Turnul Milenei

Partea întâi. Cei trei

Se abătu un vânt răsturnând în nări și pe obraji nebunia și parfumul ud al ploilor de primăvară. Destrăbălat ca paparudele, vârtejuri de colb dănțuiră pe ulițele Iașului. Pălării explodară. Brațe săltară, prea scurte. Hârtii izbucniră. Din pomii albi zburară flori umplând văzduhul de noițe. Tobe mari bubuiră bas în marginea cerului crunt.

Zăngănind, ferestrele se închideau. Coșurile trăsurilor se boltiră, negre. Gustul colbului eră pe toate buzele, și pleoapele clipeau urzicate de pulberi sure.

Cu tact de pendule pornite, primele picături căzură luminos, căscând pe asfaltul prăfuit ochi de culoarea umbrelor deschise. Veneau. Altele zvâcniră. Aljtele se sbătură, săltară, se-nvălmășiră pe asfaltul negru; cu nouri vineți și tunete de vară, ploaia năvăli răsucind vântul, înaltă, deasă, repede, elastică și dură, împlântându-și goana în oraș, duruind pe streșini, duduind pe asfalt, încinsă parcă-n clocote de mare și în foșnet de pă,duri.

Apoi. râzând cu tot obrazul, veni o mare lumină de soare.

Trecuse ploaia. Și-n urma ei, rămase cercul acela de copil pe care-l mână primăvara când aleargă, și-l uită pe cer: curcubeul.

Clonț îl văzu și eși, atârnând cheia în cuiul, de sus. Era îmbrăcat sumar: capul gol, picioarele desculțe. O cămașă de cit, care-i ținea Ioc de bluză, și un pantalonaș scurt, suspendat cu acele bretele primitive făcute din două benzi încrucișate pe după umeri, cam pe la ceafă, care izbutesc să tragă treptat cămașa în sus, până când îi dau bulbucătura unui gheb. Se opri la chioșcul de ziare de lângă Tufli, cumpără toate trei ziarele ieșene — Opinia, Evenimentul și Mișcarea și împlântându-și picioarele în șuvoiul gălbui dela marginea trotuarului, desfăcu primul ziar. Crăcănat în mijlocul apei care gâlgâia și clăbucea în jurul gleznelor brune, cu ziarul desfășurat în mâni, căută, căută, cu fruntea încrețită, silabisind cu furie primele cuvinte ale veștilor internaționale și politice, lepădându-le, căutând, căutând, cu o involuntară respirație de înnot, până când, printre reclamele celorlalți, o găsi, mirosind a cerneală proaspătă, pe cea așteptată, — ș-atunci, lăsând ziarul să-i spânzure într-o mână, contemplă orașul inundat, cu aerul de ghidușă sfidare și impertinentă, dominațiune pe care-l are statuia necuviincios intitulată Manekennpiss, din orașul Bruxelles.

Controla și celelalte două ziare: reclama cra. Pături ziarele. Șovăi o clipă, cu coada ochiului spre casă: trebuiă să pregătească masa... Se scarpină. Dar streșinile cântau și șuvoaiele curgeau la vale, murdare, de culoarea zdrențelor, cu o golănie și o nepăsare suverană! Porni cu șuvoaele mâloase, șuerând ca-n codru, privind cu o compătimire ironică ghetele trecătorilor înghesuiți pe lângă ziduri în așteptarea trăsurilor. Nu mai existau străzi, nici pietoni. Curgeau la vale niște ape tulburi, dând sunet de gargară fluvială orașului. Și Clonț venea cu ele, desculț, mândru ca un cârmaciu pe pluta lui. Se abătii la dreapta, pe strada Banu, împreună cu apa drotată de grabnica ei curgere pe bolovani.

— Notki! răsună glasul copilăresc, trâmbiță tor de bucurie.

Peste drum de poarta dosnică a Liceului Național — eșirea și intrarea elevilor — subt streșina unei case, eră dughiana lui Notki, alcătuită dintr-un scăunaș pe care ședea vânzătorul și două coșuri cu marfă: într-unul covrigi uscați cu sare, covrigi cu susan, crafle și cornuri cu nucă; în celălalt, începând cu alune prăjite și isprăvind cu zaharache și pistil de caise, toate acele aperitive dulci, care, după avizul părinților strică pofta de mâncare și stomacul copiilor. Notki, cu palton verzui, și vara și iarna, roș și pistruet până și pe mâni, părea făcut din turtă dulce, susan și rugină.

La apariția lui Clonț, fața lui Notki se acoperi de un zâmbet arămiu ca lumina unui samovar aprins.

— Ce faci, bre Clonț? Ci, te-ai făcut deacu mitropolit?

Nu-l mai văzuse de cinci zile.

— Salut, — vorbi Clonț, cu demnitate și mister, .căicând pe trotuar. Vârîse sulul ziarelor în pantaloni ca să aibă amândouă mânile libere. Se aplecă asupra coșului cu zaharicale, dădu laoparte mușamaua și începu să caute. Răscoli toată marfa, strâmbând din nas, disprețuitor, cântărind în mână tot ce apucă, mereu nemul’ țumit, având aerul că tot ce vede îi supără pri virea și tot ce miroase îi nemulțumește nasul. Notki îl privea, cu buza răsfrântă și sprincenile ridicate.

— Bre Clonț, da fudul te-ai mai făcut!

Însfârșit alese două suluri de pistil de caise, crenelând c-o mușcătură capătul fiecăruia, și un zaharache pe care îl vârî în gură ca pe^~, țigară. Apoi luă țuhalul care-i serveă lui NotLi de umbrelă, îl așeză pe marginea trotuarului, reveni, întinse lui Notki unul dintre ziare, Opinia, și așezându-se calm pe țuhal, își lăsă picioarele, visătoare, în energia șuvoiului de lângă trotuar.

Se dădu complect deliciului de-a suge un zaharache dulceag și fad, în timp ce lipită de cerul gurei, o bucată de pistil se topește acrișoară și aromată în .saliva abundentă. Cu coada ochiului privi spre Notki: își pusese ochelarii, și cetea.

Clonț așteptă. Cântă în el bucuria, ca ploaia în oraș. Dar nu-i plăceă să se grăbească, nici la zaharache, nici la bucurii. Notki nu știa nimic. Credeă că-i tot vânzător de ziare. Mușcă o nouă bucată de pistil, lipind-o de cerul gurei. Bucata de zaharache diminuă. Notki cetea. II prinse nerăbdarea. Rupse foaia prima dirv ziarul. „Mișcarea, făcu o corabie și-i dădii drumul pe apă. Apoi scuipă și vorbi imperativ.

— Notki, cetește tare ce zice în pagina patra, sus în stânga, lângă ,,Dacă vreți să fiți frumoasă întrebuințați numai produsele ,,Flora“... Hai, Notki, ștergeți ochelarii, — șfichiul glasul nerăbdător.

Și Notki, cu glas nazal și cu un accent evreesc, tare între accente ca mirosul usturoiului printre mirosuri, descifră următorul anunț, scris cu litere groase:

„Copii bucurați-vă!

Odată cu venirea primăverei

În centrul orașului, pe Esplanadă

Râpei galbene,

S-a deschis

Mare fabrică de zmee

Praștii

Arșice colorate

Mingi de petică

Etc.. Etc.. Etc..“

Pe măsură ce Notki cetea, gura lui Clonț se lărgeâ, prefăcându-i zâmbetul dintr-un crainou de sclipiri, într-o adevărată semilună de dinți robuști cu gingii ca pomușoara.

— Ei? 1 făcu Notki, privind peste jumătatea sticlelor de ochelari, cu colțurile buzelor aplecate.

— Fabrica i-a Mea, Notki proclama Clonț, cu nările dilatate.

— Taci, bre!

— Să-mi sară ochii pe plită, dacă te mint! se răsti Clonț, răsucindu-se.

— Bre, Clonț, te-ai făcut de-acu negustor?

Dădu să răspundă, dar tresări și saltă în picioare. Un formidabil șuer haiducesc, răsunase deasupra murmurului lichid al orașului.

— Salut.

Dădu să plece.

— Moi, Clonț, plătește consumația?

— Treci pe la fabrică, Notki!

Ciorna anunțului cetit de Notki în ziarul „Opinia” din 2 Aprilie 1910, trecuse și pe subt ochii lui Petru care obiectase că „Esplanadă“ e pur și simplu absurd; că ,,mare fabrică de zmee“ trebue înlocuit, aproximativ onest, cu „un atelier de zmee“; și că luxuriantul „Etc. Etc.“ trebue suprimat, deoarece jucăriile de vânzare se limitau la cele specificate.

Punctul de vedere al lui Ion Ion. nu se schimbase, așă că anunțul apăruse întocmai. Dealtfel, în ce privește publicitatea și negocierea produselor trinității Petru — Ion Ion. — Clonț, Ion Ion avea cuvântul hotărîtor. De asta, Petru îi și spunea câteodată Șmil, uneori cu o nuanță pejorativă, alteori admirativă.

Clonț, factor subaltern al trinității, n/avea dreptul să poreclească decât în sinea lui, ceiace și făcea. Devenit deodată negustor, adică industriaș, prin voința stăpânilor și comanditarilor săi, Clonț n-avea emoția debutanților, fiindcă pentru el viitorul nu există. Trăia în spațiu — mâncând marfa lui Notki — nu în timp având grija plății. Și spațiul, după cum se vede, îi eră prielnic. Fusese văxuitor de ghete, vânzător de ziare, débitant de cărți poștale, evantalii de hârtie și rondele de cauciuc pentru călcâe; figurant la teatru în piesele cu pitici; cotiugaragiu, ș-atunci comanditat; condusese măgărușul cu afișele circului Sidoli pe toate ulițele și prin toate măhălălile Iașului, percepând taxa de cinci banii dela fiecare amator de echitație biblică — exploatare cu totul neprevăzută a urechiatuhii destinat numai tracțiunei reclamelor; vânduse bragă, precum și rahat cu apă rece, vara, — castane, smochine, pere, mere, nuci cu glazură, trase în țepușe de lemn, iarna; și isprăvise, deocamdată, prin a fi modelul lui Petru, apoi „omul de încredere al lui Petru și Ion Ion — le făcea grijitură și. ordine în odăi, cafele negre în șopron, le călcă pantalonii, le ascuțeâ briciul —, și însfârșit, industriașul lansat de ei prinj publicitate. Avea doisprezece ani neîmpliniți, știa să vorbească evreește, cunoștea și câteva expresii țigănești; alte limbi străine nu învățase. De când vânduse ziare, deprinsese literile de tipar. Doi dinți superiori se avântau din șirul clar al celorlalți împungând agresivi de subt buza de sus, și altfel răsfrântă, ceiace dădea gurei lui înfățișarea poreclei care-i ținea loc de nume și pronume.

Câteva zile după apariția anunțului de mai sus, aceleași ziare publicară cu litere cursive următoarea informație: „Aflăm cu plăcere că anul acesta, cu prilejul concursului interșcolar de oină dela io Maiu, subt auspiciile societății de gimnastică din localitate, va avea loc un concurs de zmee pentru copiii până la paisprezece ani, și un concurs de tragere la țimtă cu praștia, pentru copiii până la șaisprezece ani. Cel dintâi concurs va constă din, lupte de zmee, două câte două, eliminatorii. Se vor acordă câte trei importante premii în numerar, precum și numeroase mențiuni onorifice. Cercurile autorizate asigură că Ministerul Instrucțiunii Publice se va asociă la această bine-venită inițiativă care nu urmărește decât ilustrarea maximei strămoșilor noștri Romanii: „Menjs sana. jn corgore sano“- Pemtru lămuriri, publ icul se va adresa cunoscutului și apreciatului caricaturist Ion Ion, neobositul secretar al societății de gimnastică”.

— Șmill exclamase Petru, când Ion Ion îi arătase cu un gest jupiterian, informația tipărită fără prealabil control.

La drept vorbind însă, campania de reclamă întreprinsă de Ion Ion,, eră pe deplin îndreptățită. Noua industrie, înainte de-a produce, devora. O ultimă serie de cheltuieli exasperase pe Șmilul din Ion Ion,. Până a nu adăposti o „mare fabrică de zmee“, ograda lor n-avusese, propriu zis, gard. Dar comerțul, când nu-i ambulant, nici clandestin, presupuse o firmă.

O găsiseră; un zmeu de lemn, pe care Petru pictase saltul delirant al unui clown — scufă vișinie, galbenă și verde cu chenar de zurgălăi, ilară față de faianță, buze de sfeclă, nări trâmbițătoare, bufantă haină tricoloră — întregit prin șuiala pestriță a cozilor. Înfipt într-un, par, zmeul-reclamă avea și zbârnâitoare; în vânt, aerianul pinten zorniăiă frenetic, atrăgând neapărat urechea, apoi și privirea trecătorilor. Deși înzestrat cu un zmeu, părul tot par rămâneâ, ca un accent de loc viran — „respingător pentru delicateța înăscută a mamelor din elită” — monologase Ion, Ion, contemplând cutiile de sardele și compot, tinichelele, cojile, zdrențele, ghetele și galoșii în stare de putrefacție și beatitudine, printre alte gunoaie clădite de vânt și ploi nu departe de casa lor.

Așa dar, după o grabnică mobilizare a conținutului buzunarelor, și mai ales a creditului, gardul răsărise. Totodată, părul primitiv fusese înlocuit -cu un stâlp multicolor: înfășurat în cozile zmeului zugrăvit, aminteă, în enorm, acele paiațe cu mâner, legănate deasupra unui zâmbet, de mânuța copiilor din leagăn. Văzută pe dinafară, printre gratiile gardului nou, casa’ apăreă dărăpănată. Alte cumpărături: var, căldare, badana. Clonț îi refăcuse tenul, chituind și văruind. Înnoirea casei impuse cârpirea șopronului. Oportun și gratuit, mărul ale cărui crengi se răsuceau rotat peste casă, înflorise, cruțându-le o ultimă cheltuială refacerea acoperișului.

Între camarazii pictori, Ion Ion, eră poreclit „împăratul” sau „Pater noster“, nu din pricina unui raport de filiațiunc, ci din pricina supremației fizice, unită cu o indiscutabilă autoritate morală. Trupește, față de ceilalți, eră ca harta imperiului moscovit, aziatică pe cât europeană, alături de celelalte stătulețe ale vechiului continent. Ca o sfeclă printre ridichi, ca o majusculă printre minuscule și ca o popică printre piesele de șah, Ion Ion îi domină. Natura intenționase să-l facă elefant. Tocmai când îi schițase capul de culoarea cenușei, pornindu-i chilogramele trompei de pastă lungă, se răsgândise umoristic. Așa că făptura lui omenească. de grandioase proporții, păstrase în esență și cantitate întâia intenție a naturei, exprimând-o însă pe a doua. Avea ochi mici, urechi ample, dinți de fildeș și o năstrușnică mobilitate de zâmbet, subt arcul de triumf al nasului, amintitoare a șfichiului agil dela capătul trompei masivului patru picioare.

Prezidă două mese de țapi, alune americane, covrigi optulari, lavaliere și plete, la berăria Luther care, odată cu caidurile își scosese mesele afară și orchestra în vitrina geamlâcului. În fața lui Ton Ion., o halbă îi onoră distinctiv statura și prestigiul. Răsturnat pe scaun, cu picioarele eșind pe subt masă printre scaunele din față — ca un tren mai lung decât tunelul prin care trece — acompania orchestra cu mugete modulate — nuanța trombon sau contrabas — și bombăniri saltatorii, nuanță tobă mare. Celelalte glasuri — ale „puișorilor, deghizate în trâmbițe, violine, violoncele, piculine și fligoarne, îl urmau, dând fiorituri neprevăzute orchestrei care asudă în geam.

Se auziră țipete frenetice ;cu mișcări zăpăcite de rândunele, mici derbedei desculți, îm zigzag, răspândiră din masă în masă, fâlfâirea ziarelor de sară.

— Hoool făcii Ion Ion, cu timbrul trombon profund.

Inhățând de spate pe vecinul său, se ridică, jnălțându-l cu scripetul brațului, îi împlânta perpendicular cu tălpile pe scaun, îi trecù ziarul în mână, potrivindu-i brațul statuai:

— Ceté^te, puișorule, rar, tare și nuanțat, că ai urmat la declamație cu State Dragomir.

Se făcu tăcere.

— „Casa năzdrăvăniilor4, anunță glasul.

— Tot omul să asculte și să tacă, — porunci Ion Ion.

Se răsturnase pe scaun. Ghetele-i apărură dincolo de masă, vrednice de a purtă șoșonii supranaturali expuși în fața magazinelor cu încălțăminte.

Lectura fu aurită de toți consumatorii, ca o proclamație pentru cetate.

La încheerea ei, răsunară urale, pupături, aplauze, și furtuna se pomi în monom, pe strada Lăpușneanu, cu Ion Ion în frunte. Fiindcă intră Ion Ioni, intrară toți, ca puii după mamă, la magazinul Orenștein; reapărură cu trâmbiți de carton în mână, șerpuind pe lângă trecători, gravi, demni, dând câte un sunet scurt din pâlnia multicoloră.

Eșeă o mamă cu un copil și un zmeu dela domiciliul Petru-Ion-Ion-Clon,ț; se dădu la o parte cu un zâmbet, din fața salutărilor în serie ale carnavalescului convoi.

