Se odihnește ades pe stîncă din capul priporului pe care neam de neamul Bălineștilor a văzut-o, de decenii, gata să se prăvale peste sat. Ca un vultur obosit, cu aripele rare și lăsate, cu ciocul căzut pe piept, bătrînul și-a așezat pe margina stincii trupul slab și uscat și, ca streșina unei troițe putrezite, și-a Împreuuat brațele, sprijinindu-le pe genunchii ascuțiți din care picioarele, fără viagă În haina destrămată, se lasă moi în jos, pe stîncă. Numai ochii lui Neculai Moțatu negri, adinei și veșnic scăldați în Macrimi, în care parcă ar fi rămas din umbrele locurilor cu multă lumină, se rotesc fără odihnă peste dealuri și văi și apoi se lasă liniștit pe apa Sărățelului.
BiMrinul își apasă mai tare bărbia în mini, se uită într-un loc departe, și ochii plini de frumuseța ce i se desfășoară în față, îf duc gîndul aiurea, la țara lui..
Muntele albăstriu din zare, căsuțele mici și albe ce strălucesc În bătaia soarelui, parcă ar fi satul lui; și cîntecul unui Huer, asurzit Gin cînd în cînd de tălăngile turmei ce trece devale, îi trezește e apr ascunsă-n suflet, deșirindu-i, ca dinir-un ghem, firul aUTIILrOr,
„Era pe vremea asta, acum șaizeci de ani. Într-o sată, cînd se înforsese cu caprele dela păscut, găsise acasă zarvă mare: mtra episiolă, adusă ’ de un cale ce ducea marfă în Romiînia, via Moț piecat demult în țara cea străină, scria deacolo minuni sfinte, Se îmbogățise de nu-și mai putea cîntări banii și, cum “La PE moarte, își chema nepotul să-i moștenească,
Afară, rezemată de părete și adusă de spate, ca vîrful uHui copac lovit de trăsnet, plîngea în tăcere mima; iar fata cu ochii roși, cu pumni strînși, cu buzele vinete, își țira prin casă, Ve colo jănă colo, tășiile fustanelei vorbind singur :— Are să plece hvicolă, așa vreau, Nu Vreau să-l mai orbească soarele nosire, stîncile goale să-i mai trudească trupul, și marea de colo să-i Mai doboare în lupta. pentru un tratu chinuit. Cum scrie“ lani, aColo sint ianuri cît cuprinzi cu ochii și-i miere multă și carne. și șaluri și cînii, — Nicola!
+ lată-mă, tată,
_— Ta-ți tot ce-ți trebue și pleacă, băete, mine pănă-n ziuă. Di-i bine, cam spune lani, rămti și fă avere în țara romînească. „__ Și parcă se vede și astăzi Nicola, culcat afară pe rogoina de sub migdali. Lina pliră, palidă și învăluită, în noaptea 2- ceia, plutea ca un nufăr uriaș pe mare și lumina-i albicioasă se întindea, dreaptă și tristă pe luciul neted al apei.
_. Nu putea dormi. Un cimpoiu, undeva departe, cinta jad și dorul de cel ce nu-i părăsise încă, începuse a-l cuprinde, “ INȘCArE UȘOară se auzi în juru-i și el se simți atins pe umăr, ca de aripa unei păsări.
— Nicola, îi șopti mama, scoală-te și vino sub smochini; să nu fe audă Anastase...
_— Vrei să te duci, Nicola, vrei? Vrei să te duci acolo unde plouă într una, unde îngheață păsările pe arbori și nu-i soare cald niciodată? Vrei? la sama, biete, e țară depărtată și nu mă vei mai avea pe mine acolo.
