Lorelei

Partea întâi. Pe harfa răsturnată a ierburilor

TALE, VARĂ...”

Trenul se opri leneș, cu un fumător posomorit la fereastra unui compartiment de clasa întâia.

Gară mică.

Tot așa trec, cu literă mică, versurile lui Francise Jammes, ducând în trap mărunt spre cerul cel mai dulce, și-n varatec parfum de sulfină, livănțică, mintă și romaniță, numele fetelor de altădată.

Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întâmpla în lumină de Iunie. Sosise în dosul gării o vast,ă trăsură de țară, veche și ponosită, adusă de niște căluți zburliți și urechiați, cam rudă cu măgărușii. Un .zâmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grâu și maci.

La gâtul cailor cânta lin cling-cling de clopoței.

O fată vorbea tare ca vrăbiile în luna cireșelor, și râdea cu dinți proaspeți; a doua, mai cuminte, mai măicuță la umbra genelor negre, avea în brațe un mănunchi de flori câmpenești, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării de pai, împletite m Ardeal, abea puse pe creștet — plutind în soare ca lotușii pe ape — și prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vântul. Rochii de pânză, cam mototolite, cu mâneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din față, prietene tinere care s-ar scoborî din acelaș scrînciob unde-au plutit rîzând alături aninate în soare, cer și vânt, la fel vii, la fel amețite de vară, aducând pe pământ un neastâmpăr aerian.

Și în jurul ]or, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire și o foiala de hulubi speriați, pachete, pachețele și coșuri de papură, toate făcute și legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucșit, încins cu sfoară și frânghiuță, un thermos și o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rândunele piuind subt o streșină. Din trăsură mai coborîse o babă cernită; de pe capră, un moșneag cu musteți fudule și coada biciului înfiptă în carâmbul cizmei. Iar cânele ciobănesc, mițos, hirsut și plin de scaeți, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitații trandafirii de limbă lungă, răstindu-se c-o bruscă tresăltare mânioasă la câte-o muscă.

Fetele se mișcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba și moșneagul, cu grabă terestră de broaște țestoase, aduceau spre tren calabalâcul.

Fata cu glas vesel sosea cu biletele, ținând un coșuleț într-o mână. Dar chiar lângă scara vagonului se împiedecă și căzu, răstumând coșul cu cireșe negre drept în fața trenului. Bombate și elastice, hultoanele se risipiră ca o turmă de mânji sălbatici într-o depărtare văzută de sus.

— Vai de mine!

Se și ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămânând atârnată de elasticul alunecat în jurul gâtului. Negru, des și creț, părul îi împrejmuia compact tâmplele și ceafa, uniflându-se tumultos, c-un fel de mișunate sălbatecă și ageră, ca hoardele barbare, călări venite și cu suliți, în jurul unei însorite cetăți cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii și gâtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereții.

Mâna celeilalte ii cuprinse afectuos umărul, împingând-o ușor spre scară.

— Hai, Luli, hai, pleacă trenul.

Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se ușoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzișuri de crâng.

Luli făcu o mișcare de cumpănă nehotărîtă între tren și cireșe, dar învinsă de gornița plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji.

Atât. Trei minute.

Dar între miliardele de minute ale vieții, sure ca pânza păianjenilor morți, acestea se iviseră ca grația și prospețimea unor aquarele de Tonitză.

Trenul porni.

Un căluț întoarse capul după tren, trimețându-i zvon blând de clopoței rămași în soare de Iunie, cu numele fetelor de altădată.

Fumătorul posomorit dela fereastra compartimentului de clasa întâia, aprinse o nouă țigară dela focul celei pe sfârșite, dar nu pentru timpul încet și lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci când, într-o carte anostă, descoperi un citat încântător.

C-un deget, Luli își scoase elasticul care-o strângea de gât, răsturnându-și pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile își potrivesc părul cu mânile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoe. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vânt, afirmând conturul vitalității lui vibrante. Și avea gâtul acela avântat, galeș și mlădiu, înduioșetor de pur, al adolescenților decapitați în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Și cași aceștia, rămași la fereastra creștină a veșniciei lor, — cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziți de lacrimile picurate după cireșe, Luli avea o gravitate meditativă, cașicum ar fi ascultat zvonuri și coruri într-o depărtare a sufletului și a vremii.

Parcă o uitase pe Gabriela, deși numai ele erau în compartimentul de clasa doua, față în față, lângă fereastră, hurducate de roțile aceluiaș tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluța cafenie, rămânând în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stânci calcaroase: arșiță de Iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul și în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseța învăluirea soarelui, dar parcă o și hrănea ca pe fructele tropicale.

Alături de Luli, Gabriela nu mai simțea nevoia cărților, măcar ținute pe brațe, dacă nu și cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriți, preajma lui Luli îi dădea o ușoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simțit delaolaltă teama și ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanță care înlătura echivocul. Un lied de Schumann té tulbură ca prezența dragoștii la optsprezece ani, fără să-ți dea nevoia de-al strânge în brațe, de-a-l avea numai pentru tine, d-e-a-i spune „tu“ ochi în ochi, respirându-l posesiv. Așa se simțea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încântare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau același firesc, același calm și aceiași intimitate ca și până atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici noua ei situație de profesoară a lui Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea față de Luli, coincidă cu surpriza apariției, după o despărțire de patra ani, a unei fetițe numită „Luli-boy“ odinioară, revăzută atunci, pe peronul gă-.. rii Galați, cu mirare, alta deși aceiași, nouă.:’v~-

A cași numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei deprinsă ani dearândul să-i spue Luli-boy, adică băețelul Luli.

Când se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod și o fetiță. Tatăl lui Luli, până atunci judecător de instrucție la Bârlad, fusese avansat judecător de instrucție cu grad de președinte la Galați, unde tatăl Gabrielei era avocat, i tot dela Bârlad venit înainte de căsătorie.

— Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguță cu ea.

E greu să fii „drăguță” cu prietenele impuse de capriciul tatei, mai ales când ești fetiță singură la părinți, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea și „Cică” fiindcă numele Lucica, dat de părinți, nu încăpuse încă întreg prin gurița ei până la trei ani, iar de atunci, mândră se vede că toate poveștile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag și goarnă, începea și ea mai toate frazele, cu un ,,ci-că“ spus c-un fel de trufie zburdalnică de mânzoc care nechează cu capul în sus, scuturându-și coama.

— Ci-că tu cine ești?

— Gabriela ’Nei.

— Spune și mata frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, dela spate.

Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putință ca o fetiță știutoare de povești să nu cunoască numele ei cel care mergea în l-runtea alaiului Zânelor, Zmeilor, și FețilorFrumoși?...

— O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cică. Știți, e cam sălbatecă, — o scuzase zâmbind magistratul.

La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi și păr. Un păr și niște ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creț, slabă ca un greer de iarnă, o paloare caldă, și un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii ca o țigancă cu mânile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cât timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiței jucăriile tale“.

Gabriela o luase de mână să o distreze. Dar mânuța cu degete lungi îi scăpase din mâni ca o șopârlă.

— Ci-că fii tu calul meu.

Imperativ.

Gabriela fusese; era bine crescută.

— Ci-că tu ai păpuși?

Le avea intacte în somnul lor de Domnițe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducân-

G du-le la răsboi în pas de defilare, cu trâmbițe în glas și armate dușmane în mâni.

— Ci-că, tu ai doctor?

N-avea.

Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpușile făcuseră atâtea vitejii — spunea Lucica — încât erau numai bune de înmormântat.

Peste puțin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază, că părinții micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Și câteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de știrea părinților, ,— intrase pe la bucătărie și o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în brațe o păpușă gătită ca miresele, spunându-i cu un ton de protectoare do j ană:

— Ci-că să nu mai plângi la răsboi.

Și fugise cum venise.

Păpușa fusese curcubeul de după furtună.

Lucica Novleanu era mai puțin ciclon decât părea la primul contact. Putea să asculte povești ceasuri dearândul, mult mai concentrată decât copiii cuminți. Le asculta însă, fără lene, fără somnolență, fără „cap în poală“, cù dinții încleștați, cu bărbia proectată înafără, rezemându-și capul slab și palid în mânuța uscată cu degete prelungi. ^Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Îți venea s-o îmbraci cu șalvari, ’ punându-i mărgele albastre la gât, brățări în jurul gleznelor, și pe cap basma de culoarea macului.

Gabriela nu se mai putea gândi la povești, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultându-le. La început poveștile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blând.

Lucica nu-i mulțumea. În schimb însă, apărea din senin aducându-i cele mai ciudate daruri: burateci, greeri, fluturi, clei de cireș, pui de șopârlă, broaște țestoase, licurici, o demnitate de șef de trib african împrietenit cu o față albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absența ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici-o distracție nu-l putea acoperi. Avea firește, prietene de vârsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, și vorbi. Niciuna însă nu se apropiase de ea ca Lucica, în clipele când o asculta, privind-o cu ochi de țigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse dela răsboiul păpușelor. La „Gabica” era cuminte. Când era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împelițat. Era în ograda ei ca o ploae de vară, până și pe acoperiș, cântând, râzând, dialogând cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cânii și pisicele, organizând mereu răsboae din care nu eșea mai cruțată decât păpușele Gabrielei, căci genunchii, coatele și fruntea ei, dela cucui până la zgancă, purtau toate semnele eroice.

Apoi venise faza „Luli-boy”.

La șaisprezece ani, Gabriela era domnișoară cu admiratori, pe câtă vreme vecina ei era o Scufiță Roșie din cursul inferior cu nota șase la conduită. Avea obraji sănătoși de ulcică țărănească plină cu căpșune, aciași ochi splendizi de șatră, și un năsuc tot atât de impertinent ca și răspunsurile ei. Dar abea crescuse.

Vecine, veneau la școală împreună, și împreună se întorceau acasă. De când începuse să învețe englezește, Gabriela îi spunea „Luli-boy“. Îi bătea dimineața la fereastră și Luhboy apărea cu bereta pe-o ureche, mâncând totdeauna pe stradă o felie de pâne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa șasea, decând cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnișoara Țitron: galbenă ca lămâia — ficat — și c-o ușoară dicțiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluța cu cerneală uitată la ea. Domnișoara Țitron o surprinsese înconjurată de fetele căre i admirau părul, genele și vivacitatea de veveriță îmblânzită.

— Ce cauți aci, fetițo?

— Am venit la prietena mea.

— Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăznește?

Dar Luli nu-și pierduse cumpătul. Scuturându-și părul, cu mișcarea aceia de mânz care nechează — păstrată din întâia copilărie, — răspunsese pompos, cum ar spune un rege, „poporul meu“:

— Clasa a șasea.

Zâmbise și profesoara.

De atunci, și în cancelarie, Novleanu Lucia era numită „prietena clasei a șasea“. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiță din cursul inferior. Dar cu toată diferența de vrâstă, de rang școlar, și cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela față de ea, Luli-boy nu era ordonanța Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfățat. Tovărășia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei care se bucura de o mare reputație școlară.

— Ce poți tu vorbi cu dracul acesta?

A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gânduri, filosofare în doi, confidențe, proecte împărtășite, complicitate mândră de generație nouă.

Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrâstelor — ireductibil pentru fete abea tinere, —- dar și din natura lui Luli-boy, atât de opusă Gabrielei. Căci Luli-bpy era un fel de Aghiuță care stimula în recreații duhul băețesc al cursului inferior, organizând tot războae, oarecum sportive: cu mingea, săniuța și chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stângace sau temerare se alegeau cu semne ca și păpușile Gabrielei.

— Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, — se spunea la liceu.

Pe câtă vreme Gabriela, cu toate că învăța tenis, patinaj, înot și călărie, și dansa pe deasupra, era socotită și școlar și extra-școlar ca o „intelectuală”-

Și totuși, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca și mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentându-le, parcă neluând în seamă diferența de vrâstă. Și ochii lui Luly-boy se deschideau gravi și arzători, ca și odinioară când era o mică țigăncușă albă care asculta povești. Parcă erau două ființe în ea: una care trăia exterior, pasionat și copilăros, vorbăreță, agresivă, numai clocot și neastâmpăr; și alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi.

1 Tot așa intra, fără s-o știe și s-o audă nimeni — cânii n o lătrau: avea darul de-a se împrieteni deîndată cu toate dobitoacele -— și se instala în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simțea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua până ce isprăvea, fără grabă, trimețându-i în treacăt un zâmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezența ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele, deschiși în fiecare seară la fereastră, într-același loc al cerului. Era de acolo, deși venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn dela bucătărie, și se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca și la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaș pe un vârf de munte.

— La ce te gândești tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mână, intrigată de perfectă ei pasivitate.

— „,Așa... départe...

Și mâna ei îngustă cu degete fine, făcuse un gest grațios, ușor, cașicum ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mâna cu care făcea numai drăcii, pe-afară.

Locul acela de lângă zid era al ei, cașicum ar fi germinat acolo.

Mai avea și alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învârtea puii în frigare, de-asupra jarului, ronțăind un morcov crud. La bucătărie i se spună Luluța, și era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de câni, de puii lor, și de tot ce se întâmpla cu fructele și legumele în apă și foc.

— Ei, Luluța nu-i ca duduia noastră, — spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Își vâra năsucul în toate oalele, cercetând și adulmecând, aducând Gabrielei miros de bucătărie și informații despre „ce-aveți la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste câtva timp, darul căpătase glas de bariton și năravuri păsărești. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, așa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrășase din cale-afară, făcând burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblânzit și că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mâncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorîș la Luluța.

— Tu? o întrebase Gabriela confidențial.

— El, — răspunse Luli, bătând din palme în chip de zbor.

Cărțile Gabrielei ea le tăia cu un cuțit de masă, care părea paloș în mânuța ei. Așa că era în curent cu toate lecturile Gabrielei, întâi pe titluri și fraze culese la întâmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiție. Cu lecturile personale și directe ajunsese la mușchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère și Turgheniev, ajungând până la Dostoewschi. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoewschi în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriașe, cu o mare seriozitate.

La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil.

— - De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineața când se duceau la școală.

— Am avut treabă, — răspundea mica școlăriță, evitând s-o privească pe cea din cursul superior.

Până când într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a a-. cestor dispariții și simțind și lipsa ei în odae, Gabriela plecase în investigație. O căutase acasă. Dar acasă toți o credeau la Gabriela. Nu era nicăeri. Însfârșit, printr-un pur hazard, ridicând ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiș.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărând din cerul hornurilor. Și scoborîndu-se de acolo îi încredințase la ureche secretul: aștepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a șasea.

Cum pui pe marginea ferestrei fărâmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori câte o surpriză: bomboane, fructe, ’âlune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. De aceia, mâna lui Luli, după ce se așeza, făcea câte o mică inspecție laterală. Gabriela o auzea ronțăind. De mulțumit, nu mulțumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieșiseră împreună. Luli o condusese la debarcader.

— Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, — o invitase ea, arătând o barcă multicoloră, cu motor și steguleț.

— Luli-boy, n-am bani la mine.

— Dar am eu, — zâmbise Luli deschizând mâna cu tezaurul.

Când venise ceasul despărțirii, Luli-boy era încă în cursul inferior. Gabriela absolvise liceul. Tatăl ei obținuse un post de avocat în contenciosul Băncii Naționale dela București, așa că plecarea ei la universitate însemna și părăsirea Galaților, a camaradelor de școală, a casei copilăriei și a lui Luli-boy. Maicuseamă. Accentul acestei melancolii de hotar, cădea pe Luli-boy. În ea se incarna intimitatea anilor de copilărie și de școală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, — în clipa călătoriei spre viață. Și totuși niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă decât în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încântată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. E-a fusese zâmbetul mutării, — zâmbetul copilăriei de care te desparți. Mică în sine, părea și mai mică alături de dulapurile scoase pe ușă și alături de camioanele cu cai normanzi..

La gară, lume multă venită să-și ea rămas bun. Luli, nicăeri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vre-o farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate că minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii. Și abia în clipa clopoțelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreațiilor școlare, Gabriela uitându-se din întâmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plângând cu ochii țintă la fereastră, mică și singură în fața trenului ca greerul baladei lui Topârcèanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic și amărât”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea în timp ce Gabriela lupta să deschidă fereastra. Dar Luli-boy, sub ochii ei înspăimântați, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, și zvârlise pe fereastră un mare pachet plat: ediția de lux a poeziilor lui Eminescu. Ș-apoi, fiindcă mai toți călătorii priveau scena, țipând la ea: „Ia seama, fetițo, are să te calce trenul!”, — își scuturase iar capul, și cu ochii zburliți de fulgere, scoase o limbă. ’ drăcească, lăsând trenul să defileze prin fața ei.

Cu tot plânsul, Luli fusese tot zâmbet în ultima clipă a despărțirii.

De-atunci, căile lor se despărțiseră, parcă pentru totdeauna. Luli — boy rămăsese la Galați, printre vechile amintiri, devenind „fetița cu care mă jucam în copilărie”. Așa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, grațioasă și zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului, în clipa unei întâmplătoare amintiri, fața Gabrielei, cu un zâmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat: „Ce drăguț copil”. Se gândea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universității: altă muncă, alte distracții, alți camarazi, alt oraș. Câtă vreme trăiseră alături, și-o încorporase ca pe-o amuletă, făcând-o să participe astfel la viața vrâstei ei. Acum însă, de când se despărțiseră, vrâsta devenise ocean între ele, păstrând-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct.

După ce-și luase licența, îndemnată pe deoparte de situația modestă a părinților ei încurcați bănește în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune, — iar pe de altă parte cuprinsă de dorința vieții neatămate, caracteristică mai ales generațiilor de după războiu, sătulă de tutelă și sedentarism, căutase o posibilitate de câștig oricât de modest, hotărîtă să-și treacă doctoratul în Utere1 fără de ajutorul părinților. Ocazia se ivise. Foasta ei profesoară de franceză dela Galați îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obținut prin politică. La început, Gabriela șovăise. Despărțirea de București nu era atât de ușoară. Dar zâmbetul glumeț al unei telegrame o hotărîse brusc, cum te-ar îndemna o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul.

Iată textul telegramei: „Vă așteptăm.

Clasa opta".

Știuse deîndată că pluralul o ascunde pe buli-boy.

Îi răspunse lui Lull:

„Sosesc.

„Gabriela”.

Dela București până la Galați zâmbise de atâtea ori, încât vecinii, curtenitori din clipa când se instalaseră, deveniseră Întreprinzători. Natural, n-aveau nici-un. amestec cu zâmbetul întors peste ani. Dealungul acestei călătorii și spre trecut, Luli era ca prezența sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rândunele, la ferestrele goanei. Și se mai întâmpla ceva în sufletul Gabrielei: involuntară mândrie a celui care vine de departe, călător, cu enigma pe umăr ca un șoim de vânătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjurați de cunoscut. Plecase abea ridicată de pe băncile școlii, ducând încă timiditatea și stângăcia provincială. Se întorcea dela București licențiată, profesoara foastelor ei camarade de liceu, ca după o victorie când ești tânăr. După anii de București, Galațul îi apărea mic și intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mână, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuș zburlit de zbor.

În clipa când luminile Galațului se iviseră cu ochi fosforescenți de buhne și pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă și bereta strâmbă, în fața trenului.

Asta se întâmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceiace căuta, când văzuse la ușă capul tânăr și solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare, — exclamase:

— Luli... rămânând cu ochii mari deschiși spre ea, cașicum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnișoară, unde-i Luli-boy?“

Înaltă cât și Gabriela, dela Luli-boy nu mai păstrase decât ochii, părul și mânile înguste cu degete prelungi. Îți venea s-o respiri, nu s-o privești. Și în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese brațele, spunându-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico“, — șoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deși Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă.

De-atunci începuse faza Luli.

Și de-atunci, Gabriela o observase-necontenit, mirarea și încântarea primei revederi prelungindu-se și înoindu-se. Era profesoara ei. și pe de-asupra locuiau împreună, căci părinții lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebue să te adaptezi, cedând din capriciile libertății tale, n-o atrăgea deloc pe-Gabriela; tocmai de așa ceva dorea să scape. Dar o atrăgea Luli. Din cauza ei numai, cedase stăruințelor, silind însă pe părinții lui Luli să accepte compromisul unei așa zise chirii.

Așa dar se vedeau mereu, trăind alături, și totuși Luli mereu o intriga și o emoționa, cașicum ar fi zărit-o numai, fără să-i știe glasul și mintea, fără să-i cunoască intimitatea și trecutul. Impresia aceasta însă, o păstra în ea ca pe secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil, dar pentrucă n-avea cui să-l împărtășească. Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputația printre cunoscuți, nu confereau lui Luli o personalitate excepțională. La școală era printre fruntașe, fără să fie faima unei promoții, cum fusese Gabriela.

— Prietena clasei a șasea s-a muiat decând a crescut, — îi spusese domnișoara Țitron. .Am mai îmblânzit-o noi, — revenise ea, transformând într-un merit personal, ceiace spontan atribuise vrâstei.

Într-adevăr, la școală Luli era o elevă cuminte și normal bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele ei mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — așa că și din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei deacasă o adorau, dar pentru ei nu era decât o Luli-boy devenită „domnișoară”, gata-gata să între în balul vieții. Lipsa de mirare și de încântare exclamativă a celorlalți față de Luli, dădeau Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înșeală. Și totuși, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încântător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoți în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi, — o domina acaparând-o, făcând-o parcă să renunțe temporar la afirmarea propriei ei feminități, deși era tânără, abea cu patru ani mai mare decât Luli. Dar pentru Gabriela, tinerețea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întâia oară întâlnit. Luli îi apărea într-o veșnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului și sufletului ei.

Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei și oarecum spectatorul ei -intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici-o constrângere. Atât numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcându-i câteva confidențe. Dar Luli alunecase spre generalități, tocmai în clipa când tăcerea interogativă a Gabrielei aștepta parcă pasul spovedaniei. Luli observase desamăgirea Gabrielei, și-i spusese mai târziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, și în treacăt:

— Ce vrei să-ți spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi...

Având aerul să-i spue: „Sunt o fată ca toate fetele. Nimic interesant”.

Delaovreme însă, și fără ca nimic exterior să justifice așa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanență tăinuită a unei pasiuni putea să comunice și Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dar cu atât mai intensă, ca acele unde de parfum aduse până-n largul mărilor de brizele ușoare ale primăverii, fără ca țărmul înflorit să apară ochiului.

Cine?...

Niciun bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind ’ în jurul lor, printre cunoscuți. Unde era acest „cine?” a cărui prezență în Luli îi dădea o aspirație nostalgică? Cine putea fi? Cum era?...

Întrebări care depășeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau în inima Gabrielei — de unde-și trăgeau hrana, — nu în mintea ei unde numai apăreau.

Niciodată Gabriela nu simțise o aspirație mai profundă spre obscura splendoare a dragostii, decât dealungul acestei epoci când căuta să întrevadă în Luli ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat.

.’Și această aspirație, în loc s-o răsfrângă asupra sufletului adus dela București, în loc s-o determine să întindă însfârșit brațele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, — dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsându-l încolo pe un țărm rămas, cu sufletul palpitând alături de Luli, ca în pânza unei corăbii care-o ducea și pe ea spre necunoscut.

La început venise cu intenția să plece în fiecare Sâmbătă la București. Amânase de câteva ori, sub diferite pretexte, până când renunțase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar și c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea și cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galați, aproape logodnicul ei. II iubise vreodată? La București sperase că-l va iubi, stimându-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l știe alături de ea devotat și ocrotitor, acordându-i ei întâetatea cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraților oameni de știință. Înainte de-a o întâlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor“. Lucra la laboratorul Babeș, fiind deocamdată conferențiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela cu ochii închiși, total, încă de pe vremea când ea era în anul întâi. Deocamdată nu-i ceruse decât să-l accepte ca adorator și camarad. Devenise tovarășul ei de teatru, concerte, expoziții de pictură, plimbări, dovedind o prospețime de entuziasm atribuită în genere numai poeților, deloc însă oamenilor de știință. Gabriela se deprinsese frățește cu el. Când plecase pentru șase luni în Orient, trimis să studieze lepra, Gabriela se simțise mai mult desperechiată decât singură, fără să deslușească deajuns de limpede, dacă afectuoasa ei alarmă în unele zile, era datorită absenței unui om iubit, sau îngrijorării pentru viața unui prieten aflat printre primejdii. Prezența lui alături de ea îi dădea numai liniște; nici-un fel de neliniști. Abea se simțea femee alături de el, cu toate că ochii lui mereu admirativi îi aminteau necontenit că tovarășul ei e bărbat. Dacă nu l-ar fi stimat, l-ar fi socotit ca pe un câne credincios care te ferește de primejdii, veghindu-te. În ultimul timp însă, simțise alături de el dojana conștiinței unei ingratitudini de care-ți dai seamă. Ca cineva care primește mereu daruri, fără să dea nimic în schimb. Și sub impulsiunea acestui sentiment — de justiție, nu de dragoste — îi spusese odată din senin „așteaptă”, strângându-i mânile și privindu-i ochii, dând vorbei „așteaptă” semnificația „așteaptă-mă“. O quasi-logodnă.

De când însă trăia alături de Luli, simțea categoric că nu-și mai poate ține cuvântul. Ceiace la București îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simțea capabilă.

Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceiace până mai eri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat și fad.

După vreo două luni de despărțire, Matei Dima îi ceruse voe într-o scrisoare să vie la Galați s-o vadă.

„Prietenă scumpă” — nu îndrăznea să-i spue altfel — „nu vreau să devin fetișist alături de o fotografie. Dă-mi voe să-ți aud glasul...”.

Poate că era cam desuetă delicateța timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Cașicum ai cere voe unei femei s-o săruți. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-și lucrează teza de doctorat și are nevoe de perfectă izolare.

Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galați, neanunțat. O așteptase în fața școlii, apariția lui dând Gabrielei o contracție repulsivă, II prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — și ’ntr-adevăr, prezența lui Luli dându-i numai o semnificație de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită care-l situa însă cu totul înafară Gabrielei; căci înlăuntru îl repudia, cu inima închisă. Dealungul plimbării și vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lângă ea nici-o clipă. Iar la plecare, când o întâmplătoare dar scurtă izolare îi pusese față în față, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpânit în glas și-n mâni:

— Spune-mi, Gabriela, iubești pe altcineva?

— Nu iubesc pe nimeni.

Net.

De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzișurile, ci ca frunzele care se târăsc. Gabriela îi răspundea din când în când — cam de două ori pe lună, — dar atât de impersonal, încât scrisorile ei aveau caracterul unui buletin informativ. Natural, nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. În această situație, apropierea vacanței în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheța. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de București. Iată de ce, după sfârșitul anului școlar, sub pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistând-o și în timpul examenului, își amânase iar plecarea.

— Știți ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă ați pleca la vie? Aer curat, liniște... Acceptaseră încântate. Via era în județul Tutova. Câteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoțite de umbra iui Luli, Dadaia, o țărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu povești, față severă și ochi blânzi.

Așadar plecaseră cu Dadaia. La gară le aștepta moș Ciocârdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-abinelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rând de gâtul căluților trăsurii care le aștepta cu lumina vacanței în ea.

— Săracii ei moșneguții mei cu urechi de cpurachi...

Și cu toate că Dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase până ce nu obținuse dela ea, din fundul fundului geamandanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluții deprinși să mănânce din palma ei.

Locurile și via erau blânde și modeste cași căluții. Dar Luli se lipea de ele, cași de căluți, hrănindu-le parcă din palma amintirii.

Și acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfârșitul săptămânii.

Își petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bine înțeles, pe iarbă în livadă, așezate pe un pled, Gabriela acoperită cu „pagoda” — pălăria ardelenească — Luli cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, șopârle, lilieci, șerpi și hoți; Luli, deloc. Cu greu o hotărîse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac.

Învățau împreună.

— „Vides ut alta stet...“ începea Gabriela.

Și Luli trebuia să continue oda lui Horațiu: „. „stet nive candidum...”.

Dar cum să vorbești despre zăpadă, chiar când acoperă sfântă un vers de-al lui Horațiu, alături de un păr busuioc al cărui parfum încins de soare curge ca o miere darnică...

Și Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea pe Luli sărind ca o lăcustă, ridicându-se, agățându-se, cățărându-se, înălțându-se, — și de sus, dintre busuioacele cu obraji de țărăncuță, scuturând asupra ei dulce potop de Iunie, ș-apoi spunând în întregime oda lui Horațiu, cu-atâta tinereță printre frunze de fruct și subt cer de soare încât textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horațiu, aprinse în zâmbet alb...

Așa că îndeobște, Luli-i răspundea dela etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici și unde-s glasurile cu aripi.

Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas-două. Apoi se întorcea cu pași înceți.

— De unde vii, Luli?

— M-am plimbat.

Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decât obligată: la școală. Încolo, deloc. În schimb, când dispărea ea, dispărea și creionul Gabrielei: Un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pândise și o urmărise. Ajunseseră așa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greeri, soare.

Nici-un om. Câte-un cocostârc ținea pe câmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca râsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru.

Un loc unde nu te puteai întâlni decât cu tine în Dumineca celei mai curate singurătăți.

Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria scrisori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu fața în jos, cu coatele turtite în lături, scriind singură între iarbă și cer.

Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase și plecase. Gabriela se culcase la pământ ca Pieile Roșii când urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decât pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată, c-un fel de mânie.

Singură, Gabriela se îndreptase spre locul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Și urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-așezase, la fel, plutind cu fața la pământ. Ierburile erau numai cântec: coruri de argint subțire ca tremurul stelelor și-al apelor.

Libelule dansau cu aripi străvezii ca niște mici Iele ale amiezii.

Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănțuitoare a verii, sub ochii Gabrielei. Două rânduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu cornițe parcă, într-un fel de zvâcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă și plată.

,,Pc harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurai mânii care-l caută11.

Atât.

— Luli! Lulil...

Asta era dar Luli.

La întors, Gabriela parcă aducea pe buze întâile versuri ale lumii culese din rouă.

— Gabico, de unde vii?

— M-am plimbat...

Dar nu se putuse împiedeca să nu-i dezmierde fruntea ușor, zâmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară.

— La ce te gândești, Luli-boy?

— ...Așa... departe...

O revedea așezată ca o țigăncușă albă pc covor, lângă zid, parcă dezmierdând coarde cu degetele subțiri.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst. Aștept cocorii.

Luli-boy îi aștepta pe acoperișul casei.

Acum îi aștepta în ea, înălțată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă și obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental.

Ciudată reacție: o înduioșase și o îmbunase atât de tare secretul lui Luli, încât simțise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Și cum ai jertfi o mieluță pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere și alergau sprinten în soarele verii. „Mâna mea încălzită și pârlită de soarele de aici, îți strânge mâna, credincios prieten”.

Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese și Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, așezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea Dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă l-iu: un câine ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tușea moș Ciocârdel, când nu horăia, alături de o pușcă străveche, parcă de pe vremea Turcilor, care totuși își păstrase prestigiul ei de pușcă. Și mai erau încă. Subt streșină cerdacului, dormitor de aripi lângă dormitor, cuiburi de rândunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutue, negru pe trup și cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Și în sfârșit, ca niște lebede bâlbâite, un cârd de gâște care clămpăneau și prin somn.

Așa că, într-o astfel de Cetate întărită, frica nu putea să între.

t. O R H t E t

Dar în ultima noapte intrase luna plină.

Dintâi noaptea fusese neagră ca o mulțime de rândunele, până lângă până, — adormindu-l pe străjerul cu flintă.

Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rândunele, descoperind trupul unei imensități de marmură antică.

Asta se întâmpla târziu, mult după „noapte-bună“.

Apoi totul devenise străveziu, fără pondere și fără contur, clădit parcă din abur, pe ape imense din adâncul mort, — și pe cer, rotund ca de uliu, apăruse ochiul de argint fără de gene, care privește sufletele mai afund decât somnul.

Luna.

E foarte greu, când dormi afară, să știi dacă te-ai trezit sau dacă n-ai dormit deloc, mai ales când deschizi ochii în ziua polară a miezului de noapte. E un somn ager și sprinten, dealungul căruia ceasul e clipă și noapte de vară nu mai lungă, deși cu stele, decât genele pleoapelor lăsate. Când și le ridicase, Gabriela văzuse luna ca o mare „buna-dimineața“ înflorită înspre ea, printre frunzele care umbreau fațada cerdacului. Ridicase capul de pe pernă. Alături, nimeni. Patul era gol ca o lespede după o evaporare.

N-o alarmase deloc absența lui Luli, dar direct, imediat, fără nicio tranziție, ca parfumul unei înfloriri de miez de noapte, vorbele găsite în soare reveniseră, destrămându-se în trilurile greerilor.

„. „începutul unui mare cântec” ședea pe marginea cerdacului, ca pe o fântână deschisă, cu profilul în lumina lunii. Mlădiul ei gât alb plutea ca tulpinele ieșite din ape, ducând spre cer obrajii care aveau gestul de potir oferit lunii, al lotușilor și al nuferilor, împrejmuiți de apa întunecată a părului.

N-ar fi vroit s-o tulbure, dar era ceasul care poruncește gândurilor să vorbească în tăcerea care le ascultă.

Gabriela venise lângă Luli. La apropierea Gabrielei, Luli nu tresărise, căci era noaptea ochilor deschiși, și nesomnul oricui n-o putea mira, necum surprinde.

Dar se roșise până-n urechi, cu genele plecate, cum roșesc numai fetele al căror secret de dragoste a fost aflat de alții, auzind pe buzele Gabrielei vorbele nemernice aruncate de ea pe un câmp singuratic. Apoi ridicase spre Gabriela ochi întrebători.

— Presimțeam ceva, Luli. Te-am urmărit — iartă-mă — și am găsit manuscrisul rapt. Sunt întâiul tău cetitor.

Luli tăcuse, cu fruntea încordată, buza de jos ușor răsfrântă rezemându-și bărbia în pumn. Ședea pe scândura îngustă cu genunchii aduși la bărbie. Era îmbrăcată într-o pijama de lână subțire. Parcă plutea într-o lotcă pe un ostrov de argint.

L O B E L E I

Oftase ușor, ridicând din umeri, resemnându-se parcă.

— Luli, de când scrii?

— Gabico dragă, dar nu scriu. O frază, o simplă frază...

Glasul avea un accent de dezolare. Se apăra.

Își suflecase mânicile pijamalei. Avea un tact ușor în vârful papucilor. Un amestec de enervare, de șovăire, de nevoe de-a spune și de pudoare pentru ceiace apăruse în sufletul ei intim și tulburător ca cea dintâi rotunzire a sânilor. Niciun orgoliu însă; mai degrabă o rușinare.

Elanul Gabrielei se oprise nehotărît. Mânile ei pornite spre Luli, reveniseră, c-un gol, cașicum ar fi scăpat vasul pe care i-l aduceau.

Luli îi apucase mânile deodată, bătându-i-le afectuos ca pe un bot de mânz, dar fața ei nu era veselă.

— Ce-i Luli? o alintase Gabriela cu glasul îndulcit ca pe un copil mic pe care-l doare capul. E greu?

— Uite și tu: asta...

Arătase cu o rotire a brațului gol palatele venețiene ale nopții.

— ...și asta!

Mâna se oprise pe fruntea ei încordată.

— Asta luptă cu asta. Ce vrei să fac?

— Să scrii, Luli, fiindcă ai talent.

— Gabico I

— Da, Luli, sunt sigură.

Alt val de sânge înroșise obrajii lui Luli, aprinzându-i ochii.

— Gabico, hai să ne plimbăm.

— Hai.

În pijamale și în papuci. Descoperite. Pe iarba livezii alergau pași albi ai luminii venite printre frunze într-un fel de menuet cadențat. Uneori cădeau fructe singure, prin somn, visând poate că sunt culese. O vastă intimitate, ca un ocean care-ar deveni bun ca ochii boilor.

— M-am prostit, Gabico. Ași vrea să-ți spun tot și văd că n-am ce. Nu-i chiar așa ușor să vorbești despre tine.

Unele crengi erau atât de lungi și-atât de aplecate spre iarbă, încât parcă s-adăpau din apele lunii revărsate.

— Când ai început, Luli?

Luli se oprise cu ochii pe zări, căutând parcă răspunsul în ochii stelelor.

— Știu eu, Gabico! Ni-am avut liniște niciodată. Parcă luptam să ies din mine, să evadez...

— Luli-boy!

O revăzuseră amândouă ca pe altcineva.

— Tu cunoști senzația asta: că-i prea strâmt în tine, că n-ai aer deajuns? Vrei mai mult, mai mare, mai repede. Scriu trei-patru vorbe, o frază-două, și rup. Nu mai am nimic.

— Luli drăguță, și rupi tot-tot?

— Tot.

— Cum? Ni-ai nimic din ce-ai scris? N.’ai păstrat nici-un rând?

— Gabico, dar tu nu înțelegi că n-am scris nimic?

Gabriela zâmbise, desmierdându-i obrazul înfierbântat.

— Da, Gabico, consolează-mă.

Gabriela zâmbise mai departe.

Apoi, cu un aer glumeț îi pusese mânile pe creștet, spunâridu-i c-o nazalizare tărăgănată:

— Ca Ioan pe Isus, te botez în apele Iordanului: Luli, noul cântec. N.u-nu-nu. Îți trebuie un nou nume, de scriitor...

Scena era glumeață. Dar lumina nopții era solemnă ca o apă a destinului.

Luli se uita în pământ, ostenită parcă. Mânile Gabrielei pluteau pe creștetul ei. Căuta un nume. Părul lui Luli era negru, negru, — și deodată, ca o comoară de aur, din adâncul părului desprinsă, numele se ivise cu silabe blonde ca soarele.

— Lorelei...

Luli o privise întrebător, după o absență.

— Lorelei: numele tău de scriitor.

— Glumești, Gabico, — vorbise Luli dând din cap.

Dar c-o pornire copilărească, apucase numele dăruit, cercetându-l.

— Da, e frumos: Lorelei...

Era în noapte ca și-n apele Rhinului, numele vechii legende.

— Luli, cunoști balada lui Heine?

Luli zâmbise școlărește, cu ochii micșorați.

— Parcă, parcă! Ceva cu o zână care cântă pe o stâncă de pe malul Rhinului, și care... și care provoacă accidente mortale, — se scuturase ea de atmosfera de până atunci, reacționând juvenil.

Nu numai noua Lorelei dar și Gabriela simțise nevoia unei destinderi, ca după ce-ai eșit dintr-o biserică. Așa că printr-un spontan acord, amândouă deveniseră copii ai clipei de noapte cu lună plină, nesomn și fructe coapte.

Când ești tânăr și nu cunoști încă insomniile, e o mare mândrie să păcălești somnul.

Astfel că hotărîseră, fără să mai consulte minutarele, să surprindă dimineața. Dar cum somnul, în loc să le aștepte pe saltelele din cerdac, parcă se luase după ele, desmierdându-le din spate cu tăceri, îl alungaseră cu fapte diurne: adică o masă improvizată cu pârj oale reci, pâne cam uscată, cafea neagră la thermos și fructe la discreție. Apoi făcuseră și un foc în fundul livezii, regretând că nu s-au copt încă păpușoii, întreținându-l ca străjerii unei povești cu duhuri care-s gata să fure fructul de aur,. copt numai noaptea.

Spre dimineață, și mai treze din cauza cafelei negre și a mândriei tinerești de-a fi învins somnul, recapitulaseră vertiginos materiile bacalaureatului. Și ca întotdeauna, învățătura cu întrebări și răspunsuri — mai ales în văzduhul sprinten al zorilor — o alungase pe Luli într-un suprem cireș de Iunie, cu huitoane negre. Întrebările porneau de jos, cu greerii, răspunsurile picau de sus, cu cireșele...

...Cu cireșele răsturnate de Luli din coș, la marginea trenului care o ducea spre bacalaureat.

Dar după o noapte albă, chiar când ai în față o fată care-i ca un lied de Schumann, botezată Lorelei în Rhinul unei nopți de vară, — somnul tot vine.

Mâna Gabrielei căzu, cu sufletul alături ca o carte îndelung cetită. Genele s-alungiră negre, de noapte. Obrazul păru mai luminos, în somn. Fineța lui avea ceva din înflorirea prelungă și parcă plânsă a salcâmilor în străveziul nopților cu lună.

LuU se deșteptă, dar fără să fi dormit. O regăsi pe Gabriela în față, la umbra storului. I și aminti de unde venea ’ — cling-cling cântaseră „moșnegeii ei“ scuturând capul după tren — și unde se ducea: profesori prinși ca lipite rile pe mintea candidatului.

Se simțea ostenită de ea însăși, și avea trac, școlărește. Ar fi vrut să râdă cu Gabica: dormea.

O clipă, avu o mișcare de nehotărîre între bancheta pe care se putea întinde și fereastra deschisă.

Dar vântul învinse somnul.

Fără zgomot, Luli se ridică, muindu-și obrajii în vântul vitezei, care uneori e și al destinului.

Partea a doua. Trupul și sufletul meu sunt

ÎNCEPUTUL UNUI MARE CÂNTEC...’

Capul fumătorului dela fereastra compartimentului de clasa întâia apărea la fiecare oprire a trenului, cerceta ferestrele vecine, și se retrăgea: mereu cu țigara aprinsă.

Mai simplu ar fi fost să iasă pe coridor, să deschidă ușa despărțitoare dintre compartimentul de-a doua și cel de-a întâia, și să se oprească o clipă, cât îți trebue să aprinzi o țigară și să arunci o privire, la ușa compartimentului cu cele două fete. Nu timiditatea îl împiedeca s-o facă. Era deprins să intimideze el pe alții, nu să fie intimidat. Chiar cei care nu știau cine-i deveneau deferenți față de el, dacă erau bărbați; iar pe femei le intriga, dând celor mai multe imboldul de-a-i vorbi franțuzește, sau într-o altă limbă străină. Era greu să treacă neobservat. Dădea o primă impresie de exotic oriunde se afla: nu numai în străinătate, dar și în România. Părea în fiecare loc, că vine din altă parte, că e ambasadorul unei țări depărtate. Când intra la un teatru, înainte de-a întinde biletul, cei dela ușă se înclinau, întrebându-l: „Loja dumneavoastră?” Când pleca la drum, fără să-l mai întrebe, tregherul îi ducea bagajele la clasa întâia. Iar când mergea pe stradă, cei care-l întâlneau aveau impresia că limuzina de lux îl urmărește mai dela distanță.

— Ești impunător, colega, — îi spunea tatăl său, profesorul universitar Aristide Bogdan. Regret că nu-ți sunt fiu. M-ași fi tras din frac, nu din opincă.

Nici Aristide Bogdan nu se trăgea din „opincă”. Tatăl său fusese profesor secundar. Dar era un „democrat convins”: „opincile” erau ale demagogiei, nu ale originei.

Catul Bogdan însă, dădea într-adevăr impresia că strămoșii lui sunt zugrăviți în alungire bizantină pe zidul bisericilor ctitorite de ei. Așa era el numai, în neamul lui — după tată, — deși părea că a moștenit înălțimea fină și cam dolentă a trupului dela strămoși a căror mână înainte de-a se efemina bizantin pe mătăniile huzurului boeresc, mânuise pe câmpuri istorice, în jurul yoevozilor, spada vitează. Astfel de mâni avea: mai mult fine decât puternice, cu toate că erau mari și aparțineau unui bărbat. Fără inele totuși, deși ochiul care întâlnea aceste mâni căuta să-l descopere pe cel cu stemă.

— Tani are mâni de amant, — spusese lui Aristide Bogdan, Agatha, mult prea tânăra lui soție și a doua mamă vitregă a lui Catul Bogdan.

Aristide Bogdan, cinic, repetase vorba la Club. Picantă apreciere circulase cu zâmbete pe brizele clevetirii ieșene, ajungând până și la universitate printre studentele lui Catul, făcându-li-l și mai interesant.

Era și fără de asta, mai ales pentru femei. Ochii lui veneau parcă din Orient, de subt gluga unui burnuz pudrat de pulberile deșertului, negri și pasionați, cu gene feminin îmbelșugate; gura, mare, severă ca expresie și ostenită parcă, avea buze de un roșu intens, umed. Dar părul era alb în întregime, dând prin contrast o smolire de icoană veche obrajilor palizi. Părul alb, pieptănat pe spate, cam lung și ușor fluturător, nu dădea o impresie de bătrâneță, ci. de izolare, ca piscurile ninse ivite în zarea unor priveliști de vară, printr-un văzduh ciripitor. Un aer delaolaltă semeț, tăios și ostenit. Fruntea înaltă și osoasă cu arcadele adânc scobite: ochii priveau din fund, dând frunții un relief tare. Nasul părea perfect drept, văzut din. față, cu nări subțiri de o grecească subtilitate, dar în realitate era ușor achilin, ceiace în clipele de mare concentrare dădea profilului o severitate dantescă, un fel de izolare pe-o stâncă dinspre Iad, întregind accentul fix de singurătate al părului de un alb etern.

Era deajuns ca cineva să-i vadă numai capul înălțat deasupra umerilor, pentru a ști că-i înalt. Astfel era: cum îl vestea osatura feții și a frunții. Lățimea umerilor echilibra înălțimea trupului, fără să-i dea agresivitate atletică, ci dimpotrivă, un fel de zvelteță tomnatec meditativă. O femee ar fi plâns rezemată de pieptul lui, ca subt frunzișuri de Septembrie.

Se îmbrăca în gris și albastru închis, cu ghete negre, dând celor care-l întâlneau certitudinea că se îmbracă în străinătate la o casă mare. De fapt, își făcea hainele la un oarecare croitor ieșan care replica numeroșilor clienți nemulțumiți:

— Se poate să nu vă placă? Dar pe domnul profesor universitar Catul Bogdan cine-l îmbracă? Leiba. Șic de Paris.

Iată o eleganță specială, dincolo de modă. Același pantalon drept, sever ca pantalonul jachetelor, același surtuc cam lung, abea îngustat la talie, părând că-i ceva mai larg decât trebue. O corectitudine severă, de om elegant care abea a părăsit haina de doliu, anticipând parcă o renunțare la tineresc.

Catul Bogdan provoca multe antipatii. Aprecieri ca: .„teatral, poseur, cu nasul pe sus, înfumurat, boeros“, cu toată gama variantelor și derivatelor, circulau în jurul lui, fără ca cei care-l cunoșteau mai de aproape să le desmintă, cu excepția lui Nathan Sabbetai, singurul lui prieten intim, care luptase în multe feluri pentru a-i rectifica reputația.

Aceste aprecieri erau justificate și de aparenta lui morgă aristocratică și de izolarea lui, dar mai ales de contrastul dintre el și neverosimilul său tată și coleg universitar. Aristide Bogdan — Agatha îi spunea impertinent „papa Mițo“, adică, pe franțuzește, mitocan, — fost prefect de poliție și în permanență deputat, avea un aspect de lăutar țigan, și el cu părul alb, și era intim cu toată lumea; o intimitate al cărei accent era clipirea de ochi pe care o adresa oricui, adică: „Lasă, șmechere, că te știu eu“. La Cameră, la Tribunal, la Universitate când se întrunea marele Colegiu unde se învecina cu fiul său, la Teatru, pe stradă, în tramvai sau în tren, la baia de abur sau la aperitive, la fel era. Veros, cinic, vulgar, foarte inteligent și c-o rămășiță de cultură din doctoratul în drept luat la Paris, căci de atunci n-avea timp intelectual decât pentru ziare, — - i se crtau toate, spunându-se despre el:

— E porc, dar e simpatic.

Catul Bogdan în schimb nici simpatic nu era, mai ales fiindcă avea un astfel de tată. Apoi nu făcea politică. Ca și romanele lui fără de gloate, țărani și oameni de pe stradă, abstinență lui socială era interpretată ca o izolare disprețuitoare. Vremea mulțimilor nu i-o erta, nici în critica literară care făcea din el o moaște a turnului de fildeș, nici în atitudinea vecinilor de viață cotidiană, care nu-l găseau cot la cot.

În schimb, femeile nu numai că-l remarcau imediat și oriunde, dar îl priveau cu ochi și nări care ofereau pasiuni tumultoase. Femeile, nu fetele tinere. Îl remarcau și fetele tinere, dar ca pe o pictură interesantă amintind muzeul cu armuri și pânze de vechi maiștri, situându-l dincolo de bătaia cu garoafe a inimii...

...Dela fereastră la fereastră, într-o clipă de umbră cu castani a unei opriri a trenului, Luli-i întâlni ochii negri, și imediat apoi, părul alb.

„Și tânăr și moșneag”, vorbe gândite în zbor de libelulă, se opriră nedumerite în mintea ei, deschizându-i buzele mirat.

Și întocmai ca la teatru, când înainte de-a-și fi scos mânușile în loja cu scaune goale, ar fi întâlnit ceva interesant, întorcându-se în urmă să-și cheme prietenile, — se uită spre Gabriela, trăgându-și capul înlăuntru, să-i spue și ei. Dar Gabriela dormea alb în salcâmii somnului, la umbra perdeluței.

Trenul pornea.

După castanii gării, soarele izbucni mai arzător.

Capul lui Luli reapăru la fereastră, regăsind în coada ochiului părul alb și ochii negri.

Gara rămase în urmă cu tăcerea ei vegetală: o scufiță roșie uitată între castani. Trenul intră în vânt și-n soare. Ierburile țănțăneau a secetă. Fumul locomotivei atârna ca o umbră veninoasă deasupra trenului, mânjind lumina. Viespuiau scântei dinspre locomotivă. Luli întoarse capul, culcându-și obrazul pe brațele încrucișate pe fereastră. Vântul o bătea în creștet, spulberându-i părul, dându-i o viață șerpuitoare. Era ca într-o apă curgătoare caldă și arzător blondă. Abea întrezărit, cerul era un galop albastru-argintiu. Câmpiile se-nfășurau și se desfășurau cu foșnete. Totul venea, trecea, apărea, dispărea, cu o fluență suplă. Stâlpii de telegraf săltau, împlântându-se dansând

I, O R E I.E I în calea vitezei, și rămâneau mlădii cu părul sârmelor în vânt și-n rândunele. Îți venea să zâmbești somnoros.

Un zâmbet de-al lui Luli întâlni iar ochii negri. Profilul era sever ca de pisc pe subt care curge o apă repede, c o umbră de vultur.

Numai două capete cutezau să înfrunte arșița de Iunie la ferestrele trenului. Aproape vecine. În același soare aprig, în același vânt fierbinte, în aceiași imensitate rotundă ca tăcerea de subt bolta aceluiași craniu.

Luli întâlni un zâmbet, și-i acceptă intimitatea. Era un zâmbet exterior trenului: venea din soare și din vânt, fără gând, fără vorbe, fără scop, — pur.

Din lumea piticilor, câteva flori se apropiată de tren fluturând fluturi.

Câțiva copaci se zburliră solzoși, clin lumea uriașilor.

Apoi iar cer, câmpii, coline ca niște mantii de catifea verde și aurie, umflate de vânt.

O vacă albă ca statuia ei de marmură mânjită... Salutul din alt veac — cu spadă, panaș și reverență — al unui cocostârc desprins în zbor ceremonios... Un sat dominat de biserica albă, ca de un fum abea pornit din horn... Niște oițe încleiate pe iarbă... Și o gară pusă pe covor la căpătâiul copilului care se deșteaptă ochi în ochi cu salutul celui cu șapcă roșie...

Luli își frecă ochii: timpul trecea străveziu.

Vecinul aprindea o nouă țigară: mult mai fuma!

Se priviră în treacăt ca doi necunoscuți binevoitori. Zâmbetul apărea dincolo de gări.

Trenul porni spre acest mare zâmbet. Călătoria căpăta un sens intim de glumă îm- părtășită într-un tren de plăcere.

Gândurile apăreau și dispăreau într-o dezordine veselă. De câteva ori, Luli cercă să reconstitue cu ochii închiși, fața domnului cu păr alb. Dar gândul plastic desemna copilărește, ca un deget stângaci pe un geam brumat, sau ca un cărbune pe un trotuar, un fel de caricatură de babă cu nas ascuțit și c-un cârcel de fum din buze.

Râsul acoperi de câteva ori fața lui Luli, întocmai ca la școală, în ora unui profesor sever, când stai ascuns după spinarea vecinului, cu obrazul lipit de pupitru.

Altă gară se ridică în picioare, încruntată ca un profesor de matematecă, tuns scurt, cap patrat, congestionat și cu ochelari; o privi pe Luli drept în față, cu ceasornicul fără de minutare.

Luli închise ochii, așteptând gornția plecării. Dar auzi de alături — celelalte zgomote n-o interesau — foșnetul scurt al unui chibrit aprins, și nu se mai bucură, deși trenul intrase iar în soare. Își amintise deodată de abuzul de țigări al tatălui ei, de unele palori la masă, cu broboane de sudoare pe frunte, de respirații șuerătoare, de ochi care cer ajutor, de ridicări precipitate dela masă cu șervetul căzut, pe jos...

Se supărase.

Parcă „o supărase”.

Se întunecă.

Catul Bogdan nu mai văzu decât clocotul unui păr zburiit; obrazul dispăruse, culcat cu fruntea pe brațe.

Ceiace se întâmpla era amuzant și absurd deopotrivă. Dar și foarte juvenil.

— Deci și foarte juvenil, — corectă gândul, ca pe-o foae de manuscris prim.

Întâmplarea se împletea din două fire. Un fir parcă desprins din șalul luminos al mamei lui, moartă cu zeci de ani în urmă și rămasă mereu tânără în amintirea lui. Cu cele două fete, scoborîse din trăsura de țară și amintirea mamei lui: tot cu pălărie de pai blond, tot tânără ca o fată întorcându-se dela primul bal, cu mâni subțiri și blânde și cu glasul acela pe care-l auzea și acum din urmă, dela spatele veșnic pustiu de această lumină.

— Tani mic, coboară încet, să nu te împiedici...

În timp ce mâna ei îi prindea ușor umărul, dându-i pe față o învăluire stinsă de parfum fără nume.

Firul acesta avea paloarea amintirii celei moarte, și grația ei tristă.

Și alt fir, fără de nimic nostalgic spre trecut, adus de un coș cu cireșe negre, deodată răsturnat, de două lacrimi pe obraji tineri, încântători tineri...

În prima cEpă avusese impulsiunea să sară din tren, să-i adune cireșele și să i le aducă, numai ca să-i mai vadă odată obrajii de aproape, aducându-le zâmbetul odată cu cireșele. Dar de când se înapoiase dela Paris, nu mai era om de acțiune. Intervenția aceasta se petrecuse numai în capul lui, devenind o acțiune subiectivă pe marginea realității.

Și iată totuși, că se lăsase „prins” în joc, ca de-o pisică pe care o stârnești c-un ghemotoc de hârtie. Ședea la fereastră cu capul în soare, umplându-și ochii de funingini, numai fiindcă era amuzant și absurd. Evadase complect din el însuși. Ceiace făcea era absolut nou. Să schimbi dela o fereastră de tren zâmbete fugare cu o fetiță cochetă și vicleană care se face că doarme, iscodindu-te printre gene...

Nathan ar fi aplaudat: „experiență directă”. Catul Bogdan zâmbi, prelungindu-și zâmbetul în fundul țigării, bine-voitor și ironic, ceiace-i restitui expresia obișnuită când discuta. Și revenirea prin mască la el însuși, îi aduse și o observație de scriitor: constată cât era de inapt în viață să descifreze gândurile cuiva care nu semăna cu el. Dacă fetița dela fereastră ar fi fost un personaj, prezentată așa cum era în manuscrisul unui roman, i-ar fi atribuit gânduri și reacții, cu atenția și concentrarea obișnuită, dar fără efort excepțional. Și iată că văzând-o reală, în realitatea exterioară lui, participând la o întâmplare la care participa și el, — o privea cu mirare și curiozitate, neștiind ce se petrece în capul ei zburlit de vânt. Și dealtfel grația ei îi dădea o lene cerebrală — ca și întâile zile ale primăverii, — nu o stimulare. Analiza ceda locul sensației simple. Îi veneau dinspre ea numai emoții proaspete, de care se lăsa copleșit c-un fel de pasivitate îngăduitoare, așa cum ai renunța la mișcări, dacă o pasăre ți s-ar sui pe umăr, ș-apoi pe braț, confundându-te cu un copac.

Și mai știa despre ea că se numește Lull. Asta era cași ceiace vedea la fereastră: forma și numele absurdului încântător.

Acum abea începea să nu mai regrete plecarea la Galați, — dacă, bine înțeles, Luli...

O numise în gând ca pe ceva care i-ar fi aparținut lui până la Galați. Numai până la sosirea la Galați. Luli-dela-fereastra-trenului. Trenul lui Luli...

Pe nesimțite, devenise foarte bine dispus. Așa cum sunt, după două cupe de șampanie, nebăutorii. Parcă-i venea să se joace cu vorbele, să le versifice glumeț. Luli rima cu Multă-Tulli...

Absurdul punea o și mai intimă stăpânire pe el. Ar fi vrut să se uite în oglindă, să vadă fața acestei dispoziții, acestei transfigurări, dar se temea să nu dispară capul dela fereastră.

De ce nu-l mai privea? Și la ce se putea gândi Luli? Pentru Luli, el nu putea fi decât иж om bătrân. Mai ales, apărut cu păr alb, în arșița unei amieze de Iunie. Mască de om bătrân...

Gândul făcea în treacăt această constatare, fără ca să-l afecteze, fiindcă știa perfect că nu din impresia tinereții izvorăște seducțiunea lui. Constatarea n-avea decât un scop: să sublinieze și mai tare absurdul întâmplării, gratuitatea ei, izolând-o de viitor, limitând-o la câteva ceasuri de tren.

...Dar de ce-i surâdea Luli? Fiindcă era fată și fiindcă în acest tramvai interurban el era singurul bărbat cu care cochetăria ei se putea juca de-a „baba-oarba” Căpăta doar o semnificație, ad-hoc de oglindă masculină pentru cochetăria unei fete tinere.

Era convins că dacă la altă fereastră ar fi apărut un băiat tânăr și frumos, vrâsta lui Luli nu s-ar mai fi ocupat de el.

Avu totuși, o foarte mică strângere de inimă la acest gând. Își dădu seamă cât de umilitor ar fi fost pentru el — în sine — ca Luli să accepte un alt dansator întru zâmbet la fereastra priveliștilor. Și cât de natural, totuși. Tenul vrâstei ei nu se-nvecina cu tenul vrâstei lui. Ea era cu panerul de cireșe...

Ii apăru deodată foarte departe în vrâsta ei.

Aprinse o nouă țigară. Își șterse fruntea cu batista. Parcă era prea cald. Apăsător. Și lipsă de aer. Mirosea a funingine. Figurat, i se posomori. Aruncă țigara abea începută, dar mirosul tutunului îi devenea sensibil cu fiecare respirație, fără să-l poată goni. Arșița se în-

LO Я E b BI greuiase ca împrejmuită de aburii negri ai unei mari furtuni care s-ar fi apropiat încet, șerpește.

Cu saltul arbitrar pe care mintea îl are numai în coșmar, își reaminti deodată, cașicum atunci ar fi lăsat cartea din mână, de „Idiotul” lui Dostoiewski. Clipa anxioasă când princepele Muișkin coboară o scară care-l duce spre criza de epilepsie, pândit de undeva de ochii lui Rogojin, și poate și de cuțitul lui...

...Când ridică din nou ochii, Luli îl văzu de profil, cu privirea îndreptată spre fundul zării. Rămase cu ochii la el. Profilul lui avea o nobleță patetică. Parcă venea călare după o înfrângere, albit și singur, fără cască și fără lance, în fruntea oștilor învinse. Așa se înclina capul la fereastra trenului care-l hurduca. Capul venea dintr-o baladă tristă. Ochii priveau peste zare, întâlnindu-și toamna destinului...

Dar se întâmpla într-adevăr ceva.

Luli revăzu paloarea și gesturile de atâtea ori văzute la tatăl ei. Sudoarea care apare pe tâmple ca o însângerare, mișcarea neliniștită a capului parcă sugrumat din spate de o mână haină, și ochii fără privire, care cer ajutor...

Leșinul dă sufletului și panica morții și intensitatea ei. Durase numai câteva secunde, dar sufletul își pierduse vrâsta, apropiindu-se chiar în clipa vastei eclipse de copilăria mică.

Catul Bogdan se deșteptă având în mână, mâna mamei lui, de care se lipise. Mintea nu se limpezise încă. Dar mâna regăsise și prin întunericul organic mișcarea mânii de demult. Astfel, captivă în mâna necunoscutului, mâna lui Luli fu apropiată de un obraz rece și ud, care se alipi blând de ea. Nu-și privi mâna. Privi obrazul. Părea de marmură desgropată, ca al orbilor când își scaldă fața în lumina soarelui nevăzut.

Milă? Desigur.

Dai" mai mult decât milă în fața trupului de vultur îmblânzit în mâna ei.

Și cașicum așa ar fi trebuit să fie, tot ce făcură mânile ei hotărîte, fu ascultat de marele trup bărbătesc. II întinse pe banchetă, punându-i capul pe pernă, cu fața în sus, ridicându-i picioarele grele care nu încăpeau decât îndoite pe canapeaua vagonului. Îi desfăcu cravata și gulerul. Îi șterse fruntea udă cu batista ei. Făcu umbră, acoperind cu perdeaua fereastra dinspre soare. Îi șterse din nou fruntea.

Apoi o auzi plecând.

Deschise ochii toropiți. Întâlni o față albă, cum numai din leagăn și în amintire întâlnești, aproape în suflet și departe afară.

— Vin îndată.

Închise ochii. Orice i-ar fi spus acest glas, credea.

Luli făcu o expediție grăbită la vagonul de clasa treia unde era Dadaia cu „gospodăria”. De acolo se întoarse cu o lămâe, un cuțit, un pahar și o sticlă de apă.

Din compartimentul unde dormea Gabriela, luă thermosul în care mai rămăsese cafea din noaptea petrecută în livadă.

Ciudat! Intrase și eșise din compartimentul Gabrielei, fără să facă zgomot. Nu vroia să o deștepte din somn. Dar parcă se și temea să o trezească, somnul ei bucurând-o.

Reveni la necunoscutul cu păr alb. Udă batista, punându-i-o pe frunte.

Trenul se oprise într-o gară cu tei înfloriți. Parfumul lor împresură trenul și intră pe toate ferestrele.

Băutura pe care i-o pregătise Luli era stridentă: cafea neagră concentrată în care storsese zeama lămâii.

Mâna lui-Luli-îl cuprinse de după gât, ridicându-i capul, în timp ce mâna cealaltă îi ajuta la băut.

Și în această clipă, amintirea mamei lui veni din nou, de afară, cu mișcarea mânilor care-l învăluiau, dându-i de băut, și cu parfumul încropit al teilor. Când era bolnav, seara, asupra somnului, mama lui venea pe marginea patului și s-apleca asupra lui, dându-i ceai de tei. Păstrau teii ceva din parfumul amintirii ei.

— Acuma stai liniștit.

II culcă din nou, schimbându-i compresă.

Mâna lui făcu un gest spre ea.

— Nu plec. Stau alături.

Se așeză pe bancheta din față, veghindu-l.

Batista albă care-i acoperea fruntea, îi făcea și mai brună paloarea. Cap de arab.

Din gară în gară, teii înfloriți se înmulțeau. Coruri de aur în soare.

Și după ce pornea trenul, parfumul for rămânea, uneori crud ca al ierbii cosite și al pănușilor de păpușoi, abur de sevă nouă mai mult decât parfum; alteori bogat de mirodenii pipărate ca al fânului cosit în luncile grase ale munților; alteori îndulcit ca al bananelor răscoapte, luxuriant, tropical, fierbinte, devenind miere...

Și pe măsură ce soarele se scobora pe orizont și parfumul teilor, din cerul crengilor cobora mai tare spre pământ, fluturând pe fața celui întins pe canapea, ca un văl subțire găsit într-un dulap al amintirii, cu parfum de altădată.

Trezit deabinelea din somn, se deștepta mult mai încet din somnolență, slăbit, cu strania sensație că a rămas ca o casă cu ferestrele și ușile deschise prin care a trecut parfumul teilor, și că nu mai poate închide nici ușile, nici ferestrele, și că astfel mereu va trece vântul și parfumul teilor.

Că e deschis ca o rană, — ca o rană fericită.

Și-n Lull, întâmplarea se împletea din două fire. Unul venit pe față ca un funigel, din cer,.

I. O II H I. K!

din vânt, din soare, la fereastra trenului. Îi simțea și acum pe față atingerea de zâmbet întâlnit.

Altul venea din ea, deși omul era străin. II privea întins în fața ei, cu fruntea acoperită și ochii închiși, cu o mirare în care se aduna tot parfumul teilor din gară în gară înmulțiți, cașicum trenul intra în pădurea teilor lui Eminescu, în care avea să răsară luna cu „lumina ei fecioară”.

Nu știa cum îl cheamă, de unde vine. Nu-l întâlnise niciodată.

Dar necunoscut, venea parcă din ea, ca un vers de care-ți aduci aminte, avându-l pe buze înainte de-a ști unde l-ai auzit.

II vedea întins subt ochii ei, fără ca el să o vadă. Avea păr alb... Argint, argint, argint, — cânta tactul roților... „De treci codrul de aramă, de departe vezi albind, ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint...”.

Ochii vedeau, și mintea se întâlnea mereu cu emoții care aduceau versuri.

Cu fiecare respirație parfumul teilor intra în piept.

Un somn cu ochii deschiși, în fundul unei ape de aur.

Sufletul avea o legănare lentă, de alge aiurite de curenții mării.

Gene negre...

Tot ce vedeau ochii, inima repeta, adânc, într-un vag de coruri religioase.

E foarte ciudat să te uiți la un necunoscut ca la o carte deschisă în care cetești versuri tulburătoare, regăsind în ele ceva presimțit, poate știut, dar vag până atunci: totuși era, nu numai în suflet, dar și înafară lui, adus de necunoscut ca o pulbere de argint a unei zări din care vine un călăreț rănit; dar călărețul parcă venea din zarea ei, căci îi știa pulberile de argint,- le văzuse în ea, fără să vadă călărețul. Inima ei bătea lângă el ca o copită credincioasă și supusă. Parcă ea i-l adusese răsturnat.

Și nici nu știa cum îl cheamă. Dar îl avea pe buze mai intim decât un nume, cum pământul nu știe numele garoafei din el răsărită.

Luli își trecu mâna pe frunte. Era fierbinte. Își privi cu mirare mâna. Era mâna ei. Dar venea din altă parte, de pe un obraz bărbătesc, alipit de ea atât de adânc, încât mâna devenise misterioasă ca o apă în care s-a cufundat o comoară, ca un cer în care-au nins luceferi, ca o zare în care s-au topit cocori.

Mâna ei care devenise mâna nostalgiei...

Și-n acea clipă, se sfii. Nu mai îndrăsnea să-i schimbe compresă.

Își cuprinse obrajii în mâni. Ardeau mai tare decât mânile.

Era în întregime conturai și forma unei mirări.

Subt pleoapele închise, Catul Bogdan se refăcuse treptat, redevenind el însuși, integrân-

b O II E L E t du-se ca o unitate în amintirile vieții lui de până atunci, recăpătându-și vrâsta, reluându-și gândurile, recapitulând lucid tot ce se întâmplase, distanțând emoțiile dinainte și de după leșin într-o perspectivă analitică.

Nici-o alarmă. Își explicase totul prin mama lui, care era cea mai adâncă și mai ascunsă prezență din sufletul lui. Nimeni, dar absolut nimeni — nici chiar Nathan — nu știa acest secret pur. Mama lui murise tânără, aproape necunoscută, după ani de căsătorie cu un om despre care, cât timp fusese mic, Catul Bogdan nu spusese decât atât:

— Mamă, tata miroase ca un tren.

Aristide Bogdan fuma țigări de foi, aducând mirosul lor aspru în salonașul intim în care mama lui Catul își petrecea viața la gura sobei, la pian sau pe divan, cântând pentru el, jucându-se cu el, cetindu-i povești pe care i le traducea din franțuzește, albă ca amintirea trandafirilor dela fereastra ei. În anii tinereții fusese numai pentru el. Cu tatăl lui nu era decât o tăcere, ca lumina venită printr-o fereastră cu perdele. După moarte o uitaseră toți, Aristide Bogdan se recăsătorise încă înainte de-a se împlini anul de doliu. Catul Bogdan îl silise să plece din casa moartei, urmându-l întunecat și închis în noul cămin.

Apoi trăise ca mânat de demoni, sălbatec, cu un apetit de viață nebănuit de nimeni, nici de el. Femei, chefuri, sporturi, apoi războiul — trăit cu o frenezie de dans primitiv printre șerpi veninoși, — apoi Parisul, unde muncise până la extenuare, odihrtindu-se în perioade de desmăț nocturn, ș-apoi întoarcerea în țară, revenirea la casa veche moștenită dela mama lui, în care de-atunci fusese stăpân și singur, între biblioteci, lucruri de artă aduse din străinătate și amintirile mamei lui. Replantase la fereastra salonașului trandafiri albi. Reparase pentru nimeni, pianul de lemn roșietic.

Întretimp fusese numit profesor universitar, începuse și să scrie, cuprins curând după înapoerea în țară, de nevoia de-a retrăi, creihd ficțiuni. Acel „în căutarea timpului pierdut” prin care Proust a definit nu numai fosforescența lui spre viață, dar tot caracterul de luptă împotriva morții al creațiunii literare în genere. Fluturarea acestei plecări în suflet, fluturarea acestei întoarceri în lumină de lună a vieții trăite în lumină de soare, mâna mamei lui i-o dăduse, din pragul sufletului adânc, așa cum din pragul casei îl aștepta să se întoarcă dela școală, fluturând spre el o batistă albă până când ajungea în brațele ei. Dar această prezență nu apăruse în nici-unul dintre romanele lui. Era parfumul nevăzut: adierea de dincolo. Nu vorbea cu nimeni despre ea. Gândurile lui o cruțau de analiză. Niciodată nu comentase căsătoria ei cu omul vulgar care era tatăl lui fără să-i fie rudă, și soțul ei care tyecuse peste ea, străin, ca un bocanc peste - o lumină de lună.

Amintirea mamei lui nu era o obsesie; era numai refugiul intim al unei prezențe: cea mai pur apropiată de inima lui. N-o căutase niciodată în viață, dar nici n-o găsise. Femeile din romanele lui dovedeau în genere absența ei. Fără să fie rău cu ele, era lucid, l-ăsându-le să fie rele, unele involuntar, altele inconștient, literatura în care apăreau destăinuindu-le c-o transparență mai adâncă decât a vieții reale. Dar creiase și două eroine care emoționaseră pe mulți cetitori; critica le socotise ireale, cu o viață de poem, nu de roman, deși erau situate în viață. Explicația era apariția presimțită a mamei lui îndărătul lor. Fără să fie mama lui, nici ca ea, erau -proectate în direcția ei. Le cruțase deci, lăsându-le în lumina care venea dinafară lor, ocrotindu-le.

Foarte rar, în mari răstimpuri, avea un vis simplu care-l răscolea. Visa că privește ceva, sau că se plimbă. Și deodată simțea că nu mai e singur. Sensația pe care-o ai în plimbările solitare, când îți răsare luna în spate. O mână caldă îi apuca mâna. Și în clipa aceea se trezea, măsurându-și singurătatea pe lume. Căci mânile acelea, singurele vrednice să le sărute, care fuseseră de-atâtea ori lumină și răcoare, umbră și răcoare pe fruntea lui de copil, erau încrucișate în întunericul unui sicriu, cu tot pământul asupra lor.

Și iată că o fetiță întâlnită din întâmplare în tren, — ca și cele două eroine privilegiate ale romanelor lui, dar aceasta vie, reală, exterioară lui, îi apăruse pe aleia amintirii care ducea spre mama lui. Nu singură. Două la început.

Cele două fete se coborâseră din trăsura de țară oprită îndărătul unei gări mici. Oricare dintre cele două fete i-ar fi dat aceiași emoție care nu venea din ele, ci dindărătul lor, din prezența subiectivă care le însoțise în trăsura amintirii lui.

Apoi cea cu cireșele, Luli, se individualizase tinerește, răsturnând cireșele vrâstei ei în fața trenului, ș-apoi apărându-i la fereastră ca o glumă când ești aproape trist, după o amintire.

Apoi leșinul și strania deșteptare din leșin lângă mâna din vis, care în acele clipe numai devenise reală, exterioară. Apoi parfumul teilor adus pe pământ de același mână, ca o sticluță din parfumurile mamei lui, deschisă alături de capul lui întins și cu ochii închiși.

Luli!

Așa reapăruse în el, cu numele, după ce prezența ei, amestecată în amintire cu parfumul teilor de altădată, se răspândise până în copilărie, reîntorcându-se vaporos spre al celor de acum.

Luli era Luli: fetița dela fereastra vagonului, devenită sora lui de caritate. Dacă ar fi avut o soră tânără, care ar fi semănat cu mama lui, sau măcar i-ar fi reamintit-o, desigur că... Dar Luli era o fetiță străină care-l veghea, distrată pesemne, și măgulită de rolul de infirmieră a unui domn cu părul alb, Poate

L O 11 K L E T că știa cine-i. Poate că văzuse vre-o fotografie de-a lui într-o revistă literară. Poate că-i cetise vre-un roman. Poate că aștepta răsplata unui autograf, gândindu-se la viitoarele conversații cu prietenele ei: „Nu știți ce mi s-a întâmplat în tren? Scriitorul Catul Bogdan../1.

Căci ce putea face o fetiță ca ea într-o astfel de împrejurare? Singură în tren, veghind un necunoscut care-a avut... Ce-o fi crezând c-a avut? Un acces de inimă? o insolație?... Veghind un necunoscut sau pe un scriitor...

Ori se plictisea, ori se distra, — așteptând nerăbdătoare să-l vadă treaz, și să înceteze penibila asistență; sau curioasă să-l audă vorbind și să-și solicite răsplata autografului.

Deschise ochii și n-o mai văzu. Plecase.

