănăstirii, la Vascani; primirea ce i se făcu se răsfrînse și asupra mea; aceasta și mai ales revederea lui Costică — cu care. se împăcase marma — îmi potollră, ca prin minune, frica cu care trecusem prazui casei.

În cele dintăiu zile observai la mama o mare schimbare; nu vorbea decît foarte rar cu mine, și nu mă mai ocări ca altă dată. În fiecare zi venea la noi doamna S., o femee blîndă și bună cu care se împrietinise mama de cînd plecasem. Na știu dacă femeia aceia mă iubea atit cît se arata, dar ea mă alinta și mă da necontenit de exemplu fiicei sale. Mulțumită doamnei S. care sta aproape toată ziua la noi, trăii un timp mai liniștită, deși cu totul departe de sufletul celor de primprejut.

Începutul școalei aduse o mare schimbare în viața mea; & colegă nouă; Adela Predescu, îmi întră deodată în su-lst, așa cum intrase în școală și-n banca ce ocupa.

ÎIntr-o dimineață, în clasă, văzui regtindu-se spre mine o elevă nouă, era o fetiță de vre-o zece ani. Fața-i, lungăreață, era atît de albă încît, de departe, bătea în albăstriu; ochii mari, căprii, cu gene lungi și negre îi umbreau pietea obrazului, prin care se vedeau vinele șerpuind, și-i dădeau privirii o liniște neînchipuită și rară la alți copii; iar cînd șe apropie și-și scoase pălăria, o clae de bucle negre i sa răstogoli pe git și pe umeri. Ne imprietinirăm iute și această prietinie, Costică și cucoana Ileana, umpleau golul ce-! simiisem un timp în juru-mi, ingrădindui cu dragostea lor, în pustiul copilăriei mele.

III

Amintirile Caterinei State

îmi amintesc că sărbătorile mari, din vară, se petreceau, cu mulți cunoscuți și prietini, la un schit de călugări; trăsurile, în șir, tatrau în sunetele clopotelor pe poarta mănăstirii unde, pe mese întinse în fropeze și în ogradă, așteptau mincările pregătite aoaptea și trimise, cu carul, „înainte de răsăritul soarelui“ Una arhimandrit, gras și puhab, se așeza în capul unei mese, binecuvinta, Apoi călugării, vristați printre oaspeți, se repezen-i ”a cloarele, înghijînd parcă bucatele înainte de a le atinge. Părintele Isaia, economul, căra cu două ulcioare „Vin adus cu gre-i ’ocmal din dealul Băicenilor“; și-n scurt, pe pajiștea verde din îgrada bisericii și peste morminte, se juca în cîntecul tarafului „Ce trecea, din întîmplare, pe la poarta mănăstirii”,

Adeseori, socotind că mă bucură, tata mă lua și pe mini i schit ș atunci, cum mă scoboram din trăsură, fugeam departe în livadă, unde de abia se mai auzeau viorile amuțite, ctud i cînd, de clopotul de vecernie ori de tinguirea veșnică a celor zece păuni.

lntr-o zi, culegind fiori, tntilnll, departe În pădure, un căiugăr bătrîn,

— Ce cauți pe alei, duducuță?

— Flori, părinte..

— Da” dece umbli mata așa singură pe departe? Sa nu-ți “ssă ceva înainte și te-i speria... ’

— Ce să iasă, părinte? “

— Vre-un șârpe ori vre-ua om rău.

— Sint tâlhari în mănăstire? - Lupe

— Acolo nu-s că n-au ce ne lua, da’ aici, în pădure, orfi... = Alct-i în pădure? a =. — Pădure, pădure, duducuță; iaca, oleacă mai sus ți creasti dealului, de unde se- vede bine apa Moldovei și :Tîrgu- Neamț, ..

— Tîrgu-Neamț, se vede? RI,

— Ba după ploae, cînd îi limpede Văzduhul, se zăresc mai „separte niște mănăstiri. 30 VIAȚA ROMÎNEASCĂ

— Se văd și mănăstirile? Hai, părinte, până sus, bai să vid Varaticul. E

— Hai, dacă vrei mata și nu te trudește prea tare mersul.

Gîrbov și adus de spate, călugărul își ridică în față dulams. supunind-o subt briy; apoi, ARE în pămînt bățul de cort, pornește Înainte la deal, suflînd tare. Mergeam încet pe subt crerglle împreunate ale copacilor ca pe subt o boltă, în care vu străbăteau decît clteva raze de soare ce, plerzindu-se printr= frunze, deabia se mai răsfringeau pe pămînt. Piciorul se îngropz tăcut, în stratul de foi putrede- și numai cînd și cînd reni pirilz. subt pașii noștri cîte o crenguță uscată și ruptă de vînt. Tăcear. ascultînd glasul viorilor ce se pierdea, încet, în cîntecul nelialștit al pasărilor și-n freamătul odihnitor al pădurii. Ne oprirăr: într-o poiană. Călugărul se așeză jos și, încingindu-gi pieloareie cu brațele-i slabe, lși lăsă capul pe genunchi.

hit călugărului, cu genelerare, ca băltoaceie riătate past: care se apleacă iarba uscată de vînt, clipesc rar și se închid. Înviorate de răveneala ce venea din sus, dela munte, florile parc“ se trezeau din toropeala căldurii, se mișcau și, îmbinîndu-se, s: scuturau dr trupul gîrbov pe lîngă care biziiau albinele în-

— Oiu fi odihnit mult, duducă? mă în-irebă bătrînul îtr-an tîrziu,

—_ Nu, părinte; iaca, atîta cît am cules eu florile astea...

— Vai de mine, duducuță! Azvirliți dintre ele pe cola “liachii. -Acela-i floarea morții, mata nu știi?

— Nu, părinte.

— Așa-i, ziu; răsare îutr-o noapte, fruaza î-i subțire și-i tără rădăcini... Trăește două zile și pe urmă se strînge și u’ mai vezi, parcă ar fi suflat-o diavolul depe pământ.

O frică nespusă mă cuprinde și dedițeii îmi cad din mici, moi, împrăștiindu-se în juru-mi,

lnotfnd în iarba înflorită mergeam cu greu la deal; pădurea se lumină în fața noastră și-n rariștea copacilor ghicii cf am ajuns,

— De acolo se vede mănăstirea, părinte?

— De acolo.

Las pe bâtrin În urmă și inlăturind, nerăbdătoare, floric ca-mi ațin calea, pornesc înainte la deal. Priveligtea ce m! sa: înfățișează, deodată, mă face să cred că-s în vis.

Subt coastă, ca ascunse într-o văgăună, stau grâmâidiia: casele sa!ului Boureni; raze de soare piezișe parcă se joacă de-c ascunsele ca umbrele ce le urmăresc Intuvecind luminile dep< păreții de lut, Ca împărățiile fără margeni din cărțile male d: basme, s: întindea în vale gesul pe verdele căruia lucea, ca C <ondea- albă, apa Moldovei și mai departe, pe “un șir de munț’ scăidați în fum albastru, soarele parcă își aduna ca greu razele lădrdo-se obosit- după culmi.:

— De ajungeam mai devreme, vedea! mata strălucind Cru „Sile bisericilor din Văratic; acu’ se tărește nymai aibind ceva._ Ep datei Varaticu’, părinte?

— Varaticu’. r: „E

„i SE fcurtă-mi pare, depe deal, calea pănă la mănăstire. ș: E d E

mea,, pe sup - 8

Și peste vă! și dealuri mă șimi na ua

- E re e și. = “dara așternindu-sc peste pădure, mă apropii de călugăr și mi

, gol nespus în suflet,

a îi pe sfirșit; călugării cei tigeri, cu du

scunși pe subt șoproane, cu fetele din se: care se ștrinsese să privească la gurd...

Muatirii obosiți stau la masă, beau și vorbesc așteplind, „a dintecul tarafului, peștii proaspeți din iaz, și miei ce-i (rig:

Părintele Harlon. lmi pare că toată ograd+

a mîncare și a vin; trec, prin grădină, pe Hug Surd și mă sirecor îi chilia arhimandritului unde cad, de osteneală, n Perna ce parcă ar fi fost scoasă din drojdie de raci:

irziu, moaptea, mi trezește tata și, luîndu-mă în brațe, “mt că mă ghemue pe scăunagul trăsurii și pornim iar, în pai. + stnetul clopotului de priveghere și-n cîntecul tarafului răgușiz.: Petreceril: acestea se repetau la Paști, la Ispas și la toat» “Hintele Marii... Eram mulțumită clad mă lăsau acasă; alun. nă.primbiam călare, cotrobălam prin sertare și ceteam din că:- le care-mi spunea Costică „Să nu le atingi, nu-s pentru timz

O zi bine facepută sflrșea rău cîteodată. Dintr-o cavaleads,: tajă, mama se întoarse grav lovită și cuconu’ Costacte „otârii să se fmpuște. Întîmplarea nu-i săturase de urmările o-<elor distracții; se mai organizară și altele: la pescuit cu dnmită pe malul Siretului, în pădure și chiar în pivalța noastră

Pe vasele frumos Împodobite cu brad erau aprinse logi-„ Vări multe, Cu popa În frunte, s» scoborau tați comesenii, câu-“nd în cor „Scoboritu-te-zi Întru cele maj de jos ale pămîntului”?,. Hgenuncheau apoi la rînd, sărutau vasele alese, după cu „arca vinului și vechimea lui și primeau apoi atîtea pahare d: “În cîte sărutări Împărțise... Cotnarului din 70 i se făceau HoaVi pănă cc-l scotea pe toți din pivniță pe corcii.. Cătră sari. - în casa înecată de fum de tutun, stau cei mulți trintiți pe ”ana și alții sforăe pe paturi; unul moțăe lîngă o masă, = uța și cuvinie răziețe dintr-un ciatec și alături vor-„hose ca într-aiurea. Lăutarii, făzemați de păreți, acirțle p+ “te o strană, Pe mese, ln cești cu cafea revârsată pe alături, s ”caldă mucuri de țigară și-n atmosfera acră și afumată din odae-

pipi prin fereastră, cînd și cînd, miros slab de salcie ali:

crizanteme, -, —r -_ Cînd sint la noi petreceri”, mama mă uită cu totul și :- “unei mă duc veciuli noștri unde du mai amvoe, de un lime, tă câte - ml place casa lor și mi-i tare ’dragă rama Emi.

Sala cea luiigă, cu-oglinzi mari cît păretele și ca mmobita yrea, pe care deabia o putem mișca în jocuri, e pustie astăzi — - doar florile proaspete din vase mai spun că pe acolo trecuse cineva, Mă apropii, încet, „de odaia mamei“; se aude un clae ce-n IEIEa aceia = mirosul de trandafiri, îmi pare a fi cn glas de heruvim... Cîntecul se pierde în tăcere și încetează în e fdpiet pa CORR se deschide încet și văd venind spre mine pe mama Emei, Femeia acela pe care, în mintea N) asemulam cu cea mat frumoasă dintre sfinte, o văd acum de aproape, cum mo putusem Vedea niciodată: e îmbrăcată o rochie albă și moale ce parcă numai întîmplarea i-ar fi arungat-o pe umeri; părul negru și lung pănă-n glesne, e desplețit -și cade în voe, acoperind tîmplele și umbrindu-i fața albă și în-__ subt RI it Pa negri, adinei și Su nasul drept și ubfie cu nările de-abia desinate = mică, cuprind privirea și parcă-mi dut în lumea poveștilor mele; cu buzele răsfrînte, dau chipului asemănare cu o niță ilusirată, într-o carte. Stau ca îmaintea unei icoane în fața femeli acesteia; ași vrea să îngenunchiv, dar ea îmiintinde mina și se spleacă spre mine, șoptindu-mi:

-— Mata vrei să vezi pe Ema?

Nu știu ce să răspund și bîlbîi, încet, cîteva cuvinte,

— Ema e în parc cu toți copil; azi vreau liniște.

Știam, îmi spusese copiii, prietinii mei, că atunci cînd vrea Fr liniște „nu-i place să vadă și să vorbească cu nimeni“.

roșesc și mă întorc grăbită spre ușă,:

— Tinca, mă strigă ea din urmă, te-ai supărat pe mine? Hai, vino să ne împăcăm. „Și lăsindu-și brațul moale, pe umărul ru, mă duce pără-n odaia ei, unde, prin perdelele groase, de abla sc strecoară ziua și se îmbină cu lumina palidă a candelelor dela iconostas,

s E acte A galbeni și i nr de toamnă, e aline de pt rr de lucruri a E. lente metănii ve viață și altele veștede și ofilite, sint împrăștiete pretutin 5 în lanțuri de aur, ce șerpuesc înt se jos pe podea; pe o pernă moale, de matasă, se lasă mama Emei și-mi pare iar văd în strania-i încăpere pe cea mai frumoasă zînă din povești. a s Spune, Tinco, ce-ți place mai mult, întunericul ori lumina

— Aicl-t ca la Utrenie; îmi place noaptea în biserică,

— Ai dreptate, zise ca, și se ridică încet îndreptindu-spre piano. Cîntă și cuvintele, de abia inginate, se pier câ-n depărtare, în sunetele claviralui asurzit.

su Adela re Fl min ot ul

De cînd plecase E „mă împrietineam tot mai plecam amîndouă fără să E unde aveam să ne ducem dată, cînd încercai s-o înt, Adeluța ’se opri în loc și-i: —— culegind flori de cîmp, ori Rei să ierni eturi

„ Tine pănă la capătul lumii“, mergeatii: „ttă-trei culori“, ne trezeam în lunca Conțeștilor, de de Vascani... Aveam atunci și una și alta impresia-i stăpiriri de sine sa a eanire «e re trecea prin gîndul n6stru. Do Valea“; presăra lori, se v,, ii!

E vedea ’sclipimd Vascanii în

= — la uiteste, Adeluță, ce frumos îi colo... parcă-i la păr - ramă..,

— Așa-i de departe, tot pare mai frumos...

Altădată mergeam pe malul Siretului; alegeam pietre frumoase sau ne așezam subt răchiți și priveam, tăcute, cursul apei, E, E ce dindeșii, Tincuia 2

- gîndesc, Adeluță, unde ași ajun eu mer E US apa asta, o lună întreagă.: —— rate

Unde ai ajunge? N-ai învățat în Geografie? Dai în Dunărea și de acolo în Marea Neagră și peurmă dai în alte mări, și mările celea-s lîngă alte țări. Nu știi că spunea domnișoaracă pe acolo-i cald și cresc portocale și nu-i iarnă ca la noi...

— Tare maș duce departe de aici. Da’ mata la ce te girdeal adineoarea?

— Eu ași vrea să știu de ce tot curge apa asta zi și noapte.

— Ca să aibă peștii unde trăi... Haider» că se însăreaz, zisei cu Adeluței, ce sta nemișcată cu ochii în Siret.-

— Ș-apoi ce, noaptea nu umblă oamenii pe drum?

s Oamenii, da noi Su” ”

— Ce sintem? Mie nu mi-i frică de nimic, da’ ție de c: ți-l frică în lumea asta?

— De mama și de painjeni.

— De cucoana Ana scăpi tu, am auzit că te trimete la lai fă școală.

— Așa vorbeau într-o zi, da’ eu nu întreb că mă bate.

Se vorbise mult în casă de școala ce trebuiam să urme: Dacă mama uitase cu desăvîrșire planurile care mă răpise mănăstirii, mulțumindu-se cu o profesie și cu gîndul să-mi pot cîștiga „pînea“, în egoismul lui Cuconu’ Costache ființa mea căpătase o altă Însemnătate: obiectul de distracție se schimbă, ca pri”. minune, în element de rivalitate față de dușmanii ce-l pizmulau învidiindu-i averea: -

„Vreau ca fata asta să cînte la piano, mai bine decît Olg+ Neculcea, să învețe franțuzește ca să scrie lui Deleanu, cînd “i fi tan și să a și nemțește ca să-mi spue ce vorbesc misiții,

ără griul.”

— ții în care-i surprindeam cîteodată, auzeam pe tata hotărînd zestrea ce avea să-mi dea, iar ideia adopției se discuta întotdeauna sfirșindu-se ades în sfadă.

-— Să-i dat un mijloc de traiu, iaca atîta ți cer eu, uicta mama.

— Ba am să-l dau mai mult, că doar m-am să iau bani <u mine în pămînt.

— Parcă cine știe ce ai...

i la a de - afenii! _— Cel doutaec de aL leafa mea dela Delea pri pin elan data vie fac vreo care-i iau pe an ar cea cu 41- 50.000 pe an; nu mai pun podul și abatorul.

E O le ace: g eu nu dau...

ve urmă picușurile.

—_ ținerea casei. Ce-ar fi să m-o am dela Curte 7... Și

E Ea inu eu „peste prețul curent“, cînd 4 Dacă ai, strînge; la bătrîneță m-are să ne Tică. SE mă ferescă umeri.

IV

întrun drum ce-l făcu tata la Iași, se înțelese cu moșii Mihai Harhaz, să mă dee la o școală franceză, în pensionul Gailet.

Cu toate că în aparență nimic nu mă legase de Vascani, la despărțire avui o simțire asemănătoare întrucitva cu aceia ce-» aveam părăsind mănăstirea. Delă fereastra trenului vedeam, pria lacrămi, Valea întinsă a Siretului și căutam să zăresc, printre răchiți, oțet pe unde mă primblam ades cu Adeluța.

Parcul, Siretul și cringurile îmi fugeau de subt ochi și trenul se opri în stația cea mai apropiată care-mi păru a fi la sute de

de Vascani.

Tristeța și legănarea trenului mă adormiră și mă trezii, la Iași, ints-o trăsură cu doi cai albi și cu un vizitiu gras, îmbrăcat în rochie de catifea albastră, Mergeam dela gară spre strada Zoe și locul, mișcarea, lumea multă și deosebită de ceiace văzusera pănă atunci, nu mă impresionă și, fără să-mi dau sama cum, lașii Îmi duse gîndul departe, spre Văratic. Pe cerdacul unei câ-ș ascunsă în flori și verdeață, un bătria își cetește liniștit urnalul.

— laca moșu’! zice mama, împingîndu-mă spre cel ce pare a nu auzi nimic din ce se petrece în juru-i.

Mă impedic, trec pria jurnal și mă pomenesc ia brațele moșului Harhaz, care tresare, holbează ochii, își așează ochelarii strimbați pe nas și, uitîndu-se pe deasupra tare în Sus, mă cuprinde în braje, sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii.

— Gindacu’! ia uitați-vă cum o crescut g-ndacu’!

Moșu’ mă ia de mînă și mergem clteși-trei în casă.

— Elencule! Flencule! strigă bătrînul din sală, hai, deschide să vezi pe cineva. ’

lndată pe cucoana cea înaltă și slabă dela Galata, care mă primește cu o bucurie ce mo mai văzusem pe fața nimănul, de cînd mă întorsesem dela mănăstire.

— ți place la noi la Iași? mă întreabă mătușica, aplecîndu-du-se asupra-mi, că cumpăna peste fîntînă.

— Da, răspund eu timid, uitîndu-mă în altă parte.

— Să vezi, mata, ce frumos e la noi, la Iași! Avem teatru, o venit și circu’ Sidoli și la Georges sint bomboane tare bune... Da, ce șede fata așa, parcă-i spărietă? Nu cumva o bați Anicuță?

Mama pare a nu auzi și ia altă vorbă,

Moșu’ Mihai nu mă pierde din ochi, se așează într-on fotollu, mă ia pe genunchi și mă întreabă:

— ln ce clasă ești mata, gindacule?

— Am isprăvit clasa a patra.

— li prea mică pentru liceu; eu ași zice s-o mai repete,

- Știe, a fost premiantă, răspunde ca-n treacăt mama.

— Tocmai de asta, m-ar trebui obosită copila, îmi pare cam slăbuță.

ln mijlocul casei ne pomenim, cași cu o minge, cu doctorui Clurea.

— Lume nouă, musafiri, toți Vascanii!

— Ce, doctore, nu-mi vezi nepoata? îl întreabă moșu, arătîndu-mă noului venit care, miop cum era, nu mă văzuse încă.

— Nepoata? A, da, știu, fata cea mică dela Galata, înșiră Ciurea, desmierdindu-mă.

— E a cincea generație dela mine, știi?

O convorbire veselă se încinge și eu alunec binișor din brăele moșului și mă așez pe canapea, uitîndu-mă, cum mi-era o-

iul, la tot ce-i împrejur.

Odaia mare, cu tavanul jos, cu mobila cea de lemn vișiniu, în medalioane, cu fotoliile moi în care te afunzi cu totul, înecată în fum de tutun, ce se amestecă cu mirosul cafelei din cește și cu parfumul trandafirilor dintr-un pahar, e neînchipuit de plăcută și prietinoasă și îmi pare că samănă mult cu odaia stariței dela Văratic.

Vorbind cucoana cea înaltă se vită din cînd în cînd la mine și, oprindu-se în mijlocul convorbirii, îi zice mamei:

— Anlicuță, tu bați fata, pariez că o bați! la uite-te cum stă de strinsă pe canapea, parcă nici nu răsuflă. Cînd mi-o adusese dela mănăstire — din sălbătăcia aceia —era mult mai vloae; acu-i spărietă... să n-o mai bați, Anicuță, că mă supăr. Moșule, cînd o pleca Ciurea, săte lase la Georges: să-i aduci fetei bomboane.