— E fără mare și bogată, mamă,
-— Fie, acob nu-s nici portocali, nici $mochini; acolo nu-i marea noastră,
Tata, cu glas răgușit, i-a poruncit în dimineața aceia să se pregătească. Și parcă se vede Nicola, legîndu-și strîns, pănă la genunchi, ațele opincilor roșii peste tuzlucii noui țesuți. Mama, suspinînd, i-a dat din ladă fustanela cea mai bună și cînd a fost să plece, i-a șoptit-sărutîndu-l:
— Nu mă uita, Nicola, și nu uita nici marea“... N-a mai putut vorbi, —o înecase nlinsul, Șa cu desagii pe umăr, cu ochii plini de lacrimi, s-a scoborît fugind spre port, unde-i aștepta saicul gata de plecare,
Un vînt ușor de-abia mișca pînzele, al căror filftit li părea a fi zborul unui stol de păsări călătoare; barca se depărta încet de malul în care i se păru, deodată, că se ancorase o parte dintr-imul ce se smulgea cu putere, lăsindu-i gol în suflet...
Intre el și părmint se înmulțeau valurile verzi care, ca niște șerpi în fugă, eșeau de subt barcă, rotunde și vii, depărtîndu-se și pierzîndu-sc ’apoi, încet și lin, cătră mal,
Portul în care după multe zile de drum, intre cer și apă, se opri caicul;, semăna mult cu acele unde se ducea el de două ori pe an să vîndă fructe, Lucrătorii, cei mulți, vorbeau limba lui și erau vînjoși și veseli cum nu erau acei din fără ce părăsise. În locut tictiei, dusă de vînt în mare, un turc îi vînduse un fes, care sta măreț, pe claia de pâr negru, aplecîndu-se în partea în care trăgea un canaf de ibrișin, nodostinat, ce-i gidila- necontenit urechea, Nicola merse o bucată de drum pe jos, poposind pe unde-l apuca vremea, întrebînd pe cel ce-i întîlnea, de partea locu-lui unde avea să se ducă și cetind, celor pe care-i vedea mai luminați, numele moșului stu și al comunei în care locuia, Cînd ostenea Micoia scotea din sacul cel mare un pumn de stralide și te ara de departe, cărăușilor depe drumul mare; iar a dea că stau la îndoială, mai punea alături și citeva migdale, menii, miloși, se stringeau prin căruțe și-i făceau loc „turculețului“.
— Hai, măi turcule, că la urma urmei tot suflet de om ești,
— Du sint turc, sint creștin! răspundea el grăbit, pe grecește, făcîndu-și cruce.:
: — Așa? ești creștin de legea noastră? Sue ici! îi ziceau Curții, mulțumiți, ronțăind migdale și trăgind cu putere urce cailor căzuți de oboseală,
Și Nicola, mergînd astfe] la întîmplare, nu-și putea sătura ochii de tut ce vedea în juru-i, Țara asta în care înota în grine și se rătăcea în păduri fără capăt, era dar locul sfînt unde, pribegind, ajunsese moșu’ lani! Și amintindu-și de scrisoarea lui, o încredere fără margini îi intră în sufie! și o putere străină îi învioră deodată mădularele,
lutr-o sară frumoasă de Mai, Nicola suia liniștit dealul Băănestitor. Canaful fesului care în mers se rotise de multeori în jurul acestuia, se oprise acum îm față și, răsfirindu-se pănă pe frunte, îi da chipului înfățișarea urui cucoș moțat.,
Era întro Duminică, Pileuri de oameni se întorceau dela hora din sat; întîlnindu-i, Nicola se oprea și scotea necontenit din brîu hîrtia boțită și ruptă, pe care de abia se mai putea ceti numele moșu-său- -
— lani? Pe domnul Iani îl cauți, măi moțatule“? îi zise un țăran sigubăț, apucîndu-i canaful și ridicîndu-i în sus fesul odată cu toată claia de păr mătăsos. „laca vezi ?... Colo unde-i lumina mai mare în sat, acolo stă chir lani“.
Tot drumul ce-l făcuse pănă acum pe jos, nu-i păruse mai lung și mai obositor ca palma de loc cît mai avea pănă la casa cea cu lumina mare, și în tot timpul gindurile nu-i îmbulzise mintea ca-n clipa cînd se vadeă ajuns în preajma ei, Mult din valea acela în care griul undula ca valurile mării și pădurile fără fund ce se mai zireau în amurgul sărir, erați ale moșu-său; poate și el era bătrîn și bolnav, și-l cliomase...