— Petru inimioara mea, tu acasă nu mai sta!...- Suflați puișorilor!

Trâmbițele sculate spre cer, gâgâiră lung.

Se adună public în fața casei.

Clonț ieși din șopron, cu gura până la urechi. Ion Ion apăruse clin casă, înl fața frontului tiximbițălor, călare pe un căluț de lemn cu roate, ținând în. mână o darabană. Din răsputeri, cu obrajii congestionați ca ai cimpoerilor, trâmbițașii pedeștri nechezară în fața căpitanului călare.

— Tăcere, puișorilor, — comandă Ton Ion ridicând bagheta în sus, cu gest de sceptru.

— Clonț, unde-i Petru cel Mare?

Promt, Clonț se .cățăra în măr, întinse capul, cercetă acoperișul.

— Nu-i! răspunse el coborîndu-se odată cu voirea trandafirie a florilor de măr.

— Vânzarea? urmă Ion Ion succint.

— Cinci lei, — răspunse Clonț, descingând, fără șovăire, eliminând o fracțiune necesară furniturilor strict personale dela Notki.

— Dă-i.

Pataca de cinci lei cu efigia Regelui Carol, decoră palma lui Ion Ion.

— Lipește asta pe ușă, la vedere.

Îi întinse ziarul cu articolul. Cu cleiu de morun — luat dela fabrica de zmee — ziarul fu lipit pe ușă, în timp ce căpitanul băteâ darabana și trâmbițele trâmbițară.

— Să-l trimiți pe Petru la „Pavilion”.

Căpitanul își luă calul subțioară, petrecù șnurul tobei pe după gât. Pomi.

— Cântați, puișorilor, pentru onorl

Puișorii suflară. Gâgâitor ca panica unui cârd de gâște, descriind un arc prin fața casei,

Ionel Teodoreanu.- TurnulțMilenei.

monomul porni spre „Pavilion4, făcând un pas de defilare pe lângă zmeul-reclamă, și expulzând cu lovituri de foot-ball, tinichelile, cutiile de conserve și galoșii depozitați în fața casei.

În urma lor, cu un gest nostalgic de sărutare spre stele, Clonț îmbucă și trase î:i sus cu degetele ’nmănunchiate beteala albă a unei felii de halviță.

Iată foiletonul care-l determinase pe Ion Ion să încingă toba și să încalice calul cu rotițe, câștigat la o tombolă:

„Casa năzdrăvăniilor.

„Se află în mijlocul orașului pe limba de pământ — adevărat faraș de gunoae — care coboară spre terasa Râpei-Galbene, în fața Hotelului Bejan. La poartă zbârnăe un zmeu, e de lemn, așa dar: firmă. Deschizi portița. Un băețel, de vre-o nouă — zece ani, abea îmbrăcat, te întâmpină c-un aer desghețat:

— Vreți să cumpărați un zmeu?

Răspunzi zâmbind „da“, deși tâmplele ți-s sure și nici tată nu ești.

Intri deci, urmându-l pe negustorul de zmee, într-o șură. Copilărie, copilărie cu pantalonii rupți și genunchii zgâriați pe maidane de mahala!

Nici o pagină de literatură nu mi-a evocat mai viguros icoana copilăriei (nu a copilăriei boerești, cu bone, saloane și râsgâeli răsfățate), ci a copilăriei golănești, liberă, desmățată, temerară și superbă, — decât această șură plină de armele ei năzdrăvane: zmeul, praștia, mingea de petică, arșicele. Ieșite din mânile unui copil care făcându-le s-a gândit mai mult la joacă decât la câștig, în ele palpită viața. Sunt create, lată zmeele mari și mici, roșii, galbene, albastre, portocalii, verzi, albe, mirosind a ,pap“ și a clei-de morun, cu bobina de sfoară, cumpărată dela băcănie, alăturea, depănată pe o bucată de lemn cioplit cu briceagul, cu cozile pe draniță, în smoc bogat ca un penaj de Piele-Roșie. Iată praștiile, spaima ferestrelor, făcute din cracane de lemn — adunate, cu ce acrobații, de prin copaci — egalizate și curățite cu briceagul, cu cele două benzi de gumă legate cu un meșteșug hirurg’.cal de capătul cracanelor, și peticul de piele de mănuși din care țâșnește piatra. Iată mingile de petică, aceste surori de vară ale bulgărilor de zăpadă, și iată și arșicele, prestidigitația degetelor copilărești... pe prispa unei biserici sau pe marginea unui trotuar pe care se șterge geometria în cărbune a șodronului... Și toate aceste nu se vând într-o magazie cu vitrină, rafturi, casă și condici de comerț, ci într-un șopron plin de dranițe, coli de hârtie, așchii de lemn, vopsele, tinichele cu „pap“ și clei dc morun mirositor. În acest șopron anii maturi dispar vertiginos, și de aceia, în clipa când am întins mâna spre un zmeu, nu mai eram omul cu tâmplele surite pe o masă redacțională.

— Cum te numești, băețele?

— Clonț.

— Și mai cum?

— Clonț.

Ați înțeles; nu?

Dar n-am isprăvit povestea. Alături de șopron e o casă de curând văruită. Acolo am descoperit minunea care o întregește pe ce a din șopronul lui Clonț. Expun doi pictori. Unul e de mult cunoscut concetățenilor mei, prin caricaturile profund originale reproduse de toate ziarele locale: e d. Ion Ion. Ceiace frapează însă, când vezi caricaturile sale grupate laolaltă, e concepția unitară exprimată de diversitatea lor. Majoritatea caricaturiștilor defigurează modelul, în măsura utilă efectului umoristic; caricatura lor e o glumă, un calambur optic; a domnului Ion Ion e o metaforă, revelatoare a esenței modelului. Caricaturile domnului Ion Ion acuză caracterul animal și vegetal al oamenilor, fără insistențe pitorești, dar grosolane și superficiale. Cutare om caricaturizat e bufniță nu fiindcă c împodobit cu penajul și ghiarele pasării de noapte, ci fiindcă, eliminând din model ceiace difuză similitudinea cu bufnița, a redat njumai ceiace exprimă hieratica visare cu ochii deschiși a acesteia.

Dar despre talentul domnului ion Ion. am mai vorbit; subliniez numai o reputație formată, în plină și binemeritată creștere.

Numele celuilalt pictor e complect necunoscut: Petru Diacu. Nume sau pseudonim? Nu știu. Dar silabele care-l compun astfel s-au și individualizat în mintea mea, cu o claritate de constelație. Expune vre-o zece pânze. Mai în. toate, copii care se joacă la periferii ieșene, în sordida mizerie a mahalalelor. O pânză reprezintă Bahluiul în dreptul Podului Roșu. Drojdia. de oraș, scursura de canale ,curge prin vadul murdar și neregulat. Pe-un mal, câteva siluete de evreice, cu obrajii de o paloare murdară, cu părul prea -negru, strânse în șaluri; la capul podului, ,un evreu bătrân, somnolând lângă cofa cu mere murate. În fund s-a stins violența unui apus de soare, lăsând perspectiva de pulberi aurite, împăenjenite, care poartă în ele chemarea depărtărilor. Pe malul apei care curge cafenie, grasă, plină de curcubeele otrăvite ale putrefacțiilor, un copil desculț a îngenunichiat. Cu mâna întinsă, aplecat delicat asupra apei ca asupra unui lan de trandafiri în care ar fi prins un fluture, dă drumul unei corăbii de hârtie. Apa e puturoasă, dar o corabie a pornit pe ea, și toată priveliștea de mizerie evreiască, duhoare de canal și colb, e transfigurată de ochii acelui copil în care o corabie legendară ca a Argonauților a plecat spre semnul fabulos al unui soare...

O altă pânză reprezintă un grup de plozi, în.- conjurând pe unul mai mare care ține-n mână. sfoara zmeului înălțat. Picioarele copiilor izbucnesc într-un elan! superb de izvoare țâșnitoare, de pe un maidan. O cioară moartă, cu trupul mâncat, sanghinolemt întunecat, cu aripele-ntinse, dă un efect de fast macabru, prin gama de culori surde desfășurată-n aripele ei. Mat de negru carbonizat, lumină de diamant negru, negru gras de păcură, negru de prună afumată, albăstrui de prună brumată, și violetul negru al cireșelor amare. E un adevărat evantaliu al putrefacției, stropit cu verdele veninos al muștelor de cadavru. În, jurul ci, de un verde inocent care râde, câteva fire de iarbă primăvăratică. Și cerul e de primăvară. Cerul acela! E o simplă culoare albastră, tare, egală, în arcada ei vibrantă. Un albastru ça re prin bogăția lui evocă esențele de trandafiri ale orientalilor: parfumul unui lani întreg închis - într-o fiolă. Cer vrednic prin puritatea -lui să acopere colonadele templelor grecești.

Zmeul înălțat în acest cer, nu-i nici roș, nici verde, nici galben. Cu o îndrăzneală care dovedește conștiința resurselor talentului său, pictorul l-a făcut tot albastru, ca și cerul, și totuși albastrul cerului e lumină, pe câtă vreme albastrul zmeului, deși scăldat în soare, e hârtie.

Dar să revenim pe maidan, la grupul copiilor adunați în jurul celui care ține sfoara zmeului. Din ceiace au făcut înainte de-a privi zmeul, vezi copilăria liberă pe un maidan. Se jucau, zburdau. Unul trăgea cu o ață o cutie de sardele; altul, cu o varga de fier îndoită la capăt, mână un cerc lat de butoi În; clipa când au privit zmeul au uitat tot și maidan și joacă. Picioarele lor au un elan comun, spre cer. Și pe fețele lor răsturnate, cu ochii orbiți de lumină, se răsfrânge splendoarea înfricoșătoare a unui miracol. Învierea lui Isus, sau înălțarea unui zmeu? Nu mai știi...

Dar cerul acestui tablou, în care e zborul, și fețele acestor copii răsturnate în sus, te urmăresc, dilatându-ți sufletul: albastru, albastru, albastru...

Domnule Petru Diacu, sunt un gazetar bătrân, reputat acru și veninos prinitre pictori și literați. Cu drept cuvânt. Rubrica mea de însemnări artistice din ultimii ani, cu rare excepții, n-a fost decât o bătae de covoare imprimate, din care cșeă praf și cădeau larve de molii. Pe dumneata însă, animator necunoscut al casei năzdrăvăniilor, te rog să primești din pragul ei, cu fruntea sus, adâncul, plecatul și tremurătorul salut al unui om bătrân care cinstește astfel majestatea vieții, a talentului și a tinereții”.

Aflase cu o zi înainte că o șatră de țigani fusese expulzată de autorități. Disdedimineață se luase pé urmele ei, vânătorește. O ajunsese tocmai la Repedea în deal, unde tabăra de coviltire poposise. Se întorsese c-un carnet plin de crochiuri, fără pălărie. I-o furaseră; o pălărie veche de pâslă. Dar el îi furase pe toți, șatra întreagă, cum ai fura un șal oriental, cu arabescul dancilor în tumbe, cu roșul violent al fustelor destrăbălate, cu șerpii în spirală ai pletelor și petele de aur ale salbelor.

Eră bogat, eră bogat ca un vas antic de aramă, atuncea dezgropat, având pe coapse barbare sarabande, și-năunitru germinații proaspete de primăvară.

Dar mai avea și roșia ofrandă a unei garoafe!

O! clipă tânără de soare!

Se întorceâ din dealul Repedei, descoperit, având în nări ca mânjii, miros de iarbă ciudă, vânt pe frunte, și-n ochi pete de verde — păduri, păduri — ca sunete de talgere pentru marele joc al primăverii.

Gâlgâia pe zarea de apus, în nourii de seară, un soare roșu ca vinul de Burgundia. Auzise pași desculți gonind în urmă-i. O țigancă-l ajunsese. Se oprise sus pe culme, lângă el, proectată pe roșeața apusului, venind parcă din soare cu o garoafă-n mâna brună. O știa. O schițase fumând lângă șatră, cu picioarele încrucișate pe pământ, arătând glezne iuți ca arcușurile ceardașului. Ținea n trei degete ciostârcul de țigară, și parcă mușcă lacom dintr-o piersică zămoasă. Un zâmbet îi dilată nările puternice, și avea buze pline, hrănite cu aceleași sucuri care se aprind în coarne și în zmeură.

Acolo sus pe culme, desprinsă din roșeața zării, îi dăruise o garoafă.

— Ca tare ești chipeș, balaiorule!

Își zâmbiseră prin vântul de primăvară. Se răsuceau triluri de păsări, prin adierile dc iarbă nouă, frunză veche și pământ întinerit în veșnicii de primăvară.

Nul

Plecase numai cu garoafa clipei roșii. Și îi părea că dacă ar fi întins brațele spre cer, în fața zărilor de sânge, ar fi ’nflorit în) roșu ca un măcieș.

Coborîse cu el, dela Repedea la vale, o bucolică noapte de primăvară cu o stea în mână, cu miros dc fumuri acrișoare, cu behairile mieluților de lână ’nmugurită, cu sunet de tălăngi, cu scârțiit dc care — apoi cu clopot de tramvai, cu becuri galbene și sfârâit de ceapă în tingiri. Mâncase la o crâșmă de rohatcă, cu pane multă și-un pahar de vin acrit, dat dușcă ’ntr-un fior.

Ajunsese acasă cu obrajii arși de soare, prăfuit și nădușit, și intrase șchiopătând fiindcă în poartă lepădase un călcâi eșit din țintele de lemn.

Ca un obraz îndelung lipit de un altul, apa din puțină păstrase căldura zilei de primăvară. Miroseà a doage putrede și a ploae călduță.

Luna eră în măr, cu Clonț împreună. Subt măr, gol, Petru umplù stropitoarea, trecându-i-o lui Clonț, călărețul crengilor în floare.

— Una, două, trei... stai!

Își scutură grumajii luminoși, străpuns de panica apei reci.

Clonț, gealatul recelui fior, râdeă, privind ceafa c-un rotocol de lună.

— Hai!

Și recele fior căzii de sus, multiplu, des. C-un fâșâit murmurător, apa înspicată pomi în snop de culoarea lunii, îmbrăcând. În fluidă beteală trupul gol. Se scuturau și flori încete.

În picioare pe-o rogojină veche, subt firele curbe de apă și razele de lună, trupul eră alb ca mierea tânără de tei, abea c-o undă blondă. Părul, blond deabinelea, blond rumen ca al pânii scoase din cuptor. Îi curgeau șuvițele în ochi, ude, și se scutură fericit,, dându-și-le înapoi. Chip lung și viguros oval, curat ca sunetul aurului, iluminat de ochi și dinți. Ochi aurii, rotunzi, fățiși subt gene violente și sprincene curbe; dinți albi, croiți, pentru surâsul veșnic și pentru mușcătura sănătoasă: podoabă de lup tânăr.

Râdeă copilărește, lacom de apă ca spicul, robust ca un pui de Viking, cu umeri lați, șold îngust și pântec dur, — gol dar înzeuat de nuditatea împletită din mușchi cu clar relief și umbrele lor albastre.

Umplu din nou stropitoarea, i-o trecù lui Clonț, care i-o revărsă și mai de sus.

— Pistonul!

Clonț scoase sita stropitoarei, lăsând să cadă biciul gros al apei peste pieptul încordat. Elastică, apa loveâ mușchii vârtoși, sărind în stropi.

...Până când puțină secă.

Se întâmpla aceasta, la ceasul când oamenii, după o zi de muncă și digestie, desfac ziarele, căscând.

Să te simți curat — trup și suflet — ca prisacarul vrednic de mirosul albinelor, într-o cămașă cârpită-n spate dar mirosind frust a săpun de rufe; să te simți răcorit, destins, cu trupul ca un mare zâmbet de spadă în iarbă; întins pe-acoperișul unei case, printtre crengile unui măr înflorit, cu luna deasupra, fumânid o țigară groasă de lași; cu o zi nouă în față, opacă dar strălucitoare ca un scut de argint îndărătul căruia, vârf de lance sau frunte plecată, vine viitorul, — e deajuns.

Se auzi o bolborosire de tablă. O umbră lunecă pe lângă el și rămase suspendată de o creangă a mărului, ca un desag într-un. cuer de dantele.

Petru zâmbi, dând fum gros pe nări.

Clonț se dădea de-a săniuța, — îni lipsa lui Ion Ion. Se cățarâ în vârful acoperișului, inspectà hornul, și de sus își dădea drumul la vale pe fundul pantalonilor, până când streșina-l săltâ în pom. Mai venleau și pisici pe-acoperiș, cu fulgere în ochi, pentru cânitările de coarde și aprigele lupte ale dragostei; apoi stelele, vântul, frăgezimile întâilor răcori de noapte.