Și, lulndu-mă de mînă, mătușica mă duce în grădină, la flori, îmi arată cei trei căței și-mi spune numele canarilor care ctripesc, asurzitor, în coliviile din geamuri; Maria vine dela școală, încearcă să se joace cu mine, apoi îmi cîntă la piano... Sunetele frumoase și, poate, schimbarea mare și bună dia juru-mi, mă impresionează și-mi s-itnesc o ploae de lacrămi. După ce se uită luog ia mine și încearcă să mă liniștească cu cuvinte bune și cu cîteva bișcoturi, primblindu-sa cu mînile la spate prin odae, moșu se oprește în fața mamei și, netezindu-și favoritele, îi spune: 378 VIAȚA ROMÎNEASCĂ

— Anicuță, mata să iei bine sama, fata asta-i tare simțitoare.

În strada Săulescu, în fundul unei ogrăzi cu iarbă verde, e o casă veche care, după față, mar crede nimenea că-i școală, de nu s-ar vedea eleve în uniformă intrînd sau eșind pe poarta cea grea și mare ce pare a închide o cețate.. O doamnă de vîrstă mijlocie, cu fața galbănă și brăzdată de cîteva cute, cu ochii verzi și vioi ce par a se fi rătăcit pe fruntea fără de sprincene, ne întîmpină într-o sală mare și întunecoasă, în care miroase a cărți nouă, a untdeneft și a umezeală,

Moșv, ne prezintă și, dupăce ne așezăm în jurul unei mese încărcată de hîrtii și registre, doamna directoară spune mamei, într-o romînească stricată:.

„La noi, madame, vias de famille, noi dem mancar bun, mult, păzim copil sa fi curat, ben educat et noi preparem antei fizic pour ca sa fim mă sigur du moral.. — En ce clas fetisa? mă întreabă domna Galiet. Sint distrată, mă uit împrejur și nu văd că mi se adresează mie.

— En chel clas“? repetă directoară.

— N-auzi, unde ți-i capul? intervine mama, zgilțiindu-mi scaunul..

-— Anicuță! zice moșu, netezindu-și barbetele.

ași ln clasa a patra! răspund eu timidă și roșie pănă-n runte.

— A făcut clasa IV la Vascani, explică mama; s-o încurcat, nu știe ce spune...

— Da? așa mic n-ar sa fi greu la clasa antei?

— Așa credeam și cu, doamnă, spune moșu, netezindu-și peruca, ar fi bine să repete clasa, are de învățat: franceză, germana.

— Ba eu cred că tot într-a’ntăi să intre; să nu piardă timp; cine știe... poate că o facem profesoară.

Vorbesc de condiții în timp ce eu, cu ochii în lacrămi, mă prefac a cerceta odaia,

Mama plătește directoarei, făgăduește să-mi trimeată, spre sară, cufărul, îmi spune să fiu cuminte și, sărutîndu-mă pe frunte, în timp ce moșu’ îmi netezește părul, eșim pe terasă, cu doamna Gallet, care ne însoțește pănă la scară,

— SA fil gata Simbătă sara; la patru vin să te iau la bae, pe urmă mergem la cofetărie și sara de-i avea note bune peste săptămînă, te duc la operă, zice băâtrînul, închizînd asupra-și poarta școalei.

Directoară mă cheamă pe terasă, mă ia de mînă și mă duce în clasă; îmi spune tuturor numele mă așuză în ban:ă, mai vorbește franțurzește elevei de lîngă mine și pleacă recomandind tuturor, să se poarte bine,

-— A mai venit una! zice o elevă intrînd busna pe ușă.

Toate fetele se uită spre mine și-și fac semne,

— Ce bine-i îmbrăcată! aud șoptind pe alta,

— Ba, pardon, parcă-i o cucoană cu rochia lungă; ia uită-te ce păr țepos are...

— Ochii îs ca de șoarec!

— Parcă-i un băet cu fustă...

— Cum o cheamă?

— Q spus madame Gallet: Caterina State, răspunde o elevă,

-— Altfel, am auzit eu...

— Du-te de-o întreabă.

— Cum te cheamă pe mata, dudue?

— State Caterina,

— La moi nu se numește ca la școala primară; aici-i pansion privat, zice ascuțit o elevă. — De acu să-ți spui mai întăiu numele: Caterina Scate,

— lacătă-l! strigă o elevă; și se năpustește de pe catedră în bancă.

Un profesor mic ș negru ca tăciunele, cu mustețile lungi și smulse, ca acele ale lui Victor Emanuel dela panoramă, intră în clasă,

— Cine-i aista? întreb pe vecina din bancă.

— Ssst! îi monsieur Nonotte, de franceză, îl tare rău... șoptește fata trăgîndu-mă în jos de mînecă.

— Bonjour, mesdemoiselles.

— Bonjour! răspunde o parte din clasă.

-— Bon-jour? Simplement bonjour? d! quelles oies.,. On dit toujours: Bonjour monsieur, madame, mademoiselle.

— Ce spune profesorul? întreb eu speriată de glasu-i aspru.

— Zice că sîntem gîște...

— Qui est cette petite lă-bas?

— Une dltve nouvelle! răspunde jumătate de clasă.

— Une nouvelle dleve! corectează, îndesat, monsieur Novotte.

— Ce spune?

+ +“ Întreabă cine ești și ne corectează...

— Comment vous appelez-vous, mă petite?

Eu tac, habar n-am,

— Răspunde cum te chiamă, îmi zice o elevă ghiontindu-mă.

— State Caterina,

— Commencez toujours par votre petit nom...

Aici ești la pansion adaugă iar ironic vecina.

— Bon, venez ici, pris de moi, mademolselie Francon passez moi vot" livre,

Profesorul se apleacă și, atingîndu-mi obrazul cu virfut musteței lui fepoase, stirnește risul clasei întregi. Nu vede, Îmi explică înainte pronunțarea vocalelor și-mi dă cîteva exerciții de articulare; înțeleg ușor și cu darul de a percepe exact sunetele, pronunț bine.

- Bien, mă fille, trâs bien.

— Ce-a spus?

— Zice că știi...

În recreație mă cheamă directoară și-mi dă o cutie de bomboane — trimeasă dela Cleo din partea moșului Harhaz — și-mi spune s-o închid în „la male“,

Nu înțeleg nimic și mi se umplu ochii de lacrămi.

Atunci, cu o răbdare demnă de dînsa, doamna Galiet mă ia de mînă și trecînd, prin săli și prin dormitoare, îmi vorbește într-una repetindu-mi ades: „la maile”, TE

Într-un colț întunecos, dintr-o odae cu bagaje, stă, depărtat de altele, cufărașul meu care mă însoțise și la Văratic; directoară mi-l arată și parcă o aud și acum repetind: „la maile“.

— Cum ziș ast fransezeșt?

— La male.

— Bien, mă fille! și, bătîndu-mă peste umăr, doamna pleacă spunîndu-mi cîteva vorbe pe care nu le mai înțeleg,

Ua înstrăinat care-și găsește pe unul din ai săi departe, în altă țară, pe alt continent, poate simți ceva din ce simțeam în fața lădiței mele.

Peste obiectele necesare, aduse de acasă, găsii o Brin de lucruri nouă și frumoase; cutii de toaletă și de lucru, pălărie de uniformă, note de piano și cărți de povești cu ilustrații...

Tac și desfac cufărul și cu mulțumirea de a avea tot ceera într-insul și cu plăcerea de a vedea frumuseța unor lucruri pe care-mi părea că văd scris numele moșului Harhaz și mal cu samă cu acea simțire nedeslușită ce-mi dă cufârul meu, obiectul acela Însuși.

Și-n aceiași clipă, în fața lădiței care mă bucurase atît de mult, mă simt străină, pierdută în lume, ca o fată din poveștile ce le cetisem; alerg în grădină și de lîngă tulpină unui nuc, de unde se vedea gara, privesc printre lacrămi, în zare, spre Văratic...

Simbătă diminsața ni se ceteau notele; căpătasem peste săptămînă „bon point“ ia franceză, la istorie și la științe și cînd bătu, la Mitropolie, ceasul patru, moșu Harhaz se și îvi pe poarta școalei.

— Caterine State! mă strigau fetele prin clase și prin grădină pe cînd eu, în odaia cea întunecoasă, stam lîngă cufăr.

M-a dus-moșu, la bila turcească, un moșinoiu pe care, parcă în ciuda asfaltului de alături, creșteau, În voe, urzici și iarbă verde. Intrarea băii era mai jos decît pavajul străzii; mă așteptam să văd un beciu mic și întunecos cînd, scoborîndu-mă, ca-n pivniță, mă pomenii Într-c sală caldă și bine luminată de jur împrejur cu paturi ascunse după perdele roșii. O femee ca pestelcă albă îmi veni înainte și mă intrebi de vreau bae „de cadă ori de aburi“.

De aburi! răspund eu fără să știu de ce-i vorba (acasă mă scăldam vara în Siret și larna în bsia din spălătorie)

Femeia parcă mă măsoară, mă desbracă, mă duce într-e edăiță, plină de aburi, în care erau numai niște scări de piatră; mă așeză pe cea de jos și spunîndu-mi să sun cînd voi isprăvi bala, închide ușa...

Mă simt bine în căldura acela moleșitoare și, observiad că sus era mai des aburul, mai sui două trepte...

Deodată nu mai văd împrejur... lampa parcă s-ar stinge... eiaia se învîrte cu mine și mi-i iot negru înainte... M-am trezit Într-unul din paturile cu perdele, cu ghiață la cap, cu moșt, și o femee lirgă mine. Mi-i limba Ea și sint amețită...

— Ți-i rău; gindacule? Ce te doare? mă întreabă, îngri= jorat, bătrînul.

— Nu mă dcare nimic; ba da, genunchiul... și-s amețită,

— Știi ce, Smarando, du pe duduia la duș și fă-i o’ fricțiune bună.

Băeșița mă ia în brațe și mă duce într-o sală mare unde, pe o masă joasă de piatră sint cîteva cuști zăbrelite; mă împinge într-una a întreabă:

jumătate ori peste tot?

Nu știu ce = dar nu-mi vine să-i spun și borborosesc:

— le tot

Femeia sucește un șurub, deschide altul și deodată toată ploaia din cer se revarsă, cu furie, asupra-mi. Mă înec, nu pot respira și o iau, țipînd, la fugă; lunec, cad, mă scol și lar fug, prin sală, până ce dau de o ușă zăvorită unde mă prinde băeșița rîzînd în hohote.

— Ce, duduiță, te-ai speriat? Mata n-ai mai văzut duș niciodată 7

— Ba da; mint ev.

— A, știu, zice femeia ducindu-mă la patul cu perdele, mata îi fi făcut duș de odae, zici-i altfel...

V

Toată ziua se vorbise în casă de «operă», la care se hotărise să mergem În sara aceia; mătușica era de părere să mă trimeată la școală dar moșu’ interveni:

— Ba nu. Să luăm fata numai în sara asta; să ție minte și să spue, în zilele ef: «Moșu’ Mihai m-o dus întăiu la Operă».

— Parcă n-are să mai vie peste doi-trei ani, cînd o fiși cea mai mare și o înțelege mai mult? — zise mătușica, suzind o țigară, pe cînd eu, fără a ști de ce era vorda și părind a sta liniștită pe un scăunaș, îmi auzeam inima bătind ca înaintea unei hotărîri însemnate.

— MĂ tem că m-oiu duce eu, până o mai veni altădată Opera Italiană, — stirși moșu’, netezindu-și barbetele.

— S-o luăm. Îmi era numai grijă să nu se oboseasci...

Am mîncat în sara aceia mai de vreme ca de obiceiu. Moșu’, în haină neagră, se primbla din odae în odae, își netezea necontenit peruca și-și pieptăna barbetale în oglinda cea mare d-n salon; mătușica, în odaia ei, se ștergea pe obraz cu picături de smirnă; și prin ușa întredeschisă dela etacul Mariei, pătrundea, În toate odăile, miros d: hîrtie arsă și de trandafir,

Eu n-am astîmpăr; mă învirt prin casă, mă uit la ceas și mă întreb într-una în gînd: Ce-i acela operă?

— Da’ mata de cenu te găteșii, gindacule ?— mă întreabă bătrînul, răziețindu-mi părul grămădit pe frunte.

— Nu, moșule, nu mă gătesc.. Eu ls fată de școală...

— Bravo! bravo! Așa-l, bine ai zis! Îmi place!...

Trăsura se oprește în fața une! clădiri mari cu lumini mu-te, ce-mi amintește puțin gara din Vașcani. Trecem prin săli pline de lume, ne suim pe niște scări late, acoperite cu covor roș și, dintr-vn coridor îngust și cu tavanul jos, ca acel al chiliilor dela Văratic, intrăm într-o sală mare în care, într-o lumină orbitoare, se vede «așa cum se vedea la Înviere, din cerdacul bisericii din vale». Lumina vie Îmi ia ochii, și nu mai văd decît puncte negre, ca niște fluturi ce-mi vin spre ochi. Cînd începe să cînte muzica, simt prin spate fiori ce mi se scoboară din creștet până-n tălpi și mă cuprind toată. De grijă să nu-mi vadă cineva starea și să rîdă de mine, mă uit împrejur și de abia îndrăsnesc să-mi ridic ochii spre cei ce-mi stau alături. O perdea groasă se învălue încet și deodată mi se înfățțează o lume închipuită, toată lumea cea din povești. În palate cu ziduri înalte și în grădini cum numai pe poze văzusem, cîntă jmpărătese atît de frumos că-mi îau mintea; nu mai știu unde sînt și-n mine e în clipa aceia numai simțirea că nu mai pot fi pe pămînt.

Mă trezește o ușoară mișcare a publicului de subt loja noastră; unii se ridică din locuri și alții se uită, nemulțumiți, în sus.

— Pălăria! Pălăria!— îmi șoptește mătușica, uitîndu-se în jos.

— Unde ți-i pălăria? — mă întreabă la ureche, moșu’,

Ca deșteptată dintr-un Vis, mă pipăi, mă uit împrejur speriată și parcă tot nu înțăleg.

— Ți-a picat pălăria în stall — Îmi spune mătușica, rîzînd, - în timp ce pe ușa lojel intră, tiptil, acel ce mi-o aduce.

Perdeava cade și eu sint tot uluită; ascult și parcă aud vorbele tuturor venind din depărtare...

— El, cum e aici, gindacule?

— Ca-n rai, moșule, — răspund eu cu glas tremurat. Și încep a plînge.

Moșu’ mă privește blind, mă desmiardă și-mi dă bomhoane, iar în fața mea, mătușica, aplecată spre bătrîn, zice:

— Îmi pare bine că am luat fata, că tare i-o plăcut... are să ție minte!

La plecare mă razăm de Maria și de parapetul scării, mă simt mai slabă și tremur toată.

— Ți-i rău, Tincuță? — mă întreabă, îngrijată, mătușica.

— Nu, mi-i numai tare frig în spate.

— Opera! îngînă moș. Și imbrăcindu-se, ne întreabă; la să-mi spuneți: cine v-a plăcut mai mult în sara asta?

— Lucia, răspund într-un glas mătușica și Maria.

— Da’ matale, tată?

— Mie? Mie mi-o plăcut gindact’...

De atunci, în fiecare Simbătă cînd mă lua «acasă», duceam cu multă grijă biletele albastre, „bons points“ pe care directoară, doamna Gallet, scria întotdeauna: „Trbs appliquee et obăissante“...

Moșu’ și mătușica mă lăudau musafirilor ce ne veneau peste zi, și-n sările de vară mă luau ades la Copou sau la Teatrul din grădina Tivoli, iar dimineața, cînd mă ducea fă școală, bătrînul Încunjura două străzi „ca să mergem oleacă pe la cofetărie“.

În recreația de Luni mă puneau fetele să le imit personagii dela teatru ori să le istorisesc ce auzisem vorbind la noi acasă; unele rîdeau între ele făcîndu-și semne, iar altele, ascultînd, rămîneau cu gura căscată.

Vorba și mișcarea mă oboseau și ades mă ascundeam în grădină sau după casă, de unde, dincoio de zidul înalt ce Încunjura grădina și palatul lui Mavrocordat, se vedeau arbori mari și deși ca-n pădure ale căror crengi, bătrîne, se lăsau pănă peste acoperizul școalei, Palatul acela veșnic tăcut și închis și parcul sălbatic în care nu se auzea decît cîntecul păsărilor, îmi stîrnea neînchipuit imaginația și sara, în dormitor, spuneam fetelor basme „cu palate închise veșnic și cu grădini în care se abăteau numai păsările văzduhului“.

într-o zi, trecînd prin fața palatului văzul poarta cea mare deschisă în lături; slugi multe umblau prin ogradă, ușile și ferestrele erau deschise și o trăsură frumoasă cu doi cai negri, aștepta la scară,

Ziua acela curmă, ca prin farmec, firul închipuirii mele.

VI

În cea dintăiu zi de vacanță, aflai de boala Adelei Predescu și, cît cu voia mamei cît fără ea, alergai la cea mai bună priciină ce avusesern pănă atunci. În infirmerie, la școală, văzusem multe fete slabe, dar starea nici uneia nu mă mișcase atît de adînc; Adela era doar umbra celei ce fusese altădată,

Căutam să-mi ascund emoția, dar Adela mă observă și, ca de frică să nu-mi audă părerea, îmi spuse de cum intrai:

— Așa-i că-s slabă? ls ca o stafle; acum mi-i mai bine, da’ să mă fi văzul atunci cînd îmi era rău tare...

Vorba-i înceată avea un răsunet ce nu î-l cunoșteam, mult asemănător cu acel ce-l capătă oricînd glasul în gol... După ce ne făgăduirăm să invățim și să ne primblăm prin locurile cunoscute, o părăsii ca să n-o mai pot vedea niciodată...

Adouazi, după înmormintarea Adelei, la care mama nu-mi dăduse voe să mă duc, mă furișai prin țarină spre cimitir; cu o pungă plină de gologanl, strînși de multă vreme, și cu buzunarele pestelcii îndesate de iască și sticluțe cu untdelemn, mă oprii la casa păzitorului,

— Iaca, moș Giovanni, asta-i pentru Adeluța,

— Adelușsșa 7... Ade-lu-ssșa? — se întreba bătriînul, sucindu-și BI și ultindu-se în pămînt.

— Da, da, Adeluța Predescu, fata perceptorului, care a fost îngropată eri... știi?

— Și, și, signorinal — răspunse jtalianul căscînd ochii mari la grămada de monedă ce-i răsturnasem pe masă.

— Asta-i pentru dumntata, Giovanni, ca să aprinzi candela în fiecare zi — să nu uiți niciodată; și cînd îl isprăvi untdelemnul, să vii la mine; să nu afle nimic duduia... înțelegi?

— Grazzia, grazzia, signorina ’ — îngînă bătrînul, distrat, adunînd cu podul palmei gologanii răspîndiți pe masă. Volete vedere la sepultura dela povera fanciulia?

— Da, Giovanni, hatdem.

Bătrînul ia din cui o chee mare de care sint legate alte două chei și, pornind înainte, îmi face semn să-l urmez; trecem printr-o cărare îngustă, între două rinduri de morminte, unele ascunse subit toporași, altele umbrite de salcie albă, cele mai multe străiuite de „lemnul Domnului“ și de cipreși.

Bătrînul se oprește ia un moșinoiu de pămînt galbăn, proaspăt răscolit, pe care stau înfipți în rînd, moi și ofiliți, cîțiva toporași albi. Acela era mormîntul Adeluței... Și mă uitam la el ca la toate celelalte, cu un sentiment de milă, fără emojie, căci în mintea mea nu-și putea face loc gîndul că Adeluța, prietina mea, era subit acel strat de pămînt; amintirea ei îmi era atît de vie, încît mi-o arătă în viață, în școală, apoi bolnavă... iar pe urmă, cînd voiam cu tot dinadinsul să-mi opresc gîndul ia moartea el, acesta ca un fluture din pumn îmi scăpa și lugea iar spre zilele ce le petrecusem împreună, spre zilele frumoase și vesele din trecut. Razele soarelul, în apus, se stingeau încet în desișul pădurii Solomenilor și o umbră, rece și tristă, învăluia, văzînd cu ochii, cimitirul.

— Andiamo! îmi zise păzitorul, zingănind între ele, cheile. Îl urmai tăcută, fără să mai pot vedea nimic în juru-mi și, cînd se închise poarta după mine, simții o strîngere de inimă cași durerea unei despărțiri. Și pornit, plîngînd, prin țarină spre zaplazul grădinii noastre.