La acest gînd inima băetanului bate tare, tîmplele îi zvicnesc și în noapte vede mii de lumini licărind și jucîndu-i-se în=- nuinte...
Nicola se oprește la casa cea mare dim capul priporului, se uită iung printre zăbrele și parcă nu-i vine să intre în ograda în care șuvițele de lumină, ce vin dela ferestrele casei și se întind în curmeziș pe jos, sint întunecate pealocuri de vilele culcate lin= SĂ carele încărcate de saci plini cu griu. Doi dulăi latră alergînd fără astîmpăr, În lungul gardului; dintr-o parte întunecoasă se aud nechezatul și loviturile cailor în podeaua grajdului și mai departe grohăe surd Erăsunii în măcăitul, des Intrerapt, al rațelor, G
Nicola bate cu putere, în stilipul porții; cînii latră to mai tare și petrecîndu-și boturile printre spițele prea strîmte, schiaună și latră urlînd... Înăuntru, în casă, se aude mișcare. Un zăvor e fras cu greutate și um glas slab de femee strigă din răsputeri o slugă care se ntăpustește spre poartă afară.
— Chir lani Anastasios? întreabă Nicola.
, — Aici, aici-i chir lani, răspunde sluga, măsurindu-l din ochi și însoțindu-l până la ușa casei care se deschide încet. O f bătrînă îl întîmpină și, ca degetul la gură, îi face semn s vorbească,
- Chir lani? mai întreabă băiatul îngrijorat.
— E colo, arată prin semne bătrinz.:
Amintindu-și scrisoarea, Nicola înțelege, Își lasă încet desagil, se așază pe un scaun și așteaptă privind în juru-i...
Ce mare și frumoasă îi pare casa, cu odaia cea albă, în care maramele, frumos cusute, cași hainele femeilor din patria ce lăsase, îi amintesc cuvintele mamei și-i umplu ochii de lacrimi. Dincolo, În odaia vecină, se aude un gemăt și o tusă înecăcioasă, în care parcă-și dă cineva sufletul. O lumină slabă se vede printre încheeturile ușii ce se crapă, și bătrina îi face semn să intre fără zgomot, arătîndu-i patul pe care, în lumina slabă a unui opaiț și sub mormanul de învelișuri, de-abia se deslușește o formă emerească, Bătrina, cu mina tremurîndă, aprinde o uminare, o apropie și-i arată bolnavul clătinînd desnădăjduit din cap. Fața mare și brăzdată de cute pare afi trecut prin pernă și numai o parte parcă ar sta lipită de aceasta; părul alb și lung i se resfiră pe fruntea încrețită și brobonată de sudoare, iar nasul vulturesc și gura frumoasă cu buzele palide, subt mustața regulată, li amintesc bine chipul tatu-său... RES
Lumina feștilei se întinde pe fața bolnavului ce-și strînge echii care, în orbitele lor adinei și întunecate, par două borte săpate în humă,
— Jupîn lani, deschide ociiii... laca ți-o venit nepotu... Nepotu, nepotu! repetă bătrina, aplecîndu-i-se la ureche și luminîndu-i mai tare fața.
Bolnavul geme și pare a deslipi cu greu pleoapele fără gen?. se uită aiurit înainte și cînd vede pe tinăr al cărui port pare că îi aduce lumină n minte, Într-o încordare în care-și pune toată puterea, îi întinde brațele slabe și osoase, chemîndu-l în limba lui de rr ici pe
—_ ilul meu, singele meu
Nicola se apleacă și prinzîndu-i mînile între ale lui, le sărută cu tot dorul de cei pe care-i lăsase și cu mila ce de-odată i
ise în suflet,: ste Cătină, mai aprinde o unire A Da nepotu! poruncește bâtrinul. Și pe urmă vino să-mi speli fă =:
Femeia toarnă die sticlă apă de smirnă în colțul unui
et și cu indeminarea ce-i dă deprinderea lucrului, șterge ușor fața boinavului care pare a fi reînviat ca prin minune,!