Avea o sete vegetală de aer, apă și soare. Odată cu primele zile de primăvară se culcă afară, oriunde, în cerdac, în iarbă, pe-un pat de campanie, înfășurat într-o pătură sau numai în pelerină, dormind la nievoe’ ca țăranii cu o piatră sau un lemn drept căpătâiu. Iarna dormeă cu fereastra deschisă. Zidit în întuneric opac și-n miros închis de odae, nu putea dormi. Astfel somnul trecea ușor- și clar deasupra lui, ca apele de munte peste prundul, lor. Se deșteptă zâmbind. Îi plăceă să meargă-n ploae, cu capul gol, s-o simtă pe obraz, să-i simtă botul umed pe latul palmelor întinse. Îi plăceau copacii, iarba verde, florile, îi plăceau și oamenii, mulți laolaltă, curgând pe străzi, pe care-i cerni prin sită ca nisipul aurifer, până când sclipește captiv aurul cel feciorelnic, îi plăceau copiii fiindcă-s nebuni ca vântul și ca ploile de primăvară.

Te arunci în viață ca într-o cascadă, cazi cu ea, îți vâjăe urechile, și ești în clocot alb de spume.

Fericirea: ...e cerul, care-ți răstoarnă capul pe spate ca o sărutare, e pământul atletic cu munții și pădurile, sunt mările, enorma lor privire de comoară subt pleoapele de piatră ale depărtărilor, e soarele, e luna, sunt stelele, nourii și florile, — și e viața aruncată pe pământ ca o minge, să sară, elastică, salt îmalt,— e inima mingea... De ce stă? Oh! Să-ți fie viața ca c lance aruncată până-n; stele, până-n stele...

Adormise. Și aceeași țigancă, prin somn, îi întinse o garoafă.

„Puișorii” mult ospătară și băură până la unu, așteptându-l pe Petru-cel-Mare. La unu, hotă rîră o regeneratoare incursiune pe străzile Ia- - șului, și apoi o descindere la fața locului, adică la domiciliul celui absent. Pe lângă calul de lemn, care prezidase banchetul, de pe masă, înconjurat de sifoane, călărit de cren;- viiiști, purtat apoi subțioară; pe lângă toba atârnată de gât, Ion Ion, însuflețit de capricii izvorîte deadreptul din ultimile păhăruțe de cognac, își împodobise marile urechi sanghine cu câte doi raci fierți, legați cu sfoară, în chip de cercei, așă cum își atârnă copiii cireșile de Mai.

— Vouă nu vi se pare că miroase deajuns de infect? — întrebă Ion Ioni, umflând nările grozavului său nas.

— A ambrozie miroase, Măria Ta, — răspunseră în cor puișorii.

— O iluzie! o iluzie! — zâmbi mulțumit Ion Ion, scuturându-și capul ca un clopoțel zglobiu, cu zulufii roși ai racilor.

Dar racii, pe lângă miros, oarecum neplăcut după masă, mai aveau și zeamă care prelingeâ picături tulburi pe obrajii și gâtul lui Ion Ion.

— Puișorilor, au nu burează?

— Numai stele, Măria Ta! — îl încredințară puișorii din urma lui.

O iluzie! o iluzie! — se bucură Ion Ion, săltând cu pași de baletista.

Puișorii își umpluseră simetric buzunarele cu ridichi și alte trufandale leguminoase, după recomandația duioasă a lui Ion Ion, care pretinsese, cu lacrimele-n ochi, că puișorii lui au devenit baloane și că dacă nu-și pun, lest deajuns, îi pierde-n stele.

În mâni purtau demni, sifoane duble, pentru orice eventualitate, sifonul având tripla însușire, de-a lepădă, când e plin, o impetuoasă lance apoasă, când e gol de-a exprimă disprețul printr-un strănut gazos, și la nevoe putând sluji de armă efectivă.

Darie, sergentul de noapte cu nas roș, vameșul tuturor bețiilor, îi privi comprehensiv, dând din cap. Trecând prin fața lui făcură paș de defilare, lovind cu talpa în asfalt, și-l salutară cu o salvă de sifoane. Descinseră pe strada Lăpușneanii. Un câne cu.piciorul ridiçatj, lângă un zid, făcea apoase umbre chinezești.

— Hooo!

Cânele fugi, clar hipnotizați, într-același loc, sloboziră pe rând sifoanele, repetând operația în dreptul firmelor evreești. În fața termometrului cu dimensiuni de drug, al opticianiului Ostapovici, Ion Ion fu cuprins de un mare parâpon:

— Ce ziceți, puișorilor? Un biet termometru orfan, fără amici și fără rude.... Celsius îl cheamă, izbucni Ion Ion cu uni suspin amar.

Nu-l lăsați, puișorilor, că-i mort de frig: optsprezece grade.

Și puișorii îl desrobiră, zmulgându-l din belciuge, după care, întinzânidu-l pe trotuar, îl înconjurară în genunchi ca pe un scump cadavru, și aplecându-se cu toții, suflară din răsputeri în recipientul de mercur.

— Odihnească-l Cel de Sus! — oftă Ion Ion, văzând că mercurul nu se mai sue, și compătimitor, își aruncă surtucul peste fața lui Celsius. Convoiul deveni funebru, coborînd la vale. Doi purtau termometrul, de-a cap și de-a picioarelea; ceilalți, în jur, cântau veșnica lui pomenire. Aruncarea surtucului peste cadavru, suggerase lui Ion Ion imperioasa dorință de-a aruncă tot, ceiace și făcu, scoțându-și cămașa, pantalonii cu bretelele și restul, păstrând numai ciorapii cu jartierele, ghetele, calul, toba și racii cu cornițe de Mefisto.

Strada eră pustie. Deodată nu mai fu. Un grup de persoane de ambe sexe eșî din gangul unei case.

— Măria Ta, te vede gol inamicul, vesti un puișor, întinzându-i o pălărie.

— Îi interzic să creadă așă ceva! — vorbi grav Ion Ion, bombându-și pieptul, și cu pas marțial de legionar roman, enorm, păros ca nucile de cocos, împodobit ca o Piele-Roșie, în fruntea convoiului funebru, clătinându-și racii fierți, trecu prin fața unei tăceri, a unui „o-oh !“

— Porcilor! răsună din urmă uni glas.

Sifoanele țâșniră purificând ocara, și chiar împăratul svârll un morcov zărit în buzunarul unui puișor, gest .cezarian care stârni ridichile.

— Un mic incident I — fredona țuguindu-și buzele suav Ion Ion, ficând iar pași de balerină.

În dreptul unei frizerii luară mâna de tablă care ține briciul desfăcut, oferindu-i-o împărătului; o acceptă în mâna dreaptă, trecându-și calul subt brațul stâng.

— Vine! anunță Ion Ion cu glas de bas profund.

— Cine vine? Cine vine? — ciripiră puișorii.

— Stai! — porunci Ion Ion, îniălțându-și statura, ridicând mâna de tablă roză cu briciul de tablă albastră.

— Buna sara, bueți! Hei, ați chefuit ulicuță! Buni bueți! He-he-hel

.— Ha, ha, ha! — tună Ion Ion, în| octavă joasă, în chip de ecou. Și domnul amuți, privind. dihania goală și păroasă.

Puișorii împrejmuiră prada fascinată de Ion Ion, ridicând sifoanele ca elefanții trompele. Încadrau un domn cu barbișon roșcovan, beside cu ramă dc aur, burticică sferică, pălărie de panama, baston cu mâner dă argint și pantofi galbeni cu funde.

— Ești beat, — articula Ion Ion, fixându-l stăruitor.

— Ești!

— E-he!

— Încalecă! — Nu puișorilor?

— Să ’ncalecel

Calul cu rotițe aparii pe asfalt.

— Calul Troian, îl prezintă Ion Ion. Domnia Voastră?

Domnul îngălbeni. Ochelarii săi cu rama de aur, zmulși, se crăcănau pe vârful năsoiului lui Ion Ion.

— Palid, privire stinsă, rigiditate, — diagnostică Ion Ion, măsurându-l prin ochelari. Puneți-i termometrul!

— Unde?

— Fiți discreți.

Capătul lui Celsius fu introdus subt brațul domnului, ca un ferestreu de lemne într-o aripă de pui fript.

— Incantațiunca micuțului copilaș mandă Ion Ion, și corul începù, pe două voci, tenor și bariton, cu solo de bas:

Ionel Teodorconu. — Turnul Mllenei.

^ K<înyv; „A fost odată un mic copilaș ce nu știa să-nnoate, A fost odată un mic copilaș-ce nu știa să-nnoate, Dar, după una, două, trei, patru, cinci, șase săptămâni, A început, a început, să dearLdin mâini A fost odată un mic..... “ După ce incantațiunea fu repetată de vre-o zece ori, Ion Ion, singur, scoase enormul termometru, răstumându-l vertical cu fața în bătaia lunii.

— Optsprezece grade Celsius. E mort!

— E mort, murmurară puișorii.

" Ești mort.

— Mort, — reluară ecourile.

— Să-l îngropăm, puișorilor.

— Să-l incinerăm.

— Să-l fierbem.

— Să-l frigem.

— Să-l hăcuim.

— încalec, — șopti o voce stinsă, în timp ce piciorul săltat se ofereă.

— Pe calul Troian? mișelule! Trap tu singur! Marș!

— Huooo! — hăuliră puișorii.

Șfichiuit delaolaltă de toate sifoanele, alb ca de scuipat, domnul se năpusti în galop, cu pălăria strâmbă și bastonul în lături, și de departe, când întoarse capul gâfâind, buimac, să descopere un sergent, văzu de-asupra streșinelor luna ca un rânjet de harap.

Veneau de la Pavilion, după alt trap de șprițuri, încărcați în trăsuri, sunând din trâmbiți de carton, cu câte un lăutar pe capră. Ion Ion, în surtuc și izmene lungi, călăreă calul trăsurei din frunte: calul Troian tot subțioară, toba pe pe piept, racii după urechi, uscați, mâna de tablă-n buzunar, cu briciul.

Cu huruit dogit, în chiote, descălecătoarea se înfăptui după lungile peregrinări nocturne, în fața zmeului de lemn. Contrabasul descinse de pe capra trăsurii lui Ion Ion; vioara de pe-a doua capră; țimbalul de pe-a treia.

Intrară pe poartă în frunte cu Ion» Ion, garda lui Celsius veneà pe urmă, lăutarii după, și-apoi căldările cu sticle la ghiață.

Ion Ion întinge brațele. Se făcu tăcere... o coardă de contrabas mugi scurt pe burduhanul preistoric. Amuți. C-un semn, Ion Ion plecă urechea țimbalagiului, guristul.

— Mulți ani trăiască, la semnalul meu.

Ciocanele țimbalului se ciuliră, arcușul vioristului, cumpănă, se-nălță, arcușul contrabasului, fierestrău, se pregăti.

— În cerc, puișorilor.

Făcură semicerc îndărătul lui Ion Ion. Acesta așeză calul Troian în față, îl luă pe Celsius și cu mâna întinsă îl propti în pământ, bombă pieptul, ridică fruntea, își drese glasul.

— Cine-i cel mai marc pictor al neamului românesc? — scandă Ion Ion. năprasnic.

— Petru-cel-Marc, — vociferară puișorii.

— Cine este mărgăritarul Iașului?

— Petru-cel-Mare, — clamară puișorii.

— Cine este luceafărul, luna și soarele nostru?

— Petru-cel-Mare, — zbierară puișorii.

— Unde este luceafărul, luna și soarele nostru?

— Nu-i Nu-i! Nu-i! Ooh! Ooh! Vai și amar de noii — Ielele și vârcolacii ni l-au furat.

— Ielele și vârcolacii, suspinară puișorii.

— Dar jur pe Celsius că-l voi aduce! — se-mbărbătă Ion Ion, bătând cu talpa în pământ.

— Jurăm pe Celsius!

Ca săbiile, brațele întinse proclamară legământul.

— Goarne sunații

Sunară. Toba bată.

Începuse-o-mbujorare-n unde vaporoase dinspre răsărit. Florile mărului zâmbiră albe-n umbra frunzelor. Și sus, pe-acoperișul casei, rezemat de horn, copil al zorilor cu părul blond și dinții albi, cu gâtul luminos și brațele goale, Petru apără. II deșteptase semnul zorilor pe gene. Privi o clipă cerul: c-un lung semn de adio lumilor, o stea căzii.

C-o mână salută steaua, cu alta oastea nebuniei, care-l aclamă. Își scutură capul, respiră larg, întinse brațele, și dându-și drumul la vale pe fundul pantalonilor, se aruncă în noua dimineață care începea cu vin, în sunete de trâmbițe, vioară, țimbal și contrabas.

Ceremonia plecării dăduse o carnavalescă înfățișare punctului periferic al Păcurarilor, cel însemnat de-o crâșmă cu pelin și murături vestite, și o fată nu mai puțin, — întipărinidu-se trainic în amintirea măturătorilor, sinjgurii cetățeni verticali în acea clipă înaintașă zorilor, când noaptea,, fum vioriu desprins din propria-i mistuire albastră, se destramă odată cu elanul primelor mături și al celor dintâi cucoși.

Sosiră în goană de asalt, patru trăsuri. Se alineară două câte două, față-n față, deoparte și de alta a străzii. Un grup pregăti arcul de triumf. Serpentinele țâșniră ondulând, încrucișându-se albastre, roșii, verzi, portocalii, violete, albe, împletindu-și traectoriile suple pe deasupra cailor, trăsurilor, birjarilor, până când strada fu barată de schema în zulufi a unui curcubeu.

Alt grup rostogoli cele două butoaie din fața crâșmei, așezându-le, cași trăsurile, deoparte și de alta a străzii, față în față. De pe aceste piedestale, torțile de rășină izbucniră pe rând, înălțate de câte-un mănunchiu de brațe.

— Sosesc.

S-auzea copilăresc și pastoral clinchetul clar al zurgălăilor, prin Iașul adormit. Caii nechezară. De departe, torțile aprinse păreau <Jou& havuzuri de aramă, iluminând feți ilare, gesticulări demente. La sunetul uralelor, un fior neliniști trupul cailor și ochii lui Clonț. Dar mâna lui Petru, săltând din, întuneric, cuprinse hățurile scurt, în timp ce capul plin de fân. se aplecă peste umărul surugiului improvizat. Râdeau amândoi ,cu dinți deopotrivă de albi, cu ochi deopotrivă de vii.

Așa apărură, luminați de flăcări, în ochii celor ce-i aclamau.

Arcul frontal al coviltirului brașovencei, — gură de umbră, încadră două capete alăturate, scuiptate-n aur și aramă, ca un îngemănat reflex de lună în ciutura unei fântâni.

Trecură, într-o scurtă fâșâire. Spart, curcubeul serpentinelor învălui cu zvârcoliri de flăcări bengale, cai și coviltir. Opriți pe loc caii vibrau în dungi de umbră și de flăcări.

— Ion Ion! Ion Ion! Ion Ion, — duduiră glasurile răgușite.

Petru sări cu mânile întinse, peste crupa cailor, în mijlocul lor.

— Sssst! Ascultați.

Urmându-l, torțile se adunară îndărătul brașovencei, ca la gura unei peșteri cu urși.

— L-ați auzit voi dormind?

— Ascultați, voi fraților, somnul lui Ion Ion! — psalmodié Petru.

De subt coviltir, formidabil, cu arcușuri lungi, somnul lui Ion Ton, dădea concert de contrabas. De două zile Ion Ion nu-și răsese barba, nu dormise, nu băuse apă.

II scoaseră pe brațe — ca pe-o statue desgropată din straturile altor vremi — hirsut, cu părul hărăpește creț, buza răsfrântă, nasu-n tulumbă, burta de bute, brațele inerte cu hălcile mânilor, întrețesut îm firele de fân. Și subi greutatea lui, icniră.

— Să ne vorbească împăratul, — clamară glasurile peste el.

— loaaane! — urlă Petru, ca la cineva de pe alt tărâm, cu mânile pâlnie la gură; poporul vrea sa-i vorbești.

Ion Ion nu se clinti.

— Șmil, au venit creditorii!

Zadarnic.

Răstimp de tăcere, ca cele care preced prohodirii mortului; s-auzea numai pârâitul torțelor. Cionț se ivi de subt coviltir, ca dintr-un horn, cu capul înainte.

— Țârii! — jubilă un glas.

Și țârii apărură. Fuseseră pregătiți de puișori, ca un ultim omagiu adus lui Ion Ion, salut cavaleresc cu stiletul sărăturilor în fața împăratului șprițurilor.

Așa cum erau, cincizeci, înmănunchiați .argintii pe-o sfoară, — purtați de mâna lui Petru, descinseră cu o măreție de candelabru cobojît în biserică, spre-nasul lui Ion Ion.

Se făcuse o tăcere solemnă, în așteptarea miracolului, Torțile se aplecară, boltă fumegândă, capetele se strânseră, alăturându-se, ochii se măriră, urmărind clipă cu clipă.

Și ca fecioara de împărat, de veacuri adormită în castelul ei, de-o nedeslegată vrajă, pe care Făt-Frumos o deșteaptă cu o sărutare,— Ion Ion, atins în profunzimile sufletului, undă cu undă, de mirosul țârilor, deschise ochii roșii de somn și de beție, privi, clipi, zâmbi, și murmură paradisiac:

— Țârii

— A vorbit! — delirară glasurile, și o furtună scutură frunzișul torților de aramă.

— O delicata atenției — mormăi dogit Ion Ion, cu ochii când la capetele țârilor, când la chipurile aplecate peste el.

Răsună jubilar, un: „Gaudeamus, igitur...“

Se facù din nou tăcere.

