Scoala primară din tirgușorul Vulcani se începuse de vre-o trei săptămîni. Fusesem de față la aghiazmă și ascultasem cuvintarea domnișoarei Platon privind spre capul de bancă a clasei a patra, unde se grăbise să se așeze una din colegele mele, Mi se cuvenea acel loc, care era întotdeauna ocupat de premiante.
Reîntoarsă acasă, avusei deabia timpul să-mi invâlesc cărțile și să-mi pregătesc tașca pentru a doua zi cînd, cuprinsă de Îriguri, cu durere-n ochi și-n tot trupul, adormii cu capul răzimat de masă. Ce se mai petrecu cu mine în acea zi, nu știu. Spre sară, cînd mă trezii din amorțeala în care câzusem, mi se păru că aud ca din depărtare pe o priețină a mamei zicînd acesteia:
— „Eu cred, coană Sofico, că-i coriu, să-i dai mata ceaiu de mac și să-i pui la stomac flanelă roșie muctă-n spirt, îi tare bun“.
A doua zi dimineață mă deșteptai în șoaptele Mărioarei, — tata din casă, care învălindu-mă cu oghialul până la nas, mă privea lung, mirîndu-se parcă de ceia ce vedea,
— „Vai de mine, dudue, de cînd sint n-am mai vâzut așa coriu — ptiu! să nu hie de diochi... oare... oare să nu hie, ferească Dumnezeu, vărsat? lan uite, dudue Ortânsică, îmi zicea ea, aducîndu-mi oglinda de pe masă — uită-te, da să nu te diochi cumva... ptiu !,
În oglindă Îmi văzui fața roșie, umflată și presărată cu bubulițe, — dar nu mă speria acea mască: lot așa erau și Zaharia și Moțoc, două colege pe care, în ascuns de mama, le văzusem cu citeva zile Înainte. —Doactorul Pardini fu chema, și după ce mă examină la piept și se uită cu luminarea-n ochi, îmi zise, netezindu-mă pe cap:
— „Se stai cumint la pat, altfel eu dau tar rel doctorii și imedat trimet la șpital la Iași“.
Eram singură, izolată, colegele mele nu mai veneau pe la mine. Coana Frosa și coana Tinca, prietenele mamei, care aveau și ele copii, mă priveau prin geamul dela ușa odâii mele. — Mă asemănam atunci cu figurile de ceară, pe care le văzusem la panorama din iarmaroc. — ln singurătate, mai mult decît în societatea Mărioarei care mă Îngrijea, Îmi petreceam timpul, cercetînd cârțile cele nouă, sau privind la hulubii de pe acoperișul hambarului. După citva timp, cînd urmele coriului dispăruse, doctorul veni ca de obiceiu să mă vadă, și-n urma unor sfaturi date mamei, îmi zise că de a doua zi chiar puteam merge la școală.
„= Sătulă de singurătate și nerăbdătoare să-mi revăd colegele, să învăț. să vorbesc, să alerg și să mă joc, plecai în acea a des de dimineață la școală. Aici, tăcere. Nu se auzea nici chiar gura mamei d-șoarei Platon — cucoana Zoe — care primise dela fiică-sa însărcinarea să supravegheze starea de curățenie a elevelor, precum și intrarea și eșirea din clasă fără zgomot. Cucoana Zoe își îndeplinea misiunea în chipul cel mai conștiincios, ocărind, țipînd și raportind domnișoarei Platon pe elevele ncascultătoare. Dacă nici cucoana Zoe nu-i prin sală, mă gîndeam eu, trebue să fie tare devreme. În clasă îmi luai locul care credeam eu că mi se cuvine — locul din capul băncii. Pentru a impune oarecum această posesiune, mă grăbii să-mi scriu pe bancă numele, pronumele și titlul în baza căruia ocupam acel loc, apoi anul, ziua și ora chiar cînd începeam școala. Una cîte una, elevele soseau. Oprindu-se lingă mine, fiecare mă întreba cum se pricepea și mai ales după sentimentele ce inspiram fiecăreia în parte.
— „Ce-ai avut, Ortânsico? mă întreba una din colege, care avea pentru mine o deosebită dragoste, — tare mi-o mai părut râu cînd ne-o «pus domnișoara că ești bolnavă“.
— „Ce-ai avut, Popovici, vărsat negru? intervenea răutăcios o alta. Ciudin zicea că nu mai vii la școală, — da’ Șmilovici ce-o zis... să-ți spun? — o zis că ai să mori și că Bănulescu are să lie premantă anu ista,
— „Care Bănulescu? întrebai eu intrigată.
— „Ce? mata n-o știi? Bănulescu Natalița, care stă în locu matale de cînd o vinit — o spus că acolo undeo învățat, o fost și dumneaei premiantă... și noi i-am spus câ aici ai fost mata și locu-i a matale, și Bănulescu o spus că asta nu-i treaba noastră și o zis lui Eltimie să se dee mai încolo și acu aici șede. S-o vezi, Popovici, cît îi de ră și fudulă... nu vorbește cu noi, numai la domnișoara se lingușește — o pus-o doar mare fmonitoare peste toate clasele! Bănulescu aduce apă de băut domnișoarei și numai dumneaei se duce să ude buretele!
— „Cine-i asta Bănulescu, de unde o vinit? întrebam eu. Cînd am fost la aghiazmă, am văzut pe Eftimie în locu istă.
— „Asta-i fata lui Bănulescu dela primărie, căută să mă lămurească o colegă —știi cel care stă în capu satului — în casa cea galbănă — se grăbi să mă orienteze o alta-
Ridicam din umeri, nu știam, — lIn sat erau multe case date cu galbăn.
— „Vai de mine, Poporici, cum nu știi? zise nerăbdătoare aceeași — casa cea cu poarta nouă, cu grădina cea mare, unde-i nalba cît gardu...
Știam acum, dar numai atît. De Bănulescu, și mai ales de Bănulescu Natalița nici nu bănuiam că există.
Pe nesimțite clasa se umpluse de eleve. Printre cele din urmă veni și Bănulescu, Deschisese deabia ușa sălii și n-apucast să între, cînd colegele, care-mi vorbise de dînsa, strigau în cor:
— „Bănulescu! iacătă-o vine!“
Mă întorsei spre ușă s-o văd. Spre banca, unde ședeam, venea o fetiță îmbrăcată în negru, care se opri lingă mine și-mi zise:
— wAici-i locu matale, așa mi-o spus fetele. Pentrucă mata lipscai, pănă acuma am stat eu zici, —îmi place în capu băncii, așa m-am învățat... și eu am fost premianta întăi în clasa a treia la școala din Bădeni. Te rog scoală-te și lasă-mă să trec în bancă. Era atît de gingașă acea fetiță, glasul îi era atît de dulce și vorbea așa de frumos, incit, gindindu-mă la chipul cum ocupasem acel loc, simții că roșesc și-mi perdui cu totul cumpătul cînd ea, îndreptîndu-și privirea asupra iscăliturii de pe bancă, Îmi zise zîmbind:
— „Mata te-ai și iscălit, acuma lasă-mă, te rog. să trec“.
După tot ce auzisem de la colege, purtarea Nataliței mă surprindea. Eram atît de intimidată chiar, inci nici n-o puteam privi. Retrăgindu-mă încet din capul băncii, îi zisei uitîndu-mă în altă parte:
— „Nu vrei să rămîi tot mata în capăt 7 mie mi-i tot una, eram învățată să stau aici, Mam iscălit, pentrucă nu aveam ce face astăzi dimineață; mata. Bănulescu, ești și monitoare, stâi mai bine în capăt.
— „Mersi“, zise en scurt, și se așeză în locul meu, fără a mai adăuga o vorbă.
Natalița scoase din tașcă cărțile curat învâlite în hîrtie galbănă, într-un caet făcu o socoteală, al cârei rezultat părea a-l fi găsit în minte, primblă puțin ochii pe o pagină de geografie, apoi, cu o vădită mulțumire în figură, Își așeză cârțile-n bancă. Tot timpul o privisem, pe cînd colega mea din stinga Îmi șoptea:
— „Vezi, Popovici, așa bucherește întotdeauna, ca să șiie mai bine decît toate... că să iasă premiantă.
Mie nu-mi atrăsese atenția acea repetiție a lecțiilor, ci ființa aceea deosebită. Îmi plăcea fața ei albă,lungăreață, ochii câprii, care aveau În ei ceva ce nu văzusem la vre-o altă colegă —la nimene chiar. părul negru și buclat ceera ridicat cu-n pieptene mai altfel decît al tuturor elevelor. Ținuta și vorba Nataliței aveau ceva nespus de atrăgător, Fâră a mă mai gîndi la vre-o comparație, în mintea mea se stabili ușor superioritatea Nataliței asupra clasei întregi. Simțind că o privesc, ea se întoarse spre mine, și cu o voce slabă, dar nemaipomenit de dulce, mă întrebă:
— „De ce te uiți mata la mine? samăn cu cineva 7
— „Nu, mă grăbii eu să răspund, mata nu sameni cu mimene, tocmai de asta“...
Domnișoara Platon intră în clasă, și conversația începută trebui să înceteze.
— „Ai venit și tu. Popovici? Ești bine acuma? Doctoru ți-o dat voe? laca, ai lingă tine o colegă tot așa de silitoare și chiar mai cuminte decît tine, Să fii prietină cu dînsa, că-i fată bună. Ai rămas în urmă cu lecțiile, silește-te să ajungi pe celelalte. —Bănulescu, să-i arăți tu la aritmetică tot ce-am făcut pănă acum“.
— „Da, domnișoară, am să-i arăt tot, și am să-i dau caetu cu explicațiile“.
Graba cu care râspunsese, bunătatea Nataliței de a-mi arăta tot ce nu știam, mă mișșcară... Așteptam nerăbdătoare recreația, ca să pot vorbi mai mult cu dînsa. Domnișoara Platon se ridicase deabia de pe catedră și nu strigase încă: afaară! cînd eu, apucînd de braț pe Natalița, li zisei:
— „Vrei mata să stăm de vorbă?
— „Mai bine, răspunse ea, mie nu-mi place să mă joc“.
În ogradă, Natalia mă duse lingă beciu, la umbră.
— „Aici-i locu meu, îmi zise ea. Uite, Popovici, ce frumoasă-i iarba... Fu nu știu cum pot sta fetele în soare și cum pot ele alerga prin năsip”...
Venisem aici ca să vorbim, și eu, care propusesem, nu știam și nu puteam spune nimic. Mi se părea că orice ași fi întrebat pe Natalița, orice i-ași fi răspuns, n-ar fi fost destul de bine. După ce zmulsesem o mină de iarbă, pentru a-mi da o atitudine, o întrebai timid:
-— „Mata ești din Vulcani, sau ai venit acuma
-— „Fu sint de aici, răspunse Natalița, și tataia și mamaia, numai bunelu și bunița sint din Roman. Fu am stat mult timp la sora tataci, la Bădeni, acolo am făcut trei clase, o murit sora tataei...“
Natalița tăcu deodată, privi în jurul ei, zmulse puțină iarbă și, factndu-se a se uita la ea, își alungă lacrămile.
— „De-aceia am venit la Vulcani. urmă Natalița. De-ai fi știut mata pe sora tataci... tare mai era bună și tare-mi era dragă. Cînd mă gîndesc la dînsa, nu pot să nu plîng. Țața Maria sămâna cu bunița. Mata știi pe bunița? Ea mi-o spus câ te știe pe mata eri CT și pe mamaia și pe tataia matale”.
— „Nu, Bănulescu, eu n-am văzut niciodată pe bunița matale. Cum o chiamă? Tot Bănulescu?
— „Da; toată lumea însă îi zice coana Catinca.
— „Coana Catinca-i bunița matale? O știu, o știu bine, vine la noi, mama o spus întro zi că bunița matale o fost odată tare frumoasă și bogată...