Se apropia un tunel. Locomotiva șueră strident.

Întunericul alergă pe la ferestrele trenului, opac, dur, fumegând înăbușitor, într-o izbucnire de iad.

Apoi ferestrele se luminară albăstriu, ca zorii după ce-ai dormit greu. Căută din nou la fereastră aerul curat. Noaptea cădea vast melancolică, vid albastră, pe același pământ inutil.

În răsăritul ei, luna luă culoarea florilor de tei, vestind o caldă noapte de vară.

La fereastra lui Luli nu mai era nimeni. Nimeni încăodată, încăodată, nimeni totdeauna.

Râsese, plânsese, plecase. Cum trecuseră pe la ferestre soarele, copacii, stâlpii, rândunelele,! O’ ziua, apoi înserarea, apoi noaptea, luna, luna teilor înfloriți...

Numai parfumul teilor nu mai pleca.

Din câte fire se împletise întâmplarea? Nu mai știa.

Se numea Luli... Nici nu-și mai amintea bine obrazul ei. Nu-l mai putea reconstitui astfel ca să-l poată privi. Era o îluturare de păr în soare, zâmbetul unui obraz luminos, niște lacrimi, dar nu vedea decât cireșele de jos, și nu obrazul pe care picurau, — și o mână de care te-ai lipit ca prin somn, știind că aceia-i mâna bună, mâna albă, mâna curată, singura care-ți dă odihna de-a nu fi singur.

Dacă ar mai întâlni-o undeva, poate că, în altă rochie, nici n-ar mai recunoaște-o. Abea o știa, fragmentar. Și totuși suferea din cauza ei. Suferea că o pierde, că a pierdut-o, cu toate că erau alături în același tren, ducându-se spre același oraș care, din clipă în clipă, trebuia să apară cu luminile aprinse, astral indiferente, cum îți apar luminile orașelor în care n-ai pe nimeni. O avea pe Luli, desigur. Dar tot așa o avea și privind cimitirul constelațiilor cerului.

E tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârșit, așa cum e normal să fie, ceva abea început în enormul absurd al inimii care devine deodată litera solemnă, roșie ca majuscula din Evanghelie, a unei pătimiri neîncepute.

— Biletele vă rog pentru Galați.

Brateșul apăru numai lumini, ca un bal pe

LOUE I. И I un transatlantic oprit între stele și oglinda apelor.

Catul Bogdan se revăzu în oglindă, palid, cu cearcăne în jurul ochilor, cu fruntea posomorită și cu părul alb, iremediabil alb.

Își puse pălăria și mănușile. Scăpărau lumini deoparte și dealta. Trenul intra în glasurile gării.

Totul era logic, normal, cotidian. Aprinse o țigară, rămânând în ușă, în timp ce tregherul îi scobora bagajele din plasă. Dar Luli nu trecea pe coridor cu toate că fiecare secundă o aștepta.

Imbecil! Cașicum n-ar mai fi fost și alt drum! Cașicum Luli ar fi trebuit să defileze cu bagajele pe lângă ușa lui.

Se dădu jos din tren în goană, îndreptându-se spre celălalt capăt al vagonului.

Luli apăru însoțită de prietena ei. Dadaia venea înspre ele. Trecură încet prin fața lui. Le salută adânc. Țigara îi fumega într-o mână.

— De unde-l cunoști, Luli? tresări Gabriela, răspunzând c-o vădită surpriză încântată salutului bărbatului. Înalt.

— Nu-l cunosc, — răspunse distrat Luli, cu obrajii aprinși.

— Luli, serios că nu știi cine-i? o întrebă Gabriela în automobil.

— Nu știu, — răspunse Luli, așezându-se în fund, la umbră.

— Catul Bogdan, Luli!

— Scriitorul?

IONEL TИOPOПEAM’

Gabriela zâmbi.

— Colegul tău, Lorelei, — îi șopti ea la ureche, strângându-i brațul afectuos, căci luna răsărită peste teii înfloriți îi amintise noaptea dela vie și secretul lor de aur nou.

Lull își scoase pălăria, lăsându-și capul în bătaia vântului care-i ducea sufletul îndărăt spre începutul unui mare cântec.

PARTEA A TREIA „ȘI TREMURUL MÂNII CARE-L CAUTĂ”

I

Catul Bogdan cunoștea Galațul de pe hartă: orașul de pe marginea Dunării. Dar cu Dunărea se întâlnise și în străinătate și la Porțile de Fier. Știa fulgerul ei vast de coasă care răstoarnă în Marea Neagră toate apele României. Această Dunăre însă nu trecuse prin sufletul nici-unui scriitor gălățean, apărând în literatură, așa cum trecuseră teii Iașului prin sufletul lui Eminescu, devenind eminescieni, munții Neamțului prin sufletul lui Hogaș, și toate apele Moldovei prin sufletul lui Sadoveanu, devenind coardele vioarei lui.

Orașele apar sufletului numai prin scriitorii lor; altminteri rămân pe pământ ca și pe hartă, ’ dincolo de suflet, în sicriul geografic.

Așa că nu-l interesa orașul negustorilor Dunării, portul practic, mahalaua danubiană, cosmopolită în mic.

Trăise anticipativ la Iași, chiar pe peronul gării, în tovărășia lui Nathan Sabbetai, sosirea la Galați. Dela gară la „Palace-Hotel“, de-acolo la restaurantul „Suré“, de-acolo iar la hotel. Știa că va” întâlni mulți greci măslinii, vorbind cu „țe“, amintind urechii zâmbetul de veche Moldovă, al lui Vasile Alecsandri când îl bufonizează pe Kir Zuliaridi. Apoi efortul de-a se adapta la patul procustian al vieții de hotel, operetă zilnică a bacaureatului în care trebuia să joace rolul corului din tragedia antică, în fruntea corpului didactic secundar pe care-l prezida, — și în sfârșit, cu o sensație. liberatoare de plecare pe mare, întoarcerea la Iași ca într-o Veneție.

— Ași vrea să mă văd întors, — îi spusese lui Nathan dela fereastra trenului, având certitudinea că necunoscutul spre care se duce e previzibil ca rima unui cuplet de revistă sau sfârșitul unui roman foileton.

Și iată că intră în Galați ca într-un loc al tinereții regăsită deodată într-un oraș necunoscut care era un tremur blond de tei, de stele și lumini. Sora lui moartă, tinereța, aici era.

Trăi absent vreo două ore la hotel, restaurant și iar la hotel. Tot ce făcea era automatic într-un decor indiferent. Avea impresia că se mișcă în somn, cu o preciziune meticulos realistă, dar că în realitate nu-i adevărat. Că se va deștepta în pat, fără să fi făcut nimic, alături de o fereastră deschisă prin care intra mereu parfumul teilor.

Trupește se simțea foarte ostenit. Trapul cerea somn, odihnă, calm. Mai stăruiau la ceafă nourii îndepărtați ai unei migrene. Mânile reci și stângace ca după îngheț. O nevoe

Ъ O .4 E L E Г dea-și massă ceafa și tâmplele. Ochii evitau subt genele lăsate întâlnirea directă cu becurile electrice.

Își desfăcu bagajele. Era ordonat ca oamenii care știu că nu se vor căsători niciodată. O ordine care afirma o singurătate acceptată. Avea un geamandan-dulap din care hainele eșeau intacte. Ghetele cu calapoade. Batistele albe și foarte mari, de olandă fină, cu săculețul lor de lavandă. Crăvățile de câte-o singură culoare. Papuci de noapte de piele suplă în poșeta lor de piele. Trusa de toaletă. Pijamalele. Halatul...

Apoi valiza cu cărțile, în care era și manuscrisul început de două săptămâni. O deschise și o închise la loc, — lăsând-o la Iași. Trupul își reluase toate deprinderile, înconjurându-se de cunoscutul cotidian, cerându-și o intimitate în camera abstractă de hotel, — dar sufletul nu accepta nimic vechi, nimic dela Iași, fără să-i dea nimic nou în schimb, decât o fereastră deschisă pe parfumul teilor: o intrare într-un vid liric.

După ce-și continuă ritualul pregătirilor de noapte, se culcă, având în gură, dezagreabil, gustul fenicat al „Odolului”. Se gândi numai o clipă, cu o îndepărtată zvâcnire de migrenă, că sunt buze tinere care au gustul de sevă dulce al cireșelor de Mai: gustul sărutărilor la șaisprezece ani.

Stinse lumina. Se culcă.

Amână toate gândurile pe altădată. Se în-

lOMEl. TBOPOlilțANU vălui în întuneric, închizând nu numai ochii de subt frunte, dar și pe cei lăuntrici, — oblonindu-se într-un întuneric total, acceptând abdicarea somnului.

Auzi dintâi tic-tacul ceasornicului de pe măsuța de noapte. II puse în saltar. Dar și bătaia inimii îl supăra ca un zgomot în odaia de alături. Se sili să-i încorporeze cadența într-o plecare spre somn.

Tunelul.

Nimeni pe banchetă.

De ce plecase?

Deschise ochii, având sensația unei subite descomplectări, a unui vid individualizat printr-o absență.

Instinctiv, mâna căută prin întuneric cutia cu țigări. O găsi. Descoperi și chibriturile.

Nu mai putea dormi.

Și cașicum ar fi fost așteptat de cineva, se ridică din pat, reîmbrăcându-se grăbit.

Nu-l aștepta nimeni. Dar era ca la optsprezece ani când nopțile verii îți bat cu o creangă înflorită la fereastră, așteptându-te afară cu ochii deschiși, — venite numai pentru tine.

Parfumul teilor era ca muzica lui Debussy când despletește părul Melisandei în sufletul lui Pelléas.

Cu-această muzică și acest parfum intră în noapte.

Noaptea îl luă de mână pe subt tei.

loi: и lei

Orișice casă putea fi casa lui Luli.

Dar Luli nu putea dormi decât într-o casă cu ferestrele deschise. Mai toate erau cu ferestrele deschise, căci orașul era în noaptea teilor înfloriți.

Impresia că ești îndrăgostit de un oraș întreg, fiindcă nu știi care-i casa lui Luli, și fiindcă într-o astfel de noapte casele stau în genunchi cu ferestrele deschise ca palmele musulmanilor în moschei.

Un oraș întreg devenise tânăr, având vrâsta unei fete subt teii lui înfloriți.

Plutea o respirație de faguri calzi. Întreaga noapte nu era decât aroma unei auriri de vară. Lumina lunii dădea culoare de miere veche unui parfum nou. Și înstelarea cerului era boltirea unui tei înflorit peste cei pământeni. Fiecare tei nu era decât un glas în marele cor. Cădeau stele. Cădeau flori. Tot blond. Tot ceresc. Respirația avea polen, ca albinele.

Umbra lui Eminescu tânăr, putea să fie în umbra oricărui trecător întâlnit.

Bătrâneță era dincolo de noaptea acestui oraș cu tremur de gene de fată pe toate zările lui.

Tânăr! Tânăr! Tânăr!

Din tei în tei, tinereța era o șoaptă de fierbinte întâmpinare, dând obrazului zâmbetul regăsirii.

Orașul Dunării?

Nu. Orașul teilor înfloriți, orașul fluviului sfânt care. se vărsa cu mii de valuri blonde în albastră Mediterană a nopții de vară.

Străbătu până la capăt Ulița Domnească, .fără să-i știe numele, fără să știe că odinioară în locul ei fuseseră vii, că poate de asta ’ teii de-acum purtau parcă în flori beția mus-, tului strugurilor de-atunci, — dus, din tei în tei, cu aceiași sensație din tren că e deschis ca o rană, ca o rană fericită.

La capătul ei, Lelița Domnească se deschidea rotund într-un fel de piață periferică, nepavată și intimă, mărginită de vre-o două crâșme cu caracter rural. Mesele erau scoase afară la răcoare, cu sifoane, sferturi, bețivi fără surtuc și fără guler, și lăutari cu ochii în stele și glasul în gușa țigănească. Toate cântările erau cu „of“, ca pe vremea lui lancu Văcărescu.

Un scaun îl aștepta la o masă cu nimeni. Se așeză, picior peste picior, descoperit, cu tâmpla rezemată într-un pumn. Nu era de-acolo, nici pentru el, nici pentru cei din jurul lui, care-l măsurară, îl cântăriră din ochi, ș-apoi uitându-l laoparte, își reluară vinul și cântecul. În locul fetei desculțe, care-i servea pe ceilalți, apăru patronul, oferind cu gura consumații, și cu ochii, tot ce putea dori gândul unui client care n-are încă pe nimeni la masă.

— Da, bere...

Tot ce făcea era nou pentru el. Avea altă substanță, alt stil. Dar cum trăia în timpul subiectiv în care clipa-i zi și ceasul an, nu se mai putea mira deajuns. Iașul, cu el de acolo — parcă nu dus, ci rămas, — era situat în amintirea unui altădată, foarte vechi. Atât de vechi, încât trebuia să facă un efort care-i încrețea fruntea, ca să-și aducă aminte că eri, nu mai departe, cam la acelaș ceas de noapte, era în biuroul lui, aplecat asupra unui manuscris, liber, stăpân pe toate hotarele ființei lui, cu viața față în față, ca doi jucători de șah de puteri aproape egale. Era deprins să nu se teamă de viață, mai ales de când o întâlnea spre sară și noaptea târziu, veghind cu el alături în fața aceluiași manuscris. De mult, se temuse de ea, în fața mormântului mamei lui. Îi luase „Regina”. Dar de atunci învățase să-și apere „Regele” pe el însuși, fără ca viața să i-l poată lua.

Cunoscuse intim multe femei, mai ales în timpul adolescenței și al întâiei tinereți, și în țară și în străinătate. Atunci însă trăia grăbit, cum mănânci în gări la oprirea trenului, preocupat parcă mai mult să nu pierzi trenul decât să-ți termini în liniște masa, știind că o vei complecta la altă oprire, în restaurantul altei gări. Era pe-atunci în epoca „femeile”, pluralitatea lor apărându-i într-o apoteoză de coadă de păun, din care zmulgi câte-o până; și „el”, cel care determină parcă această apoteoză oferită. Niciuna dintre ele nu se individualizase suficient, ca tirania acestei unicități impuse, să-i alarmeze libertatea de-a alege mereu pe cihe vrea. Avea nevoe de

IOXEI. TKoDOliEAMJ ele nu numai strict fiziologic, ceiace era do altfel deajuns de important în sine,, — dar și de îndulcirile mătăsoase, ca ale părului spălat cu apă de ploae, pe care feminitatea le aduce sufletului bărbătesc. Își făcuse atunci o bogată și felurită provizie de amintiri, regăsind-o utilă, ca material prim, în ceasul creațiunii literare. Mai întâlnise și de atunci femei, natural, dar dacă acceptase complicitatea lor fiziologică, redevenise imediat judecătorul lor, distanțându-se de ele într-un recul categoric. De pildă, în casa lui dela Iași nu intrase nicio femee. Singurătatea masculină a casei lui avea totuși o prezență feminină. Dar amintirea mamei lui era ca ce a rămas dintr-o sulfină albă. Sufletul era atent numai la păstrarea acestei fantome de parfum. Altăceva nu accepta acolo, care să tulbure brutal o prezență delicată.

Dar degetele lui trăiau mereu în dragoste. O despletea și o împletea din manuscris în manuscris. Mai toți eroii lui iubeau. Iubeau în locul lui și pentru el, hrăniți și cu amintiri, dar și cu acel disponibil sufletesc, cu-acel virtual de viață, pe care îl consumă și din viitor personagiile creiate.

Astfel că delaovreme se socotise dacă nu vindecat de viață, cel puțin imunizat împotriva ei, ajuns la un echilibru stabil, fără să aibă totuși îngrijorarea că devine sterp, că se usucă. Viața nu-l lăsa indiferent. Dovadă că scrisul era pentru el o nevoe spontană, nu

1, O It li L E! Uli efort deliberat. Dar oamenii vieții reale, în raporturile cu el, erau priviți și acceptați ca un fel de combustibil pentru eroii posibili. Ca atare, îl atrăgeau toți, c-un sentiment de însușire antropofagă. Și ca și față de eroii lui — pe care lăsându-i să trăiască, plămădiți din el, îi considera uneori și cu emoții de lector exterior — avea și față de oamenii reali, alături de sensația absorbirii lor, o reacție dezinteresată, dar oarecum subsidiară. Această mică reacție subsidiară o avusese și pentru unele femei întâlnite în ultimul timp. O emoție intrigată de necunoscutul lor. O scurtă adulmecare interioară o desmierdare sufletească de-o clipă, cum ți-ai trece mâna pe grumajii unei căprioare, pe aripa unui hulub, pe spinarea unei pisici, sau pe neliniștea unei ape. Nu mai mult. În treacăt și cu un caracter recreativ, și ca în timpul unei plimbări odihnitoare.

Dealtfel, femeile dela război încoace deveniseră prea evidente, din generație în generație. Descoperindu-le pulpele, rochia le scurtă mistențl, după cum și părul care le descoperea și masculiniza ceafa. Nudismul desființa acest mister împuținat de dimensiunile hainelor. Odinioară erau un foșnet pentru suflet, acuma deveniseră un marș. Trăiau și ele încorporate în vremea mulțimilor, cot la cot cu viața de toate zilele, acceptând soarele pe față și pe trup, așa cum tinereța străbunelor lor nu acceptase decât luna — pe vremea poeților ei, — convinse că sufletul trebue să fie o sonoritate agresivă — dinamică: spuneau, — nu o tăcere abea străvezie; vorbind prea mult — cu vocabularul bărbaților, — determinând cinismul mascuhn, nu suportându-l, nu adaptându-se lui. Și nu înțelegeau că prestigiul de Hamlet feminin pe care îl avea Greta Garbo pentru mulțimile bărbătești, nu exprima preferința pentru maladiv și excepțional, ci măr- turisea indirect nostalgia după vechea feminitate, reamintită pe ecran de o femee care readucea — dar numai pe ecran — moda demodatului „eri” de care în viață se lepădau.

Și iată că viața, aceiași care-i luase „Regina”, îi lua acum „Regele”. Viața îl aștepta dincolo de manuscris. Adică tocmai acolo unde nu mai credea s-o întâlnească adversară.

Dacă ar fi scris, și dacă ar fi avut în față pe o foae de hârtie, la lumina unei lămpi cu glugă de metal, ceiacë i se întâmplase de când o întâlnise pe Luli, ar fi șters, sau ar fi rupt foaia. Neverosimil. Ar fi fost categoric. Cel mai elementar spirit autocritic i-ar fi dictat această apreciere, întregind-o cu sancțiunea ei concretă. Evident, dacă eroul întâmplării ar fi fost el, nu un băiat de optsprezece ani, nici un bărbat de vre-o patruzeci și cinci de ani, intoxicat de căsnicie și fidelitate conjugală, gata să isbucnească juvenil spre cea dintâi ispită întâlnită, reacționând necontrolat, confundând servilismul față de apetitul fragedu-

I. Oii EI.B I lui, cu nebunescul unei îndrăgostiri fulgerătoare.

% Căci nu cunoștea om — după aprecierea lui însuși — mai inapt pentru o astfel de îndrăgostire subită, decât el. Fiindcă îndrăgostirile subite se nasc din lipsa de contact cu subconștientul. Pentru majoritatea oamenilor, subconștientul e o absență miraculoasă, ca și Dumnezeu; când apare, când izbucnește, mai exact, e splendoarea unei mânii sau fatalitatea unei porunci care depășește puterea minții și energia voinței. Mintea cade în genunchi și se târăște, înfricoșată și supusă. Și oarbă.

Dar el trăia de ani de zile, noapte cu noapte, alături de acest mister descifrat, captat, sensibil ca forma vântului bombat în pânza corăbiei cârmuită de un braț iscusit și sigur.

Și iată totuși că se deștepta lângă un mister alături de care trăise, ignorându-l ca atare: el însuși, altul însă, deci un el însuși nebănuit, cuprins și luat de viață ca Regele șahului de mâna adversarului.

Dacă în această clipă ar fi fost el însuși — cel de până atunci, — s-ar fi simțit profund umilit, deprimat de îndoeli, detronat.

Dar se simțea numai nou, alături de amintirea unui el însuși care se învechea vertiginos și respingător, învăluit parcă în mucegai și muște verzi.

Murise celălalt? Sau dispăruse numai?

Acum era vârful suprem în care se întâlneau încă doi oameni, ca liniile unui unghiu.

lONKb TRODO..E 4Și’

Și deodată îi apăru o evidență insuficient simțită până atunci: înoirea adusă de un sentiment copleșitor. Dacă Luli l-ar fi iubit — ipotetic — ar fi iubit pe altcineva, nu pe el de până atunci. Omul — noul tânăr, proaspătul Faust — care-și părăsise camera în plină noapte, trecând pe subt ochii respectuos nedumeriți ai portarului hotelului, pentru a colinda străzile orașului cu tei înfloriți, cu sufletul pe buze ca un cântec, cu lirismul în ochii deșerți de gând, beat de el însuși, în stare să cadă în genunchi în fața unei case; omul care ședea pe scaunul unei crâșme periferice, printre bețivi, acceptându-le frățește tovărășia nesomnului în noaptea teilor înfloriți și-a insomniei Dumnezeirii, — nu mai era el dc până atunci.

Iar acela, îi apărea ca un strămoș auster, paralizat într-un alt veac. Abea-i semăna, în felul în care se înrudesc oamenii rămași trecutului cu cei dinspre viitor.

Așadar, dacă Luli l-ar fi iubit, ar fi iubit pe altcineva. Dar cât era de durabil acest altcineva? Celălalt durase până la treizeci și șapte de ani. Dar cestălalt? Era o mască? Sau un obraz apărut subt masca desprinsă? Care era adevărat? Cel de eri, Narcis privindu-și fața în oglinzi, plurificându-și singurătatea adorată, — sau cel de azi, tânăr pentrucă-i apăruse o fată cu parfum de tei...

Acesta era blestemul: singurătatea regăsită în iubire, altfel decât în lupta vieții. Iubești

.str

I O R E L E t și ca să nu fii singur, ca să te însoțești. Dar iubind te îndrăgostești de altcineva decât de omul real și plenar — trecut, prezent și viitor, — pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere și însoțire, al dragostii.

Dar Luli?

Era altăceva și ea? Tot ce știa despre ea, era în el. Numai în el venea dinspre mama lui, tânără și pură ca înflorită pe fereastra sfântă a morții.

Dar ea era Luli dintr-un oraș necunoscut care dormea în minciuna sau adevărul teilor înfloriți.

Luli: o sută de Luli. Un cireș de Luli. Câte clipe-s viață în viața ei, câte stele-s fulgi în viscolul căii Lactee, atâtea Luli-s posibile față de tot atâția bărbați.

Și totuși cine, cine putea să-i dea lui Luli o unicitate mai încântătoare decât aceia pe care i-o aducea el?

Care tânăr s-ar fi încumetat să-și măsoare dragostea cu a lui?

L-ar fi întâmpinat ca Hamlet pe Laerte la mormântul Ofeliei, cu vorbele shakespeareiene:

„Spune-mi ce vrei să faci? Vrei să bocești? Vrei să te lupți? Vrei să flămânzești? Vrei să te sfâșii tu însuți? Vrei să sorbi apele Isselului? Vrei să înghiți un crocodil? Te poftesc... Fi-.inducă vorbești de munți, răstoarnă stânjeni peste noi, până când groapa noastră înflăcă-

TONKb TEOttOBEANU rându-se pe culmile toride va preface muntele Ossa într-un neg...“.

— Noi bem și dânsul e beat, — auzi de alături un glas cu sughiț și nas roș.

Nu se supără.

Zâmbi indulgent.

Într-adevăr vorbea singur, rezemat într-un cot, alături de sticla de bere destupată, dar neîncepută.

O femee de noapte, care mai de multă vreme ședea la pândă, nehotărîtă, își însuși zâmbetul care nu-i aparținea, așezându-se cu o mișcare cât mai de pisică dulce, la masa lui, trăgând și un scaun după ea.

Își turti coatele pe masă, în lături, rezemându-și bărbia pe mânile împreunate. Era tânără, cu un breton vulgar pe frunte; avea ochi verzi și nas sensual cu nări de vapor, prin care știa să arunce în bărbați ancora sexualității.

II privi lung, stăruitor, oprindu-și ochii pe mânile lui „de amant” — cum le botezase Agatha Bogdan, — apoi împlântându-și-i în ochii lui arabi.

— Hai...

Nu juca teatru profesional.

Glasul ei avuse gemătul tânguitor răgușit al foamei de bărbat, care pune viole în „miau!‘-ul pisicelor, și oboae în ,,u“-ul hulubițelor.

Mânile. ei se târau încet pe masă spre mă7 nile lui.

Catul Bogdan bătu cu o mișcare blândă, fără

LOUE L K I repulsie, mâna cu unghii trivial roșii, plăti și plecă, — lăsând pe masă și altă plată surprinzător de generoasă.

După ce-l urmări din ochi, cu fruntea întunecată, femeia luă sticla de bere neîncepută, făcând-o țăndări de pământ.

Cu toate că parfumul teilor plutise și asupra acestei scene, Catul Bogdan nu era desgustat. Plecase de acolo numai cu orgoliul de a nu fi bătrân, — atât era de tânăr în această noapte când se îndrăgostise de o fată necunoscută, punându-și dragostea în cumpănă shakespereiană cu-a tuturor băeților de vrâsta ei.

II

„Dostoïevski spune undeva că noaptea crezi mai ușor în Dumnezeu; cu alte cuvinte, noaptea predispune la exagerări”, — gândi Catul Bogdan cu un ușor zâmbet ironic care se adresa lui însuși. Și modulațiunea gândului, și zâmbetul, îl reconfortară. Se culcase la cinci. La opt îl deșteptase omul de serviciu bătându-i în ușă. Apoi îi adusese cafeaua pe care

1 și-o luase în pat. Ca mai toți oamenii nervoși și auto-spioni, se deștepta ușor; dar se scula greu din pat. După pauză neagră a somnului, sufletul își căuta continuitatea, întâmpinând gândurile nopții cu ochi bănuitori.

Deșteptat, întâiul gând fu un nume: Luli.

Q bătae de inimă? Da. Dar o știa mai de mult. De câteori, iu timpul muncii de noapte, creia un personaj nou, oarecum desprins din el prin consemnarea grafică, avea dimineața aceiași bătaie de inimă. Revedea imediat manuscrisul, oprindu-și atenția numai asupra personajului abea născut. Exista? Sau nu exista? Merita să trăiască? Sau nu?

Astfel își opri mintea și asupra lui Luli: mintea de dimineață, cea diurnă. Îi recunoscu tinerețea, grația, prospețimea. Dealtfel nici nu-și mai amintea exact fața ei. Era ca o fereastră deschisă pe o lumină de Mai.

Își luă tovărășia țigărilor.

Acum avea impresia că se liberase de lirism, că domina lucid, că redevenise spectator, aplaudând numai ce merita acest omagiu.

În fond, „aventura’ avea mult farmec, tocmai prin lipsa ei de preciziune, prin ilogicul ei. Cași Hai-kay-urile japoneze, nu era decât o indicație lirică. Așa trebuia să rămâe, dând grațioasa ei substanță unei amintiri din acelea care rămân în suflet ca floarea unei primăveri nipone în păr. Fulg prefirat pri: n inimă în amintire.

Condiția lui Luli ca atare — Luli-Luli, o fluturare de păr, o mână atinsă, niște cireșe, niște lacrimi, — era izolarea ei în vagul câtorva ceasuri de tren cu tei înfloriți la ferestre.

A o căuta și règâsi pe Luli, ar fi însemnat să o piardă. Mai dintâi Luli nu era un nume, ci o alintare. Așa dar Luli se putea numi

r,0 BE ti E I Maria, Lilica, Domnica, Linica. Tot ce era condur de Cenușăreasă în „Luli”, silabe căzute din lumina venită dela balul de taină al verii, devenea pantof de serie cu număr și etichetă, în numele ei autentic. Apoi această Lilică, Domnică, Linică sau Marie, putea să se numească Ștefănescu, Popescu, lonescu, Teodorescu, Șerbănescu, sonorități care-ar fi dat un iz de ceapă parfumului de tei, care o noapte întreagă se numise Luli.

Dar cunoscută, Luli putea fi un ciclu de desamăgiri.

O presupunea de pildă Lilica Ștefănescu, locuind în strada Eroului Necunoscut No. n bis. Casă de după răsboiu ca și numele străzii. Din acele case moderne, epatate de ele înșile, care simți că vor să fie fotografiate și care dacă s-ar vedea în oglindă și-ar zâmbi ca cei încântați de opera bărbierului, cu nările dilatate de parfumul prost al vaporizatorului. Restul în acest stil. Ștefănescu tatăl, șef de vamă la pensie, care și-a ras barba și mustețile după răsboiu. Mama: Ștefăneasca, o Stefănească, făcând cură de slăbit, ducându-se în automobil la partida de „bridge” unde tot mai scapă câte un „soro”. Iar Lilica Ștefănescu — Luli în ceasurile de vară ale unui tren, — fata lor, impregnată de mediu, chiar dacă s-ar fi jenat puțin de accentele lui tari...

Retractă tot ce gândise. Drum falș. Nimic din Luli nu autoriza o astfel de biografie;

Trăsura care i-o adusese la oprirea trenului în gara mică, nu se înrudea cu arivismul: mai degrabă cu scăpătarea.

Alt dram: părinți săraci. Luptă zilnic pentru viață. Discuții acre la dejun și la masă. Atmosferă grea. Tendință zilnică de evadare. Unde? Prietene, cinematograf, serate provinciale, patefon, Radio, lecturi gravitând în jurul bogăției. Aspirații de viitor luxos în stilul filmelor, pregătindu-i un viitor de doamnă Bovary, dar creiată de vre-un oarecare Georges Ohnet al literaturii autohtone.

Poate că nici asta.

Poate că Luli era Luli. Poate...

Dar ne mai văzând-o, Luli rămânea Luli: sigur.

Și era păcat să o sacrifice.

Renunțând la ea în viață, păstrând din ea numai conturai și fluturarea unei apariții, treptat îndepărtată în amintire, sufletul lui căpăta încă o prezență alături de cea rămasă mereu albă peste mormântul ei. Luli ar fi sunat în el ca numele unei fete de altădată, mai tânără fiindcă nu-i, mai pură fiindcă tinerețea ei e un oval în medalionul lui „a fost“, neatinsă de nici-o faptă: fulg. Sora lui moartă, tinereța, ar fi avut obrajii lui Luli și numele ei...

O bătae în ușă îi tulbură acest popas de dimineață pe margina nopții și a somnului, de unde cobora, ținând în mâni același condur pierdut de Cenușăreasa teilor înfloriți.

r, O II K Г, K I

— Cine-i?

— Eu. Vă salut, domnule Profesor. Buna-dimineața.

— Buna-dimineața, Costel. Un moment...

Costel Larian, fostul său elev și unul dintre cei mai eminenți licențiați ai Facultății de Litere din Iași, era gălățean. Catul Bogdan îl numise secretarul comisiunii de bacalaureat pe care o prezida, dându-i astfel posibilitatea unui câștig bine-venit.

Sări din pat, se pieptănă, își puse halaul peste pijama, și eși afară, aprinzând o nouă țigară.

Costel Larian venise descoperit. De când era la Galați, de-o săptămână, făcuse câteva băi în Dunăre, uscându-se la soare. Tinereța lui era ca un fruct copt. Avea obraji rotunzi și rumeni, frunte bombată, sprâncene zburlite, păr creț, pieptănat cu vioiciune în sus, de culoarea castanelor sălbatice, și dinți atât de albi încât și atunci când vorbea dădea impresia că mușcă dintr-un fruct gustos. Sănătate, energie, optimism, sărăcie alegră.

— Ați uitat să-mi tclegrafiați, domnule Profesor. Și a eșit o încurcătură...

„Frate cu juna Rodică voioasă trece”, gândi Catul Bogdan, examinând țărănească tinereță a elevului său. II frapa sănătatea brutal afirmată, ca pe bolnavii din pat.

Costel Larian vorbea repede, cu o ușoară graseiere care dădea o vibrație râzătoare vorbelor, istorisindu-i ceva cu școală, profesoare, gară, scandal...

IONEL тkиnoввлxи

Îi asculta numai glasul, nu și vorbele. Glasul parcă suna în iarbă și frunză, c-un „Hai, lelițo-n deal la vie...“ Aveai impresia că acușiacuși va chiui.

„Ce impresie i-ar face lui Luli?“

Parcă ar fi vrut să acopere cu palma, ca pe-o lumină prea tare, tinereța altora.

Nici-o oboseală, nici-o dungă pe față, nici-un creț. Obrajii întinși, bărbia dulce conturată, ușor pufoasă de tinereță în zori, gâtul neted și viguros, — și un miros frust dar tonic de aluat și de ceară. Deși nu era nici-o oglindă pe coridor, alături de Costel Larian, Catul Bogdan își vedea vrâsta ca într-o oglindă de dimineață.

O doamnă trecu pe coridor, zveltă în haine de vară, lăsând un miros de pudră fină. Costel Larian o privi în treacăt cu dinți de lup, și cu o vibrație de bondar în nările cărnoase.

De mai încolo, doamna întoarse capul, dar ochii ei măsurară intrigați înaltă siluetă a lui Catul Bogdan care în halatul de mătase albastră, cu părul și mai alb și ochii și mai negri, dădea o impresie de vultur exotic, cu cap de argint și pene de oțel. Lui îi zâmbi, peste umăr.

Catul Bogdan prinse din zbor privirea ca pe-o floare aruncată dimineața dela fereastră.

— Ce spuneai, Costel?

N-auzise nimic.

Iată ce se întâmplase:

Doamna Laura Nemoianu, directoarea li-

L O UK l,EI ceului de fete și animatoarea mai multor societăți culturale, pregătise „consacratului romancier și eminentului profesor universitar Catul Bogdan” o primire la gară și o gustare la liceu, „à la fourchette”, cum spunea ea, — lansând și invitații șapirografiate corpului didactic și notabilităților gălățene. Însă nimeni nu știa când, de unde și cu ce tren sosește președintele comisiunii de bacalaureat. Costel Larian, singurul care ar fi trebuit să fie la curent cu intențiile profesorului său, așteptase zadarnic telegrama făgăduită. În aceste condiții, farsa Lolei Voroneț găsise porțile deschise ca și zâmbetul homeric al calului troian; și ca și acesta intrase rânjită pe dinăuntru de sulițele vindictei. Lola Voroneț era o picantă repetentă, din acelea care se pregătesc de timpuriu pentru „artă și declamație”. Din repetență în repetență, ajunsese totuși sincopat până ’ntr-a opta, cu majoratul împlinit. Dar suprema repetență dintr-a opta o scosese din minți. Plecase la București să se descurce la Minister singură, după sfaturile unei prietene care era „artistă” în corpul de figurație al Teatrului Național. „Acolo-s bărbați”, gândise femeia repetentă. Cu toate că muncise conștiincios, nu izbutise în scopul inițial, căpătând însă la București, și chiar la Ministerul Școalelor, speranțele legitime ale unei cariere pentru care avea și temperament și „appeal”.

Dar se înapoiase foc pe corpul didactic gălățeam hotărîtă să-i facă o farsă de pomină. Așa dar anunțase pe doamna Laura Nemoianu că prietenul și protectorul ei, profesorul Catul Bogdan, a fost cu ea la București și că prin ea îi anunță pc cei dela Galați că’ va sosi din capitală cu trenul de dimineață. Alaiul întâmpinării venise dela gară disdedimineață, cu discurs și buchet, bând cafele negre la restaurant în așteptarea trenului.

La întoarcere, cu buchetul deprimat în mănușile spălate cu benzină ale doamnei Laura Nemoianu, tristul convoi defilase prin fața unui automobil în care Lola Voroneț ședeal picior peste picior — ciorapi de mătase dela Ministerul Instrucțiunii Publice, — fumând o țigară C. D.

— Să vă fie de bine! Repetentă m-ați lăsat; de râs v-am făcut. Am să vă dau și la gazetele din Capitală...

Și astfel vorbind, cu fum pe buze, făcti semn șofeurului să ]e lase în nas și fumul automobilului. Dar după cum spunea doamna Laura Nemoianu, „tout est bien qui finit bien”. Așa că cei dela gară se înapoiaseră la liceu, trirnețindu-l pe Costel Larian în descoperirea celui așteptat. Gabriela găsise invitația acasă. Plecase pe la nouă, lăsând-o pe Luli dormind. Bacalaureatul începea a doua zi.

Cancelaria era plină și însuflețită ca o cetate asediată.

În fața liceului, fete și băeți discutau farsa Lolei Voroneț, invidiindu-i curajul, cum co-

L O R R L E t mentează cei din închisoare isprăvile celor evadați.

Dintâi sosi Costel Larian, într-un suflet.

— E la Hotel Palace. Vine imediat.

Un general suspin de ușurare.

— Ei, „tout est bien qui finit bien”, dragele mele.

— „Ilustre oaspe și distins reprezentant al acelui focar nestins de cultură și sentimente generoase, care este vechea capitală a Moldovei...”

Vorbea cu voce de tenor -— de pe vremea gramafonului cu pâlnie — profesorul de Istorie, începând cu o cântare a Moldovei.

Doamna Laura Nemoianu se încruntă la fereastră, și apoi la directorul liceului de băeți. Într-adevăr, mai nedisciplinați decât fetele, dar îndemnați de curiozitatea acestora — candidați! la bacalaureat escaladaseră ferestrele cancelariei, aruncând priviri indiscrete, și făcând în urmă semnalizări cu mâna și ochii.

— E distins, — șopti profesoara de filosofie, domnișoara Puica Negrescu, la urechea celei de lucru manual, gata să-l comenteze, dar Văzând cu cine-i vecină se mărgini la această apreciere.

— Ce-avem de mâncare? întrebă preotul Dărângă, profesorul de Religie, care nici nu băuse cafeaua cu lapte, lăsând loc liber alimentelor ce va șă vie.

too

IONEL IE0DOKSANÜ — Gustări dela Școala de Menaj.

— Ce fel de băutură?

— Nu știu. Un vin.

Preotul Dărângă oftă melancolic: femeile nu se pricepeau la vin. Auzi răspuns? „Un vin...“

Catul Bogdan rămăsese la ușă, cu pălăria și mănușile în mână. Asculta discursul, cu capul ușor înclinat, fără zâmbet, fără încruntare, evitând să privească pe cineva, resemnat ca o statue subt ploae. Nu cunoștea pe nimeni, dar recunoștea eterna operetă socială cu toți actorii ei: involuntară trupă a lui Carageale.

Încercă să-și treacă timpul anticipând mintal frazele discursului. Prea facil însă, jocul fără de hazard devenea anost. Cea mai pură caligrafie oratorică a banalității reputate și a locului comun gușat și emfatic. Se gândi cu oroare și ușurare la primejdia de care scăpase cu o seară înainte, grație unei farse providențiale.

Își închipuia capul lui Luli întors după vicleimul didactic, privind scena cu un zâmbet epigramatic. În mintea ei ar fi rămas grotesc, izgonit în ridicolul social la care cei tineri sunt însă sensibili, — cum erau cei cățărați la ferestrele cancelariei. Involuntar, avu un zâmbet complice. Ochii dela ferestre se iluminară.

— E om detreabă, domnișoarelor: râde la noi, — șopti fetelor de afară un glas răgușit de fumător galant. Chiar în această clipă, Gabriela, care ședea cu spatele la fereastră, întâlni ochii lui Catul Bogdan, și văzu în ei o dilatare, o zvâcnire, saltul de delfin în ape ’ pe care bătaia mare a inimii îl trimite ochilor.

Ochii lui Catul Bogdan căutară pe delături, repede, cum ai cerne printre degete un nisip, dar nu găsiră mărgăritarul căzut din valvale inimii deschise.

Iar era surprins de el însuși. Nu se aștepta la o emoție atât de intensă. Recunoscuse pe tovarășa lui Luli. Prietenă? Vară? Soră? Profesoară?... Parcă prea tânără, prea tânără, mai ales fiindcă o vedea coborînd odată cu Luli, acoperite amândouă cu aceleași pălării de pai, din trăsura magică.

Avea’ un păr castaniu aprins cu unde roșietice, dar frunzele lui de toamnă acopereau marele strugur negru al părului celeilalte...

...Clipele căpătau o altă vibrație în jurul Gabrielei. Era vădit că ochii lui Catul Bogdan o izolau de restul lumii din cancelarie. Până atunci, ochii lui dormiseră nevăzuți subt genele plecate. Acuma o învăluiau, o lăsau, reveneau, negri și tumultuoși ca fumul unei păduri aprinse. Rotirea lor întunecată o încercuia, dându-i o neliniște. Până atunci privise cu atenție calmă pe scriitorul cunoscut numai din cărți, din reputație și din fotografii. II recunoscuse la gară, din clipa când le salutase pe peron. Luli îi spusese atât: „l-a venit rău în tren, și i-am dat o cafea neagră cu lămâe, fără să știu cine-i. N-am vorbit nimic”.

Gabriela venise la școală, după ce găsise 1U2

IONEL TEOUOREANU printre corespondența sosită în lipsă, invitația direcției, numai ca să-l mai vadă deaproape ca ’ simplă spectatoare. S-ar fi temut să stea de vorbă în astfel de condiții, cu un scriitor care-i devenise intim prin cărțile lui. Odată, la București, se apropiase de masa cu autografe a unui mare poet. O privise de sus, grosolan, dându-i un autograf dezordonat, care nu avea decât semnificația unui bacșiș. Rupsese foaia. De atunci nu mai solicita intimitatea scriitorilor iubiți sau stimați.

Ca privitoare dezinteresată, Catul Bogdan o atrăgea. O intrigase dealtfel încă dela gară salutul ceremonios care dăduse Gabrielei sensația că nu se coboară din tren, ci din caleașca altui veac, în rochie mai lungă, larg și foșnitor pornită din talia îngustă. Privit mai de aproape, așa cum primea lumina celor trei ferestre ale cancelariei, Catul Bogdan, deși îmbrăcat în haină de azi, se încadra în spațiul ușei ca într-o ramă de eri, dând, poate tocmai fiindcă era atât de sobru îmbrăcat, impresia că rama trebue să fie un bronz bogat.

Și iată că-i întâlnise ochii deodată apăruți de subt genele ridicate.

Tresărise și ea, ca atunci când te-ai vedea privită de ochii unui portret. Pe cât era de odihnitor cu genele plecate, în clipele când statura lui era dominată de albul părului, — pe atâta devenea de obositor când te privea. Când privea astfel, ochii deveneau atât de intens negri, în contrast cu părul, încât Gabriela ii simțea și când nu-i privea. Parcă nu erau numai în fața ei, în niște orbite adânci, acolo numai, ci din toate părțile, ca zborul hipnotic al păsărilor de pradă. Gabriela simțea din ce în ce nevoia să se deplaseze, fără să poată, fiindcă era imobilizată de lumea dimprejur. În schimb, își plecase capul mai tare, ca într-o biserică, la slujbă. Dar nu se putea împiedeca în răstimpuri, uneori îndesite ca picăturile de ploae, să nu privească printre gene. Întâlnea aceiași ochi, și schimbul de priviri devenea și mai intim, ca o șoaptă prin întuneric. Un simplu joc, dar o neliniștia fiindcă redeștepta în ea — foarte vag, e drept — nostalgia pe care i-o dăduse Luli când o bănuise îndrăgostită. Dacă în această clipă s-ar fi gândit la Matei Dima, ar fi uitat că poate să-i fie și prietenă, alungându-l iritată din ea ca pe cineva care intră bocănind și vorbind tare tocmai când începe murmurai unui cor religios. Dar nici-o clipă nu-i trecu prin minte chipul celui cu ofranda neprimită. Nu se gândea la nimic, dealtfel. Auzea glasul profesorului de Istorie, șoaptele vecinilor, — dar privirile din față o izolau în ea, parcă tot mai departe, tot mai adânc, până în preajma acelui vag de ape, dela care poate să înceapă somnul, desprins ca o lebădă neagră, sau să izbucnească roșie, inima care ucide somnul.

Într-adevăr, Catul Bogdan o privea fiindcă era forma unei transparențe prin care-i apărea Luli. Revenea în el cadența lirică de astă

10X1 Ь TRODOF-EЛMГ noapte, cu toate impulsiunile juvenile pe care le apreciase dimineața ca o exagerare nocturnă. Din nou, temerar, dorea s-o cucerească pe Luli: cu-același gest romantic care sfida pe toți băeți tineri. Și fiindcă Luli nu era de față, valul înspre ea se pulveriza liric asupra Gabrielei. Dorea să fie tânăr în fața ei, să fie viu, s-apară în vrâstă ca într-o armură de argint, nu ca într-o strană de meditație. Dorea să-l ducă asta, ca pe un cântec, celeilalte.

Profesorul de Istorie amuțise, cu batista pe frunte.

Șoaptele încetară. Ochii se îndreptară spre Catul Bogdan.

Când își ridica fruntea, părea și mai nalt, înalt cum ar trebui să fie un preot când înalță Evanghelia peste capetele celorlalți.

Îi cuprindea pe toți cu ochii lui orientali. Dar nu-i privea ca pe-o mulțime anonimă, ci ca pe o femee de care te apropii.

— Vă mulțumesc tuturora. Ați cinstit prin mine orașul de unde vin. Dați-mi voe să iubesc prin dumneavoastră orașul în care mă aflu. Nu-l știam până acum. L-am descoperit într-o noapte de vară vrednică să fie dăruită de Shakespeare balconului Juliettei, când se înalță înspre el cu versuri tinereța lui Romeo. Nu cunosc străzile acestui oraș, nu-i știu instituțiile, nici monumentele, și abea-i întâlnesc oamenii. N.’am nici morminte în acest oraș, nu-mi știam nici prieteni, nici dușmani în casele lui: nimic nu mă lega de el. Până a nu-l întâlni, orașul dumneavoastră nu era pentru mine decât „ce.va“ de pe marginea Dunării. Dar mi l-au arătat teii înfloriți dintr-un capăt până-n celălalt, și iată-l acum în mine alături de colinele Florenței, de zările Eyub-ului și de lagunele Veneției. Tei înfloriți sunt mulți în țara lui Eminescu, poate tot atâția câte fete blonde sunt pe malul Rhinului. Și Iașul își are aleia lui de tei care și-au scuturat floarea sfântă prin versurile lui Eminescu asupra sufletului unei țări întregi, lăsând parfum fără de moarte peste trecătorii vieții. Dar nicăeri aiurea parfumul teilor nu-i mai aproape, mai intim, .mai cald, mai viu, mai învăluitor, decât în locurile acestea. Nu e numai afară subt cerul liber, până la fereastră; te însoțește pretutindeni. II ai în păr, îl ai pe mâni, îl ai pe față, și prin somn te acoperă încă, dându-ți beția nopților de vară. II am și acum în fața mea și în mine, și-l avem toți cei de aici în noi, și-n jurul nostru, cum e pe fața orbilor, iluminare, căldura soarelui de aur.

Într-un astfel de oraș nimeni nu poate fi bătrân, cum nimeni nu poate fi urît când se roagă lui Dumnezeu, chemându-l, și nimeni rău când vede-n viață darul, nu povara.

„Et în Arcadia ego“.

Așa voi spune la întoarcere: și eu am fost în Arcadia. Cunosc și eu ținutul de pe margina unei ape vaste, unde subt stele oglindite-n ape și subt crengi de tei, nopțile au ochii tinereții fără moarte de subt genele Julicttei.

ioc

lONKL TKODOKKANU

Spui despre orașele frumoase: acolo aș vrea să trăesc, acolo să mor.

Poeții spun: pe-acele le voi cânta, dăruindu-vi-le prin liră.

Iar eu îi spun prin dumneavoastră: oraș al teilor înfloriți și al nopților de vară, iată inima mea.

Gabriela se strecură prin învălmășeală, îndată ce Catul Bogdan își isprăvi cuvântarea. Fugi, incapabilă să suporte o întâlnire directă cu el. După vorbele cu flori de tei în ele și cu noapte, intră subt teii Uliței Domnești, înfierbântați de soarele dimineții. Mergea repede ca cei urmăriți de furtună. Obrajii i se înfierbântaseră mai demult.. În urechi avea tumultul de scoici ascultate, al tăcerii de noapte, cu toate că trecea printre oameni și zgomote diurne. Nu-i vedea, nu-i auzea. Din tei în tei, cu respirația lor dulce de faguri vechi cu miere nouă, o urmăreau vorbele pasionate. Era și un țipăt în ea, de pasăre rănită de săgeată, și arșița unui cântec meridional, cu inima ca o bătae de lopată într-un golf napolitan. O nevoe succesivă să plângă, să râdă, să doarmă, să danseze; să fie ca rândunelele numai aripi și săgeată într-un cer imens; să fie ca apele, numai drum, și ca pietrele, numai somn. Nici pasul n-o mulțumea, deși avea cadența inimii; nici galopul calului arab n-ar fi îndestulat nevoia de-a fugi din

I. O R E b K Jt Ill" ca; nici vântul, nostalgia de a fi beția unei revărsări fără hotare.

„...Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec, și tremurul mânii care-l caută“.

Vorbele lui Luli, găsite pe cântecul ierburilor, reapărură în ea, dând glas exaltat gândurilor care nu erau decât tremur de arșiță pe macii inimii.

Tot ce fusese până atunci, era un somn de ani. Abea acum îi vedea ochii închiși, sufletul gol, mânile moarte. Se deșteptase, cași fata din poveste, în viață ca într-un palat al ei, cu teii ca lumina soarelui intrată pe ferestrele deschise dimineața, după somn întunecat.

Trăia. Ceiace presimțise, exista. Viața nu era efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări și resemnări; viața era delir, tumult în soare, bucurie respirată.

Mergea atât de repede, încât lăsa pe rând în urmă, pe toți trecătorii întâlniți.

Parcă era așteptată în toate părțile, într-un înainte care devenea mereu și mai înainte, ca zările din calea corăbiilor și a caravanelor.

Viitorul se clădea nebulos, nu pentru minte, ci numai pentru inimă, din bucuriile clipelor de față, în aburi de zori, în fumegări de aur. Teii o întâmpinau ca pe Rusalii, numai cu crengi înflorite. Era în acele clipe când buzele, uitând toate vorbele vieții, tot ce-au învățat, tot ce-au știut, se deschid singure, răsărite din pământul întâiei înfloriri, în calea de luceafăr a întâei albine.

Trecuse de grădina publică fără s-o vadă. Aleia teilor era un mers în suflet, nu înafară. Soarele nu era decât splendoarea unei bucurii oglindite pe cer.

Într-această imensitate se întâlniră două: Luli și Gabriela.

Pământul era subt pasul lor o vibrație pură și solitară ca a Căii Laptelui în spațiul astral. Luli se întorcea dela plimbare cu pumnii plini de flori dé tei adunate de pe crengi.

Se priviră ochi în ochi.

— Gabico, niciodată n-ai fost atât de frumoasă.

-— Nici tu, Lorelei.

Își zâmbiră una alteia la umbra unui tei înstelat de soare, flori și albine.

— Deschide mânile.

În palmele desfăcute și alăturate ale Gabrielei, Luli turnă din pumnii ei întredeschiși, pulbere de aur aromat.

Și asemenea, una lângă alta, se înapoiară spre casă, departe totuși una de alta, ca două stele vecine strălucind deasupra aceluiași plop.

III

În sine, Galațul e un oraș mic, abea oraș, tocmai fiindcă are alături drumul spre imensitate al unui fluviu.

Dar și saltarul unui biurou e prea mare, când cauți în el ce nu găsești: o scrisoare, o fotografie, un mărțișor.

LO EELK! ICitl

Ascunzând-o pc I.iili cu toate casele, cu toate străzile și cartierele, Galațul era mai vast chiar decât pădurea prin care se duce Scufiță Roșie spre casa lupului.

Nu mai era un oraș, ci o problemă lirică pe care mintea neputând-o deslega, devenea o enigmă.

Catul Bogdan rătăcise ceasuri dearândul pe străzile Galațului, cercetând toate casele, descifrând toate ferestrele, interpretând toate grădinile, ciocănind cu gândul opacitatea tuturor zidurilor, izolat în el ca un scafandru pornit în fundul apelor după comoara scufundată. Văzuse nenumărate fete, pe stradă, la ferestre, în grădini de vară, unele numai tinere, altele și frumoase. Dar toate nu erau decât desamăgirea absenței lui Luli.

Cu greu se scuturase de scaii admirației didactice. Își pierduse dimineața la liceu, fiind nevoit să fie cordial cu toți, să răspundă la întrebări care cereau biografii și glosse literare, să dea autografe, să .mănânce, să bea, să fie mereu însuflețit, mereu locvace, duhovnic, sfetnic, dispensator de aprecieri, obiect al curiozității ca Gulliver în țara piticilor. Deprimarea începuse de atunci. Pierduse firul Ariadnei: pe tovarășa lui Luli. Dispăruse, fără măcar să știe cine-i. Și nici n-avusese curajul să întrebe: cine era domnișoara dela fereastră? Ofranda omagială a asistenței din cancelarie, nu compensa alarma din el: vorbise ca un cabotin. În genere, cuvântările lui erau sobre, substanțiale, despuiate de literatură și de intimități lirice cu publicul din față. Reamintindu-și-o, cuvântarea lui din cancelarie îi dădea impresia comportării unui om beat față de necunoscuți întâlniți în jurul unei mese cu lăutari: acele efuziuni cu strângeri de brațe și pupături, și abjecte și bufone.

Dacă Luli era Luli, și dacă tovarășa ei era ca ea — adică asemeni lui, după improvizație, — cuvântarea, cu dulceagul ei abuz de tei și tinereță, și cu finalul de romanță bucureșteană: „iată inima mea“, — trebue s-o fi desgustat. Și avea dreptate. Într-adevăr, astfel de lucruri nu se spun, mai ales în public, decât de pe o scenă, cu scuza unei profesii la lumina rampei, și-a unui text iscălit de urț scriitor demodat dar încă celebru. Publicul nu era de acord cu el, dar Luli făcea parte din el, nu din public. Aplauzele publicului goniseră de lângă el singurele mâni care-l puteau călăuzi spre Luli.

Scăpase abea la douăsprezece, strângând mâni, zâmbind, mulțumind, aprobând, dând din cap, cașicum ar fi fost fratele celor tineri, fiul celor bătrâni, logodnicul domnișoarelor profesoare și preferatul doamnelor mai coapte: gata să-l rhângâe pe frunte, și să-i îndrepte cravata.

Afară șovăise ca la răspântii, întrebând hazardul încotro să apuce. II dusese pretutindeni, uitând să controleze ceasul.. Ora dejunului trecuse. Dar silit să guste din toate la masa festivă, își pierduse pofta de mâncare.

LOR H I, K t

Orașele de pe malul apelor parcă sunt mai exaltat luminoase decâ celelalte. Lins de soarele sfârșitului de Iunie, orașul lui Luli strălucea, sculptat în calcar și-n argint, vestind parcă măslini metalici, gesturi albe de statui, cupole de Moschei, muezini și mări albastre. Ceasul amiezii îl pustiise. Singurătatea lui vefiiea din orient, toridă, parcă în alb burnuz, lângă popasul unei caravane de cămile. Totul era alb, strident alb, ca sunetul țimbalei, dar Luli îl însoțea cu o răcoare de noapte în păr și-n ochi, apărând și dispărând în lumină, ca o dansatoare în văluri și din văluri. Nu era nicăeri, dar o vedea pretutindeni. Uneori, parfumul teilor parcă veneau din mâna și din părul ei, dând brațelor nevoia de a strânge vidul, ca în vis, când ceiace se apropie de bătaia inimii e atât de departe de trupul amăgit de somn.

Până când, învins de tăria soarelui și de indiferența caselor cu storurile lăsate, intrase la hotel. Se răcorise lung subt duș. Apoi se întinsese pe pat, trăgând și storul. Rămas singur, nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuși, decât fumul țigării: fum. Nu mai avea adăpost în el. Timpul trecea încet, tărîndu-se. Cărțile apăreau ca obrazul bolnavilor la ferestre de spital, dându-i sensația că -literatura e o nevolnică izolare de viață, nu o trăire esențială, dincolo de aparențe. Avea treizeci și șapte de ani. Încă trei, și nu mai avea dreptul de-a se crede tânăr.

JUNEI. TEoDOltEANU

Dar mai era?

De zece ani nu-și mai pusese această întrebare, fiindcă la douăzeci și șapte de ani renunțase la tinereța faptelor exterioare, mulțumindu-se numai cu energia de-a creia. De-atunci intrase cu totul în singurătate, nesilit, dorind-o, nu resemnându-se la ea, dovedind Argonautul propriei lui vieți acumulată în amintire. Participa și la viața exterioară, fiind pe deoparte profesor conștiincios, iar pe de altă parte având oarecare raporturi cu oamenii. Dar trăise distrat, fără să pue prea mult preț pe el însuși ca om social. Succesele feminine, necăutate cu dinadins, îi dădeau intermitent certitudinea unei seducțiuni care făcea inutil controlul vrâstei. Cu-atât mai inutil, cù cât se deprinsese de mult cu semnul bătrâneții — părul alb — fiind totuși tânăr, având parcă impresia că și celelalte atribute ale vrâstei vor deveni un artificiu al cochetăriei, ca și părul, pe ființa lui privilegiată.

Curios: se gândise de multe ori la moarte, prezența de acolo a mamei lui dându-i un sens intim, — dar rareori se gândise la pragul ei firesc: bătrâneță. Acum nu se mai gândea la ea, căci teama de ceva nu e un gând.

Se temea că nu mai e tânăr, că nu mai e deajuns de tânăr. Putea să dea altora impresia tinereții, dându-și pinteni, provocând în el galopul vital, — dar Lull era tânără fără comandă, fără efort, permanent, involuntar. Era pur și simplu, dincolo de interpretare.

Luli putea să aibă cel mult optsprezece ani: oriunde și oricând, aceasta-i era vrâsta. Deșteptată din somn la miezul nopții; după un plâns de ceasuri; după o boală grea; la lumina lunii sau a soarelui de Iulie; simțită prin umbră cu parfumul ei de păr și respirație de fată; nevăzută, ascultată numai, cu glasul ei care lumina urechea, întinerind-o c-un tril de argint, — avea mereu optsprezece ani. Cântau cuiburi de primăvară în vrâsta ei, erau izvoare, zori, cireșe.

Cu nouăsprezece ani în urmă avea vrâsta lui Luli. Ea poate că nici nu se născuse. Putea să-i fie tată.

Dar vrâsta lui iubea vrâsta ei. Numele tinereții era Luli. Și Luli era în el departe, cași ceiace-i în amintire, rămas în urmă fără viitor, într-un îngheț al timpului.

Trebuia să renunțe la ea.

Dacă Luli ar fi murit subit, s-ar fi sinucis?

Evident, nu.

Ar mai fi avut încă un vid în el. Trăise și cu celălalt, izbutind să facă din el o prezență, o însoțire.

Așadar, moartea lui Luli i-ar fi lăsat viața intactă, clându-i o nouă perspectivă pentru plimbările în el.

Atunci de ce nu renunța la ea de bună voe?

Dar iată că-și mințise. În fond nu concepea moartea lui Luli. Viața ei era o certitudine absolută, cași tinerețea ei. Nu renunța la ea fiindcă presimțea prin ea un drum în. viitor, nu o întoarcere în trecut.

Ce fel de drum?

Nu știa. Și aici intervenea iar absurdul orbitor. Tot ce vedea mintea lui era piedică între el și Lull: prăpastie. Dar curcubeele pășesc peste prăpăstiile vidului, zâmbind cu toate culorile grădinilor.

Luli era un salt de curcubee înspre viitor.

Pe la șapte se îmbrăcă, insistând în oglindă ca tinerii care se duc la o întâlnire de dragoste. Pe stradă, câteva capete întoarse spre el, câteva șoapte insuficient scăzute, îi anunțară începutul unei notorietăți dezagreabile, care putea deveni alarmantă.

Era ceasul plimbării. Câțiva muscali cu doi cai, aminteau vechiul București și vechiul Iași, de pe vremea corsetului, părului cu coc, pălăriei cu ace și evantaiului. Apariția lor în ceasul amurgului îndulcit de tei înfloriți, amesteca Ulița Domnească în amintire, cu Șoseaua Kiselef și Copoul, dându-i parfum de altădată, acordând nobleță ostenită a trecutului regăsit unui oraș nou pentru el.

Lumina era aurie cum sunt caisele coapte. Ceas leneș. Cofetăriile și cafenelele ieșiseră din case pe trotuare, cu mese multicolore între olendrii cu flori virginal roze..

O atmosferă de Orient, cu toate că lipseau fesurile, turbanele și ciubucele pe care le ’ntâlneai odinioară la cafeneaua din curtea Sfintei Sofii și la toate cafenelele Stambulului. Foarte mulți ochi negri, palori untdelemnii, și „s“-ul catifelat, peltic și gânsăcesc al grecilor, amestecat cu țânțărisme iritate când discuțiile deveneau politice între monarhiștii și republicanii Galațului.

Și aceste impresii actuale, căpătau în el afunde perspective, rechemând amintiri de lecturi, de călătorii. Iar oamenii întâlniți, toți, deși în sine nu-l interesau, deveneau emoționanți ca în copilărie ușa după care-i pomul de Crăciun. Căci după fiecare putea să apară Luli. Fiecare fată a distanței, putea să fie Luli. Nu era. Dar întâlnea mereu altele. Și încântător, și istovitor. Căci e teribil să împărți unei mulțimi bătaia de inimă pe care-o aduci unei singure fete.

De câteva ori auzi numele lui. Tresări. Dar îl pomeneau fără să-l cunoască. Își întâlni cu mirare cărțile în vitrinele librăriilor. Erau toate. Parcă dormeau pe catafalc, cu mânile pe piept.

Murise treptat, carte cu carte, în timp ce Luli se năștea, creștea și devenea Luli pentru alții înainte de-a deveni Luli pentru el, poate prea târziu.

Sufletul se înclină lung, ca o stepă bătută de vânt, și versul lui Eminescu, dulce ca buciumul vârfului de munte românesc, îl ajunse din urmă:

JON-EI. TEODOKEAXU

„Mai suiia-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?”

Așa dar spunea versuri în gând? Ca în adolescență când emoțiile fug de realitatea vieții, refugiindu-se în realitatea versurilor... II și înduioșa acest naiv regres.

Trecea prin fața unei florării. Ce flori i-or fi plăcând lui Luli? Trandafirii, lalelele, crinii, violetele, chiparoasele, zarnacadelele, garoafele, azaleele, liliacul, mușcatele?... Recapitula posesiv și emoționat toate florile știute, căutând-o și în ele tot pe Luli, culoarea ei, parfumul ei.

Tot ce vedea era pretextul unei evocări. Nu mai era un unghiu deschis spre viață, ci un unghiu închis în Luli, deci limitat ca de-o obsesie, dar și o obsesie poate fi feerică.

Trecu și prin grădina publică. Pustiu îiî lume multă. Ieși. Porni înainte până la „Monument”, căutând mereu. Nu găsi. Se întoarse, începea înserarea. S-aprindeau luminile. La umbra teilor, cuprinși ca sălciile perechi într-același vânt; îndrăgostiți tineri se sărutau. Erau sărutări sub fiecare tei. Viața și dragostea treceau îmbrățișate ca pe-o plută mânată de-un râu repede.

Numai el mergea pe mal, „fără soț”.

S-auzeau patefoane, muzici în grădini: începea viața de noapte.

Altă noapte cu parfum de tei înfloriți, despicând în două sufletul și orașul.

Intră la restaurant, având impresia că iar începe să joace un rol. II jucă până la capăt, acceptând și cafeaua neagră. Apoi ieși grăbit. Un birjar se opri lângă el irezistibil. Se sui.

— încotro mergem?

Avu un gest vag cu mâna, care spunea: departe, undeva, unde vrei...

— Prin oraș.

Și iar intră, cu trapul lung al cailor, subt teii înfloriți al căror parfum subiectiv avea în unele clipe vestejirea jilavă a începutului toamnei, când ești tânăr, când s-a sfârșit vacanța, și când te duci înspre Octombrie într-o trăsură de țară, fără să știi dacă în urmă e iubirea cu fluerul pe buze, sau frunza galbenă a uitării.

IV

— Abramovici Rașela.

— Prezent.

Eleva se înfățișă la catedră. Era galbenă ca și cum s-ar fi numit Li-Pang. Secretarul îi întinse coala ștampilată.

— Antonescu Amalia.

— Prezinte, — răsună isteț un glas impertinent.

Un foșnet de râsete învioră tăcerea clasei.

Catul Bogdan nu-l observă. Privea spre fereastra din dreptul catedrei, lăsându-l pe Co-/ stei Larian să îndeplinească procedura prealabilă tezei la română. Se. culcase târziu, ador-

lONEO TEODOIITCANC mise cu greu, se deșteptase odată cu zorii fără să mai poată adormi, fumase prea mult. Orașul începea să-l întristeze. Dorea acum să-și umple vidul anxios cu un automatism exterior oarecare: funcțiunea de profesor. Oricum, o ocupație, o trecere de timp. Dar mirosul de cerneală — parcă se deschisese o fântână — și de mulțime școlară îngrămădită într-un amfiteatru neaerisit, purtând parcă aerul respirat al unui întreg an școlar, îl făcea să dorească aerul curat al dimineții. Se duse la fereastră. O deschise. Rămase acolo, cu tâmpla rezemată într-o palmă. Afară erau câțiva copaci în care se jucau vrăbii, subt o umbrelă de cer.

— Doroșenko Xenia.

— Dobrescu Amalia.

Sunau oribil numele fetelor masculinizate oarecum în catalog. Parcă defilau în uniforme, cu bocanci, pe-o stradă, pierzându-și silueta de purtătoare de amfore sau de cofițe cu zmeură, pe care-o au când se numesc Luli. Dinspre oraș, oltenii cu cobilițe pe umeri, chiuiau nume de fructe, de legume, dând o replică viguros pitorească păsărilor soprane. Orașul se trezea într-un abur auriu de mămăligă răsturnată.

Undeva, într-o casă necunoscută, Luli se deștepta din somn, sau poate dormea încă...

— Gaman Lucreția.

Etacul lui Luli... Patul lui Luli...

— Hristodulo Caliopa.

— Caliope, domnule secretar, protestă gla-

L O K K L K I sul de brună fatală, al cărei nume fusese cântat în „Vocea Galaților” de doi tineri poeți concurenți.

...Masa lui Luli... Halatul de noapte al lui Luli... Nimic impur. Dimpotrivă. În aerul nou al dimineții, gândurile aveau delicateța unor miniaturi persane pe fildeș.

— Novleanu Lucia.

Luli! Luli! Și mai proaspăt în aerul dimineții, în marea naivitate a cerului, numele ei venea ca un acord de sonatină cântată undeva de o fetiță cu cozile pe spate.

Eleva Novleanu Lucia, înapoindu-se dela catedră cu coala ștampilată, se opri alături de banca ei, în fundul clasei, înecată de aerul rău. Deschise fereastra. Și după ce-o deschise, întâlnind zâmbetul aceluiași soare pe față, cu toate că inima-i era grea și risipită în piept, își aplecă obrazul înafară, și întâlni, ca și dela fereastra trenului, profilul de stâncă solitară cu un vultur... Ochii negri o învăluită ca halucinați... Fugi.

— Domnișoară, domnișoară, ’— izbucni de pe catedră glasul lui Costel Larian, în timp ce mâna lui izbea cu violență în catalog: vă interzic să comunicați cu cei de-afară...

Dela fereastră, Luli se înapoiase cu obraji de Luli, dar sub violența autoritară a glasului dela catedră, ochii lui Luli-boy izbucniră, gata de replică.

N-avu timp.

— Domnule Larian.

Chemat de profesorul său, secretarul comisiunii redeveni un tânăr Costel. Se apropie de fereastră. Catul Bogdan zâmbea:

— Costel, în ce lună suntem?

— În Iunie, domnule profesor, — răspunse el mirat, clipind în soare.

— Câți ani ai, Costel?

— Douăzeci și patru.

— Ești bătrân, Costel?

— Dă... domnule profesor!

— Ce face un băiat tânăr într-o dimineață de Iunie, Costel?

— Știu eu, domnule profesor...

— Se plimbă, iubește, cântă... Costel dragă, ești tânăr: du-te.

— Domnule profesor, — se împotrivi el incredul.

— Du-te, Costel, du-te și salută din partea mea toți teii orașului.

Și împingându-l de umăr, îl porni spre ușă.

Apoi deschise și fereastra dela mijloc. Amfiteatrul se umpluse de soare. Isprăvi pomelnicul catalogului și înmânarea colilor ștampilate. Zâmbea mereu.

— Domnișoarelor, iată subiectul tezei...

II dictă, zâmbind.

— Nu vă speriați. Iată în esență ce trebue să scrieți.

Și spre surprinderea generală, vreme de cincisprezece minute expuse subiectul tezei, însemnând cu creta pe tablă punctele principale și datele.

Iar după ce isprăvi, adaugă, în timp ce-și ștergea degetele prăfuite de cretă, cu batista:

— Vă rog însă, domnișoarelor, să nu reproduceți întocmai ce v-am spus. Mai puneți și dela dumneavoastră, având grije de ortografie.

Veselă teză!

Ca refrenul unui cântec care-ar fi început cu: „Hai să ne jucăm de-a teza”, cântat de șaizeci de fete cu bucuria pe obraji. Stăteau în băncile amfiteatrului cașicum ar fi venit la vale cu săniuța. Nu mai era nevoe nici de fițuici, nici de cărți consultate pe subt bancă, nici de vecina filotimă și premiantă. Tabla, de obicei sinistră ca apa morților, oferea tuturora, cu o grație de lebede, ideile tezei plutind șirag, înscrise cu creta. Fiecare elevă și le lua de acolo, fulg cu fulg, destrămându-le mărunt pe coala oficială.

Penițele ronțăiau repede ca niște șoricuți hrăniți cu miez de pâne.

Nici-un oftat, nici-o migrenă, nici-o emoragie nazală, nici-o paloare, nici-un leșin.

Cântau cu toate, într-un cor mut: „hai să ne jucăm de-a teza“.

La trei ferestre deschise spre obrajii atâtor fete tinere, dimineața de vară se încadra cu cer, soare, crengi și vrăbii gureșe, ca într-un pastel de Vasile Alecsandri, demodat dar tânăr.

Un fluture intră, silabisind cu aripi albe naivitățile zborului, în clipele vieții lui de grație năucă.

„Originalul președinte” care începuse prin a fi soufleurul de pe catedră al operetei din bănci, nu se mai ocupa de eleve. Părea cufundat în studierea catalogului. II luase dela început, dela Abramovici Rașela, Antonescu Amalia, Adam Teodora, nume cu nume, cum ai coborî treptele unui palat ca să ajungi pe pragul grădinilor cu ape țâșnitoare.

„Novleanu Lucia”...

Luli era în Novleanu Lucia ca hulubii venețieni în piața San-Marco, învăluind într-o palpitație de lumini și umbre, o blândă armonie de marmură.

„Lucia Novleanu”.

Așadar Luli se numea Lucia Novleanu. Simțea nevoia să aprindă o țigară, țigara popasului meditativ.

O secundă o privi pe Luli. Era sus, în banca din fund, aplecată pe coala de hârtie. Îi vedea numai fruntea, mică, voluntară, concentrată și foarte pură, strălucind în părul negru ca o lumină de proră într-un adânc de noapte marină.

Trecu mai departe: „Oancea Tudosia, Olian Marcela, Ovanisians Semiramida, Parsighian Ghiuzadi...”

Nume grecești, bulgărești, evreești, câte-un Ștefănescu Doina, câte-un Ichim Dacia, apoi exotic Zaghiants Șușanig, — și iar, c-un salt al ochilor și-al inimii: Novleanu Lucia.

Luli...

Era în catalog, era în bancă.

Eleva Lucia Novleanu din clasa opta.

Da, ea era, Luli.

Nu lăsa din mâni catalogul. II ținea ca pe un hrisov în care ai descoperit un adevăr neștiut care schimbă sensul unui trecut istoric, inobilându-l. Mai mult decât o bucurie: un triumf cuprins în oglinzile mirării incredule.

La orice s-ar fi gândit, numai la asta nu: Luli, într-o bancă de școală, dându-și teza de bacalaureat; Luli, eleva lui.

Novleanu?... Și numele acesta îl emoționa. Avea ceva de mărgean în sonoritatea lui, cum erau broșele bunicelor pentru medalioanele tinereții lor. Dar s-ar fi putut numi oricum: Ortansa Popescu, Decebala lonescu. LuH învingea orice. Simpla prezență a numelui ei în catalog, semăna pe paginile lui trandafirii lui Hafiz, arătând spre cerul albastru cu degete subțiri ca minaretele lui Omar-Khayam.

Căci gândurile lui pe margina acestui catalog, astfel erau: stanțe și stampe pentru Luli. Totul se transfigura prin semnul prezenței ei. Ferestrele străfulgerau de soare ca triremele de aur epic ale lui Homer, plutind în spații vaste; lumina se umplea de grație, ca de undine și sirene marea lui Ulysse. Bucolicele lui Virgil cântau pe fiecare creangă. Și-nțelepciunea lui Horațiu murea pe fiecare gând, dar tot cu zâmbetul: „Cârpe diem“.

Ltili..,

IONEL TKOПOHEЛXП

Un cer imens și-un singur plisc de rândunică. Dar dimineața bucuriei din pliscul ei pornea, două silabe numai: Lu-li... Și iată cum un cer întreg era rochița unei rândunele și fastul unei dimineți.

O muscă deseori învinge un cer. Căci cerul e îndepărtarea de tine însuți în vag: e albastrul evadării în spațiu. Iar musca e pune-. tul meschin dela care începe ca o cifră propria ființă redevenită concretă într-un trup limitat.

O muscă venită pe frunte, și apoi cpborîtă ca un vârf de creion adnotator pe nas, îl făcu pe Catul Bogdan să se întâlnească prin mână cu nasul, și prin nas cu realitatea din față.