Și cum eră purtat pe brațe și înconjurat de torțe, ca un voevod muribund, Ion Ton., cu glas testamentar, vorbi afund:

— Puișorilor, inima mea e ca un cantalup: câte o felioară pentru fiecare. Vă las inima mea, voi dați-mi țârii.

Și după aceste vorbe memorabile, Ion Ion fu îngropat subt coviltir, cu țârii pe piept; Petru își reluă locul în dulce miros de fân; Clonț chiul, cu biciul într-o mână și hățurile-n alta; și brașoveanca pomi.

Iată ecoul ei în presă:

„O expediție originală...

E vorba de „Cei Trei“. Îi știți: e caricaturistul Ion Ion, binecunoscut ieșenilor grație talentului său mușcător și... chefurilor sale — ne fie iertată această palidă indiscreție —; pictorul Petru Diacu, revelație artistică a Iașului, ale cărui expoziții consecutive din această primăvară, ima de copii, alta de țigani, ambele delirante de viață, l-au făcut celebru; și însfârșit, Clonț — idolul copiilor — ale cărui zmee constelează cerul ieșan.

„Cei Trei au plecat în vilegiatură, natural, nu ca toată lumea.

„Constituiți în Arcă, după expresia domnului Ion Ion, s-au încărcat într-o brașoveancă trasă de doi cai zdraveni, și au pornit. Încotro?

Vom află la toamnă, adică la culesul viilor, vizitându-le noua expoziție.

Un numeros grup de camarazi a sărbătorit pe „Cei Trei“, în zori de zi, la bariera Păcurarilor. Se nemerise și o crâșmă pe acolo, în calea vânătorilor. Călăuzmdu-ne după zicala poporului și după dimineața crâșmarului, ziua acestuia va fi bună“.

De unde se poate vedea ,că dacă Ion Ion le luase țârii, puișorii, în schimb, păstraseră setea.

II

Sculat deasupra munților, în apriga vibrație a argintului de amiază, ascetic Ceahlăul privea Moldova scăldată-n vară.

Ion Ion, de pe marginea fântânii, ridică sprincenele, încreți fruntea, bătii un tact în pământ, cu vârful sandalei:

— Țț! Nu ne lovim din preț, domnule jandarm, cu regret...

Și oftă a lehamete, emițând, după scurtă opintire a unui sughiț, un „fiuuuussss” din adânc, ceiace-i iuți gura din nou, cu gustul ardeiat al bobocului pe varză oferit de plutonier „domnilor pictori“.

Soarele cădea vertical, dând un accent strident arșiței. Gustul de varză pompat până-n nări, nu convemeâ acestei clipe melancolic digestive.

Asta-l îndârji. Urmă scârbit, cu o surdă nuanță diabolică:

— Perciunul drept e mai scurt decât cel stâng...

— Boule, auzi! Cru...

— Aud, să trăiți, don’ plotonier, iacă îndrept.

— ...asta în pictură, sculptură și arhitectură... artele plastice — lămuri amar, Ion Ion — se numește asimetrie.

Ochii plotonierului, din fața albă de săpun, suduiră ochii smirna ai jandarmului care-l rădea. Ședea crăcănat pe-un scaun d> caruțelcrie, în fața casei, legat c-un ștergar în jurul gâtului.

Figura lui Ion Ion — își lăsase barbă de Faraon — nu cunoștea lașitatea surâsului. De aceia privi calm cum perciunii egali cu o clipă înainte ca scările calului unui plutonier de cavalerie, se dezechilibrau ca scările calului unui recrut izraelit.

— Să trăiți, sa rectificat, — făcu jandarmul bărbier, ștergând oglinda de fundul pantalonilor pentru lustrul prealabil oglindirei gradatului.

Plutonierul nu cunoștea mytul lui Narcis, dar îl practică. —Iim!... Ce ziceți, domnule pictor?

— Să zicem că merge! Dar nu ne lovim din preț.

— Dăi-nainte.

Briciul sună prin perii duri.

Albastrul cerului de dimineață căzuse pe fânețe, în albăstrele. Cu foșnet de brocaruri răscolite, roata morii răsturnă în tumbe apa spumos albă.

„Porcii dorm“, gândi Ion Ion, descheindu-și nasturii de pe burtă ai pantalonilor; surtucul și-l lăsase în casă; și-ar fi lăsat și pielea-ntr-un cuer, pentru ventilație. „Porcii41 erau Petru și Clonț.

De două zile, el eră „de serviciu”. Scoase carnetul din buzunar: Pe îrutâia foaie erau desenați, unul subt altul, doisprezece pinteni, apoi două canafuri, și într-un colț. o cruce. Pintenii reprezimtau jandarmii; canafurile primarii; iar crucea, fețele bisericești. Așă dar, pictase până acum doisprezece jandarmi — o adevărată galerie — doi primari și un preot. Se specializase în jandarmi fiindcă plăteau bine și ofereau felurite avantagii în natură: nutreț pentru cai precum și țesălarea acestora, câte o damigeană de vin, păsări, recomandații pentru crâșmari și pentru celelalte posturi...

Plutonierul Osoianu, șeful postului ..Moara Zavului11, cădea al treisprezecelea, număr spurcat. Cu o zi înainte îi pictase casa. adică fondul, reparându-i-o cu penelul, dându-i un colorit mai viu, făcându-i pe de-asupra, în dreapta și o perspectivă de curcani grași, care semănau caricatural cu plutonierul Osoianu — fără să rupă prețul.. Acum plotonierul se pregăteâ pentru poză11, și se tocmeă. Un jandarm, c-un genunchiu la pământ, îi frecă cizmele cu frenezii de perii și scuipat, în timp ce altul îl rădea cu perdaf, și un al treilea îi lustruia nasturii tunicii de mare ținută, cu decorații.

— Merge la sigur! — ricană în gând Ion Ion, și desgustat scuipă gros în ograda dc curând măturată.

TURN-CIi 3JILEÎTÊI

Brumate de un cosmetic preliminar, apoi răsucite cu zvâcniri de rânjet și cabrări de nas, mustățile plutonierului trecură subt banda străvezie care înfășură fălcile bombate, dând chipului de subt bandă, strania înfățișare a unui cap cu soutien-gorge.

Soseă tunica ,deandoaselea, cu umerii înfipți în pumnii leatului.

— Las-o, camarade, făcii Ion Ion, răsfrângând buza de jos.

Plutonierul tocmai se opinteă să prindă în bulbucătura nasturelui de cămașă, un enorm guler de celuloid. Cu fața roșie ca de carne crudă, și nasul cârn deasupra benzei, holbă ochi răscopți de mirare spre Ion Ion.

— Păi cum?

— Iaca! Nu ne lovim. Cu zece lei îți fac numai capul la fereastră.

Plutonierul ridică din umeri, clipind cu înțeles.

— Mă crezi dat dracului! Ai?

— Păi știi dumneata ce-nseamnă o tunică de jandarm? — izbucni Ion Ion săltând de pe fântână.

— Om fi știind!

— Ia gândește-te puțin, domnule plotonier, care armă are tunica jandarmului?

— Neel

— Nee! Te cred! Păi știi dumneata di tunica jandarmului, la noi, în artele plastice, vorba ceia, a botezat o culoare: bleu jandarme. Pe românește: blejandar?

Știm și noi oleacă. Blejandar: ai?

-- Bine-bine! Blejandar, blejandar! Dar ce-i blejandar?

— Tunica.

— Iaca ba! Culoarea, aici-i clenciu! Ce știe cavaleristul? Să călărească. Pune-l la altceva: ioc! Ce știe marinarul? Cu vaporul. Ia pune-l călare: zdup, peste cap. Ce știe artileristul? Trage cu tunul. Altfel: chix. Ce știe infanteristul? să mărșăluiască. Dar jandarmul? Călare? Călare. Pe jos? pe jos. Cu bicicleta? cu bicicleta. Cu sabia? cu sabia. Cu pușca? cu pușca. Cu canțileria? cu canțileria. Vrei lege? Na-ți lege. Vrei anchetă? Na-ți anchetă. Vrei alegeri? Na-ți alegeri. Vrei teorie? Na-ți teorie... Este?

— Este! — oftă plutonierul apărând din bandă în apoteoza musteții. Care ai foc?... Nu poftiți? E fin! — și întinise cordial tabacherea c-o odaliscă trăgându-și ciorapii, pe capac.

— Cum îi jandarmul așa-i și culoarea lui! — urmă Ion Ion, trecându-și vârful limbei pe marginea foiței răsucite. Blejandar e o culoare... complexă. Ne-am înțeles?

— Se poate!

— Adică iei dintr-un tub, iei din altul, mai iei și din altul, mai potrivești încă unul, amesteci, și cine știe dacă ai reușit blejandarul. De nu, o iei din nou dela ’njceput. Țiu! afurisită meserie, — oftă Ion Ion. Păi asta costă paraie, Cincisprezece lei cu tunică, și s-a făcut. Dă-mi un foc.

Trase un fum, scuipând firele de tutun..

— De-a întâia?

— Fin!

— Stai bine, nene Osoienie... Ei, ce s-aude?

D-apui galoanele? Aur. L-am furat? D-apoi decorațiile? Dumneata ești om cu decorații, nene Osoiene!

— Treisprezece, și două gâște.

— Cinsprezece, și două gâște. Ascultă, îți fac cizme de lac.

— Tfiuuu! flueră incredul plutonierul, piivindu-și vârful cizmei.

— Pe onoarea mea! Îți torn o pereche de cizme de lac, nouă-nouțe, cu piniteni de argint...

— Bate, — oftă plutonierul, în tinzând mâna.

Bătură palma.

Ion Ion își pregătise cele necesare la umbra nucului.

Plutonierul, înconjurat dc trei jandarmi, își încingea centura cu tocul galben al revolverului. Gulerul înalt și strâmt îi provocă o mișcare în sus, cu bărbia-n rânjet, ca a vițeilor când se-ntind la supt. Tunica de mare ținută eră dc postav gros, plutonierul corpolent. II treceau sudorile.

De subt nuc, cu penelul în mână, Ion Ion îl contemplă cu dispreț meditativ, ca pe o scobitoare lepădată.

— Trecem în poziție de poză.

— Gata.

Începù să-l sucească, să-l în toarne, înșurubându-i trupul, desșurubându-i capul, — ca fotografii. II așezase „drepți“, în plină bătae a soarelui. Chivără prusacă într-o mână pe șold; sabia, suspendată cu cealaltă mână. pe șoldul stâng. Trupul încordat.

— Alegeți un punct în spațiu.

Ochii plutonierului se-ncrucișară.

— Nu merge! — dadù din cap Ion Ion, rotindu-și privirea prin văzduh. Jandarmii ridicară ochii după el.

Vibrară nările marelui nas al lui Ion Ion când întâlni Ceahlăul, de parc-ar fi văzut un țâr.

— Domnule plutonier, vezi Ceahlăul?

— Văd.

Ochii i se-ncrețiră, fulgerați de cerească strălucire a marelui arhanghel carpatin.

— Închipuește-ți că-i comandantul brigăzii.

Mâna lui Ion Ion sbură înspre Ceahlău.

— Vine comandantul brigăzii de jandarmi. lată-11

Zbârnâiră. toate călcăile.

Galvanizat, plutonierul încremenii cu fălcile bombate și ochii ca un „ura“ spre Ceahlău.

— Te prinde! — exclamă Ion Ion cu duioșie, făcând doi pași de balerină îndărăt.

Se retrase la umbra nucului. Acolo eră răcoare. „Asudă, puișorule, că și eu am asudat!“ jubilau gândurile lui Ion, dar fața era de o hieratică gravitate.

Apoi nu rămaseră pe lume decât soarele și Ceahlăul peste plutonierul Osoianu, și plutonierul Osoianu în fața lui Ion; Ion.

La început lucrau pe rând, câte două zile fiecare. Dar după o scurtă și edificatoare experiență, Ion Ion intervenise energic.

— Lasă, Petrule, arta pentru artă! Unde aj un gem!

Petru se pornea la lucru cu cele mai îndatoritoare intenții — față de Ion Ioru și de scopul lor comun de a-și agonisi cele trebuitoare menajeriei lor, cai și oameni —, dar îndată germinau dela sine catastrofele. Tunica șefului de post dela Sodomeni, devastase culorile și, odată cu ele, și încrederea clientului.

Petru neglijase și capul — vânătă panoplie de barbă, musteți și freză cosmeticată — și jambierele, și masa cu vraful condicelor, — ca să obție efecte de albastru. Jandarmul privise uluit și refuzase portretul:

— Dă-o naibii, nenișorulel Ce-am căpchiet să dau zece leișori pe praf de sâneala!

Fata primarului din Boroaia — savant captată de Ion Ion — pozase cu salbe de aur, broșa de mărgean pe bluza indigest națională, cercei de ștrass, inel subțire cu trifoi de aur pe !oneî’;Teodorennu. ’ — TurnulJMiler.ci degetul cel mic și pantofi galbeni „tocmiți la Folticeni”.

Din nenorocire, Stella — așa o chemâ —, avea ochii verzi cu fulgerul umed al adâncului de mare. Așa dar, Petru nesocotise îmbrăcămintea, concentrânidu-se numai asupra ochilor. Obținuse o privire de un verde profund, luminos pe cât apos, de o stranie melancolie.

Fuseseră dați afară, pur și simplu, după acest asasinat în efigie al fetei.

— Ce-i văduvă de conțopist! zbierase primarul. Ești pirvers, domnule!

De-atunci, Ion Ion îl lăsase ,,să-și facă de cap“, retrăgându-i clientela rurală, pe care-o preluase exclusiv. Afacerile prosperau în așa chip, încât prevederile bugetare erau depășite. „Șmil“ avea geniul de a stârni la oricine apetitul portretului în culori, precum și de a valorifică produsele sale. Două principii îl călăuzeau în executarea portretelor: întăi, înfrumusețarea bestiei, adică a modelului; al doilea, satisfacerea ambițiilor bestiei. Prețurile variau deci, în măsura în care portretul executat satisfăcea numai un prinicipiu, sau pe-amândouă, și în ce grad.

De pildă, portretul primarului din Trohalcea-Veche, fusese plătit cu patruzeci de lei. În schimb, Ion Ion îi turnase un, frac întocmai ca al lui Ion Brătianu, din litografia Uniirii Principatelor, care decora păretele primăriei. Apoi, în portret, tenul primarului fusese tămăduit de urmările boalei de ficat, iar statura primarului recăpătase umerii și pântecele de odinioară, de pe vremea când nu plăteâ bir doctorilor, ci numai crâșmarilor. Pe lângă acestea, masa de brad a primăriei, în portret, devenise impunător biurou de stejar, cu monumentală călimară.

— Fie că face!

Și-i dăruise pe deasupra și o sticlă de Nicorești.

Portretul primarului din Trohalcea-Veche, și prețul respectiv, reprezentau cele două principii ale lui Ion Ion, în maximă potențare.

Penelul lui Ion Ion, în exacta măsură a plății aferente, putea să confere ochi de juncă fetelor cu ochi de broască; cozi negre sau de aur, celor cu păr spălăcit; pantofi de lac, ciorapi de mătase, gene codate, sprincenări de păcură, salbe de aur, bluze de borangic, marame, cercei, inele pe toate degetele; mai putea repară casele, mări ferestrele, înlocui o prispă printr-un cerdac de lemn, un prun, printr-o livadă de pruni, două găini, prin zece curcani, un purcel sfrijit. printr-o scroafă cu godaci, o iapă bălană prin doi armăsari roibi, un stup printr-o prisacă, — etc....

Un singur amănun,t eră complect ignorat de toți cei apoteozați de penelul lui Ion Ion, următorul: înainte de-a face portretul în ulei, Ion Ion...

Dar cine nu știe că Arca lui Noe adăpostea

IO î TEIL TEODOBEÀÏTÜ toate animalele lumii dinainte de potop, să nu li se piardă semința aruncată de mâna Celui de Sus. Și cine nu-și aduce aminte că Ion, Ion își botezase brașoyeanca, Arcă.

Așă dar, înainte de-a revărsă pe pânză deluviul de culori al minciunii, Ion Ion’, scoteă caetul și creionul, își ascuțeă privarea ochilor mia, și, spre slava adevărului, pregăteă pentru Arcă un nou animal.

Dela Moara Zavului la Vadul Moișii — se mai numeă cași odinioară, vad, deși apa Moldovei îl săpase —, eră deajunsă cale. Petru și Clonț veniseră călări pe caii brașovencii.

Cu prund rotund și alb, malul Moldovei serveă de tolbă praștiei lui Clonț; iar crengile de care, cățărat prin vârfuri, s-atârnă, îl aduceau în curbă suplă până jos, ca trompele de elefanți.

Joacă în mânile lui Clonț, mestecenii erau dans și podoabă ochilor lui Petru. Păreau — miraj al soarelui fierbinte — un grup de-adolescenți emiri, abea descălecați, având în port elanul jocului de ape țâșnitoare; sclipirea scurtă a pumnalului și fluturarea albă a burnuzului, în argintiul scoarței; iar în crenjgi, dominațiunea languroasă a brațului care conduce nobleță calului arab.