— „Ce-o fost bunița frumoasă, zise oftînd Natalița, să fi văzut mata pe țața Maria!“
„În claasă, în claasă, se auzi deodată vocea ascuțită a cucoanei Zoe, — ștergeți-vă ciuboțelele, nu intrați ca boiila grajdiu. Bănulescu, ce dracu ai astăzi, nu vezi cum întră vitele, pîine de colb pănă-n urechi !...”
În timpul clasei mai schimbai cu Natalița citeva cuvinte, iar la plecare merserâm împreună până la poarta casei noastre.
— „Ce bine ar fi să stai și mata mai departe, îmi zise ea la despărțire, am mai vorbi pe drum. Vrei, Popovici, să vin eu mai devreme și să mai stau la mata?
-— „Da, Bănulescu, să vii, și altă dată să-ți ceri voe de la mamaia matale ca să râmii la noi la masă, vrei?
— „Vreu, cum nu. Dac-ai să-mi zici tot ca la școală „Bânulescu“, să știi că nici nu mai vorbesc cu mâata; hai, zâu, să ne spunem pe nume și să (im amice,
— „Da, Nal..... dar să fim numai noi amice, eu nu mă <lădesc cu fetele, dar nu știu cum sint toate, nu-mi plac.
— „Nici mie, Ortânsico, și de aceia mă fac ele că sint răutăcioasă și fudulă și-n tot felu... Auzi, Ortănsico? sună la gară, e douăsprezece, am intirziet, mă duc în fugă, că se supără bunița“,
La masă nu puteam mînca nimic, așteptam nerâbdătoare pre Natalița. Mama, care-mi observase neliniștea, mă întreba:
— „Ce ai de nu mininci? ți-i râu?
— „Nu, mamă, nu mi-i foame.
— „Ei și de asta te tot uiți pe fereastră?
— „Aștept să vie la mine Bănulescu Natalița. Am făcut cunoștință azi la școală, îi tare cuminte Bănulescu Natalița.
— „Nepoata coanei Catincâi 7
— „Da, mamă.
— „Mi-o spus baba, îmi zise mama privindu-mă țintă, că-i tare bună și cuminte nepoată-sa; vezi, poate că pe lingă dînsa te mai rozi și tu“.
Natalița veni întrun suflet și-mi spuse câ ajunsese acasă tîrziu, nu avusese timp să minince din plăcintele pe care le făcuse bunița și adusese citeva în hîrtie, pentru în recreație, Intrînd la noi în casă, Natalița îmi zise să-i arăt toate odăile. După ce o primblai pretutindeni, chiar în grajdiu și hambar, ea se opri În mijlocul ogrăzii, se Învîrti, ca și cînd ar fi voit să cuprindă cu ochii tot ce se vedea acolo, apoi zise:
— „Părinții matale sint bogați, cită avere-i aici! aveți cai, trăsuri și cîte lucruri frumoase !... Noi n-avem așa. Bunița și bunelu o fost și ei bogați. Bunița mea nu-i romincă, îi nemțoaică, ti mătușă doctorului Fiedler dela Roman. Bunelu o lost boer mare, o avut avere, moșia lui era cît Vulcanii. În cițiva ani o prăpădit tot, bunelu o murit, și bunița stă acuma la noi. Nu-i bine, Ortânsico, la noi îr. casă. Am avut un frate care era de nouă ani și nu putea merge, nici vorbi nu putea, îl hrănea cu lingura ca pe copii, mamaia îl îngrijea, bunița, saraca, deabia îl ridica, și el țipa toată ziua și toată noaptea. Mamaia zicea buniței că n-are milă de el, bunița se supara, și atunci începea sfada. Io strins Dumnezeu; de atunci e mai multă liniște în casă, Nu știu, Ortânsică, cum pot suferi alții vuet, sfadă; mie nimic nu mi-i mai urît, ași indura mai bine să mă bată mamaia sau bunița decît să le aud sfădindu-se.
— „Pe mata nu te bate mamaia matale? întrebai eu pe Natalia.
— „Nu, niciodată; dar pe mata, Ortânsico, te bate coana Sofica?
— „Da, pe mine mă ocărâște și mă bate de multe ori degeaba.
Natalița rămase pe gînduri,
— „Hai, fetelor, ați uitat să vă duceți la școală, haide, plecați odată“, striga mama din capul cerdacului,
Natalița se roși, luă în grabă tașca și, trecînd pe lingă cerdac, acel sârut-mina, pe care îl adresă mamei, îl auzii numai eu. Dupăce eșisem pe poartă, la clțiva pași departe de casă, Natalița se opri deodată în loc și-mi zise:
— „Ce răutăcioasă pare afi mamaia matale... Cum țipă și cît de urît se uită!“
Pe fiecare zi mă imprieteneam mai mult cu Natalița, ea îmi arăta problemele la aritmetică, la celelalte obiecte învățăm îm-“preună, ne ascultam una pe alta, ne exprimam aproape la fel și aveam aceleași note,
În fiecare duminică mă duceam la Natalița ca să învățăm, cu cărți, caete, și tot ce trebue pentru o preparație serioasă. Ne încuiam într-un etac, unde, în cea mai mare liniște, citeam scrierile lui Creangă, teatrul lui Alecsandri și altele. Cetind și căutînd să ne explicăm una alteia unele lucruri, pe care nu le înțelegeam, uitam de masă și nici chiar foamea n-o mai simțeam,
Buniței, căreia îi era milă de bietele „fetele“ că-și bat atîta capul la învățătură, întrerupea ades aceste ședințe,
— „Hai, fetele, eșiți oleacă la soarele, ca va uscați de ateta invațatura“, zicea bătrina clănțănind la ușă.
Natalița, dintro mișcare asvirlea cartea sub pat, lua la întîmplare și dea ’ndoasele geografia sau gramatica, îmi arâta prin semne să mă fac a scrie și numai atunci descuia ușa. Coana Catinca intra înăuntru aducînd cu dînsa mirosul unui intreg cuptor de plăcinte,
Îmi pare că o văd. Legată la cap cu o basma albă, cu mînecile suflecate și cu-n șervet mare pe dinainte, din care se mai scutura puțină făină, bătrina, răzămindu-se cu podul palmei de masă și așczindu-se pe scaun, ne spunea înghițind că are niște plăcinte la „cuptoru, care nu se pot face nici la cofetăria lui Georges Fiedler.
Venea citeodată și coana Maria, mama Nataliței, o ființă care nu-mi zicea nimic, întotdeauna posomorită, nemulțumită, gata de sfadă. Ca să n-o supărăm, ajunsesem să nu-i mai vorbim, și ea vorbea foarte puțin, îmi făcea întotdeauna aceleași Întrebări, ce face mama? tata 7 apoi pleca.
— „laca vine și Scarlațel, zicea cocoana Catinca, privind spre poartă, hai copii la masa”.
— „Tataia! vine tataia! striga voios Natalița, alergînd înaintea lui. Conu Scirlat o lua în brațe ca pe un copil mic, o săruta pe amîndoi obrajii, li netezea părul și astfel, în desmierdări, tata și fata ajungeau în casă.
— „laca și Ortănsica, zicea conu Scirlat, frecîndu-și bucuros minele, tare bine..., tare bine..,.
— „Ce ne dai, buniță, să mincâm, că parcă mi-au mas șoarecii în pintece?,
— „Ți-o fi mas, mormăia coana Maria, de-aceea ni stat aUta ”n lirg, ca să-i îneci la crîșmă lui Simca!...
— „brra, Mario, ție parcă ți s-au înecat vapoarele... și astăzi ți ninge și-ți plouă? Nu vezi ce frumos îi afară?“
După masă cei din casă se culcau, iar noi ne duceam în livadă. Natalița întindea pe iarbă o scoarță și, astlel, la umbra copacilor, stam ceasuri întregi reamintindu:ne și comentind cîte ceva din ce cetisem, destăinuindu-ne una alteia grijele și necazuzile pe care le avem, și făcind, adeseori, planuri pentru viitor,
— „Ce-ai să faci mata la anu? mă întrebă într-o zi Natalița. Cred că n-ai să râmii acasă, părinții matale sint bogați, au să te trimeată la pension la Iași, așa o spus într-o zi coana Sofica buniței. Ce bine are să fie de mata, ai să înveți franțuzește, ai să înveți la pian. Cine știe... poate câ nici n-avem să ne mai înțelegem în vorbă după un an doi! Eu? zicea Natalița încet ca vorbindu-și în sine, mai bine să mor decît să rămîn numai cu patru clase primare; macar la școala de lucru, inglna ca mai încet pironindu-și ochii în vîrful copacului, tot e ceva, se cheamă câ nu am să rămîn cu patru clase primare ca Păun și ca vecina, fata Marghioalei! Dacă tataia ar avea de unde, m-ași duce și eu la Iași, ași Invața ca să es profesoară; nu că Domnișoara Platon, aș vrea să fiu la o școală mare, la Externat ori la Centrală. Dar mata, Urtânsico, ce-ai face, dacă ar fi la voia matale?
— „Eu, Natalițo, ași vrea să învăț să cînt la pian, așa cum am auzit pe mătușa lui Ciudin, ași vrea să pot și cu scrie cărți, așa cum scria Creangă, și, dacă ași avea parale multe, m-ași duce departe..., tare departe, ca să văd lucruri nouă, altă lume!
— „Nu știu de ce-mi vine să cred, Ortânsico, că eu n-am să mă aleg cu nimic de samă pe lume“.
Ochii Nataliței se umplură de lacrămi.
— „Vezi mata, eu nu pot să certataci să mă dee la școală, Leafa lui deabia ajunge pentru casă, și de-oiu rămine aici, mor, Ortânsico, asta s-o știi“,
Era spre sară. Coana Catinca ne striga să ne dea pîne cu miere sau ceva bun din dulapul din sală.,
Altă-dată Natalița lua scoarța, și eu încuiam ușa livezii; de astă dată însă ea îmi zise să duc cu scoarța, că-i vine să cadă jos,
Nici cu nici Natalița nu puturăm mînca nimic. Ea părea preocupată de ce-mi spusese în livadă, și eu eram impresionată de erija și frica ei, Bunița sta mirată în fața noastră. i
— „Da ce aveți voi, ca nu mâncați nimica? datu, Natalița, ce stai ca o curca între gardu! am zis eu lui Scarlațel ca invațatura aceia... dara cine mă asculta pe mine, baba nu știe... baba nu vede!. LE
Coana Catinca plecă mormăind împotriva învățăturii, iar Natalița îmi propuse să ne repetăm lecțiile pentru a doua zi. De obiceiu ca cetea și apoi ne ascultam. Deabia luase cartea în mină, cînd o văzui căo aruncă,
„Nu pot, Ortănsico, nu pot invața, la ce să mai Învăț.... hai în, grădină, parcă mă zugrumă, simt că mă Înăbușă casa“.
Merserăm în grădinița din fața casei. Natalița se opri lingă un strat.
— „Vezi mata, îmi zise ca, arătîndu-mi un copăcel mic, aista-i zarzaru meu? Ce crezi? am s-ajung eu să-l văd cît vișinu de colo ?.. Fi așa... adause tot ca zîmbind, mie mi-i frică că numai de ce văd aici voiu avea parte, și mă mai gîndesc... Mi-i îrig în spate, hai în casă. Ași vrea, Ortânsico, să te opresc să dormi la noi, tare mi-i urît, tataia s-o dus în tîrg, vine la noapte, mamaia nu vorbește nimic, bunița, saraca buniță, trebue să se odihnească. ai văzut cum muncește. Nu, mai bine du-te că se supără coana Sofica.
Ași fi fost gata se sufăr orice dela mama, numai să pot sta cu Natalița în sara aceia. Neliniștea ei mi se comunicase și plecam numai pentru că nu o puteam ascunde.