— Acum, ridică-mă... Vreau să mă îinchin“, îngînă el. Și uitîndu-se tpre iconostasul, în care strălucește aurul citorva icoa= ne, murmură o rugăciune, își face cruce și-și lasă, obosit, capul Pe pernă făcînd semn lui Nicola să se apropie,
— Cum e acolo? E bine, sint sănătoși?;
— Sănătoși.
— A plouat, sînt smochine 7,
— Nu-s multe și nici migdalii n-au rodit. E an sărac.
— Ce face Anastase 7
-— Cu pescuitul...
— Vai de el, sărmanul! șoptește bătrînul, Penelopa e tot frumoasă, da? O fi îmbătrînit... sint doar treizeci de ani de-aduncea...
lani tace, mușchii i se destind și o lumină tainică î se revarsă într-o clipă pe chipu-i slab și obosit,
Cașicind ar fi voit să-și ascundă simțirea, bătrînul reia:
-— Dar nu mi-ai spus cum e marea, marea noastră — Thalassa, o, Thalassa! exclamă lani, pierzîndu-și răsuflarea. Apoi își șterge prelung ochii,
— Apropie-te, Nicola, nu mai pot vorbi și mine-poimîne... VOiu făcea pe vecie poate, Apropie-te să afli dece te-am chemat", Și făcînd slugii semn să piece, începe cu glas et din clipă în clipă se stinge cași candela dela iconostas: “
& — Ascultă, băiete! sub patul meu, la a treia podea dela părete, e îngropată o lădiță de fier; întrinsa vei âsi aur și lucruri scumpe, Acolo-i o parte. din averea mea, ialaltă caut-o în părete, la patru palme de sobă, Acolo-s zapisele acelor care au luat dela mine bani. Și mai am, Nicola, trei livezi de pruni în dealul Birzei; vite am multe, un tamazlic; porcii, Dumnezeu îi șile, cu i-am uitat; am zece care și pluguri la cîmp, am o herghelie și cai de treerat. Mai am o moară“, îngînă bolnavul. BărDia-i tremură... ar vrea să mai spue.ceva dar vorbela-i rămîn pe buze. Într-um tîrziu, șoptește: — Să vie... popa!
Nicola strigă femeia care dormea alături șio trimete după preot, aprinde altă luminare și așteaptă. Bolnavul geme, se uită într-un loc și, răsuilind cu greu, zice:
— Nicola, stinge feștila de colo, e destul una; să fii econom, băete, să nu-mi irosești munca“, -
Două zile mai trecură și bătrimul lani, împăcat cu sine și cu samenii, fu dus, în jalea satului, în deal la cimitir...
Porțile ogrăzii domnului Iani sint deschise înlături și care, încărcate cu lespezi, trag la rînd spre temelia casei, croită decuind... Lucrătorii mișună și fuica din cofe o împarte satul în văzul tuturor,
Neculai Moțatu —nume scornit depe urma fesului cu care venise — joacă în cărți la circiuma lui jupîn Toader și-i atît de prins la „stos” că se trezește în revărsatul zilei; suta de galbeni din chimir a trecut, nu-și amintește cum, în „Punga uaui negustor de vite, căruia îi mai amanetase în noaptea aceia
Într-o zi, în scurt timp după moartea domnului tant, nepotu-său se arătă în sat, cu straie strimte și era atît de frumos grecul, că toate fetele și femeile cele tinere Își găseau într-una de lucru la conac întorcîndu-sa sara cu legături la subsuoară, ou cercei scumpi și cu mărgean la git, în cîte două rinduri...
Caii cei de munte i-a vindut Neculai și și-a cumpărat patru armăsari care-l duceau pe sus pănă-n plaiul Buzăului unde-ligastepta, demult timp, cucoana Smărăndița.