Profesorul și elevele. Catedra și băncile. În fond, era îndrăgostit de o elevă care-și trecea bacalaureatul. Asta era formula simplă și reală. Nici măcar studentă. Elevă-din-clasa-opta. Eră suficient să se gândească la fostul elev din clasa opta, Catul Bogdan, ca să vadă exact distanța dintre catedra lui și banca Luciei Novleanu. Diferența de vârstă parcă se agrava prin decorul acestor vrâste. Trebuia deci să corecteze teza unei fete de care era îndrăgostit, și să-i pue și notă pe de-asupra.

Era captiv ca într-o epigramă.

Cu atât mai curios cu cât n-avea deloc antrenamentul prealabil al unor situații apro-

Г, O R E LEI piate. Cunoștea mulți profesori universitari, care de pe catedră își începeau aventurile, uneori numai lirice, alteori erotice, socotindu-se nu numai dascălii elevelor, dar și Sultanii lor firești. Nu făcea parte din această categorie. În fața studentelor, la curs, sau chiar la seminarii, unde intimitatea era mai mare, nu-și simțea nici vocațiunea copitelor de satyr, nici tremurul libelulesc al aripioarelor cupidoniene.

Nu virtutea sau scrupulul îi porunceau această atitudine. Era o particularitate a lui, descoperită odată cu practica profesoratului. În genere, mulțimile nu-l atrăgeau, deși le observa. Nici femeile plurificate uniform în bănci universitare, nu-l atrăgeau. Deveneau și ele cantitatea unei mulțimi confuze. Și pentru el, feminitatea începea cu individualitatea în singurătate. La universitate, subt raportul seducțiunii feminine, îl îndepărtau, ca o mâncare diform îngrămădită pe o farfurie. Așa dar, ani dearândul, pe catedră fusese exclusiv profesorul fetelor tinere care erau în bănci numai studentele lui, și-n suflet la fel. Distanța dintre băncile lor și catedra lui, nu éra numai o realitate spațială, dar și una psihologică.

Această realitate apărea categorică tocmai acuma, în clipa nimicirii ei.

Și nici măcar studentă! Elevă dintr-a- opta.

„Eleva dintr-a opta” își ridicase fruntea de pe coala de hârtie. Și-ntocmai ca odinioară, când se numea Luli-boy, și când de jds, dc

lONEb TEODOBEANl’ pe covor, în timp ce Gabriela scria, urmărea cu ochii în sus, „ceva... departe...”, — își îndreptase ochii înspre fața străinului care plutea înalt în ea, ca și acel „ceva departe”.

Era mirarea ca un abur de argint pe fața ei, cum e pe înmugurirea pomilor care acuși vor înflori.

Catul Bogdan îi întâlni ochii adânc, și murmură ca un țăran „Dumnezeule”, împreunându-și mânile, căci începutul dragostii e ca o rugăciune de pe vremea cerului lui Dumnezeu.

Luli se aplecase din nou asupra tezei.

Catul Bogdan își lăsă fruntea pe mânile împreunate, rezemându-și coatele de catedră. Își dădea seamă că ceiace i se întâmpla nu mai avea un caracter episodic, localizat la Galați în timpul examenului, cu toate că durata întâmplării nu depășea trei zile. Însă cu un trecut numai de trei zile, întâmplarea avea imperativul unei porunci în viitor. Ceiace crezuse la început că e un simplu fapt divers, căpătase sensul solemn al unui fapt istoric: o nouă domnie. Un început de veac sufletesc. O altă lege.

Ispășea splendid anii lungi de neatârnare.- Era condamnat ca în clipa nașterii, la toate riscurile vieții, incapabil să le refuze, cum incapabil ești să nu te naști.

În logica literară a vieții, întâmplarea își păstra intact absurdul și neverosimilul profan, devenind mister. N-ar fi acceptat niciodată într-un roman iscălit de el, viteza dementă a unei astfel de îndrăgostiri, decât dacă i-ar fi divulgat prin analiză caracterul de violent apetit sexual apărut prin surpriză într-un organism inflamat de abstinență. Altminteri, în logica aplicată vieții într-atâtea romane, nu concepea fenomenul îndrăgostirii decât lent, întocmai cum se formează coloniile mărgeanului în fundul mărilor, clădindu-și cetăți solide pe lespedea haosului. Faimosul „coup de foudre“ îi apărea tot atât de puțin valabil în psihologia spectroscopică a timpului actual, ca și șarjele cavaleriei în răsboiul chimic. Natural, excludea „ambalările” după o femee, care nu-s decât echivalentul psihologic al acelor insecte numite „efemere”, care își consumă într-o singură zi deliranta vitalitate exaltată de preajma morții. De asta i se părea că începutul unei îndrăgostiri e tot atât de greu de fixat ca și începutul lumii. O prealabilă perioadă de nebulozitate, îi apărea drept condiția însăși a îndrăgostirii.

Cunoști o femee, o vezi, o auzi, constatând o serie de calități și defecte, distrat și în treacăt, sau atent și cu dinadins, te deprinzi să rămâi „tu” în prezența ei, adică spectator mai mult sau mai puțin atras de spectacolul feminității ei, o critici mintal, o apreciezi uneori și o accepți treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deșteaptă sau mediocră, având surprize

IONEL T H OП v R K A N U agreabile și desamăgiri supărătoare, — până când într-o zi, simți că mai presus de aprecierea ta, femeia aceia a devenit un fel de secret intim., pe care abea-l știi numai tu. Bătaia de inimă pe care ți-o dă acest secret, te face să respiri adânc propriul tău suflet în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi brațele spre primăvara lor. Iubești. Și femeia de mult cunoscută îți apare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o. Te miri că n-ai văzut de atunci ceiace abea descoperi într-o evidență edenică. E’ o mirare intensă ca geniul, oricât ar fi de plat ceiace-i urmează. Secunda acestei mirări hrănește cu luceferi pe poeți, și cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obișnuiți.

Luli însă, abia întâlnită, își însușise timpul mamei lui, alb ca mileniile lunii, venind în el ca din legende, deși viața ei abea se desprinsese din anii copilăriei. Luli îi aducea emoția unui trecut mai vechi decât experiența vieții, ca o inscripție din alte vremi, ducându-l înspre viitor cu tinereța ei. Luli era în amintirea mamei lui, cum sunt semințele de grâu în sarcofagele străvechiului Egipt. Trăia de atunci în el, deși acuma întâlnită.

O vedea. Își scria teza. Lucia Novleanu din clasa opta.

Iar pe catedră era el, Catul Bogdan: om condamnat să trăiască în viitor. Inr-un viitor închis în enigma lui, ca o Chină între zidurile ei. Nu-l cunoștea, nu-l vedea și abea îndrăznea

b O Ü E L E Г să-l presimtă. Cu Lull în el îi apărea de o splendoare tropicală. Fără de ea, sterp, cu pietre calcinate, ca preajma Infernului dantesc.

Renunță la tot: la gând, la analiză, la amintire, la organizarea vieții. Se resemnă să trăiască fărâmițat, în improvizația prezentului, privind fruntea lui Luli, fruntea poruncii.

Și iar îi întâlni ochii umili ca o supunere de căprioară.

Se deprinseseră unul cu altul dela ferestrele trenului. Atunci flutura vântul și lumina pe fețele lor, dându-le expresia de întovărășire a unei lecturi în doi. Acum însă, tot singuri ca și atunci, erau într-o mulțime umană care-i împrejmuia și-i despărțea. Dar ochii lor o uitaseră. Se priveau cu o egală intensitate, știind că se privesc, văzând că se privesc, acceptând ursita acestei priviri.

Tezele veneau spre catedră ca aplauzele.

o satisfacție generală. Se și făcuse un mic complot într-un colț, proectându-se organizarea unei subscripții pentru oferirea unui buchet.

— Dragă, așa președinte zic și eu: o bomboană.

Hristodulo Caliope, celebră prin succesele ei de brună focoasă cu o umbră de mustăcioară catifelată, cu sprincene dense și cu bust ferm, încercă un dublu efect de ochi și sâni, lângă catedră.

I ‘ ’KET. THOПOKEЛ S I-. — Domnule Președinte, dacă nu vă inoportunez...

— Mă rog, domnișoară.

— Tezele... după ce veți bine-voi să le corectați...

Oftă pe nas, subtil.

— ...ni le înapoiați?

— Pentru ce, domnișoară?

— Știți, pentru autograful dumneavoastră... O privi cu ochi micșorați, poftind-o cu mâna spre ușă.

Afară o ajunseră alte eleve.

— Ce ți-a spus, Hristodulo?

Caliope le privi pe subt gene.

— Secretul meu, fetelor.

— Măi Hristodulo măi, ai un tupeu! o zeflemisi Elefterescu Victoria care avea și ureche bună și limbă ascuțită și sentimente patriotice.

Treptat, băncile se goleau.

— Tot nu ești jjata, Novleanu? o cercetă vecina care-și astupa călimara cu dopul de hârtie.

Cotul lui Luli acoperi ușor coala din față.

— Mai am puțin...

O și iscălise. Dar nu se putea hotărî să-și dea teza, deși plecarea fiecărei fete răsturna încă un copac al pădurii în care se refugiase până atunci. Mai. erau numai câteva eleve răslețe. Una se ridică. Alta. Și alta. Se ridică și ea, luându-se după un grup ajuns la catedră înaintea ei.

L 6 K И I, K I

Pe marginile scaunului, mânile lui Catul Bogdan aveau un neastâmpăr febril. LuE se opri lângă catedră cu brațul întins, așezându-și teza delaolaltă cu camaradele ei, printre ele.

o clipă, brațul ei străluci printre altele ca gâtul lebedei lui Lohengrin.

Catul Bogdan se ridică, înclinându-se.

Luli porni spre ușă, salutându-l cu o aplecare a capului. Avea obrajii aprinși și ochü gravi. Era îmbrăcată cu o rochie de fular alb cu buline albastre. Apăru pe pragul ușei și dispăru, ca o perdea de vară fluturată de vânt, dând ochiului impresia că iar va reveni alene, suplu, potolită, luminos...

Catul Bogdan strânse tezele, plecă repede în cancelarie, rugă pe directoare să le închidă, își luă pălăria și mănușile, salută grăbit și eși din Eceu cu o viteză de călător care scapă trenul. O singură aruncătură de ochi îl făcu să descopere silueta lui Luli. Se luă după ea, lăsând între ei o distanță. Câtva timp trecu printre saluturi. Se răriră. Trecătorii deveneau necunoscuți. LuE nu se uita îndărăt. Avea un mers sprinten, pasul atingând ușor pământul, recăzând pe el elastic, evocând mersul pe valuri mărunte, în depărtare, al unui caic cu pânze albe, care nu știi dacă vine sau pleacă, fiindcă îți pare că dansează pe loc. Treceau pe uliți de-o intimitate provincială. Nici-o trăsură. Covoare bătute pe frânghii, c-un bubuit de grijitură de Paști. Florile din grădini și ele aminteau culorile elementare ale panerașelor cu ouă vopsite și cernite, aduse dela bucătărie de fetițele casei, cele cu fundă în coada înfoiată, și cu ochi fuduli. Ferestrele deschise sclipeau vesel în soare, cașicum toate casele de pe-acolo ar fi fost ale bucuriei cu ochi mari. De undeva veni un miros de vanilie, și un ctin-ctin de piuliță de aramă. În alt loc se prăjea cafea. Pe-o streșină, doi hulubi cântau parcă la patru mâni o sonatină matinală.

Luli lăsă în urmă și un salcâm cu flori violete, fără să întindă mâna după ciorchinii leneși din care fetele sug gustul primăverii.

Pisici multe, culcate pe pervazul ferestrelor, laolaltă cu pernele scoase la soare, sau pe streșină caselor, deschizând câte-un ochi ca ciasornicarii aplecați pe mecanismul mieroscopie.

Câțiva bătrâni cu papuci de catifea brodată cu trandafiri, ședeau în fața casei, cu pălăria pe ochi, și ziarul desfăcut în mâni.

Nu mai avea nici-un scop acest drum. Ritmul unei bucurii pure, foarte ușoare, pornire de fum abea desprins din coșul alb, și dus de un vânt de primăvară.

Catul Bogdan avea un zâmbet pe față, care-și mai amintea fără să știe, de menuet, de clavecin și de muzica lui Lully.

Luli făcu la dreapta. O pierdu deodată ca pe-o lumină după storul tras pentru lanterna magică

L O f! ÎS Ь H I

O regăsi, mai luminoasă, pe-o stradă umbrită de plute. Copacii se ridicau vaști, ducând păduri de frunze înspre cerul mai adânc albastru. Și din ei se destrămau scame care pluteau dealungul străzii, întâlnind genele și obrajii. Dulci ninsori de borangic mângâetor. Acolo clipele se pregăteau de somn, pieptănându-și părul.

O casă... Da. Aceasta. Casa lui Luli. O regăsea, deși nu o văzuse niciodată, fiindcă din ea venea altă bătae de inimă.

Un cap de câne apăru la gardul casei, între labele lui amicale.

Luli deschise portița. Cânele sări la ea. Dulău de stână, lăbos, căpăținos și bun pentru stăpână, ca barba lui Moș-Crăciun pentru copiii adormiți. Apărându-se de afectuoasa lui năvală, Luli văzu la câțiva pași, ca oglindit din ea, pe cel care o însoțise în gând. Mânile-i căzură. Sângele-i isbucni în obraji.

„Ham...”

Cânele se repezi la străin.

Dar tot atât de repede, Luli-l ajunse, cu mâna în coama lui hirsută, aplecându-se cu el, jos, la picioarele străinului. Una cu cânele la pământ, așa cum ședea, cu genunchii îndoiți și spinarea aplecată, Luli ridică ochii spre el. vorbindu-i în șoaptă:

— Nu-i rău, dar nu te cunoaște...

Și cu mâna în coama cânelui fugi în ogradă.

IONEL TEoиOПEЛни

V

Niciodată Luli nu intra în casă pe dinfață. Încă de pe vremea când se numea Luli-boy, intrările și eșirile ei erau pe la bucătărie. Acolo domnea Dadaia, fosta dădacă a lui Luli. Dar bucătăria Dadaiei nu era o dependință subalternă a casei, unde veneau poruncile de sus, și de unde porneau mâncările, — ci un fel de stat în stat, mai mic teritorialicește decât al stăpânilor, servindu-l firește pe al acestora, având însă o deajuns de pronunțată autonomie. În loc să devie slugă orășenească după ce îmbătrânise la stăpâni, Dadaia rămăsese tot țărancă dela munte.

Nu fusese angajată. Se alipise casei Novleanu, de bună voe, impunându-se întrucâtva. Cu ani în urmă, Dadaia se numise Smărăndița Merișor, gospodină din Bulialnița. Automobiliștii care treceau pe acolo spre Durău, întorceau capetele după ea, făcând cam aceiași reflecție: că țărancile lui Grigorescu nu sunt o minciună, cum a început să se spună după moartea celei mai pure oglinzi plastice a peisajului românesc. Smărăndița Merișor era un astfel de adevăr, sau o astfel de minciună. Și cu toate că multe automobile o întâlniseră în calea lor, și că mulți boeri cu chef și fără soții cercaseră să-i afle drumul culcușului, Smărăndița Merișor se păstrase albă ca și florile de primăvară ale pomului care-i dusese numele în pădure,, dându-i în schimb culoarea fructelor sale pe obraji și pe-a florilor sale în fapte și vestminte. Și fiindcă așa era, și fiindcă Toader Merișor, plutașul Bistriței, venise în inima și trupul ei pe ape tot atât de repezi ca și râul Toancelor sirepe. Pe Bistrița, iubirea lor era vestită. Frumoși și aprigi amândoi, el cu Bistrița, ea cu laptele, fuiorul și casa albă cași ceiace mulgeau și torceau mânile ei repezi la treabă, dulci la dragoste.

Într-o zi însă, Toader fusese concentrat la Bârlad. Câtva timp scrisese carte bună. Apoi amuțise ca un îngheț de ape.

— Nevastă-hăi, ce mai știi dela bărbatu-tău?

— Îi merge bine, Slavă Domnului. Vă trimete sănătate la toți.

Rușinea tăcerii lui o purta numai în ea, ca acel spartan pe care-l sfâșia vulpea din brațe, fără s-o lase, dar și fără să geamă. Noaptea numai, când n-o vedea nimeni, la ceasul când cei cuminți dorm, și când flăcăii și fetele s-ascund cu dragostea, se ducea pe malul Bistriței, dar nu bocea. Lăsa numai apele lui Toader să-i treacă prin suflet ca prin scocul morii, și să-i macine făina amară din care omul mândru își coace durerea.

Apoi venise un jandarm în ograda ei, cu o citație. O chema Justiția la Bârlad. Plecase fără somn, cu vântul în suflet. Ajunse într-o dimineață în orașul străin. Oamenii o îndrumaseră spre Tribunal. Acolo, ușile închise. Dar aflase dela un sergent adresa judecătorului de Instrucție care-o chemase la Bârlad.

CAP. V.

Niciodată Luli nu intra în casă pe dinfață. Încă de pe vremea când se numea Luli-boy, intrările și eșirile ei erau pe la bucătărie. Acolo domnea Dadaia, fosta dădacă a lui Luli. Dar bucătăria Dadaiei nu era o dependință subalternă a casei, unde veneau poruncile de sus, și de unde porneau mâncările, — ci un fel de stat în stat, mai mic teritorialicește decât al stăpânilor, servindu-l firește pe al acestora, având însă o deajuns de pronunțată autonomie. În loc să devie slugă orășenească după ce îmbătrânise la stăpâni, Dadaia rămăsese tot țărancă dela munte.

Nu fusese angajată. Se alipise casei Novleanu, de bună voe, impunându-se întrucâtva. Cu ani în urmă, Dadaia se numise Smărăndița Merișor, gospodină din Buhalnița. Automobiliștii care treceau pe acolo spre Durau, întorceau capetele după ea, făcând cam aceiași reflecție: că țărancile lui Grigorescu nu sunt o minciună, cum a început să se spună după moartea celei mai pure oglinzi plastice a peisajului românesc. Smărăndița Merișor era un astfel de adevăr, sau o astfel de minciună. Și cu toate că multe automobile o întâlniseră în calea lor, și că mulți boeri cu chef și fără soții cercaseră să-i afle drumul culcușului, Smărăndița Merișor se păstrase albă ca și florile de primăvară ale pomului care-i dusese numele în pădure, dându-j în schimb culoarea

b O R E. L я I fructelor sale pe obraji și pe-a florilor sale în fapte și vestminte. Și fiindcă așa era, și fiindcă Toader Merișor, plutașul Bistriței, venise în inima și trupul ei pe ape tot atât de repezi ca și râul Toancelor sirepe. Pe Bistrița, iubirea lor era vestită. Frumoși și aprigi amândoi, el cu Bistrița, ea cu laptele, fuiorul și casa albă cași ceiace mulgeau și torceau mânile ei repezi la treabă, dulci la dragoste.

Într-o zi însă, Toader fusese concentrat la Bârlad. Câtva timp scrisese carte bună. Apoi amuțise ca un îngheț de ape.

— Nevastă-hăi, ce mai știi dela bărbatu-tău?

— Îi merge bine, Slavă Domnului. Vă trimete sănătate la toți.

Rușinea tăcerii lui o purta numai în ea, ca acel spartan pe care-l sfâșia vulpea din brațe, fără s-o lase, dar și fără să geamă. Noaptea numai, când n-o vedea nimeni, la ceasul când cei cuminți dorm, și când flăcări și fetele s-ascund cu dragostea, se ducea pe malul Bistriței, dar nu bocea. Lăsa numai apele lui Toader să-i treacă prin suflet ca prin scocul morii, și să-i macine făina amară din care omul mândru își coace durerea.

Apoi venise un jandarm în ograda ei, cu o citație. O chema Justiția la Bârlad. Plecase fără somn, cu vântul în suflet. Ajunse într-o dimineață în orașul străin. Oamenii o îndrumaseră spre Tribunal. Acolo, ușile închise. Dar aflase dela un sergent adresa judecătorului de Instrucție care-o chemase la Bârlad.

IONEL TBOOOBBЛ NT1 Se dusese la el acasă. Lucica Novleanu avea pe-atuncea doi ani. Cu ea se întâlnise în ogradă, adică mai exact cu ochii ei, căci restul era tare mic. Ochii fetiței fuseseră singurul lucru bârlădean care se apropiase de sufletul ei. Cu fetița în brațe nimerise unde trebuia: adică spre inima judecătorului de instrucție. Cu blândețe și pe încetul, tatăl fetiței îi spusese că Toader fusese ucis. Fetița se minunase într-atât că obrajii femeii care-o ținea în brațe, roși cu o clipă înainte, deveniseră albi, încât cu mânuțile ei subțiri începură să pipăe obrajii minunii. Smaranda cea fără Toader, ascultase vorbele, dar privise numai mânile fetiței. Apoi, fetița văzuse niște rotunzimi limpezi ca miezul poamei, lunecând pe genele femeii cu obraji fermecați. Când plângea, Lucica era prea ocupată ca să mai aibă timp să observe întâmplările ochilor. Abea atunci văzuse cum se nasc lacrimile din ochii deschiși ai femeii care o strângea în brațe parcă mai tare decât atunci când o luase la început. Cu fetița în brațe, Smărăndița aflase ceva care făcea din Toader „un om“, așa cum zoile Bâr-:adului sunt apă curgătoare pentru sufletul unei femei de pe Bistrița. Toader o înșelase <u o femee măritată dela târg. Bărbatul îl prinsese la ea în pat, și-l spintecase cu fierul toporului, lăsându-i coada pentru muerea goală.

Asta era tot.

Dar fetița adormise în brațele ei, fiindcă delaovreme Smărăndița începuse să o legene ușor, parcă într-adevăr vroind să adoarmă ceva. Numai fetița din brațe adormise, căci numai pentru ea aceste brațe mai puteau să fie dulci. O lăsase să doarmă. Apoi fetița se deșteptase. Smărăndița oftase posomorit, și dăduse să plece înspre Bistrița unde o aștepta ultimul drum al plutei fără Toader. Dar fetița îi înlănțuise gâtul cu brațele, gata să plângă.

Și Smărăndița, naltă cum era, ca de pe un munte unde ar fi auzit un glas printre jnepii culmilor, spusese scurt:

— Pe fetița asta eu am s-o cresc.

Nici nu se mai înapoiase la Buhalnița. Vânduse totul prin procură — avea frați acolo — păstrând numai icoanele, își făcuse haine de văduvă, îmbrăcându-le pentru toți bărbații, deși era tânără și durerea nu-i alungase încă frumuseța, și devenise Dadaia fetiței, aducându-i povești, aer de munte și preajma unui suflet prin care Bistrița curgea mereu. Toate poveștile Dadaiei se întâmplau în munți și pe Bistrița. Vorbea despre ea uneori, cașicum ar fi fost numele unei căprițe pe care ar fi crescut-o în brațe, iar alteori, ca despre biciul lui Dumnezeu.

Încetul cu încetul, Smărăndița Merișor albise — de timpuriu — ca un brad nins în August, pierzându-și strălucirea tinereții, în timp ce fetița crescută de ea devenise Luli-boy. Ea îi spunea tot Lucica.

IONEL TEOOOПEЛKC

— Lucica nu mai are nevoe de dădacă, — hotărîse ea, tot scurt, într-o zi.

— Cum, Dadaie, vrei să ne lași?

Căci mai ales în anii din urmă, slugi ca Dadaia nu se mai puteau găsi decât în cărțile de povești.

— Rămân. Dar mă fac bucătăreasă.

Așa dar, ea se făcuse bucătăreasă, prin propria ei poruncă.

De atunci, bucătăria luase altă înfățișare, căpătând o nouă semnificație în configurația casei. Albă fusese și până atunci, fiindcă era văruită, dar albeața ei era afumată, pătată și acoperită de muște ca vacile sărăcăcioase din măhălălile orașelor. Prin Dadaia, bucătăria devenise robust albă ca vitele care pasc iarbă de munte. Ferestrele străluceau, având oale cu garoafe. Tingirile și vasele nu mai erau unsuroase de grăsimi; metalul lor scăpătat și înjosit îndeobște, înviase ager, purtând numai semnul focului și demnitatea acestei lupte. Cuțitele sclipeau tăios ca limba coasei când se duce la câmp cu zorii și se întoarce cu amurgul. Într-un colț, o laviță acoperită cu lăicer. Deasupra ei, icoane vechi, o candelă de argint cu pahar roșu, și parfum de busuioc uscat.

Dacă Bistrița ar fi trecut o clipă prin fața acestei odăi în care o bătrână cu strae negre muncea de dimineață până seara fără să cânte, n-ar mai fi recunoscut-o pe Smărăndița Merișor, dar ar fi știut că încăperea

L O И E L Й t aceia nu e de acolo, ci din satul ’Buhalnița, lipsindu-i numai cocostârcul de deasupra și munții din spate.

Acolo, Dadaia era un fel de stareță. Nu numai Luli, dar și cei mari îi spuneau tot Dadaia, considerând-o și tratând-o cu deferență. Toate cheile gospodăriei erau pe mâna ei, fără ca nimeni să-i ceară vre-o socoteală. Ea se îngrijea de lemne, legume, și toate cele trebuitoare casei, având mână liberă. Tot ea tocmea fata în casă — îndeobște fete curate dela țară, — pe care le învăța gospodăria, ținându-le din scurt până când se măritau cu bine-cuvântarea ei, și plecau să fie gospodine la casa lor.

De când însă Lucica devenise Luli-boy și apoi Luli, Dadaia șe posomorise și mai tare,. fața ei căpătând o uscățime ascetică, fiind din ce în ce mai tăcută. Uneori, zile întregi nu scotea nici-o vorbă. Se scula de cu noapte, se ducea în piață unde făcea singură cumpărăturile, apoi deștepta pe fata din casă, punând-o la treabă, servea lui Luli cafeaua cu lapte cu pâne prăjită, unt și miere, supraveghindu-i plecarea la școală, și-și continua munca într-o singurătate și o muțenie de pustnic. Chiar și cu Luli vorbea tare puțin, deși o îngrijea direct, continuând să-i facă ea singură grijitura în odae.

Când se întorcea dela școală, Luli trecea dintâi pe la ea. Dadaia o săruta pe frunte, îi cerceta o clipă obrajii și ochii — să vadă

t-iNEL ’CEobOtlKAîfU cum arată, dacă nu-i prea obosită — și-și căuta de treabă mai departe. N-o întreba nimic. E drept că Luli îi spunea neîntrebată ceiace ar fi putut să o intereseze: notele căpătate la școală, cum erau profesoarele, întâmplări cu elevele. Luli știa că o ascultă cu mare interes, deși nu intervenea deloc. Dar de când Dadaia nu mai spunea povești, Luli se deprinsese cu tăcerea ei de corb solitar. Nu numai că se deprinsese, dar îi și plăcea, fiindcă și Luli, din ce în ce, avea nevoe de tăcere. După epoca poveștilor, poate că limbuția Dadaiei ar fi îndepărtat-o de ea, micșorând prestigiul povestitoarei de altădată, — așa cum se întâmplă îndeobște cu servitorii care te-au ținut în brațe când erai mic. Însă tăcerea demnă, posomorită, dar devotată, a Dadaiei, continua fără întrerupere vechea lor tovărășie, făcând-o posibilă și pe cea de acum. Când se numea Lucica, era în brațele Dadaiei ca un pui de veveriță într-un brad, care duce spre cer; Luli-boy devenise veveriță cu drumuri multe — spre casa Gabrielei, pe acoperiș, la școală, —- dar bradul tot acolo era. Cu o umbră lungă care o însoțea ca o privire din urmă. Și cum nu pleacă brazii, nici Dadaia nu plecase. Ea nu era atât gospodină casei, cât prezența de lângă Luli. Asta o știau toți. Acest adevăr însă, era subînțeles. Pe față, Dadaia era o veche servitoare credincioasă, care beneficia de un alt tratament decât slugile obișnuite. Când plecau în lunile de vară

i, O B E L B 1 iii undeva, la mare, la munte sau la vie, Dadaia îi însoțea în clasa treia. Tot ea hotărîse astfel. Cu ani în urmă, într-o vară pe care trebuiau să și-o petreacă la mare, mama lui Luli o descoperise pe Dadaia făcându-și bagajele.

— Ce faci, Dadaie?

— Plec.

— Unde?

— Cu Lucica.

Afirmase simplu, dar imperativ, un drept și o datorie.

— Ce ne facem cu i ca? se întrebaseră stăpânii într-o discuție cu i cifre.

Dar o acceptaseră ca pe un bagaj necesar fetiței lor. La mare însă, Dadaia dovedise un dar de-a improviza o gospodărie de vară, chiar în locuri necunoscute, care cruțase de multe cheltueli, lipsuri și neajunsuri sâcâitoare pe stăpânii ei. Așa că de atunci o luaseră cu ei, înscriind-o în program, fără să mai ofteze.

Când Luli plecase la vie împreună cu Gabriela, nimeni nu se mirase că Dadaia o însoțește, deși nu ceruse voe nimănui, — fiindcă dreptul cuiva, mai ales pentru un jurist, nu e un hatâr, ci o afirmare firească.

Cu toate acestea, Dadaia nu cercase niciodată să o izoleze pe Luli de ceilalți, zidind-o în devotamenul ei exclusiv. Niciodată nu se uitase cu ochi răi la afecțiunea Lucicăi pentru alții. Când soții Novleanu se mutaseră la Galați, învecinându-se cu părinții Gabrielei, și când începuse prietenia lui Luli cu „Gabica“,

Angelica se destăinuise prin scrisori, maicilor dela Galați. Maicile scriseseră mamei Angelica!. Aceasta adusese vestea stăpânului casei, care la rândul lui se informase, înainte de-a lua o hotărîre. Tânărul Teodor Novleanu era fiul unic al Primului-Președinte al Tribunalului din Bârlad. Fata avea ceva zestre, băiatul avea carieră și părinți de ispravă.

Astfel, Angelica devenise doamna Novleanu, convertind în căsnicie eternă unica idilă a tinereții ei.

Opinia publică din Bârlad spunea: Menaj ideal. Nu se înșela. Deși o avea alături în patul și viața de toate zilele, Teodor Novleanu o situa la aceiași fereastră romantică, la care-i apăruse. Viața n-o altera, cruțând-o de tumult, de dramă, de prefaceri, lăsând-o în cămin ca într-o seră. Nu-și spuneau „tu“ unul altuia, ci „mata“. Angelica avea un respect filial pentru Teodor Novleanu. Toate distracțiile lor exterioare casbi, erau comune. Nu se certau niciodată, fiecare grăbindu-se să cedeze celuilalt. El muncea ordonat și intens, distingându-se încă dela începutul carierii prin obiectivitatea și claritatea anchetelor judiciare. Ea, acasă, făcea un fel de gospodărie fină și decorativă, îngrijindu-și casa cum își îngrijesc pisicile blănița moale; iar la bucătărie ocupându-se din când în când de compoturi, dulcețuri, tarte, și în genere de dulciuri. Apoi, în așteptarea lui Teodor — căruia-i spunea Theo își trecea timpul cântând la clavir

t O H É I. Ë f Grieg, Brahms, Chopin, Chaminade, scriind lungi scrisori maicilor dela Galați, pictând flori —- fără să se murdărească, — brodând și cetind maicuseamă cărțile lui Piere Loti — al cărui portret în culori, figura la loc de cinste printre măicuțele catolice — și versurile lui Verlaine, Samain și Rodenbach.

Amândoi doreau un copil.

— O fetiță...

— Da, o fetiță, consimțise Teodor Novleanu care nu îndrăznea să o contrazică.

Angelica dorea o miniatură, devenind mai degrabă fetiță cu păpuși, prin această dorință, decât mamă. Venise fetița cu ochi negri, parcă într-adevăr adusă de barză din vântul și vigoarea unei năpraznice primăveri, căci deși mai mică decât copiii normali în întâiul contur al vieții, de-atunci umpluse casa neliniștitor cu imperativa ei prezență.

Apoi venise, parcă providențial trimisă de același vânt, Smărăndița Merișor de pe Bistrița, cruțând-o pe Angelica de efortul unicei lupte pe care i-o pregătise viața trimețându-i o solie intimă: fetița cu ochi negri. Așa că de fapt, Dadaia o crescuse pe Luli, părinții ei rămânând față de ea un fel de bunici tineri, dar tot atât de blânzi ca și cei cu păr alb.

Căci deși judecător de instrucție — evoluase aproape invariabil în această funcțiune, — Teodor Novleanu n-avea nici-o asprime inchizitorială, nici un tic de dictator. Calmul și urbanitatea lui erau proverbiale printre magistrați și cunoscuți. Pentru el, funcțiunea de jude instructor nu era un echivalent juridic al patului procustian, diferențiindu-se prin această ciudățenie strict personală de mai toți colegii săi: obsedați de idealul procustian al Ordonanței Definitive. Teodor Novleanu avea o curiozitate științifică a adevărului în dramele omenești deferite justiției. Căuta să-l descopere, concentrat ca un jucător de jah, sau ca un bacteriolog cu ochiul în microscop. Nu țipa, nu amenința, nu lovea, nu cerca să intimideze sau să terorizeze pe nimeni prin violența legală sau prin versiunile ei umane. Nu zmulgea mărturisiri, nici nu abuza de dreptul de-a aresta, care la unii devine o voluptate. Anchetele sale erau foarte lente, dar fără lacune, ducând la dezlegări pe care nici-o instanță nu le infirmase. Nimeni nu-l deranja cu fleacuri. Nu’ i se dădeau decât afacerile mari, fiind socotit ca o autoritate în această direcție. Cabinetul său avea prestigiul cabinetului unui procuror general. Acolo audia martorii și pe împricinați, dela unu la șapte, Ordonanțele Definitive redactându-le în biuroul său de acasă, începând dela cinci dimineața, oră la care se deștepta invariabil, făcându-și cafeaua neagră în ibricul pregătit de Angelica de cu seară.

Un singur abuz: tutunul. Și trei slăbiciuni: Angelica, Luli și cafeaua neagră. Se socotea un om perfect fericit, așa cum era, cu aceste tovărășii de viață și muncă.

Acum, decând Luli devenise domnișoară, cea

I. o й It f, K t mai mare bucurie a lui era să iasă la plimbare cu „fetele lui“. Veneau uneori amândouă. luându-l dela Tribunal.’ Brațul drept Angelicăi, brațul stând lui Luli, și el la mijloc. Între ele era vesel ca un lucrător Duminica, și mândru de amândouă.

„Moșneagul cu fetițele luis‘: așa spunea, deși nu era deloc moșneag. Era alb, cu părul tuns scurt și avea o față mobilă de actor comic cu nas mic. O vivacitate tinerească în mișcări. Când râdea, dinții râdeau albi în râsul feții. Cu toate că se rădea complect, obrajii păstrau o ușoară sclipire albă. Așa că, în întregime, capul părea sculptat în calcarul stâncilor Balticului: ochii albaștri întregeau limpezi amintirea coastei de argint pe care capul lui o evoca. Cu toate că ducea o viață sedentară, nu se îngrășase. Uscată și fața, uscat și trupul, cu mâni lungi și fine, care afirmau paternitatea mânilor lui Luli, ca și fruntea mică dar Iată și proectată înafară.

La braț cu fetele lui, avea tendința să le răsfețe, cașicum într-adevăr le-ar fi fost tată amândorora, atunci sosit dintr-alt oraș ca să le scoată dela Internat, și să le distreze. Le ducea la cofetărie sau la aperitive, le plimba cu trăsura sau cu barca, întorcându-se prea târziu la masă. Intrau toți trei pela bucătărie și el, cu aer spășit le acoperea cu un braț, spunând Dadaiei, cașicum ea ar fi fost directoarea pensionului:

— Dadaie, eu sunt vinovat.

toS-EL ’fEODOKBANi!

Iar cu mâna cealaltă, scotea dela spate, cu un aer de scamator, o oală cu garoafe.

Mâncau împreună numai seara. Teodor Novleanu prânzea singur la unsprezece jumătate, asistat de Angelica. Astfel putea să mănânce fără grabă, acordându-și și o pauză recreativă de o jumătate de oră, înainte de-a pleca la Tribunal unde sosea exact la unu fără zece, pregătindu-și lucrările curente.

Luli intră în sofragerie cu obrajii și garoafele.

Angelica prepara cafeaua. Teodor Novleanu își isprăvise compotul. Amândoi o priviră, uitându-și ocupațiile. Cafeaua se revărsă bolborosind întunecat peste ibric, îmbrăcându-l într-o pelerină de lutră veche.

— Lasă mata, Angelico, să nu te opărești.

După ce-i luă ibricul din mână, Teodor Novleanu o cuprinse din nou pe Luli în ochii lui albaștri. Cu ibricul deasupra flăcărilor, avea într-adevăr un aer de scamator.

Luli zâmbea.

Angelica îi privea când pe unul, când pe altul, cașicum amândoi i-ar fi ascuns un secret.

— Luli, ai dat o teză foarte bună. De unde știu? Uitându-mă numai la ochii și obrajii matale, — ai să-mi spui. Nu. Uitându-mă la cele două garoafe. Ca să sacrifice Dadaia întâiele ei garoafe înseamnă că s-a întâmplat un mare și fericit eveniment, pe care ea l-a aflat dintâi. Așa dar, domnișoară Luli, felicitările noastre. Secundo: dar părinții matale erau atât de siguri de acest succes, încât fără să așepte rezultatul tezei, ți-au și pregătit răsplata. Care-i? Acuma să te văd, studento! Ci-că...

Luli se uită la Angelica, dar nu văzu decât o mirare candidă pe fața ei.

Lăsând cafeaua acoperită cu capacul să se odihnească, Teodor Novleanu umblă în bufet, scoțând din fund o tăviță pe care pregătise trei impunătoare tartine cu icre moi.

Gabriela era în odaia ei. Așa că Teodor Novleanu primi numai două sărutări, și o garoafă la butonieră.

Luli intră cu tartinele și garoafa în odaia Gabrielei.

— Gabico, uite ce-ți trimite papa.

Dela masa de lucru unde era aplecată asupra unei scrisori începute, Gabriela ridică spre Luli ochi amețiți.

— Ei, Luli, ce-ai făcut?

— Bine. Foarte bine.

— Bravo. Cine mai era pe-acolo?

Luli ridică din umeri.

— Nimeni. Fete, profesori...

Garoafa din mână continua să fie semnul obrajilor ei.

— Dar tu ce scrii, Gabico?

Instinctiv, dar inutil, Gabriela își acoperi scrisoarea cu mâna.

. —: O. scrisoare?..

Și semnul Gabrielei, tot garoafa din mâna lui Luli era.

Se așezară amândouă pe marginea ferestrei deschise, mâncându-și tartinele, cu spinarea în soare, și fruntea în gândurile lor.

Lampa de pe masa Gabrielei arsese toată noaptea, dar nu pentru teza de doctorat. Sufletul ei fusese nesomn ca încăperile de noapte în care luna își trimite crinii somnambuli. La căpătâiul ei pusese grămăgioara de flori de tei, pe care i-o dăduse Luli dimineața când se întâlniseră la capătul Uliței Domnești. Parfumul lor avea ceva bătrânesc, de altădată, nu fiindcă florile erau vechi, dar fiindcă duceau gândul spre bronșitele copilăriei, când părinții se îmbunează în jurul patului copilului, aducându-i odată cu tizanele medicinale și răsfățul. Cu fața în sus și mâniile subt cap — stinsese lampa — într-o plutire blândă, crezuse că așteaptă somnul care e pe-aproape. Tumultul acelei zile o ostenise. Arsese prea tare. Se potolea, într-un fel de împăenjenire vagă, lăsându-se treptat acoperită ca de-o ninsoare de parfumul florilor de tei, venit din amintirile copilăriei. Somnul acela o aștepta, dar îl speriase, alungându-l cu o mare bătae de inimă. Căci secunda acelui somn care abea-i închisese genele, le deschisese în vis pe-ale celor doi ochi negri care o priviseră adânc în cancelaria școlii.

Se deșteptase tot în patul ei, tot în aceiași încăpere, dar parfumul florilor de tei îi vis-

LOBE LET cotise în obraz toată splendoarea soarelui de vară.

De atunci începuse alt zbucium, parfumul teilor făcând punte de aur pe care ziua trecută intrase în noapte ca o armată cu făclii aprinse într-o cetate cucerită.

Iubea.

Fâlfâirea unui steag imens plutea deasupra sufletului învins.

Tot ce, știut, se învechise, trăit, devenea nou. Inima-și trimetea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări trimiși de un împărat spre toate hotarele.

Trufia de-a iubi, de-a te ști vast, acoperit de uralele mulțimilor din tine.

În tine ca un cer de August în ploaia lui de stele.

Secundele nu mai erau treptele de pivniță sau de pod ale timpului, ci terasele lui, tipsiile imensității lui oferite.

Acest marș triumfal în necunoscutul ființei ei, îi dăduse pentru întâia oară imperioasa nevoe a scrisului. Aprinsese lampa. Și cu mâna în friguri ca buzele unei Pythii, scrisese până dimineața vorbele de aur ale întâiului delir al dragostei. Mai mult imn decât scrisoare. Gestul de aur al soarelui, apăru cu coasa în holdele propriei lui lumini, — acolo o găsi, la masa de lucru, cu lampa aprinsă. Nu recitise. Privise numai foile acoperite de un scris mărunt, nervos, dezordonat. Sufletul roia încă.

I0NF.1, TROnORKANf

Se ridicase dela masa-de lucru. Întâlnise ușa odăii lui Luli. Și în acea clipă știuse că șoimul enigmatic pe care-l simțise pe umărul lui Luli atunci când se revăzuseră după o lungă absență, — acum era pe umărul ei.

Se culcase, glorios ostenită, pe pat ca pe un scut, — deșteptându-se târziu, după zece în zgomotele familiare ale casei, printre care se strecura timid, fără pasiune, o nocturnă de Chopin cântată de candoarea Angelicăi.

Abea după ce se îmbrăcase, revenise la paginile nopții. Se aplecase asupra lor, cu sufletul ca un cer boltit peste înflorirea teilor, nară imens albastră. Cetite un rând, două, trei, o pagină, alta, — și ostenise mirat la început, apoi desamăgit, trist, veșted.

Sufletul de astă noapte era în pagini ca nocturnă de Chopin subt degetele Angelicăi.

Iar recitise tot, dela început.

Rupsese, dar nu cu mâni triste, ci cu mâni de flăcări atunci izbucnite, fiindcă iubea. Întâlnise dragostea, nu talentul. Tot atât de nobilă ca și talentul, dragostea nu era pentru toți, ci pentru unul singur: dar și podoabă prin ea însăși, nu prin forma ei.

Și începuse cu mâni de spovedanie o scrisoare. O începuse numai, și se oprise, cuprinzându-și tâmplele în mâni. Se temea. Nu, e ușor să scrii unui scriitor. Ș-apoi în mulțimea de scrisori, pe care desigur că le primea dela tot felul de admiratoare, scrisoarea ei n-ar fi adus decât uniformitatea unui alt anonimat divers. Acolo, în cancelarie, ochii lui se opriseră asupra ei, izolând-o de ceilalți, iar vorbele lui parcă ei îi oferiseră teii nopții de vară. Dar era asta mai mult decât un omagiu vizual și un madrigal cald? Ar mai fi recunoscut-o în altă parte? Nu avusese oare numai semnificația unei recreații improvizate dealungul fadei ceremonii din cancelaria școlii?... Poate că o fereastră cu soare, sau una cu grădini, ar fi jucat tot atât de bine rolul pe care-l jucase ea pentru el, în timpul acelei constrângeri acceptată politicos...

Dar ochii... ochii.. Le simțea mereu tumultul întunecat în inima ei, în tâmplele ei. Ochii aceia nu mințeau, nu erau expresia unei curteniri; altăceva apărea în ei, ca nopțile în care nu vezi teii, dar și mai aproape învăluitor le simți parfumul care devine o respirație a nopții pe obraz.

Rupsese scrisoarea începută, începând alta în care cântecul nopții reapărea.

Astfel o găsise Luli.

Acum erau alături la fereastră.

Vara se rezema de umerii lor, cu palme ușoare de soare. Văzduhul era auriu, Umpede și dulce, cașicum mierea teilor n-ar fi început în faguri, ci în cer. S-auzeau bătăi moi de frunze, mătăsoase șoapte de ierburi, bondari care intrau în flori, căptușiți de polen, greeri,’i muște, albine: marele murmur care tremură în amiezele verii, eternul psalm.

Gabrjela o privi pe Luli. Își respira garoafa, cu capul rezemat de lemnul cald al ferestrei. Obrazul ei alb de tinereță, cu păr ca afinele revărsate din cofiță, părea că-și soarbe beția solitară din cupa roșie a garoafei.

— Gabico, cred că n-am să mai scriu...

— Cum, Lorelei? Și cc-ai să faci?

— Am să mă bucur de viață.

VII

Câteva ore despărțeau numai teza de di

— veselă teză — de cea începută, mineață — la patru după-amiază, dar între ele era pră- pastia esențială dintre cântec și tușă, dintre dans și corvadă, dintre primăvară și ger.

Corbul sinistru al acestui îngheț avea redingotă și era profesorul de latină Onisifor Brebu, poreclit „cânele roș, hiena, ciuma bubonică și Troțki“. La Chișinău, un repetent cu musteață și revolver slobozise în el trei gloanțe: exact-media din catalog. II nimerise, dar Troțki scăpase cu viață, redevenind după eșirea din spital exact ceiace spuneau poreclele despre el.

Se apropia de istorica sluțenie a lui Troțki. Avea păr roșu, țepos, ochelari, paloare de canceros și o expresie acră de om care s-ar hrăni cu rițină și lămâi verzi. De când era profesor, notă mai mare de șapte nu pusese. Explicația: „ Homer zece, Onisifor opt, șapte ajunge pentru nătărăi”. Ura sporturile, cu toate că-l admira pe Homer; dar, „quod licet Jovi...“ Profesorilor de gimnastică abea le răspundea la salut. Dacă frumusețea n-ar fi fost involuntară și remediabilă prin timp, pe toate elevele suspecte de așa ceva, le-ar fi lăsat repetente.

Încă de pe prag, elevele și-l simțiseră dușman. Le vorbise un sfert de oră, invocâjjd^ț’ .’ mereu sabia lui Damocles. Cum ținea în^/rtța.n^’ o scobitoare cu care-și cerceta urechea/ gesticulând apoi cu ea, o elevă zâmbis^é. Onisifor se ridicase de pe catedră, ca Atilja în scări. Eleva leșinase. Omagiul acesta îl calmase. Dar., - teza începuse cu obraji palizi și iftâni .’reci. Scobitoarea lui Damocles apărea pretutindeni, fără ca nimeni să audă pașii lui Onisifor. Avea un miros veșted de dulap cu gândaci și pâne mucegăită, care circula din elevă în elevă. Geamurile erau ermetic închise. Le ferecase dela începutul discursului, după ce verificase dacă nu pândește nimeni pe-afară. Parcă se pregătea pentru un viol. Textul care trebuia tradus în latinește era o adevărată acrobație gramaticală. Dificultățile apăreau imediat, impunând candidatelor un efort care încrețea frunțile și îmbătrânea fețele. Aveai impresia că limba lui Horațiu e o boală înrudită cu. cancerul, care începe cu o teză și se isprăvește cu o notă. Amfiteatrul lua o înfățișare de spital cu bănci în loc de paturi.

De câteva ori, eleva Lucia Novleanu privise spre fereastra închisă și spre ușa care nu se mai deschidea. Pe fereastră zburase dimineața, pe ușă intrase amiaza lui Troțki. Luli pornise de acasă însoțită de Gabriela.

— Luli, ai emoții?

Avea.

Nu din cauza tezei la latină.

Dar de acasă până la liceu nu-L întâlnise, deși ochii îl căutau pretutindeni.

Nici Gabriela nu-L întâlnise în cancelarie. Făcuse în schimb cunoștință cu Onisifor Brebu care era acolo dela trei jumătate, pregătind conștiincios masacrul inocenților. O privise cu ochi bănuitori.

— Sunteți în comisiune?

— Nu. Sunt suplinitoare la Franceză.

— Aha! Aveți eleve... protejate.

— Una singură.

— Ași putea să știu...

Amabilitatea formală a întrebării căpăta alt sens prin expresia feții, care oscila între rânjet și crampă, abea ilarizate.

— Carp Virginia.

— Carp Virginia, repetase Onisifor.

Nu exista decât o singură Carp Virginia: elevă într-a patra.

Gabriela plecase imediat după, această farsă improvizată, lăsându-l pe Troțki să caute în catalog cu ochelarii pe nas, ca Lupul care-o aștepta pe Scufiță Roșie în patul bunicei, cu boneta și ochelarii ei.

Orașul era palid în arșiță. Nu se vedea nici-un nour, dar strălucirea soarelui părea exaltată de încercuirea unei furtuni. Neclintit, aerul era îngreuiat de parfumuri ca o tolbă cu fazani uciși. Gabriela trecu prin fața hotelului Palace, fără să-L întâlnească. Avea la ea o scrisoare. Cumpără mărcuțe, le lipi. Trecu pe lângă o cutie, pe lângă alta, pe lângă alta. Toate cutiile de scrisori aveau expresia Sfinxului. Gabriela își simțea brațul paralizat pentru acest simplu gest de-a pune o scrisoare în cutie. Era mult mai greu decât își închipuise. Amâna mereu. Recapitula mintal cuprinsul scrisorii, căutând să-și închipue ce-ar crede și ce-ar simți ea dacă ar fi bărbat, primind o astfel de scrisoare dela o fată pe care nici n-o cunoștea... decât din vedere.

În romanele lui, Catul Bogdan era aspru cu femeile din clipa în care se desvăluiau prin vorbe și comportări. Atâta vreme cât erau numai o apariție plastică, frazele lui descriptive le confereau un prestigiu liric. Erau cadânele dela fereastra Seraiului; ochii lor aveau genele enigmei. Îndrăgostirile eroilor lui, nu erau de fapt decât dezagregarea câtorva clipe de mister inițial, apărând mai mult ca o intoxicare cu zbucium, cu luptă, cu neliniște, cu chin. Eroii lui evoluau dela necunoscutul liric la cunoscutul analitic, dragostea devenind pretextul acestui proces de intoxicare și desintoxicare. Îi reveneau fraze din romanele lui: „Gioconda nu e o biografie; e zâmbetul feiéo. TOFP.b TEODO.UBANC minin al unei eterne tăceri. Sunt foarte rare femeile care pricep lecția de destin a Giocondei. Frumusețea lor aspiră la elocvență, crezând că dragostea poate fi și un succes oratoric”. Sau: „Vorba e dată bărbatului pentru a exprima puterea pe care o personifică și mușchii săi; iar femeii, ca și genele, pentru a umbri. Nici-o femee nu și-ar tunde genele. Dar care-i femeea care renunță la abuzul de vorbe?”

Sau: „Dacă femeile ar fi mute, bărbații ar fi mult mai nenorociți. Scăpați de permanență unei limbuții, n-ar avea decât beneficiul superficial comod al acestei tăceri. Dar femeia devenită tăcere ar imensifica orice dragoste chinuind-o nu cu muștele meschine ale vorbelor, ci cu vulturii prometeici ale enigmelor nedeslegate”.

Sau: „Femeile care au murit tinere, devin și mai frumoase, patetica tăcere a mormântului redându-le ceiace Vinci a dat Giocondei”.

Sau: „Spui: am ascultat un discurs. Dar dragostea niciodată nu va spune: Am ascultat o femee. Femeile însă nu știu să asculte decât vorbele dragostii, nu și gândurile ei“...

Pentru Gâtul Bogdan, ea era o tăcere nouă.

Trecea prin fața unei oglinzi. Își apăru sieși ca altcineva întâlnit pe stradă. Era încă în anii când femeile nu caută oglinzile-voal, cu penumbră și abat-jour, care lasă ochilor iluzia că fardul e un ten și masca realitatea unei vrâste sau a unei victorii. În evidența orbitoarei oglinzi, își întâlni emoționant, certitudinea frumuseții tinere. Obrajii netezi, cu un oval de medalion în care-i o petală de trandafir alb, genele tremurător întâlnite cu ele înșile, ca aripa rândunelii în apă limpede, și buzele... Aveau într-adevăr, surâsul, adolescenților lui Vinci. De subt pălărie, câteva fire zburlite puneau o vibrație de rugină în jurul tâmplelor, dând ochilor catifelarea prunelor coapte, și obrajilor gingășii de brumă la începutul lui Septembrie...

Un domn care trecea pe lângă ea, se opri zâmbitor îndărătul confruntării narcisiste.

— Nu vă deranjați, duduie...

Gabriela porni repede, având chiar și după -vulgara ofrandă a privirilor din urmă, conștiința cochetă a trupului cu forme dulci, gol în apa ușoară a rochiei de vară.

Zâmbetul din oglindă stăruia pe buze. Trecu pe subt tei, simțindu-i feminini în foșnitoarele lor crinoline brodate cu fir. Erau numai tăcere și parfum ascuns subt frunzele lor de umbră... Da, scriitorul avea dreptate. Condiția dragostii e să caute, nu să descopere, să vrea să știe, fără să afle, să fie ritmul unei continue mișcări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie. Sunt emoționante numai femeile care-ți dau nevoia să le respiri: o respirație sufletească de îmbătare. Această sensație i-o dăduse Luli când o revăzuse schimbată pe peronul gării Galați, după o despărtes

IONEL TEODOBEANL țire de câțiva ani. Dealtfel, prestigiul pe care-l avea Luli față de ea, era de esență lirică, nu cerebrală. De când o ținea minte pe Luli, o știa fără s-o cunoască. Cu toată vitalitatea ei copilărească, puțintel băețească în anii dintâi, apoi treptat feminizată, Luli era o „tăcere”. Sufletul ei era un parfum ascuns: poate tocmai de asta parfum. Nu „informa” pe nimeni despre ea. Se ascundea parcă și mai bine după viața ei sonoră. Luli știa mai mult și mai multe despre Gabriela, decât Gabriela despre ea, cu toate că multă vreme nu fusese decât mărțișorul viu al Gabrielei, pajul ei, căprița ei. Așa că pe când Luli nu aducea decât deprinderea unei camaraderii împărtășite, — ea-i aducea și o emoție mai mult decât admirativă, conferind lui Luli o superioritate pe care poate că în realitate nu o avea. Nu era nici mai cultă, nici mai deșteaptă decât Gabriela. Talentul... Lorelei... Era într-adevăr Luli o Lorelei? Câteva manuscrise rupte. Și apoi: „Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...” Atât știa despre Luli. Și talentul ei tot o „tăcere” era. Dar acesta era farmecul lui Luli: să apară în tăceri ca parfumul teilor în frunza lor de umbră. Căci și acuma când era pe punctul dacă nu de-a-i contesta calitățile, măcar de-a se îndoi de ele, de-a-i micșora creditul liric acordat până atunci, — Luli tot o emoționa. Darul acesta spontan, instinctiv, poate complect inconștient, de-a se situa în sufletul oamenilor dincolo de rațional, într-o emotivitate intrigată, Luli îi avea desigur.

În fond, Luli realiza femeia-tăcere a lui Catul Bogdan, cu o prospețime sporită de norocul frumuseții ei exotice.

Și deodată, Gabriela simți o imensă ușurare, știind-o pe Luli acoperită de mulțimea școlară a colegelor ei, de bănci, de catalog, de bacalaureat. Nimic n-ar fi ascuns-o mai bine lui Catul Bogdan, decât prezența ei la un examen prezidat de el.

Teii rămâneau Gabrielei.

Teii, vălul fluturător al verii, prins de umerii ei.

Ajunse la „Monument”. Avu un gest juvenil cu mâna în urmă, trimețând parcă parfumul teilor peste tot orașul.

Intră în grădinița periferică. O străbătu, oprindu-se pe malul râpelor lutoase dela marginea Galațului. Apele din fund ardeau argintiu în arșiță. Venea dintr-acolo miros de apă toropită și de nămol, și un uguit sensual de broaște voluptoase.

Gabriela luă scrisoarea, o fărâmiță mărunt, și semănă, cu un gest de creangă înflorită, zborul de fluturi al celei dintâi tăceri.

VIII

Luli nu se înșelase, așteptându-se să-l întâlnească pe Catul Bogdan în drumul de acasă până la școală. Migrenă care-i încleștase tâmpiele și ceafa pe patul dela hotel, îl împiedecase s-o aștepte și s-o întâmpine în apropierea casei, dar gândul lui, chinuit de zvâcnirile migrenei, fusese o alee pentru apariția și pașii ei.

Simțise apropierea migrenei îndată după dejun. Se dusese imediat la hotel, întinzându-se pe pat, cu storul lăsat. Lumina și zgomotele deveneau pulsul de învăluire al migrenei care se apropia. Avea mânile reci, știa că-i palid, că ochii căpătau aburul întunecat al cearcănelor, că fața se crispează, că gura capătă o expresie amară, — că devine bătrân. Că o simplă migrenă îi interzice s-o întâmpine pe. Luli în necruțătoarea lumină a zilei de vară, Că ar fi putut să apară rapt, rău îmbrăcat,’ în zdrențe, oricum, dar nu bătrân în calea tinereții ei.

Era deprins cu migrenele, — dar în alt decor, și cu alt suflet. La Iași, în casa lui, unde tăcerea era permanentă și naturală, apropierea unei migrene nu numai că nu-l alarma, dar îi dădea și un fel de voluptate morbidă, întrerupea lucrul, lua medicamente — avea o adevărată farmacie pentru migrenele lui, — se întindea pe pat în întuneric, și se lăsa dés- I tins dintr-o plutire neagră. Totul devenea confuz. Gândul nu era decât un fel de buhnă la pândă în hrubele unui întuneric de cremene compactă. Un fel de somnolență letargică. Un mister subpământean de catacombe, de ape negre, de zboruri întunecate ca duhurile miezului de noapte. Zvonul organic — bubuiturile

L, 0 H K L fc I inimii, vâjâitul sângelui în tâmple, uuitul lui în urechi, — devenea huetul unei imensități preistorice.

Suferea, desigur. Dar avea curiozitatea acestei suferinți, contemplându-i stihiile de neguri, ca o lună conștientă, a cărei paloare răsturnată în spații ar privi infernul de nouri și vânturi, al furtunilor care o cutreeră.

După aceste crize avea și sufletește sleirea solemnă a celui care-a trecut pe subt portalul morții, bâjbâind prin beznă.

Asta la Iași, — pe atunci.

Acum însă, nu numai că migrenă îl împiedecase s-o întâmpine pe Luli, pecetluindu-i fața cu bătrâneță, dar graba de-a o învinge, de-a o goni, îi prelungea prezența de copite pe creer. Repetase doza întâiului medicament luat după ce se înapoiase dela restaurant. Dar migrenă pleacă numai dacă n-o alungi, numai dacă ai răbdare s-o accepți liniștit, resemnat, lăsând-o să facă ce vrea, având aerul că n-o observi.

O văzuse pe Luli apărând la portiță cu cânele în urmă, în plină lumină de amiază. Orbirea acestei lumini îi dăduse un junghiu în ochi și subt frunte, ramificat prin tâmple până la ceafă.

Dar își umpluse ochii de soare privind-o pe Luli.

Migrenă dădea o permanentă și chinuitoare conștiință a vrâstei sufletului în care apăreau luminile de zori ale tinereții printre copaci scorburoși.

Și timpul trecea, numărând cu pulsații de migrenă secundele în care o pierdea pe Luli, rămânând culcat, infirm.

Până când tot amintirea lui Luli îi dădu alt leac. Comandă un pahar de cafea neagră tare, fără de zahăr, în care stoarse o lămâe. Înghiți băutura abjectă ca o licoare vrăjitorească, așteptând c-un zâmbet de Faust tânăr, dezagregarea bătrâneții celuilalt.

Și într-adevăr, pe la patru jumătate, se ridică palid, ostenit, dar în stare să se înfrunte în oglindă. Se privi cu melancolie, dar și cu cochetăria acestei melancolii. Nu era respingător.

— Hai, strigoiule, — își spuse singur în oglindă, c-un fel de duioșie.

Se pregăti cu deamănuntul. Făcu un duș încropit, se rase din nou — alungând cu lama penumbrele ostenelii, — se îmbrăcă meditativ, alegându-și încet hainele, ciorapii, culoarea erăvății, îngrijindu-și din nou mânile.

Și gata, ca dela fereastra unei elegante convalescențe, privi o clipă strada și cerul, frecându-și mânile împrospătate cu câteva picături de „Esprit de fleurs de Cédrat”.

Furtuna bubuia mocnit în funduri, încă nevăzută.

Își luă pardesiul pe braț, și plecă.

Se ridicase vântul cu miros de furtună neagră, acoperind c-un salt enorm orașul încă alb de soare.

Ferestrele zăngăniră.

Respiră adânc, și grăbi pasul. Panica trecătorilor din preajma furtunii, dădea străzilor un tumult de orchestră cu arcușurile într-un final de sarabandă.

Dar el mergea aproape zâmbind, fiindcă simțea pe frunte numai curcubeul furtunii care venea.

Eleva Novleanu Lucia privise de atâtea ori spre ușă, încât Onisifor Brebu se apropiase de ea ca un agent de siguranță care a adulmecat un emisar comunist.

— Cum te numești?

— Novleanu.

— De ce te uiți la ușă?

— E interzis?

— Unde am voe să mă uit?

— Numai în teză.

II ascultă, lăsându-l să se uite la ea c-un aer acru de chelner care nu și-a primit bacșișul.

Onisifor Brebu își reluă târcoalele de vulpe printre bănci, aruncând în răstimpuri priviri piezișe spre eleva Novleanu.

Bubuitul furtunii ridică spre ferestre ochii înfricoșați. Apoi, în izbucnirea vântului un geam parcă explodă, răstumându-se dela etaj c-un vuet asurzitor subt ferestrele amfiteatrului.

Toate fetele tresăriră cu mânile pe urechi, gata să se repeadă afară.

ifiS tOXBG TKODOItUANt’

Onisifor Brebu bătu violent cu piciorul în podele și cu pumnul în. catedră:

— Cine se mișcă, zboară. Ne-am înțeles?

Când urla „zboară”, parcă lătra.

Clasa era neliniștită. Începea o foială.

Vântul zgâlțâia ferestrele, dându-le un duduit comprimat de cutremur de pământ.

Mirosul clasei devenise apăsător ca al unui dormitor prea încălzit.

O umbră târîtoare întunecă ferestrele.

Trăsnetul nu mai venea, dar nervii și urechea îl așteptau, scandând secundele cu bătăi de inimă.

Ca toți nevropații, Onisifor Brebu era femeește sensibil la furtună. În schimb, nervii fetelor îl iritau îngrozitor. Fiecare bubuitură îi dădea un tic nervos care-i descoperea caninii. Apoi se uita slut la. fete, închizând un ochi. Simțea nevoia unei explozii. O găsi. Eleva Novleanu respira cu nerușinare o garoafă, privind afară.

Se repezi la ea.

Ușa se deschise. Catul Bogdan intră. Uitându-l și pe Onisifor și ploaia, fetele se ridicară spontan în picioare, cu obraji veseli, gata să întindă brațele.

Fără să vadă și fără să-l vadă, Onisifor Brebu zmulse garoafa din mâna elevei Novleanu, zbierând cu glas pițigăiat:

— Ce-i asta? Școală? sau bătae de joc? /Vuzi dumneata, domnule, dumneaei respiră.

1. O !t H flori! Unde te trezești? Flori, ha? Am să-ți arăt eu ție flori...

Gesticula cu garoafa în mână ca un acar cu felinarul în fața unui expres care trebue oprit.

Astfel întâlni — „deus ex machina” — pe Președinte care după ce-și pusese pălăria, pardesiul și mănușile pe strapontinul catedrei, se rezemase cu spinarea de caloriferul de lângă fereastră, privindu-l pe Onisifor c-un fel de curiozitate compătimitor distanță.

Fulgerată, mâna cu garoafa căzu; trupul lui Onisifor se frânse într-un salut servil; gura i se desfăcu impudic până-n gingii, descoperind un surâs galben-verzui de pe care lipseau numai muștele; și într-adevăr „câne roșu” cum îi spunea una dintre porecle, porni cu coada între picioare: a redingotei.

— Vă salut, domnule Președinte. Nici nu v-am auzit când ați intrat. Mă scuzați...

Certitudinea că se va petrece ceva distractiv, devreme ce intrase același original Președinte cu teza de dimineață, ridicase toate capetele spre catedră, dând băncilor semnificația unor scaune de teatru, și elevelor o atitudine de public bine plasat. Deși ploaia cădea cu violență oblică în ferestre, făcând clăbuci, fetele o uitaseră. Și ploaia, și teza.

Într-adevăr. Catul Bogdan, alături de redingota curbă a Onisiforului, înalt, dominându-l cu un cap — cu un 1 pisc de argint, — părea că scoborîse treptele unui palat, întâmpinat în

ÎS capul scării de cel care venea dela bucătărie sau dela grajd.

— Ce te-a supărat, domnule? îl întrebă Catul Bogdan cu o blândeță zâmbitoare, omițând să adauge „profesor” după „domnule”.

o Onisifor înghiți fără să clipească decapitarea titlului, fiindcă-i era Președinte, și fiindcă știa cine-i Președintele, și fiindcă „aristocrații” îl intimidau în față, înjurându-i numai pe dindos.

— Să vedeți, domnule Președinte: O elevă, — aceia, o arătă el, împungând cu garoafa în direcția ei...

Catul Bogdan întâlni o mânie de culoarea garoafei pe obrajii lui Luli. Zâmbi ușor, și privi pe Onisifor atent, cu ochii micșorați și cu o ușoară vibrație în nări..

— ...își permite în timpul tezei să miroase...

Nu isprăvi, căci altă decapitare îi curmă avântul.

Mâna lui Catul Bogdan, cu o viteză iscusită care denunța pe fostul jucător de tenis, desprinse garoafa din mâna uluită.

O mirosi lung, demonstrativ. Apoi rămase cu ea în mâna înălțată, cașicum ar fi oferit o candelă unei icoane de sus.

— E aer rău în această sală, domnule. Garoafa miroase altfel. Nu? Dumneata nu simți nevoia să respiri o floare?

Din nou servil, Onisifor se aplecă asupra garoafei, cașicum floarea ar fi fost rudă cu domnul Președinte. Dar după ce-l lăsă să-și

I. O R Й L K î ïfl indoae spinarea, mâna lui Catul Bogdan sc trase îndărăt.

— Vă rog continuați, domnișoarelor, — le invită Catul Bogdan întinzând spre ele mâna cu garoafa și un mic zâmbet din vârful genelor, care le potoli râsul vindicativ, gata să izbucnească.

Se aplecară asupra tezelor. Erau satisfăcute. Profund.

Ploaia se îndepărtase, lăsând un murmur ud. Catul Bogdaan deschise o fereastră.

— Ești bun, — îl invită pe Onisifor cu mâna cu garoafa.

Și Onisifor le deschise pe rând pe celelalte. Aerul intră nou și spălat; dar alți nouri fumegau în fund.

— Domnule profesor...

Onisifor sosi, îndulcit.

— ...ce temă le-ai dat? Poftim lângă mine.

Catul Bogdan se așeză din profil, cu spatele spre clasă și coatele pe marginea ferestrei; alături de el, înspre păretele de lângă catedră, Onisifor, tot cu spatele la bănci, ca și Președintele, fiindcă altminteri ar fi vorbit cu ceafa Președintelui, ceiace ar fi fost umilitor.

Glasul lui Onisifor ceti confidențial textul scos din buzunar, deși toate fetele îl cunoșteau: pe românește, bine-înțeles.

În schimb, glasul lui Catul Bogdan avea o dicțiune perfectă: începuse să traducă în latinește, rar, răspicat, cu pauze, șovăiri.

lOfcfct ‘rkoЬokkлke Din când în când întreba:

— Exact, domnule profesor?

— Perfect, domnule Președinte, șoptea și mai confidențial Onisifor.

Astfel că traducerea apăru pe colile ștampilate ca textul unei radiograme din antichitate.

Dar Catul Bogdan duse tortura lui Onisifor și mai departe. După ce isprăvi traducerea, îl întrebă:

— Ce notă mi-ai pune, domnule profesor, pentru o astfel de traducere?

— Zece, domnule Președinte, mai încape vorbă, — se pripi Onisifor.

Catul Bogdan trecu printre bănci, verificându-și pe câteva teze dictarea latinească.

— Bravo, domnișoarelor, știți carte. Domnule Profesor, vei avea fericită ocazie de-a pune humai note mari. Cred că ești satisfăcut?

— Mai încape vorbă, domnule Președinte. Hm;

Catul Bogdan își reluă locul la fereastră. Onisifor veni lângă el.

— Te rog nu te deranja pentru mine, domnule Profesor. Ocupă-te de eleve.

ZȘi tot mâna cu garoafa, îi ’dădu congediu.

Rămas singur la fereastră, Catul Bogdan aruncă o privire spre fundul clasei unde era I.uli. Parcă toată ploaia fusese numai pentru ea. Râdea cu obrajii rumeniți. Complici într-acest râs, se învecinară ca și la ferestrele trenului, într-o bucurie tinerească; dar în locul

!, O It. т; L F. i țigării de atunci, Catul Bogdan avea în mână garoafa lui Lull.

Și el știa acum că Luli știe.

Și Luli știa ce știe el.

Dela fereastra trenului și până la această fereastră, călătoria lor fusese lungă. Atât de lungă, încât aveau și amintiri într-un trecut care părea îndepărtat ca și acel „a fost odată” al începutului poveștilor, — deși între fereastra cea dintâi și-aceasta, filele-ntoarse erau trei:- trei zile.

IX

Altă ploae trecuse peste oraș în mare galop, perzându-se pe ziare într-o pulbere de argint tulbure.

Apoi vremea șovăise între ploae și senin.

Și tot ploaia învinse, hotărîndu-se deodată.

Când Luli eși pe poarta școlii, săltau picături, îndesîndu-se. Pâlcul de fete, pornit odată cu ea, dădu buzna îndărăt, înghesuindu-se în gangul școlii cu țipete păsărești. Cu toate că era în rochie de vară, Luli nu se întoarse. Văzuse de departe pe Dadaia sosind cu impermeabilul, umbrela și galoșii. De ea fugea. Coti pe după zidul școlii, refugiindu-se subt un castan. C-o mie de picioare de argint, ploaia dansa înalt.

Ajungând-o din urmă, o trăsură se opri lângă Luli, cu coșul ridicat. Din întuneric, 1Ÿ4

toS-Kt. TEODOBEAîiC mâna cu garoafa o pofti înăuntru. Se sui impulsiv, pe negândite, culeasă de pe scară de două mâni.

— încotro, boen.de?

Catul Bogdan o privi pe Luli. Zâmbea timid, cu obrajii uzi. De aproape era și mai proaspătă.

— Unde vrei.

— Așa zi, boerule. Hai, băeți.

Biciul se ridică vesel, ca un bici de nuntă țărănească. Caii porniră captivi între hoardele sirepe ale ploii.

Întunericul de subt 1 burduful trăsurii era cea mai mică noapte a. pământului; luna celorlalte abea ar fi încăput în ea.

Luli își scosese pălăria udă, lăsându-și-o la picioare. Își rezemase capul de spetează, cu ochii închiși. Zâmbea mereu cu fața amețită, ca în rotirea unui scrânciob înalt. Catul Bogdan o înveli cu pardesiul lui. Se lăsa ca un copil abea adormit. Apoi cu batista îi șterse obrajii uzi de ploae, gâtul, șuvițele de păr care clocoteau pe tâmple, argintate de apă ca o poamă neagră culeasă în zori. Avea un miros de ploae tânără. Zâmbea mereu cu ochii închiși, în somnolența unui început de beție; îl avea și el, somn cu ochii deschiși, mișcările mânilor apărându-i stranii ca în fundul unei ape. Mintea nu mai trimetea nici-o comandă trupului. Mâna care intra în mirarea unei secunde, nu știa destinul secundei următoare. Astfel se află și el cu ochii închiși, cu mâna lui Luli cuprinsă în mâna lui și lipită de obraz.

LOHK LEI

Trăsura gonea pe străzi necunoscute.

Nimic nu mai era decât potopul ploii și-un început de lume nouă ca în Arca lui Noe.

— Luli...

Nu știa ce-i va spune.

Luli îi auzi glasul prin ropotul ploii, parcă foarte departe, în cețuri. Deschise ochii. II văzu lângă ea, prin întuneric, cu mâna ei în mâna lui, privind-o cu ochi în care era somn, evlavie și nebunie.

— Luli, mâna asta...

I-o strânse până la țipăt.

Dar Luli nu-l lăsă să-și isprăvească întrebarea inutilă.

— E a ta.

Și își culcă obrazul pe umărul lui.

Subt copitele cailor, străzile erau ape curgătoare. Acoperișurile caselor răsturnau cascade. Ulucele gâlgâiau înecat. Pe coșul trăsurii, ploaia râpâia și duruia ca darabanele unui asalt. Toți trecătorii își căutaseră adăpost, lăsând năvala apelor stăpână pe oraș. Automobilele și trăsurile întâlnite se grăbeau spre casele cu ziduri și acoperișe. O singură trăsură numai, căuta ploaia pe toate străzile, găsind-o pretutindeni și pornind cu ea mai departe. Birjarul avea pelerină și glugă de mușama. Se oprise la ușa cu firmă a câtorva locuri boerești, întrebând peste umăr: „Stăm aici?” Același răspuns: „Mergi înainte”. Așa că delaovreme, birjarul renunțase la itinerariile logice, intrând și el în fantezie, devenind poștalionul absurdului subt cea mai torențială ploaie a Galațului. Lăsase caii în trap domol, mai mult privindu-i decât mânându-i cum apucau pe-o stradă și apoi pe alta, fără s-ajungă nicăeri. Nici caii nu știau, și nici birjarul, că-n ploae și pe străzile unui oraș mergeau pe semnul infinitului, vecini cu luna, soarele și toate zodiile, și că din clipă-n clipă ar fi putut să iasă în cale dând laoparte de pe gene curcubeele străvechi, chiar Sfântul Petru, cel cu sprincene albe-n veacurile care străjuesc în fața porților de aur, deschizându-le c-un tunet, și-nchizându-le la loc, după trăsura cu birjar și număr, care s-apropia de Dumnezeii.