A doua zi Bănulescu lipsea dela școală,
— „Popovici, știi de ce n-o venit Bănulescu? mă intrehă domnișoara Platon
— „Da, domnișoară, era cama bolnavă eri”.
După amiază, în loc să plec la școală, mă dusei la Natalița. Ea sta pe cerdac și cetea un ziar. Cînd mă văzu, Îmi veni înainte la poartă.
— „Ce bine ai făcut, Ortănsico, mă gîndeam să trimet pe Ileana să te cheme după școală, mai bine ai făcut să vii acuma. Ceteam aici, zise ea, arătîndu-mi citeva rinduri dintro coloană din ziar, se anunță o mulțime de concursuri pe ziua de întâi Septembrie, tare mi-ar plăcea și mie un concurs! l-am spus astâzi tataei să mă dee la școala Centrală și el mi-o răspuns câ mai este timp pănă la întăi Septembre.... că are să vadă... Tataia meu hi tare bun, mi-i tare drag, dar, vezi mata, Ortânsico, are ceva rău, nu se gîndește mai departe, Mai avem clteva lun: și isprăvim școala, Matale, Ortânsico, ce-ți pasă, nu te îngrijești, pentrucă se îngrijesc alții de mata, dar cu? spune, ce trebue să fac? Să mă iau după bunița? care zice că dumneaei o trăit bine pe lume și fără Învățătură; după mamaia? căreia-i este tot una dacă oiu răminea aici să cos cu roșu câmeșile țărancelor sau să mă duc la școală!
— „Lasă, Natalițo, mai avem timp, o iarnă și primavara și vara întreagă. Cine știe... pănă atunci se schimbă multe, parcă numai mata ai grija asta? cîte și cîte alie fete... Cum înveți bine, are să-ți fie ușor să te prepari în vacanța cea mare, să dai concurs și să reușești la școala Centrală, pe urmă nu mai ai grijă de nimic“.
Fața Nataliței se lumină deodată.
— „Ai dreptate, Ortănsico, n-arc să fie marea cu sarea acele citeva zile, cît oiu trebui se stau la Iași pentru concurs. La urma urmei mininc numai odată în zi...“
Pînea cu dulceață, pe care ne-o aduse coana Catinca, ne păru mai bună și lecțiile pentru a doua zi le Invățarăm mai răpede ca de obiceiu. Mă întorceam acasă mulțumită, nu de a fi făcut să încolțească o mică speranță în sufletul Nataliței, —firea cum și virsta mea mă făceau să nu pot împărți ce nu ași fi avut, ldeca mea îmi părea în tot realizabilă, și mă bucuram de mulțumirea Natalițe:.
Toată iarna urmarăm regulat la școală. Pe viscol și frig mare Natalița răminea la mine cu zilele, părinții ei și bunița se învățase atît de mult cu aceste dezertări, incit, de nu s-arfi dus Natalița o săptămînă pe acasă, nimene nu s-ar fi îngrijit. Naădejdea, care încolțise atît de iute în sufletul ei, avea acum rădăcini adinei:
De cîte ori n-o auzeam zicîndu-mi:
— „Ortănsico, eu ași trebui să învăț mai mult, să încep; de pe acum preparația, ca să nu-mi vie greu mai tîrziu, cînd oiu trebui să repet tot. Mata n-ai avea nevoe să te silești atîta, la pension nu sc dă concurs.
Natalița hotărise ca-n două zile pe săptămînă, cînd aveam mai mult timp liber, să învățăm Înainte la toate obiectele,
— „Vine primăvara, Ortănsico, afară se face frumos, li soare. ți cald, eu nu pot Invața atunci. Ași vrea să umblu, să alerg. Toată lumea-i a mea! înțălegi mata Ortânsico, cum mi se pare mie atunci? Așa ca și cum ași trăi de douâori. Și matale tot așa+
— „Da, Natalițo, Îmi place să privesc copacii înverziți, iarba, mi-i drag să ascult cum ciripesc păsările,
— „Nu, nu-i deloc asta, zicea Natalița, dînd din cap și ridicîndu-și sprincenele pănă-n capul frunții. Mata, Ortânsico, te bucuri de cc vezi cu ochii, eu? cu, zău, nu știu bine și nu pot spune de ce mă bucur, poate că de viață!.
Kra prin Martie, omătul se topise și apa de pe șosea, scurgindu-se în șanțurile de pe lături, făcea adevărate torente. Ulița era inccată de acel glod, care-i un fel de specialitate a tirgușorului Vulcani, neasămănindu-se nici cu glodul de pe șoseaua mare, nici chiar cu acel de pe drumul satului, un element, în sfirșit, care făcea desperarea coanei Zoe Platon. Cuțitașe, perii și petici cu duzina nu ne ajungeau ca să me curățim ciuboțelele Coana Zoe ne ajuta sfătuindu-ne să ne spălăm în pirăcle de pe marginea drumului. După citeva zile sala școlei era poală, se declarase un fel de epidemie, o epidemie de gilci.
Între puținele eleve râmase telere eram și noi, Natalița și cu mine, Cucoana Zoe, care venea de citeva zile în fiecare dimineața-n clasă, voind parcă să se asigure de creșterea sau descreșterea „molimei, cum 1i zicea ea, nu uita niciodată să mtragă atenția fiică-sa asupra noastră.
— „Vezi, Agatio? Bănulescu și Popovici n-au nimic. că ele-s fete cuminți. Nu se scaldă ”n șanțuri“.
— „Da, da, domnișoară, răspunsei cu odată, să fi vâzut mata cum se spălau Lucescu și cu Eremia, nu cum ne-o învățat coana Zoe, ele s-o mucet pănă la coițuni”,
— „Vezi, mamă, zise încet domnișoara Platon coanei Zoe, vezi 2 — Bătrina se uită urît la mine și părăsi sala trintind ușa.
În una din zilele următoare, o zi frumoasă de primăvară, Natalița îmi propuse să mergem pănă-n capul satului și mai departe, pănă-n dealul Slăvicenilor.
— „Nu vezi, Natalițo, ce glodărie e pe uliță, îi răspunsei eu, privindu-mi ciuboțelele. Ea se uită lung la mine și, cu o expresie în figură care mă făcu să roșesc, îmi zise:
— „De ce te uiți în jos, Ortânsico, cînd îi atît de lrumos pe sus !?
Fără a mai îndrăzni să invoc vre-o altă piedică, o insoții. Cînd trecurăm pe la noi, Natalița ceru voce mamei să mă oprească la masă.
— „De-acum, Ortânsico, ne mutăm la țară. larna-i tare trumos la mata acasă, iarna-i bine la oraș. Vara mi-i mai drag la noi În sat“.
Avusese dreptate Natalița să mă îndemne a învăța mai din vreme,
Decînd se încălzise afară, decînd răsârise iarba și înflorise pomii, nu mai puteam sta de învățat. Într-o zi, Natalița, plimbindu-se cu mine prin ograda școalei, îmi zise:
— „Ași vrea să-ți spun ceva, Ortânsico, dar te rog să nu rizi 7 i-o dorință a mea... Nu, nu, mai bine să tac; altădată.
— „Să știi, Natalijo, că mă supăr pe mata, Eu cum îți spun matale toate?
— „Știi ce, Ortănsico? cu ași vrea să mergem Duminică undeva.
— „Unde, Natalițo?
- „Undeva, unde n-ai să gicești niciodată; hai încearcă.
— „Ai vrea, Natalițo, să mergi la gară
— „La pod la Siret 7?
— „La schit 7.
— „Nu, nu; Degeaba-ți hați capu. Știi unde, Ortănsico? trebue să-ți spun. Ași vrea să mergem la cimitir.
— „Ce? e vre-o ingropare cu muzica dela vară %
— „Nu, nu-i nici o ingropare, dar așa vreau eu. M-ași duce la mormintu bunclului și am mai vedea cimitiru, îi tare frumos acolo. l-am spus buniței să meargă cu mine și mi-o zis că trag a rău,
— „Nu ți-i frică Natalițo?
— „Mic? să-mi fie frică? De ce, Ortânsieo? mie mi-i frică numai de moarte, nu de morminte“,
Duminică, mai de dimineață ca de obiceiu, plecai la Natalița. Conu Scarlat și coana Maria erau duși la Roman. Bunița mă primi cu-n lung oftat.
— „Ai venit, Ortănsico, iar la invațatara? mai stați copii ca doara aveți timpu...
— „Nici nu învățăm azi, bunițo, zise Natalița apropiindu-și gura de urechea bătrînei. Mă doare capu și moșu doctoru știi ce-o spus? Să stau afară și să mă primblu cînd mă doare capu. E — „Apui bine, bine copii, ca,doara așa. zic și eu, duceți-va în grădina la luft.
— „Ne ducem, bhunițo, în grădina de la Curte: venim la masă; să ne faci ceva bun,
— „Ți-i frică, Ortânsico? mă Întrebă Natalița, cînd ne indreptarâm pe cărarea care duce la cimitir,
— „Acuma, Natalițo, mi-i mar frică de clnii din țarină; de-or sări, să nu fugim“,
Cînd ajunserâm la poarta cimitirului, Natalița mă luă de mină, ducîndu-mă întins la un mormînt:
— „Aici-i bunelu, zise ca, uite, cetește pe cruce; Costache Bănulescu, născut la 1806, încetat din viață la 1884”,
— „Săracu bunelu! oftă Natalița. Ce bun era; dacă trăia el, Ortănsico, ajungeam eu departe. El Învățase În străinătate, știa mult, și-mi aduc bine aminte cînd spunea tataei și mamaei:
-— „Sa dați fata-n școli să învețe carte multă.— O murit, săracu, fără să mă vadă Învățînd.... De-ar ști el acuma...“
Natalița pironi ochii în pămînt. Șiroae de lacrimi îi brăzdau obrazul; simțeam că trebuia să plec, șs-o las cu totul amintirilor ci, Pe nesimțite mă depărtai, făcindu-mă a citi inscripțiile de pe crucile celorlalte morminte.
— „Te duci, Ortânsico? îmi zise Natalița, mulțumită parcă de a mă vedea câ mă depărtez; le faci vizita la toți? cu stau aici, am venit la bunelu. Dacă vrei să te primbli, du-te ”n partea cealaltă, la cimitiru nemțesc; acolo-i tare frumos, Până te întorci mata, eu mai plivesc buruenile de pe mormînt și samăn rozetă; tare-i plăcea bunelului rozeta“.
Mergînd înainte și abătîndu-mă ades de pe cârârușa dintre cele două cimitire, ca să cetesc inscripțiile de pe cruci sau să vâd mai de aproape vre-un monument, mă trezii deodată singură între morminte. Un fior răce îmi străbătu tot trupul; simții inima bătîndu-mi cu putere. Încercai să fug; picioarele îmi tremurau atît de tare, incit nu mai putui face un pas. Strigam cît puteam pe Natalița; vocea mea chiar îmi făcea frică; în acea singurătate îmi părea că aud un glas străin. Strigam: țipam desperat: nici un răspuns. Atunci, ca nebună de frică, mă repezii printre cruci, îndreptindu-mă spre locul unde mi se părea că lăsasem pe Natalița, Groaza mă făcuse să pierd noțiunea locu-lui; tot alergînd, izbindu-mă de cruci, impedecindu-mă și căzînd peste morminte, mă trezii deodată la celălalt capăt al cimitirului. Dincolo, după gard, se întindea valea satului Solomeni, Uitîndu-mă Înapoi, pe unde trecusem, mi se păru cimitirul. a lume nestirșită de cruci și morminte. Răgușisem țipînd, Frica îmi sleise toată puterea și mă zăpăcise Intratit, incit nu-mi: puteam da samă încotro să mă îndrept cînd, privind încă odată Înapoi, văzui în depărtare pe Natalița, apărind și dispărînd după monumente și boschetele de lemnul-domnului, Adunîndu-mi atunci toată puterea care-mi mai rămăsese, alergai înaintea ci.