Tot ce împrejmuiă privirea, mai de aproape, fulgerat și doborît erà de scânteerile amiezii înălțată în văzduh de vară. Numai mestecenii cu coajă dc surâsuri albe, zvelți dansau deasupra umbrei lor.

Erau departe sau aproape munții? Veniseră cu toții prin lumina străvezie, îndulcindu-și piscurile dure, parcă alintați în borangicuri, alb viscoliți și sclipitori în tremur lung de perspective.

Munți erau faldurii albaștri de culoarea ’fluturilor dc pe luncile cu sânzâene și cicoare, când ochiul îi pierde în cer, topiți, c-un tremur de gene?

Și munții sunt grei? de piatră și pământ, de brazi și de furtuni?

Păreau ușori în marea lumină, ca vălul lăsat peste somnul de vară al unui copil din leagăn, a cărui suflare ondulează țesutul străveziu.

Munți? o mânuță i-ar fi luat de pe cer...

Tresări. Mai mare, mai grea, mai robust concretă decât toți munții Moldovei laolaltă, o lăcustă-i sărise pe nas, și speriată de bătaia inimii lui, săltă, verde, peste Carpații de azur, într-un Ardeal himeric.

Trântit pe spate, subt un mesteacăn^ Petru-și înnodase mânile la ceafă. Știa atât: culoarea, sunetul și ritmul unui cuvânt: vară, vară,vară!

Dar cuvântul îl uitase. Îl spunea inima lui, respirația Îmi. Nu mai gândeâ cu vorbe. Eră fratele mestecenilor din jurul lui: fum argintiu dc jertfă primită, spre cerul dintre frunze. — înălțat deasupra sufletului, ca deasupra umbrei frații lui albi, mestecenii.

Apoi greerii, cosașii, zumzetul care e-n vară ca gerul în iarnă, deopotrivă de sclipitor, de zimțat, de multiplu; necontenită destrămare a unui sunet de argint și împaenijenirea lui, sonoritate de ghioc, vâjâit de sărutare în ureche, acord nedeslușit, dar veșnic, pe harfele marelui cântec.

Nu-și luase nimic, nici pânză, niici culori. Eră el singur — ca și apele — pânza pe care vara-și zugraveă privirea fără ochi și zâmbetul fără obraji.

Dacă-i alunecau privirile printre mesteceni, zărea apa Moldovei, până departe dusă-n soare, albind ca și mestecenii, — și nu mai știa încotro e cerul, încotro pământul, care-s copacii, care-i apa, când sună sângele, când ierburile, — și cine-i, unde-i și cum c străinul trup priponit printre oameni cu ciudatul lanț de sunete: Petru Diacu...

Tresări.

Clonț, aplecat asupra lui, îl măsură cu sprincenele ridicate.

— Ce-i, Clonț?

— D-apoi baia noastră?

— Mai e vreme. Abea am mâncat!

— Ce vreme, domnu Petru! Asfințește soarele, — gesticulă Clonț, zâmbitor indignat.

— Cum?

Se răsuci, înălțând capul. Soarele cădea pieziș, gata să-și scuture polenul.

Clipi. Abea atunci își dădu seamă că adormise. Un somn atât de limpede că amiaza fulgerase mereu în el ca în diamante.

Și totuși?

— Dar lăcustă? se miră el din nou cu glas tare, clipind incredul.

— Ce lăcustă?

— Mi-a sărit o lăcustă pe nas.

— Ei. lăcustă! Ți-am pus eu degetu, că amarnic mai dormeai!

Își trimeteau brazii profunzi parfumul din puritatea zărilor, pe clinul adierilor de asfințit, spic valea-n care vara își lăsase căldura pe fânețe.

Albastrul munților se întărise, devenind relief, de unde pân-atunci fusesse frescă. Munte cu munte, pas cu pas, oastea albastrelor armuri se desprindea din cer, pe măsură ce pământul văilor simțcă înnaintând umbrele munților. Și Ceahlăul, deasupra marșului albastru, cu Panaghia, ca un voevod cu sceptrul în mână, înălțat pe glorioase scuturi.

Goi din cap până-n picioare, Petru și Clonț încălcaseră pe deșălate, cu mânile în coama cailor. Le flutură în nări și pe obraji răcoarea apei curgătoare, și în răstimpuri, presimțiri de faguri le umezeau buzele.

Copitele din față săltară, lat lovind lespedea moale care le-oglindeă.

Se afundară. Săriră stropi de ploae bună pe trupurile goale. Strunele apei murmurară surd.

Caii sforăiau, cu neliniștite impôtriviri, zmuncind în lături, săltând capetele, tremurând femeește. Călcăile intrară în burta lor, lunecând pe părul ud.

Clipoceau unde, făcându-le brățări de spumă.

Petru bălă cu palma crupa calului, mai îndemnându-l, mai alintându-l. Simți gâdilitor, mișcarea apei pe genunchi. Zmunc.i calul înnainte, aplecându-și obrazul pe coamă. Fu prins până la coapse de fluizii clopoței ai râului care dansă cu ei, în jurul lor, chemându-i, avan, tându-i, împletindu-i în goarnă lui cârlionțată.

Trecù o libelulă; apoi un unghi de rândunică.

Apoi văzduhul se opri gol. Cerul stătu, albastru. Venea de cine știe unde, mirosul unui fum de coceni.

Cântau departe, lin, tălăngi. Aurul soarelui tăiă pieziș văzduhul, vibrând ca o lance înfiptă din galop.

Brâul apei îi încinsese mijlocul.

Veni o undă, ca o răcoare de pădure. Cu pumnii încleștați în coama calului și pulpele încordate pe burta lui, Petru își înălță pieptul, umflându-și-l c-o amplă respirație.

Și brazii, și fânețele și toată slava asfințitului de vară, aur fură în plămânii teferi.

Turnat eră în platoșe strălucitoare trupul de centaur care-și avântà vigoarea peste murmur lung de apă. În soare, părul răsturnat pe spate, ardea ca glugile de zale. Avântul vieții

— goarnă — îi sună în ochi, pe frunte și-n obraji.

Chemare?

Întoarse capul înspre munți. II îrmălță primind în plin valul luminii, și întâlni Ceahlăul răsărit ca din balade în ochi de voinic.

Și-n acea clipă țesută n fulgere de soare pe apa Moldovei, — în creerul munților im miracol se întâmplă, căci pentru a treia oară dea lungul anilor, și tot la Vadul Moișii, fața ursitei s-arătâ unui vlăstar al neamului Bour...

...Străbuna care hărăzise neauziții ei ochi azurii și unora dintre urmași, își petrecuse anii cei mai dulci ai vieții, zidită în turnul cetățuei, de atunci numit Tumul Milenei.

Fiică mezină a Principelui sârb dela Vidin, mazilit de Sublima Poartă, — fusese dată în căsătorie lui Parpalea Bour Strâmbul, cel mai avut și mai pocit boer al Moldovei, pe cât la trup pe-atât la suflet, coborîtor din neamul vitejesc al Bourilor.

Trăise cu el, fiindu-i soție vrednică, trei ani deașirul, dăruindu-i doi feciori. Dar Strâmbul așă hâit, ros eră de poftele trupești, pe care pretutindeni și le-ndestulâ. Până când, își adu șese țiitoare, pescuită la Stambul de omul lui Parpalea, Hrâncea Șpanchiul.

Cu sufletul deslegat prin aceasta de legământul de credință al cununiei, Kneghina Milena, mai de mult îndrăgostită de un căpitan Lituan venit îni oastea Moldovei, îi trimisese veste, fugind cu el, călare. La Vadul Moișii, ursita-i apăru în fața și mai strâmbă de mânie a lui Parpalea Strâmbul, înconjurat de oamenii cu suliți și juvăț, tocmiți de el. Fură aduși legați burduf pe cai, la cetățue. Strâmbul știa povestea perechei Hero și Leandru. Răstălmăcind-o cu rânjetul ființei lui, surghiunise pe Kneghina Milena în turnul cetățuei, cel dinspre valea Moldovei; și ca să nu-i despartă ochii de iubitul ei, i-l spânzurase trainic la grătarul ferecat al singurei ferestre, înafară: pc celelalte le zidise.

Hoit mâncat de vulturi și de ciori, subt ochii ei; năpraznică duhoare venindu-i cu lumina dimpreună; apoi paiață de ciolane albite de arșițe și ploi, — iubitul ei, mereu prezent, dar alungat cu groază din inima Milenei, rămase pe veci, astfel, în ochii ei azurii.

Acolo singură în turn, cu șoarecii și cu guzganii, țesuse cu mărgărintare Aerul păstrat și-acum la Schitul Toacelor. Încă tânără, orbise, cu scheletul încrustat pe întunericul ochilor. Murise tot în turn, în trosnetul scheletului izbit de vânturi în zăbrele.

Turnul Milenei nu pierise. Rămășiță — durată-n piatră falnică — a vechii cetățui, fusese păstrat de un strănepot, urmaș al ochilor Sârboaicei. Iar fiul acestuia, sfătuit de Necuratul, cătase altfel decât creștinii spre cer, chemând asupra lui și-a celora din el purceși, urgia Celui de Sus: așa prevestise egumenul Nectarie dela Schitul Toacelor, și fapta vremii îi adeverise cuvântul.

Din anul o mic opt sute optzeci, picior de om nu mai intrase în Turnul Milenei. Rugina, umezeala, păianjenii, guzganii și colbul îl stăpâneau.

Cu treizeci de ani în urmă, părăsind aștrii — ca și ochii celui ce nu mai cuteză să-i privească —, luneta astronomică se înclinase pe tripied spre cele pământești, ducând îni aplecarea ei melancolia spadei de învins, — oprindu-sc în fund de văi, pe-același vad al Moișii, pe unde trebuiă să treacă doctorul, în galopul celor șase cai trimiși să-l aducă.

Două zile de toamnă secetoasă, bruma căzuse, apoi ceața se îndesise. Nu pe lentile, nici pe valea Moldovei. Se întindea pe ochii azurii. Apoi fumegară pâclele. Apoi, ochii dilatați văzură venind, desprinsă de pe vadul Moișii, o pată neagră ca buba ciumii, — până când, într-un țipăt de groază și o zguduire de nebunie, pata neagră îi cetluise ochii.

Se întâmplase aceasta, în zorii zilei de întâi Septembrie al anului o mie opt sute optzeci.

Astfel orbise, cu treizeci de ani în urmă, la vârsta de treizeci și patru de ani, în tumul strămoșesc. Ciheorghicș Bour. a cărui frumttseță de arhanghel solitar nu se ’înclinase la niciuna dini ispitele lumești până în clipa când, odată cu întunericul — întâia înfrângere —, își prăbușise fruntea în brațele Sultanei Bour, vara lui dreaptă, primindu-i mărinimia dragostei: întâia lașitate.

Intrase în rumul străbunei, subt cupola de metal, ridicată de tatăl ei, privindu-le cu ochii celei dintâi Milene.

Sprincenele își îmbinau posomorit largul arc negru, exaltând paloarea arzătoare a obrajilor de brună, în care sângele vibrează mat, dar mai intens decât în rodii, ca metalele înfierbântate până la alb. Un singur semn arătă imperioasă domnia sângelui, gura, luceafăr roșu. Iar părul, bucle până pe grumaji, părea făcut din salturi de ’ntuneric, care zmunceau capul îndărăt, pe spate, cu fruntea spre cer, ca ’ntr-o rostogolire de vânt. Și în acest delir de întuneric, de subt aceleași gene solemn negre, se deschideau ochii celei dintâi Milene, orbitor azurii, aiuriți de propria lor strălucire, dând amețeală pură a cerului privit de pe un pisc înalt, cu respirația ’nnecată.

Ca să ajungă-n turniul de treizeci de ani pustiu, trecuse prin poarta unei povești în. care femeile lui Barbă-Albastră își lăsaseră viața.

Venise. Nu erau nici pete de sânge pe jos; nici cranii nu rânjeau; nici bufnițe cu ochi de foc,

Nimici Rugină, colb, pânze cețoase de păianjeni...

Zvâcni, cutremurată, acoperindu-și țipătul cu mâna.

....guzgani, cărți groase, hărți cerești...

Și asta? Privi tubul lunetei. Cu degetul făcu mai multe dâre, deoparte și de alta a lunetei, prin colbul gros de pe lentile. Apoi le tăe lateral, ca bruma gerului de pe ferestre.

Privi.

Și prin zăbrelele celor treizeci de ani de pulberi sure, ochii Milenei văzură răsturnat — de parcă s-ar fi oglindit din ceruri — o apă într-o mare strălucire, o coamă neagră și deasupra ei...

Cu mânile-și acoperi o clipă ochii.

Privi din nou. Nu mai văzu decât o apă curgătoare prin posacele zăbrele. Cu ochiul liber, răscoli văzduhurile. Albastru, gol, deșert. Cer captiv între munți.

Atunci unde văzuse chipul cu ochi și păr de aur, care-o privea zâmbind?...

f;Drim biribi, Neamțule, Neamțule, Neamțule,....”

Pe aria: „Ach, du lieber Augustin, Augustin, Augustin”, — glasul agiirid al lui Clonț chiuià năstrușnic:

Drim — biribi, Neamțule. Neamțule, Neamțule

Pram — tiriti, Neamțul^-Neamțule, Neamțule,

Trim- Urâtă,

Hram — parapa,

fio

Se scăldase până ce i se-nverzise fața, cu trupul granulat de fiorul frigului. Acum sc încălzea, improvizând uit dans de-ajuns de hotentot, pe-o arie țâșnită brusc din gura lui, ca un scuipat.

Prima silabă, trambulina și tezaurul versetelor îndată următoare — Drim; Pram; Trim; Hram — o scandă cu toată greutatea trupului, avântată-n unghiul genunchiului îndoit, bătând cu strășnicie talpa de pământ, împungând cu fruntea berbecește, — într-o stridență împroșcată de țimbal: „Drim-biribi; Pram-tiriti; Trim-tarata; Hram-parapa“. Apoi săltă ca myticul Antheu, zvârlindu-și brațele în lături, în timp ce buzele clamau c-un fanatism frenetic, parcă invocând o zeitate: „Neamțule, Neamțule, Neamțule.

Tăceau departe munții compacți în miile de brazi, ca genele plecate peste ochi albaștri; căzuse roșu, soarele; câmpiile cu zvonuri de ghioc, tăcuseră; de-argint eră apa Moldovei la cotituri de zmalț albastru; străvezii, depărtările cu sunet de talangă și miros de fum.

Venea înnalt prin clarele mistere luceafărul, regina roiului, urmat de zborul înstela i ilor.

Ei și?

Inebuniră munții și Moldova, lunca și tăcerile, — și biciuite de glasul gângăniei care juca și chiuia necuviincios în fața lor, porniră-ntr-un avânt și-ntr-un picior, cântând hai-hui:

„Drim -biribi, Neamțule, Neamțule, Neamțule...”

Nu munții și Moldova, lunca și tăcerile aevea împietrite în evlavia-nserării, — ci Petru cu toți munții și Moldova, lunca și tăcerile pe care le privea și ascultă, căci eră tânăr și nebun, și-n fața Dumnezeului din Cer, danițul lui Clonț și glasul lui numai spuneau superbul adevăr:

Drim -biribi, Neamțule, Neamțule, Neamțule...”

...Ciocniră, adulmecară...

Ardeau enormi, pe zarea de apus, obrajii unui chiolhan flamand.

...răsturnară ccștilc pe gât.

Se zgudui Ion Ion, cu ochii pungă, fața boț. capul pe ceafă.

— Iuhh-haaa! Parcă-mi nechează mațele!

— Hal gemu odată opintit plutonierul Osoianu. Pfuuu, măiculiță! Rrrrupe!

— Patruzeci?

— Șaizeci. Generali

- De roșiori, — complectă Ion Ion comentariul gradelor tescovinei, scuturându-și capul.

— Ha! mai icni odată plotonierul. Ia-n vezi!

li asudase ceafa lată.

— Fie că face!

Înghițise zarea de asfințit cu soare cu tot, plotonierul Osoianu, după un j „drepți“ de câteva ceasuri cu ochii țintă la Ceahlău, și după un gât de tescovină, cu ochii peste cap. Iradia roșeață jăruită ca harbuzoaicele pârâitor de coapte, când le crapi de genunchi desfăcâiv du-le-n palme.

Dar fie că face! Avea o inimă plo ton ierul Osoianu și parc-avea două cu pinteni, așa sună de ostășește bucuria-n el, când se vedea aidoma pe pânză, în fața casei, cu cizmele de lac.

Se adunaseră jandarmii, roată, lângă portretul umed, strâmbi de-admirație, cu zvârcoliri hole rice.

— Parcă mișcai

— Mamăăă, acuși îl auzi suduindl făcu altul, buzat de râsul crăcănat în fălci.

— Țiu-țiu-țiu-țiu-țiu! O mândreță, măi frati-meu! Leit dom’ plotonierl se palmul Paraschiv Trofin, fost flancul drept, pe când eră recrut cu cap de țâr.

Și dominând pe top prin octavă glasului profund, Toader Bulancea, fost bouar în civili tate, vorbi și el, lapidar:

— Parcă-i fătat!