Lumea de-afară nu era decât un glas de ape deslănțuite. Mare glas primordial, ca al vântului în văzduh, pe oceane și în codrii munților. Lumea oamenilor, cu zgomotele și vorbele ei, se îndepărtase peste orizontul amintirii, ca o altă viață Lăsată dincolo de moarte.

Tăceau unul lângă altul, mână în mână, .lipiți, orbi, fără de gând, fără trecut și fără viitor, fericirea fiind splendoarea unui vid perfect ca și al cerului.

Tăcură în- violența cenușie a ploii, apoi în afânarea ei de argint, apoi în murmurul cu cer

I. o H K 1. И I albastru al îndepărtării ei, de procesiune cu harfe.

Soarele în apus, trimise de pe o zare fulger blond. Toate ferestrele orașului sclipiră, deschizându-se pe rând în vara udă.

Și fiecare tei al Uliței Domnești, dintr-un capăt până-n celălalt, fu ușa de umbră cu inscripții de aur, care deschizându-se, lăsă pasul de dans molatec, într-un abur și o des-, pletire, al celui mai blond parfum al primăverii deveniră vară.

Se regăsiră în acest parfum al celei dintâi întâlniri.

Erau alături ca și atunci.

Dar odată cu parfumul teilor, desprins deopotrivă și din tei dar și din amintire, apărură străzile orașului, casele orașului, oamenii orașului, viața, gândurile. Toate trăsurile pe care le întâlneau erau descoperite în prospețimea aendui nou. Numai a lor era. Închisă, dând o jumătate de mască secretului lor.

Luli se deslipi de lângă el, punându-și pălăria jilavă și mototolită. Îi dădu apoi îndărăt pardesiul cu care fusese învelită până atunci. Redevenea ea.

Foarte încet albastră, seara venea.

Cu înserarea, trăsura se întorcea spre oraș, din capătul Uliței Domnești. Caii erau osteniți; Poate simțeau în nara umedă mirosul fânului de-acasă, apropiindu-se prin parfumul teilor. Dacă ar fi avut clopoței la gât, ar fi sunat dulce, ca într-un văzduh de țară când se apropie mirosul de fum al satului spre care vin tălăngile.

S-aprindeau luminile. Trăsura se învăluia parcă în melancolia unui sfârșit de vacanță mare. Sufletul șovăia în fața unor semne de întrebare.

Mâna lui Luli făcu semn birjarului care tresări din cer, revenind și el pe străzile orașului. Se lăsă călăuzit de semnele unei mâni nevăzute. Strada cu plute apăru. Frunzișurile întunecate aveau deasupra lor stele de Crăciun.

— Luli...

Nu-l privi. Dar mâna ei îi strânse mâna, răspunzându-i astfel.

— Ce-ai să spui părinților tăi?

Luli făcu un semn birjarului. Trăsura se opri înainte de casa Novleanu, subt întunericul unui frunziș. Mai încolo ardea un felinar.

Fără să-i răspundă la întrebare, Luli se aplecă asupra mânii lui, respirând lung garoafa; apoi îl privi cu parfumul ei pe obraz.

— Vreau să vorbesc cu părinții tăi, Luli.

Luli clipi. Strălucirea ochilor ei se învecina cu lacrimile. Avea o respirație tumultuoasă.

Apoi brusc își scutură capul, cum făcea în copilărie, se aplecă asupra garoafei, și cuprinzând mâna care-o ținea, cu amândouă mânile, sărută floarea, lipind-o cu buzele de mâna bărbătească.

Și tot atât de repede se scoborî din trăsură, și de-afară, după ce respiră larg și adânc hoaptea, se întoarse înspre cel rămas singur, spunându-i în șoaptă repede:

— Lasă-mă să mă gândesc la noapte... pentru noi.

Trăsura porni din nou.

De câteva ori, Catul Bogdan scoase capul afară privind în urmă. Luli era subt umbra frunzelor, în rochie de vară și într-același loc, luminoasă ca aburii care culcă apusul lunii, pe stradă ca pe umbra unei zări cu stele.

Birjarul zâmbea.

— Ce facem, boerule?

— Mergem.

Nu se putea despărți de această trăsură. Privea locul lui Luli cu o mirare care atingea straniul. Garoafa, mâna, locul de alături, umărul care purta încă somnul unui obraz, urechea care asculta încă vecinătatea unei respirații, batista jilavă de obrajii lui Luli... Era ca oamenii care la începutul timpurilor au întâlnit pe Dumnezeu pe un pisc de munte sau în luminișul unui codru, rămânând cu fruntea la pământ.

Sufletul îi cerea un gest nou.

Trăsura trecea iar pe Ulița Domnească.

— Birjar, oprește la o florărie.

Glasul era hotărît.

Birjarul se opri la o florărie. Catul Bogdan intră, se uită și fără să aleagă, luă toate garoafele de acolo cu un braț, plăti și se sui în trăsură.

— Birjar, mai este vre-o florărie?

isû iôK-Rb тйoЬoвKлkи

— Cum nu, boerule. Aveți nuntă?

Nu-i răspunse.

La trei florării, Catul Bogdan adună toate garoafele. Apoi opri birjarul la o margine dc trotuar, îi plăti îndoit decât ceru, și-i dădu drumul, plecând iute pe jos.

— Boerule, boerule, da cu florile cc faceți?

— Du-te cu ele.

— Unde? La duduia.

-— Nu, birjar. Unde vrei.

Și mâna cu garoafa goni în noapte ca în suflet, trăsura cu garoafe.

X

Iarna, Teodor Novleanu se deștepta la cinci dimineața; vara, și mai devreme. Nu aprindea niciodată lumina în etac, ca să nu tulbure somnul Angelicăi. Își punea halatul și papucii prin întuneric, fără zgomot, deschidea ușa încet și după o toaletă sumară în odăița de bae, intra la el în biurou unde îl așteptau dosarele, cărțile de drept rânduite pe, rafturi care acopereau toți păreții, și notele personale, premergătoare redactării Ordonanțelor Definitive. Pregătit de cu seară dé Angelica, pe măsuța de lângă sobă, ibricul dc cafea nea-\ gră pe tăblăluța roșie, înconjurat de cutiile - zahărului și cafelei, era o veche tovărășie intimă ca și țigareta de chilimbar gros de pe

t o H Й I, E I là I biurou, alături de penele de gâscă și sticluța de alcool.

Intră în biurou I cum intra de-o viață întreagă, regăsind cu I prima respirație mirosul de tutun al muncii de toate zilele. Deschise fereastra. Cerul în stele era senin.. Abia începeau zorii. Nu mai aprinse lumina. Prin penumbra albăstrie, dădu foc spirtului. Așteptând să fiarbă apa, se așeză pe scaun, curățindu-și cu băgare de seamă țigareta. Disciplinat ani dearândul să lucreze fără pauză, fără visătorie, fără vag, își reluă automat preocupările profesionale. Avea de rezolvat o foarte delicată problemă juridică: a traficuliii de influență săvârșit de un avocat...

— Buna-dimineața, papa.

Era atât de neașteptat glasul dela fereastră, încât Teodor Novleanu- rămase cu pana înfundată în țigaretă.

— Mata, fetițo!

De-afară, Luli își încrucișase brațele pe fereastră, rezemându-și bărbia pe ele.

Teodor Novleanu o privi câtva timp în tăcere. Surpriza de-a se întâlni cu ea la acest ceas de singurătate și preocupări profesionale, se revărsa și asupra zorilor iviți în jurul capului ei, — făcându-l să privească mirat fereastra deschisă, cașicum demult n-ar mai fi văzut zori la o fereastră deschisă, deși de-o viață întreagă își începea munca odată cu lumina lor. Dar fetița lui era foarte tânără la această fereastră abea luminată, prin care s-auzeau glasuri mici de păsări. Și vrâsta lui, abea acum, revăzându-și astfel copilul, își regăsea și amintirea tinereții și sclipirea unei ferestre de altădată, subt care — era tare mult de-atunci — atârna buchete de flori furate de prin grădinile unui Bârlad adormit cu toți sergenții de noapte. Zâmbi cu ochii micșorați.

— Te deranjez, papa?

Teodor Novleanu veni încet spre fereastra ei și-a amintirilor lui, dezmierdându-i fruntea.

— îmi face mare plăcere, fitițo. Dar nu exagera nici mata cu învățătura...

N-avu timp să isprăvească. Ținându-se de umărul lui, Luli încălecase fereastra, intrând în biurou.

Îi luase locul pe scaunul de lângă masa cu ibricul de cafea. Suflă în spirt, odihnind clocotul apei. II privea cu sprincenele ridicate. Era îmbrăcată cu un halat roșu peste care se încinsese cu o centură. Își suflecă mânicele largi.

Nu semăna nici cu el, nici cu Angelica, Părul negru și ochii negri, o diferențiau categoric de părinții cu ochi albaștri. Semăna cu mama lui, și fața ei, așa cum i-o vedea la lumina flăcărilor spirtului, avea mobilitatea feței lui; apoi fruntea, mânile,..

— Luli, mata știi să faci cafea? Nu știi, fe- tițo, lasă-l pe moșneag.

— Știu, papa.

— Mă rogi Mă rog! De când gospodină?

O privea zâmbind, cum te-ai uita la mișcările unei veverițe care se joacă. Se vedea bine că nu mai făcuse cafea- până atunci. Își suflecase mânicele și mai tare, ca pentru o ispravă eroică. Cu fruntea încrețită, confrunta mintal fiecare gest cu ceiace înregistrase amintirea ei despre ceremonialul preparării cafelei negre. De unde, oarecare șovăiri, și priviri furișate spre tatăl ei, să vadă dacă-i pe drumul bun, sau dacă greșește. Nu glumea deloc. Fața ei avea o concentrare aplicată, cașicum ar fi dat un examen mai important decât bacalaureatul.

Teodor Novleanu bău mai mult zâmbete din ceașca oferită de Luli. Totuși, o goli.

— Fetițo, e foarte bună, fiindcă e făcută de mata...

Îi sărută mâna c-un aer galant de boer de moda veche. Apoi o întrebă:

— Sper că n-ai învățat toată noaptea?

— Nu, papa, dar nici n-am dormit.

Teodor Novleanu se așezase pe fotoliul din fața biuroului cu cafeaua în față și țigara în mână. Luli venise după el, așezându-se pe marginea fotoliului, ținându-l CU o mână de după gât.

Fumul țigării avu o plutire meditativ lungă. — Și ce-ai făcut, fetițo?

— M-am gândit, papa, la voi, la mine și încă la cineva...

Ochii i se umplură de lumină.

— Cunoscut?

IONEL TEOПOHBЛKC

— De mine. Voi nu-l cunoașteți.

Teodor Novleanu privi spre fereastră. Zorii coborau de pe zare, ca mieluții abea născuți. Era ceva înduioșător nou în luminile care vesteau răsăritul soarelui.

Câtăva vreme, mâna lui Luli îi desmierdă părul alb. Îi devenise și mai scump, de când știa că se va despărți de el. Nu-l auzise niciodată ridicând glasul, bătând cu pumnul în masă, purtându-se aspru sau autoritar cu cineva. Blândeță lui curtenitoare avea parcă ceva chinezesc. Și discreția lui. Unui altfel de tată, Luli nu i-ar fi adus splendoarea fragilă a unui astfel de secret. Dar alături de cl, inima ei h-av-ea nici-o teamă, nici-o neliniște: vorbele puteau să-i aducă aburul ei sfânt, așa cum zorii își trimeteau la fereastra deschisă a casei fără zgomote, îngerii care plutesc deasupra soarelui, atunci când oamenii dorm.

Teodor Novleanu îi luă mâna de după gât, cuprinzându-i-o în mânile lui. Luli i-o lăsă.

Mânile vechi, cu degetele îngălbenite de tutun, dar fine și subțiri, păstrau cu un fel de evlavie mirată mâna mică, pură, cu degete lungi, care-ar fi putut îmbrăca mănușa de argint a icoanelor.

Soarele răsărea încet undeva dincolo de oraș, aprinzând o candelă de aur subt dimineața de argint trandafiriu.

Mâni le vechi își scoaseră încet secretul lor de altădată: un inel îngust, c-un nume și c-o dată, — punându-l în palma nouă.

t. O R E L F.

Luli ceti numele și data, apoi cu două degete își puse inelul, privindu-l cum strălucea pe mâna ei. II dădu îndărăt.

O frunză de soare căzuse pe fereastră, alta pe covor, alta pe biurou. Lumina trinității lor zâmbea blând în severă încăpere a dosarelor și cărților de drept.

Mânile vechi își luară inelul, apoi aprinseră o țigară. Fumul se colora blond în razele soarelui, rămânând albăstriu în umbră.

— E scriitorul Catul Bogdan, papa.

— ...Președintele comisiunii de bacalaureat: nu?

— Da, — zâmbi Luli.

— Fetițo, și când l-ai cunoscut?

— Acum.

— La examen?

— Ceva mai înainte: în tren, când veneam dela vie...

— Cu Gabriela?

— Da, numai că ea dormea.

Teodar Novleanu îndoi pe rând degetul cel mic, pe cel de alături, încă unul și încă unul. Degetul cel mare rămase singur neîndoit, ca un semn de exclamare. Teodor Novleanu zâmbi înspre deget. Luli văzu zâmbetul.

— Da, papa, numai patru zile. Și totuși...

— Știu, fetițo, știu. Numai învățătura cere ani. Inima e mai repede, când e tânără... Și eu am pățit la fel. Veneam la Bârlad după examene, să-mi petrec vacanța. Într-o seară, plimbându-mă, am văzut-o pe mama ta la o fereastră. Mi se pare că n-am dormit în noaptea aceia. Pe atunci nu beam cafea decât în timpul examenelor. Am iubit-o pe Angelica înainte de-a-i cunoaște numele. În fața ferestrei ei eram cel mai mare poet al lumii. Cel mai naiv, Luli, și cel mai temerar timid. Dacă cineva mi-ar fi spus: Cum poți iubi o fată necunoscută, pe care abea ai zărit-o la fereastră? I-ași fi răspuns: Cum îl iubesc oamenii pe Dumnezeu? Iubirea de Dumnezeu e veche decând lumea. Omul o descoperă în el într-o zi, și cu ea descoperă și imensitatea lui. După cum vezi, fetițo, am fost și eu tânăr, M-am îndrăgostit, de-o fată cu ochi albaștri, văzută la o fereastră...

— Și eu tot la o fereastiă... a trenului.

— Da, fetițo, dragostea apare la o fereastră, înainte de-a bate la ușă. Fereastra aceia dela Bârlad, e Fereastra. Toate grădinile Bârladului și-au plătit tributul pentru Fereastră. Îți mărturisesc cu toată rușinea, că furăm...

Urechea magistratului ascultă cu oarecare mirare cuvântul Codului-Penal, de-atâtea ori analizat, comentat, aplicat.

— ...furăm flori. Codul Penal însă, n-a exceptat furtul liric, așa că eram un infractor calificat. Săream garduri, pândeam somnul sergenților, plecarea stăpânilor de-acasă, deprinderile cânilor și ale slugilor, și furăm numai flori frumoase pentru Fereastra mea.

Teodor Novleanu oftă ușor, aprinzând o nouă țigară.

— E un om de samă, fetițo. Am auzit de el... Catul Bogdan... Lucia Bogdan...

Parcă cetea vorbe văzute în fundul auriu de soare.

— ...Se duce Luli... Ați hotărît ceva?

Obrazul lui Luli se aplecă afectuos pe umărul celui care-i dăruise acest plural.

— Nu, papa. Vrea să-ți vorbească. Veți hotărî voi.

— II aștept cu plăcere, fetițo.

.— Când, papa?

— Când vreți voi.

— Papa, dar nu vreau să știe încă nimeni. Numai tu.

— înțeleg, fetițo. Uite, dacă vreți, veniți la mine la Tribunal. Acolo vă „judec”, — zâmbi el; în secretul cabinetului meu, și-n fața crucii.

Luli râdea cu toată fața.

II sărută lung, cu brațele de gâtul lui. Apoi se ridică împleticindu-se, cu picioarele amorțite. Odaia se umpluse de soare. Între păreții acoperiți cu rafturi pline de cărți juridice, halatul roș, brațele goale, gâtul înalt și mlădiu, și părul cu luciri de negre diamante în jurul obrajilor de dimineață, — aduceau o strălucire de viață mai vie decât a ferestrei cu soare.

Luli își desmorți încet picioarele, scuturându-și furnicele din ele, până când tumultul bucuriei îi porunci tinerește să danseze, să alerge, să sară...

O văzu plecând așa cum venise: pe fereastră.

O auzi apoi prin grădină fredonând încet, vorbind singură, parcă făcând un descântec.

Își privi o clipă dezordinea odăii de lucru. Când întoarse din nou ochii spre fereastră, văzu, cu o bătae de inimă, tot pervazul acoperit de flori atunci culese.

Pentru el era cea din urmă Fereastră. De acum înainte rămânea goală.

Tot atâta soare, dar încă mai mult fum decât în biuroul lui Teodor Novleanu, se adunase în odaia lui Catul Bogdan, cu toate că fereastra rămăsese deschisă de cu seară. Își petrecuse noaptea în halat, când întins pe pat, când la fereastră, când la masa acoperită cu teze la limba română, fumând mereu. Noaptea trecuse când foarte’ lungă, când foarte scurtă, arzând în jurul unei garoafe roșii. Un amestec de somn cu ochii deschiși și vis cu ochii închiși, de somn și nesomn, de izbucniri în viitor — într-un viitor de culoarea garoafei — de spaime uneori învinse, alteori învingătoare, dar alungate toate de o mare bătae de inimă care-și uitase trecutul.

Lampa arsese toată noaptea, v) stinsese uneori, nu ca să adoarmă, dar ca să adune mai bine în ochi ceiace nu vezi decât prin întunene.

Așteptase mereu ziua cea nouă, fără să știe nimic despre ea, decât atât: Lull. Astfel, ziua

L 0 K E L K I de mâne căpătase sensul festiv și intim al unei rochii în care avea să-i apară Luli; foșnetul apropierii ei îl întâlnise la fereastra celei dintâi lumini.

Dimineața îl găsi aplecat asupra tezelor, fără să știe care-i teza Luciei Novleanu. Le privea pe toate cu o egală emoție, indulgent și pentru greșelile de ortografie, pe care le ’corecta, fără să le ție în seamă la notă. Nu îndrăznea să critice niciuna, deși cele mai multe nu erau decât un fel de caricatură a expunerii lui. Altele însă, conțineau și judecăți originale, dovedind un rudiment de cultură și un grăunte de personalitate.

O bătae la ușă îl făcu, să ridice capul interogativ:

— Intră, Costel.

Dar în locul lui Costel Larian, intră omul de serviciu, cu o scrisoare.

— A adus-o o domnișoară.

— Unde-i? tresări Catul Bogdan, ridicându-se de pe scaun.

Zmulse scrisoarea, și cu ea în mână privi pe fereastră, aplecându-se.. Luli nu-l văzu. Plecase repede. Era îmbrăcată cu o rochie galbenă de culoarea sânzienelor. O pierdu din ochi, dar o regăsi în scrisoare așa cum o întrevăzuse în soare:

„Buna-dimineața. Buna-dimineața. Buna-dimineața.

’Papa te așteaptă la unu la Palatul de Justiție.

Și eu voi fi acolo.

Luli“.

XI

La douăsprezece fără un sfert, Catul Bogdan și un preot grec erau singurii clienți ai restaurantului „Surd”.

Catul Bogdan se așezase la o masă din fund, după un stâlp, subt ceasornic, într-o perfectă izolare. N-avea deloc poftă de mâncare, dar nu mai putea suporta nici hotelul, nici cancelaria școlii, nici plimbarea pe străzi. Venise la restaurant cum te-ai duce cu un ceas mai devreme la gară, fiindcă acasă nu mai poți face nimic alt decât să te grăbești să pleci.

Se grăbea să vie ora unu. Restaurantul parcă era mai aproape de ora unu, decât toate locurile din oraș. Așadar venise, se așezase la o masă, comandase ceva ca să-și justifice prezența, și începuse să fumeze, fericit și anxios, stăpânit de dorința de-a o revedea pe Lull în rochie galbenă, și de tracul scenei oficiale la care trebuia să participe ca protagonist, ceiace-i dăduse în treacăt o reflecție deajuns de pitorească: „E greu să scapi de ticuri”. Vechiul său suflet era socotit ca un „tic”, căci deprinderea de-a trăi anticipativ în închipuire întâlnirile cu oameni necunoscuți, era anterioară întâlnirii cu Luli, și caracteristică omului de atunci.

Într-adevăr era greu să scape de ticuri, căci la restaurant, cu țigara în gură, recapitula tot ce făcuse dela primirea scrisorii lui Luli,

GOBBLEt ceiace iar era o veche deprindere de a-și inventaria actele, reacțiile și coomportările, adnotându-le critic. De data aceasta, însă, scopul revenirii la trecutul recent, nu izvora dintr-o pornire critică, ci din dorința de-a retrăi o stare de euforie unică în viața lui matură.

Cetise rândurile lui Luli de atâtea ori, încât la urmă își pierduseră orișice sens, devenind enigmatice ca o inscripție a fericirii într-o limbă necunoscută.

Apoi făcuse ceva deajuns de ciudat. Zvârlise halatul de pe el, își suflecase mânicele pijamalei, ca atunci când vrei să lupți, să vâslești sau să faci gimnastică, și așa, cu mânicele suflecate, începuse să circule prin odae cu pași mari, între fereastră, și ușă: trei pași, de-ai lui. Plimbarea aceasta de leu în cușcă, durase mai bine de un ceas dealungul căruia nu se gândise la Luli, pentru motivul că ea era o prezență permanentă și involuntară ca a soarelui cu rochie galbenă de vară, la fereastră.

În schimb, el care de ani de zile nu fredonase, nici nu cântase nimic, începuse să șuere, să murmure, să fredoneze și chiar să cânte deabinelea, cum fac în genere oamenii goi la baia de abur. Era ceva cu totul nou. Cunoștea multă muzică, și sufletește asculta deseori în clipele de mare reculegere în singurătate, fragmente din muzica auzită. Beethoven, Wagner, Debussy, Mozart, Bach, Haydn, Borodin, — îi ținuseră de multe ori o tovărășie solemnă. Cași buciumul munților, aceste muzici făceau parte din peisajul său sufletesc, împrumutându-i forma înaltelor lor bucurii și melancolii. Dar el n-avea glas, nici nu-i plăcea să și le amintească pe acestea cu glasul. Erau muzici ale tăcerilor din el, ascultate înlăuntru: muzici fantome.

La hotel însă, cântase ca pe vremea când era student, tot ce tirechea și glasul păstrase de atunci. Canțonete din Montmartre, refre-‘ nuri stupide din acele pe care le cânți la chef până la extenuare, ducându-le și în somn, fredonându-le și cu pulsul migrenei din dimineața deșteptării mahmure. Unele dintre ele eftin frivole, altele vulgare deabinelea, altele demodate. Reveneau pe rând una din alta și una după alta, ca la o beție cu camarazi de atunci, în decoruri de atunci.

Prezența lui Luli era permanentă, dar devenită o culoare, o lumină, o incadescență, spre care veneau parcă triburile barbare ale sufletului, aducându-i ofrande baroce.

Cu această dispoziție intrase în odaia de bae, păstrând-o și acolo. Se răsese, oprindu-se cu un zâmbet plin de săpun, ca să continue un refren regăsit exact, reluându-și râsul cu un murmur printre dinți. Astfel că operațiunea aceasta muzicalizată durase mai mult ca de obicei. În bae, își amintise operete, gesticulându-le și cu buzele și cu mânile. După operete, începuse defilarea versurilor, cu tirade trâmbițate din Chanteclair și Cyrano, apoi cu

L O R K t E t tromboanele lui Hugo, și iar cu Cyrano declamat în cearșaful de după bae, care căpătă mișcări de pelerină romantică, drapând un nud. Se înapoiase în odae, venind dela bae, recitând de-ajuns de tare versurile lui Verhaeren: „Chaque heure, où je songe à ta bonté

Și simplement profonde, Je me confonds en prières vers toi.

Je suis venu și tard Vers la douceur de ton regard, Et de și loin vers tes deux mains tendues, Tranquillement, par à travers les étendues J-avais en moi tant de rouille tenace

Qui me rongeait, à dents rapaces

La confiance.

J-étais și lourd, j-étais și las, J-étais și vieux de méfiance, J-étais și lourd, j-étais și las Du vain chemin de tous mes pas.

Je mettrais și peu la merveilleuse joie De voir tes pieds illuminer mă voie, Que j-en reste tremblant encore et presque

[ en pleurs Et humble, à tout jamais, en face du bou

illeur". ...Astfel, cea dintâi tinereță îi ținuse o ncbunatică tovărășie, împrejmuindu-l cu farandole de amintiri gălăgioase, cașicum s-ar fi întors student printre studenții de odinioară, regăsiți pe aceleași locuri, cu aceleași pahare și aceleași refrenuri. Parcă făcea o repetiție generală de tinereță, aducând de-avalma și ce merita omagiul amintirii, și ce nu-l merita, numai pentru a avea prezent în el „la“-ul tinereții, sunetul ei exact, din tumultul ei recăpătat.

După ce se îmbrăcase sobru, dar cu o cochetărie subtilă care devenise un automatism al mânilor și ochilor lui, se privise în oglindă. Părul alb — îl frapase mai tare în acea clipă, următoare cântecelor și versurilor, — era un noroc. Cu păr negru de pildă, fața lui, cu toată vigoarea trăsăturilor, ar fi părut cam. ostenită, în contrast cu părul. Numai obrajii lui Luli își puteau permite vecinătatea unui păr negru și strălucitor ca ochii persanilor fumători de opiu. Dar aluzia la bătrâneță, a părului alb, era atât de categoric desmințită de vrâsta reală, așa cum o afirmau ochii mai ales și statura, încât în contrast cu părul părea prin surpriză mai tânăr decât era, părul devenind culoarea sau capriciul unei cochetării.

În fața oglinzii dela hotel fusese gata până la ultimul amănunt exterior.

Și de-atunci, timpul începuse să treacă încet și greu, pe măsură ce se apropia ora unu. Își confruntase ceasul cu toate ceasornicele, verificând încăodată cât de subiective sunt ceasornicele unui oraș în raport cu ceasul său.

Nu-și pierduse complect „ticurile”. Tracul pe care-l avea la gândul scenei oficiale, și tentativa abea stăpânită de-a anticipa imaginativ acea scenă, improvizându-i realitatea, dovedea permanență spionului din el: ochiul lui de pândă dormita, dar nu murise. Și totuși, gândul că o va întâlni pe Luli, domina și tracul, dându-i o mereu sporită nerăbdarea.

La unu fără un sfert plăti și plecă.

Mult încolo, după palatul de Justiție, își aminti unde trebuia să o întâlnească pe Luli. Zâmbi, trimețându-și zâmbetul până în fundul vizibil al aleii. Luă o trăsură și se întoarse la palatul lăsat în urmă, ajungând la unu și câteva minute. Se grăbi. Intră în sonoră hală juridică plină de precupeții dreptății. Un avocat cu ochi de braconier îl orientă spre faimosul cabinet al judecătorului Novleanu, conducându-l până la ușă și strecurându-i rutinat o carte de vizită în speranța unei afaceri rentabile. Intră, dând cu ochii de mustețile și ochelarii unui grefier de moda veche, care după ce-l prubului din cap până-n picioare, i se adresă:

—Nu-ți fi dumneavoastră domnu’ profesor pe care-l așteaptă domnu’ Consilier cu duduia ’mnisale?

Dar se vede că Luli ședea lipită de ușă, numărând secundele, căci ochii ei se iviră prin ușa crăpată, deschizând-o brusc. Apăru pe prag cu ochii strălucitori, în rochia galbenă care-i făcea și mai negru părul și ochii, ca sâmburii în miezul harbujilor galbeni.

Cabinetul dc instrucție era sever și întunecat. Biuroul cu codurile și crucea, două biblioteci, câteva scaune, o canapea de piele. Fereastra dădea pe un zid cenușiu, care înoura lumina ca în închisori. Acolo te simțeai cuprins de zidurile legii.

Cu toate că se ridicase de pe scaunul său de judecător de instrucție, fața lui Teodor N ovleanu nu arăta nici-un fel de curiozitate interogativă. S-ar fi spus că revedea un vechi prieten.

Luli-i mulțumi fără vorbe, luându-l de după gât și rămânând alături de el.

Se așezară pe canapea, având-o pe Luli între ei. Fără de Luli, tăcerea lor de oameni necunoscuți care se văd întâia oară, s-ar fi prelungit până când unul dintre ei ar fi avut curajul inițiativei celei dintâi banalități preliminare, gen: „Cum vi se pare orașul nostru?”, sau: „Nu cunoșteam până acum Palatul de Justiție”.

Dar prezența lui Luli între ei era ca o reculegere printre trandafiri galbeni. Și unul și altul se gândeau la ea, privind-o din două părți, deopotrivă de nouă pentru amândoi. Astfel, privirile lor se întâlniră, solidare, într-o înduioșare bărbătească.

Luli se ridică, dispărând după biuroul lui Teodor Novleanu. Se auzi un zăngănit de chei. Și Luli apăru de acolo cu o tăblăuță pe care erau toate cele trebuitoare cafelei negre.

— De unde știai mata, domnișoară, misterele acestui biurou?

— Dela Dadaia.

—- Aha!

— Cine-i Dadaia? întrebă Catul Bogdan.

— Cum, nu ți-a spus? se minună Teodor Novleanu.

De deasupra flăcărilor care-și începeau menuetul de toporași, Lull schimbă un zâmbet cu Catul Bogdan: Cine i-ar fi crezut că nu schimbaseră în totul decât vre-o câteva cuvinte.

— Dadaia e cel mai important personaj al casei noastre, — îl informă Teodor Novleanu. E foasta dădacă a lui Luli.

— Acuma știu, interveni Catul Bogdan; bătrâna din gara cu cireșe, — preciză el pentru Luli care înțelese și se roși de-asupra ibricului, aflând abea acum că o văzuse înainte de a-l vedea, că o privise cum plângea fiindcă-i căzuseră cireșele.

Dar „gara cu cireșe” era o gară prea puțin explicită pentru Teodor Novleanu care pricepu că nu era o gară pentru el, și le-o lăsă.

Și el și Catul Bogdan o priveau tot pe Luli care făcea cafeaua, dar gândurile loi- o situau în două decoruri osebite: unul în trecut, altul în viitor.

Teodor Novleanu o mai păstra în casa lui, așa cum o văzuse crescând, amintindu-și-o în. toate odăile, și la toate vrâstele, simțind în acelaș timp cum se umple casa amintirii, și cum se golește casa viitorului.

Catul Bogdan își lumina cu prezența ei casa dela Iași, măsurându-i prin Luli lugubra singurătate de până atunci, cavoul strigoiului de eri.

Luli îi servi pe rând.

Teodor Novleanu oferi țigări lui Catul Bogdan.

— Mulțumesc, nu mai fumez. M-arri lăsat.

— De când? se miră incredul Teodor Novleanu.

— De acuma.

Cu gura deschisă de uimire, Teodor Novleanu privi alternativ pe Luli și pe Catul Boogdan.

Luli se roșise până în vârful urechilor. După ce aprinse țigara tatălui ei, stinse flacăra chibritului și întinse mâna lui Catul Bogdan, care i-o cuprinse, sărutând-o lung. Luli se așeză alături de el. Patru ochi îl priveau pe Teodor Novleanu.

Până când răspunzându-le, Teodor Novleanu vorbi încet:

— Și unde vreți să facem nunta?

— La via noastră, papa.

— Bine. La via ta, fetițo.

XII

Dadaia știa ceva; Gabriela bănuia numai.

Cu o zi înainte, spre sară, văzând furtuna, Dadaia luase impermeabilul și galoșii lui Luli, pornind după ea cu umbrela. Ajunsese la timp. Și cum avea ochi buni, de departe o recunoscuse pe Luli printre fetele care eșeau dela școală. Văzuse apoi retragerea lor din fața ploii, fuga lui Luli în ploae, și-n urma ei, domnul pe care-l lătrase Moșu vrând să-l muște, suindu-se într-o trăsură și pornind după fetița ei.

Dadaia se înapoiase acasă mai posomorită ca de obicei, dar nu spuse o vorbă nimănui, — nici lui Luli care se înapoiase cam târziu trecând tot prin bucătărie, îmbujorată și cu ochii foarte strălucitori.

— Dadaie, s-au pus la masă?

— Pus.

Luli intrase deadreptul în sofragerie, fără să-și poată ascunde nici obrajii, nici ochii.

— Nu te-a prins ploaia, fetițo? o întrebase tatăl ei.

— Nu. Iertați-mă că am întârziat. M-am refugiat la o prietenă și ne-am preparat împreună pentru oral.

Apoi se așezase la masă, mâncând numai de formă, absentă.

— Luli dragă, nu te mai gândi atâta la învățătură, — o dojenise timid Angelica.

tbNEL TEOПOЙEAKC

— Cum ai făcut teza la latină? o întrebase Gabriela.

Luli făcuse un efort vizibil să priceapă întrebarea, ș-apoi răspunsese prea pripit:

— A, da, bine, cred că n-am multe greșeli.

— Antipatic profesor, — exclamase Gabriela amintindu-și de întâlnirea din cancelarie cu Onisifor Brebu.

Luli tresărise cu obrajii incendiați și c-un fel de mânie interogativă în ochi. Dându-și seamă prea târziu că era vorba de Onisifor Brebu, nu de Catul Bogdan, — se scuzase, spunând că-i obosită, și plecase dela masă, retrăgându-se în odaia ei.

După masă, Gabriela jucase o panțarolă cu soții Novleanu, devenind tot atât de distrată ca și Luli. La „noapte-bună“, Teodor Novleanu îi spusese:

— Și mata lucrezi prea mult, Gabriela.

Nu era obosită. Era preocupată. O neliniște complexă. Înoirea din ea nu o justifica în totul, căci și schimbarea lui Luli o determina într-o măsură. Semnele de întrebare, care-i veneau dinspre Luli, nu fuseseră niciodată simple curiozități. Și nici acum nu erau, cu toate că acum, nebulozitatea lirică de până atunci, cu nostalgiile ei, căpătase o orientare, un contur și aproape un scop. Totuși, inima ei avea încă bătăi ciudate pentru ființa lui Luli. Un an întreg trăise alături de Luli, având lângă ea emoția unei muzicalități continue. Misterul acestui prestigiu rezistase și la traiul comun, sporind încă, devenind însă mai explicabil prin apariția lui Lorelei, prin presimțirea lui Lorelei, — și nu încetase nici în clipa când Gabriela descoperise dragostea cu ochii ei, în ea și în alți ochi. Nu luase prea în serios renunțarea lui Luli la scris. O socotea ca o simplă butadă juvenilă, poate negândită. Nu poți renunța la cel mai înalt comandament al ființei tale. Dar acel „am să mă bucur de viață” al lui Luli, o preocupa, mai ales după apariția ei târzie la masă, cu ochi și obraji care-i dădeau o frumuseță mai tulburătoare. Se întâmplase ceva care exalta în frumuseță exterioară a lui Lului, sufletul care devenea un parfum sensibil. Aderența sufletească a Gabrielei la ființa lui Luli, era atât de mare și de permanentă, încât n-avea nevoe să o observe, pentru a simți schimbările din ea. Deși nu le știa cauza. Aceiași sensație de parfum adus de briză în largul mării, fără ca ochiul să vadă țărmul înflorit. Și aceiași pasionată impulsiune — absurdă acum, decând purta în ea chipul unui bărbat, — de-a desluși cine-i cel cuprins în sufletul lui Luli.

Nu îndrăznise să o întrebe nmic, nici măcar să între în odaia ei, deși văzuse, după lumina de subt ușă, că Luli nu doarme, și mai apoi o auzise, după miezul nopții, furișându-se în grădină. O spionase dela fereastră temându-se și sperând, tot atât de nebunește, că va vedea alături de Luli o umbră, că va auzi dintr-acolo șoapte. Dar nu văzuse, nici nu auzise nimic. Plimbarea lui Luli prin grădină era de o sălbatecă puritate. Mergea încet, sprintenă în halatul roș încins cu o centură, fără să se aplece asupra florilor, rămânând uneori cu capul printre stele, purtat de gâtul ei frumos ca cel pe care și l-a dat sieși penelul lui Raphael într-un auto-portret.

Iubea? sau își căuta în singurătatea nopții, mândră, „marele cântec?”... Dacă ar fi avut curajul să-i tulbure plimbarea, Gabriela ar fi întâmpinat-o, spunându-i: „Ce face tânărul meu Hamlet?” Dar îi lipsise acest curaj. Nu îndrăznise să-i impue tovărășia ei, deși semința insomniei era și-n ea. Adormise târziu, având visuri ciudate. Dimineața pe la zece, întrebase de Luli: plecase. Unde? Nu știa nimeni. Examenul era suspendat, pentru a se da rezultatul lucrărilor scrise. Unde putea fi? Pe la unsprezece, Luli se înapoiase, aducând dimineața pe obraz, parcă suflată cu un abur de argint. Nu spusese nimic. Spre surprinderea Angelicăi și mai ales a Gabrielei, mâncase devreme odată cu Teodor Novleanu, pretextând că vrea să recapituleze materiile pentru oral, în tovărășia unui grup de fete. Angelica o crezuse, dar Gabriela, nu, fiindcă știa dintr-o veche experiență că Luli nu face nimic în turmă și cu turma. Cât timp fusese Luli-boy, participase mereu la zburdălniciile camaradelor, dar de fapt se punea în fruntea propriului ei tumult, încorporând în el forme exterioare. De când însă apăruse sufletul lui Lorelei, se închidea în ea ca într-o armură solitară. Așa că pentru Gabriela, învățătura în comun era un evident neadevăr.

Lipsise toată după-amiaza. Întretimp, Teodor Novleanu, care niciodată nu-și întrerupea slujba, apăruse acasă, pe la cinci, tocmai când Gabriela se pregătea să iasă în oraș, în speranța că-l va întâlni pe Catul Bogdan. Își ainânase plecarea, presimțind că se întâmplă ceva anormal. Într-adevăr, după vre-un ceas, Angelica apăruse plânsă, dar înseninată, fără să-i spue nimic, deși Angelica nici nu știa, nici nu putea să ascundă. Teodor Novleanu plecase din nou.

Plecase și Gabriela după el, luând-o încet pe Ulița Domnească, descoperind-o goală și pustie din tei în tei, dintr-un capăt până-n celălalt. Când se înapoiase acasă, găsise pregătiri de masă mare. Angelica era la bucătărie: eveniment. Sofrageria era plină de pachete, sticle, cutii, fructe.

— Angelica, avem musafiri? o întrebase însfârșit Gabriela.

Angelica prepara o cremă savantă. Roză de aburii vanilați, poate prea roză, oftase un: „avem“.

— Pe cine?

— Pe profesorul Bogdan.

— Catul Bogdan?

— Nu știu exact. Profesorul lui Lull.

— Cine l-a invitat?

— Theo.

IONEL TROD ’RE a XÜ — Îl cunoștea mai demult?

— Are să-ți spue Luli.

Și-și aplecase din nou fața în aburii vanilați, devenind ea, transparenta Angelica, mai enigmatică decât Sfinxul din calea lui Oedip.

De atunci o aștepta pe Luli, pregătindu-se pentru Catul Bogdan. Surpriza bucuriei venise odată cu paroxismul neliniștei, dând parcă sunetul a două coarde cântate de același arcuș. Pe deoparte, era poate singura ocazie de-a-l vedea pe Catul Bogdan de aproape în intimitatea unei case cu puține persoane, de-a sta de vorbă cu el. Din acest punct de vedere, emoția ei depășea febrilitatea pregătirilor pentru întâiul bal. Se verificase în toate oglinzile, cum ai încerca îndelung și cu deamănuntul claviatura unui pian de concert. Făcea necontenite proecte vestimentare, umplându-și odaia cu multicoloră dezordine a rochiilor răsturnate pe scaune, pe canapele și pe pat, avându-le delaolaltă ca pe-o paletă premergătoare picturei neîncepute. Încercase mai multe pieptănături, amintindu-și în oglindă cu mândria a două mâni, că în romanele lui, Catul Bogdan era adversarul părului scurt, și preamăritorul părului lung. Părul Gabrielei era lung și bogat ca ploile de stele în nopțile de August, având rugini de toamnă și parfum de vară.

Dar chiar în această clipă de beție în oglindă, amintirea lui Luli-îi întunecă părul bucuriei, ca o noapte stăpânitoare de început de lume, înainte ca Dumnezeu să fi poruncit: „Lumină”.

Se opri multă vreme îngândurată la fereastră, până când învinse absurdul spaimei.

Apoi aruncă priviri recapitulative prin romanele lui Catul Bogdan, scoborîte depe raftul cărților și desfăcute pe pat, printre rochii, împrospătându-și totodată amintirea întregei literaturi cunoscută de ea, proectându-și astfel chochetăria asupra celor văzute și asupra celor nevăzute.

Dintr-o carte de pe biurou, căzu o scrisoare dela Matei Dima, nedeschisă. Era răspunsul la scrisoarea pe care i-o scrisese dela vie, dintr-un sentiment de mărinimie, pe care acum îl regreta. Căci provocase desigur alte complicații, o recrudescență de speranțe și pretenții. Într-adevăr, în plicul ei nedesfăcut, scrisoarea era atât de voluminoasă, încât greutatea ei în mână devenea o povară pe inimă; o izgoni din drumul ochilor, într-un saltar, — reluându-și rochiile, cărțile, părul și gândurile.

Dar vibrația acestei cochetării nu era numai drumul întâmpinării lui Catul Bogdan, ci și o fugă de neliniștea din urmă, care uneori îi apărea înainte, dintr-acolo unde-l aștepta pe Catul Bogdan.

De unde-l cunoștea Teodor Novleanu? Nu făcuse până atunci nici-o aluzie la el, deși era la curent cu sosirea lui la Galați, și cu rolul lui de președinte al comisiunii de bacalaureat. E drept că Teodor Novleanu era personificarea discreției. Dar era ospitalier și foarte prietenos. Dacă erau vechi cunoștințe, de ce nu-l întâmpinase cu ceilalți gălățeni în cancelaria liceului unde fusese sărbătorit? Și de ce nu pomenise nimic despre el, măcar în treacăt?... În definitiv, asta era explicabil. Ca și Luli, Teodor Novleanu era un singuratic. În afară de ai lui, avea foarte puține relații, cu toate- că nu era nici mizantrop, nici ursuz. Dar adorația lui pentru Angelica și Luli, și bucuria de-a le distra pe ele, făcea inutile orice alte distracții. Chiar dacă-l cunoscuse pe Catul Bogdan mai demult și deajuns de intim, evitase să-l revadă în alai. Probabil că îl întâlnise pe stradă, întâmplător — având mai mult noroc decât ea — și revăzându-l amical, îl poftise la masă. Nimic extraordinar.

Dar de ce atunci atâta mister? De ce Teodor Novleanu venise acasă în timpul zilei, — niciodată nu se mai întâmplase așa ceva, — de ce plânsese Angelica, evitând lămuririle firești, de ce acel „are să-ți spue Luli?“...

Ce legătură între Luli și Catul Bogdan? Eleva lui? Asta nu era o legătură, ci dimpotrivă, o prăpastie. Gândul Gabrielei se întoarse cu patru zile- în urmă, în trenul lașiGalați. Ea adormise. Întretimp, Luli oferise un rest de cafea neagră din thermos lui Catul Bogdan pe care nu-l cunoștea, fiindcă-i venise rău în tren, fără să știe cine-i. Nu vorbiseră nimic. Așa-i spusese Luli, chiar în noaptea sosirii la Galați. Luli nu mințea. Până1 atunci, de când o cunoștea, n-o auzise niciodată mințind. Putea să tacă, să refuze de-a spune unele lucruri, dar nu să mintă. Oare?... Era posibil ca un om de calitatea lui Catul Bogdan, a cărui bună-creștere era evidentă din clipa când îl vedeai, să nu se prizinte unei domnișoare care-i făcuse un serviciu în tren? Imposibil. Cel puțin logica așa hotăra. Atunci Luli mințise. De ce? Pudoarea unei emoții?

Dacă ea, Gabriela, l-ar fi cunoscut în astfel de condiții pe Catul. Bogdan, în timp ce Luli ar fi dormit, s-ar fi grăbit să istorisească lui Luli pe cine cunoscuse? Nu. Categoric nu. Astfel de secrete nu se destăinuesc decât după mult timp. Dealtfel, nici ea nu pomenise nimic lui Luli despre scena din cancelarie. De fapt, nici n-ar fi avut ce să-i spue. „M-a privit pasionat ?“ Ar fi trivializat o privire, o beție a inimii, și tăcerea adunată în jurul lor. Să-i fi istorisit cuvântarea lui? E cașicum întorcându-te dela un concert, ai cânta fără glas ceiace ’ai ascultat înălțându-se dintr-o orhestră.

Și dealtfel, prietenia lor nu se clădise pe confidențe reciproce, ci se formase din simpatia unei armonioase conviețuiri, cu tăceri care se repetau reciproc. Așadar, nu numai că spovedania nu devenea o obligație, dar n-aveau între ele nici deprinderea ei. Singura confesiune cu caracter mai intim era Matei Dima. Dar Matei Dima era atât de exterior inimii ei, încât vorbind despre el, istorisea lui Luli un succes feminin — prețios ca atare — fără să-și deschidă inima neatinsă.

Apariția lui Catul Bogdan însă, care făcuse din inima ei fereastra dinspre el, o întunecase opac și pentru Luli.

Firesc era deci ca și Luli să fie la fel.

Dar nu era posibil. Patru zile! Și Luli plină de apariția lui Lorelei: mândră de-a fi cântec și amforă pe umărul lumii. O Luli preocupată anxios de trecerea bacalaureatului. O Luli elevă în clasa opta, față de un profesor universitar...

Și apoi privirile lui. din cancelaria școlii. Ș-apoi ofranda teilor înfloriți.

Și apoi oglinda. Era tânără. Era frumoasă. Rochiile ei nu ascundeau viclean o minciună.

Începu să se îmbrace, plecând din oglindă ca dintr-o apă de vară cu maluri tainice.

Dar Luli?

Tresări ca atunci când auzi cântat afară un cântec început în gând, căci auzi la ușă o ciocănitură și glasul lui Luli:

— Gabico...

— Luli, un moment numai și vin.

— Faci farmece? glumi glasul de dincolo. Știi pe cine avem diseară la masă?

— Nu. Știu numai că avem un musafir.

— Pe Catul Bogdan. Gabico, Gabico, Gabico, știi cine-i? — întrebă glasul care avea în tinereța lui aurul țrâmbițelor sfinte, — Cine-i? — întrebă Gabriela stupid.

— Logodnicul meu.

— Al tău? — murmură în șoaptă Gabriela, moale ca zăpada lunecată de pe o streșină. — Gabico, nu spui nimic?

— Felicitările mele.

— Nu mă săruți?

— Ce faci acolo, Gabico?

— Mă îmbrac.

Plângea, privind ușa odăii ca cineva care-a intrat liber, aflând că-i condamnat la muncă silnică pe viață.

PARTEA A PATRA

PRIETENUL NATHAN

Nathan Sabbetai contrazicea atât de categoric specificul evreesc, așa cum e formulat în țările cu șoapte, murmure și mișcări antisemite, încât în cercurile agresiv naționaliste se spunea despre el că e un evreu ratat. Astfel, intransigenții eludau recunoașterea impusă măcar de cochetărie obiectivități!, că sunt și evrei detreabă. Ratat îl socoteau și evreii, dar nu ca evreu, ci ca om, imputându-i în fond tot absența spiritului practic și a ambiției sociale. Iar în celelalte cercuri românești, neutre, pasive sau indiferente, fizionomia strict individuală a acestui „evreu ratat“, era definită cu expresia pe care Kipling o pune în gura taciturnă și exoctic înțeleaptă a Lama-ului thibetan, decâteori acesta se adresează providențialului Kim: „Prietenul tuturora”.

Într-adevăr, Nathan, deloc prietenul lui însuși după canoanele vieții practice, era în schimb prietenul tuturora: adică omul oricând disponibil, care se devotează oarecum distrându-se, grijelor, nevoilor și chiar capriciilor tuturor cunoscuților, făcându-le pe deasupra și daruri subtile, îndatorând astfel dezinteresat; — numai dacă satisfacția deajuns de platonică de-a răspândi zâmbetul surprizei agreabile și al solicitudine! eficace, nu e integrată și ea în categoria „interes”.

Nu avea nici-o trăsătură de aventurier. Nu apăruse ca atâția alții, după răsboiu, zvârlit de trapa izbucnirilor subterane, fără biografie ostensibilă, cu trecutul ermetic drapat de avere, ademenind- și aservind lumea bună și pe-a oamenilor zilei, prin balul banului, cu scopul de-a o exploata sau escroca mai târziu. Nathan era în Iași, cu firești intermitențe, de când se născuse. Și era și din Iași, prin durata câtorva generații notorii. Casele Sabbetai dela Copou — denumite popular și acuma „casele spaniolului”, deși aparțineau prin licitație unui misit cu nume în „ici”, înainte de-a deveni banchei și moșier cu nume în „eseu”, — erau contemporane cu casele Dumșa, Bour, Zmeu și lanov; ca și acestea, deveniseră o armonie ieșană prin vechimea lor plastic încorporată amintirilor trecutului. Trecerea lor recentă în alte mâni, tot evreești ce-i drept, deștepta același regret în priviri și același oftat, boerilor scăpătați ai Iașului, ca și înstrăinarea caselor autohtone. Acest regret și acest oftat erau semnele exterioare ale fenomenului imponderabil care netezise calea lui Nathan spre intimitatea familiilor neaoșe. Stăpânitorii succesivi ai acestor case, ascendenții lui Nathan, după ce câștigaseră averea proverbială prin muncă rapace și crude victorii, folosindu-se de ea ca de o armă de luptă, pierduseră treptat, într-o descreștere ereditară, frusta energie a celor dintâi Sabbetai, conchistadorii banului, inulțumindu-se împovărați să nu-l scape. Așa că în timp, marea avere a neamului Sabbetai, încă înainte de-a se fărâmița, ostenise, căpătând acea nobleță melancolică pe care toamna o dă și pădurilor și averilor.

Bogat, Nathan n-ar fi fost pentru societatea moldovenească decât un evreu bogat, adică încă un evreu îmbogățit în Moldova. Și oricare ar fi fost specificul său, nimeni nu i-ar fi ertat aurul, chiar dacă, i l-ar fi primit. Sărac însă, adică sărăcit după răsboiu în aceiași Moldovă, tocmai în epoca celor mai cinice îmbogățiri-.-— Nathan era ca și boerii pământeni, .aurul dtis~’ devenind un fel de nobleță locală. .Iată deceV,-" fără să deție nici-o putere temporară, Nath-ăn frecventa toate familiile bune^’ieșenț;.’6^vând. À însă un loc în intimitatea lor;’ nur-îh sa raporturilor și tributurilor sqci^le.

De fapt însă, Nathan nu erîr=-<să-Eac-?’ “"Fă rea numai, starea lui actuală fiind proectată comparativ pe averea Sabbetailor de eri, așa cum spui unui obez care-a pierdut douăzeci de kilograme după o cură la Marienbad: „Vai, cum ai slăbit”, — cu toate că față de ponderea omului normal, fostul obez tot robust e.

Nathan mai avea câteceva: resturile, suficiente pentru a întemeia o nouă avere, dacă Nathan ar fi semănat celui dintâi Sabbetai al neamului. Dar Nathan, în loc să descurce ceiace moștenise, lichidase pur și simplu, comod ca un autentic moldovean. Când murise tatăl lui, Nathan era la Paris unde îl însoțise pe Catul Bogdan, făcându-și împreună cu el doctoratul în litere. Venise de acolo numai pentru înmormântare. Grăbit să se întoarcă la Paris, dăduse depline puteri unui avocat să lichideze averea. Cel cu deplinele puteri fusese deajuns de mărinimos cu Nathan, dându-i și lui ceva. Cum avocatul îi era și coleg dc școală, Nathan nu insistase, preferând să renunțe la un proces penibil decât să-și nemulțumească prietenul care afirma sus și tare că-l servise dizinteresat.

Se înapoiase dela Paris odată cu Catul Bogdan, devenind în țară un fel de impresar al acestuia. Cu asta se ocupase în primii ani, dând dovadă de o energie practică și de o subtilitate — pentru altul — care l-ar fi umplut de amară mândrie pe strămoșul său. Într-adevăr, Catul Bogdan își datora catedra universitară exclusiv lui Nathan, întrucât valoarea intrinsecă a unui doctor dela Sorbona cu numeroase lucrări publicate, e cu totul insuficientă pentru obținerea unei catedre. Studiile, oricât de strălucite, și afirmarea unei personalități culturale, oricât de evidentă, pot aduce aplauze platonice prin presă, reviste și viu grai. Universitatea însă, e o cetate care trebue cucerită prin altfel de lupte, cucerirea ei dovedind mai degrabă vocațiunea arivismului social, decât valoarea recunoscută și promovată la locul ei firesc.

Catul Bogdan, fiul lui Aristide Bogdan — papa Mițo, — cunoștea încă de pe când era în liceu, dedesubturile universitare, din gura de țață masculină a universitarului său tată. Venind în țară, se izolase în casa moștenită dela mama lui, într-un Iași pe care nu-l frecventa, începându-și monologul de romancier, fără să se preocupe de Universitate.

Averea pe care i-o lăsase mama lui, îi asigura independența materială. De mai mult n-avea nevoe. Asta din punct de vedere strict practic. Iar din punct de vedere intelectual, scrisul solitar în armonia unei case retrase, fără soție, fără copii, fără - vizite, nu era un efort impus și acceptat, o constrângere laborioasă, ci expresia pură a unei vocațiuni și a unei voluptăți, față de care Universitatea îi apărea, ca o respingătoare mahala a culturii oficiale.

Nathan însă, era de altă părere. Dela început devenise adversarul izolării, semnalând stăruitor lui Catul Bogdan primejdiile ei, mai ales pentru un scriitor.

— Un romancier, maicuseamă la vrâsta ta, nu poate trăi numai din amintirea vieții de până acum. Asta înseamnă să te luminezi la copilărie și tinereță, pierzând experiența contactului matur cu viața. Un poet ar putea să o facă; un romancier, nu. În fond, tu te temi de viață...

Concluzia aceasta avea darul să-l irite pe Catul Bogdan, tocmai fiindcă se simțea vulnerabil din acest punct de vedere. Natural, invoca. o serie de argumente și de teorii, devenind avocatul unei slăbiciuni, neacceptând să fie judecătorul ei. Și el susținea că romancierul e condiționat în primul rând de experiența directă a vieții, de trăirea ei spontană, dezinteresată. Dar că intensitatea cea mai mare a trăirii o au copilăria și tinereța: atunci când nu te cunoști, când începi să te descoperi, prin mirări și comparație cu ceilalți în copilărie, prin elanuri și analize în tinereță. Dacă ești viu și sănătos, până la douăzeci și cinci de ani, ai acumulat suficientă experiență ca să te poți socoti demobilizat din viața combativă, efectivă, trăită anonim în rândurile celorlalți. De-atunci încolo poți începe „marea vânătoare”: așa definea el genul lui de creațiune, — fără să mai trăești în actualitate cum ai trăit până atunci. Viața e în tine cu tot materialul ei brut, așteptând descoperirea esențelor ei și transfigurarea lor prin chimia creațiunii literare. Dar întretimp, cu toate că nu mai participi la viață ca până atunci, nu mori, nu te îndepărtezi de ea, n-o uiți. O trăești numai marginal, ca spectator. Pentru un om obișnuit, evident că o astfel de pasivitate contemplativă, echivalează cu o renunțare la viață, cu c prăfuire și o ruginire. Dar scriitorul niciodată nu e simplu spectator, chiar dacă nu participă direct la o acțiune. Văzând-o numai, în treacăt chiar, o trăiește intuitiv, complectându-i imaginativ lacunele și hiatusurile, fără ca aceste interpretări și reconstituiri să aibă caracterul unui placaj arbitrar, pentru motivul că scriitorul deține toate esențele vieții, toate diversitățile ei. Unicitatea scriitorului conține toate mulțimile, picătura lui psihologică cuprinde tot spațiul astral, fiind prin aceasta magică și priveligiată față de a omului comun...

— Acesta sunt eu care nu recunosc universalitatea picăturii tale privilegiate, — zâmbea Nathan fără supărare.

Dar dacă Nathan n-avea universalitatea picăturii magice, avea în schimb stăruința ei. Se vedeau seara, la masă — Nathan era singurul și permanentul oaspe al lui Catul Bogdan — și prelungindu-și discuțiile până după miezul nopții, cu țigări și cafele negre. Și Nathan, seară cu seară, reedita același atac: contactul direct cu viața, intercalând mereu ca un refren: „Vezi cazul Antheu“.

Până când exasperat și extenuat, fiindcă într-adevăr, mai ales în timpul scrisului, refrenul acesta era deprimant, semănând germenul neîncrederii în orgoliul creațiunii, — Catul Bogdan, renunțând la strategiile ironiei aparent calme, îl somase:

— Soluția?

— Hai să facem o plimbare, un chef, o ștrapață, ca la Paris, nu mai mult, —- răspunsese Nathan amuzat de rezultat.

— Asta numești tu contact direct cu viața?

— Și asta. Tu ți-ai pierdut și viciile de când ai venit la Iași. Viciile sociale, căci tutunul, cafeaua și scrisul sunt vicii solitare: călugărești.

Și în sfârșit, după glume, Nathan făcuse propunerea pe care o studiase cu încetul: o catedră universitară.

Catul Bogdan izbucnise categoric:

— Niciodată. Prefer să fac curte unei bucătărese, decât să pup mâna Universității.

— Nu-i nevoe să o pupi tu.

— Altfel nu se poate. Cunosc moravurile.

-— Le cunosc și eu. Am s-o pup eu, — glumise Nathan, bagatelizându-și devotamentul.

Și într-adevăr, izbutise, — distrându-se pe deasupra: asta era singura lui răsplată. Pentru acest scop numai, scosese un ziar local, impunându-l în scurt timp opiniei publice. Făcuse întâiul cal troian. Al doilea era și mai etern: femeile. Nu exista bărbat care să fie mai ideal prieten pentru o femee, decât Nathan. Mai dintâi, fiindcă nu le făcea curte. Și necerându-le dragoste, -le oferea numai foloase și măguliri. Tuturora le dădea impresia că sunt inteligente, fiindcă niciodată n-avea aerul că le contrazice, refăcând foarte măgulitor fiecare vorbă, apreciere și judecată de-a lor, dându-le expresie subtilă, argumente și documentare, cașicum s-ar fi mărginit să desvolte în calitate de subaltern intelectual, lapidaritatea prețioasă a vorbelor lor sintetice. Niciodată Nathan nu spunea unei femei: N-ai dreptate. Dar în totdeauna îi atribuia fără să știe dreptatea lui, având aerul că el o acceptă pe-a ei, descifrând-o numai prin vorbele lui. Apoi Nathan era pentru femei, și Larousse și Baedecker și jurnal de mode, adică informator, sfetnic și călăuză universală. Nathan cetise: ca să le servească literatură de-a gata. Nathan călătorise: ca să aibă ce le povesti. Nathan era la curent prin reviste cu toate fluctuațiunile și nuanțele modelor occidentale: ca să le poată asista și lămuri. Nathan mâncase la cele mai bune restaurante dela Paris imprietenindu-se cu bucătarii lor: ca să le poată iniția. Nathan avea reviste de arhitectură modernă, reviste sportive, reviste agricole, era la curent cu cele mai recente produse farmaceutice — pentru migrene, slăbit, îngrășat, fortificat, anemie, insomnie, recalcifiarea organismului, — cunoștea toate mărcile. de automobile și motociclete, avea prieteni în Orient care-i trimeteau țigări rare, știa să cetească în palmă, în cafea, să dea în cărți și să facă o grafologie care dădea impresia doamnei sau domnișoarei cu manuscrisul că e mai complexă chiar decât spera în clipele unui amor antropofag pentru cele precedente, — Nathan știa prețul lemnelor, prețul caselor, prețul legumelor, și avea și darul de-a recomanda servitoare în momente de criză; Nathan pierdea la cărți glumind, deși bărbații spuneau despre el că e cel mai bun jucător de bridge și șah; Nathan nu venea niciodată la masă, fără să nu aducă surprize delectabile, iar dacă doamnele prietene erau marne,

lONKb TEODOItEANU copiii lor, de Anul nou, primeau dela Nathan jucării întotdeauna originale și de bună calitate; apoi, deși Nathan, după întoarcerea dela Paris, deschisese la Iași o librărie cu ediții rare — mai mult dăruite decât vândute, — parfumeriile pe care le aducea diverselor sale prietene, presupuneau că are și o parfumerie moștenită dela o „Madame Darmet“ sau dela o altă veche casă ieșană — de pe vremea cucoanelor trecutului, — căci toate sticlele aduse de Nathan purtau în ele, ca lumina de soare a unui țărm înflorit în versurile unui Ronsard, parfumurile de înaltă și suavă artă ale lui „Guerlain” și acele „Săpocetti” care Iasă mânilor și obrazului o dulceață de fruct și un parfum de floare abea amintită...

Și în sfârșit Nathan, fără să fie urît, nu era nici frumos ca să poată compromite pe cineva. Avea, ce-i drept, ochii Sabbetailor, uni cile pietre prețioase aduse din Spania de cel dintâi Sabbetai, și transmise neamului ca o bijuterie ereditară. Ochi negri cu noaptea diamantelor în ei, și gene pe care îndeobște femeile cochete le cumpără. Dar restul era divers, fără nici-o pretenție. Nas cam mare, buze cam groase, obraji slabi și albăstrii de părul care chiar și ras le dădea o umbră de oțel, umeri înguști și aplecați, și un păr pana-corbului care-i cădea mereu pe fruntea încrețită. Se îmbrăca bătrânește, fără să-l preocupe modele cu care era la curent numai pentru alții,

ъ O R 8 G É ï umblând cu pantofi lăți, cu talpă groasă de crêpe, cașicum comoditatea exagerată ar fi fost singura lui preocupare, alegându-și în numele ei haine de o confortabilă lărgime cu buzunarele întotdeauna diformate de cărți și pachete. O singură cochetărie permanentă: mânile. Le avea frumoase, și le îngrijea cu pietate, parcă cinstind prin ele orientul de unde veneau. Nu cu unghii roșii, desigur. Le îngrijea conturul, nu culoarea, netrivializând-o cu acele lacuri stridente pe care le combătea numai la femeile pe care le stima.

Astfel că Nathan, în calitate de intim al unei case, nu alarma pe nici-un bărbat, nici-unul făcându-i cinstea geloziei. Nathan nu profita nici de vanitoasa credulitate a soților, nici de libertatea femeilor moderne; nu fiindcă nu le-ar fi dorit pe unele dintre ele, dar fiindcă evita încurcăturile cu cei pe care-i frecventa, știind și din lecturi și din experiența altora, observată de el, avantajul de-a nu fi amantul unei femei cu care rămâi mereu prieten, atunci când alte mii de femei îți oferă pur, ceiace strică prieteniei. De aceia își căuta aventurile în altă lume decât aceia pe care-o frecventa, într-o categorie inferioară lui ca nume și situație socială. „Pisicile din Angora sunt decorative, dar nu-s bune pentru motani”, explicase el lui Catul Bogdan preferința lui amordasă pentru „fetele de jos”. Le descoperea pe la cinematografe și pe stradă, în zilele de sărbătoare când magazinele sunt închise, fără să se jeneze, deci nici să se ascundă. Prietenele lui îl tachinau, dar îl și cercetau, aprinse Deci și prin aceste experiențe, le servea pagini de literatură frivolă, distrându-le încă și din acest punct de vedere, fără să le solicite altăceva decât urechile.

Grație ziarului și femeilor, Catul Bogdan devenise profesor universitar, abea derajându-se pentru câteva vizite de politeță. Restul îl aranjase Nathan.

Catul Bogdan făcuse lecția de deschidere în aulă, într-o aulă împodobită de Nathan cu mulțimea prietenelor lui. Cu toate că lecția fusese într-adevăr „o lecție”, voluntar și impertinent ermetică pentru auditoriul monden, succesul depășise intenția și așteptarea lui Catul Bogdan. Plăcuse ca bărbat, devenind dintr-odată cea mai recentă vedetă masculină a Iașului. „Un Garry Cooper” cu părul alb, spusese cineva, cinematografizându-și impresia, ceiace era foarte la modă, artiștii cinematografului devenind termenul de comparație al acestei epoce ignare, așa cum odinioară erau statuile celebre. Împrejurarea că lecția era savantă ca fond și severă ca expresie, despuiată de orșice pigment literar, cu toate că profesorul era un romancier apreciat și ca stilist, — lăsase libertate femeilor să privească bărbatul și să-i asculte glasul. Bărbatul impresiona prin înălțime și eleganța ei aristocratică, prin originalul contrast dintre părul alb și ochii negri, prin mânile lui „de amant” —cum le numise Agatha Bogdan, acordând acestor mâni fiorul incestului — și prin sobrietatea ținutei. Glasul suna viril, dând contur vibrant vorbelor formate de niște buze umede și roșii.

Nathan sperase mult după lecția de deschidere, și-și concretizase speranța dăruind lui Catul Bogdan chiar în acea seară, o ediție rară a memoriilor lui Cassanova.

— Dragă Tani, spusese el; Troia e cucerită.

— Da, am intrat la Universitate, oftase ironic Catul Bogdan.

— Nu, protestase Nathan. Troia ești tu. Asta-i cacialmaua. Pe ceilalți i-am adus în tine; altfel, numirea ta la Universitate n-ar mai fi avut nici-un haz între noi doi.

Sperase. Dar se înșelase. Căci de atunci, Catul Bogdan constrâns să-și facă lecțiile regulat — și le făcea cu o scrupulozitate aproape pedantă — nu acorda „celorlalți” decât orele universitare. Un contact profesional cu lumea, care curând devenise un automatism, lăsându-l pe Catul Bogdan tot atât de stăpân pe el, sau de captiv în el, ca și până atunci.

— Scriitor și profesor, și totuși laoparte de viață! Dragă Tani, deviza ta e epitaful pe care singură și l-a făcut Marguerite d-Autriche: „Cy gist Margot, la gentil demoiselle, Qu-ha deux maris et encore est pucelie”.

Nathan însă nu desperase. Încercase să-l amestece în politică. Iar începuse cu „cazul Antheu”. Dar în privința politicei, Catul Bogdan era ireductibil. Îi simțea numai ridicolul, nu și măreția de-a umbla cu degete de om prin destinul și evenimentele unei colectivități. Și apoi, politica cerea prea mult timp. Așa că se mărginea să-l asculte pe Nathan care spunea și lucruri juste despre inițierea intimă la viața socială prin politică, și lucruri amuzante, documentând „voluptatea caragialismului”, — dar făcând ca acei soldați anecdotici italieni care „aplaudă discursul căpitanului, lăsându-l însă să plece singur din tranșee spre inamic.

Până când Nathan renunțase: la captarea politică.

De atunci însă, sperase într-un mare amor.

— Dragostea arde, dar lipsa dragostii usucă. Aviz refractarilor.

Catul Bogdan îi răspundea calm, enumerând romanele scrise de el în care dragostea era mereu prezentă.

— Am iubit pe... și am iubit cu..., specifica el eroinele iubite și eroii îndrăgostiți de ele.

— Am înghețat la Polul Nord... la cinematograf, și am avut cancer, lepră, friguri galbene și toate bolile, prin cărțile de medicină pe care le-am studiat.

— Nathanael, Nathanael, spiritul tău judaic nu-i invenția mea!

— Just, dragă Tani, e invenția părinților mei care n-au pretins că mă „fac“ scriindu-mă într-o carte, lăsând latinității tale contrarul. Să întocmim un inventar al vieții tale. Având cinstea de-a-ți fi biograf, am și obligația să

Ь O K B Ь B I știu tot despre tine. Pe cine ai iubit tu? Arată-mi în viața ta o singură dragoste...

— N-am iubit pe nimeni, — hotărîse întunecat și mândru Catul Bogdan.

— Nu vrei?

— Probabil că nu pot.

— Atunci n-ai talent. Renunță la scris.

— De când talent = dragoste?

— De când talent — viață, și de când viață^ dragoste. Arată-mi un scriitor âutentic care să nu fi iubit. Nici-unul. Cei care n-au iubit din prudență, nu sunt scriitori, fiindcă scriitorul ca și eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înțelepciune, sunt filosofi, și încă! Filosofia e nebunia învinsă, nu absența de nebunie. Tu n-ai iubit niciodată pe nimeni, decât pe tine; dar nici Narcis nu era hermafrodit. Iar de când ai început să scrii, ți-ai pierdut „nebunia”. Tani, adu-ți aminte: răsboiul, Parisul. Erai „nebun” uneori, știai să faci salturi mortale peste instinctul de conservare. Erai superb, Tani. Mai ales un evreu e sensibil la frumuseța „nebuniei”. Îți afirm: erai anormal uneori, adică depășeai normalul prin gesturi subite, imprevizibile, țâșnite din fundurile tale, care mă epatau. Tărâțele nu fac explozii. Nici diamantele. Tu făceai. Dar nici atunci n-ai iubit. Acuma nu mai ești „nebun” niciodată. Trebue să iubești. În realitate ar trebui să spun: vei iubi, — fiindcă sunt profetul tău. Ești intact. Ai acumulat fără să dai. Vine și ceasul dărniciei. Dar nu te închide, nu te ascunde. Vezi lume, frecventează femei...

— Prietenele tale?

— Și pe ele. De ce nu? Eu nu-s Catul Bogdan. Sunt Nathan? Cu mine niciuna nu simte nevoia de-a scoate sufletul de gală din dulap; sunt și rămân în halat și-n papuci. Tu însă poți fi pentru feminitatea lor un bal psihologic. Le poți transfigura solicitând în ele ceiace nu simt în prezența mea. Poate că și printre ele poți găsi „cazul Antheu”. De ce nu? Fiindcă-s din Iași? Fiindcă trăesc într-un oraș alături de tine? Dar de unde credința că dragostea o găsești numai departe, peste nouă mări și țări! Dragostea ca și surpriza poate veni de oriunde. Poți s-o găsești alături de tine chiar. Dar tu nu vrei. Sunt convins că n-ai habar că pe strada ta a început să apară la fereastra unei case o fată frumoasă...

— Știu.

— Cum știi? se minunase Nathan.

— Știu. Am remarcat-o și eu. O fată cu cozi negre, care cetește la o fereastră alături de o pisică roșcată.

— Tani, sunt fericit. Ași fi în stare să ridic o biserică pe locul fetei cu cozi negre. Vrasăzică ai remarcat-o. Și?...

— N-ajunge? Am remarcat-o. Eroul meu din romanul la care lucrez, o vede în fiecare zi, când se întoarce din oraș, și întoarce capul ca să-i surprindă palpitarea genelor... Voi vedea ce se va mai întâmpla.

I.ORBLEl

— Bine, Tani, ai și târît-o în roman? Iarăși continui în cărți ce n-ai trăit în viață? Ce n-ai avut curajul să trăești. Nu! Ți-ai pierdut „nebunia”. Ești eroul de pe hârtie.

Acesta era al doilea refren: „Ți-ai pierdut nebunia”, după „cazul Antheu”. Pe cât era de acomodant cu alții, pe-atât era de intransigent cu amicul său. Pe femei nu le contrazicea niciodată; pe bărbați îi aproba întotdeauna. Pe Catul Bogdan însă, îl chinuia ca o urticarie, înfruntând chiar riscul de a-i deveni dezagreabil, având în schimb certitudinea că nu se poate dispensa de el.

Căci întovărășirea lor avea vechimea unei vieți: data din clasa șasea de liceu. Venit dela alt liceu, Catul Bogdan i se relevase printr-o „epatare”, cucerindu-l dintr-odată. Și în uniformă de liceu, Catul Bogdan avusese aceiași distincțiune, aceiași eleganță, aceiași sobră desinvoltură. Venise la noul liceu, precedat de reputația că-i eminent dar și original, găsindu-l la noul liceu premiant pe Nathan. Colegii lor erau stimulați de perspectivele luptei pentru întâetate. La prima teză la română, toți așteptau cu mare nerăbdare rezultatul întâei întreceri dintre cei doi fruntași rivali. Ce se întâmplase însă? Camaradul de bancă al lui Catul Bogdan era un elev mijlociu. Catul Bogdan îi făcuse teza în întregime, căpătând zece pe teza cu alt nume, iar el își confecționase o teză telegrafică pentru care căpătase un șase cu mare indulgență.

O serie de astfel de gesturi școlare, întregită cu accese de temeritate care eșau din comun, față de director, diriginte și profesorii tirani, făcuse din Nathan spectatoml admirativ intrigat, al lui Catul Bogdan. Deveniseră tovarăși. Puteau să discute dela egal la egal, pe un alt plan decât al celorlalți camarazi. Nathan n-avea nici-o meschinărie. Deveniseră prieteni. Universitatea, răsboiul făcut într-aceiași unitate, și Parisul, îi legase definitiv. Iar după întoarcerea dela Paris, Nathan care era prototipul omului nepractic pentru el, devenise mentorul practic al lui Catul Bogdan care nu făcea nimic fără de Nathan. El îi gira averea, el îl aproviziona cu cele necesare casei, Haziaica, gospodină casei lui Catul Bogdan — o armeancă din Basarabia, moștenită dela mama lui — fiind din acest punct de vedere subordonata lui Nathan. În sfârșit, Nathan era unicul său prieten, unicul om care-i ținea tovărășie la masă, permanentul său interlocutor. Tot Nathan se ocupa și de editarea romanelor lui, făcându-i contractele cu editorii bucureșteni, ocupându-se de publicitate, compensând prin relațiile lui absența de relații a lui Catul Bogdan. Binînțeles, în librăria lui Nathan, unde nu se vindea decât literatură străină, romanele lui Catul Bogdan aveau un privilegiu unic.