De nunta lui Neculai Moțatu s-a dus vestea peste două plauri; s-au chemat la „masa cea mare“ fruntașii din trei sate: o săptămînă au cîntat, zi și noapte, două tarafuri; s-a împărțit, la săraci, carnea dela șase vite și nenumărați saci de popușoiu.
„„Cucoana Smărândița se topea de dragul lui Neculai și cînd îl vedea umplîndu-și punga de galbeni și poruncind vizitiului să pregătească trăsura „de drum lung“, ofta adînc, se închina la icoane, da acaftiste și căuta prin babe să-l aducă iar cătră din-sa pe cel ce-i fusese „luat“...
A oftat cucoana Smărândița și a plîns mulți ani de zile pănă se a murit, cum zicea lumea, „de inimă rea“, Și de atunci Neculai Moțatu s-a mutat la Dobra Bălănoaia, o văduvă bogată din sat,
„Casa domnului lani și cea ridicată pănă-n streșini sînt de mult amauctate domnului Toader. Ograda e pustie. Doar dol cîni mai urlă din cînd în cînd pe lîngă poartă.
Neculat Moțatu stă cît e ziua de lungă pe banca cîrciumei, fumează și bea cafea pe datorie, ce știe el bine că o va plăti, peste un an, cu vre-o livadă poate...:
Negustorii avuți se opresc în trecere la han și atunci se încinge „stosul“ dela care nu lipsește niciodată Moțatu; joacă „uitat de toți sfinții“ și cînd pierde tot, aleargă să mai ceară dela Dobra Băl&noaia.
— Ți-oiu da, domnu’ Neculai, dacă te-i cununa cu mine...
— Să mă cunun eu cu tine? Nicola Mosatu sa fie barbat a lu Dobra Balanoi?:
— De! altfel, nul... măcar să te vadă lumea că ai avea de gînd... să vorbești, așa într-o doară, cu părintele Toma...
De douiori a plecat Neculai într-acolo și gîndindu-se pe drum la faja galbănă și umflată a Dobrel, la trupul ei greoiu care parcă ar ți fost „puscu lopata“, s-a întors înapoi, amanetind n ziua aceia lui jupîn Toader cea mai frumoasă livadă.. Și au trecut mulți ani deatuncea...
„Într-o sară cînd venise sp mare și nu se mai bizuia nimene în sus pe gîrlă, domnu’ Toader se suci și se învîrti mult în jurul lui Neculai Moțatu, care sta gînditor lao masă, și-i zise:
— OGrecle timpuri, domnule Neculai,
— Timpu-trețe și omenii mor! răspunse grecul ca de-aiurea,
— Trece,’trece, ca apa cea turbure de colo și... ce rămine în urmă?
— Miiu și bolovani, — da’ țe vrei sa mai ramie? Cînd peri tu, rămîne tot lut pe urmă...
— Ba și altceva, domnule Neculai,
— Cupii și livede... Da’ tu, tu fe ai de acolo? tu zi trăit ca un prost, zupin Toader... Țe-i bine pentru tine, e reu pentru: mine, așa merge în lume asta,
— Eu mă gîndesc, doninule Neculai, că s-ar putea să fie odată bine pentru toți.
MW — Ha, dincolo, în țeia lume, unde s-a dus lani-greco,..
— Ba chiar pe iumea asta, să mă crezi: laca de pildă dumneata ce faci acuma? Ai cheltuit toți banii...
— Nu-mi pare reu, odată trăește omul. Țe eram sa fac cu ei acuma?
— Ți-a mai rămas puțin și dumneata, boer cum ești, deprins altiel, e greu... îți trebue să trăești bine.,
— Bun înțeles, da-mi azunge...
— Dar de mai vine alde Stoica și mai faceți vre-un stos, ori dă peste dumneata o boală, ce faci?
— Mor și pațe, fe păcat?
— Dar de tr și mai joci în cărți...
— Ei, asta nu sa știe, până atunțea m ca câștig eu și rascumper dela dumneta livada dela „Vale Fromosa“.