Se dădură la o parte. Din nou plotonierul Osoianu fu în fața plotonierului Osoianu. Dădii din cap, precum Hamlet în fața craniului lui Yorik:

— Ce ți-i și cu omul

Mugeă tâmpenia înspre Ceahlău, gătită-n roșu și-n albastru de penelul lui Ion Ion,, și-n fața ei, cu sufletul ca ugerul de vacă, plin, — modelul.

Ion Ion se răstumase pe fântână, cu fața-n sus, și ciutura la căpătâi, parcă alegoric.. De dinafară îi venea o dulce reveneală; o și mai dulce fierbințeală îl băteă de dinăuntru, și începuse foamea să-și arate colții, ca lupii când s-aude stâna.

— Ihai, popo! Ptiu, mâncate-ar necuratu, de unde-ai răsărit?

Se oprise o căruță la poartă.

— Fraților, tare-s înșălat!

Ion Ion tresări. Bas eră și el, bas și Bulancea, apoi auzise bașii corului condus de Gavril Muzicescu, zguduind bolțile mitropoliei ieșene, — dar astfel de bas nu mai auzise. Parcă vorbise un munte mahmur, — Șl-Ull munte răsări în ochii holbați de mirare.

Erau în ograda jandarmeriei — bătută de focul tăciuniu al amurgului în spuze — numai zaplani, vlăjgani, haidăi, zdrahoni și matahale.

Stâlp, Trofin Paraschiv; dulap, Bulancea; cutie de contrabas Ion Ion; butuc de casap, plotonierul Osoianu.

Dar Ghedeon monahul ieșise parcă nu din, mânile Părintelui ceresc, ci din înaltele hârdae care-au lepădat mlaștini cu broaște și cu râe, pentru a bivolilor tolănire.

Lung pe cât lat; fălcos pe cât pântecos; pieptos pe cât șolduros; gras și pietros delaolaltă, chilos și buhăit; cu sâni vrednici să alăpteze botul de malac, dar care pectorali flocoși erau; cu pântece gata să nască-n șfichi un lanț de gemeni, dar care burduhan popesc eră; — Ghedeon monahul, beat, rezemându-se de porțile de

Ionel Teodorcanu. — Turnul Milcnci.

aur ale Paradisului, le-ar fi clintit din loc cu păzitori cu tot, stârnind hulubăria îngerilor; iar în Infern — friptură — ar fi ’ndoit, frângând-o, frigarea lui Satan.

Era învestmântat cu giubea de șiac castaniu, cu dimensiuni de clopot moscovit. Pe creștet purtă fes soios, cu solzul împletit din lână țigae, săltat pe o încrețitură de sârmă ghimpată dogorită de rugină. Cizme de iuft îi încălțau picioarele, cuprinzându-i pulpele columnale. Avea barbă roșie ca jidovii, flocos cârlionțată în jurul fălcilor de damigeană, dar și mai roșii îi erau mustețele pe care și le răsuceă cu mult scuipat în degete de castravete, numai când trecea pragul lăcașului monahicesc. Îi ardea fața, lucios înfierbântată, ca o coajă de rodie.

Și această namilă — coșmar al unei buți de bere din vre-un teutonic Niirenberg — avea ochi albaștri de fecioară și năsuc cârn de cocuță.

Fusese în jandarmerie, fata brigăzii, camarad cu plotonierul Osoianu. Apoi trecuse-n pușcărie, osândit pentru un viol, după ce fusese achitat pentru alte două. Pe-atuncea se niumeă Gheorghe Hahău.

— Ei, omule, ș-apoi? întrebase Președintele Consiliului de Răsboi, pe bărbatul femeei violată în casa ei, în timp ce el; bărbatul, singuru. martor, c-o brâncă fusese dat de-a tăvălucu’ în tindă.

Ce să mai fie! Duduiau podelele, dom nule generali Iac-așa: zdup-zdup, zdup-zdup.-

Colonelul, om bătrân, cu gândul abătut spre alte cele, nu pricepuse.

— Și dumneata, femee, ce făceai când te fugăreă? Nu strigai după ajutor?

— N-o fugăreâ, domnule colonel, — îi explicase în șoaptă maiorul din stânga, cu ochii cam lucioși. Făcea și ea cu el: zdup-zdup, zdup-zdup...

Pentru întâia oară în cariera lui de magistrat militar, colonelul de pe fotoliul preșidențial, în plină ședință publică, și-ni fața crucii pe deasupra, — fluerase lung.

Gheorghe Hahău făcuse numai o parte din osândă. Fusese grațiat. Și după liberare, schimbase haina de ocnaș pe-aceia de călugăr, devenind Ghedeon la Schitul Toacelor.

Dar de acolo, din aer tare de munte și sihăstrie de schit, coboră la vale, când și când, monahul Ghedeon, și răsună zdup-zdupul lui Gheorghe Hahău prin toate satele văii Moldovei, fără supărare pentru nimeni, căci învățat în cele sfinte, mai înțelept decât Hahău eră monahul Ghedeon, și avea grijă de câte ori avea poftă, să nu mai între în mlci-o casă când bărbatul e în tindă.

Turtit de admirație, Ion Ion sorbeă din ochi comoara.

— Ți-a mirosit a șpirt, Ghedeoane? făcu plutonierul sunându-i palma peste burtă, îni plin.

— Duhnește gura ta, Osoene! Ți-asudă borhăilel o vorbă, mă-nțelegil facù Ghedeon, și-un dos de palmă în burta plutonierului slobozi, lepădându-l răsturnat în brațele lui Trofini Paraschiv care-l predă vertical demnității.

C-aveà și-un tic monahul. Când îi ardea de glumă, spuneà, netam nesam, cu glas mai bas decât cel precedent, turtindu-și gușa-n piept: o vorbă, mă-nțelegil

— Uite-ol

Sticla.

Gura lui Ghedeon deveni guriță. Un vârf ușor de limbă îi străpunsese buzele, un vârfușor de zâmbet, ochii, ochișorii prizăriți în genele roșcate. Făcii un „vino-ncoace” cu degetul încârligat, gâdilând parcă subțioară aripei unui îngeraș pogorît asupra lui, nevăzut celorlalți.

II cunoștea Osoianu mai de mult pe Ghedeon. Îi dădh sticla dar și-un pahar. Pahar de apă, se-nțelege, pe care cuviosul îl umplii ochi. Sorbi prea plinul paharului, clătindu-și gura. Răsturnă capul pe spate.

Gustase și Ion Ion din, tescovină, știau și jandarmii ce fel de tescovină dă crâșmarul „șefului”..

Așă că toți se adunară-n jurul cuviosului monah, care așă, la vreme de-asfințit, când se arată stelele, cu capul răsturnat spre cer, părea că pregătește un miracol: de pildă un nor de ploae, că eră an mai secetos decât gâtlejul Ghedeonului.

Paharul se-nclină, vărsând deadreptul în gâtlej arsura. Auzeau atât: un gât-gât profund. Vedeau atât: zvâcnirea mărului lui Adam.

Când sticla fu deșartă, monahul Ghedeon o privi cu milă..

— Fraților, tare mi-i foame. Cască hoitu, o vorbă mă-nțelegi, — și-o altă palmă nemerî în burta lui Bulancea, căci plotonierul Osoianu care-l cunoștea. precum s-a spus, pe Ghedeon, plecase să aducă damigeană pentru masă.

Soseâ din dosul casei, cu un fel de sfârâială, miros de purcel fript. Jandarmii întindeau afară, subt nuc, masă boerească.. Vehiculul lui Ghedeon, tras de Pulheria, iapă cu mânz, fu dus în dosul casei, la un loc cu brașoveanca.

Ochii lui Ion Ion, o clipă nu-l slăbeau pe Ghedeon. II aspiră prin toți porii, se îmbibă de Ghedeon, și tot nu-i ajungea.

Veniră lămpile. La urmă, Osoianu cu o lampă și c-o damigeană.

— Ia fă-te-ncoa, Ghcdcoane... Fiai?

Cu lampa ridicată, plotonierul Osoianu dadeă onorul luminii portretului de pe șevalet.

Se crăcănă Ghedeon, și privi. Ridicase palma s-o sloboadă-n burta operii lui Ion Ion, dar se opri c-un fulger în privire:

— Unde-i, Osoiene?

— Cine, popo?

— Zugravu.

— Uite-l, popo, nu l-ai văzut?

Privi Ghedeon, întâlni privirea lui Ion Ion, măsură din nou portretul c-un plescăit de limbă, scuipă, și îndreptându-și fața către răsărit făcii o cruce largă.

— O vorbă, mă-nțelegil Cum îți zice, frățioare?

— Ion Ion, părințele.

— Frate Ioane, al meu ești, de-acum și-n vecii vecilor.

Și se năpusti.

— Al tău sunt frate Ghedeoane.

Și îl primi cu brațele deschise.

— Ce-i, popo? fâcù plotonierul; vrei să te tragă la mașină?

— Frățioa-re, frățioarel mugi Ghedeon, sufiând duhoare de sudoare și rachiu în vasta nară a lui Ion Ion; din mare ananghie m-ai scăpat. Vin să te pup ca pre cele sfinte.

Gemu Ion Ion, îmbrățișat ca-n preistorie.

— Ai căpchiet, Ghedeoane? se minună plutonierul.

— Stați, fraților, să mai cinstesc pe Cel de Sus.

Și iar fâcù o cruce.

— O vorbă, mă-nțelegiL. Pe cine credeți, fraților, că-l căutam?

— Pe mine, frate Ghedeoane I vorbi Ion Ion mirosind că providența-i pe aproape.

— Ai zis o vorbă, mă-nțelegi! Al meu ești, te-aduc la Schit..

— Hai, frate Ghedeoane.

— Vrei să-l călugărești, popo?

— Mergi, frate Ioane?

— Merg.

— Bate ici.

Bătură palma.

— Acuma să-ți spun. Strașnic l-ai încondeiat pc Osoianul mai bine decât mă-sa, — o vorbă, mă-nțelegi!

— AI dracului, popa! Zii, Ghedeoane, c-așteaptă porcu.

— S-aștepte, Osoene, că și pe el l-așteaptă mațul lui Ghedeon...

— Zii, popol

— Ce să fie, fraților. O luat foc aș’ toamnă catapiteazma...

Clipi.

— ...O aprins-o părinții. Boșorogi al dracului, dorm de-a-nchicioarilea, se-ncloae lumânarea, — o vorbă mă-nțelegi I

Și râse ca buhaii.

— Am stâns noi focu, da s-o cam afumat sfintele icoane. Altele le-am mai crăpat cu toporu. Fă altele, măi frati-meu. Pune lemnișor nou. Usucă-l. Dă iar cu badanaua și câte și mai câte!

Da o crăpăt, Dumnezeu să-l ierte, părintele hotei, zugravu nostru, ș-o rămas vădană catapiteasma de Sfântul Gheorghe. O vorbă, mă-nțelegil Tocmai icoana hramuluil Al meu ești, frate Ioane. Mo trimes egumenu la târg să-i scot zugrav clin pământ. Casă, masă, bău turică, arginți, hee, de-ale sufletului, o vorbă, mă-nțelegi! Ești cu Ghedeon.

— Măi, Ghedeoane, vorbi plotonierul Osoianu, — să știi că-s trei, mai vin încă doi. Îi primiți la hanu vostru?

— Trei, frate Ioane?

— Trei, frate Ghedeoane. Încă un zugrav, meșter mare, și calfa noastră, vorba ceia!

— Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, amin, — o vorbă mă-nțelegi! Ai mei sunteți, fraților.

...Schitul Toacelor... Catapiteazma... Ghedeon...

Băuse și el. Întins pe fântână, cu cotul rezemat de ciutură, vedea când stelele, când umbrele, când fețele convivilor, când, într-un salt, frânturi din Sfântul Gheorghe. S-amestecà ce vedea cu ce gândeă, zvârcoliri de umbre și lumini, gând și icoană, și-i băteă inima tare.

Subt nuc, la masa lungă de brad, gâlgâia vinul în răstimpuri, și răsunau glasuri groase, râsete cu muget, cutremure de pumni izbiți în masă.

Clonț, mărunt ca o alună printre bostani, ascultă, pocnind în dinți sâmburii de harbuz, scuipând cojile peste umăr îndărăt. Ghedeon alungase lămpile de pe masă.

— Gazul împute vinul, fraților. O vorbă mă-nțelegi!

În schimb, în mijlocul ogrăzii, subt încrucișarea pirostriilor, ardea cu flăcări legănate, focul născător de mămăligă.

Creștcă răcoarea-n noapte, ca-n mun.ți, brazii, dându-i majestate. Cerul treinurà de stele, albastru fluviu pe-aurite prunduri. Răsuna departe zbuciumul tânguitor al broaștelor. De după casă s-auzea câte-o copită, lat lovind, câte-o sforăială, și ronțăirea ritmică și umedă a cailor cu botu-n fân.

Ion Ion și plutonierul Osoianu cercau să ție piept lui Ghedeon. Venise-a doua damigeană. Flăcările focului dădeau enormitate legendară gesticulării umbrelor. Umbra mânicei lui Ghedeon, când răsturnă pe gât paharul, părea o cumpănă cu draci călări, coborînd o ciutură de pe Ceahlău în valea Moldovei.

Părul lui Ghedeon, descoperit, zburlea fanfare de aramă, iar fața lui, ca gura de cuptor în care suflă foalele, dogoră, ea luminând parcă sanghin obrajii lui Ion Ion. și Osoianu.

...Ii erau degetele reci ca intrate în mănuși de-argint, nu de frig. Dar sângele zvâcmeă numai în cap și-n inimă. Vcdeă catapiteazma — luciri de aur și argint, — vedea pe Ghedeon, Ion Ion și Osoiairu, congestionați ca luminați de iad, — și presimțeă mișcările Sfântului Ohcorghc pe care ochii îl formau pe o catapiteazma, prin dansul umbrelor și-al flăcărilor din ogradă.

Îi zvâcneau în inimă limbile balaurului, gură de vulcan; deasupra lor, tot inima lui eră în saltul calului însângerat de flăcări, cu rubin în nări nechezătoare... Cal alb... Mișcare peste

mișcare... Limbile balaurului, zvârcolirea trupului solzos, deasupra calul cabrat, c-o fugă de scântei în copite... Lancea, vibrație de-argint împlântată în flăcări... și Sfântul, purtătorul lancei.

Două furtuni suprapuse: norii deasupra, tromba mării dedesubt — calul și balaurul — legate printr-un trăsnet: lanfcea. Și Sfântul, dominând cele două furtuni, balaurul verde, calul alb, — iluminat de calm, oglindind numai în lance limbile balaurului, nu și-n. inimă.

Se înălță în el chipul lui Sfântu Ggeorghe ca o lună printre brazi — forma unei lumini, numai — dar fața nu i-o vedea.

Iar întâlni masa, focul și beția hohotind pe chipurile ’nfierbântate.

— Un cântec, Ghedeoane.

— Zii, frate Ghedeoane, un cântec lumesc.

— Stați, fraților, să dau cep lui Ghedeon, o vorbă, mă-nțelegil

Porniră toți trei, cu umbre de stejari. Și-n fața porții, prinși în jocul flăcăilor, umăr la umăr, șold la șold, se opriră subt stele și se bucurară ca trei stânci cu trei izvoare.

Veniră. S-așezară. Iar ciocniră. Ghedeon își drese glasul — parcă scărpinând păduri de contrabasuri — își răsuci capetele mustețelor, își trecù limba peste buze, și începu cu glas năpraznic, întovărășindu-și cântecul cu clătinare de balenă-n hulă deasă:

Pe câm-pi-a de mo - hor, iu-pai-di și iu - pai - da, Vi - ne le - lea-n-ce - ti - șor, SEÊESd^^- Iu-pai-di și iu - pai „Pe câmpia de mohor Iupai di și iupai da Vine lelea ’ncetișor Iupai di și iupai da.

Numai iaca un flăcău Iupai di și iupai da — Leleo! Leleo, drumu-i rău! Iupai di și iupai da.

— Ba de drum nu m-oi lăsa Iupai di și iupai da.

— Că nici eu de lelea mea Iupai di și iupai da.

— Eu guriță nu ț-oi da!

Iupai di și iupai da — Până ce m-oi sătura!

Iupai di și iupai da.

Zboară cocostârcu-n cer Iupai di și iupai da.

— Parcă ci de nu-i lăicer? Iupai di și iupai da.

Asfințește soarele Iupai di și iupai da

Tare-o dor chicioarili

Iupai di și iupai da.

Pe câmpia de mohor

Iupai di și iupai da

Pleacă lelea ’ntr-un chicior

Iupai di și iupai da.

Întâlni-o-ar ielili

Iupai di și iupai da

Că mi-o sacat șălili

Iupai di și iupai da".

Râdeâ cutremurul pământului cu mugete de vite în trupurile și în glasurile lor.

Clonț adormise c-un obraz pe masă.

Pe toți îi scăldă focul. Păreau vedenie de zmei răsărită cu bătăi de inimă, din mintea unui copil adormit cu tâmpla pe o carte de povești.

Ochii lui Petru erau mari deschiși asupra lor, dar nu-i vedea, căci peste ei, deasupra munților îndepărtați, întunecând prin tinereță splendoarea revărsării zorilor, — îi apăruse în cablarea albă a calului și-n strălucirea armurei de argint, cu fruntea viscolită de dumnezeire, chipul Sfântului Gheorghe împlântându-și lancea în balaur.