Așadar, Nathan îi era complex indispensabil. Nathan știa. De asta nu-l menaja.

Dar solicitudinea lui pentru Catul Bogdan nu se mărginea numai la persuasiune, sau exasperare, prin sfaturi, argumente și obiecțiuni. Încercase să-l determine prin alții, cum face demonul din ispitirea Sfântului Antoniu.

Nathan era bun prieten și cu Tanți Solescu, poreclită Sulamita, care la rândul ei era prietenă intimă cu Agatha Bogdan, mama vitregă al lui Catul, și a treia soție a lui Aristide. Amândouă erau deștepte și cinice, și pe deasupra picant frumoase. Tanți Solescu avea piele bronzată de țigancă, ochi splendizi, verzi ca lagunele venețiene, și buze care dădeau pofta sâmburilor de rodie, cu dinți cum numai nomazii au, și lupii. Când mergea pe stradă, nu era bărbat care să nu întoarcă ochilucioși, după trupul ei de gitană cu sânge de zmeură. Tanți făcea aviație, automobilism, sky, tenis, călărie și amor. La Iași, venea numai din când în când, frecventând-o numai pc Agatha Bogdan cu care-și făcuse liceul la Nancy, acceptându-l ca însoțitor distractiv, la cinematograf, cofetărie’ bodegă și plimbări, numai pe Nathan care o punea la curent cu literatura frivolă universală, sporindu-i uneori inventivitatea cu sugestii originale. Bărbații ieșeni n-o interesau: în bloc. Provinciali. Nathan însă, cultivase treptat în ea misterul invizibilului Catul Bogdan, fiul vitreg al Agathei. O ațâțase mai ales, punându-i în față invulnerabilitatea lui față de fețnei, determinând-o să-i scrie subt controlul lui.

Catul Bogdan primea multe scrisori dela admiratoare, corespondența zilnică aducându-i cel puțin cinci misive cu elogii, propuneri, spovedanii, cereri de autografe, fotografii. În genere, nu depășeau nivelul platitudine! sentimentale sau erotice. Coșul și soba erau unicul lor destin, deși prezența lor grosolană nu nu’- mai că nu-l indispunea, dar îl și măgulea într-un fel, devenind glasul cetitorilor anonimi, tovărășia lor pe biuroul lui, așa cum ar fi perspectivă galeriei cu semințe și limonăzi pentru un orator public. Nu răspundea însă niciodată la astfel de scrisori.

Dar Nathan veghiase destinul scrisorii lui Tanți Solescu, la a cărei redactare participase indirect. Îi vorbise despre Sulamita, prezentându-i-o ca pe o femee exotică, interesantă ca atare. Catul Bogdan acceptase o întâlnire cu ea la Nathan. Rezultatul: câteva plimbări în doi, cu automobilul ei, evident fructuoase, și atât. Se gustaseră reciproc, limitându-și apetitul la trei plimbări, și se ,despărțiseră calmați.

— Tanți e ca stridiile, îi spusese Catul Bogdan. Din când în când... Dar poate alimenta un personaj episodic într-un roman.

Acesta fusese epitaful unei aventuri în care Nathan sperase. Nu numaidecât să-l capteze pe Catul Bogdan, dar măcar să-l tulbure erotic, să-l neliniștească, dându-i și apetitul altor femei, pornindu-l deci pe „drumul căutării”.

Alte încercări similare, nu depășiseră acest rezultat.

De unde. Îndesirea refrenului „ți-ai pierdut nebunia”, urmat de altul, mai corosiv: „îmbătrânești”. Dealtfel, în ultimii doi ani, potolirea lui Catul Bogdan luase într-adevăr proporții alarmante. Cu excepția lecțiilor la Universitate, trăia exclusiv în casă, nemai făcând nici plimbări, decât întâmplătoare, renunțând chiar la călătoriile în străinătate. Prefera singurătatea, lectura și scrisul, la orice. În călătorie,’ nu mai vedea neprevăzutul, sau regăsirea cunoscutului artistic; ci exclusiv oboseala deplasării și dificultatea acomodării la viața de hotel și restaurant. Își exagera voluntar și migrenele, făcând din ele un fel de infirmitate incompatibilă cu riscurile călătoriei. Nu se mai plimba decât prin grădină și prin casă, pretinzând că are deajuns, că nu se simte deloc limitat într-un exil, ci că dimpotrivă, niciodată n-a acceptat viața mai plenar decât atunci, atingând așa cum trăia echilibrul perfect.

Nathan schimbase refrenul, limitându-l la un cuvânt: „Strigoiule”, care suna glumeț, fără să izbutească totuși să ascundă îngrijorarea lui Nathan. Se temea că prietenul său trece printr-o criză patologică, fără să aibă curajul să-i aducă un doctor, căci nu vroia să-l deprime pe Catul Bogdan, ci numai să-l stimuleze.

Recursese iarăși la un vicleșug. Plecase la București cu câteva sticle de Cotnar roznovenesc, rămase din pivnița Sabbetailor, și CЦ o ediție rară din Rabelais, făcând o vizită lungă prietenului lor comun dela Paris, Savel Teodoru, subsecretar de stat la Instrucție. Și cu toate dificultățile de ordin politic — preșidenția comisiunilor de bacalaureat, fiind supralicitată mai ales prin politică, — izbutise să obție numirea lui Catul Bogdan la Galați. Luptase câteva nopți cu el ca să n-o refuze, mințindu-l mereu: că trenul e comod, că drumul e încântător, că hotelul dela Galați e occidental, că Galațul e un mic Stambul dunărean, că bacalaureatul o să-i aducă o întreagă galerie de tipuri savuroase, mai ales la ’Galați unde se întâlnesc toate neamurile balcanului, — silindu-l să accepte numai de groaza prelungirii acestei necontenite cicăleli care înlocuise oricare alt subiect de conversație.

— Nu mai pot scrie din cauza ta. Mă enervezi ca o femee.

—- Cedează.

— Poftim. Cedez unui dușman.

— Îți mulțumesc, amice.

Și-l expediase la Galați, conducându-l la gară, instalându-l în tren și asistându-l până la plecarea trenului, de teamă să nu se întoarcă pe furiș îndărăt, ca -un școlar dus cu sila la internat.

Se așteptase la orice: la o scrisoare cu blesteme, la o demisie intempestivă în plin examen, — numai la telegrama pe care-o primi după câteva zile, nu se putea aștepta.

L C U KLEI

„Mă căsătoresc peste două săptămâni. Numai viu la Iași, până după căsătorie. Rog trimite-mi actele necesare, hainele de rigoare și tot ce crezi că-mi trebue deocamdată. Vei fi martorul meu. Nu anunța pe nimeni, mai ales familia. Îți mulțumesc. M-am lăsat de fumat.

Tant".

— Slavă Domnului! Însfârșit Catul Bogdan a înebunit, — jubilase Nathan cu glas tare, ceiace într-adevăr era extraordinar pentru un om deprins să dea glasul buzelor numai altora.

Apoi a doua telegramă:

„Rog dispune să fie tăiați castanii dela fereastra e tac ului. În locul lor plantează urgent garoafe roșii. Mulțumesc.

Tani“.

Apoi a treia telegramă:

„Spune Haziaicei că Doamna noastră vine însoțită de foasta ei Dădacă, o bătrână severă și foarte respectabilă. Să-i pregătească o odae curată și bine mobilată în aripa servitorilor, având grijă, să o trateze cu cea mai mare deferență. Nu admit nici-un conflict, nici-o perfidie. Dacă fracul meu s’.a învechit în dulap, comandă unul nou, copiat întocmai după cel vechi, fiind atent la alegerea postavului. Te îmbrățișez frățește. Al tău

Tani“.

lONEr, TKOl-OKKANV Și în sfârșit, a patra și ultima telegramă:

Cuvântul magic e Lull.

Tani“.

Noroc că Nathan nu era comunist. Altminteri, siguranța și consiliul de răsboi ar fi deschis o anchetă, arestându-l preventiv.

Încă înainte de-a-o cunoaște, Luli-i apăruse lui Nathan astfel: „Doamna noastră Luli vine însoțită de foasta ei Dădacă“, ceiace-i dădea o tinereță de pe vremea crinolinelor și a castelelor feudale.

Și dacă după întâia telegramă, soția lui Catul Bogdan nu-l interesase decât în calitate de cauză a nebuniei lui, valoarea ei intrinsecă fiind un epifenomen, — a doua, a treia și a patra telegramă fuseseră treptele pe care coborîse din neant, ca dintr-un castel feeric. „Doamna noastră Luli“, trei cuvinte care aveau foșnetul mătăsurilor vechi, „însoțită de foasta ei Dădacă“, prezență bătrână din urmă, care dădea Doamnei noastre Luli, tinereță unui obraz dintr-un vers de Villon.

Visul romantic nu e numai fapta nerozilor sentimentali. Inteligența lui Nathan avea și ca ferestrele ei lunare. La o astfel de fereastră, telegramele lui Catul Bogdan i-o arătaseră pe Lull, făcându-i-o dela început intimă printre versurile Franței de odinioară.

Așa că Doamna noastră Luli căpătase o feminină întăetate în sensibilitatea lui Nathan, lăsându-l pe Catul Bogdan, reînviat întru nebunie, pe planul al doilea, deși de ani, Catul Bogdan era primordiala ocupație a lui Nathan și intimă justificare a vieții lui despuiate de ambiții personale.

Nu numai atât: dar această subită și arbitrară răsturnare a erarhiilor sufletești de până atunci, în care Catul Bogdan deținea primatul, conferea într-adevăr lui Luli un sens magic, devreme cc simplul ei nume notificat prin telegrame, izbutise să dea lui Nathan acea stare sufletească, uitată din adolescență, care se hrănește cu muzică și versuri, repudiind ca pe-o vulgaritate ancilară luciditatea inteligenții. cu riscul ironiei sau al sarcasmului.

Așa că Nathan nu devenise numai executorul practic al însărcinărilor date telegrafic de Catul Bogdan, dar și procuratorul sensibilității lui, al emoției lui. Tăerea castanilor dela fereastra etacului îi apăruse și lui imperios necesară, deși erau ca două biserici de frunze până toamna când își puneau cupole de aur moscovit. Dar etacul Doamnei Luli avea nevoie de lumină și numai de lumină. Pe mormântul castanilor. Nathan adunase cele mai frumoase garoafe roșii, aducând pentru ele pământul acela gras și negru ca întunericul iadului în care ard jaruri.

Cea mai delicată însărcinare era cea care o privea pe Haziaica, deși Nathan o cunoștea perfect, fiindu-i oarecum colaboratoare întru conducerea practică a. gospodăriei lui Catul Bogdan.

Haziaica nu era propriu zis, servitoare, deși era plătită de stăpânul ei, trebuind să-l asculte și servească, ceiace făcea cu pasiune și exagerare. Mai întâi, Haziaica era o amintire de pe vremea mamei lui Catul Bogdan: singurul subiect despre care Catul nu discuta nici cu Nathan. Haziaica avea deci acest prestigiu. În anii când după întâia recăsătorire, Aristide Bogdan se mutase în altă casă — constrâns de Catul care-l urmase în noua locuință — Haziaica continuase să trăiască în casa pustie, îngrijind-o mai departe, gata să primească oricând vizitele neanunțate ale liceanului înalt și dominator.

Aristide Bogdan manifestase dorința de-a închiria casa care nu producea nici-un venit. Catul Bogdan, după o discuție sălbatecă, il împiedecase, terorizându-l cu revolverul, — istorisea Haziaica, ascultătoarea dela ușă: cam avea astfel de curiozități. Aristide Bogdan cedase „nebunului”, simțindu-l capabil de orice: să ucidă, să dea foc casei. În acea vreme, Catul Bogdan nu inspira numai tatălui său astfel de temeri.

În această casă în care se adunase numai tăcere de trecut uscat între mătăsuri, oglinzi, covoare și perdele cu miros de camforă și naftalină, Haziaica se deprinsese să fie stăpână ’ în așteptarea Stăpânului. Obligațiile ei erau să repare imediat orișice stricăciune, având fonduri la dispoziție, să aerisească, să facă focuri de desmorțire în timpul iernii, — și să vegheze mereu asupra salonașului, aducându-i zilnic flori, iar în timpul frigului, făcând focuri bogate în soba de teracotă albă, ca pentru o femee cu sănătatea fragilă, care ar fi cântat la pian sau ar fi cetit pe divan. Făcuse întocmai, fiindcă și ea se temea de liceanul foarte delicat în genere, blând la vorbă, dar cu accese de violență când nu i se ascultau ordinele — mai ales cele ciudate — în stare să îngrozească și pe un bărbat. Și Haziaica, armeancă, era și mai târîtor femee în spaimele față de puterea leului. Stăpânul ei în sens aproape oriental, era numai Catul Bogdan. El moștenise casa, el era fiul stăpânei adorate, el era frumos și bărbat, el era dulce și mărinimos, dar și aprig la mânie: ca și cei cu turban și narghilea din șoaptele copilăriei, când porunceau harapului gealat tăerea capului când nu știe să se plece. Capul ei era de borangic pentru vorbele Stăpânului. Cu toate că-l știa din leagăn, cu toate că-l privise împleticindu-se pe covor spre brațele mamei lui, — nu-l vedea decât bărbat și stăpân. E drept însă, că în anii copilăriei din leagăn și de pe covor, copilul trăise numai în mânile și brațele mamei lui, ca într-un balcon la care n-ajungeau decât privirile Haziaicei, zâmbetul ei admirativ și vorbele ei de deochi. Atât. Copilul crescuse lângă mama lui.

După moartea ei și părăsirea casei, liceanul venea uneori fără să sune, fără s-o anunțe pe Haziaica, descuind ușile cu cheile lui. De aceia, de câteori intra în salonașul moartei, Haziaica bătea la ușă. Uneori nu o poftea înlăuntru decât tăcerea cu glasul celei moarte, alteori îi răspundea glasul stăpânului. Îl găsea pc divan, la fereastră, sau la gura sobei, iar alteori privind clapele pianului deschis, fără să le atingă. Haziaica îi făcea cafea neagră, atunci râșniță, i-o aducea în ceașcă mare și-l lăsa singur, fără să îndrăznească să-l tulbure cu vre-o vorbă. Vecinii o întrebau uneori: „Ce face băiatul în casa asta? N-aduce femei?“ Haziaica ridica din umeri fără să le răspundă, având conștiința unei superiorități care-o solidariza cu ciudățeniile tânărului ei stăpân. Dar încă de atunci, cuvântul „femee” în legătură cu această casă și cu acest stăpân, dădea Haziaicei un fel de desgust mândru.

Așadar, încă de demult, feminitatea ei orientală acceptase în prezent și viitor poruncile și capriciile acestui stăpân. Dar stăpâna casei pustii ea fusese: stăpână pe tăcerea încăperilor și oarecum vestală a focului și florilor din salonaș.

După întoarcerea în țară a stăpânului, casa devenise efectiv a lui. Adusese din străinătate mobile, covoare, șaluri, tablouri, statui, lăzi cu cărți, alungând mirosul camforei și naftalinei prin fumul tutunului, continuând să păstreze ca și până atunci salonașul mamei lui, la fereastra căruia replantase trandafirii albi. Angajase bucătăreasă, rândaș și fată în casă, dar aceștia erau subt ordinele Haziaicei, simpli figuranți subalterni care abea vedeau fața stăpânului, fără să-i audă glasul: acest privilegiu îl avea numai Haziaica. Numai ea îl servea direct, intim, dc aproape. Ceilalți veneau în contact numai cu lucrurile neînsuflețite ale casei.

Absența femeilor din casa stăpânului, continua să dea Haziaicei nu numai o satisfacție prelungită, dar și siguranța ei în viitor. Ea era singura femee din casă, nefiind în subordinea alteia cu păr lung. Așa că deși slujea, devotamentul ei nu găsea decât atavica dominațiune a bărbatului, firesc stăpân, nu și porunca unei egale întru sex, care i-ar fi dat accentul de umilință al slugei cu simbrie.

Față de cei dela bucătărie îl numea pe stăpân „boerul meu“. Față de cei de-afară, „Domnul profesor”. Iar stăpânului, când i se adresa direct, îi spunea cam lung pentru vocativele discuției curente: „Stăpânul meu scump și drag”. Catul Bogdan era atât de deprins cu această formulă pompos și dulceag posesivă, încât nici n-o mai auzea. O tolera ca atare. Și pe Haziaica dealtfel, o tolera în multe privinți, fiindcă o avea dela mama lui și fiindcă-i era efectiv devotată, cu toate că exagerările și dulcegăriile ei verbale ar fi părut unor neinițiați ca o nerușinată fățărnicie. Și pe el îl indispunea uneori, avân impresia că participă la o scenă de melodramă. De pildă odată îl prinsese ploaia întorcându-se dela Universitate. Haziaica îl aștepta în fața casei, cu umbrela deschisă, având aerul că-i amenințată să devie văduvă privind de pe țărm furtuna unui ocean.

— Stăpânul meu scump și drag, ce-ai pățit? Vai de mine și de mine...

II bocea, fiindcă era cu pălăria și hainele ude, cașicum s-ar fi întors rănit din răsboi.

În astfel de ocazii, Catul Bogdan ridica numai mâna, cu un aer extenuat, și Haziaica amuțea, ghemuindu-și spinarea ca subt bici.

Între Nathan și Haziaica se stabiliseră raporturi cordiale. Nathan beneficia față de ea de prietenia lui Catul Bogdan. Lui Nathan îi spunea: „Cuconășelule drag“, diminutivulalintător având și sensul unui protectorat pe care nu și-l permitea față de stăpânul prietenului. Ei doi îl îngrijeau împreună. Cu Nathan, Haziaica vorbea lung, uneori foarte lung, fiindcă ea era un amestec compensativ de tăceri și limbuții. Nathan îi solicita și tolera îngăduitor, cu eterna lui pasivitate receptivă față de femei, pe acestea din urmă. Aflase atâtea dela Haziaica despre ea, despre părinții ei, încât ar fi putut să-i scrie și biografia, dacă Haziaica n-ar fi avut pe limbă magica lupă orientală, adică organica nevoe a minciunii fabulative care diferențiază pe 0- rientali și Occidentali. Urechea lui Nathan însă, ca și a Haziaicei, tot orientală era, așa că cetea în vorbele Haziaicei sensul exact, acordându-i numai omagiul zâmbetului pentru împodobirile artistice.

Nathan știa că prezența fulgerătoare a unei femei în casa lui Catul Bogdan însemna mare dramă pentru Haziaica. Dacă însă vestea i-ar fi adus-o Stăpânul, drama ar fi rămas interioară. O singură ridicare de mână a lui Catul Bogdan, Și Haziaica ar fi fugit ca norii din fața vântului, ducându-și ploile în altă parte. Dar Catul Bogdan era comod. Prefera să-i treacă lui Nathan spectacolul paroxismului dramatic, el beneficiind de potolirea lui. Așa că Nathan se sacrificase și de data aceasta, acceptând rolul de mănușă a mânii lui Catul Bogdan și de paratrăsnet al furtunii Haziaicei. Numai că de data aceasta, Doamna Luli, a cărei venire el o pregătea, dădea un sens cavaleresc până la desuet, ingratului demers.

Iată scena și iată casa. Sunase de două ori la ușa de dinfață. Numai Catul Bogdan și el Sunau austfel. Haziaica apăruse gâfâind, cu șuvițe sure eșindu-i de subt broboadă, ceiace dovedea că abea se sculase din somn. Trează, își ascundea cu mare pudoare și meșteșug culoarea vrâstei.

— Cuconășelule scump, aduci poate veste ’ dela stăpânul scump și drag?

Nathan intrase în casa care-i era intimă ca o haină, găsind-o totuși, ca emisar al Doamnei Luli, .prea posomorită, prea muzeu de antichități. Perdelele mereu împreunate peste ferestre, înlocuiau lumina și veselia soarelui, cu faldul lor de mătase chineză cu bogate broderii de aur. Mobilele dormeau într-o penumbră apăsătoare, răspândind mirosul de lemn vechi și ștofe, la care dacă s-ar mai fi adăugat mirosul de lumânare aprinsă și de tămâe, ar fi dat exact atmosfera unei somptuoase capete funebre. În mod obișnuit, lumina electrică ardea și în timpul zilei. Haziaica o și aprinsese pentru cucunoșelul scump, dar Nathan, spre marea ei surprindere, dăduse laoparte perdelele, trăsese storul și deschisese larg — sacrilegiu — fereastra, aducând înlăuntru violenta lumină a soarelui de vară: intrase ca o sonoritate nouă, aprinzând aurul perdelelor, bronzul vaselor orientale, culorile covoarelor și șalurilor, dând o înflorire de culoare prețioaselor obiecte care în umbră nu-și cunoșteau decât penitența toamnei, ca sucul strugurilor înfundat în pivniță. — Haziaică, fă-mi te rog o cafea.

— Și un dulceț pentru cuconășelul scump,

— Și un dulceț, Haziaică, se învoise Nathan. Dar bem cafeaua împreună.

— Cuconășelul scump tare-i dulce și bun, — se alintase Haziaica pe care nimic n-o măgulea mai tare decât pofteala la o ceașcă de cafea în tovărășia lui Nathan.

Căci Nathan proceda întocmai ca negustorii din bazarul Stambulului sau al Alexandriei, care dintâi oferă cafea și rahat cumpărătorilor, fixându-le prețul obiectului cerut abea când buzele cumpărătorului vor să spue: „Mulțumesc”.

În timp ce Haziaica prepara cafeaua, Nathan inspectase toate odăile, găsind pretutindeni, cu excepția luminos melancolică a salonașului mamei lui Catul Bogdan, aceiași impresie de muzeu mort. Numai mirosul de tutun, păstrat și exalat de toate ștofele, dădea un fel de viață acestui cavou. Lumina era alungată din toate încăperile. Umbra era tenul posomorit al acestei case căptușite cu artă și tăcere, în care nici-o dezordine, nici-un tumult, nu aminteau mișcarea vieții. O ordine perfectă, definitivă, de casă fără copii, în care nici-un vas prețios nu riscă să fie spart, și nici-o ștofă decorativă să fie pătată, mânjită sau sfâșiată. Nathan avusese și atunci impresia că migrenele lui Catul Bogdan erau un efect al acestui interior apăsător ca un coșmar fastuos, nu o cauză efectivă a tăcerii și umbrei adunate în toate încăperile, ca în jurul unui muribund. Și în biuroul lui Catul Bogdan, cărțile, bogat legate în piele, ședeau alineate pe rafturile de stejar, înconjurând din patru părți biuroul, ca o armată de paradă catafalcul unui căpitan.

I se strânsese inima, gândindu-se că Doamna Luli care venea însoțită de foasta ei dădacă, va intra într-o astfel de casă. El, în locul lui Catul Bogdan, ar fi dărâmat-o și-ar fi clădit în locul- ei una luminoasă ca o seră. Sau măcar ar fi crăpat zidurile, lărgind ferestrele, înodând pentru totdeauna perdelele, lăsând soarele să spele ca o apă revărsată.

Dar mandatul lui se mărginea la suprimarea castanilor dela fereastra etacului, lăsând în locul lor, de-asupra, florentinul cer ieșan, și pe pământ, punând roșul chinezesc al garoafelor.

Se mărginise deci să deschidă toate ferestrele casei, invitând Soarele măcar ca oaspe în casa umbrei.

Apoi se așezase cu Haziaica la masa din sufragerie, fără grabă, lăsând-o să-l pue la curent cu toate nimicurile întâmplate în lipsa stăpânului, nimicuri care aveau proporții de vulcani, trombe și cutremure de pământ în vorbele Haziaicei.

— Haziaică, dacă ar fi un concurs de cafea neagră, eu știu cine-ar lua premiul... Ce s-aude cu loteria?

— Eel Ducă-se pe pustii. Cine mai câștigă la loterie?

— Cine crede în loterie, Haziaică. Norocul e ca și Dumnezeu: nu-l vede decât cine crede în el.

— Multe mai știi și mai spui, cuconășelule scump. Cum îți pare dulcețu?

— Haziaică, numai complimente vrei! Iaca am să tac, și am să mai cer un dulceț.

Haziaica îi adusese încă o dulceață de caise, privindu-l înduioșață cum o mânca, degustând-o.

— Doamne, cuconășelule scump, zic eu în mine: Ce-are să se facă stăpânul scump și drag când n-or mai ține-o picioarele pe Haziaica? Haziaică, fă cafea. Haziaică, adă dulceț. Haziaică, vreau liniște. Haziaică, du-te, Haziaică fă, Haziaică, drege, Haziaică, adă. Toate le face Haziaica pentru stăpânul scump și drag.

Oftase amar.

— Da iaca, Haziaica îmbătrânește.

Îți a than protestase curtenitor.

— Inima e tânără, nu zic. Da picioarele...

— Dragă Haziaică, dumneata ești pentru Tani ca o mamă...

— Da-da, ca o marnă, — oftase ea.

— Și te îngrijești pentru viitorul lui ca o mamă...

— Da-da, suspinase ea în câteva etaje, dar parcă ciulind urechea.

— Ei bine, Haziaică, o mamă nu dorește băiatului ei decât să-l vadă însurat,..

Nathan avea geniul de-a debita cele mai plate locuri comune, cu un aer pătruns, patriotic oarecum, — expulzându-și zâmbetul în depărtarea astronomică unde veghează constelațiile ironiei.

Haziaica îl privise în treacăt cu ochi foarte ageri subt genele care până atunci parcă se pregătiseră pentru lacrimi duioase.

Și așteptase fără să mai spue nimic, cu aerul unui crocodil care pare numai adormit. De altfel, întreaga ei ființă Iată, grasă, cu picioare scurte, dar ageră în mișcări, cu ochi pătrunzători și nas puternic, avea ceva de crocodil: de crocodil tandru, mai ales când își lăsa capul pe-o parte, cu genele ușor plecate.

Nathan o privise, tăcând și el, până când zâmbetul lui se formase din această tăcere, subt ochii ei mânăstirește plecați.

— Deșteaptă mai ești, Haziaico! Ai și înțeles.

— Ce să înțeleg? se apărase ea.

Nathan îi luase mâna cu un aer de ghicitor în palmă, oprindu-și degetul arătător pe inelul de aur al văduvei.

— Fiecare la rândul lui.

Haziaica apucase să ridice mânile spre cer, gata să deslănțue marea furtună cu refrenul: „Dacă-i așa, eu plec“. Dar Nathan nu-i dăduse răgaz.

— Știi ce mi-a scris Tani să-ți comunic? o întrebase el, găsind subit o soluție care putea să-i atragă mânia lui Catul Bogdan.

Haziaica amânase drama, cedând curiozității.

— Să-ți comanzi imediat o rochie frumoasă...

Cuvintele cădeau în ea ca pietrele prețioase într-un pahar străveziu.

— ...Și după ce aranjăm casa, plecăm amândoi la Galați... să nuntim, Haziaică, încheiase el cu un oftat de ușurare ciclul de minciuni.

— Stăpânul meu drag și scump, n-o uitat-o pe Haziaica lui...

Și plânsese într-adevăr, roșindu-și însă ochii numai cât o obliga înduioșarea, fiindcă era

to RE LSI orientală pură, și fiindcă o rochie nouă, un drum cu trenul și o nuntă pe de-asupra, fac pe o armeanca bătrână mai tânără decât nepoții ei.

„înseninaseră 11 casa, făcân-

Astfel, după ce „înseninaseră du-i zilnic bae de aer și soare, cu castanii dela fereastra etacului învinși de lumină și garoafe. Nathan și Haziaica porniseră la Galați, lăsând în urmă ordine severe în ce privește aerisirea și însorirea, cașicum casa ar fi fost un bolnav, nu un imobil.

Catul Bogdan pierduse facultatea de-a se supăra. O acceptase pe „Cucoana Chirița la nuntă” — așa-i anunțase Nathan sosirea Haziaicei, -— cașicum el ar fi invitat-o. Dealtfel, Hazaiaica cucerise imediat familia Novleanu prin pasionată ei serviabilitate și prin enciclopedicele ei cunoștințe culinare. Își descoperise prin Galați și cimotii armenești, procurând cafeaua neagră cu prețuri de en-gros. Făcuse torturi, iman-baialdi, alivenci, cataif, omletă verde, halva de casă, muhalibiuri, pașchet, șerbeturi, — prietenoasă cu toată lumea, lăudându-și stăpânul ca pe un covor de Moschee adus spre vânzare, tratând-o pe Luli ca pe icoana de hram a bisericei ei, c-un fel de necontenită adorație exclamativă, care dădea degetelor lui Catul Bogdan vibrații de coadă de pisică, dar nu îndrăznea să ridice mâna poruncind pace și tăcere, fiindcă alături de Luli abdicase și la dreptul de-a avea nervi.

Numai Dadaia rămânea demnă și zăvorită. Se uita la Haziaica uneori ca un câne ciobănesc la tăvălelile catifelate și mieunătoare ale unei pisici, fără să-i spue nimic. Dormea împreună la bucătărie pe două paturi osebite, dar până târziu noaptea nu răsuna decât gura Haziaicei, lăudându-și casa și stăpânul ca un alt Tartarin. Dadaia își atârnase glasul subt icoane. Își făcea treaba ca de obicei, participa și ea, mereu consultată de Luli, la pregătirile de nuntă, asculta „râșnița armencii”, dar nu răspundea decât monosilabic. Haziaica nu se ofensase, fiindcă succesul pe care-l avea în familia miresei, compensa măgulitor insuccesul dela bucătărie.

În timp ce Haziaica ilustra la Galați casa stăpânului dela Iași, lăsând-o în umbră pe rustica și taciturna Daclaie, Nathan făcuse cunoștință cu Luli recunoscând în ea pe Doamna noastră Luli, așa cum îi apăruse din telegramele lui Catul Bogdan. Se împrieteniseră imediat, el continuând să-i spue Doamnă Luli, ceiace o amuza pe Luli, fără să știe că acel „Doamnă“ nu era o anticipare, a căsătoriei, ci o arhaică situare a tinereții ei într-un timp ca acel oglindit de versul lui Eminescu: „De din vale de Rovine, grăim, Doamnă, către tine...”.

Și după Nathan, toți începuseră să-i spue „Doamna Luli“ cu excepția lui Catul Bogdan care-i spunea Luli și când tăcea și când vorbea, cu toate bătăile inimii.

— Nathanael, ce spui?

T, O R F. L E I

— Spun că ai mare noroc.

—- Recunosc că am mare noroc, — consimțise Catul Bogdan spre marea surprindere a lui Nathan care nu-l credea capabil de astfel de umilințe.

Observa în el o totală transigurare. Sacrificarea bruscă a tutunului nu-i dădea nici-un fel de nervozitate. În schimb, îi înviorase obrajii, luându-le umbra, cașicum castanii înlocuiți cu garoafe la fereastra etacului dela Iași, i-ar fi trimis și lui o învăluire luminoasă. Literatura lui nu-l mai interesa deloc. Nici nu-l întrebase pe Nathan despre ecoul critic al ultimului roman. Manuscrisul început la Iași și adus la Galați, îi devenise atât de indiferent, încât Nathan îl găsise într-o zi pe masa odăii dela hotel, ud, c-un pahar de odol de-asupra. De unde la Iași, Catul Bogdan își veghea manuscrisele cu o avariție fetișistă: când pleca de acasă le închidea în casa de fier, el care nu încuia nimic, nici banii.

Nici cărți nu mai cetea. Cele aduse dela Iași erau netăiate, în geamandan. Unica lui preocupare în prezent și viitor, era Luli, renergându-și tot trecutul în care ea nu apăruse. Recăpătase curajul și spontaneitatea „nebunilor”, dându-i lui Nathan impresia că izvorul comportărilor lui e dincolo de creer și cultură, mai adânc decât ele și mai misterios. Într-o seară, pe când ședeau de vorbă la hotel, Catul Bogdan îi spusese:

— Ascultă, Nathan, dacă cineva mi-ar fi spus: Alege între viața prietenului tău și pierderea unui manuscris ncpublicat, te-ași fi sacrificat...

— Este și un proverb, Tani, cu cămașa care-i mai aproape decât haina...

— Taci. Nu spune prostii. Eu nu glumesc. Uite.

Luase manuscrisul început la Iași, îi dăduse foc cu bricheta și aprins, carbonizat, îl aruncase pe fereastră în stradă.

Prin astfel de reacții îl domina pe Nathan, exact ca în timpul anilor de liceu, universitate, răsboi și Paris. Nathan se simțea alături de el ca un om treaz căruia luciditatea nu-i servește decât pentru a admira, c-un pic de invidie lipsită de meschinărie, verva juvenilă a unui om amețit. Actuala lui viteză vitală devenise atât de mare, încât Nathan abea se putea ține după el. Nimic din ce făcea nu mai era previzibil, depășind și desmințind mereu anticiparea logicei intelectuale. Astfel că Nathan nu se mira deloc că Doamna Luli il iubește, cu toată diferența de vrâstă dintre ei, și nici nu putea concepe îndoeli asupra duratei acestei iubiri. Catul Bogdan, în faza actuală, putea fi iubit nu pentru eleganța lui decorativă, nu pentru renumele lui de scriitor, nu pentru tot ce acumulase până atunci, ci exclusiv, pentru marele tumult vital simțit în el ca o prezență eroică.

„Cuvântul magic e Luli”.

Și Nathan acceptase magia acestui cuvânt, trăind în preajma Doamnei Luli parcă dincolo de actualitate, într-un veac vechi, tânăr numai prin obrajii ei. II surprindea \mereu lipsa ei de alintare, într-o fază când fetele șe alintă ca pisicele de tot ce întâlnesc, cașicum întreaga lume n-ar fi decât un pretext pentru răsfățul lor. Fericirea ei era gravă, dându-i un fel de prematură demnitate tocmai alături de exuberanța aproape meridională a logodnicului ei. Altminteri era veselă, spontană, prietenoasă, urmărind cu ochii vii orișice discuție se ivea între Catul și Nathan, ascultându-i fără să intervie sentențios cu dreptul pe care i-l conferea situația ci de Doamna noastră Luli. În schimb nu avea lașitatea foarte feminină — numită de unii supleță — de a-și schimba aprecierile mimetic, după ambianța masculină.

De pildă în timpul unei plimbări pe Dunăre, înspre amurg, apele aduseseră pe buzele lui Catul Bogdan numele lui Pierre Loti.

— Mările bietului Loti s-au demodat ca o rochie.

— Mie-mi plac, spusese Luli, cerându-i cu privirea scuze că îndrăznește să aibă altă părere.

Catul-Bogdan îi sărutase mâna care acorda drept la viață mărilor lui Loti.

Dar Nathan intervenise, numai din dorința dc a-i verifica rezistența la o părere contrarie.

— Cum e posibil,

posibil. Doamnă Luli, ca un su-

lONEb TKODOREAXU flet de azi să aprecieze pe un romancier fad ca Loti.

Catul Bogdan (îl măsurase cu ochi ironici.

— Luli, nu-l lua în serios pe Nathan. Când afirmă, nu crede; când crede, nu spune; dar când tace, minte.

— Domnule Nathan, îi răspunsese Luli muidu-și degetele subțiri în apa tulbure; Loti nu e un romancier! e un poet al mării. Viața din romanele lui e ca motivele exotice de pe ștofele imprimate în occident: țesutul e prost și se decolorează ușor, desenul e lipsit de autenticitate. Dar marea lui Loti e „marea”. Nostalgia de-a nu mai fi, de-a te destrăma în aburi, care te cuprinde când plutești pe mare, o regăsești în Loti. Eu cred că e un mare poet simplu, dublat de un snob al exotismului. Romanele lui s-au demodat, dar marea lui rămâne ca o singurătate uitată de oameni...

Catul Bogdan îi sărutase din nou mâna udă de apele Dunării.

— Vrasăzică îți place marea. Ascultați...

Încă înainte de-a deschide gura, Nathan presimțise surprize. Nu se înșelase.

— Ne îmbarcăm la Constanța...

Luli avusese o tresărire de câne de vânătoare la auzul întâiului pocnet. Catul Bogdan zâmbise, privind apoi spre Nathan, invitându-l să vadă și el, întocmai cum faci când surprinzi o veveriță, un luceafăr, un munte sau marea.

— Eu vă fac pașapoartele, intervenise Nathan, dorind și el partea lui de supriză.

Luli-i mulțumise cu genele, aplecându-le pe strălucirea ochilor care vedeau poate marea în zarea dunăreană.

— Ne oprim la Constantinopol, la Atena, în Egipt, trecem mai departe în Italia, Spania... Nathan, am nevoe de un concediu de un an.

— Un an? se minunase Luli.

— Cel puțin. Anul, Luli, e cea mai mică unitate a timpului cu tine. Uite...

Îi luase mânile, ridicându-i cu o evlavie glumeață, deget cu deget, începând cu cel mic.

— Constantinopol: rubin otoman. Atena: camee. Egipt: piatră faraonică. Italia: safir. Spania: topaz... O țară pe fiecare deget. Luli, harta Europei, cu mâna ta de-asupra, e un cofret cu inele pentru degetele tale. Încarcă-le.

— Nu mai e loc, se apărase Luli-cu obrajii roșii.

— Cum?

Nu răspunsese, dar ridicase în soarele apei ca un minaret sfânt, mâna pe care strălucea aurul simplu al inelului de logodnă.

Mâna aceasta înălțată deasupra fericirii, plutise ca un catarg al ei pe toate mările Europei, urmărită deseori de ochii închiși ai lui Nathan. Căci îndată după nunta făcută la vie, Doamna Luli însoțită de Catul și de Dadaia venise la Iași să-și vadă noua casă, petrecuse acolo două săptămâni, și plecase spre Marea Neagră, fără să lase nici-o urmă în casa dela Iași. Trecuse prin ea ca o rândunică, dând ferestrelor deschise în urmă, nostalgii de aripi captive. Nathan continuase să se ocupe de casa pustie, supraveghind reparații și prefaceri. Lărgise ferestrele. Făcuse o terasă învăluind-o în trandafiri agățători, pentru diminețile de primăvară caldă și pentru amurgurile de vară. Se ocupase și de odaia Dadaiei care de când nu mai era alături de Luli, își trecea timpul cetind cărți religioase și urmărind slujbele bisericești. Ea și jeu Nathan primeau cărți poștale dela Luli din port în port, toate scrise pe vapor sau pe un țărm de mare. Primise și Haziaica două cărți poștale, mult comentate în tovărășia lui Natha.n. E curios cum și Haziaica acceptase întâetatea lui Luli, socotind-o ca pe-o rândunică de pe aripa vulturului. În schimb, raporturile Haziaicei cii Dadaia își păstrau caracterul inițial, cu deosebirea că Haziaica ne mai fiind musafirul Dadaiei, nu mai facepentru ea dulcețuri oratorice, mărginindu-se la o conviețuire topografică.

Nathan era descumpănit. Continua să fie prietenul tuturora, fără să-și poată umplea o singurătate materializată de casa goală pe care o vizita deseori, găsind acolo numai limbuția Haziaicei, care dădea, ca un bâzâit de muscă, un sens și mai pustiu încăperilor deșarte. Na-

L ü H E b E T tural gândea Nathan — Tani nu-i scria deloc. Dar acest „natural” îl melancohza într-o măsură, căci sentimentele nu-și însușesc niciodată filosofia minții. Absența lui Catul Bogdan îl desperechea esențial. Viața lui se desfășurase paralele cu-a lui Catul Bogdan, presupunând-o mereu alături, servind-o, privind-o, stimulând-o, devenind treptat un atribut al ei. Contribuise într-o mare măsură, dacă nu la întâlnirea lui cu Doamna Luli, măcar la așteptarea unei Doamne Luli, provocând și întreținând în Catul Bogdan neîncrederea în singurătate, în izolare, în călugărirea laică pe care-o practicase în ultimii ani. Aparent, își ajunsese scopul, câștigând de data aceasta efectiv Troia.

Și iată că acum, în loc să aibă satisfacția unei victorii, se simțea vacant, ciung ca statuia Victoriei din Samotrace. Nu-i reproșa lui Catul Bogdan o ingratitudine fiindcă nu-i scria. Dar fericirea lui Catul Bogdan parcă-l deprimă, mai ales prin absența tovărășiei ei. S-ar fi mulțumit să o aibă alături, din când în când, la masa de seară. Mai ales la ceasul mesei de seară, Nathan își accepta mai greu singurătatea. Avea întradevăr o privire sufletească de răspântie inutilă. Unde să se ducă? La cine? Și pentru ce? Răspunsul: ca să fie cu alții, nu-l satisfăcea complect, deși îl accepta ca pe o soluție logică. Apărea în casele prietenilor, mai puțin confortabil pentru alții, mai mecanizat în formulele de gentileță, semănând cu el, așa cum o placă de patefon poate fi glasul care a cântat-o.

— Nathan, nu ești îndrăgostit? îl întrebaseră graseind două buze ca un aș de cupă proaspăt imprimat.

Buza de jos a lui Nathan se răsfrânsese sceptic.

— Mai știi!

— În tot cazul, Nathan, nu ești deajuns de cochet pentru un amorez.

Într-adevăr, de câtva timp cam neglija să se râdă. Operațiunea pe care trebuia să o facă de două ori pe zi, îl ostenea, părându-i inutilă, mai ales fiindcă apariția capului lui în oglindă îl deprimă, și ras și neras. Se socotea urît, regretând cu ochi splendizi ingratitudinea hazardului. De aceia, se evita.

Ceiace însă îl alarma, era deprecierea femeilor în genere. Cum îți pierzi mirosul când ești gripat, și-l pierduse pe cel interior pentru femei. Îi apăreau fade, ca țigările fumate cu nasul astupat. Și alături de cărți, femeile fuseseră până atunci un fel de pasiențe pentru uciderea timpului, dar pasiențe făcute cu convingere și cu degete sensibile și la voluptatea contactului platonic.

Pierzându-și acest sens, femeile deveneau greu de suportat. Începeau să-l enerveze, silindu-l să facă un efort real pentru a nu le trata ca pe niște soții legitime după o conviețuire exagerată. Stupide, monotone, având fiecare pretenția de-a fi unică, deși erau mai de serie decât galoșii și umbrelele. Asta pentru categoria prietenelor de până atunci. Cât despre celelalte, culese de prin cinematografe și grădini publice, directe și urgente, îi dădeau numai regretul de-a nu fi animal pur, fără de apetitul premergător.

Parcă cineva îi trăgea storuri negre pe toate ferestrele, nelăsându-i decât una prin care abea se zărea, într-o depărtare de mare legendară, o mână înălțată ca un catarg pentru corabia ei, și ca o perucă de pribegie pentru jidovul rătăcitor al malurilor sterpe.

Partea a treia. Anii mei tineri au sunat a cântec...”

I

— Ce intim e Iașul. Nu, Nathan? De ce zâmbești?

— Închipuește-ți, Doamnă Luli, că gândeam exact același lucru.

Stăteau pe terasă. Somnolența lui Octombrie intrase în grădină, răsturnând petele de trandafiri târzii, frunze blonde. O dezordine delicat luminoasă, amintind parcă sfârșitul unui roman de Turgheniev.

Terasa, deși dădea în grădină, părea pornită spre mare, din cauza dealurilor din fund, al Galatei și al Cetățuei, val cu val albastre, brumat, fumuriu...

Fundacul Vechi, așa se numea străduța pe care era situată casa lui Catul Bogdan, era așezat pe o înălțime a Iașului, dominând ca o faleză casele străzilor împrejmuitoare. Unul dintre cele mai liniștite cartiere ale tihnitului Iași. Câteva case cu hulubi, castani, nuci și salcâmi; gutui și pisici la ferestre, uneori și cu câte-un obraz de babă, alteori și cu câte-un obraz de fată care-și afâna părul lăut, la soare. Biserica Veche, cuprinsă într-un zid de mănăstire, cu poartă boltită, bancă neagră și iarbă verde, și o căsuță de țară pentru popa cu barbă de argint. Și casa lui Catul Bogdan, care după un an și mai bine de singurătate, devenise casa Doamnei Luli. Se înapoiaseră în țară de peste două săptămâni, dar nu veniseră direct la Iași. O săptămână la Galați, cu părinții Doamnei Luli, și o săptămână la vie, la via gării cu cireșe. În gara Iași îi întâmpinase Nathan și Haziaica. Acasă îi aștepta casa gătită de Nathan pe dinăuntru, și de Octombrie pe dinafară: un Octombrie cu obraz de aur ca icoana Maicii Domnului, cu cer albastru de-o botticelli-ană fineță, și zări adânc transparente. În ușa acestei case, Dadaia apăruse ca o adevărată Stareță a Fundacului Vechi, sărutând obrajii peste care anul trecuse ca rouă pe cireșe.

De atunci începuse despachetarea lăzilor. Blândeță anotimpului îngăduia ferestrele deschise ca într-un început de primăvară, deși glasuri din cer vesteau mereu plecări, sunând seară cu seară Deniile toamnei. Nathan fusese mare călător în anii lui; etichetele multicolore de pe lăzile deschise erau titluri de cărți de mult cetite. Le recetise, răsfoite de degetele parcă și mai subțiri de când plutiseră pe-atâtea mări, ale Doamnei Luli. Șaluri, mătăsuri, kimonouri, un burnuz care scuturat împrăștia încă pulberi fine de pustiu torid, flori de portocal...

— Mi le-a dat Sultanul de Argint...

Așa-i spunea uneori lui Catul Bogdan; alteori ii spunea Tuli, ca să fie numai cu o literă altceva decât Luli. Sultanul de Argint îi dăruise mult de tot, ținându-și făgăduința făcută pe Dunăre de-a-i da câte o țară pentru fiecare deget. Din Turcia și până-n Anglia, o împodobise cu mătăsurile și țesuturile fiecărei țări, ca să poată înmulți unicitatea ei, iubind o Luli turcoaică, găsită cu ochi și gene de cadână pe coasta asiatică și africană, o Luli siciliană, cu dinți ca florile acelor crengi, o Luli cu șaluri spaniole, buze de culoarea rodiei crăpate și mers ca dânsul vechii Spânii...

Doamna Luli se înapoiase tot fără inele, purtând numai pe cel cu un nume și-o dată, având în schimb brățări orientale de argint sur, care zomăiau la fiecare mișcare, îndemnând brațele lor să n-aibă astâmpăr. Nu-l aveau, fiindcă într-un an multicolor de străinătăți, lăzile se umpluseră, impunând la întoarcere câteva zile de muncă. Dealungul acestor câteva zile, Doamna Luli și Sultanul de Argint călătoriseră din nou în fața lăzilor deschise, tot, doi și tot alături, cu mânile împerechiate de aceleași amintiri scoase din lăzi. Natural, Nathan fusese admis la acest spectacol intim. Odăile deveniseră debarcaderul lăzilor, căpătând însfârșit o trecătoare dezordine. Nathan ședea pe o ladă încă nedeschisă, spectator, participând și el din când în când, la comentarii, fiind consultat în calitate de expert, asupra autenticității și valorii lucrurilor cumpărate.

Dar Sultanul de Argint semăna atât dc puțin cu defunctul Catul Bogdan, încât titulatura sa actuală părea o glumă școlărească. Mânile lui umblând în lăzi, avea vrâsta mânilor care fac bulgări de zăpadă după cea dintâi ninsoare, și clăbuci de săpun suflați pe mobile, sau -în oglinzi, sau în obrazul trecătorilor. Astfel, aceste mâni lipsite de seriozitate, îl decoraseră pe Nathan — „cioara filosofă“, așa îl poreclise privindu-l cum ședea brun și meditativ, picior peste picior, pe-o ladă, — c-un fes, pus strâmb, și c-un șal de babă armenească, dându-i un accent de bal costumat. Nici Haziaica nu scăpase. Și ea avea în jurul gâtului grămadă de mărgele, fes pe cap, brățări pe brațe, șal tărcat, pe. umeri. Divanul, canapelele, scaunele, mesele, dulapurile, la fel. Numai Dadaia, și ea prezentă, fusese cruțată de birul bufon al primirii darurilor.

Sultanul de Argint se întorsese negru ca un indian, după ultima lună de plajă la Lido. Purta beretă bască pe creștet, avea cămașă de lână albă cu mâneci scurte, descheiată pe piept, șalvari de catifea și sandale albe fără călcâi. Își lăsase indolența tomnatecă în trecut. Acum vibra tinerește, aplecându-se până în fundul lăzilor, obraz lângă obraz cu Luli, ca orientalii în Moschei când bat mătănii lui Allah. Astfel lăzile căpătau sensul unor fântâni de apă vie a tinereții. Cuvântul magic „Luli“, îl însoțea mereu, mișcările lor. Îmbi-

LORE Г, H t nându-se armonios ca într-un balet. Același soare dela Lido o înegrise și pe ea, în auriu și rumen, dându-i o nouă strălucire dinților și ochilor. Avea sandale tot fără căcâi, basma de un roș de vișină în jurul capului, legată strâns, largi pantaloni albaștri și-o cămașă de flanelă roșie cu mâneci scurte. Cu toate acestea, nu era deloc băiat. Și în armură de oțel, călare, tot fată ar fi fost, numai cu ochii subt viziera de metal, și genele. Ochii aceștia ai Doamnei Luli făceau într-adevăr pe cel privit de ea Sultanul de Argint, cum face-o mare dintr-o coastă pământeană una de argint.

Casa era deschisă în întregime: uși, ferestre, dulapuri, lăzi. Cu toate că afară era toamnă cu soare de miere veche, în casă era tumult de primăvară. Glasurile erau exclamative și interogative, ca ale cuiburilor de subt streșină lui Mai. Cel mai tânăr era al Doamnei Luli, și în vorbe și în râs. Celelalte îi aduceau câte ceva, numai ca să-l asculte. Glume, amintiri, evocări scurte, aluzii. Pluteau cupole de Moschei, portocali înfloriți, cămile, piramide, gondole, palate maurești, sclipea smaragdul umed al peluzelor britanice, zâmbeau cu Anatole France cheiurile Senei. Era în casă ca prezența unui curcubeu venit din lăzile în care ploaia lui era cu zece degete subțiri și un inel de aur tânăr.

În prima zi, Haziaica întrebase pe la patru dacă nu vor ceai. Dar Dadaia care știa secrete vechi, apăruse cu o tavă plină de stru-

tONKO TEODOBI îa NV guri negri și blonzi, care înconjurau un vast morman de prune brumării și miez de nucă ivorie. Octombrie dela ferestre le zâmbise, întâlnind dinții Doamnei Luli, albi pe o prună vânătă cu miez de lună. De-atunci, în fiecare zi la patru, făceau popas în jurul fructelor mâncate din picioare, la fereastră, cum le mănâncă în Italia copiii râsului meridional.

Lăzile se goleau încet, —- și. poate prea repede, fiindcă un an trecuse ca o vacanță, și copiii acestei vacanțe simțeau cât e de mic un an în calendarul cu foi roșii al lăzilor întoarse din călătorie.

Lucrurile lui Luli, deși scoase de amândoi, erau luate de Dadaia, și rânduite în dulapurile Doamnei Luli.

Lucrurile Sultanului de Argint erau luate de Haziaica, și rânduite în dulapurile stăpânului scump și drag.

Și iată că venise cu încetul și ziua lăzilor deșarte, pornite spre pod.

Nathan nu mai ședea pe capacul unei lăzi. Se așezase pe marginea ferestrei — tot cioară filosofă — cu spinarea la soare. Ultima ladă pleca spre ușă.

— Și acuma, Luli? o întrebase Catul Bogdan, cu bereta și mai pe-o ureche, arătând cu brațele întinse covorul acoperit de soare.

— Acuma? acuma? acuma? meditase Luli, culegând cu dinții boabele unui strugur înălțat cu mâna de-asupra gurii.

Lăsase strugurul, deschisese patefonul adus

L O K K I, K I din călătorie, - și Nathan auzise pentru întâia oară, ritmicele miorlăituri ale unui jazz, în casa tăcerilor. Și văzuse apoi obraz lângă obraz, brun unul și brun altul, pe Doamna Luli și Sultanul ei de Argint, numai începându-și dânsul pe acel covor, căci Doamna Lud era supusă, și Sultanul ei vroia astfel să o ducă din prag în prag, prin toate odăile casei necunoscută și de el, căci dânsul înoește o casă, așa cum desghcțul apelor dă viață unui pământ uscat.

Terasa primea dintr-o coastă ultimele lumini ale soarelui care cădea pe zarea apusului într-un clocot imens de aureole aurii. Curând, curând, dealurile ieșene aveau să-și deschidă ochii albaștri de Madonă a plângerii, aplecându-și-i asupra orașului neînsuflețit în toamna galbenă și roșie ca trupul celui coborît de pe crucea Golgotei.

Luli era singură cu Nathan pe terasă. Stăteau înspre soare, în fotolii de pai împletit. Pe masa rotundă, o tavă cu fructe și câteva crizanteme cu păr de meduză într-un vas de aramă aprins de razele soarelui.

Căderea soarelui și căderea frunzelor dădeau ceasului de toamnă o gravitate îngândurată. Parcă același gând trebuia să încline fruntea de aur a soarelui, fruntea de frunză a lui Octombrie, și fruntea oamenilor stăpâ-

jOXtl, TЁOПOИИAKГ niți fără de voia lor de anotimp și declinul luminii.

Catul Bogdan plecase la Universitate să-și deschidă cursul. De cu seară, devenise cam distrat, zâmbind din când în când lui Luli, dar lăsând-o să vorbească numai cu Nathan, fără ca el să participe la discuție.

— Ce ai? îl întrebase Luli afectuos, asupra culcării.

— Curios! Am trac. M-am desvățat să vorbesc cu alții. Îți dai seamă, Luli, că de un an, noi n-am vorbit decât unul cu altul, unul pentru altul...

— Regreți?

— Nuu, Luli. Dar mă simt stângaci în pielea veche a profesorului. Un an întreg n-am spus decât Luli, Luli, Luli. Buzele mele au luat forma numelui tău. Am devenit ca o pasăre care nu știe decât silabele unui tril unic. Și acuma trebue să fac o lecție unor studenți. Nu-i așa ușor să te readaptezi. Trebue să fac un efort necontenit. Mă vezi tu spunând deodată, în mijlocul lecției: „Luli, nu sta prea mult la soare ?“...

— Ai să mă ai lângă tine?

— Mai întrebi? În dreapta, în stânga, înainte, înapoi. Tu ești zidul înflorit al captivității mele.

— Nu. Nu spune-așa, — îl rugase Luli, desmierdându-i obrajii. Nu vreau să fiu numele captivității tale. Nici tu, al captivității mele.

I. O f! E Ь E t

— Nu? tresărise el.

— Sigur că nu. Suntem două libertăți. Dragostea noastră nu e o umilință, e o mândrie. Nu vreau să te copleșesc, să-ți limitez viața numai la mine. N-ași avea nici-o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ți cer decât dragostea ta. Aceia e a mea și numai a mea. N-o împart cu nimeni. Așa cum nici tu nu vei împărți cu nimeni, dragostea mea. Dar dincolo de dragoste, ești liber de-a trăi așa cum crezi. Prietenii tăi, profesia ta, scrisul tău, capriciile tale, îți aparțin. Nu-ți cer nici-un sacrificiu. Vrei să te retragi la tine în biurou, retrage-te. Vrei să meditezi singur, meditează. Vrei să fii numai cu bărbați la-Club, du-te. Fii alături de mine, așa cum ai fost și înainte de-a mă cunoaște.

— Luli, dar sunt alt om. Tu-mi ceri să redevin ceiace am fost înainte de tine.

— Nu. Eu îți cer, adică te rog, să fii tu. Să nu mă ai lângă tine ca o constrângere, fiindcă atunci ți-ai ucide dragostea și m-ai ucide și pe mine. Mă iubești?

— Luli! Luli! Luli!

Luli avea și acum buzele arse. Și le lăsa în lumina soarelui care înlocuia pur o absență, dar nu era de-ajuns de veselă. Fără de știre, sufletul se umpluse de toamnă, presimțind cât e de plină de semne de întrebare viața, simțindu-se frunză în fața viitorului.

— Nathan, un bărbat se lasă greu de tutun. Nu?

Nathan își fuma pipa cu tutun preparat de el, având grijă mereu să alunge cu mâna fumul aromat care pornea spre Doamna Luli.

— Când ești Nathan, e imposibil. Când ești Tani, e foarte ușor.

— Care-i diferența?

— Doamna Luli.

— Nu, Nathan, eu nu i-am cerut să lase tutunul. Doream numai să fumeze mai puțin, fiindcă-i făcea rău, cum îi face și lui papă, — oftă Luli cuprinzând în mână frageda zburlire a unei crizanteme. A făcut un sacrificiu mare pentru mine...

-— Doamnă Luli, nu exagera. Fericirea înlocuește natural toate ticurile micelor agremente, le cauterizează definitiv. Nu-i nevoe de nici-un efort.

— Da, Nathan, dar săptămâna nu-i făcută din Duminici.

— Adică?

— După Duminică vine Luni, Marți...

— ...și după Sâmbătă vine altă Duminică. Fericirea, Doamnă Luli, desigur că nu-i o permanență. Dar și ea are săptămânile ei cu zile mici și zile mari. Totalitatea lor se numește fericire. Așa că prietenul Tani care are pe Doamna Luli în prezent și viitor, nu mai are nevoe de tutun.

— Nu știu exact de ce, dar simt că n-ai dreptate. De ce numai decât dragostea să însemne renunțare la vechile deprinderi?

Ь O BE LEI

— Dar nu-i renunțare, Doamnă Luli, e suprimare naturală.

— Adică Tani m-ar fi iubit mai puțin dacă ar fi continuat să fumeze?

— Desigur că nu. Țigările nu înseamnă O rivalitate, nici vinul. Acestea sunt plăcerile subalterne. Ele pot conviețui umil cu fericirea, fără să aibă drept de cetate. Dar surpriza fericirii, de cele mai de multe ori, le suprimă brusc. Tani nu se mai aștepta să fie fericit în felul acesta. El nu cerea vieții decât satisfacția de-a fi lăsat în pace să scrie. Doamna Luli a căzut din senin. Astfel, fericirea dragostii a căpătat pentru Tani semnificație de miracol. Doamna Luli e noua lui religie. Ce înseamnă tutunul, Doamnă Luli?

— De ce nu-l lași, Nathan?

— Doamnă Luli, protestă el scuturându-și pipa. Pentru mine e capital. E unicul fum agreabil al vieții mele..

— Și flacăra? zâmbi Luli.

— Nu-i, Doamnă Luli. Eu nu-s din neamul lui Prometeu.

— Nathan, cum pot trăi oamenii fără dragoste?

— Mă-ntreb și eu, Doamnă Luli, — răspunse Nathan, umplându-și din nou pipa. Se vede că de asta-s așa de mulți fumători.

Soarele apusese.

Și ca la munte, răcoarea toamnei se înălță deodată cu arome de pământ umed șî frunze veștede.

— Nathan, haidem înaintea Sultanului.

Plecară încet pe jos. Orașul mirosea a crâng, mai ales în Fundacul Vechi unde toate casele aveau copaci și grădini.

Pe strada Universității, deoparte și dealta, teii își mai aminteau prin frunze, aurul florilor de vară.

Întâlniră grupuri de studenți care veneau la vale.

Luli mergea din ce în ce mai repede. Nathan căuta să-și potolească respirația gâfâitoare de fumător neantrenat la plimbări repezi, pe suișul dealului.

Luli își zări Saltanul de departe, și fugi înspre el uitând de lumea de prin prejur, care întorcea capul după ea. II ajunse în dreptul Seminarului universitar, izbucnind în brațele lui. O primi. El cel dintâi își aminti că numai erau în străinătate, printre necunoscuți. Dar secunda sărutării ajunse lui Luli ca să simtă pe buzele lui mirosul tutunului. II privi o clipă, așteptând. Dar nu-i spuse nimic. Porniră la vale, întâlnindu-l pe Nathan care se oprise așteptându-i, cu pipa lui.

Se înapoiară acasă toți trei, prin foșnetul uscat.

De-asupra caselor și-n marginea bolții de un albastru întunecat, răsărise luna: colibă de pustnicie pe cerul toamnei.

— Ți-e frig, Luli?

Nu-i răspunse, dar se ghemui în el, strângându-i mâna cu toată puterea ei mică.

L O R É L R t

II

Întâia neliniște apăruse în sufletul lui Catul Bogdan. Până în ajun, nu se gândise deloc la lecția de deschidere. De când se înapoiase din călătorie, luase numai un contact vizual cu decorul foastei lui vieți, și cu orașul natal. Nici nu deschisese măcar corespondența îngrămădită pe biuroul în timpul lungii absențe. Se ocupase exclusiv cu desfacerea lăzilor în tovărășia lui Luli, prelungind încă și retrăind călătoria. Se gândea uneori cu o strângere de inimă că începe școala — gândul avea accentul liceal al vacanței sfârșite, nu accentul profesiei reluate, — că trebue să plece de acasă, s-o lase singură pe Luli — în timpul călătoriei fuseseră mereu alături —, că trebue să vadă cum stă cu edițiile romanelor, cu corecturile, cu socotelile bănești, — dar amânase mereu pentru mai târziu acele preocupări neplăcute. Dealtfel, se simțea incapabil să se despartă sufletește de Luli, chiar și pentru cel mai scurt timp, înstrăinându-i ceva, oricât de mic, oricât de periferic, din ființa lui. Un an și mai bine Luli îi dăduse o plenitudine strălucitoare de sferă de cristal pur. Lupta s-o păstreze. Casa din Fundacul Vechi, atât timp cât durase despachetatul, fusese ultimul vapor al călătoriei cu Luli.

Dar lecția de deschidere, și apoi cursul regulat, trebuia să le facă. O foarte intimă cochetărie morală îl împiedeca să trișeze față de cei care-i plăteau leafă. Și în sfârșit, în ajun, intrase în biurou, posomorit dar hotărît, — — lăsând-o pe Luli cu Nathan pe terasă. În răstimpuri îi auzea glasul și râsul. Se plimbase prin biurou, familiarizându-se încet cu încăperea atâtor ani de muncă solitară. Încet și ursuz. Nimic nu-l atrăgea. Se simțea străin în camera altuia. Recunoștea cărțile, creioanele foarte ascuțite, caetele cu scoarțe verzi, anume comandate, scrumelnița în formă de cupă... Le privise pe toate cu o dungă pe frunte. Parcă era prea multă lumină, și totuși prea puțină. Prea puțină pentru cel care venise dela Lido cu trupul ars de soare alături de-al lui Luli. Pentru acesta, ferestrele biuroului erau prea înguste. Dar cel care muncise ani de-arândul în biurou, lucra numai în umbră, cu gluga de metal a lămpii de biurou, aplecată pe caet. Storurile erau trase și în timpul zilei, iar perdelele împreunate, izolându-l cu totul de lumina de-afară.

Luase din dulap un curs litografiat, aruncând o privire distrată pe grafismul meschin și inestetic al foilor îmbâcsite. Aruncase cursul pe biurou, și evadase din camera corvezii, reluându-și pe terasă recreația cu Luli în lumină. Fusese vesel ca un copil care-a fugit dela școală, știind că i se va motiva absența. Cu alte cuvinte, amânase iar o preocupare, acordându-și un nou răgaz. La masă însă, în timp ce Nathan vorbea cu Luli, întâmplătoarea formulă „doamnelor și domnilor” spusă de Nathan care istorisea parodiind un discurs politic, îi dăduse emoția elevului cu lecția neînvățată, care știe că va fi ascultat. Încercase în gând rostirea lecției de-a doua zi. Dibuia. Avea impresia că dacă ar trebui să vorbească, ar avea pauze penibile, gângăviri, repetări de cuvinte. Și iar se refugiase lângă Luli, căutând și să uite alături de ea, acoperindu-și cu trupul ei ziua de mâne. A doua zi, de dimineață, încercase iar să adune ideile lecției de deschidere. Își amintea vag materia, fără coheziune, fără siguranță, iar vorbele veneau încet de tot. Parcă era ceva stricat în mecanismul cerebral. Cu-atât mai curios cu cât niciodată nu se simțise mai sănătos, mai viguros, mai încărcat de viață. Nu mai avusese migrene, nici chiar după abuzul de soare dela Lido. Și totuși ceerul era încet și nesigur. Abea silabisea ceiace înainte formula fără efort, cu mare viteză. Și nu putea sta locului. Înainte, nu se plimba prin odae decât în pauzele muncii. Acum era incapabil să stea pe fotoliul biuroului. Se așeza, lua vechea poziție premergătoare scrisului, cu capul răsturnat pe spetează, cu coatele rezemate pe brațele fotohului, dar avea în față vidul unui condamnat la moarte prin electrocutare. Se scula și începea iar să se plimbe, cu mintea stearpă.

Dimineața trecuse astfel. După dejun revenise, cu o ceașcă mare de cafea neagră. Dar cafeaua îl enervase fără să-l stimuleze. Îi veniseră în minte gânduri absurde: să-și dea

iONKL TEOhOREAht demisia, sau să-și ia un lung congediu de boală. Timpul trecuse numai prin nervi, ca un arcuș care-ar scârții dincoace de scăunașul viorii. Până când exasperat și umilit,. Își recitise vechea lecție de deschidere, cea litografiată, căutând s-o învețe pe dinafară, s-o recite. Niciodată nu făcuse așa ceva. I se părea că se fură singur, că se autoplagiază, că devine sluga foastei sale minți. Astfel pornise la Universitate. Pe drum întâlnise studenți care-l salutau cu un vădit respect admirativ. Grupurile lor îndesite vesteau o mare afluență. II înfricoșa. II așteptau pe fostul lor profesor, pe Catul Bogdan, și în schimb, se îndrepta spre Universitate un falș Catul Bogdan, un om incapabil să deschidă gura fără să nu se uite pe cursul deschis pe catedră, ca actorii fără memorie hipnotizați de cușca sufleurului.

Și brusc, trecând prin fața unei tutungerii, intrase, cumpărase țigări și chibrituri, aprinzând cea dintâi țigară. Nu mai recunoscuse gustul tutunului. Era amar, înecăcios, ca un fum de pae arse. Respirația nu-l mai aducea adânc, îmbăind voluptuos plămânii. Rămânea în cerul gurii și în nas, iritându-i gâtul, dându-i un început de tusa, congestionându-i ochii, alarmând bătăile inimii. Aruncase țigara pe sfert fumată, și intrase în sala arhiplină, într-un fel de paroxism. În loc să facă o lecție sobră, făcuse oratorie cu foarte multe digresiuni, cu izbucniri lirice, obținând un succes imens. Plecase pălmuit de aplauze, având cer-

L и H E LEI titudinea unei mari inferiorități calitative față de lecțiile de odinioară. Aplauzele nu dovedeau decât un singur lucru: că audittorul studențesc era la nivelul lecției aplaudate, ceiace nu-l consola deloc, fiindcă astfel de succese îl degradau față de el însuși, dându-i impresia unei complicități servile cu gloata.

Dar și mai tare îl rodea cedarea la ispita țigării. Era hotărît să nu mai reediteze umilitoarea și ratata experiență.

Acasă aruncă pachetul și chibriturile în closet, clocotul apei descărcate de mâner, dând un caracter și mai desgustător cedării clandestine. Se spălă pe mâni îndelung, își clăti gura care mai păstra o amărăciune uscată și un gust de hârtie arsă, își frecă buzele cu batista îmbibată de „Éspirt de fleurs de Cédrat”, și intră în sofragerie unde îl așteptau Luli și Nathan, încă intoxicat de prima zi de lucru, nervos, fără poftă de mâncare, contrazicându-l pe Nathan cu sau fără dreptate, aruncând Haziaicei unele priviri tăioase care-i dădeau un recul în ea de broască țestoasă.

— Bem cafea? îi întrebă Luli care și ea fusese cam tăcută în timpul mesei, lăsându-l pe Nathan să umple tăcerea.

— Nu mai bem, — hotărî Catul Bogdan ridicându-se brusc, fără să mai aștepte ridicarea lui Luli. Dar imediat îi sărută mâna, strângându-i-o lung, ridicând-o el de pe scaun și pornind spre terasă cu ea la braț. Nathan îi urmă, aprinzându-și pipa afară. Haziaica veni și ea după ei cu haine de toamnă, fiindcă noaptea era rece. Se acoperiră. Catul Bogdan o așeză pe Luli pe genunchii lui, alipind-o de pieptul lui.

În zarea lunară dealurile păreau umbrele intensificate ale unor călugărițe cu fruntea la pământ. Noaptea avea o transparență de voal subțire lăsat peste ochi negri. Tremura în răcoarea toamnei trilul ultimilor greeri. Ceasul Mitropoliei sună o oră de noapte, dând tăcerii de apoi o melancolie venețiană. Plescăitul unei vâsle n-ar fi mirat. Nici chiotul unui gondolier.

Luli cu ochii închiși parcă dormea. Dar mâna ei strângea viu și cald mâna care-i cuprinsese mijlocul.

— Cum a mers la Universitate? întrebă

i ’. Nathan.

Luli simți tresărirea enervată premergătoare răspunsului.

— Dacă ași fi fost în bancă ași fi fluerat.

— Asta înseamnă că ai avut succes.

— Mulțumesc.

— Nu mie, Tani. Lui Dumnezeu care-a dat proștilor entuziasmul, Aplauzele sunt aripele

. i: I ’ ’ îngerilor.

— De unde știi?

Glasul lui Catul Bogdan sună sec.

— Aveai congestia triumfului oratoric.

— Bravo I Vrasăzică am ajuns în halul acesta de evidență încât îmi cetește lumea pe obraz ce ,mi se întâmplă...

— Nu lumea, eu, vechea ta oglindă.

Câtva timp tăcură. Picioarele lui Catul Bogdan aveau o trepididație de motor pornit.

— Mă întreb dacă n-am să demisionez dela Universitate?

Nathan îl privi lung, cu o dungă pe frunte, fiindcă-l știa capabil de orice.

— Sper că-i o simplă butadă. Ce te-a nemulțumit?

— Bine, asta-i chestie veche...

— Lasă gluma, Nathan. Vorbesc serios.

Tocmai asta nu dorea: să vorbească serios. Adică să comunice și altora enervarea lui. Dar era într-o zi proastă. Vorbele porneau singure, fără frână, pe o pantă scurtă dar repede. Poate că dacă ar fi avut-o pe Luli în față, ar fi tăcut. Dar lipită de el, devenea încorporată în el. Parcă nu erau acolo decât Nathan și el.

— Nu sunt mulțumit de mine, de forma mea intelectuală...

Nathan furișă o privire spre profilul lui Luli, abea întrezărit în umbra pieptului lui Catul Bogdan, și interveni repede.

— Dragă Tani, nu spune copilării. Un campion de tenis, care n-a jucat o lună, ratează cel puțin douăzeci de mingi în fața unui adversar mediocru. Dar pentru asta nu renunță la tenis. Așteaptă cu răbdare mingea a douăzeci și una. Acordă-ți și tu același credit.

— Nathan, mi se pare că și tu ai regresat. Un campion de tenis care nu joacă o lună, face cu mâna alte mișcări. Un intelectual însă n-are nevoe să facă exerciții publice de gândire, ca să-și păstreze deprinderea de-a gândi corect.

Nathan văzu cel dintâi lacrima pornită.

Catul Bogdan o simți pe mâna lui.

— Luli, Luli... Nathan, spune-i că sunt un imbecil.

— Doamnă Luli, te asigur că are dreptate.

Luli încercă să zâmbească, dar ochii clipeau încărcați. Era însă în brațele unei furtuni. Îi simțea și bătăile inimii. O loveau în urechi vorbe ca grindini,, care aveau gemătul unei pasiuni exaltate. Și când însfârșit, Luli izbuti să-și limpezească ocini, ridicându-i spre el, îi întâlni ochii umezi. II luă de gât.

— lartă-mă tu pe mine... Nathan, te rog scuză-mă... scuză-ne, — zâmbi ea, desmierdând părul Sultanului de Argint.

Catul Bogdan respiră adânc.

— Astăzi am avut o zi proastă numai fiindcă am trăit câteva ceasuri departe de tine. Vreau să te am alături tot timpul.

— Dacă vrei, mă înscriu la Facultatea de Litere. Îți devin iar elevă.

— Nu, Luli, asta nu se poate.

— De ce?

— Tuu? Studentă?

— De ce nu? N-am fost elevă? Nu sunt o femee ca toate femeile? De ce nevoia de-a mă izola în extraordinar? Mie mi-e frică. Nathan, spune și tu...

Nathan ridică din umeri, răsfrângându-și buza de jos. Și lui îi era frică, — deși înțelegea izolarea Doamnei Luli în extraordinar.

— Doamnă Luli, dă-mi voe să nu te văd nici eu pe băncile Universității. Puteți fi împreună și fără de asta, cum ați fost și până acuma.

— Da, Nathan, nu țin să fiu studentă, dar spune și tu... Ce s-a întâmplat? Un an de zile n-a fost o umbră între noi. De ce să fie acuma, când ne-am întors la casa noastră?

— Dar nu-i, Luli, nici-o umbră.

— Adevărat?

Cuvântul întrebător era vechi decând lumea; și tot atât de ros, dar ochii lui Luli îi dădeau o gravitate de lumină nouă.

— Adevărat.

Luli respiră adânc.

— A trecut. Să nu mai vorbim.

Luli își culcă din nou obrazul pe pieptul Sultanului de Argint. Astfel petrecură multe peasuri de noapte pe coverta vapoarelor, când luna plutește pe ape ca un fum de smirnă de pe vremea Idolilor și a templelor păgâne, apropiind sufletul de amintirea vechilor credințe.