Natalița era la cițiva pași de mine, cînd îmi făcu semn să mă opresc
„De ce treci peste morminte, Ortănsico; nu-i oare păcat să-ți mai ducă acum și greutatea matale
— „Mi-a lost Trică, Natalițo, te-am strigat din răsputeri și nu și răspuns; n-ai auzit?
— N-am auzit... Haidem acasă, Ortănsico, uite-te soarele-i sus și bunița ne așteaptă“.
De mină, mergeam amîndouă pe cârarea care ducea la poartă. Eram la capătul acelui defileu de morminte, cînd Natalița, îndreptîndu-și privirea spre partea cimitirului nemțesc, văzu un morminț închis întrun grilaj alb și ascuns supt un strat de iarbă verde.
— „Hai acolo, Ortânsico, hai să vedem. Aici trebue să lie mormîntul unui copil, zise Natalița, măsurindu-l cu ochii, Poți citi ce-i scris pe cruce, Ortânsico?
— „Da, zisei eu, întinzîndu-mă cît puteam pesie grilaj: lrma Prediger, 1876 — 1887.
— „Tocmai de virsta mea era saraca, zise Natalița. încruntîndu-și sprincenele, Cine știe... poate că și ea, ca mine, o fi dorit lucruri mari... și iaca... Dacă ași muri. Ortănsico, tot așa mi-ar fi mormîntul. Bunița ar sămâna toporași și m-ar îngriji... N-ași vrea grilaj...
Ochii Nataliței se umpluse de lacrămi:; ca mă luă de mină Și, Uirindu-mă aproape, alergă spre poartă; ca și cînd ar fi urmărilo ceva, se uita Înapoi cu groază și nu se putu opri decît în drum. Deabia suflînd, ca-mi zise:
— „Ți-am spus eu, Orlânsico, că nu mi-i frică de morminte; de moarte numai, mi-i tare frică. Nu știu cum mi s-a părut deodată că mă văd în sicriu. Hai mai repede. Ortânsico, mi-i frig În spate“.
Coana Catinca ne aștepta la capătul cerdacului,
— „Da bine, copii, voi nu vedeți că-i sus soarele. Am trimis pe Neana după voi, și a zis ca voi nu erați la grădina.
„Ba da, bunițo, se grăbi să răspundă Natalița; am fost tat Într-o grădină“.
Deși bunița ne dădea la masă tot ce ne plăcea, Natalița nu putu gusta din nimic, Coana Catinca observă și ne întrebă:
— „Ce aveți astăzi? V-ați trudit tare, ați suit În fuga la dealu. Ortansica, draga, după masa se va culcați; uite la Natalița cum e de galben; disara vine Scarlațel și găsesc beli:
A doua zi Natalița nu veni la școală, Se Înțelegea câ eu trebuiam să știu cauza absenței ci,
— „De ce na venit Bănulescu? mă întrebă domnișoara Platon, insemnind ceva în catalog“.
-— „1-0 fost eri rău, domnișoară, are friguri mi se pare.
— „Da, da, zise Domnișoara, aceste sint Irigurile de m
NATALIȚA 335 Luni, — așa face Bănulescu de un timp, — se vede că Duminica li este lene să învețe! Să te duci, Popovici, și să-i spui că mine trece Regele pe la gară, să vie negreșit ca să ducă ea steagul, —să nu lipsească că o pedepsesc", — Apoi adresîndu-se școalei întregi, domnișoara Platon spuse: „Mine trece Regele, —la două să fiți toate aici Îmbrăcate În național !“.
După amiază mă dusei în fugă la Natalița, mă mirai nevăzînd-o „în cerdac sau venindu-mi înainte la poartă. În ogradă liniște mare, numai Lupu, care sta lungit în ușa bucătăriei, își ridică capul hiriind pănă mă apropiai de el. Ileana se arâtă în întredeschizătura ușii de la bucătărie și-mi spuse că duduia Natalița fusese tare bolnavă astă noapte.— „Coana Catincași duduca Maria hodinesc, da duduia nu știu ce-o hi făctnd. Ileana îmi deschise Încet ușa de la sală, în care se răspîndea un miros pătrunzător de oțet de trandafir. Mă indreptam spre odaia Nataliței, cînd Heana, trăgîndu-mă de minică, îmi șopti:
— „Nu acalo, nu acolo, dudue — du-te mata dincolo, în etac, câ-n odaia dumneaei nu mai vra să șadă.... cică-i ca un mormînt de întunecoasă“,
Prin geamul de sticlă și prin perdeaua de dantelă, văzui pe Natalița în pat. Întoarsă cu fața la părete, părea câ doarme. Hotărită s-o aștept până s-ar fi sculat, mă așezai pe un scaun lingă masă. Mă pregăteam să răsfoesc „Calendarul pentru toți“, cînd Natalița oftînd adînc și apropiindu-se mai mult de părete, începu să vorbească În somn cuvinte neînțelese, fraze lără șir. Îmi era frică, nu știam ce să fac, mă repezisem spre ușă ca să strig pe Ileana, cînd Natalița porni întrun hohot de ris.
— „Așa-i că te-am spăriet? și de ce? nu sint tot eu? Vezi malta, Ortânsico, numai oleacă de ne schimbăm, putem alunga pe cunoscuți, amici.,, Bunița, saraca, n-ar fugi să mă vadă orișicum.— Am fost tare bolnavă astă noapte, am avut friguri, și-mi spune bunița că am buiguit. Visam lucruri urile, Ortânsico. În loc de morminte cu verdeață și cu flori, cum am văzut noi eri, mi se arata În vis sicrie, gropi adinei, vai de mine! Ai fost astăzi la școală? Ce-o zis domnișoara?
— „Domnișoara o zis, Natalițo, că mine trece Regele pe la gară, să ne ducem toate îmbrăcate în național, —mata ai să duci steagu, — și să te ferească Dumnezeu să lipseșii, așa o zis domnișoara. Eu nu știam că mata ai fost așa de bolnavă. Cînd m-o Întrebat am spus și cu că ai friguri.
— „Și o crezut domnișoara ?.
— „Nu, Natalițo, o zis câ-s frigurile de Luni!
— „Bine ar fi, Ortânsico, să fie numai cele de Luni, tare mă tem c-or să fie de Marți și de Mercuri... Nu știu ce am, mă doare capu, mă doare ”n spate, mi-i frig, curat așa-i era și țaței Măriei citeodată...
— „Mă duc Natalițo la școală. Să spun domnișoarei că vii?
— „Da, da, vin negreșii.
Trecerea Regelui era un mare eveniment în Uirgușorul Vulcani. Pentru a prezinta bine și frumos școala, domnișoara Platon sacriicase o jumătate de zi combinind costumul fiecărei eleve.
„Lucescu, tu ai costum național 7
„Am două cămeși, domnișoară, fotă și brîu n-am“.
— — „Pun, să împrumuți lui Lucescu una din Îotele tale“.
„Leibovici, tu ai costum național?
„Nu, domnișoră, iu am u fotă, da u verișoră are și cimeșă și brie; și u zis ci are să imprumite“.
A doua zi. la ora hotărită, toate fetele erau strinse ia școală, care de care mai pocită și mai stîngace în acel port de ocazie. Între cele mai bine îmbrăcate era Natalița.
- „Ce frumosu-i costumul matale, Natalițo, nici nu știam că-l a, de ce nu mi l-ai arătat niciodată?
„De-ai ști de unde-i, îmi șopti ea oftînd, nu te-ai miră că nu Vai văzut pănă acum. O fost a țaței Mariei, și, cindo murit, bunița Vo luat între alte lucruri, eu n-am știut de costum pănă eri. Cînd am spus bunifei să trimeată la loneascăa să împrumute pe al Lenței, bunița o deschis lada și o scos costumu ista, Io strimptat, că-mi era larg, și vezi? m-o gătit cu el! Plîngea biata bunița cînd m-o vâzut îmbrăcată, și eu am plîns mult, Parcă mă apasă, mai bine nu-l îmbrăcam”.
„În riind — striga domnișoara Platon potrivindu-și marama pe cap.
— „Bănulescu, ia tu steagu, și tu, Popovici, mergi alături să-i ajuți cînd s-a obosi.
— „Șmilovici, Kalmân, ce? n-auziți 7 Ce cauți pe sub bancă Mihăl 7
— „Am perdut marjele, dumnișoră! lu am imprumitat la Leibovici salbă care am împrumitat de la soră, și Leibovici îmi-u imprumitat un șirag de mirjan și acu s-o rupt, și acu iacă.. nu gisăăsc !...
— „Hai, Agatio, nu măi pleci? întrebă cucoana Zoe din sală. Domnu Trandafir o trecut de mult, iar are să fie școala de băeți în frunte“...
— „Bănulescu, Popovici, hai, mișcați odată“, ordonă domnișoara Platon...
Încet, încet, scoboram valea care duce la gară. Natalița slabă, galbănă părea câ se Împiedecă la fiecare pas.
— „Ține, Ortănsico, steagu, că nu mai pot, nu știu ce am, mă arde-n spate, amefesc; dacă nu m-ar ocări domnișoară, m-ași întoarce acasă.
— „Lasă-te pe mine, Natalițo-și da-mi steagu — „Doar ași, zise ea, râsuflind mai liber“,
l.a gară era strinsă toată lumea din tirgușorul Vulcani și mulți țărani din satele vecine. Era atîta ingrămădeală, Încît numai cu ajutorul domnului Despot, polițaiul gării, puturăm ajunge în fața peronului, lingă școala de băeți, pe care domnu Trandafir, profesorul, o așezase tocmai acolo unde trebuia să se oprească vagonul regal. Țineam steagul cu amîndouă minele. Natalița lăsindu-se pe mine din ce în ce mai greu, mă făcea să es din rînd,
— „Ce ai, Popovici, mă întrebă, încrețindu-și Iruntea, domnișoara Platon, parcă nu te poți ține pe picioare, stai drept, de ce-ai luat steagu?
— „Bănulescu nu mai poate, domnișoară, o apucat-o iar frigurile —Pentru alte explicații nu mai era timp, trenul sosea.
Vagonul regal se opri chiar În fața domnului Trandafir. Acesta, în culmea entusiasmului, intonă imnul regal, și noi cu toatele, după îndemnul domnișoarei Platon, zbieram cît puteam. Natalița era mută. O îintrebasem de citeva ori de ce nu cinta, prin gesturi numai, ea Îmi arăta gîtul și pieptul. Nu înțelegeam nimic. Trenul plecă, și noi, în rînd, ne întorceam spre școală. Deodată Natalița. Într-o mișcare bruscă, își duse batista la gură, se opri în loc, eși din rînd și-mi făcu semn să trec înainte,
Domnișoara Platon, care era în urmă, neînțelegînd de ce incetenisem pasul, veni în grabă spre noi și rămase împietrită, cînd văzu pe Natalița ținînd strins la gură batista plină de singe. Toată școala eși din rînd și se strinse în jurul Nataliței. Aceasta, galbănă, tremurind, ca zguduită de friguri, ne făcea semn să trecem înainte.
- „Popovici, mergi tu cu școala, îmi zise domnișoara Platon, în sama să nu rupi steagu, să-ți ajute alta la deal“...
— „Mihăl, aleargă înapoi la gară și adă o trăsură“.
Ași fi vrut să rămîn cu Natalița, dar nu îndrăzneam să spur: domnișoarei, care-mi încredințase conducerea școalei, Grija, frica pe care mi-o dăduse starea Nataliței, mă făcu să-mi uit iute misiunea Ca să ajung mai în grabă în tîrg și acasă la Natalița, zisei colegelor mele să ducă steagul de amîndouă capetele, și, ne mai ținînd samă de recomandațiile domnișoarei Platon, lâsai școala supt conducerea altor eleve. Acasă deabea putui spune mamei ce se întimplase.