— Să-ți ajute sfîntul! Dar să vorbim de ce este, domnule Neculai. Sintem prietini și ne cunoaștem bine; eu din nimic, cu munca și hărnicia mea am făcut averea de astăzi. Poți avea dar încredere în mine, sînt om luminat.
- Știu demult.
— Dacă-i așa, iată ce m-am gindit într-o sară: Domnu’ Neculai, deprins cu viața bogată din țara dumnisale și cu ceiace a dus pe urmă în satul nostru, nu va mai putea trăi multă vreme cu venitul dela moara cea stricată...
— Mai am și două livede...
— Lui domnu’ Neculai ii trebue îngrijire; banii se duc, (iei ia într-o zi girla și pe urmă? Eu m-am gindit că ar fi nemerit și bine să te lași danie mie,
— Cum asta?
— Adică să scrii pe numele meu ce mai ai dumneata, și eu ori copiii mei de n-oiu trăi — să te îngrijim pănă la moarte și pe urmă, creștinește, să-ți căutăm de suflet... Numai așa vei scăpa de grija zilelor grele; ești neam de oameni care trăesc mult, se vede, și decît o bătrîneță nevoiașă... mai bine moartea. Casa mea va fi și a dumnitale, masa mea e Întinsă întotdeauna, de îmbrăcăminte, slava Domnului, ai și cu ce să te îngropăm. De-i trebue de o concină, sertarul cu gologanii e colo... Ce-i al meu să fre oarecum și al dumnitale, domnule Neculai, Mă înțălegi?
— Mă ințelego, mă nu știu de-i bine. Lasă-mă sa mă gândesc o nopte.:
— Gîndește-te și mai multe, eu ți-am spus” i, ce ani să-ți mai spun, e că ar fi bine să te muți dela Dobra în casa din li-a depe deal. Numai acolo Îți vei odihni bine și liniștit bă-
“ " “ - “ " SSE Printre urzici și buruene, care au crescut În voe: împrejurul casei, de abia străbate Moțatu până „n cararea livezi și se scoboară încet spre circiuma lui Toader.
— A venit grecu’ la mîncare; ce să-i dau, Toadere? întreabă circiumăreasa.
— Fasole fierte.
— l-am dat și eri, zice cu îndoială femeia. “
— Păstrează și pe mine...
Moțatu se incirină, scoatz din buzunar un șervet curac, a sub farfuria aruncată pe masa goală și așteaptă, sprijinindu-și capul în mini...
— Tot fasole, jupîn Neculai, zice Circiumăreasa, Încurcat,
Moțatu tace, își presoară cu sare azim: veche și, trecind spre casă, culege păpădie de pe cârări..,
lntr-o toamnă s-a Îmbolnăvit greu Neculai Moțatu și a zăcut, neștiut de nimene, multe zile, Ploaia rece pătrunsese prin șindrila putrezită și trecind prin tivan prefăzuse lutul într-o băltoacă spumoasă care ajunsese până-n pat...
Tîrziu află satul de boala lui Moțatu și atunci se duss să-l caute Dobra Bălănoala...
„Pe stîncă din capul priporului s: odian:ște Neculai Moța-u; un bătrîn din sat Il vede și așezîndu-se pe pietroiul de mai jos intră-n vorbă,
- Ce mai faci, domnule Neculai?
— Pac țeia ge vre varsta; mă odihnesc.
— Ai slăbit rău.
— Nu-i nimic; Dumuszeu ia dela ței bătrîni și da la tei tinere, ’țe ne trebue carne p: ose dacă am imbatrinit..,
— Te postește domnu’ Toader... E râu, îl știu.
— Ba-i bun Toader. Bătrîneța-i rea.
— Dacă nu-i dădeai lui livezile celea și casa...
— Le lua apa, frațiore...
— Ce spui, frate! Livezile-s pe doal..,
— Am stat și ca sus, pe deai, și mw-a luat de acolo unda, Am înțeles viața și-s mnulțamit.