Partea a doua. Boura

I

Far de piatră, Turnul Milenei se ’nnălță deasupra albăstliniilor mediterane ale văii Moldovei. Numai în dreptul Turnului se deschidea, anume parcă, zarea, ca un vitraliu între munți, cu toată hronica Moldovei înscrisă — foc și sânge — în azurul ei moldav.

Încolo, ooborînd din cer deadreptul ,ca o deasă ploae, mohorît verde, numai pădurile munților de brad, mereu sunând, mereu vuind, vâslind în creste aprigele vânturi.

Boura se numeă locul, trăgându-și numele dela neamul Bour, căruia cuib de bejănie-i fusese în obidita țară a Moldovei.

Duraseră străbunii cetățue — dig — acolo mai cu seamă păstrâdu-și bătrânii nevolnici, feciorii cruzi, femeile și avutul, căci năvălirile erau dese și păgânimea fără de cruțare.

Adăpostise Boura neam de bărbați teferi, cu frunte dreaptă, ochi fățiș și braț viteaz, — dar tăcuți, mândri și întunecați. Purtau se vede-n suflet, liniile Bourei, de munți dominatori în,’ marea încruntare a brădetului, — deprinși să vadă ca și locul care-i odrăslise, prin singura despică tură a munților, o țară care sângeră de focuri puse de dușman, bucatelor, bisericelor și-așeză iilor.

Acolo se născuse, strâmb, fiul lui Roman Bour și-al Evloghiei — grecoaică din Fanar, — Parpalea Bour Strâmbul, posomorit cași străbunii, dar hâit la trup și suflet între brazii drepți. Privea și el din Turn țara Moldovei, dar nu cu ochiul de durere, milă, dor și răsvrătire al Bourilor dinainte, ci cu ochi de fiară și păgân, plin de poftire păcătoasă, fără cruțare pentru bunul și muerea alor săi, știindu-sc, ce-i drept, bicisnic în șubredele mădulare, în schimb, puternic, feudal puternic, în Boura neamului.

Cu Milena Sârboaica, fiica mazilitului dela Vidin, avusese doi feciori: pe Condrea Bour, zis Buzilă, și pe Rașcu Bour, Feteleul. Nu se trăseseră dinspre Milena. Spurcaseră și ei deacolo, cu ochiul și cu fapta, țara Moldovei.

Rașcu Bour Feteleul nu cunoscuse bărbătește trupul de muere, dar cuvioșii cei mai oacheș tineri, și mai trupeși, dela Schitul Toacelor, îi îndestulaseră întoarsele pofte.

Condrea Bour, zis Buzilă, aruncase-n schimb semință pentru doi. Din el se trăgeau Pan.țu Bour și Ilieș Bour Nabuc. Strănepotul acestuia, Andronache Manea Bour, tatăl lui Gheorghieș, fusese greu bătut de soartă. Se deschiseseră în el, subt fruntea dreaptă a vechilor Bouri, ochii de azur ai ICneghinei Milena, și-odată cu ei reînviase și osânda scheletului legănat de vânt la fereastra Turnului, căci ochii lui Andronache Manea Bour, după un scurt popas în fericire, se îndreptaseră spre un mormânt, și apoi spre misterele oculte. Soția lui, Rarița, cu trup și suflet de trandafiri albi înfloriți în noaptea de Decembrie a unui păr lung până-n călcâe, murise născându-l pe Gheorghieș. O îngropase, dar și el se îngropase cu odrasla și cu amintirea moartei păstrată în el ca sfintele în hrubă.

Acest Andronache Mânca Bour dărîmase o parte a Cetățuii dela Boura, clădind pe locul ei o casă cu odăi enorme, închisă în.tr-un parc. Din cetățuia de odinioară păstrase Turnul Milenei, întărindu-l, la care alăturase noua casă; aleea brazilor seculari, alee fără cer deasupra, solemnă în rugina acelor căzute ca un, catafalc de fluviale dimensiuni între făcliile cu flăcări de-n tuner ic verde și lacramare de rășină; și gloata de țigani de casă, slujitori din tată-n fiu ai neamului Bour, precum și lanțul de chilii care-i adăpostea, cu casa din mijloc, pe care-o ridicase Manea Bour, locuind-o numai vara.

Copilăria lui Gheorghieș Bour se plimbase gravă, pe catafalcul aleei de brazi, și prin odăile cu parchete negre și sonoritate de cavou, lângă tăcerile de urnă funerară ale bătrânului. La treizeci și cinci de ani, Anidronache Manea Bour orbise, ca și Kneghina Milena ai cărei ochi îi moștenise. Întors din Ger-

Ionel Tcodoreanu. — Turnul Milenci.

mania unde studiase mohorît filosofia și matematicele, Ghiorghieș Bour se sihăstrise la Bolocanca, una dintre moșiile părinitești de pe valea Moldovei, vecină cu Cornul Luncii, proprietatea fratelui mezin al lui Andronache Manea Bour. Acolo îl cunoscuse vara lui dreaptă, Sultana Bour, închinânidu-i inima luminoasă, în timp ce el se hărăzise aștrilor și cerului de noapte. După moartea tatălui său, se retrăsese la Boura, unde vreme de zece ani cercetase aștrii, din Tumul Milenei. Nu-l vedea nimeni. Trăia singur la Curtea Mare, casa clădită lângă Turn de Andronache Manea Bour, înadins laoparte de celelalte, — străjuit de copacii parcului și de aleea brazilor, dormind ziua, înviind noaptea, despărțit de mulțimea servitorilor țigani care-l slujeau de departe, rareori văzându-l, închis în el și-n) nopțile lui ca-n insula mortuară a lui Bocklin.

Viața Bourei vuia departe, în funduri, ca o cascadă sub posomorîri de munți. N-o cunoștea. În jurul lui, douăsprezece odăi întunecate, cu parchete negre, mobile masive, perdele vișinii, oglinzi cât zidul, — erau douăsprezece peșteri în care tăcerea, umbra și meditația morții, se pustniciseră încă de pe vremea tatălui său, punând hotare, noapte, tăcere și zăvoare între el și ceilalți.

Slujitorii Bourei intrau cu frică pe acolo, făcându-și cruce, adunați mai mulți laolaltă ca pe lângă cimitire, mergând desculți în vârful picioarelor, grijind în șoaptă, abea ațin;gându-se de amorțirea ca de pe alt tărâm a lucrurilor, cu lumânări aprinse în plină zi, căci secularii brazi din față, opriseră o noapte verde la ferestre.

Căpetenia gospodăriei — neobișnuit de mare gospodărie, adevărată rămășiță de castel feudal —, o aveau surorile Ruxanda și Smaranda Contăș — de fapt numai Ruxanida —, neamuri scăpătate de-ale lui Ghiorghieș, rămase nemăritate. Nici ele nu-l vedeau. Se deșteptă spre asfințit. Mâncă pe la miezul nopții, în,tre lumânări aprinse în tricheluri, la o vastă masă de stejar c-un singur tacâm, cu toate mâncările rânduite pe masă, având pe toate scaunele cu spetează naltă, singurătatea și tăcerea drept oaspeți și tovarăși.

Apoi se plimbă prin aleea brazilor, cu pași rari, înalt ca ctitorii rămași pe zidul vechilor biserici, cu mânile la spate și fruntea încordată. Se îmbrăcă în negru, încă de pe când fusese student. Redingotă încheiată pâniă sus, cravată de mătase neagră cu fundă lată, cămașă scrobită, guler despicat în față, pantaloni cu pacnoște, manșete rotunde cu agate.

Purtă păr lung ca magii, sculptat în abanos, descoperind paloarea de aureolă a unei frunți înalte, paloare revărsată și-n obraji ca oglindirea lunii într-o apă neagră. Și avea, neînchipuiți de mari, în trâmbițarea lor cerească, ochii Kneghinei Milena, azur captiv a doua oară în acest turn de singurătate, întruchipare omenească a celuilalt.

Dela Schit îi venise porecla Strigoiul, și parcă o șoptise întunecată gură a nimănui pădurilor de brad, care cu murmur lung o răspândiseră jur împrejur, din munte-n munte, îmbrăcându-l ca-ntr-o mantie dc Iele și de lună pe „El“ și Curtea Mare.

Să nu fi fost prinsă cu rădăcini, ca brazii, ar fi fugit de-acolo slugărimea de țigani. Lui Andronache Manea Bour îi spuneau Măria-Ta; de Ghiorghieș nu pomeneau decât printr-o ridicătură de ochi spre Curtea Mare, sau, cel mult, printr-un „El“, pronume spectral în. gura lor ca și obrajii strigoilor.

Cu treizeci de ani în urmă, intrase la Curtea Mare, odată cu doctorul dela Iași prea târziu și zadarnic venit — Sultana Bour, copilă. Nu mai plecase. Dar de timpuriu albise, stoarsă de puteri, cu obrajii galbeni și privirea stinsă. De-acolo, din tăcerea blestemată a Curții Mari, eșiseră doi gemeni, Petru și Pavel Bour, copii stropșiți, cu vlaga suptă, zbârciți de mici ca miezul nucii, crescuți cu oblojeli de surorile Contăș. Nimeni nu se mirase. Viață nu putea ieși din casa Strigoiului.

Se întâmplase aceasta, cu douăzeci și opt de ani în urmă. Apoi din. nou tăcerea ridicase ziduri între „El“ și ceilalți.

Și iară, într-o zi, Dudoaia lui Țuhașcă Chiorul, țiganca cea cu leacuri și descântece, doftoreasa Bourei, — trecuse pragul Curței Mari.

Se-nnapoiase-n zori purtând în scutece creangă de piersic înflorit, numai zâmbire și gropițe, cărniță profiră de prunc, bunavestire, pe Milena, reînvierea ochilor de-azur: că i se deschideau subt fruntea de petală, în dcscânlările Dudoaici și subt privirea țigănimii adunată ca la Sfântă, doi ochi de-April, așa cum râde un cer întreg peste un piersic înflorit.

Vegheau țiganii aplecați pe-un leagăn, mătăhăloși și afumați; și mânușițele din leagăn, inimoase, atingeau o frunte, o mână, o musteață albă, — și vegheau țiganii ca o strajă de stejari la un izvor de apă vie.

Dudoaia lui Țuhașcă Chioru oțelise leagănul împotriva dcdcochiului, nu cu mătase roșie în funde, ci cu rubine de hulub. II sângerase pe cel mai rotat, și picurase din hulubul alb ca îngerii, bob de rubin pe fruntea fără pată, și-n leagăn, fulgi mărgărintari.

Așa venise pe lume, cu șaisprezece ani în urmă, Milena cea care în al șaisprezecelea an al copilăriei sale neștiutoare de lume, suită-n Turnul celei dintâi Milene, prin zăbrelele posace ale anilor văzuse răsturnat o apă într-o mare strălucire, o coamă neagră și deasupra ei un chip cu păr și ochi de aur, cu zâmbet îndreptat asupra ei.

Căprița veneà în salturi, clară, cu parfum de mintă, ferigi și pelin, printre stânci rostogolite și trunchiuri de brazi trăsniți, dinspre Neagră Afinei, muntele cu afine, care în, soarele de vară, de departe-și trimeteâ parfumul lui de faguri prin tămâia brazilor. Veneà în tact ușor Căprița, cu murmur ca de pietricele și hulubi, bătându-și albia mărunt, cu sprintena copită a vălurelelor. Durlaia se rostogolea cu spume și cu larmă dinspre Puchinosu, muntele de miază-noapte, așă numit fiindcă mereu eră învăluit în fumegări și aburiri, și fiindcă dinspre el veneau nlorii cei răi, aducători de grindini și furtuni.

În fundul dinspre Schit al parcului, Căprița și Durlaia se uneau, făcând hotar pe ape șușnitoare în fierbere de spume.

Acolo, ca o țigăncușă a verii, mereu râzând cu murmurul albinelor, erau trandafirii de dulceți, în roza lor destrăbălare — petală moale, buză dulce, frunziș cârlionțat, călduță palpitare de mirezme —; și-n jur, mai laoparte — blăniți de brazi, tarcați dc soare — munții, ca niște urși purtați dc nas de-o țigăncuță de petale roze.

Încordat în mișcarea apăsată, foarfecele parcă graseiâ; apoi, c-un țipăt mic, lamele -și îmbinau tăiușurile pe codița trandafirului, ș-o fundă grea cădea în coș, lăsând în< urmă dulcea dezolare a parfumului: obraz care-a pierdut cercelul.

Gealatul trandafirilor, Milena, aveà în trup, nebun, trilul privighetorilor. Din glezne până-n ceafă, trupul pornea în tril: în pulpe tril, în șolduri tril, și tril în sâni. Subțire, mic și iute erà lot, cu-abea pornire de femee în copilăria trupului de fată. Plutea varatecă, subțire, într-o rochiță roșie, cu capul înclinat și grav în zvârcolirea buclelor atât de compact negre că soarele plutea ca o mirare în jurul lor.

Se înălță ca un amurg din coșul plin de trandafiri, și se-nstelau deasupra-n soare, în parfum și în polenuri, albine și bondari.

Cădea și nu cădea în coș floarea de vară. Se adunau, ghirlande, trandafirii, înt jurul unei străluciri de apă, din care-un chip de aur peste-o coamă neagră, îi zâmbeà Milenei. Aveà în suflet munți de brad, furtuni, povești și trandafiri și gânduri ce veneau din munți ca veverițele, ca ploile și ca buhaii pâclelor, — sau ca albinele, din trandafiri, ori dint povești.

Crescuse-n Boura, și numai Boura-i dăduse sufletul. Când închidcă ochii, tot în Boura erà, udică-n parc, în sunetul Căpriței și-al Durlaiei, cu trandafirii și cu cerul; adică-n casă, cu Fițele, cu frații, cu poveștile Dudoaiei, cu țiganii și cu munții, cu pădurile și nom...

Și-acum venise altfel, nu din buzele Dudoaiei, o poveste cu o apă, cu o coamă, cu un chip, și ochii când îi închidea nu mai erà în Boura

Îi căzuse un trandafir sălbatec în suflet, și nu-l putea găsi, și îi venea mereu în ochi mâh nirea unei bucurii, și-n. nări, parfumul trandafirilor...

Și se porni deodată o bătae cu toiagul într-o poartă, — solemn deasupra munților: tac, tac-tac....

Și se deschise-o poartă mare, și intrară munții și cu vara-n veacurile date laoparte.

Se auzi un trap, copită cu copită, trecând peste-o prăpastie cu punte de lemn vechi; din alte vremi copita, trapul, puntea, călărețul.

Alte copite se porniră, altele și altele. Și se umplură munții de bătăi și de copite, pâlcuri, toate trecând pe vechea punte, ciocănind lemnul, în gamă rară, în gamă stinsă, tact îndesit, din brad în brad, din munite-n munte, dulce vibrare-n tăblii de lemn, toate veninid spre marea poartă, toate sunând pe-o veche punte: tac-tac, tac-tac...

Băteă monahul toaca de vecerne înconjurând biserica Schitului Toacelor, schitul ascuns într-o amăgitoare împletire a munților. Și lemnul toacei, ca o veche punte peste prăpastia vremurilor, înviase, ritm și sunet, toate bejăniile ce intraseră în munți cu fugă de copite.

Amuțiră inimioarele de lemn ale ecourilor toacei dela Schit; și când, după cele trei soroace ale celor trei bătăi de clopot, tăcerea-și adună inelele, topindu-se din nou clar în Iumină, — munții răsăriră iară dini adâncul vremii subt soarele zilei..

Și între ei, numai Milena dintre trandafiri, cu ochii îndreptați spre cer, părea uitată dealte veacuri, căci așteptă și ca, ca și Milena cea dintâi, cu-aceiași ochi, un călăreț venind spre munți, din șesuri sau din ceruri, în. tactul de copită și de toacă al inimii.

...Și iar se auziră Căprița și Durlaia, cosașii de prin ierburi țănțănind, țipătul mic al foarfecii cu fulger printre trandafiri rostogoliți.

Pe când eră încă în, leagăn, subt privegherea celor două Fițe, surorile Smaranda și Ruxanda Contăș, a mancei și-a Dudoaiei, — se aplecase peste ea, însuflețit, obrazul unei jucării. Nas de paiață, răsucit în sus, frunte pleșuvă-n dungi de crețuri, gură hlizită, păr cu țep zburlit.

Zâmbiseră din leagăn, sclipitori în azuriul ger al lor, ochii Mi lenei. Mânuța mică se-ntinsese doritoare înspre nasul jucăriei. II apucase, îl pișcase, îl zgâriase, îl strânsese, îl frământase, clătinând capul ascultător, ca pe un clopot de carton.

Râdeă cu hohote Milena, și capul de paiață îi zâmbea cu bunătate.

Apoi se-ndcpărtase capul, la ceasul hotărît de Fițe pentru somnul zâmbitor din; leagăn.

Milena plânsese și țipase, cu toate acele și sulițele în glasul ei de gâză omenească, cerându-și astfel jucăria. Și capul de paiață din nou se aplecase oferindu-și niasul mânuței autoritare, care abea în somn îl liberase.

De-atuncea capul de paiață venise-ni fiecare seară s-o adoarmă pe Milena, în hohote de râs, cu ochi deasupra leagănului, mult mai dulci decât cei din icoane, ai Madonjei plângerii.