- „Păcat de fata asta“, zisemama. — Fâră a înțelege bine înțelesul vorhelor ci, Îmi dădeam samă că Natalița era rău bolnavă
Acele citeva momente, pe care le treceam schimbindu-mi costumul, mi se părea că se prefac în ceasuri. Distanța dela mine la Natalița nu fusese niciodată atît de lungă! Mai mult alergînd decît mergînd, cu inima bătîndu-mi tare de emație și de fură, ajunsei la Natalița, Coana Maria tmi ceși Înainte:
— „Bine că ai venit, Ortansico, spune drept ce s-o Întîmplat Nataliței, de mi-a adus-o Platonoaia mai mult moartă?
Istorisii coanei Mariei tot ce știam. Ea făcu o cruce mare, borborosi ceva și plecă, Nu îndrăzneam să intru în casă, ca și cînd eu ași fi fost vinovată de tot ce se întimplase. Stam Ja ușă, neputindu-mă hotări ce să fac, cînd văzui, prin geam, pe coana Catinca venind spre mine,
—" „Ce faci aici, Ortansico, ai venit se vezi pe biata Natalița? draga buniței, ca tare bolnavă este, Eu, numai eu sunt de vina, —zicea coana Catinca lăcrămînd, nu trebuia s-o tmbrac cu lucruri acele, mare inima ra o avut Natalița, cînd o văzut costumu acela și numai de asta... Doltoru o spus se nu vorbească mult, haide, Ortansica în casa, vorbește mata și Natalița se taca și se asculte ca se se mai ia“.
Coana Catinca îmi deschise Încet ușa etacului. Natalița era în pat. Paloarea feței, cît și acele urme pe care le îac unele boli din chiar momentul cînd se arată, nu mă impresionau atît cil privirea Nataliței, care mă țintui în loc, Nu mai erau ochii €i, acei ochi care aveau în ei ceva ce nu mai văzusem: erau două borte mari, adinei, întunecoase; gura o ținea atît de strins, și barba părea atît de ascuțită, încît ti complecta înfățișarea unei bătrîne vrăjitoare, pe care o văzusem noi în ilustrațiile dintr-un roman, Nimic nu se mișca în figura Naialiței, părea că se împietrise deodată.
Mă apropiai încet de patul ei, ea Îmi făcu semn să stau liniștită...
Coana Catinca eși din odae și numai atunci îmi păru că zăresc o altă expresie în figura Nataliței. Ea mă privi lung și dădu desnădăjduit din cap. Înelesei din acel gest mai mult de cît îmi spusese mama și chiar mar mult decît Îmi închipuiam cu.
— „Am... mai vărsat și aici... am să mai vârs, mi-i cald... în spate, știi, că acolo la gară... vino aproape, trebue să vorbesc încet... bunița... tare rău o făcut bunița, m-am îmbolnăvit... ca tața Maria! Saraca buniță, credea că face bine, —nu spune ce am zis eu. Dă-mi un bulgaraș de ghiață, parcă-mi dă sănătate... și putere, mai da-mi. Cine-o dus steazu?
— «Nu l-am dus eu, Natalițo, lam înfășurat și Uau luat letele de amîndouă capetele”,
Natalița zîmbi trist și zise:
— „Ca și mine... Cum m-am dus și cum m-am întors! Dă-mi o lingură din doctoria cea neagră de pe masa... tare-i rău să verși singe... țața Maria dela Bădeni !...“
Ne mai putindu-și ținea lacrămile, Natalița se Întoarse cu fața la părete și-mi zise să mă duc că vrea să doarmă.
A doua zi, cînd venii să vâd pe Natalița, alai dela coana Maria că bunița plecase la Roman ca să spue doctorului Fiedler ce se Întimplase Nataliței și să-i ceară doctorii... Se întoarse în aceiași zi bătrina, aducinl cutii, sticluțe și o mulțime de recomandații pentru Natalița. Cu o vâdită mulțumire îmi arăta coana Catinca tot ce adusese, Îmi spunea și-mi renta toate prescripțiile doctorului.
— „Știi ce-o zis nepotu, Ortansico? se lase fata carte pana în anu, asta ce-a avut ea vine dela mare creșterea, trebue mâncare multă și se dorma și se nu umble mult”.
Nataliței nu i sc spusese nimic de recomandațiile doctorului. Coana Catinca, știind dragostea ei de învățătură și cunoscindu-i ca de-amănuntul planurile, nu voia s-o supere acum, cînd” că avea nevoe de cea mai minus iniște
Era prin Maiu, examenul se apropia. Natalița, care stătuse acasă o lună c“punîndu-se îngrijirilor coanei Catincăi, deveni deodată nerăbdătoare și se hotâri a veni la școală de a doua zi chiar.
— „Nu vrau, Ortânsico, să pierd un an, Îmi zicea ea, Mai bine învăț acuma și la vară stau degeaba. Mata știi că la concurs se ține samă de notele dela cxamenu de absolvire al clasei a patra? Am rămas destul de-n urmă, acuma sint de tot bine, la ce să mai stau acasă ?“
Din ziua aceia și pănă la examen, cu toată nemulțumirea buniței, Natalița urmă regulat la școală. Ca întotdeauna invățam împreună, ceteam, vorbeam. Natalița însă nu mai era aceia de mai înainte. Nu puteam pricepe atunci la ce se datorca acea schimbare, dar o vedeam, o simțeam și mai mult, căci ea făcuse din Natalia o altă ființă, — Venea acum la școală mai regulat ca oricînd, știa bine lecțiile, Nu le mai învăța însă cu drag ca altă dată. În recreație răminea în clasă, pentrucă nu putea suferi zgomotul, Grădina dela curte, deși în toată frumuseța ei, n-o mai atrăgea, Natalița nu se mai bucura de o zi frumoasă și timpul rău părea că nu-l vede, Deși foarte strins legate de copilăreasca noastră prietenie, aveam impresii pe care nui le spuneam, pentrucă în ele era ceva nedeslușit, ceva ce n-ași fi știut să spun, Admirația ce mi-o inspirase, acel sentiment rar la copiii de aceiași vîrstă, mă făcea să nu pol, să nu îndrăznesc a & Întreba. De mi-ar fi spus chiar, — cine știe de ași fi putut pricepe adevărata cauză a schimhării ei... De influența fizicului asupra sufletului eram departe să bănuesc ceva. Și apoi, pentru mine, Natalița nu mai era bolnavă: știam că bolnavul nu minincă și nu umblă !..,
Coana Catinca, tot ea biata bătrînă, mă lămuri puțin. Într-o zi, cînd era la noi, venind Între altele vorba despre Natalița, bătrina spuse mamei, oftînd:
— „Coana Sofica, draga, fata nostra nu-i sanatosa. Natalița coace o bola. Dar cui se «spun? lui Scarlațel? Mariei? Ea o zis ca eu sunt o cobe și de atunci eu tac, dar mă dore inima, coana Sofică draga“.
Din acea zi, sentimentul meu de admirație pentru Natalița se mări. Ea era bolnavă și nu spunea, nu se plîngea, De ce oare? Ca să nu îngrijească pe părinți 7 Pe coana Catinca să n-o supere? Credința aceasta, întărită pe fiecare zi de starea curioasă a Nataliței, făcu se răsară în sufletul meu de copil un sentiment de nespusă milă. Nu știam ce să fac ca Natalița să se schimbe, să se înveselească, adică, după cît pricepusem cu, să se însănătoșască, Reamintindu-mi una din prescripțiile doctorului dela Roman, de care-mi vorbise coama Catinca, chemam ades pe Natalița la mine și o hrâneam cu tot ce era măi bun prin cămară. li dam șă bea vin vechiu din care auzisem că cereau mulți bolnavi. Mi se părea că fiecare picătură pe care o gusta îi făcea bine. Purtam la git o cruce pe care mi-o dăduse străbunica, ca să mă apere de boli. Natalița avea mai multă nevoe de acel talisman. Mă ferii a-i spune proprietățile, și ea o primi, foarte bucuros, În chip de dar,
Examenul îl trecu Natalița foarte bine. Ea eși premianta întăia, și cu a doua, a
— „Ai fi luat și tu, Popovici, premiul întâiu, îmi zicea domnișoara Platon, dacă aveai zece și la conduită, ca Bănulescu.“
Nu cred să fi fost vreodată mai puțină rivalitate între două colege. Nu numai că nu mă gindisem niciodată să întrec pe Natalița, dar eram foarte mulțumită de succesul ci, la care de altfel mă așteptam. Nici sănătatea, pe care părea a o fi recăpătat, nici premiul și nici chiar perspectiva de care se bucurase Natalița un an intreg, nu-i schimbase însă dispoziția. Fra altă dată atît de vovbareță, —putea) sta acum ceasuri întregi fără a vorbi nimic. Pe cît era de neastimpărată odată, pe atît era de liniștită acum.
- „Nu știu ce maiam, Ortănsico. nu mă doare nimic, nu mi-i rău, îmi pare însă că sint de lemn. Mi-i greu de orișice și chiar de mine, ce-o fi oate? Trebue de pe acum să încep & învăța, să mă prepar, și nu știu de ce nu mă trage inima.“
Într-o zi Natalița plecă cu coana Catinca la Roman,
„Sa dus baba să mai arate pe Natalița la doctorul Fiedler, ti spunea coana Maria, parcă ce are fata? Așa-i baba, numai boale și morți vede, cobea dracului!
Întro carte poștală ce primii de la Natalița, ea îmi scria: s-au dus planurile mele, eu trebue să fiu croitoreasă nu profesoară. Ne întoarcem Duminică dimineața, să vii devreme.— Nu înțelegeam nimic și nu-mi închipuiam nici o legătură între ceia ce-mi scria Natalița și starea sănătății ci. Așteptam cu nerăbdare Duminica. Mă dusei în acea zi și mai devreme ca de obiceiu. Natalița mă aștepta în poartă.
— „Ai primit scrisoarea mea Ortănsico?
— „Da. Și... ce-ai înțeles, mă rog, mă întrebă ca rîzînd.
— „Că nu mai vrei să dai concurs.
— „Bravo! Bravo! Ortănsico, bine mai înțelegi! Nu vreau? Ori nu mai pot? zise ea țipînd aproape și roșindu-se tare Te-am chemat să te întreb ce crezi tu, Dar lasă-mă întâi să-ți spun din capăt. Chiar în ziua cînd am ajuns la Roman, bunița m-o dus la moșu doctoru: eu credeam câ sintem la vizită, cînd îl văd că mă chiamă în altă odâc și-mi spune: „Bine că ai venit să te văd și eu, Astă primăvară ai fos! bolnavă, Nam putut atunci să mă duc la Vulcani, aveam bolnavi. Acum, pentrucă ai venit tu, hai să mai vedem cum mai merge“, — Mă ascultă, neamțu, mă ciocânește pe piept. pe spate, îmi zice să tușesc, iar ascultă, mă întreabă dacă potminca mult, dacă dorm bine, dacă nu ohosesc cînd METZ, și dacă mă dor oasele. l-am spus câ n-am tușit de astă primăvară, că mininc și dorm bine. Ce era să-i spun? Că nu-mi mii place cum face bunița mîncarea, și de aceia nu mai pot mînca, sau că horăe de scoală pietrele și nu mă lasă să dorm? Se vede că dorctoru era nemulțămit de răspunsurile mele, cari poate nu se prea potriveau cu părerile lui, câci mi-a zis: „Spune drept, că aici nu ne jucăm.“ —Dacă mă obosesc și de mă dor ciolanele, m-o Întrebat de multe ori, l-am spus și eu, la urma urmei, că-i tare salteaua din pat și că mă dor! Crezi c-o ris, neamțu? Asșa... nici n-o zimbit măcar! Spovădania nu s-o sfirșit aici, m-o mai întrebat ce-am mai învățat pănă acuma și ce mai am de gînd să învăț? l-am spus, și atumci o sărit neamțu de pe scaun, n început să dee iute din cap și din amîndouă minele și să strige aproape: „Nu, nu, nu, asta nu se poate, nu, nu-i bun, Am mai spus odată la mâtușa ce să facă, nu mă ascultă !..“ — Nebunise neamțu. Cine știe cui o mai fi spus el polologhiile estea, și credea că buniței!... Nu știu ce-o mai fi vorbit el cu bunița, câci sara, la masă, mi-au părut cu toții înțeleși să mă sfâtuiască să nu mai dau concurs, să nu mai învăț la Centrală. Mătușa, mama doctorului, mă poftea să stau la dumneaei și să urmez la școala profesională. Doctoru zicea că asta-i bun, că-i mai ușor, că altfel nu se poate! — Mata ce crezi, Ortânsico? Oare nu cumva tataia o fi pus pe bunița să vorbească cu doctoru? poate că-i este frică să nu-l coste prea mult întreținerea mea în școală, sau vrea <â sfîrșesc mai iute că să cîștig... Ar trebui tataia, dacă așa se glndește, să-mi spue curati. De ce să mă trimeată la Roman... la doctor !... Mata ce crezi, Ortânsico?