La Iași mă regăsii iar în lumea ce-mi era atît de dragă; doamna Gallet, ghicind parcă seceta de dragoste în care creșteam, avea pentru mine o bunătate ce vedeam bine că alte eleve nu i-o cunoșteau încă; mă chema ades din recreație, ca să-mi dee un romb de turtă dulce:

— laca, asta-i din partea domnului Gallet, care a aflat că ești silitoare și cuminte. Și, ca să nu se nască în mintea celorlalte eleve gîndul unei nedreptăți, doamna Gallet mă oprea în odaia ei subt motiv că vrea să mă mai asculte cetind,

De cîte ori m-am înecat cu turtă ori cu pesmeți, grăbindu-mă să încep întotdeauna același capitol:

„Calypso ne pouvait se consoler du dâpart d-Ulysse...“

Dintre toate atențiile domnului Gallet, acea pe care m-o puteam prețui în nici-un chip, era invitația la „supa de vin“. Cu fața-i țesută de vinișoasre albăstril, cu nasul vînăt și cu ochii lăcrămînd între pleoapele moi și fără gene, franțuzul sta în capul mesei în fața unei farfurii adinei, al cărei fund era de abia acoperit de cîteva linguri de supă peste care turna un pahar mare de vin roș și un pumn de pîne prăjită.

— Vino, Tenca, să minîncio supă întăritoare, — mă chema domnul Gallet și-mi pregătea miîncarea aceia din care de abia gustam, de rușine,

— Nu-ți place?

— Da, domnule Gailet, dar nu mi-i foame.

— Eh bien, alors... Și inșfăcind farfuria, fără ao mai pune pe masă, o ducea întins la gură și-i sorbea conuțintul dintr-o răsuflare. Și cînd, după două supe de vin, eșea cu noi la imnastca în ogradă, fața și nasul domnului Gailet erau ca ar-

ji din șiragul spînzurat la ușa bucătăriei.

Lecțiile de piano, ce trebuia să le iau cu domnișoara Gallet, făceau pănă acum coada celorlalte studii; o elevă mai înaintată, Goldenberg, mă lua la lecție numai odată pe săptămînă și, în locul oricărei inițieri, —mă punea să-i istorisesc din cărțile prohibite, ce le cetisem în vacanță, în podul casei noastre. Într-o zi veni mama și-mi spuse:

— Am venit anume să văd ce ai învățat la piano.

Cu nepriceperea profanului și cu același lipsă de pătrundere sufletească, fără vre-o altă pregătire, îmi porunci:

— Cîntă!

— Nu știu... Nu pot...

— Ai învățat doi ani, — trebue să știi...

Porunca mă impresionă rău și-mi păru deodată că uitasem și puținul ce-l știam; dar blindeța cu care doamna Gallet mă Îuă de mînă și mă duse la piano, mă hotări să dibui și să înșir cele cîteva sunete în care se ghicea o melodie ce o învățasem după ureche. Știam și-mi înțelesei și mai bine neputina, după tăcerea ce urmă celor cîteva măsuri, și după privirea doamnei Gallet ce părea a nu se putea desprinde din pămînt.

În cîteva cuvinte ce mi le spuse mama, aspru și îndesat, își arătă toată nemulțumirea directoarei care, sucindu-și ochelarii, tăcea mută.

Îndată după plecarea mamei, trebuli să cînt domnișoarei Gallet tot ce învățasem cu Goldenberg; și era puțin, cîteva pagini din metoda lui Schulz. Parcă o văd și acum pe biata gheboasă, stînd smerită în fața profesoarei mîniate. ezemată cu amîndouă mînile de spătarul unui fotoliu, Goldenberg se lăsa cînd pe un picior cînd pe altul și răspundea din ce în ce mai încurcat:

— Eu nu-s de vină, dacă State n-a învățat; îi place tare mult să cetească și din ce cetește nu uită nici-un cuvînt...

— Știu; am afiat că dumneata stai de vorbă cu elevele, înloc să le înveți; de mine, State va lua lecții cu mine.

adouazi mă întorsei dela piano subt braț cu Les petiles &toiles d-or, valse de Streabogg, cu ochii roșii și, pe degetele umilate, cu urmele trestiei dela penajul de colb.

Acasă, la Vascani, n-aveam piano și, în vacanțele de peste an, cîntam pe mese, pe biurou și chiar pe aripele trăsurii toate melodiile frumoase pe care le auzeam la pension.

Mai trecu un an și, cu toată nemulțumirea mamei, după sfatul moșului, mă reîntorsei în toamnă tot la pensionatul Gallet unde ni se făgădul „progrese neașteptate“.

Ca oricînd, mă duceam Duminica acasă, însoțită de una din nepoatele mătușicăi. Într-o zi ne zise Maria să cintăm, și o auzii șoptind moșului: „Tincuța are mult talent. Ce păcat că-și pierde timpul la Gallet !“

Ceiace auzisem, dragostea mea de muzică și nepăsarea cu care mă iniția domnișoara Gallet, mă hotărlră să scriu mamei; ca oricînd, nu primii nici-un răspuns; dar în vacanța Crăciunului mi se aduse un piano dela Iași și cînd arătai tot ce învățasem, mama mă găsi vinovată și-și revărsă, cași altădată, asupra-mi toată ura:

— Ești proastă și incapabilă de ceva frumos.

Trecut în vacanța aceia multe zile grele; necontenit și mai ales în fața tatei, mama îmi imputa tot ce se făcea pentru mine, spunîndu-mi într-una:

— Nu ți-i nimene dator; aici ești o străină cu care ne facem pomană, nimic mai mult...

O compensație a vieții de acasă era traiul meu la Iași; cași cînd ar fi ghicit tot ce-mi închipuiam un picat să spun, moșu”, mătușa și Maria se întreceau în bunătate față de mine. Moșu’, fin observator și artist în suflet, înțelegînd toată dragostea mea de muzică și simțirea mea, după lacrămile ce vărsam prin grădină și prin colțuri, de clteori auzeam pe Maria cîntînd, stărui de tata să-mi ia în vacanța de vară un profesor, Curiozitatea, dorința de a asculta muzică și poate chiar vanitatea, hotărîră pe mama să angajeze pe doctorândul Grill, ști dent în medicină la facultatea din Viena și absolvent al Conservatorului din Iași.

Într-o zi veni tata dela gară cu un domn scurt, gras, negru, cu mustățile groase și cu ochii negri și foarte vii; vorbea mult doctorul Grill, glumea într-una și chiar în ziua aceis, înainte de a mă asculta, ne cîntă, frumos, cîteva ore la rînd, încrederea în mine părea a scădea după fiece bucată și, cînd se isprăvi audiția cu parafraza de Concert de Griinteld al marșuiui persani de Strauss, mi se păru că eu ru mai atinsesem niciodată cutia aceia în al cărei luciu parcă îmi vedeam, dcodaiă, toată ignoranța. Degetele-mi, lungi și subțiri, se mișcă, moi, pe taste și sunetele de abia se aud,, Simt privirea tuturor ațintită asupra-mi și văd, cu coada ochiului, nemulțumire pe fața domnului Grillș îngheț toată și încep a plînge. Profesorul mă desmiardă și-mi spune că: până la sfîrșitul vacanței „Voiu fi artistă“. Tata trece, surîzînd, în cealaltă odae, iar mama, mînioasă, zice uscat:

— laca, pentru asta am plătit trei ani lecții de piano; a învăța, Tinca, piano cînd...": -:

Chiar în sara aceia, arătai profesorului tot ce știam și după ce mă ascultă, atent, spuse mamei:

— Copila dumneavoastră începe de mine piano“.

Vacanță aceasta trecea mai ușor; prinsă cîteva ceasuri pe zi de lecție și studiu, mă găseam mai râr în calea mamei și astlel, cu primblări pe cîmp, cu vizitele din a căror conversație nu pierdeam, ascultînd-o din odaia mea, nici-un cuvînt și cu cetiiul cărților traduse din englezește, ce mi le împrumutase madame Gallet, trecea timpul... Momentele cele mai bune le petreceam atunci cînd mama, prinsă de gospodărie, sta deparie de salon unde ascultam, în liniște, melodiile ce le cînta domnul Grill; dar era destul să vie mama sus, atrasă de muzica zgomotoasă a profesorului, ca eu să nu mai pot înțelege, ba chiar să nu mâi pot auzi nimic.

Și mai dragi ca audițiunile acestea dintre lecții și studii, îmi erau ceasurile ce le pcetreceam la treer. Spre seară, cînd se lăsa soarele după pădure și încetau oamenii lucrul, mă primblam singură printre girezi ca pe ulițele înguste și întunecoase dintre palatele vechi descrise în romane... Și cînd se stringeau oamenii la masă, Tanasache, mașinistul, dispărea cîteva clipe în vagonul cu unelte și se întorcea schimbat într-o haină de do: alb și pe cap cu o pălărie mare ce-i umbrea frumos chipul fin și interesant. Cu flautul la subsuoară se lăsa lîngă mine, pe un maldăr de snopi legat cu frînghie și apoi ridicat pe gireadă de o putere de care parcă nu vream și ades nu puteam să-mi dau samă, Ce plină și parcă întotdeauna nouă impresie de libertate îmi da înălțarea aceia; îmi părea că zbor peste dealuri și văi și peste lanurile stropite de flori ce deabia le vedeam leginindu-se-n vînt. Tanasache arunca pălăria între spice și într-o destindere a mușchitor săi încordați, își ridica brațele în sus împreunîndu-și mînile în părul negru și buclat. ll priveam dintr-o parte și așa cum i se profila chipul, căruia nasul acvilin și barba neagră îi da o înfățișare biblică, îmi părea că văd, în apusul soarelui, un siint în pustiu. Și-mi era draz, Tanasache, în acel tablou Ccași atunci cînd, în amurg, îl ascultam cîntînd. Dar acest sentiment, ca o floare fără rădâcini, dispărea îndată ce-l zăream pe Tanasache în haina-i albastră ori îl auzeam ocărind vre-un lucrător.

Pe la sffrșitul acelei vacanțe fu trimes la compania din Vascani Căpitanul Achille Russo, care sosi într-o zi, cu toată familia în tirgușor.

Căpitanul era din veche viță moldovenească. În înfățișarea cași în sufletul lui, era scris sfîrșitul rasei ce părea menită să se stingă odată cu dinsul. Mic, slab, chel, cu ochii mari și codați, veșnic în lacrămi, și cu mustățile rare și lăsate în jos — parcă întotdeauna jenat și gata să-și ceară ertare și pentru micul loc ce-l ocupă în spațin — Căpitanul sta ceasuri întregi pe jumătate de scaun ori se ghemuia într-un colț de canapea și privind necontenit În jos tăcea, pănă ce-l înderana cîte cineva să vorbească ori să răspundă vre-unei întrebări; atunci, în cîteva cuvinte, șoptite, spunea și el ceva, de unde lipsea orice urmă de părere personală, orice ar fi fost bine definit chiar.

Cu „s-ar putea“, „m-ar fi imposibil“, „cine șile, oate“... începea și termina oricînd laconicele lui răspunsuri. nversația lui de predilecție era asupra trecutului; atunci, cu o baiistă fină, ciuruită de cîrpituri și întotdeauna parfumată cu „apă de violete de Parma“, își ștergea lacrămile ce-i inundat necontenit ochii și cu glasu-i slab și tremurat, ne povestea, pentru a nu știu citea oară, din capăt, copilăria-i frumoasă, tinereța și viața-i zbuciumată dela Paris.

oamna Russo părea a fi expresia vieții însăși fără um= bra vre-unui gînd ascuns: frumoasă, veselă, comunicativă, bună și biindă, fu în scurt „grădina“ societ!ții văscănene. Jean, băiatul lor, de-o vîrstă cu mine, avea în chip mult din distincția tatălui său; dar, pe un fond de sănătate aparent, începuse să se greleze, de timpuriu, o îngrijitoare degenerescență sufletească, Doamna Russo, cu care mama se împrietini iute, înțelese ușor care erau sentimentele aceșteia pentru mine și fu milă și, pentru a i le schimba, nu înceta de a-mi cînta meri= tele, pe care nu leaveam, și a-i vorbi mamei și altora de mine, ca de cineva cu totul deosebit.

Inteligenta-i încercare nu rămase fără rezultat; mama conveni, în fine, că nu eram proastă, dar totuși nu destul de deșteaptă.—,ca să-și poată da bine samă de locul ei în casa noastră“.

Cu cîteva zile înainte de sfîrșitul vacanței, fratele profesorului meu — un bun violonist — veni și el să petreacă o săptămînă la țară și dragostea mea de muzică prinse de atunci în sufletul meu rădăcini adinei.

Frații cîntau împreună și cu li ascultam pănă ce pierdeam noțiunea a tot ce mă Incunjura și, în unele clipe, a existenței mele însăși; mult timp după ce-i ascultam cîntînd, aveam 0bsesia bucății auzite, și sentimentul acela despre care vorbesc era în mare parte datorit violonistului, care avea puterea rară de comunicare a muzicantului cu muzicalul.

L. era mai bun și mai delicat ca profesorul met, se în=- teresa într-un chip cu totul deosebit de studiile mele și de viața mea întru cîtva, căutînd să o înfrumusețeze pe cît se putea; mă încuraja la lucru și adeseori, ca să-mi facă plăcere, mă secunda în melodiile ușoare ce le cîntam mai cu drag.

Socotindu-mă un talent, el sfătui pe mama să mă schimbe în alt pension, unde era profesor și unde avea să se intereseze în chip deosebit de studiile mele muzicale.

Mama păru a pricepe. Dar bucuria-mi de-o clipă, îmi amintesc că o răsplătii în aceiași seară, dureros +

— Ai pus, cu Grill, la cale să te schimb dela Gallet?

— Fă cum vrei, mamă; eu nu pot hotâri nimic și m-am pus nimic la cale...

— Minciunoaso! Am înțeles eu că-i ideia la; vrei să forțezi mîna lui Costache...

— Nu... nu m-am gîndit.

— Taci! Să te schimbi în altă școală, —auzi pretenții? Și la Gallet e prea mit! Tu ești a nimănui, mai înțeles? A ni-mă-nul...

Această amintire, după toată mulțumirea ce-mi da gîndul să fiu într-o școală mai mare, să învăț mai bine și mai mult, era ca un dig pus înaintea oricărei speranta, a oricărui avint și numai doamna Russo, cu bunătatea ei, mă ajuta cît putea să o înlătur cîteodată din gînd.

— Dece plîngi 7 — mă întrebă ca, adouazi, pe cînd eu cu capul ascuns în via sălbatică a balconului îmi uscam ochit să nu-i vadă mama înroșiți de plîns,

— Mama... putui spune — și lacrămile începură iarăși să curgă în șirose. Doamna Russo tăcu; mă luă de braț și mă duse spre casa ei, care era aproape. Clt de plăcută și liniș= titoare era odaia cea mare și răcoroasă unde prin storurile de lemn verde de abia se ghicea soareie de afară și unde mirosea, cași la moșu, a calea, a țizară și a apă de toporași.

Într-un fotoliu mare, montat în medalion și îmbrăcat cu damasc roșu, căpitanul își cetea jurnalul franțuzesc alături de masa din mijloc pe care erau aliniate două jocuri de cărți, o cutie de tutun și cîteva scrumiere,

— Achille, stai de vorbă cu duduița că eu vă fac cafe,

Tăceam și eu, tăcea și căpitanul. Și tresării cînd îl văzui sculîndu-se cu oarecare grabă și îndreptindu-se spre salon, de unde se întoarse cu un album de fotografii și cu alte multe

ortrete în miniatură, care de care mai vechi și mai frumoase.

u-l mai văzusem pe căpitanul Russo în atîta mișcare și-i urmăream, cu interes, orice gest; totera natural, și de-o € ță ce-mi reținea atenția neîncetat.

— Ți-am vorbit, duduiță, de multe ori de familia mea, sat n-o cunoști decît din ce ți-am istorisit; te vei distra vă-

Și făcînd un pas, grațios, spre fereastră, căpitanul ridică puțin storul, luminînd odaia ca într-un amurg.

— laca, boerul ista, cu plete, e Costache Negri, moșumeu... Și asta-i fata lui, losefina; a fost măritată cu Romallo și pe urmă a luat-o Sturza... quelle femme que cette Josephine !.. Vezi mata, persoana asia frumoasă? Asta-i prințesa V, și n tabloul acesta sint toate fetele ei.

Da’ ia ghicește cine-i tînărul, elegant de aici? Sint eu, acum douăzeci și opt de ani... da, eu sînt! repetă căpitanul, cași cînd ar fi vrut să se încredințeze și să nu-mi lase timp să-l confund.

Ușa se deschide încet și doamna Russo ne aduce cafeaua aburindă, cu pesmeți făcuți «ă la minute». Ochii îi lunecă pe masă, peste album și vratul de portrete.

— lar dezgropi morții, Achille... frumos ai distrat fata! Mai bine îi spuneai cum ai mîncat toată averea, la Paris, și cum ai vîndut, pe urmă, chibrituri la Londra.

Căpitanul își șterge ochii cu batista lui parfumată, surîde, tace și cu aceiași mișcare îndeminatică și elegantă, ia albumul și portretele și le duce în salon. Apoi se întoarce și-mi istori= sește, cu un umor nebănuit, unul din cele mai hazlii epizoade din viața unui fecior de bani gata.

VII

La pensionatul doamnei des Perritres, ne primi un portar, slujbă necunoscută în serviciul doamnei Gallet, unde lumea Intra nesupărată, pe poarta cea mare, Peristilul rece, boltit și în coloane marmorate, îmi făcu impresia unei biserici. Condusă de o nemțoaică suii, cu mama, o scară lată acoperită cu covoraș pănă Într-o sală mare și foarte înaltă, cu geamuri în tavan, O altă nemțoaică ne deschise ușa salei de primire și, spunîndu-ne să așteptăm, dispăru.

Cu ce ușurință treceam dintr-o înstrăinare în alta! Nu-mi trebul mult ca să mă simt de acolo și să nir regret, din ce lăsasem la Vascani, decît lunca Siretului, piano și caii cei frumoși cumpărați de curînd la iarmarocul din Roman.

Așteptînd pe doamna des Perritres, examinam cu atenție tot mobilierul acestei frumoase încăperi; un tablou mare îmi atrase în primul rînd atenția: pe acest tablou erau înscrise, în litere de aur, toate elevele din acel pension cara trecuse cu succes deosebit bacalaureatul. Păreții erau acoperiți de desenuri și tablouri în aquarelă și ulei; două clavire mari ocupau mijlocul odăii și, chiar în momentul cînd voiam să le văd de aproape, sosi o profesoară cu două eleve, ce trebuiau să cînte un duo. Fără a se codi cît de puțin, elevele se așezară la piano și cîntară, fără greșală, dela un capăt la altul, o bucată frumoasă cum nu mai auzisem,

Nu-mi venea să cred că aceia era o lecție de piano. Mă gîndii atunci și mă incredințal mai pe urmă că această muzică era undiță de aur pentru părinții cărora pretențiile doamnei des Perritres, li «’ar fi părut discutabile poate... pă vre-o jumătate de oră, veni și doamna directoară: o bătrinică cu trăsuri subțiri și delicate, cum nu mai văzusem decît în portretele Căpitanului Russo. Cu mersu-i elegant și liniștit, venea spre noi surîzînd și salutînd de cîteva ori și, jenată parcă în pași, de rochia-i lungă de mătase, și-o ridică puțin, atît cît putui zări vîrful unui mic pantof de catifea; întinzîndu-mi mina, ce de abia se vedea din dantela minicii, sărutai vîrful degetelor reci, subțiri și ascuțite ce lăsară, în urmă, un plăcut miros de apă de levant.

Luîndu-și, face ă main, atîrnat de talie într-un șirei de ibrișin, îl duse la ochi și se uită la mine cu deosebit interes.

Mama îi explică de ce fusesem retrasă din cealaltă școală, „unde directoară e prea bună și copiii nu învață nimic“ și nu uită să previe pe directoară, că eram foarte încăpățînată, neascultătoare și răutăcioasă, Doamna des Perritres, își luă lar ochelarii; privirea-i și mișcarea-i grăbită să mă vadă mai bine, păreau a spune: „Acest copil ne va da de lucru“, dar cu ținuta ce-i impunea rolul, și cu deprinderea rapoartelor părinteșii, directoară se mulțumi să răspundă:

„Da, fetița are o figură foarte vie; are probabil un temperament mai deosebit“.

Întorcîndu-se apoi cu toată fața spre mine, mă întrebă în franțuzeșie, dacă „ești dispusă să te corectezi”, lmi rețineam cu greu lacrămile căutînd să dau privirii o altă direcție și-mi mutilam un deget, ca durerea aceia să întreacă o clipă pe cea sufletească și să înlătur scena ce părea a se anunța.

După ce mă înroșii până „n frunte ascultînd pe mama tocmindu-mi școala, cași părechea de ghete ce-mi cumpărase dela frații Polingher, și după ce doamna des Perritres fi făcu oarecare concesii, se hotări să mă aducă, adouazi, la pension, Fui primită de mademoiselle Hustache, subdirectoara care, vorbindu-mi franțuzește, găsi că făcusem „pas mal de progris“ în cei trei ani, Colegele mele nu erau atît de înaintate și deaceia fuiinstalată, cu pupitrul, în clasa „celor mari“. Elevele dintr-a cin=- cea și a șasea clasă mă primiră rece, crezindu-mă o „novice“ și își spuneau în franțuzește, că nu mă vor „tolera“ în clasa lor...