După ce buzele rostiră cuvântul „adevărat”, redând lui Luli o liniște care i-o aducea din nou cuminte pe pieptul lui, Catul Bogdan se întrebă: Adevărat? Nu fusese nici-o umbră între ei?...

În fond nu-i ascunsese nimic, — decât sufletul lui. Fiindcă în el fusese o umbră. Nu atinsese dragostea lui pentru Luli, desigur, dar îi micșorase încrederea în echilibrul lui, în noul lui echilibru. De când o întâlnise pe Luli nu mai lucrase, nu mai cetise, nu mai scrisese, fără să aibă impresia că-i sacrifică ceva. Trăise fericit și întinerit alături de ea, și numai pentru ea, uitând ființa lui de până atunci, dar socotindu-se superior aceleia. Nu-și disprețuia munca anilor din urmă, dar o privea cu alți ochi. Odinioară, viața-i apăruse ca un pretext pentru creațiunea solitară, pentru „marea vânătoare”; de când o întâlnise pe Luli, viața cu ea îi apăruse ca un scop superb, simțindu-se în ea ca în elanul. unei victorii necontenite.

Se gândise uneori la scris, având-o pe Luli alături, în brațe, pe coverta vapoarelor, în ceasurile de lungă plutire calmă când timpul cade pe ape ca o altă oglindă a imensității. Îi apăruseră spontan scheme de romane, personagii, probleme, — așa cum îți apar însă, când nu ești somat de foaia albă, să formulezi, să construești, să treci din lumina de lună a abstractului, în diurnul concretului. În loc să aibă în față, masa de lucru, lampa și manuscrisul, o avea în brațe pe Luli, și dincolo de ea, mările vii, cu mirosul lor amar și tonic. Trăia. Știa că trăește. Și era fericit că trăește. Însă certitudinea că oricând poate scrie, niciodată nu-l părăsise. Că poate scrie nu numai ca odinioară, ci amplificat, înzdrăvenit, înoit.

De câteva ori Luli-l întrebase: „Nu-ți iau prea mult timp? Nu simți nevoia să scrii? Să știi că eu nu vreau să te împiedec. Dacă te pui la lucru, nici nu mă simți”. O sărutase zâmbind. Era prea tânără ca să-și dea seamă cât de superioară era fericirea de-a trăi, satisfacției de-a scrie. Pluteau pe Mediterana. Îi spusese:

— Luli, un Tiran din dinastia Lacizilor își construise o galeră cu patru mii de vâslași, una dintre cele mai vaste galere ale antichității. Închipue-ți opt mii de brațe — o pădure, — cu mușchii contractați, frământând cu patru mii de vâsle apa mării, pentru ca pas cu pas, galera să înainteze. Splendid: nu? Și teribil. Căci nenorociții, arși de căldură, uzi de sudoare în temnița de lemn încins, nu vedeau alături decât un ochi de apă îngustă și sărată, prin gaura vâslei, iar în spatele lor veghea omul cu biciul. Iar de-asupra, la proră, Tiranul privea marea, răcorindu-și fața în briza ei... Până când te-am cunoscut, viața mea a fost efortul celor patru mii de vâslași din fundul galerei. De când te am, Luli, sunt Tiranul dela proră...

— Și eu?

— Tu ești marea și briza mării.

Mândre și pasionate vorbe într-o noapte a aae

IONEL TEODOKEANU

Mediteranei, când țărmurile ei deveneau ale sufletului plutitor.

Dar iată că sclavii care vâsleau în fundul galerei, se revoltaseră.

Și deodată, sufletul se îngustase parcă, devenind ca ochiul din coapsa galerei, prin care trecea truda unei vâsle.

Aceasta era panica din el: că nu mai poate creia. Lecția de deschidere nu era decât un mic incident secundar. Puțin antrenament, o recapitulare metodică a materiei, o readaptare a minții la acest gen de activitate, — și putea să-și continue profesoratul fără efort.

Dar scrisul?...

— Luli...

O cheamă în șoaptă, neștiind dacă-i adormită sau trează. Îi văzu genele ridicându-se, și ochii, ochii care-i dădeau răcoare de pădure și arșiță tropicală.

— Luli, patru mii de vâsle te salută... Ți-aduci aminte?

Genele se plecară, închizând și desmierdând o amintire scumpă. Și apoi, ochii din nou deschiși se opriră în mirarea ceasului de abur și descântec.

Luna era timpul somnului oprit. Luli nu mai știa dacă trăia într-această noapte, sau într-una veche; dacă vedea și era, sau își aducea aminte; dacă era pe terasa unei case, sau pe coverta unui vapor; dacă în jurul lor se apropia un țărm al Mediteranei, sau apăreau dealurile Iașului adormit.,,

Nathan se ridică spunându-le „noapte bună“ și pleacă. Îl însoțiră, dintâi până la ușă, apoi până în pragul Fundacului Vechi. Se înapoiară singuri, ca printr-un parc cu frunze moarte și Statui albe.

Luna era de-asupra orașului ca brațul ciung al statuei lui Venus din Millb: un gest oprit în vid.

— Luli, am să-ți spun ceva...

Ridică spre el ochi sperioși, așteptând. Intrară în casă, lăsându-și paltoanele. Luli pornise spre etacul lor, dar brațul lui o culese din drum, călăuzind-o blând spre altă odae. Nu aprinse lumina. Pe toate ferestrele intra lumina lunii, cu pași albi pe covoare și parchete, dând o impresie de templu al amintirii.

În odaia mamei lui nu era nimeni. Intră cu Luli. Storurile erau ridicate. Ferestrele închise. Câțiva trandafiri albi se scuturaseră pe pian, uscându-se. Totuși, în încăperea fără viață parfumul lor mai stăruia delicat, dând nării o presimțire. Soba de teracotă albă mai păstra căldura ultimilor tăciuni. Era odaia în care se făcea cel dintâi foc de toamnă, fiindcă amintirile sunt mai friguroase decât florile albe ale brumelor de Octombrie.

Se așează pe divan, ținând pe brațe capul lui Luli. Pe acest divan, cu ani în urmă, mama lui, înainte de-a-l culca, îl pieptăna, ținându-i capul pe brațe. Apoi umbla la un dulăpior, făcând un fel de muzici ușoare de sticle ciocnite, și venea de acolo punându-i o bomboană 28R

IONEL TKODOBEAXr în gură și umezindu-i tâmplele cu un vârf de dop aburit dc cel mai nostalgic și mai fin parfum al lumii. Niciodată nu-l mai regăsise, deși păstrase multe sticluțe de-ale mamei lui. Dar în fiecare flaconaș murise lumina unei flori, ducându-se în noapte cu stelele cerului.

Pe covorul acestei odăi, în dâra de lumină roșie a sobei deschise și pline de jar, clădea cetăți cu cărți de joc. Cărțile mamei lui. Erau misterioase ca niște miniaturi de vitralii cu chipuri de împărați și Impărătese dintr-o legendă. Mama lui le păstra într-o pungă de marochin roșu. Nu umblau cu ele decât mânile mamei lui. Uneori, iarna sau toamna, când ardea focul în sobă — era ca o fereastră intimă deschisă pe afundul unui amurg într-o pădure cu Scufiță Roșie, — mama lui, fără să aprindă lampa, îl lua cu ea jos pe covor la gura sobei, rânduind în șiruri cărțile cu chipuri împărătești. El o privea, fără să înțeleagă, dar știa că toți împărații, toate Împărătesele, toate florile roșii și cele negre, se adunau și se sfătuiau pentru el, în mâinile mamei lui, care acolo, alături de căldura sobei, erau și mai fierbinți ca de obicei.

— Mamă, de ce ai tu mâni așa calde? o întreba el.

— Fiindcă stau numai la sobă și la soare, — răspundea ea, deși mânile ei mai mult pe fruntea, părul și în jurul lui erau, căldura lor de ardere în preajma morții, dându-i și acuma o atingere de soare trist pe fruntea amintirii.

Alteori îi lăsa lui cărțile cu chipuri de vitralii, privindu-l cum ridica pe covor, la gura sobei, cetăți și corturi în care poposeau armatele celor dintâi închipuiri, ea împletind cu andrele de os fir alb de lână sau de lună, tot pentru el. Numai tăceri. Vorbea tare puțin. Poate că de asta avea ochi atât de mari. Uneori cânta la pian. Subt mânile ei, clapele erau ca o creangă de liliac alb adus iarna, mai delicat decât cel care înflorește la fereastra primăverii; și muzica acelor mâni pe clapele de fildeș, era un abur trist ca și parfumul florilor de seră, înflorite pentru o zi.

Alteori, tot pe covor la gura sobei, îi spunea povești, ținând pe brațe cărți mari cu poze de balauri, zâne, și Feți-Frumoși care veneau dintr-o țară și mai depărtată decât poveștile pe care le cetea singur, fiindcă peacelea le-aducea o altă limbă, dulce ca o muzică de harfă și ca o miere de tei. Erau cărți franțuzești, pe care le păstrase din copilăria ei, și pe care numele ei de fetiță rămăsese: atât își mai păstrase, dându-i lui la gura so-- bei. Îi traducea poveștile, cetindu-i dintâi textul francez, ca să-l deprindă astfel cu sunetul limbei necunoscute, făcând astfel din Franța cea dintâi muzică a copilăriei lui. Glasul ei era grav și potolit ca al celor care spun rugăciuni. Uneori, când întâlnea în cărțile deschise pe genunchi, o glumă, sau poate o amintire, râdea copilărește.

— Mamă, tu râzi? se bucura el, auzindu-i râsul, căci altminteri nu-i întrezărea decât surâsul.

Ochii ei se întorceau spre sobă, plini de lacrimi.

O tăcere, o lumină de lună.

Era și acum ca și atunci. Dar ea nu mai era.

Încăperea devenise ca o apă limpede cu nuferii care-au rămas tot albi, după ce s-au închis în fund ochii Ofeliei.

— Tu... plângi?

Luli se ridică din brațele lui, venind în genunchi lângă el, lipindu-și obrazul de obrazul lui.

— Lull, în camera asta a trăit și à murit mama mea...

Luli se strânse și mai tare lângă el. Abea îi auzea glasul. Parcă vorbea numai gândul.

— ...Am păstrat-o așa cum era. Nimeni n-a trăit în ea. Ți-o dau ție. Numai tu poți...

Nu continuă.

În tăcerea lunară a acestei încăperi, vorbele se sfiau. Moartea fără de mormânt era mai solemnă decât în cimitire și biserici. Inima o simțea ca pe un contur rece de nimb.

Se ridicară de pe divan încet, și plecară fără să facă zgomot, ținându-se de mână.

Ca și luminile lunii în noapte, sufletele aveau o plutire de lebede pe apele morții adânci. Se despărțiră o clipă. Așteptând-o pe Luli să-și isprăvească pregătirile de noapte, Catul Bogdan deschise o fereastră, rămânând cu privirile pierdute în mișcările nopții nebuloase.

L O B B ъ K r

Se adunau pe cer nouri înalți, ca umbrele unor zboruri de dincolo.

Dăruise lui Luli secretul vieții lui: cel mai vechi, cel mai intim.

Dar își acoperise sufletul cu amintirea mamei lui. Sufletul nesigur de el în fața viitorului. Departe, apărută o clipă printre nouri întunecați, luna avea fixitatea stranie a unicului ochi al lui Iuda după ce-l vânduse pe Isus Hristos.

III

Într-o noapte Catul Bogdan visă că fumează. Pur și simplu. Nimic altăceva. Dar acest vis îi evocă organic voluptatea fumatului, tulburător ca acele visuri cu femei ale pustnicelor.

Se deșteptă flămând de tutun, dorindu-l cu mânile, cu buzele, cu plămânii, cu inima, cu nările, cu fiecare respirație care fără de fumul aromat nu-și găsea adâncul cel care întâlnește scurtă beție din care se naște gândul cuprins de singurătate, drumul spre tine însuți.

Luli dormea alături, închizându-l în pat.

Aruncă o privire de captiv domic de evadare, spre fereastră. O singură țigară l-ar fi liniștit. O fuma în gând, fum cu fum, simțindu-i mai dureros absența care-l înconjura cu înghimpături de vid desmorțit. Își pierduse somnul. Dar nesomnul nu era. decât o pironire în insomnie, ca un trup cuprins de ghips. Nu se putea gândi. Nu putea visa. Se gândea mereu la tutun, obsedat, având în mâni febrilitatea unei așteptări zadarnice. Până când se ridică ușor din pat, trecând peste trupul lui LuH fără să o atingă, deschise ușa încet, lăsând-o întredeschisă, și porni spre biurou. Începu să umble prin toate saltarele, căutând țigări. Era hotărît, dacă nu găsea, să plece în oraș și să cumpere. Găsi niște țigarete Maryland, rămase acolo, subt niște caete, încă de pe când se înapoiase dela Paris cu doctoratul în litere.

Umbla la biuroul său, dar avea voluptatea clandestină a copilului care fură țigări dela tatăl său. Se așeză în fotoliul biuroului, și câtva timp stătu cu ceafa răsturnată pe spetează, parcă nehotărît, dar cu emoția crescândă a păcatului care captează progresiv. Știa că nu va rezista. Dar prelungi așteptarea. Gura i se umezise. Inima îi bătea mai repede. Mânile se răciră. Deziluzia țigării fumate pe neprevăzutd, cu câteva zile în urmă, îl stăpânea încă. Mintea lui ponegrea tutunul, tratându-l ca pe o femee pe care o disprețuești mai ales după ce i-ai cedat, desgustul pentru ea fiind recent chiar în clipa când o dorești din nou. Dar ceda clipă cu clipă. Mâna lui nerăbdătoare umbla printre secunde ca printre scântei.

Flacăra chibritului luă proporții de eveniment, ga prima torță neroniană a. incendierii Romei; o lăsă să ardă până când își apropie conul ei blond de dansatoare pe sârmă, de vârful degetelor. Aprinse țigara cu degetele fripte de flacără.

Dintâi își umplu gura cu fum, atent, mirat, descifrându-l prealabil, neîndrăznind încă să-l tragă în piept. Dar nările dilatate regăseau amintiri. Timid, respiră fumul. Tâmplele nădușiră. Inima era galopul unei sosiri mult așteptate, spre care se lăsau toate punțile castelului.

O căldură intimă se revărsă în tot trupul.

Respirația, înlănțuită strâns cu fumul vechilor deprinderi, își recăpăta plenitudinea de odinioară. Vidul era învins. Emoționant ca o regăsire.

Dumnezeule, tutunul nu era o minciună.

Ostenise, cu ochii ușor împăenjeniți.

Era ca o rană deschisă, — ca o rană fericită.

Stătu mult timp astfel, pe pragul unei noi intimități, al unei alte feerii. Sufletul nu-l mai înspăimânta. Se simțea încântat în biuroul său. II revedea: cărțile, manuscrisele, creioanele ascuțite. Luă unul, ducându-l la nas. Respiră lung aroma de pădure de brad a lemnului așchiat. Un gest și un miros familiar epocii ve-.chi. Instinctiv mâna căută și găsi un bastonaș de menthol, făcând un gest ritual: și-l trecu pe frunte și pe nări, lăsându-și o dâră de răcoare. Odinioară, când îi era prea cald în timpul verii, își făcea o răcoare artificială cu bastonașe de menthol păstrate în tuburi de lemn.

II stăpânea și un ușor desgusV, dar trecător. II tolera, știind că nu va ține mult. De altfel, și acest desgust al reintoxicării organismului desadaptat de tutun, îi amintea fericitele osteneli ale nopților de nesomn, petrecute scriind. ’ Ii lipsea numai cafeaua neagră. Haziaica... Parcă abea acum regăsi devotamentul servil dar comod al Haziaicei. Oricând era la dispoziția lui, făcându-i ceai, cafele negre, fără murmur, devenind și ea marginal asociată cu voluptatea creațiunii în singurătate.

Dar Luli?

Inima-i întineri, ca un măr atunci căzut, cald de soare.

Dar fuma fără să știe Luli.

Se ascundea.

Pentru întâia oară, fericirea de-a o avea pe Luli, îi limită parcă libertatea de-a fi el cum vrea, și când vrea.

Problemă...

Aprinse deci o nouă țigară. Așa făcea și când scria, dacă se ivea o dificultate pe care cursivitatea creionului n-o putea rezolva.’ Se oprea, punea creionul pe caet, aprindea o țigară, și medita încet, așteptând ca-fumul — devenit și o ondulație ritmică a gândurilor — să-i aducă din inconștient darul și -surpriza unei soluții.

De data aceasta, țigara devenise extraordinar,, de bună. Nu se mai .sătura fumând^

I. O B E Ь B I Ii plăcea atât de lacom, încât fumul pornit afară, și-l readucea cu palma înspre nări, aspirându-l. Nu acordase nici unei crengi înflorite în Italia, acest omogiu adânc.

— Ce face Sultanul meu?

Tresări tare, gata să arunce țigara școlărește, întorcând și capul ca să poată expulza urgent ultimii aburi denunțători.

Dar Luli râdea, oprită în pragul ușei deschise. Era în cămașă de noapte, cu un kimono ’ roș cu mâneci căptușite albastru. Cu toate că abea se deșteptase din somn, parcă venea din soare, rumenă, caldă.

Râdea, râdea, râdea, un râs tânăr, antrenant ca un dans cu clopoței, care-i dădea o palpitație de stea subt bărbia ridicată.

Și el începu să râdă, privind-o, apoi contaminat de râsul ei, primind-o în brațe răsturnată de râs, caldă de somn, cu trupul inocent destăinuit în brațele lui de ritmul râsului care nu mai contenea.

Părea sfârșitul unei farse între școlari intrați într-ascuns în cabinetul directorului.

Luli își șterse ochii uzi, privindu-l cu capul lăsat pe umăr.

— Bine, domnule, — scandă ea cuvintele ca șă poată vorbi, fiindcă altminteri râsul i le-ar fi furat de pe buze ca un vânt; de ce nu spui?

— Spun, mărturisi el cu fum și zâmbet.

— Ai să mai faci?

— Am să mai fac, fiindcă sunt un mare păcătos.

— Dar, domnule, cine fumează ce mai face?

O privi nedumerit.

— Bea cafea.

Luli-i sări din brațe.

Fugi după ea, c-un salt. II auzi, și grăbi pasul, ridicându-și pulpanele kimonoului. Cu pulpele goale era mai băețește sprintenă.-

Ajunseră tocmai în sufragerie, răsturnând scaune, trântind uși. Acolo începu o goană rotundă în jurul mesei. Scaunele cădeau, trosnind. Până când pe neprevăzute, urmăritorul sări pe masă, și de pe masă, vultur, asupra ei, învăluind-o. Palpita de goană în brațele lui. O sărută.

— Nu, nu, lasă-mă că strig ajutor.

— Nu. te-aude nimeni.

— A-ju...

Dar îi astupă silabele buzelor cum e căpșuna mușcată, cu o sărutare adâncă, tăindu-i respirația. Luli se zmulse amețită, oftând întretăiat, iscodindu-l viclean pe subt tremurai genelor plecate.

— Sultanul meu miroase a tutun... Phul

Iar o cuprinse râsul în fața expresiei lui de; zolate. Și izbucnind cum numai ea știa, cașicum trupul tânăr i-ar fi fost arc și săgeată și arcaș, îl sărută odată, de două, de trei ori și de atâtea ori încă, până când îl lăsă fără de respirație.

— Poftim, Măria-Ta, odihneștede.

II invită cu mâna să stea pe scaun. Se așeză șleit, c-un râs gâfâitor. O auzi cotrobăind prin dulapuri, zăngănind farfurii, tacâmuri, pahare, până când apăru cu întregul tacâm al cafelei negre și cu o tăblăluță suplimentară pe care adusese o chisea cu dulceață, pahare și lingurițe.

Făcea cafeaua neagră atentă, concentrată, ne mai luându-l în seamă. Fuga prin casă îi aprinsese obrajii, ochii și buzele, rotindu-i și mai tumultuos părul negru. Își suflecase mânecele kimonoului ca să-i fie brațele goale în vecinătatea flăcărilor. Avea un trup abea de fată, atât era de sprinten feminin. Se îndoia pe spate, atingând cu mânile pământul, dintr-odată, ca o creangă cu o veveriță neagră în vârf. Pe plajă, în costum de bae, bucura ochii bărbaților, dând un fel de nostalgie ochilor femeilor după reamintita tinereță dusă. Un vânzător de fructe, la Lido, îi dăruise două rodii, ca omagiu.

Dacă de-acolo, covorul basmului persan ar fi călătorit cu ea în timp, ducând-o anilor mahomedani, Sultanul de Argint n-ar fi avut-o decât învingând cu iataganul vitejia multor Sultani; și poate că Hafiz i-ar fi luat-o și lui, cu versul.

O iubea. Cu sufletul și trupul îhtr-același elan.

Se ridică, venind spre ea cu brațele și ochii.

— Nu, nu, nu.

Îl potoli cu mâna, și veni ea spre el, aducându-i cafeaua și dulceața. Apoi îi aduse și țigările din biurou, aprinzându-i-o ea pe cea dintâi.

— Poftim, stăpâne.

Și se așeză pe o pernă la picioarele lui, privindu-l de jos în sus, cu gâtul sprinten alunecând dela bărbie în jos, până în saltul mic al sânilor.

Văzu și se acoperi.

— Ce mai vrea stăpânul meu? Un ciubuc? O narghilea? O cadână?

— Un dans? O poveste? Un cântec?

— Stăpânul meu are tot ce vrea numai- să fie bun și să spue. Sultanul meu e mare, puternic, slăvit și iubit, dar Sultanul meu să fie de argint, nu de cărbune. Să-și spue toate dorințele. Să n-ascundă niciuna. Fiindcă pe toate i le pot îndeplini...

Era subt mâna lui cum e o ploscă pe oblâncui calului, când călărețul e-nsetat, când arșița e marc, și apa de fântână adâncă.

Aruncă țigara, uită cafeaua. O cuprinse pe Luli cu braț aprig, o luă pe sus, ducând-o ca pe-o pradă. Cânta în el un gemăt ca de vânt de-asupra mării ondulate. Parcă erau păduri pe-alături, iarbă dedesubt, și-n el, tăcere și tumult, culoarea cea de flacără a sângelui,

E o clipă de splendoare dureroasă, când parcă două ceruri se-ntâlnesc, pierzându-și împreună stelele în mări fără de fund. Apoi rămâne întunericul căscat peste-o prăpastie în

Î. O H. E L É care moare lumea, într-o fumegare de apocalips. Și învie palidă ca îngerul morții.

Așa se regăsi alături cu Luli. Ca un copac trăsnit și răsturnat de furtună. Era atât de ostenit încât nu mai putea să aștepte și să dorească decât somnul.

Dar prin întuneric se apropiau gânduri CU pas și ochi de lup. Totul începuse -în biurou. Era singur. Fumase. Regăsise voluptatea tutunului, hotarul magic dintre lume și el. Se regăsise stăpân pe el, începând să-și domine viața, s-o cerceteze. Caetele erau acolo, credincioase, creioanele la fel. Armele, tolba și cânii marei vânători îl așteptau.

Poate că ar fi început atunci. Cine știe...

Dar iată că venise dragostea.

„Luli! Luli! De ce-ai venit?“

Era o tânguire lăuntrică, în mari tăceri și mari singurătăți, de un straniu lugubru. „Luli! Luli! De ce-ai venit?”

Parcă intrase un „au-au“ de lupi în silabele numelui care fusese numai cântec până atunci.

— Luli, dormi?

Deschise ochii numai: ardeau negri de-asupra obrajilor roși. Și gura și mai roșie; avea în ea zimț de garoafă caldă, și un adânc catifelat, umed, viu.

Iar o cuprinse cu un braț, aducându-și-o cât mai aproape, cât mai în el.

— Luli! Luli, de ce. te iubesc?

Dar răspunsul era în brațele lui.

Îi desmierdă obrajii, părul, trupul pe care M!

10KEL TEÔDOKEâS-ti mânile alunecau înebunite, bându-și din el noua beție care dădea un foșnet sângelui, și-un întuneric creerului ca un dans în iad.

Și-acelaș nume răsuna, clamoare, gemăt, bucurie, tânguire: Luli! Lulil...

Până când se prăbuși.

Ș-apoi veni somnul ca uitarea, până a doua zi.

IV

Catul Bogdan avusese o migrenă ca cele de pe vremuri, câteva zile după ce începuse din nou să fumeze cu abuzul caracteristic unui viciu reluat. Parcă organismul, sfidând instinctul de conservare, dorea să recupereze toxina și retrospectiv, pentru timpul când se desintoxicase.

Migrenă se anunțase după câteva ceasuri de muncă în biurou, cu ușa și ferestrele închise. Ușa: ca să nu treacă fumul și în celelalte odăi. Ferestrele: ca să nu-l ajungă zgomotele de afară, cu toate că Fundacul Vechi avea o tăcere pe care aveai impresia că numai toaca și clopotele o pot spația. Bine înțeles, cafeaua neagră turnată în thermos ca să-și păstreze fierbințeala, era alături. Umpluse câteva foi cu note pentru un roman. Nume de personagii, date asupra lor, câteva dialoguri schițate, și câteva desemne de case și locuri în, care, probabil, avea să se petreacă acțiunea.

t o ft E b Ê t Soi În totdeauna procedase astfel. Începea cu numele personagiilor căutând să le surprindă biografia, înainte de-a le angaja în vre-o acțiune. Unele rămâneau deoparte, nefolosite, altele intrau în jocul romanului. Dar avea în totdeauna nevoia tovărășiei acestui grup prealabil. Sugestia acțiunii romanului se desprindea din aceste portrete care uneori parcă doreau să conviețuiască, să întreprindă ceva împreună. Apoi, după ce fixa numele și numărul personagiilor probabile, cunoscând și oarecare trăsături biografice ale vieții lor anterioare intrării în roman, începea să desemneze decorurile lor. Case, odăi, grădini, case de țară, case de oraș, viile la mare. Pictură nu făcuse niciodată, dar pentru acest gen de desemne ale propriei viziuni, avea o naturală înzestrare. Aceste schițe însă, rămâneau numai în intimitatea manuscrisului, fără să însoțească la tipar textul pe care-l comentau plastic. Catul Bogdan, ca scriitor, avea o adevărată repulsiune pentru cărțile ilustrate. Socotea ilustrația marginală unui text, ca o limitare a viziunii extrem de diverse pe care textul o comunică lectorilor. Mai ales atunci când decorurile în care se desfășoară acțiunea unui roman, nu sunt simple indicații riguros topografice — ca la romanele polițiste — ci adevărate instrumente muzicale pentru sensibilitatea lectorului

ÉT4 evoluat. Sunt case de pildă în transparența^ cărora apare harfa, luminozitatea ei de ploa?e^‘

ff £ J.’" armonioasă... Sensația aceasta de harfă, .nor’

X2 tificată oricât de vag și de aluziv, prin sugerarea decorului, poate da unui lector adevărate delicii. Poate... Acest „poate” conține tot jocul de zar al hazardului. Dar desemnul nu poate fi decât o grosolănie intermediară între zarul aruncat de sensibilitatea scriitorului, și felul cum cade în sensibilitatea lectorului.

Își reluase deci creionul, caetul, cafeaua, tutunul, și jocul prealabil scrisului propriu zis. Dar cum nu mai scrisese de mult, se grăbise, dorind ca sufletul să aibă sprintenă docilitate a unui chelner de casă bună, care te servește fără să-l chemi, aducându-ți îndată ce ai dorit. Sufletul însă, în fața hârtiei orbitor de albă, polar glacială, se intimidase, rămânând cam stingherit. Cadența bună nu venea. În schimb tutunul și cafeaua umpleau această așteptare. Schițase câteceva, dar apăreau mai ales reminiscențe. Biografiile creionate ale personagiilor necunoscute nu izvorau din inedit, ci din vechile romane publicate. Nu „apuca” nimic. Și avea enervarea pescuitorului cu undița, care în loc să simtă zvâcnirea de sân în mână a peștelui prins, ar vedea îngreuerea pe care-o aduce undiței un galoș, sau farsa unei broaște lacome

Golise în două ceasuri un thermos de cafea neagră, uitând pentru moment rostul adevărat al cafelei negre care-ți dă putința să reziști la tumultul creațiunii și să-l exprimi, dar nu-l provoacă. Dimpotrivă, dacă acest tumult e factice și de suprafață — datorit mai mult voinței

L O H B L E I decât nevoii de a scrie — cafeaua îi denunță superficialitatea, acoperindu-l cu o vibrație de nervi iritați, care dă sufletului țiuitul sterp al unei bălți cu țânțari.

Migrenă se vestise ca pe vremuri, pipăindu-i tâmplele, arcadele și ceafa, cu un fel de passe magnetice care dau o îngreuere și o vagă somnolență. Apoi îi auzise bubuitul de furtună neagră ca cele care vin cu grindini. Renunțase la scris. Anunțase pe Luli că are o migrenă teribilă. Se întinsese în etac, rugând-o pe Luli să închidă ferestrele și să facă întuneric.

— N-ai nevoe de aer?

— Te rog, Luli, lasă-mă așa.

II ascultase. Îi adusese doctorii, și după ce controlase thermosul de jumătate de litru, deșert, nu mai îndrăznise să-i dea cafea neagră cu lămâe Ii făcuse o compresă, și-l lăsase singur, respectându-i nevoia de tăcere absolută. Haziaica înghețase. Migrenele stăpânului scump și drag, erau ca sprinceana ridicată a străvechilor Sultani: înlemneau noroadele cu șalvari și fes.

Desigur că suferise, o migrenă autentică fiind o boală pe cât de scurtă, pe-atât de intensă. Dar iar se umpluse de neguri telurice, și iar devenise spectatorul acestei transformări lăuntrice, care trimetea sufletul și mintea la începuturile lumii, dându-le un fel de întunecată măreție. Și într-adeyăr, această migrenă îi deschisese fundurile, lăsându-l abea atunci să-și întrevadă adâncul.

Migrenă cedase după un ceas de liniște. Dar n-o anunțase pe Luli. Continuase să stea întins în întuneric, simțindu-se izolat ca într-un sicriu, dincolo de Luli, dincolo de lume, dincolo de lumină, dincolo de viață, — dar germinând, într-un fel de pândă subpământeană. Venise totuși la masă, palid, cu secretul în el, — migrenă devenind pentru el o încăpere de izolare luciferică.

De atunci mai avusese o migrenă, dar și simulase câteva, obținând nu numai liniște, dar și un fel de izbăvire, impusă de rolul de bolnav,, de ispitele care se desprindeau din conviețuirea cu Luli.

Începusă să scrie noul roman, construit în întunericul câtorva migrene simulate, și izvorît din negura celei adevărate. Lucra un roman straniu, cu oameni cari se urau trăind alături subt același acoperământ, pândindu-se ca peștii din fundul mării, fără să aibă curajul de-a ucide ca aceștia, dar purtând gândul în ei, viața lor comună mărginându-se la efortul de-a-și ascunde sufletul, unul față de altul. Avea nevoe de mare concentrare, de liniște perfectă, de monotonie exterioară, — și de energie intactă, nealterată de nici-o poftă trupească. Trăia frățește cu Luli, căutând să-i evite trupul.

Apăruseră și ploile de toamnă, cele care stau pe loc, devenind un fel de scămoșare a văzduhului, aproape fără sunet, abea picurate prin uluce. Începuseră focuri în toate odăile. Catul Bogdan nu eșea în oraș decât pentru lecțiile dela Universitate de unde se întorcea grăbit. O săruta pe Luli, luau ceaiul împreună, și se punea la lucru. Luli știa că lucrează la un nou roman, fără să-i cunoască nimic din cuprins. De câteva ori se scuzase față de Luli, spunân-. du-i că nu poate istorisi o carte în timpul când o scrie; că vorba falșifică, primejduind latentele și intimele elaborări în tăcere. Luli înțelegea mai bine decât credea el, nevoia de tăcere în jurul unui manuscris la care lucrezi, dar niciodată nu-i spusese nimic despre încercările ei literare.

Așa că odată cu ploile dela ferestre și focurile din sobă, casa din Fundacul Vechi își recăpătase umbra și tăcerile de odinioară. Nici Luli nu eșea în oraș.

— Ce faci tu, Luli? o întreba el afectuos după ce eșea din biurou. Cum ți-ai petrecut ziua?

— Te rog, nu te ocupa de mine. Lucrează fără grija mea. Am cu ce-mi trece timpul...

Părea atât de mulțumită, încât îi venea să o răsfețe, dar șe temea. Se mărginea să-i sărute mânile, păstrându-le apoi pe frunte, c-un fel de evlavie penitentă.

Luli își făcuse cuib de toamnă și de iarnă în salonașul mamei lui Catul Bogdan, alegându-și și ea tot gura sobei. Uneori Dadaia îi ținea tovărășie, poftită bine înțeles, nu atât fiindcă Luli ar fi avut nevoe de prezența ei, dar de-o vreme o văzuse mai rar, mai taciturnă și mai slăbită, și Luli simțise nevoia de-a-i dovedi Dadaiei că n-o uită, nici n-o neglijează. Uneori Dadaia îi istorisea câte-o întâmplare de pe Bistrița, alteori îi povestea viețile sfinților, alteori tăceau amândoi cu ochii în jar și flăcări.

Odată, Dadaia o desmierdase pe frunte, spunându-i:

— Lucico, îți merge bine ție?

— Sigur, Dadaie. Sunt foarte fericită.

Dadaia oftase.

— Da mult mai stai la gura sobei.

Alteori, Haziaica își impunea prezența, în; fățișându-se cu ceai, dulceață, prăjituri proaspăt făcute, sau cu câte-un joc de cărți unsuroase. Le răsturna pe covor, rotindu-le iscusit, și începea să-și depene minciunile la gura sobei. Spunea numai de bine, „duduiței scumpe și adorate”. Bani, drum lung...

Dar îndeobște, Luli era singură. Acolo își făcea corespondența, cetea și gândea, întâinindu-se cu Sultanul de Argint, la dejun, la masă și în timpul nopții când somnul lui se învecina cu somnul ei.

Corespondența îi lua deajuns timp, fiindcă scria părinților ei în parte fiecăruia, așa cum îi scriau și ei, iar Gabrielei — pe care n-o uitase nici din străinătate — îi scria regulat scrisori ceva mai lungi.

Între timp, Gabriela devenise profesoară la

L O RR I, É t Brașov. Luli n-o mai văzuse dela nuntă. Scrisorile lor însă, păstraseră exact raporturile de odinioară. „Dragă Gabico; Draga mea Luli”. Nici una nici alta nu-și făceau confidențe intime în scrisori, vorbind mai cu seamă despre lecturile lor recente, despre decorurile prin care trecuseră, sau în care trăiau, comentând în felul lor, oamenii cunoscuți sau întâlniți. „Complimente soțului tău“, spunea Gabriela uneori. „Catul îți trimite salutări amicale”, răspundea Luli.

Luli nu păstra scrisorile Gabrielei, pentru motivul că nu le acorda altă importanță decât a unei singure lecturi. Gabriela însă păstra scrisorile lui Luli, și pentrucă era mai păstrătoare, și fiindcă le acorda o semnificație literară cu totul involuntară din partea lui Luli. Dar când descria, Luli picta plastic, nu fiindcă dorea să o epateze pe Gabriela, ci fiindcă n-avea, mai ales în scris, acea reacție exclamativă, caracteristică femeilor: „Ah ce frumos. Vai, ce minunat. N-am cuvinte să-ți descriu”. Aceste „cuvinte” le avea și la Veneția, și la Constantinopol, și la Paris, și în Anglia, având însă impresia că acolo le-a găsit, mărginându-se să le culeagă și să le înșire. Entuziasmul Gabrielei o mira uneori, cercând să-și amintească ce-a putut să-i scrie, iar alteori îi dădea un zâmbet care clasa admirația Gabrielei în categoria exagerărilor amicale. Dar îi scria la fel, fără efort și mai ales fără dorința de-a face literatură pentru prietena ei, mărginindu-se să devie penào8 tru ea oglinda locurilor pe care Gabriela nu le văzuse — oferindu-i astfel și ei călătorii închise în plic — și a oamenilor necunoscuți ei, prezentându-i-i în viziunea ei.

Gabriela părea mulțumită. La Brașov făcea tenis, călărie, patinaj și mai ales sky. „Numaidecât trebue să înveți și tu sky-ul. Ai o impresie de viteză, libertate și primăvară, care te face egală rândunelelor. Nu mi-ai scris dacă ai cetit „Montagne Magique” a lui Thomas Mann. Între altele, are pagini magistrale despre sky“. Scrisorile cu sky-ul o găsiseră pe Luli la Paris. Îi expediase de acolo, omagial, un costum de sky, ultim model, câteva bluze de lână colorată, ciorapi asortați și alte „ofrande sportive Dianei de la Brașov”.

De când se înapoiase însă din călătorie, scrisorile lui Luli către Gabriela erau mai mult o întoarcere îndărăt, o recomentare a unor lucruri văzute, despre care scrisese Gabrielei și atunci, dându-i primele impresii; căci acasă, după câteva scrisori despre Octombrie la Iași, și altele în care apăruse Nathan, pe larg comentat, — material exterior se împuținase. Ploaia și focul, Nathan, Haziaica, Dadaia; „Catul scrie un roman, muncind toată ziua”. Și iar ploaia și focul.

La Brașov, toamna continua să surâdă, invitând lumea pe munți. Gabriela făcea excursii de câteori îi permitea școala. „Draga meaLuli, viața pe care-o duc aici e veselă și sănătoasă și m-ar încânta, dacă n-ași avea uneori în fața

t, O R E i, Ë £ ochilor interiorul tău și viața ta meditativă la gura sobei într-o casă în care un scriitor lucrează veghiat de vestala lui. E altăceva decât ceiace fac eu. Când închid ochii și te văd în casa ta, am impresia că-mi pierd timpul cu fleacuri. Ai dreptul să-mi spui cu oarecare indulgență: Distrează-te, Gabi-boyl... Care-i subiectul noului roman?”

În ultimul timp însă, Luli trebuia să facă un efort pentru a-i scrie Gabrielei ca și până atunci. Atmosfera Iașului ploios și a casei tăcute, era toropitoare. Nici-o tristeță, nici-o melancolie, dar o somnolență. Dealtfel, pe nesimțite, Luli începuse să doarmă mai mult. Catul Bogdan se deștepta înaintea ei: îl auzea cum se ridica din pat, îi simțea sărutarea castă pe obraz, îi zâmbea printre genele o clipă întredeschise, și continua să doarmă, acoperită de sunetul ploii care înfrigura parcă trupul, dându-i nevoia de-a se învălui în căldură intimă. Își începea ziua pe la zece. Dejunau și unul și altul cu pofta de mâncare micșorată. Catul Bogdan din cauza tutunului și a cafelei negre, Luli din cauza lipsei de mișcare în aer și a micei distanțe dintre ceaiul matinal și dejun.

Nathan venea rar la dejun. În schimb, la masă venea regulat, ținându-i tovărășie lui Luli și după masă, în timp ce Catul Bogdan se închidea în biurou până la miezul nopții, când își încheia programul de muncă zilnică. În afară de Nathan, Luli nu cunoștea nici-un ieșan, beneficiind neconsultată, de vechea izolare a

tÔNKL TEOЬOЙEAKC lui Catul Bogdan. Nici el nu primise oaspeți, afară de Nathan care era încorporat în atmosfera casei, nici nu făcuse vizite, indispunând astfel pe toți colegii lui de la Universitate. Cu Aristide Bogdan se vedea numai din întâmplare, la Universitate.

— Am auzit că te-ai căsătorit, colega?

— Exact.

Atât.

Dar Agatha Bogdan era furioasă. Înainte de căsătorie tot îl mai vedea pe fiul ei vitreg, acasă la Nathan. De când se căsătorise însă, devenise mai invizibil. Cu tot cinismul ei, Agatha era sensibilă la umilințe.

Neinvitarea ei la nuntă o pălmuise în opinia publică a Iașului. Nu-i ierta lui Catul Bogdan această indelicateță ostensibilă. II vorbea de rău pretutindeni, inventând tot felul de lucruri dezagreabile: că-i neurastenic, că-i stors, că-i ros de gelozie din cauza diferenței de vrâsta dintre el și nevasta lui, — uitând, se vede, că între ea și „papa Mițo“, diferența de vârstă era și mai mare; că „eleva de la Galați” nu știa, să se ție în societate, și că și de asta trăiau atât de retrași, etc... Sperase să-și găsească în Nathan un aliat. Găsise un adversar primejdios, fiindcă Nathan era mult mai simpatizat și mai stimat decât ea, cuvântul lui având altă greutate decât vorbele ei. Dacă n-ar fi fost constrâns, Nathan n-ar fi desvăluit nimănui realitatea Doamnei Lull, păstrând-o numai pentru el ca pe-o ediție pe care n-o pui în comerț.

1. O B. E L Ii I Dar gura Agathei îl silise să devie cavalerul Doamnei Luli, dându-i pentru toți ieșenii sensul reverențial de „Doamna noastră Luli”.

Așa că Luli. captivă în casa din Fundacul Vechi, devenise pentru ieșeni un fel de feroină de roman netradus în românește, pe care-l cetise numai Nathan, singularizându-se astfel involuntar în curiozitatea admirativă a concetățenilor. Agatha reacționase, răspândind zvonul că soția lui Catul e metreasa lui Nathan, ceiace ar fi explicat atitudinea lui. Nu izbutise însă, fiindcă și din acest punct de vedere, - reputația mereu verificată și confirmată a lui Nathan, o desmințea categoric. Nathan era prietenul femeilor din societatea bună a 1așului, dar metresele lui n-aveau nici-un aтestec cu ambianța prieteniilor lui.

Așa că Agatha se resemnase delaovreme. Și cum nu ținea deloc să fie în raporturi încordate cu Nathan — de casa căruia avea nevoe intimă pentru oarecare întâlniri tainice, și de gura căruia se temea pe sfânta dreptate, — se mărginise să-l poreclească pe Catul „Călugărul din vechiul schit”, clasându-l printre amintiri.

Astfel trecură trei ani, atât de exact suprapuși unul peste altul, încât desfășurarea lor nu ar avea altă semnificație decât a unui somn care desparte o zi dc ziua următoare.

Partea a patra. Dar Ari trecut pe lângă

EL CU DRAGOSTEA DE MÂNĂ...’

I

De-o vreme, Luli începuse să-l îngrijoreze pe Nathan. O vedea mereu bine dispusă, dar veselia ei îi apărea mai mult ca o resemnare. N-avea prietene, n-avea tovarăși de vrâsta ei, nu se distra în afară de casă, nu se plimba deloc, iar acasă, Sultanul de Argint era un fel de apariție decorativă la dejun și la masă, abea deschizând gura, silindu-l’ astfel pe Nathan să fie lăutarul tăcerii pentru a o antrena și pe Luli să vorbească. De câteva ori, Nathan o invitase pe Doamna Luli la cinematograf și la teatru, lăudându-i filmul sau piesa respectivă. Luli nu acceptase.

— Nu pot, Nathan, să mă distrez, în timp ce Tani lucrează singur acasă. Cred că înțelegi?

Astfel de întrebări nu au decât un singur răspuns obligator: „înțeleg”, fiindcă, răspunsul adevărat ar fi o indiscreție, o intrusiune, pe care Nathan și le interzicea mai alès față de Doamna Luli.

În schimb — căci Nathan, pasiv pentru el, nu er$ deloc pentru cei care-i erau aproape—, luă o altă hotărîre, cunoscând mai dinainte riscurile ei.

Veni într-o zi pe la șase. Și în loc să se ducă deadreptul la Doamna Luli, intră neanunțat în biuroul lui Catul Bogdan. Întuneric de mătasă roșie, lampă aprinsă pe biurou, fum, cafea neagră, caete, și fața severă a lui Catul Bogdan, de hirurg deranjat în timpul operației.

— Ce cauți Nathan? Luli-i acasă.

— Vreau să-ți vorbesc.

— Acuma? Lucrez... Creionul întors pe dos în degetele nerăbdătoare, avea o ascuțime de suliță gata să șarjeze.

— Dragă Tani, sunt lucruri mai importante decât comoditatea ta.

— Care-s?

— Nevasta ta.

— Luli?

II măsură se sus și până jos cu o ironie orgolioasă la care-l predestina și exteriorul lui de pe vremea Pașalelor, mai ales așa cum era în halat albastru, cu fular roș în jurul gâtului.

— „Tu ești, Mircea? Da ’mpărate. Ai venit să mi te ’nchini?“

Catul Bogdan zâmbi.

— Lasă prostiile, Nathan.

Dar îl acceptă, fiindcă Nathan devenise de multă vreme dialogul necesar al tuturor contradicțiilor.

Nathan își aprinse pipa, instalându-se pe scaunul din fața biuroului.

bOBBLSI

— Nathan, nu abuza. Crede-mă că mă deranjezi.

— Te cred, Tani, și tocmai asta vreau. Doamna Luli nu știe că am venit. Vreau să-ți vorbesc despre ea. Tu îți dai seamă cât e de tânără?

Catul Bogdan își desmierdă părul. Fumă mai departe, fără să răspundă.

— Tani, Doamna Luli nu face parte dintre manuscrisele tale. E o realitate care, vai, îți aparține.

— „Vai?“

— Fiindcă nu te ocupi decât de ficțiuni, neglijând chiar o astfel de realitate.

— Cum o neglijez? Eu? Pe Luli? E stupid!

— Tani, în fața ta ai un manuscris: dacă-l neglijezi, nu se plictisește, nu slăbește, nu-și trece timpul la gura sobei, nu-și pierde pofta de mâncare...

— Nathan, ai înebunit! De unde le scoți? Luli e sănătoasă, veselă, muliumită. Slavă Domnului sunt cel mai în măsură să știu tot ce-o privește.

— Și totuși nu știi. Ești mulțumit că scrii, probabil, și-i conferi și Doamnei Luli ceiace e numai în tine. Ea nici nu scrie, nici nu trăește așa cum trebue la vrâsta ei, în timp ce Sultanul de-Argint e o sacro-sanctă absență. Te așteaptă pur și simplu la gura sobei, de dimineață până seară, cașicum ea, Doamna Luli, ar fi recompensată de privilegiul audienței acordate din când în când.

— „Din când în când“, îl îngână sarcastic Catul Bogdan. Dar ne vedem în fiecare zi. Trăim alături. O ador. Știe.

— Știe că o adori. Ajunge? Dragă Tani, Doamna Luli nu e o biserică, e o femee vie. Voi trăiți paralel, nu alături. Tu scrii în biurou, ea stă în salonaș, vecini ca Elveția cu Italia. Tu o adori, dar te ocupi de manuscris; ea te adoră, dar te așteaptă singură la gura sobei. Vă întâlniți la dejun și la masă, și Nathan e patefonul care umple tăcerea. Nici măcar nu i-ai făcut cinstea de-a-i spune ce scrii. Știe că scrii un roman. Asta putea să o afle și din ziare. Dacă obținea pe de-asupra și fotografia ilustrului romancier, cu un autograf admirativ, putea să renunțe la tine, căci știa despre tine exact ce știe acum.

— Nathan, spiritul judaic...

— Știu, Tani, mi-ai mai spus. Dar adevărul nu l-au inventat evreii. L-au purtat uneori ceva mai mult în spate, simțindu-i mai cu seamă greutatea. Asta-i singura diferență. Să știi, Tani, că nu glumesc și nici nu exagerez. Prietenia noastră mă autoriză să fiu atent la ceiace-i intim legat de viața ta. Ești cam distrat. Meditează puțin, sau... dă-mă afară.

— Nathan, spune-mi drept: ți-a spus ceva Luli?

— Vai, Tani, ce puțin o cunoști. Cum poți să-mi pui o astfel de întrebare?

— Ai dreptate. O retrag.

— Doamna Luli, față de mine mai ales,, se

T, O EE LEI silește să confirme impresia ta despre ea: că e fericită. Dar tocmai asta mă neliniștește. Așa încep adevăratele deprimări, cu efortul eroic de-a le ascunde.

— Bine, Nathan, dar un an întreg, și apoi vacanțele...

— Tani, ce Dumnezeu, voi scriitorii nu sunteți lucizi decât pentru eroii voștri? Crezi tu că un an de viață fericită alături de tine și cu tine, și câteva vacanțe înseamnă o provizie eternă? Numai cămilele beau’ odată pentru o lună de privațiune. Dar oamenii și mai ales femeile tinere, au nevoe de viață mereu. Anul vostru de fericire i-a dat poftă de viață, nu dorința de-a deveni babă cu amintiri la gura sobei. Spune tu: o mai auzi râzând?

— Eu o văd numai zâmbind. Știi tu, Tani, râsul devenit tăcere, e simptomul sigur al bătrâneții, înțelepciunii, sau resemnării.

O amintire din adânc îl răscoli pe Catul Bogdan, căci vorbele lui Nathan i-o evocară pe mama lui. Și ea râdea rar, numai când îi cetea povești, dar râsul acela avea lacrimi. Altminteri surâdea.

Și Luli?...

— Dacă nu te-ar iubi, n-ar fi nimic. Și-ar găsi imediat compensații.

Fruntea lui Catul Bogdan se încreți aspru.

— Nu te supăra. Din nenorocire te iubește. I-ai dat o boală lungă.

— Nathan, de ce nu ’înțelegi că astfel de glume...

Nathan oftă.

— Nenorocit e adevărul! Plânge: e farsă. Râde: e glumă. Privește: e orb. Ascultă: e surd. Ce shakespeare-iană tragedie e adevărul! Jidovul rătăcitor e un turist tirolez, alături de exodul adevărului.

— Adică, Nathan, tu crezi că n-o iubesc pe Luli?

— Nu. Asta nu. Cu mâna pe toate cărțile sfinte recunosc că o iubești. Dar ești prea sigur, și pe drept, de iubirea ei. De asta o neglijezi. Dacă ai fi avut bine-cuvântatul ghinion ca Doamna Luli să fie cochetă, să te neliniștească, să te facă gelos, te asigur că manuscrisele se consolau cu praful. Dar Doamna Luli e o certitudine absolută. Doamna Luli = dragoste pentru Catul Bogdan. Catul Bogdan = manuscris + dragoste pentru Doamna Luli.

— Și ce crezi că-i de făcut?

— Să nu-mi pui astfel de întrebări. Să fii tu singur răspunsul lor. Adică: să stai mai mult cu ea, să-i vorbești despre ce scrii, să vă duceți la teatru, la cinematograf...

Mâna lui Catul Bogdan îndepărtă tot ce presupunea în enumerarea lui Nathan, distracție exterioară, drum în oraș, participare la viața colectivă.

— Dragă Tani, eu nu știu ce-i de făcut? Singura soluție ca să-ți pricepi nevasta ar fi să devie alături de tine eroina unui roman scris

I. O II lî I. E I de tine. Atunci te-ai edifica singur, fără de concursul meu odios și inoportun...

Glasul lui Nathan își pierduse calmul obișnuit.

— ... Trebue să înțelegi totuși, că nu poți izola pe o femee tânără laoparte de viața omenească.

— Bine, Nathan, oftă Catul Bogdan. Voi medita.

— Te las.

După ce pleacă Nathan, Catul Bogdan nu mai izbuti să lucreze. Ca întodeauna, Nathan găsise punctul vulnerabil. Avea dreptate. Era imposibil să nu i-o recunoască. Enervat, natu ral de dreptatea lui Nathan, dar și alarmat pentru Luli. Fiindcă într-adevăr o iubea. Și gândul că Luli poate să fie, ca și mama lui, o tăcere resemnată la gura sobei, îl sfâșia, dându-i spre ea un elan de milă și de adorație, care bagateliza valoarea manuscrisului și semnificația singurătății lui. Dacă Nathan n-ar fi fost cu Luli, s-ar fi dus deîndată în salonașul ei, gata să facă orice pentru ea: să-și ia congediu și să plece din nou în străinătate, imediat, să plece la Galați, la vie, s-o însoțească numai pe ea, acordându-i drept de exclusivitate asupra întregei lui ființe.

Dar prezența lui Nathan îi dădea și o mândrie și o pudoare.

Așa că mai rămase în biurou, fără să lucreze, dorind-o pe Luli cașicum ar fi fost plecată.

O subită impulsiune rezolvă starea lui de nehotărîre. Pleacă în oraș pe furiș, fără s-o anunțe pe Luli, luă o lojă la teatru, cumpără toate florile vrednice să-i fie dăruite lui Luli, — și apăru acasă cu obrajii umezi de ploae, răsturnând pe divanul din salonaș culori și parfum de vară.

— Luli, mergem diseară la teatru.

— Ce s-a întâmplat? Ți-ai isprăvit romanul?

— Ei, romanul! Mi-e dor de tine. Nathan, pune te rog patefonul.

Intrase un vânt de primăvară în casă. Dansară până la extenuare. Mâncată repede, interpelându-se glumeț. Bine înțeles, întârziară la teatru, ajungând abea la actul al doilea, fiindcă toaleta lui Luli devenise actul cel mai important, cel mai distractiv și cel mai fermecător al acestei nopți. Rochiile atâta așteptau. El singur o desbrăcase, o îmbrăcase, iar o desbrăcase, iar o îmbrăcase, răsturnând-o în rochii ca în valurile unei mări vesele, zburlindu-i părul, pieptănându-i-l, sărutându-i-l, răscolind-o pe Luli ca o ploae de primăvară, cu o mie de mâni.

Însoțiți de Nathan, intrară la teatru în pauză |de după actul întâi. Era spectacolul unei trupe bucureștene venită în turneu. Apariția în lojă a doamnei Bogdan, echivala cu o ridicare de cortină pentru actul întâi al unei trupe din străinătate.

Era adorabilă. O roche de mătasă neagră, decoltată, cu mâneci scurte și bufante, doi trandafiri galbeni la talie și părul mauresc

l. O B B t. E I împrejmuindu-i puritatea de. fildeș a obrajilor.

— Nu-i urâtă, — conveni Agatha Bogdan. care n-o mai văzuse până atunci, decât în treacăt pe stradă.

Avea în ea ceva de floare mirată și de zbor, de dans oprit sau neînceput.

Catul Bogdan și Nathan nu erau singurii care o priviră de multe ori în timpul spectacolului, aplauzele, după ce-o priveau, devenind un simplu bacșiș, obligatoi’ pentru efortul cu fard și declamație de pe scenă.

După spectacol supără acasă în trei. Foșnetul rochii lui Luli care impoviza supeul dădea și lui Catul Bogdan și lui Nathan presimțirea unui menuet. Aveau acest zâmbet, rar după moartea veacului al optsprezecelea într-o Franță de lumină și mătasă.

La plecare, profitând de o clipă de singurătate cu catu Bogdan, Nathan îi spuse:

— Spune tu, nu-i păcat?

— Sstl Sunt un idiot.

— Ai fost. Noapte bună.

Dar a doua zi dimineață, cu capul greu și cețos și ochii încercănați, Catul Bogdan găsi manuscrisul ca un palat închis, când stăpânul nu mai acordă audiențe.

Bău cafea, iarăși excesiv, fumă exagerat.

— Nu te simți bine? îl întrebă Luli la dejun-.

— Capul. Știi, Luli, nu-s deprins.

— Drăguțule, drăguțule și bunule, Iasă că stăm acasă. Lucrează liniștit. Eu vreau să te simți bine, să fii mulțumit.

Tocmai asta nu mai putea: să se simtă bine, să fie mulțumit.

Fericirea parcă devenise o povară. Dar o povară atât de adorabilă când o vedea pe Lull, încât parcă era și o suferință.

II

Catul Bogdan își impuse totuși un nou regim de viață cu Luli și pentru ea. Cu toată permanență zăbrelită a ploii, începură să facă lungi plimbări pe jos, vizitând zi cu zi cartierele mai puțin oficiale și convenționale decât Strada Lăpușneanu cu anexele ei arhitecturale și umane. Târgul-Cucului le apăru galițian prin evreimea de acolo, pitorească și necăjită în desimea ei încâlcită, cu glasuri pasionate și mereu.interogative în jurul samovarului cu ceai sau cu păpușoi fierți. Ajunseră din sărăcime în sărăcime, din dugheană în dugheană și din magherniță în magherniță, până în PodulRoșu. Se opriră pe Pod, privind Bahluiul care dă impresia că se isprăvește la marginea orașului cu rât grohăitor de scroafă trândavă. Suiră dealul Sărăriei, atât de demodat provincial, parcă locuit numai de pensionari cu papuci și hulubi, cu prezența de broască țestoasă electrificată a unui tramvai de pe vremea răsboiului ruso-japonez. Escaladară și înălțimea verde a Tatarașului, adevărat Rădășăni al Iașului, cu casele lui de sat de munte voinic și chiabur, și livezile lui rurale, colindară și prin Beilic, găsind pe o străduță numai buna pentru săniuș, de lângă Zlataust, un felinar cu gaz de pe vremea fanaragiilor, și-n fundul zării, un deal singuratic care părea un bloc predestinat pentru sculptarea capului lui Isus. Intrară la Golia unde vremea a rămas în cetate, pe iarbă verde și între ziduri care amintesc cele Șapte Turnuri constantinopolitane unde a pătimit Brâncoveanu Constantin. Descoperiră farmecul. de străveche mănăstire al bisericei Bărboi, unde o sărutare e atât de aproape de îngerii naivi și de Scaraoschi cel cu țeapă și coadă înfurcată. Văzură aspectul de șea de elefant de procesiune indică, al acoperișului bisericei Barnoschi.

Uneori singuri, alteori întovărășiți de Nathan pe care intimitatea lor îl incorpora. Venea acasă uzi și murdari, schimbându-și încălțămintele de la ușă, ca pe pragul Moscheilor.

Luli recăpătase sonoritatea râsului. În ploile ieșene, și pe ulițele desfundate și glodoase ca ale Fanarului, râsul lui Luli aducea o lumină și o melodie de cer italian. Călăuzite de acest râs, plimbările prețuiau în ploae frăgezimea, și în glod, un adaus de pitoresc.

După ce descoperiră intimitățile Iașului, făcură o lungă vizită librăriei lui Nathan, și alta casei lui Nathan. Acolo o așteptau pe Luli trei’ tătăroaice de Tonitză. FI arul de grație al acestui mare și fermecător pictor, atârnase uneia dintre ele, picioarele care nu încăpeau la locul lor, deasupra capului, cașicum ar fi răsărit că fructele pe o creangă, sau ca păsările într-un cuib de subt streșină.

Apoi începură cu un automobil de piață, plimbări exterioare. Galata, Cetățuia, Repedea. Ajunseră odată, hurducați mai rău decât de galopul bâlbâit al cămilei, tocmai la Bâmova. Acolo pădurea de aur mort se pregătea de iarnă, rărindu-se pentru apariția celor dintâi fulgi. Vremea era vânătă. Într-adevăr, se înapoiară de la Bârnova cu iarna, aducând ’Iașului cel dintâi viscol care-i pecetluise în casă pentru câteva zile, într-o intimitate cu alb la ferestre, cântec de ceai în samovar și aur cald în sobele duduitoare. Intrară în iarnă veseli, fără să-i simtă apăsarea, văzându-i mai ales reculegerea. Ca și subt lună, subt omăt Iașul devenea un fel de loc al mănăstirilor. Făcură plimbări cu sania. O aducea pe Luli din frig și din ninsoare, cu gene de zahăr și obraji de minge de fetiță. În iarnă, Luli parcă întinerea și mai tare. Cu ea alături într-o sanie cu zurgălăi, iama căpăta un sens decorativ de început de poveste zugrăvit pe-o filă, alb-și naiv în steluțele fulgilor, naiv și roș în obrajii fetiței cu căciuliță de astrahan brumăriu.

Dar scrisul lâncezea. Își limitase .orele de scris între opt și unu dimineața. După imiezele erau consacrate lui Luli, și în anumite zile și Universității de unde Luli venea să-l ia însoțită de Nathan. Dar nopțile, după astfel de. amieze, erau tot ale lui Luli. Așa că rareori se deștepța la opt, din zi în zi amându-și

I-, O li K L K! Sâî școlărește deșteptarea, cu un ochi deschis care vedea ora, iar închis, acordându-și încă cinci minute și încă zece, stricându-și astfel și somnul, împuținându-și și timpul de lucru. Iar în biurou nu mai era de ajuns de stăpân pe el. Luli-l ajungea de multe ori prin ușă și prin gând, dându-i dorința să treacă timpul mai repede, ca iar să fie împreună. Alături de ea se antrenase iar la plăcerea de-a trăi, socotind scrisul ca un efort și aproape ca o penitență impusă.

În preajma sărbătorilor Crăciunului își acordă — parcă cedând — o vacanță integrală. Plecară la Galați, însoțiți de Dadaia, conduși la gară de Nathan, care după plecarea lor, deveni cu ochii pe sus, cea mai tristă dintre ciorile de iarnă ale lașiului. Cu cei de la Galați plecară la vie, petrecându-și sărbătorile acolo, într-o atmosferă de casă cu jucării. Singurul om serios era Dadaia, apoi venea Veronica, copil cuminte, — ceilalți erau copii pur și simplu, în frunte cu Teodor Novleanu, Făcură stea, cozonaci, om de omăt, ceaiuri cu rom,- castane coapte, culcându-se târziu, sculându-se târziu, plimbându-se cu o sanie preistorică trasă de „moșnegii lui Luli“, până după Bobotează, — întorcându-se cu o sanie de la gară acasă, albi parcă de omătul unei singure plimbări, scuturându-și-l în pragul casei.

— Luli, de-acuma înainte ne punem pe treabă.

— Sigur, ne-am făcut de cap. E timpul să ne cumințim.

— Și „viața paralelă” reapăru. El în biurou, Luli în salonaș la gura sobei. Scrisorile către Gabriela căpătaseră material bogat: Iașul, clădit bucată cu bucată, colț cu colț, din toamnă până-n iarnă, apoi povestea de Crăciun a vacanței de la vie, — până când iar, gândul lui Luli trebui să urce în pod, căutând printre lăzile aduse din călătorie, material pentru scrisori.

Scrisorile n-aveau miros de naftalină, dar gândul îl prinsese.

Somnolența zilelor de toamnă se întinse din nou.

Nathan venea în fiecare zi la masă. Tăcerile însă, nu mai erau umplute de el, ci de Catul Bogdan care avea o adevărată frică gândindu-se la un nou dialog cu Nathan. Această frică — de el, în fond, căci Nathan nu era decât glasul propriilor lui gânduri interzise —, îl determina să facă efortul de-a nu fi distrat și taciturn. Dar permanență obligatorie a acestei constrângeri, dădea un sens de coryadă tocmai clipelor de recreație pură, când ce întâlnea cu Luli în prezența lui Nathan, păzit astfel de ispită. De unde, un recul suțfletesc, o îndepărtare în el însuși: singurul loc unde era liber de-a fi el, nelimitat de nimic și de nimeni.

Nathan vedea desigur, dar nu mai risca o nouă intervenție, temându-se ca rezultatul ei să nu se resfrângă asupra Doamnei Luli, mai déprimant decât actuala revenire la trecut. Și pe deasupra spera mult în venirea primăverii și sfârșirea romanului. Era hotărît să-i determine la o nouă călătorie aproape tot atât de mare ca și cea din întâiul an al căsătoriei.

Dar într-o zi se întâmplă ceva nou: un fel de conflict.

Catul Bogdan isprăvise partea întâia a romanului. Ultimul capitol îl scrisese în friguri, cu o viteză de gândire creatoare — gest, dialog, mișcare — care depășea putința mânii cu creionul de-a transcrie. Cuvintele se încălecau pe hârtie, într-un fel de galop sălbatec de sotnie căzăcească. Acest tumult îl încălzise, dându-i certitudinea unei mari creațiuni. Cu manuscrisul cald încă de contactul cu sufletul, intră în salonaș găsind-o pe Luli la foc.

— Luli! Luli! Romanul acesta ți-l dedic ție. E cea mai bună carte a mea. Ascultă...

Începu să-i cetească. La început, glasul avu entuziasmul fanaticului. Credea în ce scrisese, credea în valoarea acelei creațiuni recente, încă necontrolată. Dar cetit, îndepărtat oarecum prin glasul care-l exterioriza, textul îi strecură fiorul subțire al unor îndoeli. Căută să le învingă prin meșteșugul lecturii, rămânând însă în subconștient cu o vagă nehotărîre.

Luli îl asculta cu o atenție încordată.

Isprăvi. Ridică ochii spre Luli, convins că are să-i sară de gât, spunându-i cuvinte mari, mândră de el ca de un răsboinic victorios.

Dar Luli tăcea, meditând. Își așezase deoparte cartea pe care o I cetea la gura sobei, părând că ascultă ceva îndepărtat.

— Să nu te superi...

Catul Bogdan avu o tresărire lăuntrică, și un frig.

— ...dar mie mi se pare că nu e verosimil.

Manuscrisul îi căzu din mână. Se așeză pe marginea divanului, cu tâmplele umede, palid, deprimat, sleit dintr-odată.

— Cum, Luli, e falș? Ai ascultat bine?

Luli zâmbi cu o duioșie maternă.

— E. Întâia oară când îmi cetești ceva scris de tine. Vrei să-ți spun minciuni, ție?

Tăcură.

O privi dintr-o depărtare astronomică.

Luli veni lângă el, luându-l de mână.

— De ce te deprimi? E un simplu fragment. Eu nu cunosc romanul. Poate că mă înșel, poate că în roman capitolul capătă alt sens. Ș-apoi cine sunt eu? Ce importanță are părerea mea...

— Nuu... Atunci se ’ vede că m-am prostit. Nu mai sunt în stare să scriu un rând ca lumea.

— De ce exagerezi? vorbi Luli cu mare blândeță. Uite, tocmai ceteam un studiu asupra lui Dostoiewski. Romane întregi scrise de câteva ori.

— Luli dragă, dar eu nu sunt Dostoiewski.

— Ți-e frică să revii? să rupi? să renunți? îl întreabă ea cu o mirare crescândă.

— Uneori nu, alteori da. N-am scris de mult, și mă deprim ușor. N am suficientă încredere în mine. Tu ai fost dușul rece. Mi-e scârbă de roman. Nu mai am curaj să lucrez la el.

— Pentru o simplă vorbă de-a mea? Mai dintâi că e scris foarte bine: viu, energic...

Ochii lui Catul Bogdan se înviorară. Zâmbi ușor, dar căută să-și stăpânească zâmbetul.

-- Stăpânul meu e vanitos? îl întrebă Luli ’ cu glas alintător, dar cu ochi ageri.

— Nu-s vanitos, Luli, dar sunt om, sunt scriitor, am nevoe de...

— Admirație?

— Da și nu. Am nevoe de căldură, de încredere în mine.

— Trebue să admir tot ce scrii? îl întrebă Luli fără ironie.

— Luli, vorbești ca Nathan. Te-ai molipsit de la el.

— Aa! Nici Nathan nu admiră tot ce scrii?

— Nu ți-a spus nimic? o întrebă el pripit.

— Absolut nimic. Nathan nu vorbește despre tine.

Tonul lui Luli devenise cam sec. Pentru întâia oară, Catul Bogdan o privi cu un altfel de mirare. Nu-i văzuse până atunci decât grația și frumuseța devenite proprietatea lui suverană. Și iată că deodată, simțea subt fruntea ei un gând al ei, parcă rebel, care-l judeca dincolo de dragoste. O adora fiindcă era copil prin frăgezime și prin vrâstă. Și dintr-odată se temea Că nu e atât de copil cât. o crezuse până atunci. Parcă-l domina. Fiindcă-l judeca. Fiindcă deprecia un fragment de-a cărui văloare nu se îndoise până atunci.

— Luli, în fond, fragmentul n-are nici-o importanță. Și la drept vorbind, mi se pare că ai dreptate. Chiar în timpul lecturii — știi, abea l-am scris —, ascultându-l am început șă am îndoeli. Dar eram ambalat. Frânarea bruscă m-a dezorientat. Am să meditez din nou scena, fără grabă, și sper că are să iasă ceva bun. Hai, Luli, dă-mi mâna.

I-o dădu, dar cam rece, cam distrat.

— Știi că asta mă surprinde, — vorbi ea, revenind din gânduri. Aveam impresia că ești foarte sever cu tine însuți ca scriitor și ca profesor. Mi-aduc aminte cât de indignat erai când studenții au aplaudat o prelegere pe care-o socoteai de calitate inferioară. Cred că erai sincer: nu?

— Sigur, Luli.

. — Nu te răsfățai cumva?

Tresări iar, jenat. Îi părea stranie răsturnarea aceasta a rolurilor: Luli judecându-l, și el în postură de inculpat.

— Luli!

— Atunci de ce atâta dramă pentru că nu mi-a plăcut un simplu fragment?

— Luli dragă, dar nu-i nici-o dramă. Exagerezi tu.

— Spui drepț că exagerez?

Iar se jenă. Luli avea ochi de-o agerime bărbătească în astfel de clipe. Dădea o impresie de copil precoce.

L O K K 1. É t — Evident că ani fost deprimat. Dar cum vezi, mi-a trecut îndată.

Luli oftă ușor, și tăcu, intrând iarăși în gândurile ei, uitându-l parcă dincolo de-o ușă închisă.

Ce-i, Luli?

— Nimic. Mă gândeam.

— La ce?

— La tine... Scrisorile de admirație pe care le primești, îți fac plăcere?

Dă!... Ai văzut calitatea lori — Da, am văzut-o, dar îți fac plăcere, totuși. — Un fel de plăcere. E contactul cu publicul. — Ai nevoe de el?

— Dă, Luli, sunt scriitor.

— Scrii ca să fii admirat?

Nu, evident, dar admirația încălzește.

Chiar când e de calitatea acestor scrisori?

Luli, nu cumva ești geloasă?

O luă în brațe cu o mândrie delirantă, acoperind-o de sărutări. Se lăsă, pasivă, nu fiindcă exuberanța lui pasionată n-ar fi antrenat-o și pe ea, dar continua să fie preocupată.

În prima pauză, Luli continuă.

Dacă te-ași admira, m-ai iubi mai mult?

Se poate mai mult?

— Dar dacă nu te-ași admira deloc?

— Luli!

Ca scriitor.

- Luli, ești admirabilă. Să lăsăm discuțiile. Fugea de el.

Începu să o trateze ca pe un copil cu care te joci pe-o plajă. O rostogoli pc divan, o zburli, o sărută, comunicându-i cu încetul și ei această juvenilă zburdălnicie. Și după ce-i aprinse obrajii sărutați, îi cuprinse capul răsturnat pe divan, în palmele lui mari.

— Luli, mă iubești?

Îi acoperi gura mută cu mâna, deschizându-i buzele cu latul degetului.

— I-ha, — făcură buzele subt mâna lui.

Ochii ei ardeau vesel.

— Sunt Sultanul tău?

— I-ha.

O simți din nou exclusiv a lui, supusă, devotată, tangibilă. Cu degetul umezit de buzele ei, parcă-i pipăia sufletul.

— Și ești geloasă?

Nu-i răspunse. Se ridică, pieptănându-și părul cu mânile, și aranjându-și rochia. Apoi veni în genunchi, pe divan, alături de el, privindu-l drept în ochi.

— Să știi că te iubesc pe tine așa cum ești. N-am nevoe să te admir ca scriitor. Nu iubesc reputația ta, succesele tale. Pe tine, numai pe tine. Te-ași iubi și cu o mie de defecte. Dar să știi că ași suferi pentru fiecare. Tu mă poți ucide. Am nevoe să cred în tine, nu să-ți admir literatura.

Nathan îi găsi alături.

După masă, Catul Bogdan intră în biurou să-și revadă capitolul, lăsând-o pe Luli cu Nathan. Aducea cu el o ușoară teamă de Luli și amintirea unei clipe de umilință, simțindu-se oarecum descoperit în fața ei, cu toate că gândul că Luli poate fi geloasă îi dăduse o mândrie compensativă, dar pe un alt plan. Nu uitase complect, defecțiunea scriitorului. Poate că o stima mai mult pe Luli, descoperind-o lucidă, dar această luciditate care nu-i mai venea de la Nathan, ci de la Luli, îi dădea iarăși un ușor recul, o alarmă, o dorință de-a fi singur, de-a fugi, de-a se închide.

Nathan își bea încet cafeaua, fumându-și pipa, cu aceiași grijă de-a o feri de fum pe Doamna Luli.

— Spune-mi, Nathan, toți scriitori sunt va-. nitoși?

— Doamnă Luli, nu mă pot atinge de argintul Sultanului.

— Asta echivalează cu un „da“ circumspect. Nathan zâmbi.

— Altăceva, Nathan, dar te rog, sincer, deschis, frățește...

Nathan plecă fruntea adânc, glumeț numai prin gestul oriental al m.ânii puse pe piept. — Dacă l-ași admira pentru tot ce scrie, crezi că m-ar iubi mai mult?

— Ați avut o discuție?

— Ușoară, fără de importanță.

— Cu subiect... literar?

— Cu divergențe?

— Și cu împăcare?

IONEL — Doamna Luli, nu știi să minți.

— Nu știu.

Nathan oftă.

— Omagiul meu plecat, Doamnă Luli. Dar eu nu sunt scriitor.

— Nathan, scrisorile admirative primite de scriitori, le fac într-adevăr plăcere?

— Calule, îți place ovăzul?

— Oricum ar fi?

— Doamnă Luli, cine se mai uită la forma mânilor care aplaudă?

— Și dacă-s frumoase?

— Doamnă Luli, dă-mi voe să le sărut pe acestea.

Și plecă.

III

Corespondența venea între unsprezece și douăsprezece. Factorul poștal suna la ușa de dinfață, și dacă nu erau și scrisori recoman- date, lăsa pachetul cu ziare, reviste și scrisori în cutia de lângă ușă. De-acolo îl ridica Haziaica, distribuind corespondența după adresă în biuroul stăpânului, sau în salonașul lui Luli.

De câteva zile însă, Haziaica sosea odată cu Luli, după ce se auzea soneria tipică a dimineții. Luli aștepta sus în antret ridicarea corespondenței, controlând-o parcă. Ceiace o făcu deîndată circumspectă pe Haziaica. Nu

LU U S LE1 era numai femee, dar și orientală pe de-asupra, adică de câteva ori femee. Așa că după câteva zile, Haziaica începu să escamoteze în lungile ei buzunare de gospodină, plicurile adresate lui Catul Bogdan, care aduceau a mână de femee.