— „Eu cred, Natalițo, câ tataia matale nu-i amestecat deloc. Oare la școala profesională n-are să cheltuiască cu mata, ciulboțele, rochii... lucru cît o costa încă.
— „Ei, Ortânsico, mata nu știi... Matușa și vară-mea au destule vechituri.
— „Atunci, Natalițo, cum ți le poate da la Roman, ți le-ar putea da și la Iași,
— „Așa ar trebui să fiec, Ortânsico, tot acolo ar veni, dar, vezi mata, cînd sint în ochii lor e altă ceva, și cînd nu... mă uită! Tatata și mamaia nici nu var să audă de Școala Centrală, nu știu ce le-o mai fi spus hunița, De unde erau aproape să mă lase să fac ce voiam, acuma s-au schimbat detot.. Cînd i-am zis tataei astăzi că am să încep să mă prepar de concurs, s-a supărat, o trîntit ceașca de cale și mi-aozis: „Ce? nu te vezi? ești ca o scindurică! — Cum sint eu Ortânsico 2 Slabă tare? Mai slabă decît Lența lonescu?
— „Nu, Natalițo, mie nu mi se pare.
— „De ce zicea atunci Fiedler că n-am să pot învăța și, la urma urmei, de ce m-o fi dus bunița la doctor?!
— „Eu cred, Natalițo, că el te îndeamnă să faci școala profesională, pentrucă-i mai ușor, Știe că ai fost bolnavă, că ai nevoe de o hrană mai bună și asta nu-i la școală și mai ales În Centrală! La mătușa matale e altă-ceva, ca la Nemți...
— „Cu alte cuvinte eu trebue să mă fac croitoriță? Cînd aisă vii mata din pension, ai să chemi croitorița, pe Bănuleasca, să-ți lucreze rochii. Ea, are să aștepte în sală sau are să plece, atunci cînd duduian-are să fie dispusă să încerce... Săracă Nataliță! zise ea cu vocea înecată ”n lacrămi,
Din ziua aceia ea nu-mi măi vorbi nimic. Ne vedeam ades, părea însă că secase deodată izvorul de nesfîrșite destăinuiri Amîndouă simțeam acea jenă de a tăcea ceva ce aveam de spus. Timpul, care altă dată ne părea prea scurt pentru tot ce aveam de spus și de făcut, trecea acum atît de greu! Și una și alta ne dădeam samă de această schimbare. Amintirea timpului trecut ne făcea s-o ascundem, să voim a nu o simți, Pentru aceasta recurgeam la stratageme. Propuneam Nataliței să mergem la grădină sau la vre-o colegă, să cetim sau să jucăm concina prădată. Natalița se gîndea în totdeauna până să ia o hotărtre și, fără schimbare, Își alegea distracția care reclama mai mult timp.
Era în Septembre, în ajunul deschiderii școlilor, După îndemnul unor rude, părinții mei se hotărise să mă dea la un pension francez. Alergai la Natalița să-i spun.
— „Știam. Ortânsico, că mata ai să mergi departe... de minei mai greu, Trebue să-mi aleg: mă fac croitoriță sau rămîn cu patru clase primare, așa ca fata Marghioalei cea de colo, zise Natalița, arătîndu-mi o fată dormind pe prispa unei case. Ea-i Învățată satului, și cu ce-ași fi? Nu; mai bine să mor.”
Eram gata de plecare la Iași, cînd Natalița veni întrun suflet la mine.
— „Am să-ți spun ceva, Ortănsico, îmi zise ea, luîndu-mă la o parte.
— „Un secret?—,„Da, Ortănsico, și te rog să nu spui nici coanei Soficăi pănă nu se va hotâri, E un mare bine ce te rog «ă mi-l faci. Am auzit, mi-a spus odată vară-mea, Olga Ficdler, că-n pensioanele private se primesc fără plată eleve sărace care, după ce termină școala, sau chiar în cursul suprrior, dau lecții în școală, supraveghează, inslirșit se plătesc și ele cum pot de binele ce li s-o făcut M-am gindit, Ortânsico, că un an doi mai mult la pension, tot ar fi mai bine decît să mă hrânesc cu acul sau să rămîn acasă. Vorbeșie cu directoară și scrie-mi, Ortănsico, îndată, să nu pierd mult timp. Ce bine mi-ar părea se fim într-o școală... Cînd am fost la Roman mi-a dat doctoru Viedler cițiva franci, și, cu ce mi-o mai dat tataia la anu nou, Îmi ajunge pentru drum și o parte din cârți. De cărți nam să am mare nevae, dacă învățăm împreună, ca pănă acum”,
Fazaduind Nataliței să vorbesc cu directoară Îndată ce voi ajun, -, ne despărțirâm, lăstnd-o mulțămită și veselă, cum n-o vâzusem de mult.
Drumul cu trenul, impresia pe care mi-o făcu acel oraș mare, Iașii, revederea rudelor, școala, insfirșit toată această mare schimbare în viața mea, mă ameți într-atît. incit uitai citeva zile făgăduințile cc le făcusem Nataliței. Aceasta, nerăbdătoare, îmi scrise: „dacă nu răspunzi îndată, iau pinză, foarfeci, ață și plec”. Nu știam ce să fac, cum săvorbesc cu directoară, căreia nici nu Îndrăzneam să-i stau în față, Fâgăduisem Nataliței, Inchipuîndu-mi pe directoară ca o altă domnișoară Platon. Timiditatea, jena ce o simțeam În fața doamnei Gallet, stabilea deosehirea care era între cele două directoare. Pregâleam în minte tot ce aveam de spus, mă duceam tn cancelarie foarte hotărită să vorbesc. Cînd d-na Gallet își ridica ochelarii pe nas și mă privea Întrebîndu-mă ce vreau? plecam ochii, bllbiiam numele vre-unei eleve și nu știam cum să nemeresc ușa...
După citeva asemenea expediții în cancelarie, pierdusem cu totul nădejdea să mă pot ținea de făgăduință, cînd, vorbind de acest lucru uneia din colege, aceasta îmi spuse:
— „Știu, prietena matale ar vrea să fie ca domnișoara Florian. Am auzit că-i de opt ani nici, li săracă, și madame Galtet o ținut-o fără plată; în schimb ea dă de un an lecții În școala și Înce repetitoriu de două ori pe săpiămină.“
Domnișoara Florian, căreia li vorbii în acea zi chiar, spuse doamnei Gallet motivul repetatelor mele încercâri, Directoară mă chemă de astă dată în cameră ei și mă puse să-i istorisesc cum ajunsesem să mijlocesc pentru acea fetiță. Chipul ei de a-mi vorbi mă încurajă atît de mult, incit li spusei în scurt lot ce mă împinsese să-mi iau acea însărcinare. Lirectoara mă netezi pe cap și-mi zise: „Tu esune bonne petite fille, dar acum n-o să pot primi eleve în condițiunile în care ar vrea să între acea fetița“, Dacă acest slirșit mă descurăjă, —În începutul vorbelor doamnei Gallet, în acele citeva cuvinte franțuzești Îmi era toată speranța.... Le repetai de mai multe ori în minte până ajunsei în clasă, Cea întâi elevă, care-mi eși Înainte pe coridor, trebui să-mi traducă „tu es une bonne pcetite fille“. Orișicind această părere a doamnei Gallet m-ar fi mâgulit, acum ea nu făcea decît să mă împace puțin cu mine însămi, De clud văzusem mai bine pe directoară, de cînd îmi vorbise atît de Îrumos, mă învinuiam că lăsasem să treacă atîta timp, că nu avusem indrăzneala să vorbesc, și că făcusem pe biata Nataliță să aștepte în zădar.
Nu știam ce să fac, în ce chip să-i dau răspunsul doamnei Gallet. Stricai o jumătate din caet făcind ciorne. ln una spuneam prea mult, în alta prea puțin, În o a treia nu eram destul de Înțeleasă,
Domnișoara Florian îmi veni în ajutor:
— „Ca să n-a superi prea mult pe colega ta, îmi zise ea, scrie-i că anul acesta nu se primesc eleve În condițiunile în care ar vrea să între ca, dar dela anul viitor... Astfel fi vei lăsa puțină speranță. și pănă la anu multe se schimbă“.
Așteptam nerăbdătoare răspunsul Nataliței, Ea îmi scrise că, după aliia tăcere, prevedea ce va veni, totuși era bine, mai bine decît se aștepta ea!
Natalița se hotărise să prepare singură clasa și, ca să facă voia părinților, urma și la școala profesională, un an numai „atît cît să mă învăț a ținea bine acu în mină“. Ne scriam des. Natalița îmi vorbea de profesoarele ei, care nu observau un lucru decît atunci cînd era rău făcut; de colegele ci, cu care nici ea nu știa de ce nu se putea înțelege; insfirșit de micile neajunsuri din familie. „Un an nu-i mult,,, nu uita să repete Natalița în toate scrisorile.
După dorința ei, li descriam cu deamănuntul viața din pension, tot ce învățasem și ce făcusem întro săptămînă. Recreația de Duminică era toată consacrată acestor comunicări.
Mă deprinsesem atît de mult să primesc vești dela Natalița în aceiași zi și aproape la aceiași oră, incit, atunci cînd ele soseau cu o întîrziere cît de mică, mă simțiam parcă lipsită deceva absolut trebuincios, O nespusă neliniște mă cuprindea, și nu-mi aflam loc pănă ce nu primeam scrisoarea așteptată. Într-o Duminică nu-mi veni de loc acelziar săptăminal. La citeva scrisori, pe care, în afară de ziua fixată, le scrisei Nataliței, iarăși nici un răspuns. Nedumerirea mea nu ținu mult: aflai dela tată-meu vestea tristă de nenorocirea care lovise familia Bânulescu. Nu se știa prin ce împrejurare conu’ Sctrlat fusese tîrît de alții într-o afacere, care-l duse-se înaintea justiției și de acolo la Închisoare preventivă. Natalița era acasă bolnavă. li scrisei iar, fără a primi răspuns. Cînd venii în vacanța de Crăciun, fără vre-o altă explicație. mi se interzise să mă duc la Natalița, Pe toate cunoștințile noastre, care ar fi fost în măsură să-mi spue ceva de dînsa, le întrebam fără a putea afla mai mult decît știam eu, Bănulescu era închis și fata rău bolnavă. Cu toată frica ce aveam să nu afle mama, scrisci Nataliței prin moșu Vasile, vizitiul nostru, rugînd-o să-mi răspundă tot prin aceeași poștă. Îmi pare că văd acea scrisoare pe care mă dusei s-o iau diu grajdiv. Cuprinsul mi-l amintesc ruvint cu cuvînt, pentrucă el mă impresionă adînc:
„La noi, Ortânsico, e mare nenorocire. Tataia.... vei fi aflat ce i sa întîmplat. Eu simt că am să mor de supărare, dar n-ași vrea să mor, Ortânsico, Înainte de judecarea procesului tataei, cînd știu eu bine că trebue să-i iasă dreptatea. Tare-mi pare râu că nu vii la mine. Cred că nu te lasă coana Sofica. Nici bunița nu se mai duce. De ce s-or fi supărat 7 Fu nu știu, dar mata știi Scrie-mi cînd poți, tare mă mingii, și trimete-mi cârți să citesc”,
În casă se vorbea rar de Bănulescu, și, cînd prindeam cîte-o vorbă, mintea mea se pierdea în interpretări care, totuși, nu-mi ajutau se aflu mai mult decît mi se spusese,
Într-o zi auzii pe tatăl meu zicînd mamei:
— „Mine mă duc la Odobeni, se începe sesiunea Curții cu juri. Dear scăpa bietul Bănulescu, plătește păcatele vulpoiului de Simionescu. Dac-oiu cădea între jurați, știu cu ce să le spun, știu eu unde-i slabă ața...