„Je veux bien mesdemoiselles, mais je”ne crois pas qu-il se pourrait trouver en cette Ecole une seule dltve aussi gentille et bien dlevăe comme Y’&taient toutes celles que je viens de quitter”.

„l-auzi! asta știe franțu și-i simpatică, s-o lăsăm aici, trebue să fie de familie bună“ Și de atunci întrăm în clasa colegelor mele numai la cursuri. Între cele patru profesoare de plano, mademoiselle Marie Zelinska, o poloneză bătrînă, era cea mai reputată pedagogă în ea E des Perritres, Cu nasul mic și roș în mijlocul feței galbene și sbircite, cu ochii verzi și prinși între buzunare de piele ca două broscuțe în glod purtat, în vîrful capului cu o măciucă de păr, de abia prins, ce tremura în ritmul mersului,— mademolselle Marie, cu cărticica de ore în mînă, cutreara toată ziua clasele chemînd pe unele eleve la lecții și trimețind pe altele la studiu. Parcă o aud și acum observînd în stricată-i franțuzească;

„AR Wa pour-quoi vous m-vez pas etidicide?

Zelinska mă pusese să-l cînt „tot ce-al Învățat” și găsi că lusesem greșit inițiată și repertoriul era prea greu pentru mine. Mă deprinsesem cu laudele violonistului Orill și primii că’ nein- " a 14 credere părerea profesoarei; iar noul am îl începui cu o părere de rău care ajunse pănă la rela doamnei eu ceasta, ca să judece singură, mă chemă în parloir și, după ce-i cîntai clteva bucăți, spuse: „Nu-l rău, are multe calități pianistice și, pentru timpul decînd învață, o găsesc destul de înaintată“.

Zelinska era albastră și profesorul Grill suridea, Acesta profită de examenul meu și, în fața doamnei des Perritres, ceru profesoarei să mă înscrie între cele ce trebuiau să cînte la vlitoarea producție muzicală. Zelinska își economisi grija prefăcîndu-se a uita și cînd îl amintii, ca o răzbunare pe domnul Grill cu care se certase altădată și a cărui protejată eram, îmi spuse: „Să știi că la producție nu cîntă decît elevele care au talent“,

Nu-mi părea rău după succesul ce nădăjdueam să-l am cîntînd, dar mă demoraliză cu totul gîndul că nu aveam talent, „darul“ acela ce mi-l auzisem cîntat o vară întreagă.

Într-o zi ful chemată de doamna directoară, care-mi ceru să-i arăt ce știam mai bine. Cintal un trio de Hummel fără de greșală și cu aceiași bucată, acompaniată de Grill și alt partener, mă produsei, după două zile, la așa zisul „Concert“,

Fusei aplaudată-și doamna N., o bună pianistă, mă sărută și-mi zise: „Bravo, fetițo, ai un cîntec foarte delicat și nuanfezi perfect; te-am ascultat cu mare plăcere”,

După audițiune doamna directoară mă luă de braț și, pre zentindu-mă invitaților, făcurăm încunjurul sălii. Nu înțelegea la ce să atribui distincția asta, cînd auzit spunînd:

„Fetița asta învață de puțin timp, Are talent, e netăgăduit, dar succesul e datorit în mare parte și excelenței noastre protesoare, domnișoarei Zelinska !”

Pentrucă mama nu mă mai putea vedea în joru-! și mi-o spunea neîncetat, ful retrimisă ia iași cu cîteva zile înainte de începutul școalei, Aici găsti noi dispoziții și profesori noi. Ca să îndemne școala la lucru și la bună purtare, subdirectoara găsise următorul mijloc: La sfirșliul lunii mulți dintre profesori și tot cursul inferior se intruneau într-o clasă; cași cu niște trofee veneau“ pedagoagele cu căaete pîine de observațiile ce le făceau asupra fiecărei eleve în parte și le dădeau domnișoarei Hustache care ne arăta (așa cum ne vedeau guvernantele) directoarei, profesorilor și școalei întregi. Îmi amintesc, între altele, de următoarea observație:

„Domnișoara State se absentează ades dela latină și matematică. Subt pretextul lecțiel de piano, această elevă se primbiă prin coridoare ori stă ades în clasele superioare. Dacă domnișoară State își vă urma primblările și nu va veni la cursul domnului Evolceanu, va fi reținută Duminica viitoare“.

Foarte bine notată la limba franceză, la istorie și la știlnțele naturale, grija de a fi reținută nu mă. Împiedeca să prind orice moment cînd găseam un plano liber și tot atunci avut și indrăzneala să mă revolt cu jumătate de clasă, în contra relei alimentații...

Într-o zi, sultă sus pe bancă, vorbeam cu glas tare colege-lor de urmările răului nutriment, cînd se deschise încet ușa și văzui întrînd în sală o elevă din clasa a șasea. Cu toată liniștea ce se datorește oratorului, eleva înaintă încet pănă la o bancă și se așeză ascultînd cu atenție. După ce-mi terminai discursul, ea veni la mine, mă sărută și-mi spuse: „ai vorbit admirabil“. Colegele se roteau în jurul meu comentind și de-odată se făcu un zgomot ce atrase în pragul ușei, pe mademnmoiselle Hustache...

Toată clasa, pedepsită, trebui să învețe „Les animaux malades de la peste“. Una din colege, cu care nu vorbeam, pentrucă era din cale afară proastă, raporiă directoarei discursul care determinase pe eleve să refuze prunele și orezul fiert dela dejun. Fui oprită o Duminică și condamnată să scriu, în franțuzește, un „memoriu detailat“ asupra nemulțumirii mele. Singură într-o sală îmi făceam pedeapsa cînd văzul venind eleva căreia discursul meu îi plăcuse atît de mult. Aceasta îmi spuse că se întorcea dela „cucoana“ (adică dela directoară), pe care o rugase să mă erte, dar aceasta fusese „inexorabilă“, M. C, stătu tot timpu! cu mine, mă ajută să formulez „compoziția“ și-mi spuse că mă preferă tuturor colegelor, „pentrucă-n ființa ta e ceva caracteristic”,

Deprinsă cu învăluirea în fapte a dragostei familiei, expresia simpatiei acelei eleve, ca o lumină prea vie, după un adînc întunerle, îmi făcu rău, mă indispuse; dar interesul ce-mi arăta și manifestarea acestuia, în fel și chip, mă apropia de această prietină atît de mult, încît în scurt timp nu mai puteam trăi multe ceasuri departe de dînsa.

Alergam s-o văd în cele cinci minute de recreație între două cursuri și, de avea de învățat, mă așezam lîngă ea în bancă —mulțumită s-o știu aproape. Odată cu dragostea câtră cineva se naște în multe suflete, chinuite, dorința mărturisiri ll spusei, acelei prietine, toate suferințele mele și, ascultîndu-mă, ochii ei mari și negri, plini de lacrămi, îmi arătau că mă înțelegea și-ml simțea adînc durerea,

Într-o zi, pe cînd mama era în parloir, M.C. își găsi și ea de lucru acolo și, ca din întîmplare, începu cu această o convorbire asupra-mi, înfrumusețindu-mi, cît putu, personalitatea,

„Mama-ta sta în fața mea ca un sfinx; n-am înțeles și nici n-am putut surprinde impresia ce i-o îl făcut părerea mea”.

Ca să progresez la piano, singurul lucru pe lume pentru care mama arăta o dragoste neprefăcută, mi se aduse, pentru toată vara, pe Zelinska. În fiecare zi făceam lectură „ă haute voix“. Din nuvelele lui Haulf și din romanele lui Marlith, rețineam numai titlurile — atît eram de puțin atentă la ce-mi cetea, în toamnă mă relntorsei la școală, unde aflai că prietina mea nu mai putea veni, De atunci începui a simți golul ce nu se poate epica decît cu manifestarea unui interes, a unei prietinii adevărate,

În fiecare zi, după dejun, subdirectoara lim a corespondența. Eu nu primeam nimic. Din cînd în cînd ir Costică scrisori frumoase și lungi ce le purtam asupra-mi și le ceteam colegelor care mă întrebau ades: „Ție îți scrie numai -t parcă ai părinți? Ție îi mai moșu-tău,: În recreație și sara, în dormitor, ascultam pe colevele mele istorisind în ce chip petrecuse vacanța. Eu nu aveam nimic de istorisit și, pentrucă toate spuneau c[ie ceva „de-acasă“ mă mulțumeam și eu să imit pe Zelinska cetindu-mi din Korner. „Hăr zu, Catherine“, strigam falș în mijlocul celui mai frumos pasagiu, și tremurînd cocul înfipt, în vîrful capului, dam ochii peste cap și începeam a celi cu patos: „Es ist doch ein seliges Geffihl, wenn aus dem Stirmen des Meeres das Schiff mit vollen Segeln în den sichern Hafeu treibt; wenn man Ahndung der hGchsten Erden= soligkeit dem schinen Morgenrot der Liebe entgegeniiiegt“,

Amintirea chipului fetei bătrîne și urîte, cufundată în romantica lectură, stîrnea un ris nebun, În dormitor alături de somnul liniștit al unora, în crimpeele de vorbă ale altora și-n neliniștea celor multe, vegheam ades nopți întregi și, deprinsă cu începutul, urmarea și desfășurarea romanelor ce cetisem, căutam să întrevăd viitorul, prin viața ce duceam comparind-o neîncetat cu a celorialte fete. Lumina lămpii de noapte, din alcovul guvernantei, se răstfringea în raze slabe pe fresca din tavan, Gîndind și privind mult carul lui Phoebus, mi se părea dela o vreme, că văd roatele învîrtindu-se din ce în ce mal lute și tot cortegiul de zeități îmi ducea înainte gîndul și liniștea, tirzle, Îmi amorțea simțirea pănă ce adormeam. Eu nu aveam, îmi aduc bine aminte, somnul profund al copilăriei fără grijă; cu nu dormeam, dusă, ca toate celelalte ș o mișcare ușoară în juru-m! ori vorba vre-unei fete, în somn, mă trezea; nu mai piteam închide ochii toată noaptea și mă gîndeam ades pănă la ziuă. Șiiind că mama mă ura și pentru tata eram acum, cu toate manifestările lui de dragoste prefăcute în deprindere, un defect al nevesie-sel cu care o luase totuși, prevedeam cu groază tot ce mă aștepta; numai studiul și cîțiva dintre profesori îmi înseninau înfrumusețindu-mi neinclupuit viața de școală.

Într-o zi ne veni, la cursul de fizică, domnișoara Izabella A., tînără — aproape de-o vîrstă cu cea mai mare elevă dih clasa mea — cu o figură expresivă, veselă și vioae; o primirăm cu simpatia ce ne inspiră figura și numele-i bun, însă fără acel respect ce-l aveam pentru profesorii bâtrini. Din banca întâlu, unde eram, îi observam toate mișcările și, cînd începu să ne explice, nu știu spune nici acum ce simțit subt stăpînirea acelui spirit superior. Avea Izabella A. un atît de mare dar de a spune ce gîndea, o atît de mare ordine în idel — lncit, afară de plăcerea ce resimțeam ascultîndu-i timbrul viu și simpatic, aveam impresia că tot ce spunea mi se așeza deodată în minte ca într-un cuer, și cînd într-o zi judeca o chestle școlărească inteligent și cu o ulmitoare dreptate, domnișoara A. Își luă în mintea mea locul ce i se cuvenea.

Cu vraful de teze în mina-l mică și nervoasă ne spuse, în ziua aceia, Întrînd la curs:

— Numai State are nota 10 (Colega mea, M., își între toate o superioritate la care o ajuta mult virsta).

Un murmur prelung în care se distingea numele M. urmă și se pierdu în fundul clasei în șoapte...

— Siate are 10 la fizică, de ciînd?., Întrebă o elevă pe alta de alături.

— Are, penirucă-i cirnă și cu ochii mici cași dînsa — nu vezi cum samănă?

-— Ce, adică pentru asta?

— Ba nu, pentrucă spune repede lecția și cu alte cuvinte, nu ca-n carte,

— Așa, parcă pentru cuvintele ei, din minte, i-a dat 10...

— Domnișoară A., e mai bună teza lui State decît ajlui M.?

Indolala elevei și murmurul clasei supărară profesoara și atunci, voind a proba dreptatea afirmării, mă trimese, cu M,, în sală și o fată fu chemată să ne cetească tare tezele. A mea fu găsită mai bună și inteligentul procedeu mă uimi, trezindu-mi recunoșiința ce, ca unval stăvilit multă vreme, luă înainte și aduse cu dînsa și alte sentimente bune ce, de atunci, nu lăsară mult în urmă, trecînd prin timp și spațiu.

Cu domnlșoara Ema H. profesoară de. istorie, comunicam uimitor sufletește, Întro zi toată clasa îi spusese că nu înțelesese lecția la istorie, —Cum se poate? De ce nu mi-ați cerut să v-o mai explic odată?

, — Erați supărată, domnișoară, îi spun cu sculîndu-mă grăbită, 4 — De unde știi, State? — mă întreabă profesoara, scratinu-mă,

— Nu știu; am simțit...

Uchil frumoși ai profesoarei mă cuprinse toată și văzui într-înșii, odată cu surprinderea, o’ adincă mulțumire de a fi fost bine înțeleasă. Î

Și de atunci între E, H. și mine se stabili o curioasă transmiine care, distrindu-mă, mă mișca până a-mi da adevărate emații,

Azi mă ascultă Ema H., spuneam eu elevelor.

— Imposibil, ai două note și noi n-avem nici una;

— Ey vă spun că mă ascultă,

— Dacă te-iruga...

— Dacă î-l fi scris, tu ești îndrăzneață,

— Parole d-honneur de voiu ruga-o și parole d-honneur sd crâe dacă i-am scris; nu-i zic, tac singură și să vedeți...

— Pe ce pariem?

— Pe alviță de cincizeci de bani.

— Ba nu, pe glasele:

_— Hai.

— E stai liniștită; să nu sufli nici-un cuvînt,

Cu pasu-i or și elegant E. H. intră în clasă, Gîndul meu, ca o putere, parcă îi atrage necontenit privirea spre colțul de bancă unde stam și deodată, după ce se uită de multe ri în catalog, ca din sforțarea unei lupte, mă sirigă, scurt: „State“.

„Ai pe dracu’ în tine“, ziceau fetele după clasă și, făcîndu-mi fiecare clie o cruce pe față, îmi dădeau, la rînd, nuci zaharisite,

Cel mai interesant profesor fu, mai tîrziu, domnul Qruber: tînăr, înalt, stab, cu o figură de Christ în drum spre crucificare. Acest profesor era veșnic distrat, veșnic cu gîndul aiurea.

Spunînd din cînd în cînd cîte un cuvînt, glasu-i simpatic și profund îmi trezea mu a ce în simțire și mă neliniștea Întotdeauna. Vorbind sau tăcînd cu incăpăținare toată ora, se așeza la masă în fața catalogului pe care, ascultînd elevele, schița Întotdeauna casa lui Creangă din Humulești și munți peste care zburau cîrduri de rîndunele,.,

Desenul, atît de delicat, ce-mi spunea o amintire, mă îimpresiona și într-o zi lipsii dela clasa domnului Ghibănescu, ca să mă pot gîndi, la Gruber, departe în grădină și la altă lecție, fără să observe nimene, profesorul desină o fîntînă cu un condeiu, frumos și nou, pe care-l pastrai ascuns multă vreme, într-o cutie de matasă din fundul DURIN

Părea că aveam intuiția dreptului vîrstei și În năsbutii nu se avîntă nici-una cu o mai mare plăcere și cu o nepăsare ce-o explica poate timpul pierdut în liniștea dela Vascani, Profesorul Filimoneanu era tipul dascălului suplinitor și idealul unei direcții de școală în preajma desființării; timid și naiv din fire, Filimoneanu era singurul profesor ce nu îndrăznea să facă elevelor observații și care, în ruptul capului, n-ar fi cerut directoarei onorariul, Strîns, ca o umbrelă în toc, în redingota-i înverzită, cu părul rar ca firele unei perii învechite, cu fața îngustă cît palma și cu ochii tulburi de oae înecată, domnul Filimoneanu, care su-

tinea de un timp mai mulți profesari, pășea, în vîrful picioare-n spre masa din mijlocul clasei, se așeza pe jumătate de scaun și cu mina-i subțire și vînătă întotdeauna, deschidea tremurînd catalogul, se uita mult cașicînd ar fi cercetat ceva, apoi cu ochit plecsț în jos și cu glasu-l subțire și falș, înglna:

— Cine dintre dumneavoastră vrea să spue lecția?

— Eu și cu și eu și toate vrem să spunem lecția, striga, în cor, clasa pe cînd domnișoara Blând —supraveghetoarea — se buza, se încrunta, se scula dela loc, venea pănă-n mijlocul clasel și vocea-i, ca un muget depărtat, trecea pe deasupra capetelor noastre: „Ruuube“]

Ceasul de lecție al domnului Filimoneanu, subt privirea greoae a nemțoaicei, era chinuitor Fă într-o zi, ipsosul proaspăt al geamului de lîngă bancă îmi oferi cea mai plăcută distracție, Dintr-o bucățică de chit înfipt în vîrful unul condelu, modelai, după natură și neașteptat de asămănător, capul lui Filimoneanu. Simțeam pe Frăulein Blând, uitîndu-se la mine cu coada ochiului, dar dragostea lucrului îmi luase orice grijă; atît de nepăsătoare eram, încît n-o auzii apropiindu-se încet de bancă și n simți decît atunci cînd îmi atinse umărul.

„Gib her“, îmi ordonă Nemțoalca înșfăcindu-mi condelul și, cum sună sfîrșitul orei, mă pofti s-o însoțesc la doamna directoară. În raportul Frăulein-ei Blând era și O veche răzbunare (amintirea inoportună a unui însemnat împrumut) și de acela, păzind corpul delictului cu mare grijă, Nemțoaica pășea triumfătoare înainte.

Doamna des Perriăres, care făcea socoteli într-un registru, se întoarse spre noi, își așeză ochelarii și, pentrucă Blând nu glăsula nimic, întinse mina, luă condelul, se ultă și, socotind că era loc să laude un merit, surise și se grăbi se spue: „Dui, c-est bien monsieur Filimoneano; est-ce vous State qui Pavez fait ?”

Nemțoaica muțise, dar văzînd nedumerirea directoarei explică, foarte jenată, în franțuzeasca ei:

„Madame, State a fait ca avec Herr Falimuntann en la classe“.

Buna dispoziție a „cucoanei“ sau portretul reușit al lui Filimoneanu—|a care se uita necontenit — lImi ușurară neașteptat vina, Doamna des Perritres rezemă cu băgare de samă condeiul pe biurou și, drept pedeapsa la care se aștepta Blând, îrni spuse: „Să mai faci sculptură, în recreație însă”.

â Filimoneanu stă nemișcat și numai așa pot, oamnă

— Tinca, vrei tu să-mi faci un bine? mă întrebă, într-o zi, o elevă simpatică dintr-a șaptea.

— Vreau.

— Am făcut la latină o teză mizerabilă; n-am scris mai nlmic, Tu te duci ades în parloir — acolo studiezi; n-al putea trece dincolo, la „cucoana“ în odae, să-mi schimbi teza? laca, pune pe asta copiată din carte și adă-mi fila goală înapoi; Dumijrescu habar mare, le-a strîns la rînd...

În ce grea și periculoasă Întreprindere îmi păru că mă an=- gajasem și cu cît graba era mai mare, cu atît sentimentele pe care mi le da gîndul acelui fapt, mă hărțuiau între ele... Schirmbul tezei îmi păru un furt și, la nevoe, explicația întrării mele în odae trebuia să fie o minciună,

— Vrei să-mi faci binele acesta, Tinco? Spune, nu-i timp de pierdut, acuși sună și pleacă țapul...

— Dă-mi teza, zisel eu zorită și alerga! la mama Roza, lingereasa, să-mi iau un tulpan; mă legai în grabă pe subt fălci și, cu foaia scrisă în pisp pestelcei, zburai sus...

- Cum tremuram! Filele tezelor îmi păreau cusute între ele și, cu toate că o vedeam, fără a putea retrage foaia ce purta j numele elevei, le răsfoiam lar, mecanic, din capăt, Un mo

În parloir mă trezi și, cît ai clipi, teza fu abate tit A rit

sem să mă depărtez de biurou, cînd întră cucoana și, uitîndu-se

la mine cu compătimire, mă întrebă:

„lar te dor măselele, State, ai venit să-ți dau ceva? lată,

din satele sm ai = decan și la măsea vino să-ți

pun tinctu od; c a persistă, să ie duci, -

demotselle Kărner, la dentist“. ăi, sa

Cu gura arsă în zadar, mulțumită însă de a fi făcut „un

bine”, scoborii scara în brațele elevei fericite,

Într-o zi, cînd mă dusesem să studiez — ca de obicefu — n

parloir găsii strînși, ca niciodată, mai mulți profesori: neindrăz-

nind să-mi încep “exercițiile în fața tuturor și așteptînd să se

Împrăștie pe la cursuri, mă prefăceam a cerceta prin note,

— Nu-l așa, tomnule, cu venitul școalei ar putea, dacă ar

avea calcul; cap de muere... zicea profesorul Burtă primblindu-se

agitat în lungul camerei,

— Sint cheltueli mari, ce-i drept, adăugă bătrînul și dell-

catul Cobălcescu; eu unul mă mai simt dator, am în școală fata...