— Duduiță scumpă și iubită, mata n-ai nimicuța.

— Ș-acolo ce-i? o întreba Luli.

— Poftim, vezi și mata.

Și-i întindea ziarele, revistele, plicurile galbene sau albe, venite dela autorități,păstrându-le pe celelalte în buzunarul contrabandei. Și numai după ce Luli se retrăgea în salonaș, Haziaica venea în biuroul stăpânului scump și drag, complectând corespondența primită.

Catul Bogdan era atât de deprins cu intrările și eșirile Haziaicei, încât nu le mai înregistra: le considera ca și pe tic-tac-ul pendulei: ceva de acolo. Așa că nu observase această aducere în rate a corespondenței.

— N-ai mai primit nimic? îl întrebă Luli.

— Ba da. Uite, dacă te interesează.

Și îi dădu câteva scrisori primite dela fete și femei necunoscute.

— Cine ți le-a adus?

— Haziaica.

Luli avu o ușoară încruntare a sprincenelor, și îndată, o tresărire de desgust. Pricepuse, Pricepuse că și pentru Haziaica, ea și cu el erau doi, — și că ea ori alta, tot una era pentru Haziaica, devreme ce stăpânul era unul și același.

Aruncă o privire pe scrisori.

„Maestre!

„O necunoscută vă aduce prinosul...”

Alta: „Mult admirat și iubit scriitor, sunteți ca o icoană la căpătâiul unei femei neînțelese de mediul ce i-a fost ursit...”

Alta: „Poate că e banal să te adresezi astfel, ca anonimă din massă, unui scriitor ilustru!? Dar un ce tainic și neprihănit mă cheamă...”

Alta: „Am șaisprezece ani. Ți-ani sorbit ca nesaf cărțile în cari esplici dragostea care e visu și idealii arzător a tuturor fetelor..A

Alta: „Știi tu ce înseamnă portretul tău pentru, mine?? Ochii tăi mă privesc...”

Catul Bogdan zâmbea privind-o pe Luli.

Renunțând să mai citească, Luli i le dădu îndărăt.

— E trist.

Vroi să o sărute. Se scutură, împotrivindu-se.

Catul Bogdan o urmări cu ochi în care mândria, răsfățul, dragostea și hazul, apăreau pe rând. Într-o mână avea scrisorile. Privi spre mână, apoi din nou spre ușa închisă după Luli, dădu scrisorile pe foc, și aprinse o țigară, zâmbind. Accesele de gelozie ale lui Luli,

L O П E L K I căpătau pentru el un sens’ exclusiv grațios și deloc dramatic. Se simțea atât de măgulitor bărbat față de împotrivirea ei de-a se lăsa sărutată.

Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de-a o cunoaște pe Luli primise și câteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite dela bărbați — studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silviei, — dovedeau dacă nu altăceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dându-le vis, gânduri, meditații, îndoeli, curaj, perspective, și uneori, tovărășia unor ființe care trăiau deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuerul unui sergent fără hoți, tusa vecinului care-și aprinde întâia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cântă la grădina publică Traviata, în timp ce două cumătre oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pânii. Altele aveau acel patetic S. O. S. al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămânii șubrezi, care-și destăinuesc ispita sinuciderii.

Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor

IONEL ’Г EODO 11 EЛ N ü pe regele, amanților. Mai toate asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebue să și o facă la fel. Adresându-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, sau măcar să-l adulmece, să-l pipăe dela distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător — în fotografii retușate, bine înțeles, — numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor virili pe calul luptei și pe-al dragostei.

Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducând din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește, cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grâu, și la porțile orașelor, — căpătând o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dându-i a înțelege printre greșeli de ortografie, că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. Însfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind că versul șchiop cu rime ca: „amantdiamant, amor-dor”, — e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.

Considerate însă în totalitatea lor, deveneau

r, O R K I. IC I un murmur al mulțimii de subt balcon. Și ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.

Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.

Dar „gelozia lui Luli le dădea un alt preț, cu toate că le denunța și mai apăsat vulgaritatea, platitudinea, oferta sexuală prin intermediul literaturii care căpăta astfel un involuntar sens de hotrie.

-- Niciodată poate nu dorise mai tare o scrisoare vrednică de o astfel de „gelozie, cu toate că știa dintr-o vastă experiență, că femeile care ar putea să scrie astfel de scrisori, tac. Tăcere, dacă iubesc pe scriitor. Tăcere, dacă-l admiră. Tăcerea: condiția calității feminine, izvorul misterului. Luna e voalul de argint al tăcerii. Femeile adevărate sunt SUrorile lunii. Dar Luli n-avea surori.

Totuși, o scrisoare primită într-o zi, adusă tot de Haziaică, îl intrigă.

Adresa: „Domnului Catul Bogdan, Iași“. Ștampila poștală: „Râșnov. Plic: oarecare. Hârtia: obișnuită. Scrisul: fin, suplu, mărunt și parcă mătăsos, ca acei cârlionți care ies de subt pălărie, tremurând în vânt ușor pe tâmpla femeilor delicate.

Iată textul:

„Totul ne desparte pe tine și pe mine: distanța, oamenii, viața și poate și destinul.

IONBL. TKODQBEANU Ți-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoțită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfășurată într-un sac ordinar și dusă pe umeri în palatul lui Cesar, fără ca nimeni să-și închipue că într-un țol purtat pe umeri, Regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.

Iată ce-ți aduce scrisoarea mea. Nu mă tem nici de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceiace-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei, fiindcă mă înfășor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăeri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige și nu știe unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor.

Cu zece ani în urmă ți-ași fi spus „Cu-cu“. Dar sufletul meu și-a pierdut glasul copilăriei. Știi să asculți? Auzi vântul la fereastră? Auzi păsările care pleacă și se întorc, ducând și aducând primăvara? Știi ce-i nostalgia? Privești uneori pe fereastră fără să vezi nimic? Sunt pe acolo și într-acele, fără ființă, o apropiere și o îndepărtare în preajma ta.

Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund.

Acest „L“ îi dădu o bătae de inimă, fiindcă era nițiala lui Luli.

Așa cel puțin își justifică pentru sine, bătaia de inimă.

L U 11 K Ь E I

Dar imediat își dădu seamă că nu putea fi Luli. Mai dintâi era un scris cu totul opus scrisului ei. Scrisul lui Lull era atât de vioi încât se reliefa ager pe foaia de hârtie, ca rândunelele pe sârmele vitezei trenului. Aveai impresia că deodată toate literile pot zbura, lăsând foaia goală, albă.

Nu era nici scrisul lui Nathan, singurul complice posibil al lui Luli pentru o astfel de farsă.

Dar nu era farsă. Avea certitudinea emotivă - că nu-i farsă.

Cjne era ,,L“?

Cu acest „L“ în bătăile inimii, cercetă toate fetele și femeile cunoscute, pe care și le mai putea aminti.

Așa ținea în mâni și principele din poveste Condurul căzut din piciorul Cenușăresei, privind imensitatea lumii, privindu-i și miniatură.

Pierdu astfel mult timp, uitându-și manuscrisul care-l aștepta deschis pe masă.

„L“, „L“, „L“. Litera devenise dans: baletul unei Utere.

Cine putea fi „L“? „Râșnov”, preciza pecetea poștală...

Luli intră în biurou.

— Nu vii la masă? îl întrebă ea din prag. — LuU, tu ești.

Se repezi la ea cu scrisoarea deschisă.

— Tu ai scris asta.

Luli râdea copilărește. Luă scrisoarea, aruncă o privire.

— Da, eu sunt.

— Tuu?l

Era o desamăgire izbitoare în tonul și expresia lui.

— Tu nu vezi că glumesc? începu Luli după o secundă de șovăire, cu fața gravă, fără de zâmbet. Ce-i asta? Ia să văd.

Ceti scrisoarea încet, cu o dungă pe frunte. Apoi o aruncă. Văzu o mișcare enervată pe fața lui, și imediat luă scrisoare de pe covor, aducându-i-o.

— Uitasem că-ți aparține. Poftim. Păstreaz-o.

— Luli, sper că nu ești supărată?

— De ce să fiu supărată?

— Știu eu? Nu-ți fac plăcere astfel de scrisori.

— În schimb ție...

— Nu, Luli, dar fata care a scris-o, are talent.

— Daa? Fiindcă ți se închină?

— Luli, fii gentilă.

— Bine, tac, nu mai spun nimic. Poftim la dejun.

Se așezară tăcuți. După câtva timp, Catul Bogdan o privi atent pe Luli, spunându-i: — Luli, serios, e o farsă?

— Te rogi... Măcar la dejun să fim numai noi doi, fără admiratoare.

Tonul era sincer enervat. Și obrazul.

Își continuată dejunul fără să mai vorbească.

KO UK I. Б Г

— Luli, îmi trimiți cafeaua în biurou. Mă duc să lucrez.

O sărută pe obraz. Se lăsă, pasivă, făcând preparativele de cafea neagră. Dar în loc să-i trimită cafeaua prin Haziaica, i-o aduse ea. II găsi cu scrisoarea în mână. П privi trist. Apoi îi dezmierdă fruntea.

Și o scrisoare poate să mi te fure?

Luli drăguță, gândește-te și tu...

O luă în brațe, ținând-o pe genunchi.

— ...sunt scriitor. Viața, oamenii, mă interesează și altfel decât pe un oarecare. Apariția talentului e emoționantă...

— Dacă scrisoarea era iscălită Petru Dăscălescu, „apariția talentului” era tot atât de „emoționantă?”

— Sigur Luli.

Nu, — vorbi ea grav, culegându-i din ochi șovăirea.

Poate că nu, — se învoi el. Dar ce importanță are asta?

Pentru tine n-are niciuna?

Sigur că nu, Luli. Un simplu fapt divers...

— Dar „emoționant”.

Emoționant artistic.

Spune tu, — începu Luli cu ochii concentrați asupra lui; dacă la Paris, după ce ne-am întors dela Operă, m-ai fi găsit la miezul nopții trează, gândindu-mă la Serge Lifar, dansator, deci „emoție artistică”, — ce-ai fi spus?

— Nimic.

IONEL TKOПOПEЛM’

Ești convins?

— Bine, tare agreabil n-ar fi fost...

— Nu cumva Sultanul de Argint e ts Sultană?

— Luli, nu mint.

Dar spui cu dificultate adevărul, préferând să-ți fie zmuls.

Catul Bogdan oftă.

Te deranjez?

Tu, Luli?

Știu eu! Ce știu eu despre tine? Mereu descopăr.

— Luli drăguță, de ce să ne stricăm sufletul și liniștea pentru fleacuri? N-are nici-o importanță bilețelul acesta anonim.

— De ce nu l-ai dat pe foc?

II dau.

— Nu-nu. Nu vreau să-ți impun roluri. Păstrează-l. Te-a „emoționat”. Fii sincer. De ce crezi că-mi faci plăcere, amăgindu-mă? Fii tu cum ești. Te temi de mine?

— Lulil

— Știu eu? Mereu fugi. Și pentru fleacuri. Nu-mi ascunzi nimic important, desigur. Dar tendința de-a ascunde nimica, pentru nimic, îmi pare și mai gravă decât o minciună cu un scop practic. E o nevoe la tine.

— Luli, sunt om ca toți oamenii.

— Și eu trebue să fiu femee ca toate femeile?

— Tu ești Luli.

L O K E I, E I

— Ce înseamnă Luli? Certitudinea că ești iubit? Că poți dormi fără grijă?

— Luli, crede-mă, sunt dezolat. Uite ce-a eșit dintr-o prostie, dintr-o nimica toată! îmi vine să blestem biletul acesta.

— Nu blestema „emoțiile artistice”, fiindcă iar nu ești sincer.

Catul Bogdan o privea nedumerit și alarmat. Iar o simțea stăpână pe ea, dincolo de voința și dominațiunea lui, - și parcă prea lucidă, prea repede la minte, obositoare prin aceasta.

— Luli, dar la drept vorbind, tu pretinzi că scrisoarea aceasta face parte din turmă?

— Vai’ Vai! Vai! Ce vanitos ești! Cleopatra și Cesar. Ea Cleopatra, ,tu Cesar. Care-i adresa Cleopatrei?

— Luli, nu caricaturiza.

Numești tu asta caricaturizare, sau caricatură? Ai devenit oare insensibil la ridicol? Cum e posibil ca într-o scrisoare, oricum de dragoste, întâia scrisoare de dragoste, o fată, o fetiță din toată lumea, să recurgă la Cleopatra pentru a se prezenta unui scriitor care n-o cunoaște? Tu mi-ai fi scris întâia scrisoare invocându-l pe Napoleon?

Catul Bogdan râdea.

— Luli, ești o drăcoaică adorabilă. Nu-ți cunoșteam încă acușorul de împuns.

O privea într-adevăr, și cu un fel de admirație.

— Luli, ți-aduci aminte? „Buna-dimineața, buna- dimineața, buna-dimineața.

Multă vreme, Luli nu spuse nimic. Își rezemase fruntea de obrazul lui, închizând ochii. Când îi deschise, surprinse doi ochi care o adorau mult, fără să îndrăznească s-o tulbure. II cuprinse cu mânile, sărutându-l pe ochi, pe frunte, pe gură, până când îl lăsă fără suflare, cu capul răsturnat pe spetează. Apoi sorbi o înghițitură clin cafeaua lui, privindu-l pe subt gene.

— Știi de ce beau din cafeaua ta?

— Fiindcă-ți place.

— Nu. Ca să văd dacă nu-i otrăvită.

— Otrăvită! De cine?

— De mine.

— De Luli! Și pentru ce mă rog?

— Fiindcă era odată un Sultan de Argint care...

— Atunci de ce-ai mai băut?

— Eu întâi, — îi răspunse ea cu ochi solemni.

Dar râdea.

— Luli, ești o mare actriță.

— Mai mare decât crezi.

Seara la masă, Luli-i istorisi lui Nathan, neutru, primirea scrisorii.

— Ai dat-o pe foc? îl întrebă ea inocent pe Catul Bogdan.

— Nu. A rămas pe biurou.

— Arată-i-o și lui Nathan: să vedem ce spune.

1.0 H EL E l

Nathan o ceti lung, cașicum ar fi fost scrisă în sanscrită. Patru ochi îi urmăreau fața, fără să descopere însă nici-o expresie.

După, ce, însfârșit, o isprăvi de cetit, o puse deoparte, aprinzându-și pipa, părând că a uitat că lectura avea sensul unei consultații, nu al unei informații, — poate chiar și al unui arbitraj.

— Bine, Nathan, nu spui nimic? Sau ești și mata sensibil la „apariția talentului?”

— Vroiați să știți la ce mă gândeam?

— Nu, Nathan, la ce gândești despre scrisoare.

— îmi făceam o socoteală, vorl bi Nathan fără zâmbet. Spune: „Cu zece ani\ în. «Urmă ți-ași fi spus Cu-cu“. Spune ea. Combinând această mărturisire cu anonimatul pe care ține’, să-l păstreze, vom deduce că doamna are cel puțin patruzeci de ani. Iar dacă e domnișoară, cu atât mai rău...

— Nathan, are sau n-are talent?

— Doamnă Luli, fetele bătrâne nu mă interesează.

După masă, când rămase singură cu Nathan, Luli care nu mai insistase în timpul mesei, îl întrebă din nou:

— Nathan, are talent?

— Și dacă are?

— Are?

— Are, dar e urîtă, — oftă Nathan.

— De unde știi?

Nathan avu o scurtă șovăire neliniștită. Apoi se aplecă spre Luli, șoptindu-i confidențial:

— Eu sunt.

— Cine? „L“?

— Da, „L“. Am și eu dreptul să fiu o femee urîtă.

Luli tăcu, privindu-l lung.

— Nathan ești un prieten extraordinar...

IV

Scrisoarea aceasta nu-l obseda, dar când și-o amintea, uneori chiar în prezența lui Luli, avea ca o atingere pe inimă, pe care o cunoștea și din experiența scrisului: era semnul că a apărut un personaj nou, că există. Acel „L“, adică acea „L“ exista. Era o mască. Dar subt mască era un obraz. Și deseori se gândea la acel obraz necunoscut. Dacă era singur, mișcarea spre acel necunoscut, se putea numi vis. Sau mai degrabă, tendință de-a reconstitui figura unei apariții care te-a emoționat în timpul somnului. Masca era catifelat intim, ca o închidere de ploape.

Căutarea zadarnică a fetei sau femeii care se numea „L“ era un drum în el, adică devenise astfel.

Dar dacă se gândea la scrisoarea în prezența lui Luli, se ascundea ca cineva care fură, simțindu-se vinovat, fără vină.

— La ce te gândești?

— Știu cu... la nimic.

„Nimicul” însă avea inițială „L“. Și răspunsul la întrebarea lui Luli era o minciună. Deși poate că „minciună” e un cuvânt prea brutal pentru o astfel de nuanță imponderabilă. Căci în fond se gândea la o femee care nu exista decât printr-o simplă inițială. Își clasa emoția, fracțiunea de emoție, între emoțiile literare. „L“ devenea vecină cu Odette-a lui Proust, cu Irena lui Turgheniev, cu fetele lui Galsworthy, cu Madala Gray a Clemence-ei Dane, — fum. Mai mult ficțiune decât realitate. Acel parfum de fân în lumină de lună, al fetelor din paginile cărților.

Aștepta totuși cu o depășire de simplă curiozitate, poșta zilnică. Se întâmpla ceva în univers, departe de el, care-i interesa inima. Posibilitatea să-i mai vie o scrisoare de-acolo, dădea lumii de afară un accent de frăgezime și mister, pe care-l avusese într-un an — parcă îndepărtat — Galațul teilor înfloriți, și care mai apoi devenise Luli și numai Luli pe mările din jurul Europei și în casa din Fundacul Vechi.

Dar Luli era soția lui: o realitate, o certitudine, o adorabilă realitate sigură.

Pe când „L“ era inițială necunoscutului. Dar nu mai venea nici o scrisoare, deși o aștepta în fiecare zi, ne mai putând lucra concentrat între unsprezece și douăsprezece, ora când sosea factorul. Auzea soneria — dar nu îndrăznea să fugă la ușă. Întârzierile I-Iaziaicei збa

lONF.J. ȚEODOREANU de-a-i aduce corespondența, îi dădea o nervozitate inexplicabilă pentru Haziaica. Ea însă nu știa că timpul măsurat cu bătăi de inimă, face din zece pași un drum care nu se mai sfârșește.

Renunțase să mai spere. Regreta, dar era și mulțumit. Câștigase în schimb două lucruri: o nouă curiozitate pentru lumea exterioară, exact impresia pe care ai avea-o știind că între stelele pe care le privești noaptea, ar fi și una locuită de cineva care te cunoaște și care poate te urmărește de acolo. Cerul acestei stele ar căpăta un sens emoționant intim. Apoi mai câștigase liniștea de-a nu mai fi constrâns să-i ascundă ceva lui Luli. Deci, mormântul închis al unei neliniști.

Surpriza și neliniștea deveniră cu atât mai mari într-o zi, găsind la Universitate un plic cu scrisul cunoscut: „Domnului Profesor Universitar Catul Bogdan, Facultatea de Litere, Iași“. Își făcu dintâi cursul, cu efort, având certitudinea că dacă ar fi cetit înainte, scrisoarea, n-ar mai fi putut să facă nici atât. Apoi luă o sanie și se duse la Copou, tocmai în fund, dincolo de Școala Normală. Cașicum ar fi avut o întâlnire. Acolo opri sania, și ceti printre fulgi:

„Ani visat azi noapte un șes înflorit CU o cărare la mijloc și o piatră tnare la capăt, o piatră netedă și albă, lucind în soare. M-arn încercat în joacă să o dau la o parte. Apoi înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din

L O It K L E I loc. Mișunau gândacii și viermii subt piatra albă. Și îngrozită, m-am deșteptat din somn.

Mi-e inima sură ca o minge de sare lucrată în ocne. Cine nu cunoaște truda și setea închise într-un bulgăre de sare, să stea laoparte.

Lorelei11.

Era ceva halucinant în tăcerea câmpiei și a cerului închizând între două valve spațiul cu fulgi.

— Lorelei?...

Legenda Rhinului i-o îndepărta și mai mult decât simpla inițială de până atunci, deși, în schimb, o frază a scrisorii i-o apropia atât de tare încât parcă-i auzea glasul, sințindu-i și respirația de după plâns: „Cine nu cunoaște truda și setea închise într-un bulgăre de sare, să stea laoparte”. Erau vorbe de după plâns. Glas scoborît de fată care-a plâns. Obrajii roși. Buze ușor înăsprite. O mânie cu lacrimi: „Să stea laoparte”. Și o mândrie care parcă deschidea ochi negri: „Să stea laoparte”.

Ningea necontenit asupra săniei oprite în plin câmp pustiu. De unde-i venea impresia de vară?...

Cine era Lorelei? Bătrână? Toți fulgii aveau o sclipire de pietre albe subt care nu era nimic.

Judecata lui Nathan îi apăru grosolană și abjectă.

Lorelei era tânără și frumoasă. Acest parfum venea din vorbele ei.

Unde? În care oraș? La fereastra cărei case? Lorelei... Blondă? Numele era blond ca teii înfloriți. Teii, teii de-atunci... Și deodată se gândi la Luli.

O dori cu atâta panică, încât strigă birjarului:

— Mână repede.

Ascunse scrisoarea, fără să știe ce va face cu ea. Mai devale de Universitate, îl întâlni Pe Nathan. Opri sania.

— De unde vii la ora asta? îl cercetă Nathan, suindu-se.

— Sărut mâna la coconaș Nathan.

Catul Bogdan se jenă să mintă în auzul muscalului întors cu fața spre ei.

—Am făcut o plimbare, după curs. Mă cam durea capul.

— Fără de doamna Luli?

Nu răspunse. Dar făcu semn birjarului care pornise spre casă, să întoarcă, luând-o la vale. II opri la o florărie din centru. Cumpără iar toate florile vrednice de Luli, dând drumului spre casă, prin fulgi și iarnă, un ciudat parfum de vară, care-l ducea spre Luli și cu vorbele lui Lorelei.

Luli îl aștepta la ușă, cașicum ar fi fost îngrijorată. Îi puse dintâi florile în brațe, sfâșiindu-le hârtia de matasă în care erau înfășurate. Luli le primi fără să zâmbească.

— Unde-ai întârziat?

— M-a durut capul și am fost cu sania până la Copou.

— De asta nu te-am întâlnit!

— M-ai căutat?

— N-are nici-o importanță. Am făcut o plimbare. Nimic nou?

— De ce?

— Ești preocupată, fără chef... Nu-i fi răcit cumva?

— Fii liniștit. Nu sunt bolnavă... Nathan, te rog, iartă-mă. Mi se pare că nici nu ți-am spus bună seara. Dă-mi voe să te împodobesc cu o garoafă.

— Și pe mine nu? întrebă Catul Bogdan desbrăcându-și blana, în timp ce Luli trecea tulpina unei garoafe roșii prin cheutoarea butonierii lui Nathan.

Îi dădu și lui o garoafă. Și fără să mai prelungească dialogul de lângă ușa de intrare, se urcă pe scări înaintea lor, invitând-o pe’ Haziaica să servească masa. Se aduna cu încetul în jurul lor o atmosferă de constrângere. Nathan istorisea ceva, știind că nimeni nu-l asculta; și el se gândea la altceva. Luli se ocupa exclusiv de masă și serviciu? Catul Boddan nu vorbea; mânca enervat, aruncând Haziaicei priviri ostile, de câteori îi auzea glasul dulceag. Primirea pe care i-o făcuse Luli îi luase dintr-odată elanul spre ea, adus de la Copou într-o clipă de panică penitentă. Nici măcar nu-i mulțumise pentru flori. Simpla împrejurare că se plimbase puțin fără de ea — plimbare care avea în versiunea lui un caracter medicinal, nu recreativ — nu justifica o astfel de primire, un I astfel de ton. Lull se comportase cașicum ar i fi știut despre existența scrisorii din buzunarul lui. Dar n-avea de unde să știe, nici de ce să bănuiască. Astfel că răceala ei era nedreaptă. Îi făcuse un fel dc „scenă de menaj“, prelungind-o, și pe de-asupra în prezența lui Nathan. Pe nesimțite, enervarea lui creștea surd, autorizată de o logică falșă. În loc să se simtă vinovat față de Luli — fiindcă de data aceasta îi ascunsese efectiv ceva — se socotea nedreptățit, ofensat, pentrucă deși venise cu flori și cu dorința de-a o avea pe Luli în brațele lui, ea îl primise rece. În schimb, sufletul împresurat de iritări nervoase, își găsi de câteva ori refugiul subt ninsoarea de la Copou, în vorbele lui Lorelei. Hotărît, era exclus să „le“ arate scrisoarea: lui Luli și lui Nathan. Îi cuprindea fintr-același plural ostil, fiindcă îi simțea în stare să o critice și pe aceasta, caricaturizând-o, strâmbându-i înțelesul, dându-i interpretări sarcastice. Ocrotea și cu o duioșie întristată prezența lui Lorelei hulită de ceilalți, întrucâtva victima lor.

După masă se retrase în biurou, așteptându-și acolo cafeaua, aplecat numai de formă asupra manuscrisului. Având preocupări străine de literatură, uită de cafea. Dar după un timp, o nouă țigară aprinsă îi aminti absența cafelei. Parcă trecuse prea mult timp decând o aștepta. Se duse în sofragerie: stins, nimeni. De asemeni în salonaș .Deopotrivă în etac. Luli nu era nicăeri. Sună lung, dând vibrației mânie.

Haziaica apăru gâfâind.

— Unde-i duduia?

— A eșit cu domnu Nathan.

— ...Bine. Pleacă.

Era umilit, furios și îngrijorat. Așa ceva nu i se întâmplase niciodată. Se uita cu mirare la cuerul gol. Într-adevăr, blana lui Luli nu era. Eșise la plimbare cu Nathan, fără să-l anunțe măcar. În timpul nopții. Unde? Poate că se duseseră la un cinematograf. Se plimba prin casa pustie cu pași repezi, fără astâmpăr, privind pe rând toate pendulele și ceasornicele care enervau tăcerea cu toaca lor sarcastică. Mai bine de două ceasuri se plimbă prin casă, scoborându-se uneori la ușa din față, deschizândo, eșind afară cu capul gol: nimic. Fulgii cădeau pe Fundacul Vechi ca în Pohod na Sibir. Fiecare zgomot îl făcea să tresară. Aprinse pe rând luminile în mai multe odăi, ca să alunece parcă tăcerea odată cu întunericul. Dar luminată, tăcerea devenea și mai pătrunzătoare, lumina electrică exaltând-o parcă.

În sfârșit, auzi pași care scârțiau prin zăpadă. Năvăli spre ușă, deschizând-o cu violență, zmulgând-o aproape.

— Slavă Domnului că te văd, Luli. De când te aștept!

— Mă așteptai? Noapte bună, Nathan. Mulțumesc.

— Luli, de ce-ai plecat? o întrebă el rugător, scoțându-i șoșonii.

— Aveam nevoe de aer.

Își culcă obrazul pe genunchii ei.

-— Luli, fii bună cu mine.

— Și tu?

— Eu sunt bun.

— Milă?

— Dragoste.

Luli porni spre salonaș. Catul Bogdan o urmă.

— Luli. spune, de ce ești supărată?

— Tu nu știi?

— Fiindcă m-am plimbat singur?

— Mă supăr eu fiindcă stai singur în biurou ceasuri întregi? zile întregi. Ți-am cerut eu vreodată să-mi ții de urât?

— Atunci?

II privea cu ochi atât de pătrunzători, încât se simți iar dominat, intimidat, supus.

— Am primit încă o scrisoare.

— Da? Interesantă?

— Luli, fii drăguță...

Îi întinse scrisoarea, scoțând-o din buzunar, cu o strângere de inimă și pentru Luli și pentru Lorelei. Dar Luli i-o dădu îndărăt, fără s-o cetească.

— Păstreaz-o. E a ta.

— Luli, n-am nimic de ascuns. N-am nici o vină.

— Mi-ai fi arătat-o?

— Sigur.

Sigur? Sigur?...

зaв

1.0 RE 1, E!

— N-am vrut să ți-o arăt față de Nathan. După aceia ai plecat. Crede-mă, Luli.

Luli respiră lung.

— lartă-mă.

I se umpluseră ochii de lacrimi. Catul Bogdan o luă în brațe, simțind-o ostenită, moale, copilărește încrezătoare în trupul lui bărbătesc. Și el era foarte ostenit. Deși o adăpostea în brațele lui, amândoi erau parcă pe-o margine de drum lungă, rezemându-se unul de altul, istoviți deopotrivă.

S-auzea numai focul din sobă, și la fereastră, ca o mătasă veche, foșnetul uscat al ninsorii.

Luli parcă se deșteaptă din somn, ștergându-și ochii. Apoi zâmbi, dezmierdând cu obrazul ei obrazul de alături.

— Îți mulțumesc pentru flori. Mai ești supărat?

— Nu, Luli, nu. Niciodată nu pot fi supărat pe tine. Te iubesc, Luli, o strig în fața lumii întregi. Nu simți, Luli, cât de mult te iubesc? Ce nevoe am de tine? Uite, de când ai plecat de acasă, nu mai eram om, nu mai puteam face nimic. Simțiam că înebunesc dacă nu vii...

— Drăguțule, drăguțule și bunule, atunci de ce nu ești deschis cu mine? De ce te temi de mine? De ce nu-mi spui drept? De ce fugi? De ce te ascunzi?

— Știu eu, Luli. Omul e un țesut de contradicții și absurd.

— Și când iubești?

— Mai ales.

— Atunci eu de ce sunt altfel? De ce nu-ți ascund nimic?... decât dragostea mea...

— Mi-o ascunzi? zâmbi el.

— Uneori...

— Luli, tu ești Luli: unică.

— Unică I oftă Luli. Adică singură.

— Nu, Luli, doi. Suntem doi, alături, împreună, strânși și striviți într-aceiași mână dulce și năpraznică.

— N-ai răcit cumva?

Nu. Nu te speria. Am fost de câteva ori afară cu capul gol, și strănut. Nu-i nimica.

— Ai fost afară? Cu capul gol? pentru mine?

—- Da, Luli, de ce?

Abia izbuti s-o prindă lângă scară. Voia să se ducă afară să stea cu capul gol în ninsoare, drept pedeapsă. Cu greu izbuti să o facă să renunțe. O aduse de acolo în brațe, dar complect transformată. Era numai în jurul lui și pentru el, supusă, devotată, neștiind ce să-i mai facă. Îi pregăti cu mâinele ei un ceai fierbinte cu rom; îl puse în pat cu deasila: îi dădu aspirină, îi făcu masaj I cu alcool pe creștetul capului, legându-l cu un turban, înteți focul în sobă, și numai după ce-l văzu la adăpost, doftorit și liniștit, se odihni, stând lângă el pe marginea patului, gata să-l vegheze toată noaptea.

— Vrei să-ți cetesc ceva?

— Nu, Luli, pe tine te vreau, Altă carte nu-mi trebue.

Începu să se desbrace repede, apărând din ce în ce mai ispititor sprintenă, pe măsură cc hainele cădeau de pe ea. Trupul ei incomplect despârlit, avea palori aurii de miez de banană coaptă, dând celui care-l privea cu ochi lucioși, nevoia să muște și fiorul acestei pofte.

Dar Luli stinse lumina, continuând să se desbrace prin întuneric, abea zărită dincolo de aleia de rubin a jarului din sobă.

Când o avu alături, lipită de el ca apa vie de malul stâncos, o întrebă pe pragul cufundării în noapte:

— Luli, de unde știi tu când îți ascund ceva?

Luli oftă adânc.

— Cum să nu știu când trăesc numai în tine?

V

Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, ași fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfâșiate, dându-ți ultima ei picătură.

De ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale ași fi călcat pe șuerul mor fii mele, aducându-ti-o să-i închizi ochii.

Dar la poarta casei tale veghează dragostea, și mi-aт tras pașii înapoi ca la eșirea cu icoană din biserică.

Cânt răgușit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile orașelor

/У noastre, în mizeria frumuseții lor cu ochi nediteranieni.

Cânt cu mâna întinsă subt cer ca odinioară cei neîmpăcafi la răspântii de drum: ascultați voi tofi bucuria și durerea mea.

Lorelei.

Casa din Fundacul Vechi era plină de ghiocei și toporași. Prezența lor era proaspătă ca întâia apariție a lui Luli în casa din Fundacul Vechi.

Luli ședea acum la fereastră, cu paltonul pe umeri, privind cerul, așa cum privise jarul la gura sobei o iarnă întreagă, în același salonaș, unde odinioară o mamă își aștepta moartea alături de copilul ei.

Afară, grădinarul desbrăca trandafirii din hainele de iarnă. Mirosea a pământ răscolit. Florile erau pe-aproape: zâmbeau ca fetițele îmbulzite după o ușă, așteptând să năvălească pe covorul bunicilor.

Zborul cocorilor și al rânduneleloi’ trecuse peste somnul caselor, venind din marea călătorie cu un cer de culoarea mărilor meridionale.

Soarele răsărea cu proră de aur și apunea cu pânze de purpură.

Cornul înflori galben ca malaiul în mâna unei țărăncuțe cu ochi albaștri.

Într-o noapte, zarzării răsăriră uzi din fundul unei mări, aducând în brațe faguri de mărgean trandafiriu. Din urmă îi ajunseră și

I. O R K L И I piersicii cu brațele pline de șiraguri de mărgean aprins.

Abia deșteptat din somn, pământul își îmbrăca hainele de dans.

— Doamnă Luli, cred că ar trebui să plecați.

Stăteau împreună pe terasă. Aurul nou al soarelui își recăpătase întâia căldură de primăvară. Catul Bogdan era la Universitate.

— De ce să plecăm?

— Iașul are ceva morbid. E un oraș pentru pensionari. Patria Doamnei Luli e Italia.

— Nathan, ai impresia că suntem bolnavi?

— Protestez în numele Doamnei Luli.

— Numai?

— În numele lui Tani protestează Doamna Luli.

— Îți mulțumesc, Nathan, dar aveai dreptate când mă alungai dela Iași. Am impresia că am îmbătrânit. Sunt ostenită. Nu mai am resort. Zilele trec identice. Mă scol, mănânc, stau, mănânc, mă culc și iar mă scol. Gide citează cazul cuiva care s-a sinucis scriind un bilețel în care spunea laconic: „Prea mulți nasturi de încheiat și descheiat în fiecare zi“.

— Doamna Luli, dacă nu mă înșel, n-a împlinit încă douăzeci și patru de ani?

— Te înșeli, Nathan, având dreptate. Ași fi încântată să cochetez cu bătrâneță la douăzeci și patru de ani neîmpliniți. Dar nu-mi mai simt vârsta ca o realitate decât în oglindă, și încă...

— Doamnă Luli, primăvara deprimă mai tare decât toamna.

— Oare?

— Sigur.

Luli zâmbi potolit.

— Ai devenit soră de caritate, Nathan. Înainte aveai numai un pacient, acum ai doi.

— Soră de caritate, nu. Frate pur și simplu.

— Nathan dragă, nu știu unde am cetit, poate că într-un roman rusesc, ceva cam așa: „Nu poți pleca din tine însuți”.

— Dar acest „tine însuți” e variabil. Poți schimba o odae punând o floare, deschizând o fereastră, — dar un suflet...

Soarele apunea. Luli se ridică, întinzând mâna lui Nathan care i-o sărută plecându-se adânc.

Și intră în casă după Luli, făcând o reflecție pe care i-o sugerase umbra sa: „Cyrano își vedea nasul; umbra mea depășește pesimismul nasului lui Cyrano”.

De un timp, prezența primăverii la ferestre făcea din bucuria vieții ceva exterior casei din Fundacul Vechi, cu toate că de câteori se întorcea de la Universitate, Catul Bogdan umplea casa de flori, fără să fie fățarnic. O iubea pe Luli și n-o înșela. Nu se uita la nicio femee cu dorință în ochi, nedorind înniciuna ceva ce n-ar fi găsit în Luli. Fără să-și fi pierdut prețul pentru inima și mintea lui, Luli parcă-și pierduse unicitatea. Nu împărțea nimic cu Lorelei care dealtfel nu era decât un nume și un cântec nevăzut la ferestrele primăverii. Dar exista și Lorelei ca o prelungire emotivă a lui Luli, dincolo de strictul contur al ființei ei.

Luli. Lorelei. Sunet. Ecou. Același lucru și totuși altceva. Pe Luli o vedea și o avea; pe Lorelei o căuta fără de speranță și poate că nici voința de-a o găsi. Lorelei era un semn al necunoscutului.

Dar se întâmpla ceva curios. Până atunci o socotise pe Lull ca o primejdie — involuntară, desigur — pentru libertatea sufletească pe care i-o cerea scrisul. Din acest punct de vedere se apăra oarecum de fericirea de-a fi lângă Luli, închizându-se în biurou, și uneori și în migrenele reale sau simultane, ca într-un refugiu sigur.

Dar tocmai în biurou era acum mai alături de l.orelei. Și ea îl împiedeca să scrie, limitându-i cu o emoție libertatea minții, neatârnarea ei. Totuși, de această prezență nu se ferea, nici nu se apăra. Și-n sufletul lui, Lorelei era tot un cântec nevăzut de la fereastră. II asculta, având parcă nostalgia unei plecări. Unde? Nicăeri. Dar niciodată nu mai era singur în el, nici sigur. Parcă aștepta. Avea sufletește acele tresăriri pe care le ai când aștepți apropierea unui pas, la sunetul oricărui alt pas.

Nu-i mai arăta lui Luli scrisorile lui Lorelei, având certitudinea că izbutește să le treacă SfiC,

lONKtj TEODOUEANl!

neobservate. Luli nu-l mai întreba, nu-l mai cerceta, acceptând vorbele și explicațiile lui, fără să le provoace, ca și florile pe cari i le aducea de câteori se întorcea din oraș. O simțea pe Luli mai pasivă, mai potolită, uneori parcă și melancolică, dar evita explicațiile, preferând s-o răsfețe, s-o iubească, să fie cu ea numai bun, numai gentil, fără nervi, fără curiozități apăsate.

O singură dată numai, Luli îl întrebase:

— Cum merge romanul tău?

- - Lucrez încet. Am un subiect tare greu.

De atunci nu mai vorbiseră nimic despre literatura lui. Dealtfel, vorbele lui cu Luli erau de suprafață, deși foarte afectuoase. Glumea cu ea, comenta pe alții, uneori în treacăt și câte-o lectură recentă, căutând mai ales să provoace, alături de ea, alintările dragostii și gemetele ei. Despre ei, nimic. Cașicum alipirile trupești — pasionate — și conviețuirea fizică în același decor, ar fi făcut inutilă discuția despre ei, împărtășirea de gânduri.

Se adunau mari tăceri, și prezența lor solemnă de ghețari, aducea clipe de panică parcă, dar îndată învinse de veselii improvizate, așa cum orchestra de pe vapoare cântă mai însuflețit în ceasurile de primejdie, ca să înșele călătorii.

În fond însă, Catul Bogdan nu se temea,

Lull o iubea: era fiindcă n-avea de ce. Pe Luli sigur. Iar Lorelei nu era o primejdie: apărea în viitor ca ceva lăsat în trecut. Nu putea să

Ь O R И I. E I o uite, deși n-o cunoscuse și nici nu spera, Așa că tot ce-i venea dinspre ea se revărsa asupra lui Luli, lui rămânându-i numai o nostalgie resemnată.

De câteva ori, Nathan îl vizitase în biurou, sugerându-i călătorii în străinătate.

— Dintâi să-mi isprăvesc romanul.

-— Ai tot timpul până la vară.

— Știu eu...

Ciudat! Nu-i venea să plece în străinătate numai cu Luli, și din cauza scrisorilor care-ar fi putut să vie în urmă. Hotarele României erau și ale lui Lorelei. Se simțea bine în țară.

Plecarea în străinătate cu Luli, oricât de ispititoare, îl îndestula mai puțin, știind că acolo nu-i Lorelei. Subt soarele străinătății, Luli parcă și-ar fi pierdut umbra care o întregea complex, fără să i-o înstrăineze.

Nathan era în greu impas. Luli nu-i spunea nimic, dar nici nu-i ascundea obrazul adevărat c-un început de paloare.

De la Catul Bogdan nu putea afla nimic, și nici nu putea să-i mai reproșeze ceva, fiindcă n-avea ce: decât întristarea lui Luli. Dar prin viața lui actuală, Catul Bogdan n-o mai ocolea pe Luli ca odinioară, la începutul romanului. O întovărășea mai mult, făcea și plimbări cu ea, uneori se duceau toți trei la teatru și la cinematograf. Așa că Nathan, cu toată calitatea ochilor lui, nu izbutea să descopere figura mărgăritarului, simțindu-i numai matitatea treptată, sleirea sură,

Dar Nathan nu se mărginise numai să vadă și să audă ceiace se întâmpla în casa din Fundacul Vechi. Atribuind lui Luli acel dar de devinațiune intuitivă, grație căruia o femee autentică poate simți ceiace vine, fără să fie informată,— îl spionase pe Catul Bogdan, călcându-și pe inimă legea discreției pe care-o respectase totdeauna. Și nu aflase nimic. Nu descoperise nici-o femee clandestină în viața lui Catul Bogdan. Poate că tocmai de asta, teama lui Nathan sporise. Frica pe care-o ai într-o cameră goală cu ușa zăvorită și ferestrele luminate de soare, e mai lăuntrică și mai chinuitoare decât frica de hoți într-o casă întunecată.

Mereu nu se întâmpla nimic, și mereu Doamna Luli avea mâni de călugăriță fără de mătănii și carte de rugăciuni.

Mintea lui Nathan, mereu neliniștită și mereu iscoditoare, cercetase și gândul unei boli încete. Dar nu putea surprinde nimic care să anunțe boala. Nu îndrăznea s-o întrebe pe Luli, dar de câteva ori, pornind dela literatură, Nathan orientase discuția spre boli.

— Nathan, știi ce cred eu? Să nu râzi! Că numai sufletul deschide ușa bolilor. Adică nu. Mai exact: că bolile intră când sufletul uită să închidă ușa, sau se desinteresează de ea. Las laoparte accidentele. Acelea-s hazard ca în toate cele. N-am dreptate?

Astfel de gânduri în mintea lui Luli care nu împlinise încă douăzeci și patru de ani, dădeau

L o r< I. E I lui Nathan mai multă melancolie decât boala incurabilă a sluțeniei.

Dealtfel, mai toate discuțiile lor din ultimul timp, se aplecau spre moarte, spre viața judecată, nu trăită, — cașicum amândoi ar fi făcut pe terasă cură de aer și de soare la un Davos oarecare al unei altitudini alpine.

Într-o zi Nathan veni cu o nouă sugestie.

— Ce mai face domnișoara Gabriela Nei?

O cunoscuse la nunta lui Luli.

— E profesoară la Brașov. Ți-aduci aminte de ea?

— Să uit eu pe cineva din alaiul Doamnei Luli! Se poate? Ce-ar fi dacă am răpi-o Brașovului?

— Ar fi foarte bine. Dar e greu...

Luli începu să râdă, privindu-l pe Nathan.

— Nathan, tu și Gabriela ați fi o pereche perfectă.

— Doamnă Luli, protestă Nathan; nu mă gândesc la mine.

— Dar am eu dreptul să mă gândesc la prietenii mei.

O clipă, tăcură amândoi, ușor jenați, fiindcă și unul și altul își amintiră unul pentru altul, rasa lui Nathan, și toate reculurile penibile, inerente unei astfel de discuții. Dar Luli se grăbi să repare.

— Nathan, în timpul școlii nu poate veni. Dar o invit de Paști. Mi-ai dat o idee foarte bună. O aducem și pe ea pe terasă și începem un taifas...

Nathan sperase altceva pentru Luli decât un „taifas”. Dar tăcu, mulțumindu-se deocamdată și cu atâta.

La masă, Luli îl întrebă pe Catul Bogdan:

— Vrei s-o invit de Paști pe Gabriela?

— Vai, Luli, e nevoe să mă mai întrebi l Tot ce-ți face ție plăcere... Dar unde stă Gabriela?

— Nu știai? La Brașov.

VI

„Rămas bun.

Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis.

Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână și am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear.

Mi-e sufletul ca tufișul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care-au încununai odată fruntea lui Hristos.

A trecut o ploaie de primăvară șl s-a țesut în zare brâul frânt de mătasă al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul și mă duc.

Lorelei".

Catul Bogdan rămase cu ochii uzi după lectura acestei scrisori: a zecea. Ultima. Chiar dacă n-ar fi fost decât un poem cu zece file, nu renega umezeala care însoțea pe prag de gene plecarea lui Lorelei. Era trist. Poate că poemul era un epitaf real. Poate că dispărea o viață anonimă, dar atât de legată de inima lui, încât ochii o plângeau fără s-o fi privit ’ vreodată.

Era singur într-o cancelarie a Facultății de Litere. De afară și dinlăuntru venea zvon de glasuri tinere. Primăvara era în zilele gloriei ei, trecând din zi în zi, din cer în cer, cu lumini pe subt cupole de soare ca o tânără împărăteasă bizantină.

„Rămas bun...“

Aveau din nou să înflorească teii: Rămas bun.

Aveau să vie zilele de vară: Rămas bun.

Sufletul cobora treptele melancoliei, ducându-se spre mările amare care bat ultima treaptă a palatului ei palid.

Scrisoarea îl răscolise ca o veste venită din viață, deși totul se petrecuse dincolo de viață.

Până când ultima scrisoare legându-se prin saltul amintirii cu cea dintâi, îi aduse întrebarea de atunci: „Cine?” Și cași atunci, privi cu deamănuntul scrisul și apoi plicul. Avu o mare tresărire, căci pecetea poștală spunea cu litere nete: Brașov. Întâia scrisoare purta pecetea Râșnov: localitate de lângă Brașov...

— Unde stă Gabriela?

— Nu știai? La Brașov.

Gabriela Nei?

Ea, Lorelei?

Era ultima lecție din preajma vacanței de Paști. Pluteau Floriile pe fețele tinereții din bănci, chemând poemele spre ele. Le ținu o lecție scurtă, dându-le drumul în primăvară cu un: „Sărbătorile cu bine“.

Luă o trăsură, ajungând acasă mai devreme decât de obicei. Luli era pe terasă cu Nathan. Intră hoțește în salonașul ei, căutând prin corespondența lui Luli scrisoarea prin care Gabriela își anunța sosirea la Iași. O găsi în mapă cu scrisori, la fund, o luă, aruncând numai o privire pe adresă. Mâna lui Lorelei scrisese: „Doamnei Lucia Bogdan, Fundacul Vechi, ,Iași“.

Ea era.

Lorelei trăia.

Lorelei venea.

Afară era primăvară.

— Lulil Luli!

O sărută lung pe un obraz și pe celălat.

— Ce s-a întâmplat?

— Am luat vacanță.

Luli îl privi atentă, și văzând că bucuria lui era reală, tinerească, fără de nimic simulat, — avu un inexplicabil oftat de ușurare, și veselă ca pe vremea teilor înfloriți dela Galați, îi sări de gât.

— Nathan, astăzi e o zi mare, — îl vesti ea cu tot aurul soarelui pe față, din brațele Sultanului de Argint.

— Luli, hai să ne inaugurăm vacanța printr-o plimbare.

— Unde?

— Unde vreți. II luăm și pe Nathan.

r. O ti K I. K I il-S

— Ai dat vacanță și romanului?

— Sigur. Numai ție nu. Mă duc un moment să-mi strâng hârtiile din biurou, și plecăm. Vă stau la dispoziție.

— Unde mergem Nathan? îl consultă Luli cașicum gândul ei dus în altă parte, ar fi fost incapabil să răspundă la o astfel de întrebare străină de ceeace o absorbea.

o întrebare.

— Dă-mi voe să-ți pun dintâi o și eu simt că e o zi mare. Calendarul meu e obrazul Doamnei Luli. Văd că-i sărbătoare, dar nu știu cum se cheamă...

Luli medita o clipă, stăpânindu-și sacadele unei izbucniri de râs care, dacă s-ar fi pornit, ar’ fi ajuns până la lacrimi. Cu acest râs, abea învins, îl privi din nou pe Nathan.

— Dragă Nathan, am un secret...

— Doamnă Luli, — o întrerupse Nathan, după ce-i văzu lupta cu râsul; îți doresc câte un astfel de secret în fiecare zi a anului.

— Nu-nu-nu, se apără Luli. Ajunge unul’. Dar nu ți-l pot spune, Nathan, deși ești duhovnicul predestinat al unor astfel de secrete.

— Doamnă Luli, e un secret în doi?

— În două, zâmbi Luli enigmatic.

Nathan păru că cetește cu atenție un text nevăzut.

Luli avea o sclipire de râs pe față, urmărind expresia lui Nathan.

— Doamnă Luli, începu el rar, ca cineva care-i pe punctul de-a deslega o șaradă.

Nathan, chiar dacă bănuești, taci și așteaptă.

— Mi se pare că știu, dar ceeace-mi scapă e cauza veseliei de astăzi. De ce nu și eri, și alaltăeri?... Ori DoamnaLuli eo mareactriță?

Dar efortul lui Nathan de-a recapitula amintiri pentru a deslega o problemă, transmisese și lui Luli aceiași orientare. Și ea recapitulă la lumina de fulger a unei bătăi de inimă, amintiri, pentru a lămuri o îndoială atunci răsărită din vorbele lui Nathan.

Și deodată, Nathan o văzu subt ochii lui complect transformată, Albă ca bătută de brumă. Cu ochii măriți ca atunci când plutesc asupra unui țipăt care n-a pornit din buzele încleștate.

Fugi. Intră în salonaș. Se duse deadreptul la biuroul ei. Văzu corespondența prin care-i umblase cineva. Și găsi plicul scrisorii dela Gabriela, pe biurou, deși îl ascunsese în mapă cu scrisori.

Luli! Lulil Glasul lui Catul Bogdan se apropia, chemând-o.

II auzi vorbind cu Nathan.

Ei, Luli, unde plecăm?

- Mi-ai umblat prin scrisori?

Catul Bogdan șovăi numai o clipă. Glumi. — Eu n-am dreptul să fiu gelos?

Luli încercă să zâmbească.

L0KBLE1

Multă vreme, Catul Bogdan și cu Nathan își învecinară tăcerile preocupate. Ședeau pe terasă. Și unul și altul se gândeau la Luli. Absența ei și amintirea obrajilor ei albiți deodată, dădeau primăverii tristeța pe care o are când e privită de pe terasa unui sanatoriu.

Tăcerile lor se despărțiră, luând alte drumuri. Catul Bogdan nu izbutea să priceapă de ce-o invitase Luli pe Gabriela știind că-i „L“. Abea acum își lămurea reacția lui Luli, după ce văzuse întâia scrisoare. De vreme ce era în corespondență cu Gabriela, desigur că de atunci îi recunoscuse scrisul. Cea mai bună prietenă a ei!... Cașicum Nathan i-ar fi scris lui Luli o scrisoare de dragoste... un poem, dar sensul era al unei scrisori de dragoste, al unei mărturisiri. II privi o clipă pe Nathan, pe furiș, și clipa comparativă îi dădu un ușor zâmbet care-l împiedică să simtă reacția lui Luli, fiindcă Nathan era cu totul altăceva decât Gabriela. Se simțea incapabil altfel decât noțional să fie gelos din cauza lui Nathan. În fond însă, conținutul singurei scrisori cetite de Luli, nu avea suficientă consistență ca să provoace o gelozie reală. O înțepătură, da. Mai mult, nu. Păstrase scrisoarea, dar o cetise de atâtea ori, încât o știa pe dinafară. Și-o reaminti fragmentar: „Sunt între cele patru zări: răspântia lor...” „Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund”.

Atât cunoscuse Luli din scrisorile lui Lorelei: renunțarea la el, și poate mărturisirea unei devoțiuni literare, ceva mai pasionată dar și mai platonică prin expresie. Luli nu mai citise și a doua scrisoare, cu toate că i-o arătase: mândrie?... Despre celelalte opt nu mai știa nimic. Desigur însă că scrisoarea Gabrielei, dacă nu deșteptase în Luli o gelozie propriu zisă — n-avea obiect, — în schimb dăduse prietenei ei din copilărie și adolescență, accentul unei perfidii, descoperit prin surpriză. Exact impresia pe care ar fi avut-o și el, dacă Nathan i-ar fi trimis lui Luli o astfel de scrisoare, păstrându-și însă anonimatul față de Luli.

Atunci de ce-o invitase pe Gabriela la ei, știind cine-i?

Sensul exact al invitării Gabrielei, îi scăpa, deși mândria lui Luli, amestecată cu înfruntarea experienței directe, puteau să explice dorința ei de-a o avea pe Gabriela în timpul vacanței de Paști, în casa ei, alături de ea și de el.

Dar care putea fi explicația veseliei lui Luli când o anunțase că a intrat în vacanță, propunându-i o plimbare, urmată fulgerător de întristarea ei...

Văzuse că i-a umblat printre scrisori — ceiace nu se întâmplase niciodată până atunci — descoperind și scrisoarea Gabrielei, pe care o uitase prostește pe biuroul ei, după ce-o luase din mapă... Și?... Își dăduse seamă Luli că a descoperit identitatea lui „L“? Probabil.

Dar Gabriela? Dar Lorelei care venea în casa lor, numindu-se Gabriela?...

Gândul lui făcu un salt peste ani, revenind la fereastra trenului oprit în gara cu cireșe. Și lăsând-o pe Luli să se împiedice, răsturnându-și cireșele pe peronul gării, o privi pe Gabriela care o îndemna pe Luli să se urce în tren, spunându-i „Luli“ cu un glas dulce, aerian, de cântec auzit sus, între crengi care ascund pasărea acelui cântec.

— Lu-li...

Asculta acum glasul, nu numele. Glasul lui Lorelei...

...Apoi o întâlnise în cancelaria școlii, în fund, lângă fereastră. Vorbele cu tei înfloriți... Ochii ei îl priveau de atunci. Abea acum își aducea aminte privirea lor... „Cine nu cunoaște truda și setea închise într-un bulgare de sare, să stea laoparte“.

Șuvițe ruginii pe tâmple, care dădeau o melancolie de toamnă genelor plecate peste ochii negri. „...Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, și am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear“.

Abea o zărise la nunta dela vie. N-avea ochi pentru ea. „...De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi, ca să ajung până la tine, cu tălpile goale ași fi călcat pe șuerul morfii mele, aducânduți-o să-i închizi ochii... Dar la poarta casei tale veghiază dragostea, și mi-am tras pașii înapoi ca la eșirea cu icoană din bise ri căli...

De-atunci n-o mai văzuse. „Cânt cu mâna întinsă subt cerul gol, ca odinioară cei neîmpăcați la răspântii de drum: Ascultați, voi toți, bucuria și durerea mea”.

El trăise fericit pe mările din jurul Europei... „Mi-e sufletul ca tufișul Păiurului pe coasta Mării Negre: numai ghimpi curbi care au încununat odată fruntea lui Hristos“.

Fuma țigară după țigară, fără să-și dea seamă.

Și Nathan, pipă după pipă.

Două fumuri se învecinau necontenit, ca de pe două acoperișe de cătun bătut de viscol. Luli și Lorelei. Luli și Gabriela. Odată le cunoscuse, amândouă apărându-i dela aceiași fereastră de unde le privise coborînd dintr-o trăsură de altădată, din care adia și amintirea mamei lui.

Și inima lui nu mai știa. Aceiași milă pentru amândouă, pentru o suferință veche și pentru una care poate abea avea, să înceapă. Pe amândouă ar fi vrut să le cuprindă în brațe, și parcă de niciuna nu se mai putea despărți. Inima lui nu întâlnise mai tragică răspântie.

— Nathan, sunt trist.

Tresări ră.

Luli apăruse la spatele lor, fără să o audă. Era calmă. Se pudrase. Ochii nu mai păstrau nici-o urmă. Avea pe umeri o haină de lână, deși afară, amurgul de primăvară venit peste pomii înfloriți, nu le înfrigura florile încrezătoare în haina lor subțire.

Se ridicară.

— Ce faci, Luli?

— Sunt gata de plimbare.

VII

Apropierea Sfintelor Paște dădea trecerii zilelor de primăvară un fel de solemnitate mistică. Parcă se întorceau foile unei Evanghelii cu strălucirea primăverii numai în scoarțe.

Într-o zi, Luli văzu calendarul din antret cu foaia la zi. Își aminti că uitase de câteva zile să rupă foile.

— Tu le-ai rupt? îl întrebă ea pe Catul Bogdan.

— Nu știu bine. Eu, sau Nathan, sau poate Haziaica.

Luli nu insistă.

Haziaica împreună cu Dadaia începuse marea grijitură. Dadaia grijea salonașul lui Luli și etacul. Haziaica având subt ordine pe ceilalți servitori care nu apăreau deloc prin casă, restul odăilor.

Luli își petrecea timpul pe terasă, într-un scaun de pânză cu alungire, cu picioarele înfășurate în pled.

Nathan era aproape mereu în preajma lui Luli. Uneori venea la dejun, rămânând până după masa de seară; alteori venea după dejun, luându-și cafeaua acolo.

Într-o zi, Dadaia îi aduse lui Luli în poală, câțiva puișori aurii de găină, abia eșiți din ou. Luli îi culese câte unul în palmele adunate, își desmierdă obrazul de puful lor auriu, și-i dădu îndărăt.

Cu toate că Universitatea era închisă, Catul Bogdan se ducea în fiecare zi subt pretextul unor consfătuiri la Rectorat în legătură cu mișcările studențești și cu problema închiderii că-, minurilor. Nu mai primise nici o scrisoare dela Lorelei, dar cerceta zilnic dacă nu i-a venit vre-o scrisoare la Universitate.

Gabriela își anunțase sosirea. Se dusese dintâi să-și vadă părinții la București, rămânând cu ei câteva zile.

Într-o noapte, Catul Bogdan se deșteptă având impresia că-i privit.

Pe jumătate ridicată din pat, Luli îl privea prin întuneric.

— De ce nu dormi, Luli?

— Am visat rău și m-am trezit.

Luli îi dezmierdă fruntea blând, cuprinzându-i-o apoi în palma ei subțire cașicum ar fi vrut să-i ia mulajul.

— Dormi.

Și se culcă și ea. O cuprinse cu un braț, adunându-și trupul lângă al ei. Nu mai putea dormi. Era neliniștit. Simți un tremur ușor în trupul de alături. Acoperi cu mâna obrazul lui Luli. Era ud.

— Luli...

O tăcere, o lină mișcare de lacrimi.

— Am visat rău. Nu-i nimic. Sunt nervoasă. Am să dorm și-mi trece.

Nu-și dădu seamă când adormi, dar avu din nou, după ani, visul cel simplu și răscolitor al vieții lui. Mâna caldă care-i apuca mâna, lăsându-l apoi singur. Mâna mai tristă decât

I. O II K L H I genele Madonei. Se deșteptă cu mâna lui Luli în mâna lui. Dormea. Îi auzea respirația regulată... „...Și am rămas çu mâna întinsă ca a Regelui Lear...“

I se umeziră ochii abia deșteptați din somn, fără să știe care-i mâna pe care o plânge: a mamei lui, a lui Luli sau a lui Lorelei... Vâsle triste în apele amare...

Adormi cu inima grea, cerând somnului uitare.

Paloarea venită pe obrajii lui Luli pe terasă, subt ochii lui Nathan, după un râs învins, — apărea prea des acum.

— Doamnă Luli, nu te simți bine?

— Poate... E ceva nelămurit...

Grijitura se isprăvise. Parchetele lustruite aduceau mirosul de ceară și terebentină, al sfârșitului vacanțelor mari în nara copilului întors acasă și tuns pentru școală. Grijită, casa își pierduse din intimitate. Parcă devenise nouă, uitând că a fost locuită și până atunci. Numai biuroul lui Catul Bogdan fusese cruțat de legea gospodinelor. Lucra. Nu la ultimul roman. Spunea că adună și înseamnă materialul unui roman nou.

Nathan aștepta sosirea Gabrielei cum aștepți fulgerile și ploaia când nouri nevăzuți încă, încing arșița, dând nervilor scântei și inimei o ghemuire înfricoșată.

Prezența lui Luli întinsă pe terasă, dădea primăverii o tristeță atât de sfâșietoare, încât Nathan ar fi dorit parcă s-o sfarme ca pe-o oglindă dintr-acelea de poveste, în care apare, între lumânări aprinse la miezul nopții, craniul morții, fetei care-și înfruntă ursita, chemându-i chipul.

— Nathan, oare fericirea e în renunțare la tine, devotându-te altora?... E greu să renunți la tine?

— E greu să fii erou.

— Totuși, ași vrea să fiu infirmieră sau misionară undeva la capătul lumii. Cred că devotându-mă nenorocirii altora, mi-ași pierde orgoliul...

Buzele ei avură o mișcare de pasăre care nu mai poate zbura.

— Doamnă Luli, ce e? se alarmă Nathan, scăpându-și pipa.

— Nu, nimic... M-am speriat prostește. Am avut un fel de durere...

Părea că ascultă, căutând să descopere ceva care trecuse fulgerător.

— A trecut.

Dar nădușise.

- Haidem la masă. Trebue să mergem la gară. Vine Gabriela.

Îl anunțară pe Catul Bogdan, așezându-se toți trei la masă, tăcuți. Pentru nici-unul, sosirea Gabrielei nu mai era o bucurie. Devenise o fatalitate acceptată.

— La câte vine trenul? întrebă Luli.

— La nouă și ceva, răspunse Nathan în locul lui Catul Bogdan.

— V-ați îngrijit de trăsură?

1. O U E I. E I

Tot Nathan răspunse.

— Am reținut un automobil. Trebue să sosească. Doamnă Luli, ce-i?

Luli își plecase capul pe masă, scăpând din mână paharul care căzu cu un zgomot strident de fereastră spartă de furtună.

Și Catul Bogdan și Nathan veniră lângă ea. Avea un gemăt sacadat. Apoi, un oftat adânc. Fața căpătase o împietrire chinuită. Nădușise. Nasul i se subțiase deodată. O ridicară de pe scaun, ajutându-i să umble. O duseră încet în salonaș.

— Lăsați-mă cu Haziaica.

O lăsară.

— Nathan...

— Stai, nu-ți pierde cumpătul, — vorbi Nathan, ștergându-și cu palma sudoarea de pe frunte.

Și-l pierduseră amândoi.

Bătură la ușă. Intrară în vârful picioarelor. Luli era întinsă pe divan, acoperită cu un pled. Zâmbea. Obrazul apărea prea alb, chiar pe - pernă.

— V-am speriat degeaba. Încep să mă simt mai bine. Continuați-vă masa și duceți-vă la gară. Sunt dezolată. Tocmai Gabriela să mă găsească în halul acesta...

Le zâmbi, cu un aer vroit ștrengăresc, cașicum i-ar fi păcălit.

Obrajii își recăpătau culorile, evoluând spre roș aprins.

— Luli dragă, rămân cu tine. Se duce Nathan la gară.

— Sigur, — se oferi Nathan, plecând.

Luli părea suptă de o bulboare care apăruse în ea. Ochii i se dilataseră, privind cu spaimă spre Catul Bogdan.

Îi puse termometrul.

Între timp venise și Dadaia.

Fața lui Luli părea strâmbată de izbucnirile unui coșmar. Nădușea. Catul Bogdan îi șterse fața cu batista lui, apoi își șterse fața lui cu degetele. Se uită la termometru, urmărit de ochii lui Luli.

-- Cât?

Abea-i auzi glasul. Drept răspuns îi zâmbi blând, scutură termometrul, și eși repede, făcând semn Dadaiei să stea cu Luli. Telefonă unui doctor, implorându-l să vie imediat.

Când automobilul cu Gabriela și Nathan se opri în fața casei din Fundacul Vechi, văzură o trăsură. Din urmă, cu un sunet de alarmă, îi ajunse și automobilul „Salvării”.

— Ce-i, doctore? întrebă Nathan pe medicul care eșea preocupat din salonaș.

— Trebue operată imediat... Un acces de apendicită acută...

Ridică din umeri, parcă declinându-și răspunderea.

Casa parcă se înegrise, deși toate lămpile ardeau.

O transportară pe targă. Ochii lui Luli, în friguri, nici nu putură zâmbi Gabrielei care o întovărășea spre ușă, cu capul aplecat asupra targei.

Porniră cu toții la spital, printr-un oraș funebru.

Biserica Sfântului Spiridon îi întâmpină cu obraz și cruce de moarte, din mijlocul ogrăzii spitalului, după ce porțile fură deschise cu un scrâșnet medieval.

Suiră scările lucii, intrând în mirosul fenicat al clădirii cu păreți albi. Totul mergea încet: doctorii, infirmierele, pregătirile, timpul. Mâinile lui Luli ardeau în mâinile Sultanului de Argint, văzut de ochii ei într-o depărtare de orizont nebulos ca al apusului lunii.

Apărură cei cu halate albe, aducând căruciorul. Rudele și prietenii fură îndepărtați. Se adunară într-un fund de coridor, lângă o fereastră albastră de noapte de primăvară. Dc afară se auzeau glasurile unui „Hristos a înviat”: corul bisericii făcea repetiție.

Catul Bogdan nu putea să-și aprindă țigara. Încercă de câteva ori. Renunță. Rămase cu ea în gură, mozolindu-i cartonul.

Apoi, pe urma căruciorului, se îndreptară spre sala de operație. Luli nu mai era decât o învâlvoere de păr negru de-asupra unei frunți de argint. Căruciorul parcă ducea struguri de Corinth și un început de nimb.

Iar se adunară posomoriți unul lângă altul, Gabriela, Nathan, Catul Bogdan, Dadaia, Haziaica, — despărțiți parcă de stranele unei veghi funebre.

Timpul deveni enorm și vid ca o catedrală pustiită.

Un doctor asistent apăru, evitându-le ochii. Nathan îl apucă dc mâneca halatului. Doctorul ridică din umeri.

— Sunteți rudă?

— Prieten.

— O lasă deschisă...

Căruciorul reapăru, ducând rana unui trup fără cruce.

A doua zi, spre amurg, Luli muri subt ochii lor.

O infirmieră bătrână îi aprinse lumânarea, în timp ce Dadaia îi închidea ochii.

— Dumnezeu s-o ierte.

Infirmiera deschise ferestrele.

VIII

Până după înmormântare, Catul Bogdan nu mai vorbi deloc cu nimeni. Fuma și tăcea, auzind mereu clopote și preoți, cu nările pline de mirosul lumânărilor aprinse, al tămâiei și al florilor. Dealtfel, nimeni nu vorbea. Fiecare nou venit era o altă tăcere: două dela Galați, părinții, una de la Brașov, Gabriela, și celelalte de la Iași.

Uneori, ochii vreunuia dintre ei o vedeau pe Luli — și vie și moartă: și una și alta erau atât de recente încât se îmbinau — și începea un plâns, încă unul, ocoHt cu oroare de ceilalți.

Nathan, Dadaia și cu Haziaica se ocupaseră de înmormântare.

Acum. Luli era în pământul primăverii, așa cum o lăsaseră preoții: roaba lui Dumnezeu, Lucia.

În casa din Fundacul Vechi, cei întorși dela înmormântare făceau un fel de veghe a umbrelor. Toți în haine de doliu, plânși, tăcuți, încinși în ei. Stăteau pe scaune, cu mânile încrucișate pe genunchi, ca în sala de așteptare a unei gări, deși nu mai așteptau nimic. Luli plecase.

Dar mai sinistre erau vizitele de condoleanțe.

Aristide Bogdan, care avea nevoe de votul lui Catul pentru o alegere la Universitate, profită de moartea care deschisese ușile casei din care plecase după moartea primei lui soții, intrând cu Agatha. Veni cu cravată neagră și mânile întinse spre Catul Bogdan, numin.du-l „Bietul men copil“. Catul Bogdan era atât de pasiv, încât se lăsă cuprins în brațe și sărutat. Apoi veni rândul socrilor. Între timp, Agatha care nu cunoștea casa, începu să o viziteze odaie cu odaie. Pe terasă îl găsi pe Nathan care-și fuma pipa. Aprinse și ea o țigară, așezându-se pe fotoliul de alături. Nathan întoarse capul, o văzu profilată cu buze roșii pe dealurile Doamnei Luli, și fără să spuie nimic, se ridică și plecă.

— Nathan.

Nu-i răspunse.

— Deprimantă casă!

Își isprăvi țigara, își refăcu în oglindă figura, împrospătându-și culorile, și se întoarse încasă, făcându-i semn lui „papa Mițo” că e timpul să plece.

Mai veniră câțiva magistrați, cunoscuți de-ai lui Teodor Novleanu, și câțiva profesori universitari.

Apoi, din nou, umbrele rămaseră între ele. Haziaica îi adună pe toți în jurul mesei. Se supuseră automat acestei deprinderi, dar și masa tot o veghe deveni, cu batistele la ochi și fum de tutun.

După masă, Teodor Novleanu, condus de Haziaica, intră în odaia Dadaei. O găsi la fereastră, cu lumina stinsă.

— Dadaie, noi plecăm mâne dimineață. Vii cu noi.

Dadaia îl privi câtva timp în tăcere. Apoi vorbi posomorit:

— Eu rămân aici.

Și Teodor Novleanu se duse îndărăt cu ochii roși, amintindu-și întâia întâlnire cu Smărăndița Merișor, când intrase în biuroul lui cu Lull în brațe, spunându-i la sfârșit, după ce aflase cum a murit Toader: „Pe fetița asta eu am s-o cresc”.

Începură pregătirile de noapte. Etacul desperechiat rămase singurei perechi din casă: părinților lui Luli. Își duseră nesomnul, mână în mână, pe patul de soție al fetei lor.

Haziaica înfăță divanul din salonaș pentru Gabriela. Dar Gabriela descoperi terasa și rămase acolo, luând, fără să știe, locul lui Luli.

Apoi Haziaica se retrase, lăsând un samovar aprins și un ibric plin de cafea neagră.

Ultimii nu plecau: Nathan și Catul Bogdan. Fumau mereu. Aceleași clopote sunau în capetele lor. Într-un târziu, Nathan se ridică de pe scaun căutând ceva de băut: îi era gura arsă. Descoperi ibricul de cafea neagră, și întorcând capul se așeză din nou pe scaun, reluându-și călătoria pe loc. Dela o vreme însă, gândurile lui luară alt drum pentru șirul lor negru. Fața își pierdu vagul de până atunci, căpătând dungile unei concentrări și un fel de înviorare. De câteva ori privi spre Catul Bogdan: Sultanul de Argint... Sultanul de Argint se vestejea încet pe scaunul de piatră arsă al întâiei nopți, după cele o mie și una ale Scheherazadei.

Nathan se ridică- încet, se duse în biuroul lui Catul Bogdan, stătu câtva timp, lăsă o scrisoare pe biurou, și eși de acolo spunând lui Catul Bogdan:

— Mă duc, Tani.

Catul Bogdan dădu din cap. II auzi scoborând scările, deschizând ușa, închizând-o.

Era atât de mare tăcerea Iașului în Fundacul Vechi, încât îndepărtarea pașilor lui Nathan devenea distinctă și solemnă ca o cadență dintr-o simfonie de Beethoven.

Până când noaptea răsună toată, intensificată până-n stele, deasupra unui mormânt.

— Dumnezeule!

Fruntea îi căzu pe masă, răsunând tare ca bulgării răsturnați pe sicrie, și marele plâns izbucni, țintuindu-l la început acolo unde îl prinsese, ridicându-l apoi cu ochi de nebun în luminile — lumânări aprinse! lumânări aprinse! — ale casei pustii, și gonindu-l apoi oriunde, departe de toate și de el însuși. Până când ajunse pe ultimul loc al lui Luli.

O lună enormă dădea nopții contur de marmură funebră.

Catul Bogdan își acoperi ochii ca în fața soarelui, plângând cu capul în văzduh. Avea în el gemătul lui Oedip după ce și-a ars cu fierul înroșit luminile ochilor, căci urletul aceluia nu mai putea eși din buzele lui albe de înghețul morții. Gemătul era în piept, surd și adânc ca lătratul cânelui pământului, la ceasul de noapte al strigoilor.

Luna intensifica umbra acestui trup zvârlit dintre mormintele pământului deschis de primăvară, ducând-o până departe, peste alei și peste flori, parcă până-n dealurile ude de argint, ca pe o brazdă a morții.

Mânile lui, mânile lui unde erau? Moarte ale mamei lui, moarte ale lui Luli, frunze desprinse de pe inima lui.

Dacă terasa ar fi dat pe o mare, trupul orb al acestei clipe ar fi fost suprema vâslă a unei vieți...

Dar alt destin îl aștepta pe această terasă lunară care pierduse într-un mormânt abia deschis o umbră tânără. Și-l întâlni, descoperindu-și ochii. Cu păr de toamnă și ochi plânși, veghea alături de mila lui Lorelei.

Abia a doua zi, dimineața, după ce însoți la gară pe părinții lui Luli, privindu-i cum plecau spre un Galați care era o candelă aprinsă pe un mormânt, — la întoarcere, Catul Bogdan descoperi pe biurou scrisoarea lui Nathan.

Începea astfel: „Dragă Tani, iartă-mă că te las singur. Nu știu încă exact ce voi face, dar plec din Iași pentru totdeauna...”.

La sfârșit, spunea: „Un ultim sfat pe care mi l-am dat mie, și pe care ți-l dau și ție: Dacă vrei să mai poți rezista, uită-te pe tine și devotează-te altora”.

Nathan".

Ultimul din neamul Sabbetailor plecă în lumea largă din care venise cel dintâi. Unii spuneau că plecase în Palestina, patetica patrie a celor rătăcitori; alții spuneau că plecase mai departe.

Poate că plecase și mai departe.