— „Păcat de dinsu, săracu, urma mama, și de fată li mai păcat. Dacă nu-i achitat tatu-so, moare Natalița. Mi-a spus Manoleasca că a dat-o în atac, supărarea asta are s-a omoare săraca.
Pe atunci nu știam gravitatea acestei boli și nu Incetam să întreb pe oricine, chiar pe slugi, ce fel de boală-i atacul, dacă-i mai râu că tusa măgărească, gilcile și chiar decît coriul!
— „Ră boală, dudue, zicea Catinca bucătăreasa, mai ră și decît lungoarea, laca așa, te stingi pe chicioare. Nevasta lui Zăhărescu, Dumnezău s-a certe, de atac o murit. Cică și duduia Natalia lui conu Scirlat tot de atar zace. Să nu te duci acolo, duduce, că-l iei, zăut”.
În scrisorile ce-i trimeteam Natalifei prin moșu’ Vasile nu pomeneam nimic de boala ci. Pe motiv câ eram nemulțămită la pension și nu mai aveam ce-i spune nou, Incetai corespondența dela școală, pentru a nu mai ațița în sufletul Nataliței părerea de rău, care părea acum amorțită de acea mare durere suHetească.
într-o zi, în scurt timp după vacanță, aflai dela tată-meu câ Bănulescu fusese achitat cu mare majoritate de voturi. Scrisei Nataliței, arâtindu-i, cum puteam cu mai bine, mulțămirea pentru sfîrșitul pe care-l așteptam.
Ea îmi răspunse citeva cuvinte numai: „De cînd o eșit dreptatea tataci, de cînd o fost achitat, parcă nu mai am nici o darință. De voi muri, Ortânsico, mor mulțămită“.
Mă gîndeam întruna, și-n mintea mea de copil nu se putea cristaliza ideia că Natalița să fie atît de greu bolnavă și să moară. Știam frica ei de moarte și nu înțelegeam cum ajunsese ca so poată privi cu atîta nepâsare. — lÎn vacanța Paștelui nu putui comunica nici într-un chip cu Natalița: plecase cu coana Catinca la Roman.
lntr-una din cele Întâi zile ale vacanței mări, veni la noi coana Catinca. Tristă, slabă, girbovită, biata bătrînă era de nerecunoscut. Cînd mă văzu, i se umplură ochii de lacrăâmi. MĂ îmbrățișă sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii.
— „Draga buniței, Ortansica, tare îmi mai eră doru de mata. Natalița... Nata...lița, putui deabia auzi În plinsul care zguduta tot trupul bietei bătrîne. Se duce Natalița! Mi-o spus nepotu ca nu mai scăpa... ea tare te dorește, Ortansica, m-o trimes se mă rogu de coana Sofica ca se te lase se mergi la dînsa“.
Ca să-mi ascund lacrămile, mă prefăceam a căuta În săltarul mesei lingă care ședea bătrina.
— „De ce n-ai venit la noi atîta timp, Coană Catinco
— „Dușmanii, Ortansica, numa dela pricina lor, Îmi șopti ea, Cînd o fost Închis Scarlațel, toți o zis ca o fost lucrat de conu Mihalache. Eu, prosta, am venit atuncea la coana Solica s-o întreb, și coana Sofica m-a dat afară. Acuma, la judecata, s-a văzul, Ortansica, cît o făcut conu Mihalache pentru poi. Dumnezeu să-i dee sănătate și norocu, zise bătrina făcind cruce, După judecata am venit ln coana Sofică se mă rogu se ne ere, și coana Sofica O zis că n-are nimica cu noi. Ortansica, Ortansica, suntem tare bătuți de Dumnezeu. Scarlațel rău bolnav în pat, Natalița... Ochii hătrinci se înecau iar în lacrâmi.
Mama intră în casă.
— „Sărut mina, coană Catincă. Ce mai faci
— „OEI OEI O[! coana Solică, fu răspunsu bătrînei, din ai cârei ochi curgeau șiroae de lacrămi. Am venit, coana Sofica drava, se mă rogu se dai mata voce la Ortansica se morga la Natalița, tare o dorește s-o vadă.
„Conu Scirlat e mai bine?
— „Nu, Coana Sofica, nu, slab tare Scarlaței. Nu mininca nimica, nu dorme, se vaita toată ziva și noapte, de se rupe inima... Doamne, Doamne, invocă bătrina sculîndu-se în picioare și Îndreptîndu-și privirea spre iconostas —ia-mă, Doamne, nu mă osindi la ateta nenorocirea... Haidem, Ortansica, că-i tare mult pana la noi“,
— „Du-te de te îmbracă, îmi zise mama, și, făcindu-se a-mi așeza pieptenele de pe cap, îmi șopti: „Să n-o săruți și să nu mininci nimic după Natalița”.
De mină cu bătrina, ne scoboram încet spre sat. Tăceam amîndouă. De frică să nu stirnesc plinsul bătrînei, n-o întrebam nimic de Natalița. Coana Catica părea preocupată de ceva, De odată înceteni și mai mult pasul, aftă adînc și-mi zise:
— „Ortansica draga, mi-o spus nepotu, doltor Fiedler, ca Natalița are o bola de care sc umple. Mata s-o săruți pe fruntea.“
Ajungînd la poartă, încercai s-o deschid. Coana Catinca mă opri.
— „Nu poți Ortansica! S-o stricat, și daca nu-i Scarlațel.. m-are cine,“ zise bătrina bătind cu pumnul în portiță.
După citeva bătăi, auzii scirțiind ușa bucătăriei și pași greoi pe lespezile de piatră de lingă poartă,
— „Cine-i acolo? întreba Heana,
— „Noi, Ileana, hai deschide mai repede”.
Servitoarea ridică puțin portița-n sus, o zgudui și o deschise...
— „lrrra! duduia Ortănsica. Ghine c-ai mai venit că taare de mult n-ai mai fost pe la noi, dudue — ptiu! să nu-ți hie de diochi, taare ai mai crescut Da poltim inuntru,“ zise HNeana dîndu-se la o parte.
Intrînd în ogradă, rămăscei pironită în loc. Totul mi se părea străin, sălbatic. Din iarba atît de bine îngrijită altă dată se ridicase acum o pădure de urzici, patlagină și scai, Buna-dimineața, care acoperea odată tot gardul grădinuței, rămăsese mică, închircită și Inăbușifă de copăceii de cucută. În grădinuță se mai vedea ici și colo cîte un fir de rozetă. Coana Catinca, observînd impresia dureroasă ce-mi făcea acea părăsire, acel pustiu, dâdu desnădăjduit din cap, arâtindu-mi, din ochi numai, fereasta etacului unde zăcea Natalița, Ca și cînd arfi voit să mă pue mai iute în fața altor „lucruri mai vrednice de impresia ce-o aveam, coana Catinca mă luă deodată de mină, îndreptindu-mă spre ușa dela sală. Coana Maria îmi ieși înainte,
O arătare, biata coana Maria, Umbra zimbetului ce-l încercă văzindu-mă, fu o strimbătură.
— „Bine ai venit, Ortânsico, tare te mai dorește Natalița. Coana Sofica s-o supărat pe noi; dar pe mata de ce te-o oprit să vii la fata noastră? Natalița îi tare slabă. Mata să nu-i spui, și să nu cumva să te miri, mă roy matale“,
Coana Maria deschise încet ușa dela etacul Nataliței. Prin pinza groasă dela stor străbătea o lumina atît de slahă, încît deabia putui distinge patul unde zăcea Natalița. Coana Maria se apropie de bolnavă și-mi făcu semn să mă opresc la ușă.
Acum, cînd ochii mi se mai deprinsese cu întunericul, vedeam pe Natalia culcată și Întoarsă cu fața spre părete. Simțini! pe cineva lingă dînsa, ea mormăi citeva cuvinte pe care nu le înțeleserăm nici eu, nici coana Maria.
— „Ce-ai zis, Natalițo? întrebă ea, apropiindu-se și mai mult de pat”,
= „Am zis... am zis că ați face tare bine să mă mai lasați în pace. Ce tot umbli pe-aici, mamae? O vinit bunița 7? dar Orlânsica? Așa-i că n-o lasă coana So...” O tusă ușoară li Inecă vorbă.
Cu vocea răgușită, stinsă, în care totuși <e distingea o imputare, Natalița ”urmă: „Vă învirtiți de dimineață până-n sară împrejuru meu. Nici mata nici bunița nu vă gîndiți să-mi dați doctoria regulat. M-am săturat, mamae, de stat în pat. Asta mă slăbește, nu vezi?
— „Eu venisem acuma să-ți dau siropu, bunița e dusă la Ortânsica, aud poartă, mi se pare că vine,”
Pe cînd vorbea, coana Maria îmi făcea semn să mă ascund după-un dulap.
— „Uite, mamae, uită-te, vine Ortânsica 7 Ce stai așa? Ridică storu, du-te afară de vezi vine? Nu, mamae? Vino ’ncoace, dă-mi mina să mă ’ntorc pe dreapta“,
Coana Maria aplecîndu-se peste bolnavă îmi arâtă ușa. Trecui nesimțită în camera de alături, de unde, prin întredeschizătură, ascultam tot ce vorbia Natalia.
— „Încet, mamae, ce mă zmuncești așa? tare ți-s slabe mînile, parcă ar fi de lemn. Salteaua asta cînd o mai prefaceți 7 îi ca o scîndură de tare!
Dupăce ajută pe Natalița să se întoarcă pe dreaptă, coana Maria veni după mine în camera de alături, și-mi șopti:
— „Uitasem, Ortănsico, să-ți spun că Natalița nu-i cum o știi, boala o făcut-o tare supărăcioasă, să n-o confrezi, mă rog matale. Stăi aici, câ te chem eu“.
Coana Maria deschise încet ușa și «puse Nataliței:
— „Vine și Ortănsica cu bunița, îi prin ogradă...
Privind prin perdeaua dela geamul ușii, vâzoi pe Natalița făcind o sforțare ca să se ridice, Coana Maria o ajută așezîndu-i perinele mai sus,
— „Așă, așa. mamae, zicea ca mulțămită, Acumă-i tare bine. Cheamă pe Ortânsica“,
Coana Maria trecu pe lingă mine în sală, se întoarse, mă luă dela ușă și mă trecu În etacul Nataliței. Cu toată hotărîrea mea dea mă stăpini, cînd o văzui, rămasei ca de piatră în mijlocul odăii. Ceia ce sta acolo-n pat nu era Natalița, nici măcar o asemănare a aceștia; era o alcătuire de oase îmbrăcate într-o piele galbănă lucioasă! Natalița, În bucuria de a mă vedea, nu vbservă impresia ce-mi făcuse, nici nu avu timp, căci, Împinsă pe la spate de coana „aria, păream a alerga spre patul ei, Natalița îmi întinse amîndouă mînile, Eu o sârutai pe frunte,
— „Ce? Ortânsico, mă sâruți ca bunița și ca popa? Așă-i moda la școala voastră, ori așa scrie la carte? Se poate, Ortănsico, să nu vii atîta timp pe la mine? Am fost bolnavă rău, supărată de moarte, și mata știai, și nai venit,
— „Ce eram să fac, Natalițo. Nu mă lăsa mama, am auzit că se sflădise cu coana Catinca și de asta... Pe ascuns nu puteam.