— Și cu tot așt, urmă somnoros, Leonardescu.

— ln școala asta e condiția cea mai sigură, spuse un tînăr profesor de latină,

— Nu plătește doamna; și cînd Încerci să-i amintești, nu-l acasă, e indispusă, nu poate primi, termină profesorul Burtă.

— Qri îs de vină părinții ce pun întirzieri...

& — Cine știe ce încurcături și ce greutăți o avea biata femee... zise unul din grup.

și 5 Da’ bine, bre omule, care-i nevoia să aibă școala într-un palat

— Higiena, concurența și vanitatea mobilei directoare...

Stam îngenunchiată lîngă etajera de note și mă prefăceam a căuta înainte, cînd mă pomenii cu profesorul Burtă aplecat spre mine: „Tutue, fi? mata bună și spune i toamnei că profesorii ar vrea să-i vorbească“,

Ciocănii de cîteva ort la ușa odăii directoarei, fără a primi nici-un răspuns-

— Poate că nu-i aici doamna... spusei eu fără convingere.

— Nu se poate, am văzut-o intrîind adineori, îmi răspunse îndesat un profesor tînăr,

— Dacă nu răspunde...

— O fi lar indispusă, mormăi, în mustăți, domnul Stravolca, să-i dăm pace, iaca pierdem ceasul...

Profesorii ieșiră, la rînd, în sala cea mare și în urmă-le mă așezai la studiu, distrată și gindindu-mă la tot ce auzisem. Ușa odăi directoarei se deschise încet și deabia o auzii șoptind:

— Au plecat toți profesorii în clase?,

— Da, doamnă,

— De ce n-ai început studiul decînd al venit?

— Am întîrziat zece minute, doamnă, și am venit acum cînd se deea profesorii, minții cu multă îndrăzneală pentru a nu o jign

Cîteva zile după această întîmplare, ne spuse Madernoiselie Hustache, că în scurt timp școala avea să se mute în casa doamnei Marchetti, mama doamnei des Perritres, Ca fulgerul se duse vestea În toată școala și avu același efect asupra moralului ei, Cîteva eleve cunoșteau casa cea mică dintro stradă lătarainică și acestea, descriind-o celorlalte, o înegrise atît, încît toată școala căzu într-un fel de consternare.

— Să ne ducă pe noi, din acest palat, în chiliile acelea? Mergi, mai bine scria acasă să mă ia din școală înainte de muiare, — zise o fată lățindu-și cu incăpăținare coatele pe bancă,

— Cum au să rîdă de noi fetele dela pensionul H., reluă alta iîndirjit.,

— Pănă acuma care pe care și tot noi aveam profesori mai renumiți și mai multe bacalaureate și deodată... tranc! Cădem, ca din cer, în bojdeuca bunicăi Marchetii.

— Eu am văzut casa, îl mică da-i foarte frumos așazată între o grădină mare și o ogradă cu iarbă multă și verde...

de unde știți voi de ce ne mutăm? Poate că-i greu cucoanei să plătească chiria mare, n-o mai fi avind de unde, — spuse Natalia Codreamu.

— Da’ de ce a dat, la început, icre negre și acu nu ne dă nici chifle la patru? întrebă, răutăcios, o alta,

— A dat cît a putut și proba că nu mai poate e că ne mutăm,. n

— Nu mai poate sta aici școala, nu, știu sigur, le spuse tuturor voind a curma discuția și a-mi împăca oarecum conștiința.

— Cine ți-a spus? Tu de unde știi? Habar nare State, da’ vrea să fie și ea în secretele zeilor.

— Știți ce, fetelor? Hal să numărăm cîte vrem cîte nu vrem să se mute școala și, dacă numărul celor din urm întrece, mergem la cucoana să-i spunem verde, «

— Și ce vrei, mă rog, să-i spui? întrebă dintr-un colț de bancă o fată deșteaptă cu părul roș ca veverijă, vrel să-i spui și să-l propui chiria de Sfinta Gheorghe?

N-apucase bine să isprăvească vorba și Cucoana, cu păsu-i ușor, intră în clasă. Ne scularăm ca de obiceiu.

amna des Perritres pășea încet și, cu ochii plecați în jos, se apropie și se rezemă de prima bancă.

— V-a spus domnișoară Hustache că școala va fl mutată, în curînd, în casa mamei mele?

Un murmur prelung, în care nu se distingea nici-un cuvînt, urmă întrebării.

— Casa asta era desigur mai comodă și u-ași ti părăsit-o de n-ași avea de întimpinat greutăți peste care nu se te trece; părinții nu-și îndeplinesc datoria la vreme, chiria case acesteia e foarte mare, avem cel mai buni profesori și un personal numeros, cheltueli care, alături de întreținerea elevelor, întrec cu mult venitul școalei... E dar necesar să ne mutâm acolo unde, în schimbul spațiului din odăi, veți avea cu prisosință pe cel de afară: o ogradă mare și o grădină cu arbori și fructe destule, Cred, copiii mel, că veți înțelege necesitatea acestei mutări și veți trece, pentru mine, peste micile inconveniente datorite în mare parte deprinderii și nu mă veți supăra manifestindu-vă nemulțumirea în vre-un chip; îmi promiteți?

mna des Perritres, își ridică ochii depe bancă, erau plini de lacrămi fi buzele îl tremurau cași cînd ar mai fi spus cuvinte șoptite, „îmi promiteți ?, repetă directoară lovind, cu o ușoară nerăbdare, ochelarii în pupitru.

Cîteva voci răslețite răspunse: „Da, doamnă“, pe cînd majoritatea tăcu mută,

Cu mersul mai nesigur și mai palidă de cum intrase, doamna des Perritres părăsi clasa, Mă uitam după ființa aceia, străină de mine, de care mă legase neînchipuit de mult sentimentele-i bune și alese și simții că mi se stringea inima și-mi venea a plînge. La întîmplare mă așezai într-o bancă alături de Natalia Codreanu, care sta singură și tristă și, întorcîndu-mă spre această drăgălașă elevă, îi putui de abia spune:

— Biata cucoana!

Cuvintele acestea, ca un dig înlăturat, lăsară să curgă, în voe, lacrămile fetei,

— Da’ dece plîng State și Codreanu? întrebă o fată în treacăt,

— Ce? nu știi? Codreanu plînge după odaia ei cea elegantă și State după celulele cu piano...

Fragment (1927)

— Fragment!

„Și așa se scurgeau zilele, împărțite între ceasurile petrecute la școală, scurtele clipe ce le răpeam acesteia stînd de vorbă cu Adela și timpul, mai lung, petrecut la grajdiu, în odaia lui Moș Gavril, vizitiul, care, dregînd un ham ori îrecind alămurile, îmi pese din viața boerilor Deleanu, la curtea cărora, bătrînul deschisese ochii, după cum spunea.

„Hei, duduie, pi atunci, pi cînd eram eu așa, ca di opt, nouă ani, tatu-meu, lon Moga, Dumnezeu să-l ierte, iera cel mai prima vezeteu al boerului Deleznu — a tatălui aistui di acu — și, după dinsu, mai iera, la grajdiurile boerești, lon Chioru, Alexe Priciuc și loșca unguru. Aiștia iera vezeteii, afară di cii patru rindași, care așternea și curăța pin stănoage. Da numa tata, singur, țesela cii șăse cai, pi care-i adusese boeru cel bătrîn din străinătate; numa el înhama, în șir și numa el ave poroncă să se suie pi capra trăsurilor celor mari și să ducă pi Domnița, nevasta boerului, la leși, ori pi la Mănăstiri,

Ceialanți vezetei ave în samă alți cai, cu care umbla pi moșie ori la plimbare, tatu lui Conu Costache, conu Gheorghe State, Dumnezeu să-l ierte, că el iera pi atunci mina dreaptă a boerului celui bătrîn cum îi acu, tatu matale, a istui tînăr. Și ave boerii ciia patru bucatari. Unu, cel mai mare, iera franțuz și aceala se îmbraca, la treabă, cu un cămeșoiu strimt, alb ca helgea și lung pănă-n glezne: își trint&, pi o ureche, o tichie albă și creață, curat ca o pungă lărgită di titiun și umbla di colo pănă colo, di arata celorlanți ci să facă; și cel, franțuzu, numa șaza mincările pi farfurii di argint.

1. „Viața Romînească a publicat altădată o serie din aceste Amintiri.

Eu, pe atunci, caram lemne la bucătărie și mă uitam, cîteodată, cum aduna el păsările, din bucăți, Ki înfunda cu feliu di leliu di amestecături și pi urmă li făct la loc, de zi hi crezut că-s aiodoma păsările, cu pene și cu clonț. Și, cînd li mai pune pi cîte doi pumni di crison, ori pi spanac trecut pin sită, al hi iurat că-s colo, di vale, la iaz. Și mînca, bolerii, feliu de feliu i spurcăciuni... Cînd aducă Constantin pușcașu sitari, îi cenătuit franțuzu, și mațele, necurățite și prăjite așa cum iera, li întindă pi felioare di jimblă și așa li mînca boierii, zău așa, ptiu“! Stupea moș Gavril, frecînd înainte alamă.

Și iera, duduie, un bucătar bătrîn, moșu Tudor — licior di rob iera el- — și aceala făct numa și numa miîncările di post. Și să aducă odată cîte trii, patru mrene proaspete, din Siretiu și vînt, în postu mare, moron di la Galați și di la moșiile boierului, din Dorohoiu, să aducă lăzi, din papură, pline cu raci...

Atunci ieră ghini, că mîncăm și noi cu gust, că iera proaspăt și curat...

Da din celelante mîncări, cît di bune ar Îi fost, noi nu ni spurcam; și ci rămîne di la boeri și nu put dovidi slugile, lișițile di pi sus, lepada, franțuzu, la ciubăr. lera, ci-i drept, mare isipă; da, ci ll pasă boierilor, dacă li vînt auru în burduf, di pi la moșii. Ci li past? Pe atunci boierii nu-și ridica singuri batista di gios șiiera slugi, la Curte, pi care noi, iștia di pi la grajdiu ori di la bucătării, nici nu știem ci treabă făct ori cum li chema; li videm și noi În trăsuri, ori cu boierii, pin grădină ori pi divale, la iaz. iera slugile celea; mai dihai di cît stăpînii... Că, boierii, cÎnd îi întiinem și plecam genunchiu în pămînt și WU sărutam mîna, tot ni mai spunt cîte o vorbă bună, ori ni întreba, di ieram însurați, di nevastă și di copchii... Da ele, slupile cele străine, se uita la noi di sus și rid& și tot bleotocărt pi

ba lor... Și parcă acu mu-i tot așa? la să vezi mata, duduie, ci are să hie, la Crăciun ori la Paști, cînd or vini boierii din străinătate, ia să vezi“....

— Da ce are să fie, moș Gavrile?

— Ci să hie? la parcă ar hi bejănie și iarmaroc la Curte. Trăsurile să duc și vin și cară boieri din toate părțile lumii și slugile cele di pi sus aleargă de ai crede că cine știe ci treburi fac; da ele numa poroncesc și celelante și bat cap în cap. Ai să vezi mata ci-i atunci la Curte... Că-ți vine cîteodată să nu-ți mai întorci capu; să te tot duci...

— Da unde stău toți boerii aceia?

— Unde și stee? Colo sus, în palat. Sint acolo, slavă Domnului, odăi distule și cînd nu mai încap, atunci și mai împărțăsc pi la noi ori pi colo, în casa di la poartă, în odăile di gios. Da acolo îi dă, știi mata, pi cii cari-s chemați așa... de o vorbă. Am văzut cu că pi boierii cei mai mari, tot în palat faci loc ori îi trimete aici, la noi“.

Toată seara mă giîndii la ce-mi spusese Ga il i chipuindu-mi, în mulțimea lor, oamenii E dintre care zârisi clțiva și-mi păruse a fi „Împărați din Povești“, mă hotărîi să mă duc a doua zi, sus, în palatul din parc.

= Be du-mă să văd și eu palatu.

— Da ce crezi că-i de văzut? Odăi pustii și colb și painjeni... Las, cînd or veni Delenii, la iarnă, să te A să te joci cu copiii.

— Nu, di-mă acu; să văd și eu ce-i acolo...

— Nam timp; da am să-i spun lui lacobaș să-ți arate toată casa, săptămîna ce vine, ori cînd a pune la scuturat de sărbători.:

— Da cine are să vie?

— Nu ți-am spus că vin toți Delenii dela Paris?

— Aha, din Capitala Franței, las că știu eu... li mai departe decît Ungaria și Austria și Germania; îi tocmai la capătu Europei, știu“. Și, tăcînd, alergaiu în odaia vecină de unde aduseiu Atlasul Qeografiei de clasa a patra, înfigîndu-mi degetul pe punctul cel mai depărtat dinspre Vest.

— Vezi, tată? Aici-i Franța.

Tata își puse ochelarii în vîrful nasului și pornind, dela Romînia, pe linia mediană a Europei, își opri indexul în centrul petei trandafirii; și cași cînd i s-ar fi arătat deodată o lume nouă și ar fi văzut-o în oamenii și obiceiurile ei, zise ciudos și răspicat:

— Hm, aici la Paris își irosește conu Nunuță averea. El nu știe că nu vine pe izvor. Tot vinde cîte o moșie, duce banii la Paris și are să se trezească întro zi ajuns la fundul fintînei. Tatu-său cheltuit bani mulți, ce-i drept; da din venit, și de mînt nu se atingă niciodată; altfeliu, cum i-ar fi rămas lui - nuță cinci moșii? Acu mai are trei; că două au datorii mari și de-aceia o vîndut, anu trecut, Tudora și acu aud, mi-o spus Cozadini, că are să vîndă ori lbănceștii ori Știubeenii”.

— Vinde și Ibăneștii? întrebă mama, cu interes, oprindu-se din sucitul unei țigări. Atunci are să-i rămîie numai Știubeenii și Vascanii.

— Da. Numai aeste n-au sarcini până acu; da diar fi să-și plătească odată toate datoriile dela Daniil, i-ar rămîne curată, numai moșia asta.

— Are multe datorii la bănci?

— Asta-i doar buba: plătește pene care acopăr venitu unei moșii. Cînd o vrut să se facă Domn, o luat bani di la Daniil, și o dat în dreapta și în stînga, acelor ce-și ziceau partizanii lui; și acu plătește, de mai mult de douăzeci de ani, procente mari. Pe lîngă asta, bătrîna, mamă-sa, învățată să trăiască cum o fost dep din tinereță, are un palat la Paris, casă deschisă, lux, slugi multe și nu știu zău, cum s-a isprăvi...?

— Să se mute în țară; au doar palat la leși. Aici n-ar cheltui atîta...

— Cui să spui? El nu pricepe, și bătrîna nu știe și nici nu vre să audă de altă viață decît aceia pe care o apucat-o ea.

— Să-i vorbești lui Deleanu și să-i arăți situația, că di... Dacă pierde el, pierdem și noi, înțelegi 2?

— Da are el răbdare să asculte? Atîta știe: „Vinde recolta și trimite grabnic bani“ și, cînd află că a fost an rău și venitul s-o mai împuținat, dacă-i de față zice că nu vrea să andă, că lui îi trebue bani, și dacă-i la Paris, trimete procuri lui Cozadini și mie, și ne împuternicește să împrumutăm. laca, nu mai departe decît eri, i-am trimis la Paris un grop cu optzeci di mii di ci luați pe rapiță și pe grîu. Da-i ajunge?

— Și nevastă-sa nu zice nimic?

— Ce să zică? Parcă îi spune ceva? Parcă ea știe cum stau? Și ea îi deprinsă să trăiască bine, să aibă lux și nu bănuie, că subt ei se surpă în fiecare zi, din mal...

Ferestrele și ușa cea mare a palatului din parc sint deschise în lături; slugi multe umblă și aleargă, de sus pănă jos, ca albinele neastîmpărate, într-un stup nou.

De mînă cu lacobaș, intru în sala pietruită și boltită și-mi pare că-s într-o biserică pustie, pe ale cărei ziduri „oase și înnegrite nu se mai văd urme de icoane și nici zugrăveala ștearsă a vreunui sfînt. Glasul lui lacobaș răsună tare; parcă se înnălță și se amestecă într-un feliu de biziit, cu vocile subțiri ce se pierd pe sus. Scara lată și groasă pe care mă sui, ca în pod, ținîndu-mă strîns de margini, e înflorită în lemn și printre frunzele răsucite și florile mari de stejar, painjenii și-au (esut pînze și parcă le-au întins ușor, peste toată scara, în strat cenușiu de colb, În sala de sus, mare și luminoasă, spînzură în mijloc un candelabru, ca la bisericile din Mănăstiri și uși mici, ca niște dulapuri de perete sînt deschise în lături; lumină caldă, se răsfringe pe podeaua de lemn galben și cafeniu, îmbucătățit și strîns în stele și în ape ce -lucesc mai tare ca masa noastră din salon. Canapele, îmbrăcate în matasă și în catifea, sînt răspîndite pretutindeni și prin colțuri În dulăpioare cu geam, strălucesc călăreți de aur, capete de argint, paseri cu pene străvezii și păpuși albe și goale, la care, de rușine, de abia mă uit... Pe păreți, ca niște icoane mari, cu margini autite, văd chipuri de oameni cum n-am mai văzut; boeri cu fața - maslinie, cu gulere albe și moi, în care le intră capul pletos,

—_ urechi; și domnițe cu obrazul rumen, cu părul încrețit în

ple ori lăsat pe spate, în cîrlionți, își reazămă pe marginea unor scaune înnalte ca niște strâni, mînile albe și mici, cu degete ascuțite ca acele ale păpușilor de ceară din panorama dela iarmaroc. Perne și plapome de matasă sînt întinse afară pe bal-«con, între ale cărui lespezi, înverzite de mușchiu, se arată ici și colo, cîte un fir de iarbă subțire și îngălbenită. Ating lucrurile ia tind și-mi pare că tot ceiace văd, în palat, nu-i aievea și că-i din povești ori din vis.

Sărbătorile Crăciunului, care se apropiau și de care vorbeam în recreația de la școală, erau legate, în mintea mea, de o împrejurare ce întrecea alte copilărești așteptări: Familia Deleanu își vestise din nou sosirea la Vascani. Întro zi, scurt timp înaintea sărbătorilor, tata primi o telegramă și tot atunci îl auzii spunînd:

„laca, vin mine. Să se trimită iute după lacobaș“. Din clipa aceia nu mai avui astîmpăr și-mi amintesc că la școală fui pedepsită de domnișoara Platon, care în timpul explicației luptelor lui Ștefan cel Mare cu Sobieski, mă prinse vorbind, în șoaptă, de sala palatului și de cei așteptați. A doua zi, întro Duminică, îl văzui pe tata îmbrăcat de dimineață în haină peagra și umblînd iute și nerăbdător prin sală, îl auzii spunînd: „laca, nu-mi aduce ghetele cele de lac ;-acuși vine trenu”.

— Încalță-te cu altele, îi răspunde mama nepăsătoare trecînd înainte.

— Nu se poate. Nunuță și nevastă-sa mar lua ei sama; da baba, înainte de a-ți întinde mina, te măsoară de trei ori; mo dat odată afară pe doctorul Russ, pentru că nu venise la vizită în haine negre și în lac?

— La vizită la Iași e altceva; aici-i la țară...

— Ba nu. Russ se dusese s-o vadă, bolnavă; și eu, acu se cheamă că o primesc și-s aici, acasă la mine.

— Hai și tu Tincuță să-i vezi. Da să săruți mina cucoanelor și să vorbești de te-ar întreba ceva, auzi?

Mama mă îmbrăcă în rochia „de Crăciun”, îmi smulse în grabă părul legindu-l cu o cordea; și ne mai avind răbdare să aștept trăsura la scară, alerg să mă sui din șopron. În gară stau înșirați: primarul Vascanilor, subprefectul, contabilii moșiei, lacobaș și cîțiva evrei, trimiși de comunitate, în intimpinarea „boerului nostru“ cum [i ziceau ei. În scurt se adunară la gară țărani îmbrăcați în cămăși albe și în bondițe cusute cu fluturi și cu arnici -roș. Un fluer prelung și o ușoară sguduire a lespezilor peronului anunță trenul, care se și ivi pufăind, ca un zmeu înfuriat și lăsînd În urmă, ca o dîră de bate, un nor gros de fum.

Dintr-un vagon, cu ferestre mari și mai lustruit ca toate celelalte, se scoboară două cucoane. Fără să mai întreb, mă grăbesc spre necunoscutele ce par a aștepta; tata mă prinde strîns de mînă și-mi șoptește: „ls slugi, nu le săruta mina“.