Partea a cincea. Și am rămas cu mâna

ÎNTINSĂ CA A REGELUI LEAR".

ff û5

I

Catul Bogdan își petrecu anul de doliu la Brașov unde Gabriela era profesoară. Își luase congediu dela Universitate, pentru îngrijirea sănătății. Moartea lui Luli justifica suficient durata acestei convalescențe dealungul căreia nu părăsi nici haina de doliu, nici sufletul ei, cu toate că mâna lui purta un nou inel de logodnă. Plecase dela Iași vânzând casa din Fundacul Vechi, în care nu mai putea intra. O cumpărase .Aristide Bogdan — speculând deprimarea fiului și colegului său — cu preț foarte avantajos, clădind în locul ei un sanatoriu cu trei etaje. Singura amintire ieșană, de care Catul Bogdan nu se despărțise, era Haziaica. O luase cu el la Brașov unde închinase o mică vilă retrasă. Dela fereastra ei vedea zidul afumat de veacuri, al Bisericei Negre, cu care sufletul lui se întovărășea în ceasurile de singurătate. Devenise foarte blând. Trăia într-un fel de somnolență, fără pic de nervozitate. Dacă n-ar fi fost Gabriela, desigur că Haziaica ar fi pus o stăpânire despotică pe el, dealungul acestui timp de pasivitate dezarmată. Prezența viitoarei ei stăpâne însă, o împiedeca pe Haziaica să dea forme autoritare devotamentului ei, cu toate că de când plecase Nathan puterea ci domestică sporise încă. Pc Gabriela o câștigase de la Iași, servind-o de atunci cu o căldură atribuită de Gabriela — puțintel măgulită —- simpatiei spontane, dar care în realitate era determinată și de o justă intuiție a rolului Gabrielei în viitor. Iar la Brașov, Haziaica deveni deopotrivă și îngrijitoare Gabrielei care locuia la o pensiune vecină cu vila lui Catul Bogdan. Puteau să-și vorbească dela fereastră. la fereastră. Logodna lor nu era secretă. Dar doliul lui Catul Bogdan arunca o umbră pe aurul ei nou. Gabriela renunțase la sporturi, excursii și la celelalte distracții în tovărășia tineretului de acolo, devotându-se exclusiv logodnicului ei. Instalarea lui Catul Bogdan la Brașov nu trecuse neobservată. Și ziarele locale și revistele literare semnalau omagial prezența cunoscutului romancier și profesor universitar. Numai doliul îl cruța de excesul solicitărilor. Totuși primea deajunse invitații de-a participa la șezători literare, de-a ține conferințe, de-a prezida procese literare. Refuza prin Gabriela care devenise secretara și interpreta lui față de public și tinerii scriitori. Într-o măsură, Gabriela luase locul lui Nathan, ținând corespondența cu editorii, făcând corecturile noilor ediții, punând stăpânire pe trecutul său literar, căci prezentul era mut.

t, O П E L E r Adusese dela Iași parte din cărți și manuscrisele începute acolo, dar de manuscrise nu se atingea. Gabriela era entuziasmată de ultimul roman început la Iași. 1-1 lăudase de câteva ori, reținându-i toate amănuntele.

— De ce nu-l continui?

— Gabriela, scrie-l tu mai departe. Eu îți istorisesc tot ce mi-a mai rămas din proectele de atunci. Tu pune pe hârtie, articulează.

Gabriela se roși, plecând genele.

— Nu pot.

— Lorelei poate, — zâmbi el blând și ostenit, încearcă.

. În noaptea acestui dialog, Gabriela plânse mult, cu fața în pernă. De atunci nu-l mai îndemnă să scrie. Dar mai toate conversațiile lor aveau un caracter literar. Pe Gabriela o interesa pasionat technica intimă a romanului și a creațiunii literare în genere. „Le Journal des Faux-Monnayeurs“ al lui Gide, stimulase și mai mult curiozitatea ei de-a cunoaște faptele care declanșează creațiunea și raportul dintre viață și roman. Vorbindu-i despre creațiunea epică, odată Catul Bogdan îi spusese: „Să-ți amintești despre oameni cari n-au existat, devenind biograful destinului lor:iată opera romancierului autentic”.

Gabriela îl admira fără rezerve, — deocamdată, cel puțin. Niciodată nu combătea părerile și judecățile lui, însușindu-și cu grație punctele lui de vedere. Cu el alături dealungul acestui an, își revizui toată cultura, rectificând tot ce-i părea eronat față de criteriile lui.

Îl admira și din alt punct de vedere. Când eșeau împreună la plimbare discuțiunea lui arhaică, sporită încă de haina de mare doliu, întorcea multe capete feminine, fără ca el să aibă nici un surâs măgulit, nici-o atenție pentru acest omagiu, cu toate că multe dintre cele care i-l aduceau, aveau suficientă seducțiune în ochii Gabrielei. Dar efectiv, nici-o altă femee nu exista pentru el. Vorbea despre femei cu o detașare de savant bătrân.

Gabriela nu-i cunoștea viața, nici nu îndrăznea să întrebe despre trecut, pentru că mormântul lui Luli închidea toate drumurile îndărăt. Continua să primească și la Bravov corespondență admirativă, mai mult dela femei. Iarăși, mormântul lui Luli, peste care se ivise Lorelei, făcea și din acest subiect o tăcere. Despre Lorelei, nimic alt, decât unele priviri trist zâmbitoare. Și Gabriela o evita pe Lorelei. Catul Bogdan îi spunea „Gabriela“ cu un glas grav, înduioșat și melancolic, cuprinzând-o pe Lorelei, nenumită, în sonoritatea acestui nume. Și Galațul îl evita în convorbiri. Și amintirile legate de tinereța Cabrielei, între care Luli-boy căpăta mai multă viață, proectată pe mormântul viitorului rămas în treacăt. Așa că nu le mai rămânea decât literatura și viitorul. Cum însă căsătoria lor implica desbrăcarea hainei de doliu, fiind situată după împlinirea anului dela moartea lui Lull, Catul Bogdan evita și acest subiect: întâiul eveniment al viitorului comun amândorora. Astfel, cu toate că moartea năpraznică a lui Luli își pierduse tragismul primelor săptămâni, și cu toate că Luli nu mai era pomenită nici de unul, nici de altul, dragostea lor își căpăta conturul prin mormântul lui Luli — piatra ei de hotar negru — și prin fuga de Luli, devenind mai mult un exil melancolic, decât o alegră explorare în doi a vieții.

Dragostea exaltă vitalitatea până la temeritate și eroism, dând și sufletelor timide sonorități de trâmbiță. Lirismul dragostii e de fapt o epopee sufletească, pentru cei stăpâniți de el. Dragostea lor însă, avea accent de elegie. Logodnica era cuminte și gravă ca o văduvă. Iar Catul Bogdan, sufletește, era atât de învăluit de umbra doliului, încât inelul de logodnă nu era mai mult decât un crainou cuprins de spațiul unei vaste nopți. Deși păstrase scrisorile lui Lorelei, dela moartea lui Luli nu le mai recetise, evitând și întâlnirea prin amintire cu textul lor. Cerca să trăiască exclusiv în prezent, zi cu zi, noapte cu noapte, căutând să uite trecutul care-i suna în inimă clopote de moarte, și să nu vadă din viitor decât obrazul Gabrielei, așa cum îi apărea la fereastra casei cu care se învecina. Noua lui dragoste era ca lumina soarelui de toamnă pentru oamenii bătrâni; îi cerea o ultimă căldură aurie pentru frigul și întunericul din el. Poate că nu renunțase la scris. Dar amâna pe timp indefinit această confruntare și acest efort. După moartea lui Luli slăbise îngrijorător, pierzându-și somnul și pofta de mâncare, temându-se de nopți ca de conviețuirea cu un nebun. Luase câtva timp somnifere, îndrumându-se pe nesimțite spre morfină. Informată de Haziaica, Gabriela plânsese alipită de umărul lui, cerându-i întâiul sacrificiu. Renunțase la somnul artificial și din cauza Gabrielei — nu mai putea suporta plânsul unei femei — dar și din cauza unui rest de ’ cochetărie care supraviețuise dramei. Nu vroia să îmbătrânească deabinelea. Și abuzul de droge îi dăduse o paloare uscată care anticipa bătrâneță în anii maturității. Din acest punct de vedere, viața dela Brașov îi făcu un bine real. Trăia numai în aer curat, fie că ședea în odae cu fereastra deschisă, fie că se întindea afară pe chaise-longue, fie că făcea plimbări în tovărășia Gabrielei. Pofta de mâncare reveni treptat. Somnul nu mai era o panică, ci o răbdătoare așteptare. Soarele plimbărilor îi recoloră obrajii, înviorându-i. Nu mai fugea de oglinzi ca până atunci. Cafea neagră nu mai bea deloc. Absența ei diminuase fără efort abuzul de tutun. Acum fuma între treizeci și patruzeci de țigări pe zi, fără să se resimtă Lecturile acestei epoci evoluară spre exterior, devenind numai informative. Adunase mai toată literatura publicată asupra revoluției comuniste, urmărind cu un interes crescând duelul Troțki-Stalin. Apoi trecu la dictaturi, urmărind fenomenul Mussolini care aducea virilitate unui popor feminizat, și delirul Hitler, profund germanic. Se distrase chiar, cercând să facă din Hitler o incarnare socială într-un individ, a isteriei muzicei lui Wagner. Succesul lui Hitler epiloga târziu și pe alt plan, aplauzele devenite mai mult tradiție și pietate, de la Bayreuth, stăpânind o Germanie care se îndrăgostise odinioară femeește și de muzica lui Wagner.

Noua primăvară îl găsi la Brașov în această fază, stăpânit de amintirea muzicei lui Wagner.

O lungă epocă de castitate absolută, exalta încă mirosul de iarbă crudă al unor acorduri wagneriene.

Până atunci, raporturile lui cu Gabriela fură frățești. Cu toate că o săruta când se despărțeau seara, cu toate că de multe ori îi clezmierda fruntea și părul tomnatec, nu-i comunicase Gabrielei nici-o tulburare. Tăcerile lor nu se temeau de ei, de parfumul sângelui, ci de o umbră culcată subt o cruce.

Într-o noapte însă — luna plină dând nopții întâia bluză de vară pe parfumurile crude ca sânii tineri, — Catul Bogdan avu visuri tulburi. Se deșteptă în plină noapte, sfâșiat ca pe terasa casei din Fundacul Vechi după moartea lui Luli. Dar n-o visase pe Gabriela. Prin somn, trupul lui simțise conturul tinereții lui Luli, umplându-se de o dorință care devenea tragică în clipa deșteptării când luna plină punea lespede albă pe pământul morților, dând trupului care dorise alt trup, conștiința macabră a morții. Dorința rămasă încă după vis, devenea o pângărire. Renunță la somn. Se îmbrăcă sumar, eșind afară. Cu toată preajma munților de brad, noaptea era ele primăvară. Puterea lunii stinsese stelele, dând cerului un abur de dimineață stranie. Munții apăreau ncbuloși, pierzându-și masivitatea, devenind vaste pânze de corăbii oprite pe rotundul orizontului de jur în jur.

Era trist și singur, și totuși dorința domina tristeța, batjocorind-o.

Pământul pe care-și vedea umbra solitară ca o pulpană de doliu, era pământul în care dormea Luli cu mânile pe piept. Mintea vedea și umbra și mormântul acestui pământ’. Dar nările simțeau mereu numai primăvara, aspirând-o lung, chemând-o, dorind-o. Până când, deodată, se opri la fereastra Gabrielei, și ciocăni. Așteptă, cu tâmplele duduitoare. Capul Gabrielei apăru speriat la fereastră, devenind altfel speriat când recunoscu pe cel care o deșteptase din somn.

— Gabriela, nu pot dormi.

Era o tânguire surdă în glasul lui, care aminti Gabrielei — auzind-o în noaptea cu lună plină — scena de coșmar de pe terasa casei din Fundacul Vechi, deși tânguirea acestei nopți, poate mai tragică de cât aceia, avea și alt sens.

Gabriela îmbrăcă un halat de noapte, paltonul pe umeri, și eși repede, venind cu mânile întinse înspre el. Părul pieptănat pentru noapte, dădea o coadă aurie de fată tânără, spinării acoperite cu paltonul, evocând dormitorul pensionatelor de fete, tinereța liceală, dând scenei sensul unei întâlniri romantice numai din cauza lunii și orașului medieval prin tăcerea adunată în jurul Bisericii Negre, căci sângele o simțea altfel. Mânile lui Catul Bogdan o primiră altfel decât până atunci. Cuprinse în mânile lui, mânile Gabrielei comunicară pentru întâia oară cu pământul sevelor de primăvară, simțindu-i drumul spre înfloriri. Câtva timp se plimbară mână în mână, neputând vorbi, amețiți din ce în ce de pulsul tăcerii lor. Apoi intrară în vila lui Catul Bogdan, mergând încet ca să n o deștepte pe Haziaica. Se ascundeau, trăind subt semnul păcatului.

Lumina lunii punea coruri de crini la toate ferestrele.

Alte lumini nu avură.

Gabriela își cunoscu trupul prin alte mâni. lrn gemăt surd o împrejmuia ca o mare. Părul ei despletit de mânile bărbatului, înflori ca teii, dând aur, căldură și parfum. Tremura. Cuvinte de friguri apăreau pe buzele ei arse. Palizi, obrajii căpătau flăcări. Ochii mureau încet ca valurile la țărm. Până când primăvara acestui ceas își cunoscu ,și toamna, într-o lungă revărsare și plutire de frunze de aur și de sânge. Marele foșnet al trupului împlinit venise.

IONEL ÏEObOnEANÜ

Se despărțiră în zori. Pentru întâia oară Gabriela, lipită de trupul lui, îi înlănțui gâtul cu brațele goale, sărutându-i ochii, gura, și la urmă, într-un avânt de pasionat devotament, mânile dezmierdărilor.

Astfel Gabriela deveni amanta logodnicului ei, înainte de-a-i fi soție.

II

De-atunci începură nopțile. Viața lor își schimbă structura și echilibrul de până atunci. Nu pomeneau nimic în timpul zilei despre întâmplările nopții. Și trupurile lor tot o tăcere erau, o complicitate de tăceri, înmulțindu-le pe celelalte. Conversațiile diurne aveau același drum literar al inițierilor Gabrielei, dar uneori, întâlnind câte-o privire oprită asupra trupului ei, Gabriela avea o bătae de inimă adâncă, se roșea și tăcea cu ochii strălucitori subt genele plecate. Din ce în ce preajma bărbatului îi dădea sensația mândră și lacomă a nudității ei. În fața trupului ei gol, romancierul pe care-l admira, intelectualul de care se lăsa dominată și călăuzită, devenea un gemăt și o prosternare. Misterul nopților dădea un alt adânc frumuseții ei în timpul zilei. Avea din nou, față de alții, sensația că șoimul enigmatic - apăruse pe umărul ei. Se despărțea pe nesimțite de trecut, de urnele lui funebre, simțindu-se ca o amforă plină pe umărul robust al viitorului. Devenea din ce în ce mai veselă, mai cochetă, mai sigură de ea, mai egală celui admirat ziua și iubit noaptea. Începu să facă proecte de viitor. Nu vroia să renunțe la catedra ei de profesoară, cu toate că averea lui Catul Bogdan, leafa lui de profesor și venitul lui de scriitor, le-ar fi ajuns la amândoi. Dar cunoscuse de ajuns în casa părintească surprizele materiale pe care le putea aduce vremurile de după răsboiu, pentru a se pune la adăpost și prin munca ei. La început, Catul Bogdan se împotrivi, rugând-o să demisioneze din învățământ, spunându-i că vrea să o aibă numai pentru el, să n-o împartă cu nimeni. Gabriela nu acceptă. Ușurința victoriei o surprinse la început, dându-i apoi o ușoară mândrie. Își afirmase voința ei, făcându-l s-o accepte. Pe urmă îl determină să plece la București spre a interveni la Minister pentru detașarea sau transferarea ei la Iași. Altă- victorie, căci lungă convalescență dela Brașov îl desvățase și mai tare de călătorii, dându-i o panică anxioasă numai la gândul lor. Totuși plecase la București, obținând dela foștii lui camarazi dela Paris, care făcuseră carieră politică, transferarea Gabrielei la Iași.

Acest drum marcă începutul unei alte faze. Stimulat de Gabriela care dorea să fie cât mai curând „doamna Gabriela Bogdan”, Catul Bogdan se resemnă, acceptând ca pe-o fatalitate socială, această concentrare temporară în viața activă. Intră în corespondență cu Aristide Bogdan, rugându-l să-i procure actele necesare căsătoriei, căci tatăl lui era singurul cunoscut dela Iași, căruia, oricum, putea să-i ceară astfel de servicii. Își comandă haine, participând și la pregătirile Gabrielci care, dorea o nuntă efectivă, cu lămâiță, biserică și celelalte.

Făcură nunta la Brașov, în prezența părinților Gabrielei și a soților Aristide și Agatha Bogdan, având de față pe toți cunoscuții Gabrielei dela Brașov. După nuntă se instalară temporar în vila închiriată de Catul Bogdan, acordându-și o vacanță prealabilă pregătirilor pentru întoarcerea la Iași unde sosiră în toamnă, devenind oaspeții lui Aristide Bogdan. Gabriela se ocupa de găsirea unei case, însoțită de Agatha care avea un automobil pe care-l conducea singură, cu țigara în gură, — în timp ce Catul Bogdan își pregătea deschiderea cursului atâta vreme întrerupt. Prezența Iașului îi dădea o adevărată panică de singurătate. Când rămânea singur, muncea fără cruțare, cum ți-ai mușca buzele până la sânge, ca să nu țipi. Dar cauta cu dinadins societatea altora. Ajunse până acolo, încât acceptă și convorbirile cu Aristide Bogdan, căutând să-i dea o replică omogenă: cancanuri universitare și politice, anecdote, etc... Dejunurile se prelungeau până pe la patru. Mesele mergeau mai repede, dar se isprăveau la cinematograf după care supau în oraș, întorcându-se acasă după unu. Când le spunea „noapte bună”, nările Agathei aveau o dilatare care dădea tânărului menaj numai conștiința unei prospețimi erotice. Adormeau târziu, frigul toamnei dându-le nevoia unei apropieri trupești din care se năștea flăcări.

Gabriela era mulțumită. Intrarea ei în Iași era măgulitoare și distractivă. Cu Agatha alături făcuse multe cunoștințe. Primea invitații din toate părțile. Fiind cea mai inedită dintre toate femeile bunei societăți ieșene, avea pretutindeni o explicabilă întăetate. Toți bărbații erau curtenitori. Iașul îi apărea ca un ciclu de distracții intime. Nu-l vedea deloc morbid, așa cum îl cunoscuse din literatură, nici melancolic. Dimpotrivă, vechimea lui părăginită stimula prin contrast pofta de viață și gustul ei de must abea fermentat. Participă la câteva petreceri organizate de Agatha la via lor dela Copoii. Oameni veseli pe un cerdac bătrânesc împrejmuit de ruginile toamnei și de suavitatea de stânjenei abea înfloriți, a dealurilor ieșene, — anecdote, dans, must, vin vechi, farse, focuri de toamnă aprinse în noapte; și sărutări roșii ca mustul strugurilor negri, undeva, subt un nuc de aur aromat, în brațele amantului cu păr de argint, care uneori era atât de tânăr în veselie, încât dădea ochilor tuturor femeilor mișcări de absorbire hipnotică. N-o vedea decât pe ea. Acest omagiu evident, îi sporea prestigiul de femee deșteaptă. cultă, veselă, frumoasă și abea apărută în societatea ieșană.

Agatha organiză și câteva excursii mai lungi: Agapia, Văratic, Neamț, Durău și o suire pe Ceahlău.

Găsi cu Agatha și o casă pe placul ei, recent construită de un tânăr arhitect întors din Franța. În ea te simțeai cuprins de lumină ca pe un yact cu pânze albe. Ferestre mari, terase cu flori pentru bae de soare, calorifer, încăperi armonios proporționale și un suflet de copil abea născut. Nici trecut, nici amintiri. Prag de viață nouă. Pe ferestrele ei parcă numai fluturi albi intrau, cu toate că era toamnă de-asupra Iașului și în fundul zării vegheau dealurile albastre ca amintirile cu ochii deschiși.

Se instalară pe încetul, Gabriela răsfrângând cochetăria ei asupra încăperilor, îmbrăcându-le una câte una, cum și-ar fi îmbrăcat trupul în oglindă. Pregăti romancierului o odae de sus, luminoasă ca atelierul unui pictor, cu vedere largă spre dealuri, peste acoperișurile caselor. Îi aranjă biuroul, un divan, biblioteca, așternându-i pe jos un covor de un albastru tare cu suple șerpuiri de culoarea mărgeanului umed, care sporea încă luminozitatea marină a încăperii.

Haziaica devenise aghiotantul ei administrativ. Îi executa ordinele, făcându-i numai complimente.

Inaugurară noua casă cu o petrecere omagial comentată de ziarele locale. Odată cu Gabriela, lungă izolare ieșană a lui Catul Bogdan, încetă. Prin Gabriela, oamenii Iașului apărură în casa lui, bine dispuși, veseli, unii interesați, alții mai puțin, acceptându-i și dându-le o semnificație de zgomot social intrat pe fereastra deschisă. Nu-l interesau bucată cu bucată; îi aprecia în totalitatea lor distractivă.

Astfel își începură și anul școlar. Și unul și altul eșeau de acasă, Gabriela la liceul de fete, el la Universitate, istorisindu-și la întoarcere impresiile și micile întâmplări zilnice. Se duceau regulat la cinematograf. Acceptau invitații la masă, fie la Agatha, fie la alți cunoscuți, invitând și ei la rândul lor.

— Duduiță scumpă și iubită, îți sărut mânușițile, — îi spuse Haziaica într-o zi; mata l-ai înviat. Dacă nu erai mata, se pierdea...

Gabriela mai auzise astfel de aluzii și dela alții. Agatha îi spusese: „Gaby dragă, mi-ași dori și mie o astfel de apă de tinereță”. Ar fi băut-o într-adevăr căci Agatha nu disprețuia nici distracțiile între nimfe.

Acest refren care deveni corul propriilor ei convingeri, dădu Gabrielei viziunea exactă a rolului ei în viața lui Catul Bogdan. II regenerase. Toți recunoșteau că bărbatul ei devenise un „om nou“, sociabil, vesel, agreabil. Meritul acestei transformări îi revenea exclusiv.

Dar Gabriela mai dorea ceva. De când îl văzuse odată cu Luli la Galați, Catul Bogdan

I onel ceoï obeànü nu publicase decât un singur volum. Dacă notorietatea lui ieșană devenise mai caldă, mai simpatizată, în schimb, revistele literare începeau să-l uite, socotindu-l parcă definitiv integrat în trecut.

Gabriela îl dorea tânăr și în literatură, pășind cu ea alături spre viitor. Fără să spue nimic, vedea un nou roman dedicat ei. Această dedicație îi dădea o strângere de inimă care depășea simpla ambiție, devenind și emoția unei însoțiri întru glorie.

— Când ne mai odihnim? îl întrebă ea într-o zi.

— Ce fel de odihnă? răspunse el privind-o cu ochii ușor măriți.

Gabriela îi acoperi ochii cu mâna, spunându-i la ureche:

— Când scrii?

— Dă-mi urechea.

Și-n loc să-i răspundă, o sărută pe ureche, dându-i cu dinții un cercel urzicător pe lobul trandafiriu de subt șuvițele de toamnă.

Dar buzele Gabrielei aveau parcă uneori îndărătnicia buzelor lui Nathan. „Când scrii?” deveni un refren care apărea și în mutele întrebări ale ochilor ei.

Într-o zi, când din nou îl întrebă astfel, după ce-l duse cu o dezmierdătoare silă în biuroul de sus, care-l aștepta ca o cameră de comandă a vaporului, — Catul Bogdan îi răspunse, privind-o adânc:

— Dar tu când scrii, Lorelei?

Gabriela avu o tresărire ca în fața unei fantome.

— Eu nu mai scriu.

— De ce?

— Trăesc.

— Și eu trăesc, Lorelei. Tu ești datoria mea de-a trăi. Scrisul e numai un capriciu.

III

Era fericit? Nu-și pusese această întrebare.

Era trist? Nu-și dăduse acest răspuns.

Trăia alături de Gabriela. Fapt sigur. Răsfrângerile înlăuntru, asupra lui însuși, le evita.

Viitorul? O perpetuare a zilelor prezente, prin anotimpuri. Mai mult nu vedea, nici altfel. Tumultul vieții de toate zilele cu îmbulzirea de fapte mărunte, toate exterioare, îl ostenea, dar îl și ferea de singurătate. Nu vroia să se oprească. Să meargă mereu cu alții și printre alții, având-o alături pe Gabriela. Nu analizase încă niciodată ușurința cu care se adaptase Lorelei la viața ieșană exterioară, fiindcă evita să analizeze tot ce era în legă-, tură directă cu sufletul lui și cu trecutul acestui suflet. Deși era de aproape două luni la Iași, și deși umbla mult prin oraș, făcând vizite, ducându-se la teatru și la cinematograf cu Gabriela, — încă nu văzuse orașul. A „vedea“ nu în sensul exclusiv optic al acestui verb, ci în sensul sufletesc. Memoria refuza să participe la înregistrările vizuale, situând imaginele optice în ciclul amintirilor. Așa că după cum alta era casa lui, și alta, viața lui, altul era și orașul în care trăia. Un oraș nou ca o stațiune balneară moldovenească, necunoscută până atunci, care avea din întâmplare și o Universitate. Întâmplarea aceasta însă îl găsi vulnerabil, făcându-l într-o zi să „vadă” orașul. De obicei, când eșea dela Universitate, lua o trăsură, grăbindu-se să ajungă acasă. Alteori îl lua Gabriela, ducându-se împreună la cinematograf, sau făcând vizite. Într-o zi, Gabriela care trebuia să vie la Universitate, îi telefonă să n-o mai aștepte fiindcă are de încercat niște rochii. Poate că tocmai absența neprevăzută a Gabrielei, îl făcu, după ce eși dela Universitate, să vadă dintâi toamna cu zdrențe de rugină a teilor care priviți din vale sunt un drum spre cer: apare în fund, ca un ochi de mare.

De data aceasta nu luă trăsură. Pomi pe jos alături de copacii toamnei, care pe jos se duceau în cer, și pe jos veneau din cerul zărilor ieșene. Cerul amurgului era amar și intim. Trecătorii provinciali erau atât de aproape de sufletul lor, încât cei mai mulți vorbeau singuri. Poate spuneau versuri, poate murmurau vorbe fără șir, dând și ei toamnei frunzele singurătății lor.

Știa sigur că pe locul casei din Fundacul Vechi, noul proprietar, Aristide Bogdan, clădise un sanatoriu pe care-l specula în tovă-

[.ORB I, K I rășia unui doctor specializat în avorturi. Dar era atât de distrat, încât uită să-și alunge vechiul suflet care se strecurase ca un câne rămas fără stăpân după „marca vânătoare”, fără să-l simtă, fără să-l audă, însoțindu-l pe drumul pașilor lui Luli. Și când din castan în castan, din poartă în poartă și din fereastră în fereastră, ajunse către capătul Fundacului Vechi, găsind în locul casei mamei lui, o altă casă, fu cel mai despuiat dintre copacii toamnei din Fundacul Vechi. Nimic nu mai era. Nici casa, nici grădina, nici terasa, nici mama lui, nici Luli.

— Luli...

O chemă încet, în el, și rezemat de un stâlp de telefon, plânse.

— Domnul nu se simte bine?

— Mulțumesc. O amețeală, mi-a trecut.

Luli. Luli. Geamătul toamnei și al singurătății.

Și întorcându-se, cu spinarea mai aplecată, prin frigul înserării, pas cu pas își aminti prietenia lui cu Nathan. Nici pe el nu-l mai avea. Niciodată. Ca acel orb al destinului din balada lui Edgar Poe, gândul repeta mereu: Niciodată. Niciodată. Mama lui, Luli, Nathan și el: niciodată.

Ajunse acasă tot pe jos, întorcându-se ca dela o înmormântare. Casa era nouă ca un hotel abea deschis. Gabriela nu venise. Îi deschise Haziaica. Și Haziaica era nouă.

— Haziaica, unde-i Dadaia?

Haziaica îl privi cu un fel de mirare dojenitoare.

— Nebuna ceia! Pe la vre-o mănăstire, Doamne iartă-mă, sau la vre-un balamuc.

—. Te-am întrebat unde-i: dacă știi. Nu ce crezi.

— Stăpânul meu scump și drag, nu Știu, de unde să știu. S-o tot dus, ne-am dus și noi. De unde să știu?

Se retrase în biuroul lui încuind ușa, luă, un caiet, un creion, aprinse o țigară, dar nu se așeză pe scaunul biuroului, ci lângă fereastră, fără să aprindă lumina. Ardeau pe zarea din fund, deasupra dealurilor vinete, marii cărbuni ai amurgului de toamnă. Prin penumbră, cu sufletul ca atunci când murmuri după ani, un cântec de leagăn, pe care ți-l cântau buzele mamei, — începu să desemneze pe caetul așezat pe genunchi. Așa își începea de obicei romanele, schițându-le decorurile, scoțând din neant sau amintire, case, locuri... Treptat, casa din Fundacul Vechi apăru pe foaia albă.

Scrise:

„Casa din Fundacul Vechi1.

Privi: era titlul unei sfâșietoare melancolii. Apărea ca acel cântec de clopote, al cetăților scufundate. Însemnă: „Trandafiri albi, salonașul, soba de teracotă...“ Vorbe care pictau amintiri. Nici-un nume: le avea în el, săpate pe morminte.

tOBELEÏ

Apoi lăsă caetul și creionul.

Nu era un roman, ci o spovedanie. Poate: dar numai pentru el. Șiragul de mătănii al singurătății.

Dar gândul avea izbucniri de vânt venit foarte de departe, cu glasuri de rândunele și cocoare.

Până când, trecând peste morminte, peste primăveri și toamne, ajunse la apariția lui Lorelei. Aprinse lampa. Luă scrisorile păstrate într-o cutie, în fundul biuroului. Le reciti pe rând... „Ani mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, și am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear...”

Gabriela... soția lui.

Era foarte stranie impresia care-l stăpânea. Și Lorelei aparținea casei dinFundacul Vechi. Dar Gabriela, nu. Cașicum ar fi fost dt>iră’<^b persoane.

...,,Mi-e sufletul ca tufișul Păiurulftpș PC’&Q’ coasta Mării Negre: numai ghimpi: ^turbR^ care-au încununat odată fruntea lui NristS-S.’..“^

„Rămas bun... O ploue de primăvară sut în zare brâul frânt de matasă al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul și mă duc.. 1 orelei“.

Unde-l duceau aceste vorbe triste și eroice?

De ce-l duceau spre mormântul lui Luli, și nu spre ființa Gabrielei?

Straniu.

Atât de straniu, încât îndată ce auzi automobilul Agathei care-o aducea pe Gabriela, oprindu-se la poartă, strânse manuscrisul „Casei din Fundacul Vechi”, așezând în foile lui albe ca obrajii morților, scrisorile lui Lorelei, încuindu-l în sertar.

Gabriela apăru vioae și rumenită. Se așeză pe genunchii lui, cuprinzându-i gâtul cu brațele. Avea parfumul crângurilor cu violete, al femeilor care vin toamna de-afară cu blană la gât.

— Ce făceai singur?

— Fumam.

Nu îndrăsnise să-i spue: „Ceteam scrisorile tale”, fiindcă ar fi avut impresia că minte.

Gabriela era îmbrăcată cu un tailleur albastru, cu etolă de vulpe argintie în jurul gâtului. În timpul mesei rămase numai în bluză. De câtva timp, și trupul și obrajii ei se împliniseră. Nu se îngreuiase. Dar pierduse fragilitatea sprintenă a fecioarei tinere. Devenise femee. Nu mai era subt semnul eminescian al teilor înfloriți, ci în plenitudinea fructelor toamnei. Mâna care pornea să-i dezmierde cast — înduioșată poate — rugina aromată a părului de pe tâmple, ajungea întotdeauna spre sâni, c-un început de lăcomie, și deseori cădea amețită spre coapse, săgetată de vârful viu al sânilor neliniștiți.

Gabriela știa. Și n-avea sfiala acestei puteri, ci mândria ei. Această mândrie statornică adusese o mare schimbare în ea, exprimată printr-o singură nuanță. Înainte, gâtul

LO tt ELBÏ ei avea o aplecare meditativă de floare înclinată pe marginea unei ape, devenind parcă tulpina ochilor cu gene lungi, și a frunții. Acum, gâtul se înălța alb și robust, rămânând tulpina buzelor pline și a nărilor.

În timpul mesei îi povesti cu deamănuntul forma și culoarea rochiilor ei de iarnă. Vorbea și bărbatului — știa că-i cochet pentru ea, — dar și romancierului.

După moartea lui Luli, cafeaua neagră o făcea Haziaica la bucătărie, servind-o în cești.

— Haziaică, adă-mi de cafea. Azi o fac eu.

— Lasă s-o facă Haziaica.

— Nu-mi dai voe să te „servesc?”

După ce prepară cafeaua, îi aduse ea singură ceașca, așezându-se iarăși pe genunchii lui, cu mânile în jurul gâtului.

— Am să te rog ceva. Vrei să-mi faci o plăcere, o mare plăcere?...

Își lipise obrazul de obrazul lui, dându-i printr-o ușoară mișcare ritmică, sensația nudității.

— Agatha mi-a găsit un automobil de ocazie; vrei să mi-l cumperi?

„. „Anii mei tineri au sunat a cântec...”

— De ce nu-mi răspunzi?

Glasul se alinta ca și obrazul, căutând sângele bărbatului, nu sufletul.

— Sigur, Gabriela. Ți-am discutat eu vre-o dorință?

— Ești bun, ești drăguț, ești cel mai iubit...

Sărutări adânci continuară vorbele.

Claksonul unui automobil oprit la poartă, îi despărți. Gabriela se duse repede la ușă deschizând Agathei care apăru urmată de papa Mițo.

— Ei, copii? întreabă Agatha privind-o Pe Gabriela.

— Mi-l cumpără.

— Felicitările mele, Colega, ai intrat stăpân.

— Sunteți gata? îi cercetă Agatha, grăbindu-i cu gestul mânii.

— Gata pentru ce? întrebă Catul Bogdan.

— Mergem /la cinema.

— Eu lucrez. Regret...

— Bine, rămâi. Dar pe Gaby o luăm cu noi.

Ochii Gabrielei se opriră întrebători asupra lui Catul Bogdan.

— Du-te dacă te distrează.

Gabriela șovăi.

— Hai, Gaby, o îndemnă Agatha. Când Increază n-are nevoe de tine.

Gabriela se resemnă parcă, îmbrăcându-se cu mare grabă. La plecare îl sărută lângă ureche, șoptindu-i:

— Să mă aștepți într-un pat cald, — pecetluindu-și secretul cu o sărutare.

După plecarea lor Catul Bogdan se retrase în biurou, așezându-se prin întuneric la fereastră. Trupul, alintările și sărutările Gabrielei,îi dăduseră iar dorinți trupești neîmplinite, care stăruiau încă, făcând din singurătatea lui provizoratul unei așteptări nerăbdătoare. Deschise fereastra, răcorindu-și fruntea în umezeala amărue a nopții de toamnă. Până când, respirație cu respirație, își aduse toamna în el, amară ca o mare, solemnă ca o mare, vastă ca o mare, stranie ca tăcerea unei mări acoperită de ceață prin care simți o apropiere.

O simțea. O văzu. Casa din Fundacul Vechi îi apăru ca o altă corabie fantomă, cu toate umbrele lui: mama lui, Luli, Nathan...

Îl stăpâni deodată o adevărată panică de singurătate, noapte și tăcere. Aprinse luminile în toate odăile, umplând casa cu tumultul electricității; o sună pe Haziaica cerând să-i facă subt ochii lui o cafea. Haziaica îl privi nedumerită, dar se supuse. Prezența ei, deîndată vorbăreață, îl supăra, dar avea nevoe de o tovărășie. Dacă ar fi avut un câne, n-ar mai fi chemat oameni. Se gândi o clipă să se ducă și el la cinematograf. Renunță. Își bău cafeaua, ceru Haziaicei să-i aducă patefonul, și înlocui zgomotul Haziaicei cu zgomotul plăcilor. Așa îl găsi Gabriela.

— Ai lucrat bine?

Patefonul cânta.

— Te-am așteptat.

Ochii lor se întâlniră. Gabriela fugi, pregătindu-se pentru noapte. O așteptă în etac, limitat la o simplă dorință fizică, după cum arcul, când se întinde, nu-i decât viitorul săgeții.

Târziu, somnul îi deslipi.

Dintâi, somnul fu negru ca o peșteră astupată de avalanșele preistorice.

Apoi, Luli apăru întâia oară vie în sufletul lui. Era într-un salon luminat cu lumânări aprinse în candelabre și policandre. Lumina era galbenă, salonul de catifea roșie, mobilele de lemn negru. Luli, îmbrăcată într-o crinolină albă cu umerii decoltați, ședea într-un fotoliu alături de un pian negru pe care era un trichel de argint cu trei lumânări aprinse. Flăcările lor se răsfrângeau în luciul pianului negru. În vis, Luli avea grația luminoasă și fragilă a unui mălin înflorit. Parcă s-auzea o muzică: un vals demodat. În răstimpuri, bărbați în frac — era ciudată impresie de sicriu și cutie de vioară pe care o dădeau aceste fracuri — se opreau alături de Luli, aplecându-se. Ea le mulțumea cu un zâmbet, dar refuza invitația la vals. Plecau. Veneau alții. Și nimeni nu vedea că Luli ținea pe brațe un copil care semăna cu ea și cu el. O fetiță de o sfâșietoare frumuseță. Avea buclele lui Luli, ochii ei, și paloarea obrajilor Sultanului de Argint. Pe fața acestei fetițe apărea destinul copiilor care vor muri de meningită. O iluminare patetică în ochi, o gravitate prematură și ostenită în expresie. Mânuțile ei erau și mai mici decât ale mamei, și triste. Cu o batistă, Luli ștergea mereu fruntea fetiței care nădușea zâmbind ostenit. Alt dansator în frac, se opri, înclinându-se. Luli așeză fetița pe covor, blând ca pe o vioară, trăgându-și încet mâna de subt capul ei cașicum s-ar fi temut să n-o deștepte, luă trichelul cu lumânări aprinse, îl puse la căpătâiul ei, îi închise ochii, — și plecă valsând, devenind o ceață de argint, un reflex de lună, un abur evaporat, o lacrimă...

O găsi deschizând ochii, pe obrazul lui.

Se deșteptă plângând. Sufletul lui era o depărtare neagră ca moartea.

„. „Gândește-te la mine ca la o stea desprinsă din tine și dusă în întunericul fără fund...”

— Luli!

Vorbise singur în tăcerea încăperii întunecate, în care se auzea numai respirația somnului Gabrielei. În jurul acestui vaet de înaltă singurătate, sufletul lui se adună treptat, plutind ca vulturii de-asupra vieții. Și viața lui de până atunci, îi apăru abjectă. Călcase în picioare mormântul lui Luli. Petrecuse, glumise, se distrase în orașul mormântului ei. Trist și oribil.

Se ridică din pat, îmbrăcându-și halatul prin întuneric, deschise ușa fără zgomot, și se duse în biuroul lui.

Venise o ploaie subțire de toamnă. Ulucele picurau. Începea adevărata toamnă a ploilor, dincolo de aurul faclelor ei răsturnate.

Își petrecu restul nopții ascultând murmurul ploii, aplecat asupra sufletului deschis prin toate rănile. Abea spre dimineață luă un caet și un creion. Un caet nou, altul decât al „Casei din Fundacul Vechi“.

Scrise pe întâia pagină: „Casa cu trandafiri albi”.

O revăzu ca în diminețile copilăriei: cu mama lui la fereastra salonașului, aplecată înspre trandafirii albi abea înfloriți...

Sunt romane care ar trebui să înceapă ca și poveștile cu un „A fost odată.Căci o mamă aplecată asupra copilului ei, e cași un început de poveste, când o revezi după ce a murit, și când tu însuți nu mai ești copil și nici nu ai alții.

Nu se uita cu teamă la paginile albe, deși de mult nu mai scrisese. Dar albul paginilor, ca și al trandafirilor de altădată, cuprindea mânile mamei lui spre care se ducea din nou să uite că trăește, regăsindu-se copil cu ea alături și cu trandafirii tinereții ei.

Era în el un început de melodie dincolo de viață și de ploaia toamnei. Începu fără de gând, fără de plan. Fața i se îmblânzise. Surâdea... Surâdea copilul lui: fetiței din vis.

Numele ce? Numele ei? II căuta într-un văzduh în care rândunelele erau răspunsurile la întrebări.

Li. Fetița lui Lull ^e numea Li.

— Buna dimineața, Li.

De ce: „Casa cu trandafiri albi?“

Numele cărții era altul. Simplu: „Buna-dimineața”.

Oare nu-i asta copilăria?...

„Buna-diminea(a, biina-diininea(a, Ьиna-dimineața”.

Și noul roman porni cu lacrimi pe obraji, fiindcă de dincolo de moarte, glasul lui Luli ii spunea ca la începutul dragostei lor: Buna-dimineața, buna-dimineața, buna-dimineața“.

Dar teii înfloriți care din nou să-l ducă până la ea, nu mai aveau să înflorească niciodată pe fața pământului.

Fetița lor din vis — Li — nu era decât o silabă a morții lui Luli.

IV

Nici un alt anotimp nu apropie sufletul, ca iarna, și de frăgezimea copilăriei și de reculegerea bătrâneții. Ești bunic și copil în acelaș timp, privind la fereastră fulgii care sclipesc îmbătrânindu-te cu un zâmbet față de amintirea propriei copilării ivită cu mânuța întinsă după fulgi.

Tovărășia ninsorilor aduse lui Catul Bogdan tocmai ce-i trebuia: tăcere și alb sclipitor. Dela fereastra biuroului, Iașul apărea mănăstirit subt ninsori până-n orizontul dealurilor albe ca o procesiune de urși polari pe sloiuri.

Trăia dincolo de viață, privind și ascultând două ninsori care se oglindeau: cea dela fereastră și cea din el.

Niciodată nu scrisese despre copii și despre

ÏOÏTÉL ÏEO-DO&Wiü copilărie, decât analitic, pentru a explica pat ticularitățile sufletești ale oamenilor maturi. Acest roman însă, apărea fără de analize, fulguindu-și albi și lin narațiunea blândă. Nici nu era un roman propriu zis. Scene, scene în care nu apăreau decât Li și mama ei, dar și toată feeria copilăriei față de misterul lumii/ descoperit mereu.

Nu se grăbea. Scria puțin și încet, dar trăia enorm în amintire. Păstrase tot. Nimic nu dispăruse. Ar fi putut clădi palate; se mulțumea însă numai cu fulgi delicați. Lăsa mereu deoparte, alegând numai regiunile roiului stârnit.

Vestea că însfârșit scrie, dădu Gabrielei o bucurie mult mai mare decât automobilul pe care învățase repede să-l conducă singură. II privea pe Catul Bogdan cu un fel de evlavie, simțindu-se iarăși foarte mică alături de el, decând redevenise scriitor. Îl cruța de orișice zgomot, ne mai poftind pe nimeni la masă, spunând tuturora cu o mândrie plurală, deși cuvintele precizau un singular: „Catul scrie un roman“.

Astfel, noua casă recăpătă liniștea și izolarea celei vechi.

La început, Gabriela speră că va participa și ea marginal la elaborarea noului roman. Dar Catul Bogdan se ferecase într-o tăcere care o excludea și pe ea din secretele acestei intimități.

— Spune-mi subiectul.

— N-are subiect.

Gabriela văzu în acest răspuns un refuz de-a răspunde. Nu insistă. Se simțea jignită. Dar avea din tinereță un respect atât de adânc pentru misterul creațiunii literare, încât nu îndrăzni să arate nici-o supărare, nici-o enervare. Îi acorda privilegiul unei regabtăți absolute, respectându-i chiar și capriciile. Solidarizându-se oarecum cu efortul lui solitar, se izolă și ea la început, fără ca el să-i ceară, sau să-i impue acest regim. Dar devenind și ea mai puțin vizibilă, parcă era într-adevăr soție de romancier, participând la „sublimul exil“. Avea o nemărturisită cochetărie a acestei izolări benevole care poate o asocia cu el în istoria literară.

Asta la început. Era a doua iarnă de renunțare la viață exterioară. Întâia la Brașov; a doua începea la Iași, identică, dar cu mai multă tăcere, cu mai puține conversații literare, iar foasta logodnică a gloriei scriitorului, devenise între timp soția lui.

Crezu la început subt emoția marelui eveniment, că se va adapta ușor la această viață. Dealtfel, multe ierni ale tinereții, le petrecuse în casă, cetind. Își reluă lecturile, ca și atunci, întâlnindu-și soțul la dejun, la masă și noaptea într-un pat care devenise cast nu din cauza ei. Treptat însă, orele dela școală, care la început îi apăruseră ca o datorie plicticoasă, deveniră o distracție față de mono-

У&Г țonia vieții de acasă. Sperase că un roman

/Г modern se scrie ceva mai repede. Nimic însă nu vestea sfârșitul. Scrisul apărea fără de capăt, cași iarna ieșană. Fără de prieteni, fără de distracții, Iașul dansant al toamnei, devenea într-adevăr un oraș deprimant: așa cum îl prezentau scriitorii moldoveni în ploaia de toamnă a scrisului lor.

N-avea nici Radio. Catul Bogdan ura acest instrument de tortură. Patefonul nu mai putea cânta din cauza romanului care avea nevoe de ambianța unei tăceri omogene. Așa că viața de acasă se rezuma la lectură, conversații cu Haziaica, tic-tacul pendulelor și zbârnâitul caloriferului.

Iarna căpăta o imensitate polară. Iar între timp, cunoștințele ieșene ale Gabrielei, în frunte cu Agatha, petreceau la baluri, ceaiuri, patinaj, făceau sky, bob, — dându-i impresia că îmbătrânește, sau că duce o viață de babă.

Într-o zi, Catul Bogdan o găsi privind cu tristeță costumul de sky scos dela naftalină.

— Gabriela, mi se pare că ți-e urât? o întrebă el luându-i bărbia în mână.

— Nu, — protestă ea cu o enervare exagerată.

— De ce nu faci sky?

— Cu cine?

— Cu cine vrei tu. Cu cine-ți place.

— Și tu?

— Eu? zâmbi el, punând între ei anii diferenței de vrâstă. Eu scriu.

— Și nu te superi?

— De ce să mă supăr? Tu te superi că scriu?

— Nu-i acelaș lucru.

— Ba da. Eu cu distracțiile mele, tu cu ale vrâstei tale.

O bătu pe obraji blând.

— Distrează-te. Nu-ți impune renunțări pe care nu ți le cer. Eu țin să mă iubești, nu să mă urăști.

Gabriela cedă, descoperind bucuria de-a trăi iarna, cu primul pas de sky la Șorogari, în tovărășia Agathei și a altor cunoscuți tineri. Și de-atunci, însoțită fie numai de Agatha și de „banda” ei, fie și de papa Mițo, își reluă ciclul distracțiilor, început toamna, alături de Catul Bogdan.

Acum, el scria, iar ea își făcea lecțiile la școală, redevenind apoi femee tânără într-o societate care avea un singur idol: distracția; și o singură groază: de plictiseala provincială.

Dar noul gen de viață îi liberă treptat sinceritățile intime acoperite până atunci de sincerități de suprafață, descoperind astfel că tinereța unei femei își păstrează drepturile chiar și alături de un scriitor, oricât ai admira „misterul creațiunii literare”.

De ce-o lăsa singură? De ce no mai însoțea niciodată? întrebări care nu apăreau pe buzele ei, dar se intensificau tocmai din această cauză, devenind parcă mișcări de revoltă. În numele lor, Gabriela își proclamă dreptul plenar la distracții, dedându-se și unui nou sport compensativ: al cochetăriei cu ălți bărbați. Cochetăria pură, deși apare ca cel mai platonic act al adulterului, e în realitate cel mai esențial: geneza celorlalte. Fiindcă prin el, femeia se liberează principial de stăpânirea unicului bărbat, dând tuturora seducțiunea ei. Astfel, Gabriela căpătă alaiul celor dintâi succese. Cum n-avea preferințe particulare, alaiul creștea, dându-i măgulitoarea sensație a regalității feminine. Și pe măsură ce această sensație se afirma, verificându-se, prestigiul scriitorului se micșora.

Desigur, Gabriela cunoscuse cu mult înainte, succesul femeesc. Și la Galați în anii liceului, și la București în timpul universității, fusese adulată și iubită. Provocase și o pasiune: Matei Dima care o adora și de când se căsătorise, absența oricărei alte femei din viața lui — Gabriela se informase — fiind poate mai măgulitoare decât o sinucidere. Apoi la Brașov, în anul următor căsătoriei lui Luli, trăise din succes în succes, și în mediul sportiv, și în cel intelectual. S-ar fi putut căsători oricând. Dar succesele dela Brașov nu erau decât un mod de a ucide timpul și amintirea speranței din timpul teilor înfloriți la Galați. Renunțase la Catul Bogdan, dar nu vedea nicăeri în jurul ei pe cel care-ar fi putut înlocui în inima ei pe romancierul iubit de Luli, pe cel care-o descoperise pe Luli în mulțimea băncilor școlare.

Dragostea apăruse Gabrielei în viață, abea când se înapoiase la Galați după câțiva ani de absență, în preajma lui Luli, înainte de îndrăgostirea lui Luli. Un an întreg trăise lângă Luli, crezând că misterul ei e al dragostei ascunse în ea. Apoi descoperise talentul lui Luli, întâile lui silabe de primăvară, păstrând alături de ea aceiași stare de evlavie lirică. Dragostea le apăruse odată amândorora. Dar iubită fusese numai Luli de cel adus de teii înfloriți atunci. Căsătoria lui Luli o rănise adânc, dar misterul lui Luli sporise încă. Talentul și dragostea erau aripele lui Luli. Scrisorile pe care i le trimetea din străinătate nu-i aduceau numai strălucirea meridională a fericirii, dar și dovada necontenită că deși Luli renunțase la literatură, talentul nu renunțase la ea. Îi trimetea pe câte-o carte poștală poeme scurte, desprinse din priveliște ca un fruct al ei, luminos de sucuri aromate, cald și viu. După întoarcerea lui Luli la Iași, scrisorile pe care i le trimetea de acolo, păstraseră și substanța și forma celora din întâiul an...

Așa că pentru Gabriela, dealungul acestui timp, a iubi și a trăi însemna a fi ca Luli. Toate succesele ei nu erau decât o resemnare alături de afirmarea fericirii lui Luli.

Acum însă, Luli nu mai era decât o amintire rămasă în trecut. Secretul lui Lorelei numai ea îl avea. Iubirea lui Lorelei, ea o avea. Devenise stăpâna stăpânului lui Luli. Și iată că prestigiul lui scădea. Văzut de aproape, în viața de toate zilele și nopțile, scriitorul redevenea simplu om în rândurile celorlalți. Prin nimic, Gabriela nu i se simțea inferioară. Rămânea harul talentului, această sonoritate suplimentară a scriitorului față de viață. Dar pedeoparte, Catul Bogdan părea eșit din timp, rămas în urmă. Romanele lui aveau hotarul fragil al desuetului turn de fildeș, într-o vreme când scriitorii galopau în fruntea mulțimilor, făcând din individualitatea lor bici, goarnă, torță sau paloș. Individualitatea lui Catul Bogdan apărea statică și deprimant elegantă, ca o salcie uitată la o margină dc lac demodat în vremea statuelor. Îi lipsea vigoarea, dinamismul, amploarea socială. Trăise unilateral, închis în el, în casa lui și în mediul lui, și scrisul răsfrângea această izolare îngustă. Se demoda. Sau chiar se demodase. Aceasta era impresia intimă a Gabrielei. Fără să-l deprecieze, nu-l mai admira ca până eri. Îi pricepea slăbiciunea, mai ales de când trăise alături de el, evadând din singurătatea lui în viața celorlalți. II socotea ca pe o elegantă cupea dc altădată, cu mătasă de bună calitate dar decolorată, față dc automobilele cu caroserii aerodinamice, nebune dc viteză pe vigoarea rotundă a cauciucurilor agresiv bombate. Sufletul lui, sensibilitatea lui, se temeau de actualitate. Telefonul îl indispunea: îi tulbura liniștea. De Radio avea oroare. Nu vroia să audă zgomotul lumii și armoniile ei. Nu avea ureche decât pentru scoica singurătății lui;

1,0 H K I, K I urechea universală a aparatului de Radio, il înfricoșa. Deci, n-o accepta. Reacția lui fața de marșul lumii, era o oblonirc, o ferecare, nu o integrare în el.

Un învins: aceasta era concluzia Gabrielei care în aceiași măsură se simțea învingătoare, fără să exagereze proporțiile victoriei ei. Își dădea bine seamă că înfrângerea lui era mai semnificativă și mai prețioasă decât victoria ei.

Dar ea trăia. Și începuse să prețuiască mai mult viața, oricât de anonimă și modestă, decât talentul învins. Într-aceasta evoluase. Se desbărase de fetișismul talentului. Simțea că abea acum, după această intimă edificare, începea să trăiască, privind viața cu ochii ei, judecând-o cu mintea ei, lăsând-o pe Luli în mormânt — pentru amintirile bătrâneții — iar pe Catul Bogdan în stearpă lui izolare.

Nu știa ce va face în viitor. Era încă mândră de-a fi soția lui Catul Bogdan. Atracția bărbătească pe care o exercita asupra ei, nu ostenise cu totul, dar îi acorda suficientă luciditate pentru a o judeca și defini exact, fără concesii lirice. Avea și un fel de duioșie pentru el. Era de fapt, ultima ei legătură cu Luli pe care noul suflet o privea din nou ca pe un fel de Luli-boy de altădată. Cât despre Lorelei...

Noul suflet privea cu un surâs indulgent — în care se insinua și cinismul timpului exprimat de viață și literatură, — „puntea lui Lorelei”..,

V

Gabriela nu mai aștepta cu nerăbdare sfârșitul romanului. Ar fi dorit numai să i-l dedice.

Se îndepărtau unul de altul, paralel, fără ciocniri și fără dramă. Se întâlneau numai în pat, trupește, dar foarte rar, căci pe deoparte contactul cu copilăria pe morminte, dădea lui Catul Bogdan un fel de reculegere în puritate, — iar pe de altă parte, trupul Gabrielei, redevenit sportiv în ger de iarnă, dorea maicuseamă somnul odihnitor.

Astfel trecu întâia iarnă a căsniciei lor.

Primăvara apăru cu o întrebare pe buzele Gabrielei:

— Ai isprăvit romanul?

— Nu. Mai am mult, — îi răspunse el blând.

Gabriela oftă. Căci odată cu primăvara se ivise la Iași un bărbat care deși mai în vrâstă decât soțul ei, era un om viu, nu un scriitor. II cunoscuse în casa Agathei. Venise pentru o mare întrunire ținută la Iași de partidul național-țărănesc. II ascultase vorbind la Circul Sidoli unei mulțimi nedisciplinate. O dominase aspru, brutal, cu o vorbă încruntată ca și sprincenile lui groase, mefistofelic zburlite la rădăcina lor. Dădea impresia că nu minte. Vorbele lui n-aveau gesturi de marmură netedă; erau pietre colțuroase. Nici subtil, dar nici grosolan. Puternic, masiv, direct.

Ascultându-l, Gabriela devenise o fracțiune. din mulțimea dominată. 1-1 prezentase Agatha la care era invitat la masă. Se numea Ion Dragomir. Era inginer. Construise poduri și în America. Se înapoiase în țară bogată adus nu de gândul câștigului sau odihnei, ci de comandamentul care dăduse lui Tudor Vladimirescu un destin, același cu al lui Avram lancu. Dorea să purifice moravurile, să echilibreze finanțele țării, să stârpească abuzurile dimpreună cu legenda că nu pot fi stârpite, - adică o serie de locuri comune, când le vezi scrise în ziare, sau când le auzi în gura oamenilor politici. Dar acest Ion credea în ele. Era onest și crunt. „Locurile comune” deveneau realități care justificau omagiul devotamentului viguros, răbdător, lipsit de scepticism, convins de victorie. Spunea că America e lecția imposibilului care devine posibil, în contrast cu România unde și posibilul apare ca imposibil. Admirațiile lui aveau întotdeauna și o structură utilitară. În munți și păduri vedea exploatări, în ape, energia captabilă. Nici-o lene lirică în contactul lui cu lumea. Vorbea despre România cum ar vorbi un sculptor despre un bloc splendid de marmură în care ar întrevedea statui. Actual prin cunoștințe și experiență tehnică, era arhaic prin frusteța patriotismului.

Niciodată Gabriela nu se simțise mai de matasă și catifea decât alături de el. Și el simțise alături de ea acest dulce țesut feminin. Se mirase că Gabriela poartă păr lung, că n are unghiile „date cu sânge” și că nu-și sulimenește buzele. Vorbiseră o seară întreagă. Îi istorisi întâmplări din America, din Rusia sovietică, din China, raportând tot ce văzuse la țara lui. Nu venise de-acolo cu nostalgii, aducea experiențe. Nu se sprijinea deloc pe lecturi, decât atunci când erau statistice. Cu toate că cetise literatură, o socotea cam de sus, întocmai cum priveau războinicii de odinioară țesutul și împletitul femeilor. Gabriela îl stimulase prin întrebări inteligente care dovedeau un interes real pentru spusele lui. De fapt o interesa naratorul, nu narațiunea, căci aceleași lucruri spuse de un om oarecare, i-ar fi părut anoste și prozaice. Dar tocmai aceasta era puterea lui: de-a valorifica cifra și faptul brut. Pe Gabriela nu o privise nici-o clipă cu ochi cinici. La plecare îi sărutase mâna scurt, strângându-i-o tare, și-i spusese:

— Doamnă Bogdan, dulce ținut e Moldova dumitale. Rău îmi pare că am venit atât de târziu.

Gabriela simțise că se roșește. Dar se lăsase privită și astfel, cu genele plecate.

După o săptămână, află dela Agatha că Ion Dragomir s-a întors dela București, având o afacere cu primăria Iași. Venise cu automobilul. Începură plimbările. Apoi excursiile: una la Durău, alta la Borsec. Aristide Bogdan nu se amesteca în astfel de „afaceri intime”. Agatha jubila: o veche revanșă.

Într-o zi, pe când Gabriela era la școală, o scrisoare trimisă ei, cu răspuns urgent, veni

b O R K Ь E I din pură întâmplare, în inânile lui Catul Bogdan. Haziaica i-o adusese lui numai din cauza răspunsului urgent.

Catul Bogdan o deschise distrat, întrerupându-și scrisul.

„Scumpa mea prietenă”...

Jos o iscălitură bărbătească: ,,Ion“.

Conținutul scrisorii era decent, dar intim. Cel care-o scrisese trebuia să plece la București, chemat telegrafic, și dorea să o vadă înainte de plecare.

Catul Bogdan trimise pe Haziaica la liceu, cu scrisoarea.

Seara, o întrebă pe Gabriela:

— Cine e prietenul cu care ești atât de intimă?

Gabriela, informată de Haziaica, răspunse calm:

— Un inginer foarte simpatic pe care l-am cunoscut la Agatha: Ion Dragomir.

CAP. VI.

Iunie deschidea porțile de aur ale teilor înfloriți, pe care intră vara în cetate.

De câtva timp Catul Bogdan stătea mai mult la fereastra biuroului, față în față cu dealurile, peste casele orașului. Scânteiau atâtea cruci deasupra Iașului, că parcă era o vale a bisericilor.

Nu isprăvise încă „Buna-dimineața”. Sufletul lui se oprise la fereastră odată cu presimțirea parfumului de tei, atins și de alte neliniști. De o vreme, Gabriela se parfuma din ce în ce mai tare. Ca toți cei predispuși la migrene, Catul Bogdan suporta greu parfumurile, mai ales când erau întrebuințate abuziv. El nu-și parfuma decât tâmplele și batista cu „Esprit de Fleurs de Cédrat“: aroma coajei de chitru. Gabriela întrebuința „Après L-Ondée” .Guerlain, parfum suav când abea umezește o șuviță de pe tâmplă și lobul urechilor, dar dulceag și obsedant când e pus pe haină, pe batistă, pe păr și pe brațe. Fiecare apropiere de Gabriela era și învecinarea cu o migrenă. O astfel de exagerare nu putea fi explicată decât printr-o cauză exterioară casei.

N-o spiona. Dar o considera cu mai multă atenție ça până atunci. Când făcea baia, cânta ca pentru ea. N-o auzise până atunci cântând. Când era cu el, devenea progresiv distrată, cu răstimpuri de atenții și amabilități exagerate, care puteau ascunde o temere sau o căință. Avea tendința să se înroșească, de câte ori o întreba: „Ce-ai mai făcut?”, — cașicum ar fi simțit iminența unui interogator; de unde, tendința de-a întoarce capul într-altă parte, improvizând o preocupare casnică de câte ori era întrebată asupra vieții ei de afară. Uneori era cuprinsă de volubilitățile disproporționate față de felul lor obișnuit de-a vorbi, cașicum s-ar fi temut de pauzele tăcerilor ca de-p în-

ï. O R K L E I vitație la pândă. Până atunci se mărginise să glumească bîne-voitor pe socoteala camarazilor ei de sporturi și distracții; acum începuse să-i critice sever, lepădându-sc oarecum de societatea exterioară căminului, prezentându-i-o ca pe un mediu mult inferior celui de-acasă. N-o întrebase niciodată: „Cine te obligă să te distrezi cu oameni pe care pretinzi că-i disprețuești?“, fiindcă se mărginea să o observe, fără să-i ceară vre-o socoteală.

Încăodată: n-o spiona. Iscodirea e pândă deliberată, premeditată, voit clandestină. Observațiile lui erau involuntare; adnotau în tăcere evoluția Gabrielei.

Alteori, Gabriela, care până atunci înclina maicuseamă spre discuțiile literare, se amesteca în politică, devenind vehementă și peremptorie, ambalându-se ca un adevărat militant.

— Te interesează? o întrebase Catul Bogdan privind-o calm dar curios.

Gabriela se încurcase la început, dar îndată devenise teoreticiană agresivă, cu obraji de școlăriță pe care ai prins-o copiind la teză. Dar roșeața obrajilor putea fi socotită și ca expresia noviciatului într-un nou gen de entuziasm. Sigur că o interesa politica. Femeia contemporană nu se mai putea limita numai la dragoste și literatură. Avea încă obligația și chemarea de-a împodobi viața, dar trebuia și s-o priceapă subt toate aspectele ei. Într o vreme de prefaceri sociale, ca aceasta, politica era ca un dig înaintat de pe care simțeai mai bine vânturile de larg ale vieții.

O vedea gata să-l combată. Apologia politicei socotită dig în viață și far revelator, era de fapt o răsvrătire împotriva omului a-politic din fața ei; și faptul că exprima această recalcitranță tocmai în fața lui, nu era deloc conform cu docilitatea prudentă a Gabrielei de până atunci. O știa pe Gabriela ca pe acei cățeluși care nu latră cu pretenții de ferocitate, decât dacă au îndărăt prezența ocrotitoare a stăpânului care-i ia în brațe la nevoe, sau gardul inviolabil după care se pot refugia. Alt sens nu putea să aibă emanciparea Gabrielei.

În schimb, întocmai cum ținerile căsătorite simt mereu nevoia de-a spune „te iubesc”, Gabriela îi repeta mereu: „Te stimez. Nu cunosc om mai demn de stimă decât tine”. Dacă hoția n-ar fi epică, ci lirică, și hoțul ar spune păgubașului: „Te stimez, fiindcă te fur”.

Însfârșit, Gabriela nu mai putea ceti. Vedea în fiecare seară efortul ei de-a ceti în pat, și neputința de-a urmări măcar rândurile unei pagini. Ochii ei deraiau imediat alături de carte, în vid.

Toate acestea dădeau abuzului de parfum sensul unui simptom observat de Catul Bogdan în viață, și comentat în romanele lui. Sunt rare femeile, oricât ar fi de subtile în cochetărie, care să nu exagereze întrebuințarea parfumului lor obișnuit, în clipa când un nou bărbat se apropie de inima lor. Nu-și schimbă parfumul, fiindcă și noul bărbat, cu acest parfum le-a cunoscut. Dar sporită vitalitate legată de apariția acestui bărbat, care le înmulțește bătăile inimii, care le aprinde mai tare ochii și obrajii, vrea să se afirme și prin puterea crescută a parfumului. Înfloresc mai tare. Abuzul de parfum e de fapt o mișcare de dărnicie spre nara noului bărbat, și o mișcare de îndepărtare dinspre bărbatul nedeprins cu acest abuz.

În sfârșit, în ultimul timp, Catul Bogdan O auzise zilnic suindu-se în pod; ușa podului se învecina cu odaia lui de lucim.

— Ce faci în pod?

— Scot haine de vară.

Dar Catul Bogdan remarcase că hainele de vară scoase din pod coincidau cu sosirea poștei. De când nu mai lucra efectiv, reținea involuntar gamele zgomotelor casei, mai ales în timpul dimineții. Așa că apariția factorului poștal lătrat de cânii cartierului cu alternanțe tipice, urmată de sonerie, urmată apoi de apariția Haziaicei cu corespondența lui, și epilogată de pașii Gabrielei pe scările podului, devenise delaovreme o frază uniformă care denunța un secret.

Într-o zi, după dejun, Gabriela ceru Haziaicei să-i aducă tacâmul cafelei negre. În timp ce făcea cafeaua, Catul Bogdan își aminti că mai preparase odată ea singură cafeaua: când îl rugase să-i cumpere un automobil. Așa că aștepta și de data aceasta să audă o rugăminte.

Nu se înșelase. Rugămintea apăru încet, strategic. Gabriela se simțea obosită. Aerul Iașului devenise irespirabil. Avea opresiuni. Nu mai putea dormi... Toate acestea nu erau decât un drum în spirale lente spre Cheile Bicazului.

Catul Bogdan consimți cu atâta ușurință, încât Gabriela deveni obsedant și exagerat recunoscătoare. Un fel de bucurie servilă, neștiind ce servicii, ce concesii să facă celui care-i dăruise această bucurie, cașicum bărbatul ei s-ar fi arătat ireductibil până atunci, deprinzând-o numai cu sacrificarea dorințelor ei.

Catul Bogdan acceptă calm această gudurare, retrăgându-se apoi la fereastra odăii de sus.

Gabriela, învingătoare mai ușor și mai repede decât sperase lirismul care-i ținea loc de luciditate, avu timp s-o anunțe pe Agatha, și să obție o convorbire telefonică urgentă cu Bucureștiul. Se pregăti pentru Cheile Bicazului până târziu noaptea, cașicum, s-ar fi dus la un concurs de eleganță. Veni în pat gata pentru toate generozitățile și sacrificiile, dar zeul înșelat dormea.

Plecarea era fixată la patru dimineața. Până la patru, în același pat se învecinară două insomnii cu pleoapele închise, refugiindu-se în ipocrizia somnului.

După plecarea Gabrielei, Catul Bogdan luă toate cheile, și se sui în pod: un fel de тaдsardă ale cărei ferestre rotunde erau înălbăstrite de apariția dealurilor din fund. Abea se luminase de ziuă. Orașul era o tăcere argintie prin care vâsleau măturătorii dimineții.

Podul nu avea vechimea ațelor de păianjen. Era nou, curat, fără adânc, fără trecut. Cufărul cel mare al Gabrielei era așezat chiar lângă o fereastră; alături de el, un geamandan care desigur devenise scaunul unor lecturi alături de scrinul improvizat al textului lor.

Catul Bogdan încercă pe rând cheile luate de jos, până când o nimeri pe cea bună.

Era atât de sigur anticipativ, încât văzu scrisorile lui Ion Dragomir fără emoție adâncă.

Adâncul ei însă veni din altă parte, neașteptat și straniu. Obrajii lui Catul Bogdan deveniră albi, cu broboane de sudoare pe frunte și pe tâmple. Inima nu mai era o bătae în piept, ci o năruire concretă a sufletului. Mânile-i tremurau. Respirația se învălmășea. Căci subt teancul scrisorilor amantului, ochii lui descoperiseră scrisul lui Luli.

Podul căpătă deodată vechimea sfâșiată a sufletului, devenind solemn ca o piramidă în care ai găsit sarcofagul unei regine moarte în anii tineri ai mileniilor.

Vorbele lui Luli apărură cu piuitul rându-dunelelor care se deșteptau în cerul dimineții de vară.

O carte poștală dela Constanța:

„Dragă Gabico,

Ц1 scriu de pe vapor. Numai două vorbe. Marea Neagră are ochi albaștri. Sufletul nicu e privirea acestei imensități. Sunt orbită. Luli“.

Și mare călătorie începu în timpul dus, odată cu răsăritul soarelui acestei dimineți. Podul devenise turela unui vapor tragic, pornit pe mări de cântec spre un alt Ierusalim.

Căci încă înainte de-a isprăvi scrisorile călătoriei, vorbele lui Lorelei reapărură în el, dându-i adevărul sângelui prelins din răni:

„Anii mei tineri au sunat a cântec...“

Când întâlni scrisoarea dela Iași, — știa.

„O simplă farsă. Transcrii cu mâna ta și iscălești „L“.

— Luli, tu ai scris asta.

Luli râdea copilărește.

— Da, eu.

— Tuu ?...

— Tu nu vezi că glumesc!

Apoi a doua scrisoare: „Farsa a prins. O voi continua, solicitându-ți complicitatea. M-ai botezat odată Lorelei. S-o facem să trăiască. Eu îi dau cântecul — de greer, — tu, scrisul — scrisul tău fin, Gabico, — dar stăpânul meu iubit? Mă va trăda cu mine însumi devenită Lorelei..?1

...„Cânt răgușit pe subt ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile orașelor noastre, în mizeria frumuseții lor cu ochi nediteranieni. Cânt cu mâna întinsă subt cerul gol, ca odinioară cei neîmpăcați la răspântii de drum: Ascultați, voi toți, bucuria și durerea mea“.

...O revedea pe Luli sărindu-i veselă în brațe, în ziua vacanței de Paști, când venise acasă dela Universitate cu râsul pe față, deși Luli știa că Lorelei murise și că vestea morții ei era în buzunarul lui.

Abea acum înțelegea brusca întristare de atunci a lui Luli, după ce găsise scrisoarea prin care Gabriela își anunța sosirea, pe biuroul ei, știind că el a văzut-o.

Atunci și deodată, Luli își dăduse seamă că Lorelei devenise Gabriela.

Dar mândră, — tăcuse.

„...Și am rămas cu mâna. Întinsă ca a Regelui Lear“.

Obrazul lui Catul Bogdan parcă slăbea zâmbind.

Buzele se deschideau încet, ca o rană, cu lancea soarelui înfiptă în ea.

Se spălă. Se îmbrăcă. Era foarte distrat. Trupul săracul făcea singur gesturile obișnuite ale deprinderilor vieții de toate zilele, ca minutarele ceasornicului unui mort.

Apoi se duse în biurou luând caetele. „Casa din Fundacul Vechi“ în care erau scrisorile lui Lorelei; și „Buna-dimineața“.

Plecă încet spre cimitir. Soarele începea să ardă.

Vara era veselă pe morminte ca o fetiță care nu știe că-i orfană.

Trecu pe lângă mormântul mamei lui, descoperindu-se.

Mormântul lui Luli era împrejmuit cu un gărduț de lemn, având portița de intrare cu streșină, cum o au unele case dela munte. Era deschisă. O umbră neagră muncea în genunchi deasupra mormântului.

Multă vreme, Catul Bogdan rămase descoperit alături de gărduțul care împrejmuia fluturarea de curcubeu cu fluturi a florilor de pe mormânt.

Dadaia era atât de preocupată de plivirea ierburilor, încât nu-l observă decât după ce-și isprăvi treaba. Se ridică, uscată, înaltă și severă, cu degetele înegrite de pământ, ștergându-și nădușeala ca țăranii, cu dosul palmei. După ce eși din grădina ei cu cruce, Catul Bogdan se apropie de ea, îi luă mâna și aplecându-se adânc — ca în biserică — i-o sărută.

Apoi se îndreptă grăbit spre poarta cimitirului.

Casa din Fundacul Vechi nu mai era: purta cu el cenușa ei.

Orașul nu mai avea decât cimitirul văzuse — și gara: pomi spre ea. Luă trenul de Galați, izolându-se într-un compartiment de clasa întâia.

Trenul porni în timpul mort. Trecu pe lângă toate fără să privească. Pe lângă vară, pe lângă ierburi care cântau, pe alături de gara cu cireșe, pe lângă teii înfloriți în gări, pe lângă zarea de amurg, pe lângă Brateșul de odinioară.

Ajunse la Galați cu noaptea de vară. Porni pe jos: nimic nu-l grăbea. Se opri alături de casa copilăriei lui Luli.

Un câne îl lătră: Moșu?...

Plecă.

Aceiași tei înfloriți care spuseseră buna-dimineața vieții lui, spuneau acum în cor ceresc: noapte-bună.

Mergea încet ca pelerinii drumurilor lungi. Ulița Domnească era pustie. Și iarăși, parcă aduse de parfumul teilor, vorbele lui Lorelei îl împrejmuiră. Atât mai rămânea din Luli: Lorelei.

O femee cu obraji aprinși de fard trecu pe lângă el, aruncându-i o privire aprigă. Văzându-l blând și aproape zâmbitor, se luă după el.

O auzea din urmă, pas cu pas. Parfumul ei lătra prin corul teilor și-al vorbelor lui Lorelei.

Știa că vine după el.

Porni brusc spre Dunăre.

„Spre“?

Întrebările aveau o sacadare de dans scheletic.

Căci numai așa putea scăpa de femeia care se ținea după el ca un câne flămând după o bucată de carne crudă.

SFÂRȘIT