— „Ai dreptate, zise Natalița, inglrind deabia, dar tare mi-o mai părut rău! Dacă veneai pe la mine, cine știe... poate Îndurăm mai ușor supărarea care era cît pe ce să mă dee gata. Am primit toate scrisorile matale, nu ți-am răspuns, pentrucă tot ce ți-ași fi spus, știai dela alții...”
Natalița tâcu deodată, se șterse pe frunte cu batista pe care-o ținea În mină, opri un acces de tusă înghițind de mai multe ori, apoi urmă:
— „Știi că am intrat la școala profesională, Cînd s-o întîmplat istoria cu tataia, m-am Întors acasă, m-am imbalnăvit de supărare și iaca, pănă mai dăunăzi credeam că mor. Acuma sint mult mai bine, nu mă doare nimic, sint tare slabă. M-ași îndrepta mai iute, Ortânsico, dacă ași fi mai bine îngrijită. Mamaia trebue «â caute pe tataia care-i bolnav dincolo. De cînd o avut supărarea ceia, tot așa o duce. Bunița, sâraca, nu mai poate, uită, n-aude nici cît auzea Înainte, și de clt să țip, mai bine răbd. Vezi? astăzi n-am luat Încă din siropu cel de pe masă, care-mi tare tare bine. Dă-mi mata, Ortâănsico, o lingură plină“.
Destupai sticla ca să torn. Natalița mă opri.
— „Miroase, Ortânsico, și gicește cu ce-i făcut?
-— „Hrad, așa mi se pare,
— „Mai sint multe, zise Natalița zîmbind, gudron, creasol Am pus pe Ileana să întrebe pe șpițer pentru ce se dă siropu ista, și el o spus că-i pentru atac. Eu, Ortănsico, am fost aproape, aproape de tot, dar bine câ a dat Dumnezău să scap. Dacă nu era tataia achitat, mă duceam”,
Coana Catinca ne aduse pe tablă dulceți și apă.
— „la mult, Ortânsico, Îmi zicea Natalița, știu că matale ți place șerbetu de alămie. Eu am spus buniței să facă pentru mata.
— „Nu iai, Natalițo?
— „Nu, că mă zglrie pe git, și deabia acuma so mai rărit tusa, Ori... dă-mi, bunițo, da nu malt.
Coana Catinca înfipse vîrful linguriții în șerbet și-i dădu Nataliței; apoi voi să plece,
— „Stâi, bunițo, ce lugi așa 7? mai dă-mi, iaca, pune-mi aici pe lfarfurioară, zise Natalița Întinzînd lingurița cu care luase ea. Decît dulceață, bunițo mai bine mi-ai da să mâninc, — Mă postesc, Ortâănsico, numai lapte și ouă îmi dau. Eu ași mînca mult și bun, știi, cum mîncăm noi odată. Ași prinde putere ca să”... Un nou acces de tusă o întrerupse zguduind-o toată.
— „Acuma, Ortănsico, tușesc rar, și nu mă măi doare nimica, dar înainte, cînd eram bolnavă, mi se părea că se rupe ceva În piept După toată supărarea, nu știu de unde o mai venit și bronșita asta!”
Coana Catinca, care auzise pe Natalia tușind, alergă să-i dea siropul.
— „Tîrziu, bunițo! Lam luat, Dacă ar veni Ortânsica mai des pe la mine, eu m-ași îndrepta mai iute... Bunițo, ce face întâia 7 s-a sculat?
— „Nu, Natalița, răspunse bâtrina, privind în altă parte. Are să se scola peste trei, patru zile.
— „Lareu, bunițo, tare greu mai trec acele trei zile! Știi mata, Urtănsico, că de-o lună îmi tot spun amîndouă, câ tatai a are să se scoale peste trei zile, și cu nu-l vâd..., nu-l aud. Ce“a fi oare? L-or fi dus la spital? Știu cu, poate că m-o amăgit câ tataia o fost achitat, poate că lor fi dus iar la Odobeni! Eu nam voce să trec dincolo, Nu vrau, nici bunifa și nici mamaia, să mă ajute să fac clțiva pași, parcă ași fi o piatră de moară! Te rog, Ortănsico, du-te mata de vezi Hi aici tataia? în casă? În pat 7 numai atîta ași vrea să știu. Orice-ar fi, te jur să-mi spui drept“,
Deși știam sigur că Bănulescu era în casă, pentrucă în trecere îl văzusem prin geamul dela ușă odăii lui, mă supusei dorinții Nataliței.
Conu Scirlat mă văzu cum îl priveam prin geamul ușii și-mi făcu semn să intru înăuntru,
— „Or-tân-sica, zise cl Încet, silabisindu-mi numele, tare bine ai făcut să vii la Natalița. Apropie-te să te sărut“.
Mă plecai pănă la obrazul lui și numai atunci putui să-l vâd bine, Nu-mi păru atît de slab cît mult schimbat. Nu mai erit el, avea ceva straniu în figură, care mă făcu să mă depărtez îndată,
-— „Cumo-ii Natălița? mă întrebă el, fixÎndu-și ochii asupra mea, ca și cînd ar fi voit să gleească adevărul din expresia figurii. Maria și mama mereu îmi spun câ-i merge bine. De ce atunci nu vine s-o vadă tataia 7 Mi-i frică să nu mor, zise conu Scirlat acoperindu-și Îața cu amîndouă minele și izbucnind în plîns. Eu, Ortânsico, cum vezi, nu mă pot mișca ca să mă duc dincalo, și Natalița trebue să fie și ca tare râu, dacă nu poate veni până la mine“.
Coana Maria, care intra în acel moment în oadâe, îmi veni în ajutor
— „Ți-am spus, Scirlate, că fata merge spre bine; trebue să stea hiniștită în pat. ȘUi că i-ar face rău să le vadă așa bolnav“.
Conu Scirlat părea că nu aude nimic, se uita lung la mine și mă întrebă:
-— „Natalița știe că cu sint așa de greu bolnav?
— „Da, cucoane Scirtat, dar, pentrucă nu te vede și nu te aude, nu-i vine să creadă că ești aici în casă. Natalița Își Închipue câ ai plecat la spital și cîte altele“...
— „Mario, dă-mi un plumb și o bucățică de hîrtie“,
Conu Scirlat, văitindu-se la cea mai mică mișcare, așeză hîrtia în palma stingă și scrise citeva cuvinte. Fl îmi dădu să duc Nataliței acea duioasă misivă-
Ea o luă, îmi zise să ridic bine storul, se uită deaproape la scris, apoi mi-o dâdu zicîndu-mi:
— „Citește-o mata, Ortănsico, așa am s-a înțeleg mai bine.“
„Nataliță, draga tataci, te rog să fii cuminte, să stai tare liniștită În pat, ia doctoriile regulat; minincă bine, ca să ie Îndrepți mai iute. De mine să n-ai grijă, mi-i mai bine, dar trebue să ascult doctorul, să stau în pat nemișcat. Peste citeva zile avem să ne vedem. Te sărută cu drag tataia“.
Cînd sfirșii acele clieva rinduri, Natalița izbucni în plîns,
— „Acuma plîng de bucurie, Ortânsico. Ce bine ai făcut c-ai venit; parcă mi-ai dat sănătate. Ar fi trecut timp mult și bine pănă să le dea dumnealor În cap să mă convingă câ lalaia-i aici, așa cum te-ai gindit să mă convingi mata. Hui, Ortânsico, mai citește odată. Da, da, mi-ai dat sănătate, dar cu ce să-ți dau matale? iaca..... uitam..... ți-am păstrat șerbet.”
Deși îmi spusese mama să nu mininc nimic după Natalița, și coana Catinca mă prevenise că-i boală molipsitoare, mulțărnirea cu care Natalia îmi păstrase și-mi dădea acea dulceață, mă făcu să n-o pot reluza.
— „Ce bine mă simt astăzi, Ortânsico; dac-au să fie trei zile tot așa. mă pot scula din pat: mai stau vreo săptămînă-n casă cu tataia, pe urmă vin la mata, mergem cu trăsură la schit, luăm: cu noi cărțile, Îmi arăți ce-ai învățat tot anu și de la Sep... tem...bre..., Natalița tuși tare, scuipă în batistă și se uită de aproape, merg la Iași“.
Se întunecase, mama trimesese de mult trăsura ca să mă ia. Nu puteam pleca, parcă ceva mă oprea-n loc. Natalița mă ruga să vin și a doua zi.
— „Dacă nu mine, măcar poimîne, Ortânsico; dar să vii mai devreme, așa cum veneai odată...“
Spusei mamei tot ce văzusem, ce auzisem, Insfirșit tot ce mă impresionase. Văzînd-o înduioșată, îi cerui voce să mă mai duc peste citeva zile la Natalița. Mama îmi dădu voce, dar în acea zi chiar, des de dimineață, auzirăm trăgind clopotul cel mare, —Cine-n fi murit? întrebă mama pe o lemee care venea dinspre partea bisericii.
— „Da, duducă, cică o murit conu Scirlatl Bănulescu.
— „Cum se poate? nu cred, zise mama holbind ochii, Iu-te degrabă, Ortanso, și trimete pe Vasile să întrebe la biserică
Zvicnindu-mi inima, împleticindu-mi-se picioarele, ajunsei la grajdiu.
— „Moș Vasile, du-te degrabă la conu Scirlat și vezi ce-i acolo?
Ca să se întoarcă mai iute, bătrînul șe sui întro căruță. Mama și cu mine așteptam în colțul cerdacului. Trecea multă lume din sat, dar parcă, și uneia și alteia, ne era frică să întrebăm.
— „Lei, moș Vasile?
— „O murit, o murit conu Sciriat astă noapte, Dumnezău să-l erte, Cică s-o bătut tare mult cu moartea. l-o jele acolo, duducă, de plîng și chetrile. O spus Ileana că duduia nu știe c-o murit tatu-su. Coana Catinca râăcnește în bucătărie, coana Maria îugea prin livadă curat ca o nebună. Lingă mort îi numai Maria tiganca și dascălu Bosinceanu“,
— „Mamă, cu mă duc la Natalița.
— „Pentruce?
— „Ca să stau cu dînsa pănă a îngropa pe conu Scirlat“.
— „Nu trebue, nu se poale săte duci acuma, copiii n-au ce căuta la morți.
— „Nu, mamă, eu mă duc la Natalița !“ —Nu mai putui zice nimic și izbucnii în plîns.
Spre sară, veni coana Frosa, prietena mamei, îmbrobodită cu zăbranic negru,
— „Vin de la Bănulescu, Vai, coană Sofică, mare nenorocire! parcă o câzut un blăstâm peste oamenii iștia; pe tată Il duce la biserică și fata, săraca, deabia mai suflă.
— „Știe Natalița c-o murit tat-so?
— „LU pâzit-o bietele femei deajuns, dar cum li ea simțitoare, s’0 priceput. De astăzi dimineață țipă, și acuma, cînd am plecat, era mai mult moartă. Astăzi i-am ținut de trei ori luminarea, Nici nu cred să mai ajungă ziua de mine“,
— „Mamă, lasă-mă la Natalița!
— „Nu se poate, nu se poate; ți-am spus și nu înțelegi, nu se poate”,
Adormii plîngînd, și a douazi de dimineață mă trezii În sunetul clopotului, Murise Natalița,