În ușa vagonului se arată o bătrînă, înfofolită în dantele și “în blăni, ce-i susținută de un boer mic și palid, spre care tata se grăbește salutînd adînc. Bătrina e luată pe sus de cele două cucoane pe lîngă care tata de abia își face loc, se închină și-i sărută mîna pe cînd ea surîde, distrat, vorbind în altă limbă. Nu îndrăznesc să mă apropii și rămîn lipită de tata așteptînd să văd pe ceilalți. Boerul Deleanu sare de pe scară în urale de „Bine ați venit! Să trăiți“! Strînge mina tatei cu care vorbește o clipă în timp ce din tren, se ariroaia o cucoană înnălță și slabă, a cărei față e învelită întrun voal cenușiu. Tata se înclină și sărutîndu-i mina îi zice: „Bine ați venit cuconiță“!

— Aa! Ce mai faci domnule State, ești sănătos? Dar ai dumnitale?

— Bine, sărut mina, sîntem sănătoși cu toții.

Tata mă strînge de mînă și mă îndreaptă spre cuconița, pe ai cărei umeri, alte două „slugi” așeză un palton blănit.

— Bonjour, fetițo, a cui ești?

— H fata mea, spune tata grăbit.

— Daa? Nu știam. S-o aduci, domnule State, să se joace cu copiii... zise cuconița uitîndu-mi-se în ochi și netezindu-mi ușor obrazul.

„Emmy, Antoine! aud strigînd din vagon la a cărui fereastră aburită, zăresc două capete de copii ce seamănă cu heruvimii de pe păretele bisericii din sat; și în aceiași clipă, se scoboară din tren un bărbat mic și slab, ce duce la subsuoară și pe braț un maldăr de ziare și cărți; iar două cucoane, bătrîne, mînă din urmă copiii, care de-abia pătrund prin mulțimea adunată pănă la peron. În piața gării, cîțiva țărani călări tae drumul și-s gata de plecare, înaintea unei trăsuri mari, cu geamuri, în care bătrîina pierdută între șaluri și blăni, se reazămă greu de cele două slugi. Careta, cum îi zicea tata trăsurei celei mari, pornește înainte, urmată de trei cupeuri; iar șirul e închis de trăsura noastră după care vine alt rînd de călăreți. În dealul Vascanilor, pe margineq drumului se adunase lume multă și printre țăranii îmbrăcați În cămeși albe, caftanele și hainele negre ale evreilor erau ca stîlpii vechi și înegriți de apă ai podului dela Siret, alături de cei nout și albi, zidiți pe mal, de scurtă vreme, Glasurile, în urale de bună venire, erau asurzite de clopotele dela biserică și de zurnuitul zurgălăilor care împodobeau coamele și valtrapurile celor trei trăsuri. Suită pe capră, mă uitam înainte și mare-mi fu mirarea cînd văzui, la fereastra unui cupeu, o mînă ce arunca, în omătul amestecat cu glod, bani albi între care străluceau multe bucăți de aur.

— Tată! tată! la uite cum asvîrle banii în glod, strigaiu eu în culmea nedumeriri.

— Așa face el, răspunse tata, scurt, pe cînd mulțimea, descoperită și aplecată pănă pe subt roțile trăsurilor, mulțumea, se îngrămădea și se ghiontea, lunecînd și împiedicindu-le mersul.: ace și celelalte pănă după sărbători, mi se în ca un MIinunm, ca o veghe lungă în noian de ti.

casei noastre, întotdeauna așezată și curată, cu mobita: rinduită și sprijinită de păreți, era, de un timp, în dezordinea ce se vede la scuturâturile mari, sau în amenințarea de distrugere a unui foc. Dimineața, ca și după masă, copiii, Emmy și Anton, însoțiți de cele două uvernante, veneau să se joace cu mine și atunci scauneie, trase în mijlocul odăii, înfățișau, la rînd, podul de la Siret, iar mesele, răsturnate și acoperite cu șaluri și cuverturi, erau colibele țigănești de pe mal. Cele două guvernante, înfundate în fotolii, lucrau la broderii și numai rar, cînd sgomotul era asurzitor și picioarele podului, subt tren, amenințau să se rupă, le vedeam ridicînd ochii și, privind peste ochelari, le auzeam nd, oricînd, aceleași cuvinte: „Silence, mes enfants“. Sau: „Emmy, Antoine, finissez donc“.

Cu copiii, care vorbeau rău rominește, mă înțelegeam mai mult în semne și adeseori cînd înaintea unui ordin dat de Anton întro hmbă păsărească, stam nemișcată în loc, mă pomeneam împinsă pănă la celălalt capăt al sălei, ori cozile, ce le purtam pe spate, mi le scotea cu greu, guvernanta, din mînile lui.

În ajunul Crăciunului, de dimineață, mă trezii în ordinele ce dădea tata, unui pădurar.

— Să aduci un brad, așa, ca de doi metri și să fie cu crengi mari, auzi?

— Aduc, cuconașule, că la noi, la Brătești, în vale, sint brazi adivarați, nu-s molifți.

- Da ce vrei să faci cu bradu, tată?

— Las, că-i vid tu, colo, la Curte.

Spre seară mă îmbrăcă mama, cu rochia cea de catifea vișinie, îmi strînse părul sburlit de pe frunte, ungîndu-l cu oloiu de migdale și dîndu-mi un buchet pe care de abia îl puteam duce, îmi zise aspru și răspicat: „Să te joci liniștit și să mulțumești de ți-o da ceva“...

— Da tu nu mergi?

— Nu merg. Ei vorbesc franțuzește și au să creadă de cuviință să-și schimbe limba de dragul meu...

Pe scara cea mare, împainjenită și acoperită de colb cu cîtva timp în urmă, era întins un covor gros și roșu, în care simțeam că-mi intrau picioarele câ în pleava de la melițat. Sus, în fața sălii, stau ca de strajă, înfipți în ciubere verzi, copaci cu frunze late și cu flori roșii și lămîi pe ale căror crengi spinzuraău, grele, fructe canarii. O grădină de flori mirositoare, sădită în cutii, era răspîndită pe marginea scării și pănă departe în gone; Prin ușa deschisă în iături, aud vorbă străină și văd umbl lume multă îmbrăcată în haine frumoase, cum erau numai pe jurnalul croitorului Haim. Un fecior ne ia paltoanele și, din ușă, ne nu mele închinîndu-se pănă la pămînt. Lumina mă orbește; și

nd ne. zăresc în fund, pe a cea bătrînă, rezi--

ntr-un pe a cărui spetează văd, apropiindu-mă, îngerași de lemn ce țin încolăcite pe brațele rotunde și grase, cununi de trandafir. Tata își pleacă un genunchi și bătrina, uitîndu-se prim niște ochelari prinși într-un băț de aur, îi întinde mîna, făcîndu-mi: semn să mă apropii. Sastisită și mută, îi arunc buchetul pe brațe și rămîn nemișcată în loc, pe cînd ea îmi întinde mîna, mă apropie și mă sărută întrebînd:

— E fetița dumnitale, domnule State?

— Da, Domniță.

— Cum te cheamă, micuțo?

— State Ecaterina.

— Unde înveți?

— La școală, la domnișoara Platon.

Vorba bătrînei e tăiată de intrarea copiilor, care mă înhață: de cîte o mînă și, tărindu-mă în odaia vecină, trec din minuni în minuni. Pe canapele, pe mese și pe scaune, stau grămădite și amestecate jucăriile, cum fusese marfa lipscanilor, a doua zi după iarmaroc, Trenuri mici, răsturnate și turtite subt greutatea unei hărăbăli cu doi cai ciuntiți de picioare; soldați, cu chipiuri și. pantaloni roșii, sînt striviți și aruncați pe jos ca la bătălia de la Războieni; săbii îndoite și puști fără pat, se încrucișează prin toată odaia în care cale cu grija și cu frica unor noi stricăciuni.

„Na, sa ia ast tot, sa joc tu“, îmi spune Anton, privind sfărmăturile și aruncînd în sus, cu vîrful tofului de lac, o trăsurică dintre ale cărei hlube, calului, înj țit, îi rămăsese numai crupa și coada în doi peri. Guvernanta închide încet ușa; sgomotul vorbei din sală scade și se aude numai ceva ce seamănă cu huruitul roților pe Pan Copiii îmi aruncă, una după alta, mingile în cap; eu mă feresc și Anton mă lovește, mai de aproape, drept în nas. Plîng de ciudă și el ride ca un drac; Emmy, mai milos, mă sărută și-mi întinde o cloșcă de zahăr, pe cuib.

— Eu dai tot la tu, me nu plîng.

Pe ușa întredeschisă, văd sala cea mare în întuneric; numai cîteva lumini sclipesc și parcă se tot ridică din podea pănă-n pod; vorba se aude în șoaptă și se simte un slab miros de brad. Bijblind aproape în întunericul luminat de cele cîteva candele, sîntem mînați de guvernantă în mijlocul sălii din al cărei fund se arată, venind încet ca o stafie, un bătrîn, cu barbă albă, ce pare a duce pe umeri, deasupra unei blăni mițoase, doi saci plini și grei... lnima îmi bate tare, mă cuprinde frica, nu știu unde-i tata și-mi vine să plîng. Moșul se oprește o clipă; lasă jos sacii șizice cu glas stins: „Am adus jucării pentru copiii cei buni“.

Apoi, năluca, tîrîndu-și pașii, pare a se topi în întuneric. Alături de mine, copiii, zvicnesc de nerăbdare subt brațele guvernantelor care-i țin în loc; iar eu, aiurită, nu-mi mai pot da seamă unde sint... Pe un brad, cu crengi mari și drepte, se aprind de odată mii de lumini; chiciura sclipește de-mi ia ochii de copac atîrnă, ca țurțurii de streșini, nuci aurite și păpuși 8 un cot... Nu mai știu cînd și cum ajung la pomul încărcat unde, cuconița, ne împarte daruri din sacii lui oș Crăciun. Brațele îmi sint pline de nu le mai pot duce; îs mută de bucurie și iar îmi vine să plîng, dar m-ascund de Anton și de Emmy care despoae bradul de nuci și de bomboane; cer într-una lucruri, le privesc o clipă și le aruncă departe, pe mese ori pe jos... Lume multă se lese prin sală și vorba străină îmi supără auzul... Ași vrea să văd ce-i în cutii și nu îndrăsnesc să caut...

Ai mulțămit pentru daruri? mă întreabă, tata, venind spre mine.

— Nu știu.

— Hai du-te și sărută mina domniței și mulțămește cuconiței care ți le-a dat.

Mă îndrept, îndoită, spre bătrînă care stă, în rochia-i largă de mătasă, ca un băț aplecat, în roata unei umbrele... Ași vrea să-i sărut mina și mi-i frică să nu-i cale pe poale; mă mai învirt în juru-i și, chibzuind o clipă, îi prind pe la spate cotul și mă aplec, cît pot, spre mina rătăcită În șalul de dantelă... Domnița surîde, mă sărută și îmi mai dă un cornet cu bomboane; iar copiii, văzîndu-mă de mînă cu tata, îmi arată jucăriile părăsite, și-mi spun în limba lor stricată: „Tu iel ast tot, Nu bun pentr’ Antoine, ni pentr” la mine“... Tata vorbește cu feciorul care a încărcat cutiile și, la ușă, le trece altui servitor, ce pornește înainte spre casă. Sînt amețită și-mi pare că sbor scoborîndu-mă pe scara cea mare, cu covor roșu, prins în cîrlige și-n bețe de alamă.

Fragment (1928)

—_ Fragment —

În recreațiile, scurte, dintre lecții, însoțită de Leontina Steiminger, treceam drumul la grădina domnului Henri Sontag. „Franuzul“, cunoscut În tîrgușor, numai subt acest nume, venise în țară ca tovarăș de drum al boerului Deleanu; dar, după un timp, atribuția-i prea îngrădită, se pierdu în amestecul altor ocupații, pe care, după părerea stăpînă-seu singur, Henri, știa să le îndeplinească fără de greș.

Nimeni aitul, din personalul și încunjurul boerului, nu calea atît de ușor, încît să nu-l trezească din bolnăvicioasă-i somnolență și nimeni nu ajunsese să înțeleagă că, din vraful de ziare, kranceze, ce-i soseau în fiecare zi „Le Journal des Debats era cel preferat și trebuia așezat deasupra clitului celorlalte foi. Altfel, cercetînd nerăbdător, între toate, boerul se supăra; și, fără vre-o altă observație, bastonul de abanos, cu miner de aur, lăsa pe spatele aducătorului, urme adinei... Henri, pătrunzînd pe nesimțite și tot mai mult în grația stăpînului și în multe din atribuțiile altor servitori, aduse, întro zi corespondența și, aplecîndu-se adînc, îi întinse pe tava de argint, „le Figaro“ despăturit.

„Triple imbecile“, țipă boerul și, smuncind foaia, o aruncă departe pe covor, apoi desfăcînd cu interes și grabă „Le Journal des Debais“ ceti fără a-i mai spune vre-un cuvînt.

În ziua aceia, Henri, se încue în odaia lui; și, la repetatele chemări ale stăpînu-seu, răspunse, încăpățînat „sînt bolnav. Spre seară, boerul veni să-l vadă și, mișcat, îi dădu un ceas de aur,

1 Profesoara Caterinei State, spunîndu-i scurt: „Pentru că te-am ofensat”. De atunci, foaia preferată era așezată, în fiecare dimineață, în vîrful piramidei celorlalte ziare, ascunse subt scrisori și „tranțuzul” cumulindu-și serviciile, cercetă ades — ln locul Kammerdiener-ului — buzunarele „prea încărcate”, ale hainelor; iar cînd „din greșală“, galbenii îi lunecau din mînă și se răspîndeau pe covor; Henri cu o îndemînatică mișcare a piciorului, îi trimetea s-aștepte subt canapea... Și-n zilele acelea, cutia cu „economiile greu adunate“ „primea un nou depozit“, la care se adăuga, ades, răsplata pentru ofensele zilnice și neiertate altfel.

Din „micile economii“ cum le zicea — Henri, își ridicase, pe un loc dăruit, o casă în care multe din obiectele rare și de mare preț ale stăpînu-seu, se mutase, nu se știa cînd, și împodobeau acum pereții învăliți în covoare orientale, ori luminau, cu filigranele lor de argint și aur, etajerele de abanos. Pe coșul casei „franțuzului“ eșea fum numai atunci cînd era bolnav și cînd „fină Heltne îl îngrijea din recunoștință că-i fusese naș. Foc nu arsese niciodată în soba odăii domnului Henri; „căldura înghite oxigenul spunea el tuturor și, în nopțile de iarnă, singurul timp ce-l petrecea subt acoperișul său, își încălzea patul cu cărămizi înfierbiîntate în soba vreunui vecin.

Crengile copacilor din grădina franțuzului se rezimau, grele de fructe, pe streșinele ce s-ascundeau în desișul frunzelor și florile, de pe straturile umede, îmbălsămau aerul răspîndindu-și parfumul pănă departe, spre sat. Îngenunchiat lîngă brazde, monsieur Henri, tundea iarba vorbind singur și cînd nisipul, nebătut, scîrțîia subt pașii noștri, el își întorcea ochii, mici și spălăciți, și cu aceiași nemulțumire pe fața îngustă, rumenă și sbircită; se ridica grăbit, își îndesa pălăria pănă peste ochi și înfășindu-se, strîns, în șalul ce-l purta în spate, pe orice timp, ne spunea în limba lui, răstit:

— Mai bine veneați altădată; astăzi, e urît în grădină. Sint ocupat, tund iarba...

— Aici, e oricînd frumos. Ce rare specii de trandafiri !.. ziceam eu privindu-i cu rivnă. -

— Da, au înflorit de mult; acum nu mai pot tfiia florile; se scutură cum le ating.

— Sint și boboci de abia deschiși, insistam eu.

— Daa, însă bobocii trebue lăsați să ’nflorească; altfel tinjește arbustul...

— Cireșe, că la domnul Henri, n-am mai văzut decît în țara mea, spunea Leontina, privindu-mă șiret și înaintind în grădină cu ochii ridicați spre crengile încărcate de fructe.

— Sînt frumoase la vedere, da nu-s bune de loc; le cultiv, mai mult, de dragul decorului grădinei... Și, așa cum sint, apoase și făr’ de gust, nu s-au copt încă...

— Ba-s coapte, Monsieur Henri, îi aratam cu, ridicînd, de pe alee, o cireșă putredă.

— Coapte, sint numai acele cu viermi, ori cele ciupite de păsări. Ah! păsările astea... Nu vă inchipuiți cîtă pagubă îmi fac. Și, vorbind, franțuzul țăcânea foartecele înaintind spre poarta grădinii, pe care, cu deprinderea-i de altădată, o deschidea, lin, și, făcîndu-ne loc să trecem; ne pomeneam, fără să ne dăm samă, afară, în drum. Odată pe an, la Paști, „franțuzul oferea „un ceaiu“ prietinilor, și, atunci, apa caldă și amară, din paharele cu suporturi de argint aurit, o înghițeau, cu toții, în hazul părerilor lui, aceleași de mult timp,

„În Romînia, se bea, în loc de ceaiu, un decoct dulce și otrăvitor; numai noi, francezii, știm să-l preparăm, spunea domnul Henri, strecurînd, în fiecare pahar, cîte o bucățică de zahar și neuitînd să adauge că: „romul și lămiia sînt bune de pus numai îrr zamă de fin care o beau în unele case din Vascani“,

De împrejurarea asta, profită în totdeauna, franțuzul, invitindu-se iar la mesele musafirilor săi.

„Nu pot mînca singur; noi, francezii, sîntem vorbăreți, comunicativi și cînd înghit, fără să vorbesc, simt așa... un fel de înnecăciune, deslușea el mutindu-și privirea pe fețele tuturor, la rînd, pănă ce auzea invitația ce i se repeta, făr’ de greș, în fiecare an.

„De ce să stai singur, cuc ?,

Vino, cînd vrei, la masa noastră“.

Într-o zi, domnul Henri, fluturînd o telegramă, intră ca vîntul, pe ușa casei noastre.

— Vi-nee! Vine astăzi, vine pănă într-un ceas! Spunea franțuzul, deabea răsuflînd și mișcînd, nervos, mina din care spînzură telegrama.

— Da’ cine vine? îl întrebarăm cu toții, într-un glas.

— Oh! oh! Soră-mea, soră-mea din America.

— Ai o soră și vine din America domnule Henri?

— Da, da, da! Iată telegrama...

A plecat acolo, acum patruzeci de ani; s-a dus cu bărbatu-său, cu Fradel, cu Charles Fradel, pianistul. S-au spăimiîntat de-o furtună și el n-a mai vrut să se reîntoarcă în Europa. Cu soră-mea n-am mai comunicat de atunci, o credeam moartă... Și și-n gaura asta de Vascani, cine? Telegrama vine dela vamă, dela Burdujeni.

Acuși sosește. Ce mă fac doamne?

— Te pregătești cum se cuvine. Chemi pe Ileana să gătească o masă bună și, te duci s-o aștepți la gară, ne dădurăm, cu toții, părerea.

— Și cînd să pregătesc și cînd să ajung, pe jos, la gară?

— Cu trăsura faci cinci minute, ai tot timpul... Mai e-un ceas.

— Să mă duc și să mă întorc tot cu trăsura? Cît să mai cheltuiesc? răspunse, franțuzul, sucind din ce în ce mai nervos telegrama, pănă îi căzu din mînă, în bucăți.

Și, cînd mă gîndesc ce schimbare mare se face în viața mea! Pregătisem casa de închiriat și aveam o propunere avantajoasă...

— Ți-i soră doar și vine tocmai din America!

— Dacă ar fi venit cu bani, nu căuta să mă descopere aici, în colțul acesta uitat și de Dumnezeu. Numai blestematul cel de popă, din Longwy, trebue să-i fi spus. De ce n-o fi crăpat oare înainte de a afla soră-mea unde-s cuibărit?

Și-s aproape sigur că vine pentru totdeauna...

Din cerdacul îmbrăcat în vie sălbatică, pîndeam reîntoarcerea d-lui Henri și a surorei sale. Într-o trăsură ce amintea și vechea caleașcă și mai modernul london, sta franțuzul, înfipt în mijloc alături de o bătrinică, al cărei cap iera atît de învăluit întro dantelă neagră, înclt, în fuga trăsurii, de abia putui vedea asemănarea-i cu domnul Henri. Nerăbdătoare să văd „Americana“, spuseiu Leontinei gîndul, să trec drumul, dincolo „la franțuz”.

— Nu, nu se poate. Bătrina, deabea sosită dintrun drum lung, are să se odihnească; și, afară de asta, ar fi indiscret să cazi așă „comme un chien dans un jeu de quilles.! Poate că vorbesc între ei; cîte m-au să-și spună, frații, după o despărțire

1 Ca și un cine între popice.

de patruzeci de ani... Așteaptă, vei vedea americana, peste două, trei zile.

Nu trecuse un ceas dela sosirea d-nei Fradel, cînd, prin ușa deschisă, auzirăm pe cerdac, pași mărunți și glasul d-lui Henri:

„Pe aici, pe aici“, spunea el cuiva care, în clipa aceia, pășea pragul sălii,

Alergai și nu ful puțin surprinsă să văd bătrîna din trăsură, înfofolită în dantele și îmbrăcată întro rochie a cărei eleganță mă uimi.

„Vă prezint pe sora-mea, care, cum vedeți, se refugiază la mine pentrucă Fradel, bărbatu-său, înainte de a muri, a făcut prostia să-și depună averea la banca generalului Grant; și, după faliment, soră-mei, i-a rămas, pour tout potage !, cîteva mii de franci.

A venit în Franța, unde toți ai noștri dispăruseră; atunci —cum îmi închipuiam — preotul mă căutat în registrul celor plecați în străinătate și, după patruzeci de ani, mi-a mai găsit și numele și adresa:.

E de crezut?

Explicația fu dată pe nerăsuflate în timp ce doamna Fradel, așezată pe fotoliul ce-i înaintasem și înțelegînd, mai mult din gesturi, de ce era vorba, complectă lămurirea, de abea inteligibil, cu un accent și o construcție de fraze englezești.

„Vorbiți cît puteți de tare, plecați-vă la urechea ei; e surdă tun“ ne spuse domnul Henri în gura mare.

De cînd a venit și pănă acum, mă gîndesc întruna cum nu s-a găsit cineva, la New-York, pe al cărui cap să cadă. Am auzit că artiștii sînt prețuiți ca oameni rari; ei bine, în patruzeci de ani, femeia asta, sora-mea, n-a putut lega o prietinie pe care să se sprijine în asemenea împrejurări? Murdară nație! termină franțuzul cu desgust.

Doamna Fradel, vorbind cînd cu mine, cînd cu Leontina, ne povestea peripețiile drumului și, ajungînd la plecarea ei din Franța, pentru a-și găsi pe frate-său, singura rudă ce mai avea în lume, ne spuse: „Dorul și nădejdea ce aveam în Henri, m-a îndemnat să nu mă gîndesc mult înainte de a mă aventura în așa de mari depărtări, unde s-ar fi putut să nu-l mai găsesc. L-am regăsit; însă, îmi pare a fi altul decît acel pe care l-am lăsat, în Franța, acum patruzeci de ani și am impresia că ar fi vrut mai bine să

Drept orice avut.

mă știe pe Ceia lume decît aici, subt acoperămîntul său“ termină bătrîna, emoționat.

— Nu, doamnă, cu cred că surpriza i-a fost atît de mare, încît nu-i desmeticit încă. Domnul Henri, nu-i manifestant prin fire și apoi... trebue să-i socotiți și virsta... încercâi S-o min= gii și să trec pe nesimțite, la alt subiect; dar doamna Fradel își urmă șirul gîndului ei.

— Poate, poate că-i așa... Voiu vedea; viitorul, mai bine ca oricine, mă va lumina. În clipa asta, sînt atît de obosită, încît nu-mi pot da bine sama de nimic. lată, de exemplu: nu înțeleg obiceiul rominesc, de a mînca de cîte ori vrei, la alții... Cum am sosit, Henri, mă dus să iau cafeaua la un doctor și acum mi-a spus să venim aici, la dejun.

— Da, domnul Henri e invitat ades; și astăzi, a vrut să ne facă plăcere aducîndu-vă... explică Leontina, apropiindu-și gura de urechea bătrinel.

— Înțeleg acum; da, înțeleg bine: Henri e practic, răspurse doamna Fradel, surîzînd trist.

Treceam adeseori drumul că să văd pe bătrîna care, după cîteva zile, blestema clipa în care se gîndise să caute în lume pe singurul ei frate, Henri, căruia, în bucuria celor întăi momente ale revederei, îi încredințase tot avutul ei. Ca să-i amorțesc durerea și chinul ce-i da lipsa hranei chiar, subt motivul unei primblări cu trăsura, o luam ades la mesele noastre; iar Duminica, toată ziua, o petrecea la noi, „en pays civilise, cum zicea ea. Cu sila aproape o suiam în trăsură și seara îi duceam, în ascuns de domnul Henri, din tot ce găseam bun în cămară noastră. Odaia doamnei Fradel, era cea mai frumoasă încăpere din casa franțuzului; dar era întotdeauna atît de neorinduită și murdară, încît adeseori evitam să intru, rămînînd, în balcon sau în grădină, subt paza vigilentă a domnului Henri, pănă ce bătrîna se hotăra să iasă din colțul acela în care îmi părea, adeseori, că pătrund în urma umui foc. Vrafuri de ziare engleze cu date vechi de decenii, liste, conturi, scrisori și manuscripte, stau veșnic răvăcite pe o etajeră și pe masa pe care deobiceiu păstra rămășițe din alimentele ce-i duceam. Albumuri din care spînzurau fășii imprimate, acopereau rafturile, prăfuite, ale unei credențe de stejar afumat și, pe această arhivă, ca într-un dulap de sofragerie burlăcească, găseam ori cînd coji de lămîi putrede, pîne uscată și, întro sticluță de parfum, cîteva picături de untdelemn pe care îl fura dela frate-său, ca să-l mănince noaptea, cu cornurile trimise, zilnic, de farmacistul Koch. Pe oglinda venețiană, prinsă-n zid cu țesătură deasă, de păienjeniș, sta agățată, de la sosirea bătrînei, o frumoasă dantelă de Bruxelles; și, pe biroul de lemn de trandafir, se prelingeau liniștit, picăturile lumînărilor de ceară, date domnului Henri „de pomană“, la înmormintări. Fină Ileana, care mătura odaia de ciîteva ori pe an; nu atingea niciodată „lucrurile sacre“ cum le zicea bătrina și numai mie îmi era îngăduit să rinduesc, superficial, adunătura lor în care ades, mă pierdeam...

— De ce nu țineți puțină ordine în jurul dumneavoastră? o întrebai într-o zi.

— Nu pot. Sint atît de singură și străină, încît hîrtiile astea care-mi amintesc trecutul, îmi par a fi, toate, prietinii mei cei mai buni. Stau colo, în fotoliu și, ca să mai pot trăi, mă gîndesc la viața mea de altădată; îmi amintesc de un concert și atunci cercetez ziarele în care știu că voi găsi recenzia; și, căutînd și recitind, timpul trece și mă apropie de ziua cînd... În ordine nu mai am putere să le pun; și, la ce folos?,A doua zi iar caut și iar răstorn tot... Apoi dezordinea asta îmi dă cîte odatăiluzia odăii de lucru, dela New-York, și-mi amintește viu, de bietul artist, de bărbatu-meu, care era veșnic muiat într-o bae de hîrtii“,

Așezarea și cîteodată încercarea clasărei acestor colecții, era cu deosebire interesantă; mă uitam ades, cetind corespondența prietinilor artistului, Thalberg, Liszt, Rubinstein, Herz și acea a scriitorului Saphir; și, mi se părea că mă trezesc dintr-un vis, atunci cînd, bătrîna lăsa încet pe masă „Le Petit Journal“ și, ridicîndu-și pe frunte ochelarii, căsca, se uita afară și atingîndu-mi ușor umărul, îmi spunea: „Vine cineva să te cheme“, + + “ “ +

Într-o zi, doamna Fradel, mă întîmpină în prag, și mulțumită, îmi spuse:

„Astăzi am să-ți arăt două lucruri rare; credeam că au rămasla New-York și sînt încîntată că le regăsesc aici”.

Urmiînd-o, întrai în odaia ce Îmi păru a fi, în ziua aceia, mai răvăcită ca oricînd; noui vrafuri de hîrtii înconjurau un cufăr îmbrăcat în piele și în neorinduiala lor, îmi făceau impresia pere — ților unui castel incendiat, din care mai rămăsese în picioare, numai mijlocul roș, de cărămizi. Pe capacul deschis stau ca niște relicvii, de abia desgropate, obiecte de artă, mape umfiate de scrisori, dantele și o pungă de piele, din care, doamna Fradel, scoase și îmi arătă juvaere ce-mi plăcură pănă la senzație, mai mult prin vechimea lucrului decît prin valoarea lor. Erau coliere de amethist și de smaragd, montate delicat și artistic, în filigran de aur vechiu; lanțuri legate între ele prin boabe mari de mărgăritar și inele ale căror pietre de briliant, păreau a destide, în vioiciunea sclipiri lor, și timpul și locul ce-l ocupase pănă atunci. „Dar, știu că nu astea te pot interesa pe dumneata“ spuse bătrina deschizînd o mapă din care scoase, cu mare grijă, o pagină de muzică îngălbenită și tăiată în îndoituri. „lată, aceasta e un dar dela prințul de Metternich, al cărui fiu a fost elevul lui Fradel. Odată după o serată ce acesta a dat la Viena și unde Fradel a cîntat minunat; prințul ca mulțumire, i-a oferit un autograf al lui Mozart. Numai în copilărie, cînd atingeam icoana Maicei Domnului, acea „făcătoare de minuni“, încercasem ceva asemănător sentimentului și senzației ce mă cuprinse în acel moment; m se părea că țin în mînă o lume și tremuram să n-o pierd.

Bătrina îmi văzu emoția și-mi spuse: „Cînd voiu fi aproape de moarte, am să-ți dau pagina asta, pănă atunci o păstrez; e una din amintirile mele cele mai scumpe“. Și spunîndu-mi, cercetă, mai departe, într-un clit de cărți de unde scoase un album legat în piele și mărginit cu argint.

„Și aici vei găsi nume mari zise ea, întinzîndu-mi, cu precauție, albumul vechiu, din al cărui cotor, cîteva pagini desprinse, lunecară lin pe covor. Victor Hugo, Alexandre Dumas, Alphonse Daudet, Daumier și alții, lăsase de mult acolo, în aforisme, versuri, muzică, desene și caricaturi parfumul gîndirii și al simțirii lor, „ce se amesteca acum cu mirosul unic al cărții vechi și parcă-mi dădeau beția divinizării și extazul amintirii timpului trecut,

— Aveți un tezaur, îi spusei închizînd cu evlavie albumul. Și bătrîna, preocupată ca oricînd de gîndul lipsei ce se aștepta s-o încerce, răspunse gîndului ei:

„Ași vrea să mor înainte de a trebui să mă despart de el... În clipa aceia, domnul Henri apăru în prag și văzîndu-ne aplecate peste teancurile de cărți și hîrtii, zise surîzînd cu dispreț: „lată, vezi ce mi-a adus soră-mea din America? Tout cela n-a pas la valeur d-une saucisse; sint bune de aprins focul, ca să-și economisească surcelele pe care le isprăvește în curînd“,

Fără să audă, doamna Fradel, presupuse ideia, se uită compătimitor la frate-său și, după ce acesta închise ușa, ea oftă și privind lung, în urmă-i șopti:

„Malheureux, tu ne comprends rien, va“. Apoi, întorcîndu-se spre mine, adaugă:

„El dire que cet ignorant est le cousin germain de la Sontag.

Fragment (1931)

FRAGMENT.

-— Tata, cu totul prins În timpul acela de preocuparea

ce io da o întreprindere în CAre-și punea o parte din capi-

tat, uitase de leafa profesoarei, Nu îndrăzneam să-i amin-"’

: Și, mamei, nu-i vorbeam, de frica scenelor ce-mi făcea

arieînd din același motiv.

lă simțean stingherită în fața Leontinei, nu

leam gîndi și scrie „les inventions’“ (un subiect dat, ce

ia să-l tratez în formă de schiță sau început de nuvelă) și

iar exercițiile de torespandență, cu care eram atît de deprinsă, aveau, toate, pecetea lipsei de libertate a gîndului, “au convenționale și seci.

Printro aluzie meșteșugită, încercai să le pun gîndul

calea pe care voiam, Tata ne înțelese; dar Inama veni

ÎPui în salon și-rni spuse hotărit:

= Nu mai Vreau să țin hemțoaica, pentru ca să conver-Sa, să măniînce, să doarmă, salunge partidele bune și să

ze aur în schimb.

— Am învățat mult dela Leontina.

— Ce-ai învățat, mă rog? Să ai ifose, să te porți obrazdle, cu un om ca Zervos și să ’nchizi altora ușa „n nas, Asta di învățat? Și mai la urma Urmei, cu ce-ți sint datoare? Ai Waștenit ceva dela tatu-tău? Costache te destul pînă acum, Nu mai incerca să profiți hi; ajungă-ți. Să mai stea nemțoaica luna aș PE tirtnă, în țara ti, — zise mama, dîndu beni și trintind Ușă În urma moș.

“MU puteam vorbi Leontinci și nespunindu Culva care-ar fi înțeles-o, aceasia lua în min Mi supărarea țirea mea Proporții pe care sensibilitatea nu le mai putea

tea și-n simsuporta. Căpătai iar febra MErVoasă, care mă sgudui multe zile la rârmd.

Leontina mă îngrijea, și, fără a se preocupa de fizicul MEU, căuta să-mi ridice moralul. Într-o noapte, tîrziu, veni să mă vadă și-mi ceru să-i spun „sincer“ ce provocase „NOU variație a unei teme vechi“,

u-i vorbii, înțelesese, știa lot, și, întîia dată îmi Spusi fără înconjur, părerea ci.

„Șcderca ta, în casa asta, în care nimic nu te reține, îl va altera sănătatea, Te sfătuesc dar ca, îndată ce voi plec: să cauți, cum te vei pricepe, o schimbare totală în viața te Du-te la Viena, studiază piano; și, odată acolo, vei găsi ce trebue sufletului mai ales.

Sfatul Leontinei era gîndul meu spus în vorbe; dar, și cotind tot ce știam, tot ce-mi repetase mama de alitea or mă vedeam, ca soarele de pămînt, departe de înfăptuiri și n mă mai puteam bizui decît pe studiu și pe timp...

Reincepui dar să lucrez fără de preget; refăcui și În cărcai programul în care singurele ore de recreație ce mi i îngăduiam erau acelea pe care le petreceam sara vorbind a

tina sau ascultînd-o că-mi istorisește din viața ci și altora — ceiace făcea cu un atît de mare dar, încît, prinsă pe cît de subiect pe atît de chipul povestirii, vedeam ades lumi nindu-se de ziuă,

Câteodată mergeam la Siret; și într-o zi, cînd în admi. rația și spaima Leontinci înotam îndrăzneț, aproape de « bulboană, fui oprită de o fată care mă „ntrebă, în nemțește, dacă aș vrea să-mi arate și „alte exerciții“ pe care spune că le învățase la o școală de înot din Breslau,

„Eva Zorn“, — se prezintă fata, și, înotînd ciinește îmi Întinse brațele peste valurile ce se pierdeau mai departe În spumă și-n bulbuci, Soarele, în apus, și lumină pieziș fața și se răsfrîngea pe cămașa străvezie, dîndu-i culoarea deicată a florii de piersic.

Chipul Evei Zoran, frumos și dulce, purtarea ci prietenoasă și poate chiar lumina în care o văzusem, mă impresionară; și, cînd cel din urmă tren, al funcționarilor gării, veni să-i ia dela Siret și Leontina, printr-un jode!, chemă trăsura la mal, mă despărții de Eva, făgăduind să ne vedem ades „acasă și la Siret“.

Îmi amintesc că, a doua zi chiar, făcui cu Leontina cea dinții vizită familiei Zorn.

Casa acesteia era tipul construcțiilor companiei ger mâne de drum de fier, ce mai dăinuia încă în 92 prin func ționarii reangajați de statul român.

Ne suim ca într-un pod, pe o scară îngustă și dreapti, ce ne expune să aspirăm adînc mirosul fripturii de porc al sosului de făină prăjită și odoarea specială și supracom centrată datorită neprevederii vre-unui arhitect neamț,

Ca să intrăm în apartamentul indicat cu tăblița

’ Sttigătul de chemare al elvețienilor.

„A. Zorn”, trecem printr-o bucătărie din care intrăm drept în salonul întunecat de storurile lăsate; și, dibuirwd aproape până „n fața unei canapele, pe care părea a dormita o doamnă, o vedem sărind arsă, pe cînd Eva ne-o prezintă „mama mea” și apoi aleargă spre ferestre și ridică, cu greu, storurile de lernn.

Doamna Zorn — o femee slabă și palidă, cu trăsuri delicate și-n mișcări cu grația, înnăscută, ce-o prețuiam oricând fără ao fi întîlnit la multe femei — ne spuse în cea mai curată germană de nord: „Mi-a vorbit Eva, cu admirație și simpatie, de noile ci cunoștinți și atît e de încîntată de proiectele chise și, pe cînd doamna Zorn și Lecantina vorbeau de căldură, de secetă, de lipsa distracțiilor intelectuale și de aceia a muzicii, bune, mai ales, — noi amindoună, retrase într-un colț din salon, Plănuiam întîlniri dese, audiții muzicale și lecturi din romanticii germani pe care doamna Zorn îi celea iar, deși știa pagini întregi pe dinafară,

La un semn al acesteia, Eva se sculă, ca ridicată de un resort și, cerîndu-și iertare că mă părăsea „cîteva clipe“, mă lăsă în cercetarea ce, din obiceiu, făceam ASUPTA OtMenilor și locurilor pe unde treceam.

Mobila de stejar, în stil vechiu BErman, armoniza cu portretele în uleiu ale străbunilor hanovrezi, care, din fo-

lor sculptate, păreau a se uita, de sus, cu milă și cu

Etajerele gemeau sub greutatea volumelor „Meyers Le-

“și aceea a clasicilor Bermani; pe pupitrul unui pianino, în stil, cu marca dispărută de mult, sta cu aparența unui drept „Schubert-Lieder”; iar pe mese, în neorînduială, se ainestecau revistele „Ueber Land und Meer“, „die Kunst“, „die Gartenlaube“ și „Fliegende Piătter“ ce disputase parcă locu] cărților ui Heine, aruncate într-un colț alături de cîteva vo-

franceze desprinse din cotor.

Leontina și doamna Zorn discutau, aprins, asupra unui man de Gustav Freytag, pe cînd eu, răsfoind „die Kunst“, Mă uitam cînd la ilustrațiile din revistă, cînd la mele lucruri care alcătuiau cadrul sever și totuși atît de plăcut în Armonia lui, și mă gîndeam ai la salonul nostru cu mo-

de mahon în stil Louis XIV, la capiile care-mi jigneay simțirea și învecinau, pe peretele alb, cîteva gravuri și oleogravuri cu lacuri italiene și cu cerbi surprinși de vînători...

În pragul ușii deschise cu Rreu, apăru Eva cu șorț alb și subțire, vîrstat de dantelă, ținînd grațios pe brațe o tabla Pe care se găsea tot ce-ar fi putut mulțumi, în materie de

AA EA PNI TELIT Jause, și ochiul și gustul eclei mai pretențioase gospodin din imperiul german. Cornuri, prăjituri, smintină bătuți unt și marmelade colorau fața albă. ale cărei margini d dantelă se lăsau pe brațele tremurătoare, sub greutatea tave și a serviciului danez.

După cafea, doamna Zom, acompaniată de Eva, n cîntă „der Lindenbaum”, „Gretchen am Spinnrade” și „D bist die Ruh“. Era un alto bogat și cald și cîntecul, adin simțit, mă surprinse și mă cmoționă,

ce mi-i bun?" — răspunse silnic doamna Zorn, apre cicrilor noastre.

„De cînd nu mai cînt decît ca să-mi amintesc că am cin tat odată, de cînd am venit în Romînia, îmi pare că sin aici. la Vascani, ca să mă ’ntrec cu sirena atelierului de nu șini”, — ne spuse ea surîzînd forțat și trist.

Ne despărțirăm, în ziua aceia, făgăduindu-ne întrunir prelungite și, după dorința doamnei Zorn, „muzicale mă ales”. Se înțelege că nu puteam părăsi casa Zorn, fără carte sub braț și fără s-ascult cîteva pasaje insemmate ci creionul și spuse, pe de rost, în prag... Ca să ne vedem, hotă risem o zi pe săptămînă, În fiecare Joi, la ora trei, trebuii să fiu la peronul gării, unde, cu punctualitatea moștenită din neam, găseam pe Eva așteptîndu-mă,

Leontina mă însoțea rar „4 la bibliothique vivante“, Pe treceam în intimitatea doamnei Zorn și a fiicei sale, ecasuri plăcute vorbind, cîntînd sau spunîndu-ne părerile, întoideauna deosebite, asupra publicațiilor cetite la rînd.

După Jause, ne scoboram în grădină, în acea -„Gar tenlaube“ tip; și, sub cei doi salcimi firavi și un platan, ce tinjeau încolăciți de via «albatică și opăriți de fumul mășinelor dela atelier, doamna Zorn ne celea din nuvelele proaspăt publicate în acele multe reviste nemțești.

Sătulă de lectura ce trebuia s-o asculte în fiecare zi și nerăbdătoare să vorbească de altceva, Eva întrerupea în tenționat cetitoarea, pentru cel mai ncinsemnat motiv.

Doamna Zorn, supărată de lipsa-i de atenție și de evluvie pentru frumos, grăbea lectura sau închidea cartea În mijlocul celui mai inlerestnt capitol și pleca tăcînd sam spunîndu-ne ironic: „uitați-vă, în vîrful salcimului; sunt două ciori“,

Într-o zi mă dusesem să văd pe Eva bolnavă. Ca să m distreze, mama ci ne ceti o nuvelă emoționantă; și înccală de lacrimi, pe care voia să ni le ascundă, se oprea adesea și: se uita pe fereastră, departe, spre Siret,

„E chiar viața ta, mamă“ — spuse Eva ne cînd eu, ca să-mi înăbuș emoția, număram ochiurile dantele: dela cearșaf.

" Caleaun cu lapte de la ora 4, Și Eva chiar părea a asculta, în ziua aceia, cu deosebit inte-

+ Când, pe ușa deschisă cu putere, intră papa Zorn, wnormăind ceva, neînțeles, în bărbița-i ascuțită și în doi peri. Văzîndu-mă, făcu o clipă și apoi mă salută cu un scurt: „Guten Tag Frăulein“, tăcu iar și cercetă pretutindeni ceva ce nu putea găsi...

astea de cărți nu se mai găsește omul; dar... pipa men“, bodogăni el în cel mai comic și aproape neînțeles jargon de marinar neamț. Și clipind ades din ochii cenușii și fără de gene, ascunși suh sprincenele lungi și sbirlite, răvăși toată odaia și plecă salutînd din cap. Doamna Zorn rămăsese ne-

tă cu ochii țintiți pe carte; voi să surîdă, dar fața i se E E —— NL cantractă într-o stimbătură și se grăbi să caute și să îndoape luleaua cu Aceiași resemnare CU care o vedeam cîrpind rufe sau gătind „Faschirter mit Jăgersaucce“,

Eva tăcii un Moment, apoi îmi spuse în franțuzește:

„4 ata nu-i atît de TĂU CUm pare, dar el, vechiu marinar, e deprins să dea ordine PE Care mama

racție, le tot ascunde, pe sub cărți“,

Mă deprinsesem atît de mult i-mi era atît de drag chi-

care treceam cele cîteva ore la familia Zorn, înclt, pe orice timp și „n orice dispoziție, nu lipseam dela Întilnirea mastră la peron.

Mna Zorn se interesa de studiile și de Viața mea și-

mMăgulea vanitatea de citeori sublinia interpretarea A

ei bucăți Muzicale sau asculta, eu interes, cînd istoriseam

a, Mă gîndeam UNCOri și nu puteam pricepe, de ce

estările acestea, venite la timp și făcute parcă să trescă sentimentul Unei mai strînse prietenii, lunecau pe

sufletul meu fără a pătrunde în adînc.

Înțelesei, cu timpul, că stăvilarele heamenințate de reYărsări sentimentale erau rasa și concepțiile deosebite în tot,

multe ori intram, DE neașteptate, în salonul priete-

T mele și adeseori Băscam pe doamna Zorn siipra-

ind și cercetînd studiul Evei cu atenția, dragostea și

Area pe care numai o Mamă bună le Poate avea, În clipele acelea Rîndul meu se ducea spre Mama mea și sufeream. De cînd îmi schimbasem Programul și aveam mult de învățat, nu mă întilneam cu Părinții decît la masă, unde mi se ’ntîmplă ades să nu schimb cu ci mici Un cuvînt. 5 » Meditațiile, vizitele la familia Zorn și lectura învăț, nu cetesc destul și nu mă voi putea bizui pe mine,

+» Mi se părea că nu într-o zi... Afară de studiul muzicii și al literaturii franceze și germane restrinse în biografii, fragmente din scrieri cîteva volume de critici; aș fi vrut să cetesc opere întregi, care nu le aveam decît în traduceri din literatura rusă și cîteva volume ale clasicilor germani.

Leontina îmi făcu o listă de cărți și mă trimise să-i tatei bani „în aur“ pentru o librărie din Lausanne.

Fără nici o explicație, tata se pregătea să deschidă ca cea galbănă din lada de fier, cînd, spre nenorocul m veni mama și se interpuse.

— De ce-i dai galbeni?

— Ca să trimită un grop în străinătate, pentru cărți,

— Ce cărți?

— De învățat, — răspunsei grăbită, evitind detaliite ne semnate, asupra cărora știam cît de ușor ar fi trecut,

— Romane?

— De învățat, — răspunsei grăbită, evitind detaliile: însemnate, asupra cărora știam cît de ușor ar fi trecut.

— Și care-i nevoia să cetești românce?

— Ca să cunosc scrierile autorilor pe care-i învăț « biografii și nu-i cunosc în opera lor.

—_ Nu, nu, Dumneata (ah! acel „dumneata“, pronun de mama, care mă ’ngheța) dacă vrei să ’”nveți carte, n nevoie să cetești românce; n-ai nevoie să-ți umpli capul fel de fel de fleacuri și să ți se pară, pe urmă, că ești personaj din carte și să vrei să trăești ca el. Nu. Fetele et învață carte, n-au timp de cetit romane,

— Nu-i vorba de romane foileton;e vorba de scieri valoare literară,

-— Și cu aur trimis în țara nemțoaicei,

— Cunoștința unor opere literare complectează instrt ția și cultura sufletească chiar.

— Ai tu suflet să-l cultivi? Și apoi, dacă ai vrut să l și să măniînci file scrise, trebuia să te porți altfel cu Zerva el Îți cumpăra o librărie. Dar ai făcut ce-ai făcut și i-ai chis și grecului ușa în nas. Acum învață să cunoști pe € ce-au scris; și cînd te-i mărita — de-o da peste tine noro a mai întîlnești un Zervos — îi cumpăra operele lor, M-ai ii eles

— Nu, — răspunsei hotărit, și mă podidiră lacrimile.

Tata, vădit impresionat, închisese și deschisese tașca două rinduri și-l vedeam gata să-mi dea galbenii sau să-nm! spună ceva; dar, cum mama se pregătea s-aprindă o țigări știam că nu mai aveam ce aștepta,

Îmi era rușine să mărturisesc Leontinci refuzul ei, ” cum fusese motivat; și, ca să gîndesc și să i-l pot explică vre-un chip, mă depărtai spre grajd. Nu ajunsesem Înci la odaia lui moșu Gavril (în care mă refugiam ades ca s-a cult pe bătrîn povestindu-mi din viața boerilor Moldoveni) cînd m-auzii chemată de tata.

„Știi ce, Tincuțo? Ți-am găsit cărți.

„Acum cîteva luni, căutînd niște contracte vechi, într-o cameră a patului din parc!, am găsit acolo un lădoiu plin de cărți. Am încercat să văd ce fel de scrieri sint, am 5008 mai multe, și de deasupra și mai din fund, dar n-am găsit nici una romînească; îs scrise toate în limbi străine și n-am înțeles nimic,

„Mi-a spus Iacobaș,? că Deleanu i-l lăsase, dar el, arman păstrător cum e, nu și-a luat nici lada — care-i frumoasă — și nici cărțile nu le-a atins; le-a lăsat tot în camară unde cred că sunt și acum,

„Dacă vrei, într-o zi cînd Va fi dusă mama undeva mai pe de parte, să trimiți bilețelul ista și doi arginți la Iacobaș.”

lmprejurarea neașteptată mă ajutase, Spusei Leoninci că, vorbind tatei de dorința mea de a ceti, acesta îmi Propusese biblioteca din cămară palatului din parc.

Leontina, care cunoșiea, în parte, viața interesantă a boerului Deleanu, nu-mi putea înțelege răbdarea de a întîrzia atît de mult aducerea „lăzii academice” — cum îi zicea ea,

Sosi, însfirșit, ziua mult așteptată, o zi urîtă și ploioasă — mi-o amintesc — cînd mama făgăduise o vizită „lungă” doamnei Russo,

Nerăbdarea mă trăda aproape; căci aceasta, observîndu-mi neliniștea, îmi ușe:

r ce ai? Umbli parcă ai pierde trenul”.

a A Na E i

întîrzierea trimișilor mei, decît închipuindu-mi înstrăiharea lăzii, ori lipsa lui Iacobaș dela palat. Tremur de frică să nu se întoarcă mama; cercetez ulița în direcția casei Rus-s0 și la vale spre portița grădinii... Într-un tîrziu, spatele lat

lui lordache — argatul care ridica, numai cu o mână, un ac de porusoiu — se arătă încovoiat sub poarta grădiuii și un lădoiu, ferecat în legături de alamă, se cumpăni pe pragul

— Aici trebue să fie o comoară, — își dădu părerea lor. dache, suflînd greu și ștergîndu-și fruntea,

— Comoară de cărți.

— Înțeleg, duduie, sînt răghistruri ca la cânțălerie,

’ Palatul părăsit al boerului Deleanu.

Intendentul palatului rămas În serviciul noului proprietar,

— Nu, aici sunt povești.

— Și să hie atîta de grele?

Și iar cu îndemnări de „haai rup“ și „suuus“ lădoiul curmase mînile argaților, fu ridicat pe cerdac,

Fără a mai avea timp să chem pe Leontina, deschis capacul și avusei, în clipa aceia, impresia omului care vei apărind o comoară de aur, de sub o sapă de lut,

Volume vechi, din „Revue des deux Mondes“ acopere: un strat de ziare „Journal des D&bats“, „Le Temps“, „I Figaro“ în care articole, însemnate cu creionul, — (artico politice) mu mai prezintau nici un interes altul decît păstr rea cărților de umezeală în care stăteau de mult timp,

Așezată de întîmplare sau de mina intendentului, bibli teca aceia căpătase un fel de ordine în dispoziția ei.

Tratate de astronomie (Flammarion și alții) sub care „L comădie humaine” învecina o parte din opera lui Hugo, ediție complectă și ilustrată în aqua forte a scrierilor l

martine sălășluia, ca de drept, alături de volumele lu Heine și Alfred de Musset. La fund, atrasă parcă de greuta tea-i cunoscută, literatura rusă Dostoevschi, Tolstoi și Tur ghenev, între care volume din filosofia lui Kant și Nictzsche păreau a se fi rătăcit alături de A. Comte și criticele lui Tai ne, Brandes și Sarcey. Neputindu-mă depărta, strig pe Le ontina ca să vadă și să se bucure de descoperirea mea,

„Dumnezeule, Doamne! Ce de cărți! Aici-i o avere!” — ex. clamă ca înfingindu-și ochii, avizi și cercetători, în vîrful piramidelor de pe podea,

„De ar fi trebuit să le cumperi, în edițiile astea, nu-ți ajungeau două mii de franci.” — zise ca, râsfoind volumele leBale și ilustrate în aqua forte ori cu desemn de artiști cunoscuți.

În fundul lăzii enciclopedice, găsii teancuri de scrisori; era o bogată corespondență a familiei Deleanu.

„N-ar trebui să eclim scrisorile astea — corespondența e un lucru, sacru, DE care mu-i îngăduit să-l atingă alții — dar timpul prescrie tot și noi căpătăm acum dreptul descoPeririi... literare, după cum m-aștept, Vom face dar studiu epistolar, Subiectele nu ne interesează; totuși ar trebui ca, mai înainte, să le cercetez“, Și Leontina, ajutată de Madama Roza, care lovise ca-n nicovală hîrtia plină de praf, cără în odaia ei toată corespondența ce nu mai lăsă în urma-i decît lada goală și un pătrunzător miros de mucegaiu. Pe dulapul odăii mele se înălțase deodată, ca-n poveste, două pirarnizi de cărți și etajera cu spațiu, mare, între volumele culcate-n voie, se ascundea, acum, sub legătura volumelor străine între ele, de n-ar mai fi putut intra un paiu,

Ca insctatul care, după un drum lung și anevoios, nu se mai satură de apa limpede a unui izvor, mă uitam cu ne-

sațiu la biblioteca adunată de cine știe ale

ce mini... Și, parcă cu totul departe de unde eram, cărțile

cui alegeri și de ce Îmi păreau a fi o lume nouă ce mă ademenise de mult și „n, care de multă vreme doream să trăesc.

ej iideam la întâmplare un volum și cefeam cîteva le fraze; apoi, cu Precauția ce-ar fi cerut-o cea Mai scumpă și

delicată luire, Așezam la loc și reincepeam Cercetarea și mai departe, în alte volume, din fiecare rînd.

„e N CE resimțisem întotdeauna de reazemul sufletesc le lipsise oricînd și Apropierea, neinlăturabilă, a des-a Părțirii de Leontina, îmi dau frica rătăcirii Într-un deșert;

și totuși acest sentiment era cîteodată atenuat de un altul: de De dorul comunicării ușoare, limpede și independentă de tot

ce, în cele mai prietenești relații cu Leontina, femeia de ă șaizeci de ani War fi complicat-o în chip spiritua

$uvoiul cc-și face albie pe dealuri și

jiștile înflorite și verzi, Comunicările virstej noastre mă în-

Crestu din ce în ce mai puțin, pînă cînd îmi dădui sama

că acestea nu Crau expresia simțirii noastre pe care noi, în

P voit aproape, o denaturam, Eva îmi destăinui că sub

aparența, relativ Pașnică, a căminului hemțesc, se desfi-

șură, de mult, o dramă farnilială,

m mă, orfană, săracă și bolnăvicioasă nemai putînd

tădăjdui în cariera de profesoară, fu forțată să se mărite

au tata — pe atunci inginer mecanice — și CAre-și trăise a-

Priape jumătatea vieții pe Vapor,

„Toate deosibirile ce se puteau închipui între doi oa-

„aeui, le stabilise natura între părinții mei. Mama, o ides-

stă cu însușiri alese, cultă, îuzicantă și complicată în firea

ti, intră, dusă de împrejurări și fără voice, în Viața tatei lim-

și fără cotituri, ce părea încinsă, de pe atunci, între

citev. Acțiuni, cărora se SUPUNe, mecanic, de un lung

șir de ani: Masa, cetirea unui Singur ziar, inspecția mașini-

lor, curățirea DIpei sau căutarea ej îndirjită, pe sub reviste și cărți.

„Din mizica mamei, e] n-a admirat, de cîn ci cateța cu care-i alcătuită mecanica unui clavir, și noi,

d o aude, de. cet din casă, auzim glasul tatei numai atunci cînd gestul „ul ajută destul. Altfel tata Pare a trăi în pîntecele locomotivei și familia i-e în viață, ceiace ar putea fi, în calea vaPorului, un banc de nisip.

„Poate că a suferit și tata de lipsa unei tovarășe la nivelul lui; dar chinul mamei s-a răsfrînt mai departe și-n chip mai nenorotit. Am un frate grav balnav de BErVi; mama, CUI O vezi, e slabă, veșnic tristă și-și plînge, tăcut, viața pierdută lîngă un om ce i-a fost oricînd, sufletește, străin.

„În unele zile, cînd plecă tata la București, ori stă ore întregi neclintit în atelierul de mașini, încearcă, sărma să se mingăie cetind cu glas tare din Heine și cîntînd Schumann. Dar, îndată ce simte pe tata-n casă, închide i: cartea ori piano, ca de frica unei profanări.

„Altădată însă, tot amarul sufletului său pare a se vărsa asupra-mi și atunci e curat iad în casa noastră.

„O înțeleg și totuși mi-e greu să sufăr: dar nădejdea la toamnă voi pleca la Breslau, să isprăvesc Seminar îmi dă răbdarea pe care n-aș avea-o altfel.

„După ce-mi voi căpăta brevetul, de va fi să mă mă nu voi lua un inginer mecanic, chiar de aș risca să răn alte Jungfer ”” — încheie Eva, surîzînd trist.

Fără a invidia soarta Evei, siguranța viitorului ei, văi atît de limpede mă indemna să privesc în nebulozita’ vieții mele și mă înspăimintam,

riurisirile ne erau ca painjenișul ce leagă două bir într-un colț de pod și pe care insecta, ușoară și precau trece fără grija irezistenței lui.

Mărturisirile ne apropiase și mihnirile noastre le înc ram mai ușor de cînd întrevedeam pulinți să ne sustrage ereîndu-ne alte căi,

În timp ce doarmă Zorn își îngrijea florile, anemii semănate și cultivate în cele patru cutii din Gartenlaut noi, stînd la fereastra salonului, cu capul sprijinit în paln făceam planuri de viitor.

— După ce voi termina Seminarul, — îmi spuse oda Eva, — mătușa mea dela Breslau mă va ajuta să stau c puțin un an în Elveția. Acolo voi mai învăța limba fra ceză și pe urmă, printr-o agenție, voi cere un loc de prof șoară particulară, în casa vreunui mare duce sau a um prinț rus,

Ar fi minunat să pot cinta, la piano, așa cum cînți tu Dar, știi ce? îndată ce mă plasez, îți găsesc și ție un loc! fel (ai aflat poate că piano și inițierea limbii franceze £ Mătesc în Rusia cu mult aur, cu blăni, cu dantele și cu b juterii)... Și, n-ar fi nici o minune dacă, într-o zi, și tu și € ne-am schimba numele; și cel nou s-ar termina cu eff sa cu off. Ce zici?

Orloff, de exemplu, nume vechiu și cu poveste...

— Orloff, Alexieff. Cum ți s-ar părea să te cheme, dh line, Contesa Caterina Alexcieff și pe mine — prințesa loff! Spune, cum ți s-ar părea?

Oare nu sa mai văzul? Nam auzit, la Breslau, că € mulțime de profesoare, străine, s-au măritat cu nobili ruși! N-am aflat, dela o cunoștință a uneia, că are domenii și iar na se duce la balurile curții dela Petersburg?

Fută bătrînă,

— Ah, Caterino, nu-ți închipui cît aș dori să am un palat, să primesc lurne aleasă, să dau serate și baluri așa cum am văzut prin cărți. Și tu, oare, W-ai face tot așa?

— Nu, Eva! Eu nu m-am gîndit, pînă acum, la

abate spre această pantă, se izbește, ca de ziduri, de credin-

țele mele, — ți le-am spus,

—Ach, Golt! Parcă-s sigură că lot se va petrece așa

cum mă gîndesc. Parcă-ș sigură că nu vor fi piedici, multe și grele, până sajung unde vreau. Mă gîndesc și atunci tot cei urît în jurul meu dispare și trăesc departe, într-o lume care mă încîntă și-mi dă nădejdi,

— Dacă vreodată mi-ar fi cu putință să clarific nebulozitatea ce mă împresoară și să „alătur umbrele prin caremi întrezăresc viitorul, eu aș visa altceva.,,

— Ce, ce-ai visa?

— Ași vrea să am o moșie mai depărtată de oraș și, întrun parc mare, dar nu prea cultivat, să fie o casă patriar-"hală, — știi, din acele descrise în romanele rusești,

i Vrea să am cai de rasă, trăsuri și slugi multe; în

mi-ar plăcea să fie un salon, în stil grec, boltit și acustie, În care, drept arice mobilier, să fie două clavire de DY TE= concert, câteva viori, ceHo, tot ce trebuie pentru muzică de cameră; iar ca decor, Puține tablouri, însă lucrări de maeșîn și flori. De cîteva ori pe an, aș invita muzicanți, scrii-

și artiști dramatici.

— Da, da, înțeleg: ai aduce la Moșia ta sărăcia artistică i, Gott behiitte, ai da poate, vreunui scriitor, subiect de man, Și Sa aș

Astea-s gusturi cu adey

ărat rusești ce se NASC, cresc și mor Volga ori pe Don.

U simți nevoia să trăiești în atmosfera străbunilor tăi.

Ipul și gusturile tale nu se desmint.

fie-mi place occidentalismul în tot înțelesul lui,

— În toalete, baluri Și.

— Aceleași, de sigur, mai puțin ericuloase decît sonate ă Kreuzer, ori cursa nebună în tro alături de un musafir, artst-muzicant și simpatic,

ar observ, — zise Eva ridicind mai sus storul ca să-și

— Să aibă axă? La asta te-ai gîndit.

— Ei, da. Eu visez un bărbat nobil, un ofițer din garda Imperială, frumos, elegant și causcur desăvîrșit.

— Frumos? Cum înțelegi, Eva, frumuseța bărbătească?

— Mai întîiu, să fie înalt, bine făcut, blond și cu ochi din acei ce par a avea ceva din strălucirea unei săbii s soarele sus...

— Tip pur rusesc, N-ai să pierzi mult timp căutîndu și, ca să-l găsești, n-ai să arzi multe luminări..,

— Dar bărbatul tău cum și vrea să fie?

— Nu știu. Visînd, cîteodată, altă viață și mediul care ți l-am spus, mi s-a întîmplat că numai printr-o înlă tuire de gînduri și printr-o armonie, — vizuală mai mult d cît sentimentală poale, — să situez întrinsul un om CE pare că mn-ar trebui să fie înlocuit cu altul. Omul pe ca mi-] închipui trăind, sufletește mulțumit într-un Asemeni cadru, îl văd, mai întîiu, un intelectual care nu s-ar bucu de o stare fizică prea bumă.

— Un nevropat!

— Un sensibil numai, ne care existența, chiar bună, î; cepe a-] obosi. Ca fizic îl văd potrivit de statură, cu ochii n gri și adinciți în orbite, cu nasul aquilin, cu mînile frumos se și cu piciorul cambrat. Afară de asta, un meditativ și u conteraplativ care ar înțelege și ar iubi muzica și natura ms presus de tot.

— Du-te, Caterino, și-i descopere departe, spre sin, i patria celoirlalți străbuni ai tăi. Acolo mai sint proprietar de livezi părăginile și păduri de migdali uscați; acolo ai și găsești case boltite și oameni cu ochi mari și negri trăind nu mai din gînduri și murind de dor...