Avea un an Milena, an de leagăn; doisprezece, fratele Milenei, și el copil, dar lui, copilăria nu-i dăduse decât împleticiții pași care aduc spre brațele deschise ale părinților, în răsturnare de buchet, pașii dintâi ai pruncului devenit plod.

La doisprezece ani, astfel se-mpletdcea, mergând parcă mereu la vale, rostogolindu-și pașă înainte încrucișat. Porecla Coca Baca a copilăriei mici, îi înlocuise numele Pavel Bour, devenit zădamic.

Și într-o zi, când anjul cel de-al doilea venise să-ntâlnească aniul cel dintăi, întocmai cum Căprița întâlneâ Durlaia-n fundul parcului, la o răspântie de trandafiri, — porni-n Milena fierbere și neastâmpăr mare, și se cerii să umble singură.

Deci, o lăsară, împlinindu-i voia. Eră de toți înconjurată, ca de cele patru zări uni pârăiaș, vrând fiecare s-o ademenească înspre el. Îi întindea Duduoaia câte un, cozonăcel în fiecare mână, cu comanac bătut njuma-n strafide și migdale; sunau în degetele mancii câte-un zurgălău; iar Fițcle îi întindeau cutii cu acadele, mingi și panglici.

Era acolo și infirmul, Coca Baca. El nu-i putea întinde brațele, nici n-o putea primi în ele, fiindcă-i erau picioarele ca trunchiul îrncă drept, dar retezat din rădăcini. Se așezase Coca Bâca pe un scaun, cu capul aplecat pe-o coastă, ca cel lovit cu piatra-n tâmplă, și privea cu ochi grei de Madonă într-o față de paiață.

Și sen tâmplă așă: luă Milena doi cozonăcei, și nu intră în. brațele Dudoaiei; luă apoi, cutii cu acadele, panglici, mingi și zurgălăi, lăsând brațele goale, și toate aducându-le în mâni, veni râzând la Coca Bâca, i le răsturnă pe brațe, și ea, cu amândouă mânile se agăță de gâtul lui. Și fu atunci, cel prăvălit în viață ca bradul răsturnat de trăsnet dintre munți, la vale, în bucuria brațelor Milenei, ca într-o curgere de apă nouă, tânără și proaspătă, venită înadins spre el.

Și apoi, într-o zi, Milena îi vorbi:

— Vau o poveste.

Se înnodară vânăt vinele pe fruntea și pe tâmplele lui Coca Bâca.

— Vau o poveste.

Îi deveni privirea ca a cânilor râioși, și frui> tea i se aplecă.

— Vau o poveste.

I se deschise gura — gură de noapte sunetele năvăliră fără vorbe, în lătrat.

Fugi Milena îngrozită.

Și iar vent-ndărăt să șteargă lacrimile cânelui care plângea.

Din naștere ciuntită, urgisită să fie limbă de clopot spart, i se împleticeă limba printre sunete. Coca Bâca putea să geamă și să urle, dar să vorbească, nu. De aceia tăceă.

De-atuncea, și din pricina Milenei, începură mânile lui Coca Bâca să vorbească.

Spuneau povești Smaranda și Ruxanda Contăș, Fițele Milenei, — dar mai ales, și mai cu șart, Duduoaia. Milena le sorbeă cu brațele de gâtul Cocăi Bâca. Și culegeâ infirmul câte-o vorbă de pe buzele Dudoaici, vorba care aprinsese mai vioi ochii Milenei, o scăldă în zâmbetul obrajilor fetiței, ș-o săpa c-un cuțitaș sau c-o dăltuță în rădăcini de păr, de iarbă mare sau în tăblițe parfumate de lemn de chiparos. Nu vorba tălmăcită-n litere, ci miezul ei, viața ei, icoana ei de vis și de legendă. Astfel, ca printr-o minunată poartă, sculptate’]i rădăcini de păr, de iarbă mare și în tăblii de chiparos, din mânile lui Coca Bâca răsăriră pentru mânile Milenei, chipurile născocite care încântă pe copii.

Balaurii cu șapte limbi și tot atâtea capete, caii cu aripi, năzdrăvani, Statu-Palmă-BarbăCot, Ileana Cosinzeana, Sfântul Petru, Zmeii, Scaraoțchi, Zânele..., vorbele Dudoaiei se întruchipau aevea, mărunțele, mititele, atât de prichindel, că Făt-Frumos călare, Balaurul cu șapte capete mâniate și Zmeul care sparge doagele butoiului, umflându-se, — erau în mânile Milenei nu altfel ca alunele-n lăbuțele de veveriță.

Și Milena, cu brațele de gâtul Cocăi Bâca.

Așa crescuse, cu infirmul veșnic lângă ea, până când, naltă în clopotul de bucle negre, ea-i întinsese brațul să-l ajute. Erau nedespărțiți. O însoțea în haină de șiac, cu mers împleticit și spate-ncovoiat, ducându-și într-un săculeț de pânză prins de după gât, ca vagabonzii, uneltele și lemnul de sculptat. Își alegeau un loc, în parc sau în pădure. II ajută să se așeze pe un pled întins, cu spatele alăturai de un trunchiu; apoi ea se plimbă sau se jucă subt ochii lui, lăsându-l să sculpteze.

Ședcă ceasuri întregi acolo, cu rădăcinile în jurul lui, el singur chinuit și răsucit ca rădăcinile.

Avcă o față ca de mucenic, scobită, blândă și uscată, cu tâmple străvezii, c-un veșnic început dc zâmbet ușor îndurerat în colțurile gurii, cu fruntea pururi încrețită, — și nasul de paiață, caraghios, batjocorind dulceața ochilor cu gene lungi.

Dintâi își aplecă tâmpla pe-o parte, ca pe-o vioară veche, și rămâneă așa, cu mânile încrucișate pe genunchi, ca un cerșetor la porțile sufletului său, așteptând să se deschidă.

Avcă mâni triste ca ale Regelui Lear. Și poate îngerii veneau să ia în iborul lor mânile încrucișate pe genunchii de infirm, căci răsăreau în rădăcini de păr și iarbă mare, și în tăblii de chiparos, nu ghiare de blestem și ură pentru Cel :care din cer îl lepădase nevolnic și strivit, — ci obrajii, aripele și smerenia mânilor care de Sus bine-cuvâmtă și deplâng pământul vieții omenești.

Lucră încet, cu visătoare duioșie, mânuind lamele cu mișcări atente și dezmierdătoare, suflând cu buzele pulberea lemnului și așchiile — părând că dezmorțește un pui de rândunică adunat în| scobitura palmei.

N-avea mânie trupul lui, nici nerăbdare, nici porunci. Ciopleă mereu, tăiă mereu, scobea mereu, cu trudă și migală. Nu-l învățase nimeni, nu-l ajutase nimeni.

Lucră mereu, înconjurat de sfinți și îngeri: parcă ședeau deschise-n preajmă-i Evanghelii.

Vedea în rădăcini ceiace alții văd numai în vis, cănd sunt copii. Și parcă nj-aducea în ele viața cu vârful făurar al lamelor, ci parc-o dezgropa, cioplind mereu, tăind mereu, scobind mereu, cu spinarea aplecată ca o biserică peste îngerii și Sfinții zugrăviți pe bolțile ei afumate.

Trecuse viața peste trupul lui cu roțile și cu copitele, lăsându-l fără grăi, cu gura numa’ pentru gemete, să se târască pe pământu dreptelor făpturi, având ca nume o poreclă Coca Bâca.

Dar uneori erau în sufletul batjocoritului Œ înălțări de brazi. I s-aprindea pe față, marc zâmbet. Atuncea numai frùnitea ș-o ’nnălțâ, privind un chip de el săpat în» lemn, viu ca o înviere din mormânt. Un sfânt, un înger, o Madonă, un copil în ieste, o mână bine-cuvântând o frunte și-o îngenunchiere.

Erau cuprinse-acestea într-o biată palmă omenească, sculptate-n lemn cu un briceag și o dăltuță. Dar Coca Baca presimțeă că-și împlântase palma-n ceruri, pe deasupra munților, și c aducea în ea, vie și caldă, suflarea buzelor cerești, de viață dătătoare, — nu pentru el, pentru Milena care se juca subt ochii lui.

Din Turnul Milenei sar fi văzut desfășurate pe Valea Moldovei — zale și flamuri — armatele soarelui înălțat deasupra asfințitului. Numai de-acolo.

În Boura, soarele apusese, lăsând deasupra munților, albastru, arcul sever al cerului.

Apoi veni un nour dinspre soarele apus, trandafiriu în rochia de abur, și se opri, ca într-o reverență, între munții gravi.

Și dinspre trandafiri veni Milena, cu rochița roșie, între munții negri, subt cerul albastru, aducând subt braț coșul cu trandafiri..

Se topise norul în străvezie destrămare, și petalele din coșul plin, aduseră parfum de vară, cald.

Odată cu parfumul trandafirilor și destrămarca norului, Milena răsări în. ochii lui Coca Bâca. Clătină capul înspre ea, cu ochii luminați de zâmbet:

— Aal Aa! Meenal

— Ai lucrat bine, Coca?

Ridică spre ea pumnul închis.

Milena, lăsă coșul, dezmierdă fruntea pleșuvă și îngenunchiè alături de infirm, privind pumnul închis.

Când își apleca genele și fruntea, tăiați de gene și sprincene compact negre, și-nvăluiți în bucle negre, albeau obrajii ei ca zorii în pădure. Amestec de puritate și de sălbatecă posomorâre. Cu genele plecate, semănâ cu Boura cuprinsă-n munți de brad.

Iar când își ridică genele, se deschidea în. val de perspective — cer și mare deopotrivă — azurul văii Moldovei, așă cum se vedea din dreptul Turnului Milenei.

În genunchi, cu genele plecate, ședea în fața pumnului închis.

— Sfântul Petru?

Știa mai de mult un Sfântul Petru început de Coca Bâca. Poarta raiului în care mânile infirmului scluptaseră c-o grație de cântec popular, îngeri îngemmchiați cu aripile zgribulite și fețele copilărește curioase, ademenind cu iarbă-n mânile întinse, căprioare; în urmă apăruse mâna care ține inelul greu al cheilor solemne, și atât. Șe întrebă Milena mai demult: cum o să fie fața portarului ceresc? Severă, încruntată? Sau blândă? Îi râdeau atâția copii cu aripi în spinare, pe poartă, încât oricum, tot ale raiului ar fi fost porțile în fața cărora eră numai o mână. c-un inel de chei.

— Aa-aa!

Coca Bâca dădu din cap și clătină pumnul zâmbind.

— Veverița?

Îi ceruse ea o veveriță aplecată pe-o cădere de alună.

Coca Bâca o privi lung, c-un fel de aprobare mută.

— Veverița, — se bucură Milena.

Dar pumnul tot închis era, semn, de-ntrebare-n fața ei.

Genele Milenei se plecară de tot. Capul se coborî, plecându-și bărbia în piept. Buclele se răsturnară înainte. Părea, subt cerul pur, și-n fața munților, c-ascultă sau că face-o rugăciune.

Și deodată tresări. Genele i se ridicară. Ochii se măriră, privindu-l pe Coca Bâca, speriați de presimțirea unei bucurii care venea, venea, ca un cerb cu soarele în coarne.

Dacă.... dacă îi văzuse gândul? O coamă de cal negru, și deasupra ei... Îi năvăli-n, obraji culoarea inimii.

Apucă pumnul.

Luă.

Privi.

Stea, inima-i căzu în ape niegre. Ținea în

Ionel Teodoreanu. — Turnul Milenei.

.mână o Milenă printre trandafiri, nu trandafirul îngropat în sufletul Milenei.

Statură triști, unul în fața altuia, și cânjd ridică ochii văzii capul lui Coca Bâca frânt din grumaz; și-o boabă mare de sudoare îi lunecase de pe tâmplă dealungul obraji loi- scobiți și galbeni.

I se răsturnă inima ca uni coș de trandafiri asupra lui, și brațele-i încolăciră gâtul. II alintă ca pe un copil, cu obrazul lipit de obrazul lui, până când îl văzu dini nou zâmbind. Se așeză lângă el, cu capul pe umărul lui, privindu-și icoana din palmă.

— Milena I

— Aa! Aa! Meena! gemu infirmul, cu ochii strălucitori.

O sculptase ridicată-n vârfuri, aplecând spre fața-i răsturnată, un trandafir înnalt. Părea cântată cu un fluer ca acele dini balada Mioriței, atât eră de sprinten pură și dezmierdătoare, înflorirea spre o floare.

Floarea de lemn avea parfumul rozelor, căci se vcdeâ cum îl respiră obrazul în iluminarea lui.

Sculptase Coca Bâca o mulțime de Milene, fără știrea ei, și nu i le dăduse fiindcă miciuna nu eră Milena.

Lucrase ziua și lucrase noaptea la lumina lămpii, mereu nemulțumit, reîncepând mereu. Până când în.tr-o zi găsise rădăcina în care-l așteptă Milena culegând un trandafir, — închisă-n lemn, ca un mărgăritar în scoica lui.

Așa eră Milena în inima lui Coca Baca: o mișcare spre cer, întâlnind o îmbătare din cer venită asupra ei, — așă eră și-n lemnul în care o sculptase. Părea, mica podoabă, alegoria primăverii cea ușoară ca un fum, pogorînd spre înălțarea ei parfumul verii în care se va pierde.

Eră și grație dar și melancolie în îmbinarea trandafirului cu fața; grație dar și putere în mișcarea mânii care-l aplecă; și grație și numai grația întiagă a tinereții în elanul care, fără aripi, dădea înălțarea zborului de înger, trupului de fată ridicat spre floare.

— A-ga, a-ga, a-ga!

Se zbuciumară brațele lui Coca Bâca și sunetele dezarticulate-n gura lui.

Milena-ntoarse capul. Cu fața răscolită, infirmul se uită la cer. Privi și ea. Trecea un cârd de păsări, unghi de negre palpitări și goarne melancolice, pe înserarea cerului.

— A-ga, a-ga, a-ga! — cântă ecoul glasurilor cerului, în buzele infirmului.

Mâna lui Coca Bâca flutură spre depărtările azure, și un zâmbet sfâșietor îi acoperi fața. I se umflaseră vinele de pe frunte și de pe tâmple.

Dădcă din cap mereu — clopot de jale — arătând cerul libertăților albastre.

— A-ga, a-ga!....

Apoi rămaseră tăcuți, strânși unul lângă altul, cu frunțile aplecate în înlserarea treptată, ca doi copii lepădați într-o pădure.

Milena se gândeă la cerul necunoscut în care-i apăruse o strălucire de apă, o coamă neagră și un chip... Coca Baca, având aceiași clătinare a capului, vedea un cer altfel albastru, dincolo de munți, în care aripi muile fâlfâiau în zbor.

Și de departe, păsările călătoare, ca și Coca Bâca, scânceau: A-ga, a-ga, a-ga...

La Curtea Mare, cuprinsă între aleea brazilor și Turnul Milenei, prin împădurirea parcului sălbăticit, locuia stăpânul nevăzut al Bourei — „El“ — și Sultana Bour, zidiți în noapte, în tăcere și legendă.

După ce se căsătorise cu Ghiorghicș Bour, Sultana-și adusese dela Cornul Luncii, servitorii ei: pe Ispas bucătarul cu Trandafira, spălătoreasă, pe Badea, fecior în casă, pe Frăsina, fată-n casă, — și peste toți mai mare, pe Tudora, cămărășița dela Cornul Luncii, femee ’ntunecată și tăcută, cu ochi verzi, nas ascuțit, buze subțiri și pași de umbră, numită și la Cornul Luncii și la Boura, Năpârca.

Trecuseră treizeci de ani de-atunci. Murise și Ispas și Trandafira. Badea, cu părul alb, devenise bucătar. Frăsina, șolduroasă, cu picioarele acoperite de varice, luase locul Trandafirei. Numai Năpârca nu se schimbase. Și ea ducea viața de noapte a stăpânilor, căci Ghiorghieș Bour, și după ce orbise, își păstrase obiceiul de-a se deșteptă spre asfințit și de-a mâncă la miezul nopții, iar Sultana, nelipsită de lângă el, și ea se lepădase de soare.

Vechii servitori. Ispas și Trandafira, nu fuseseră înlocuiți, deși enorma casă, ca să fie bine îngrijită, ar fi avut nrevoe de brațe tinere și multe. În timpul zilei, prin întunecatele odăi, treceă numai Tudora. Ea singură, ca o îngrijitoare de cavou, făcea tăcute grijituri. Tot ea primea din mâinile Sultanei rufăria de spălat, aducând-o înapoi și rânduind-o în dulapuri; tot ea, spre miezul nopții, așeză-n sofragerie mâncările, pe bufetul mare ca o orgă. și pregăteă pe masa lungă luminată de lumânările unui trichel, două tacâmuri. Apoi dispăreă, făcând. În timp ce Ghiorghicș și cu Sultana ședeau la masă, grijitura odăilor lor,— căci Ghiorghieș, în afară de Sultana, mu putea suferi om lângă el.

Ispas și Trandafira benchetuiseră adesea cu țiganii Bourei; la fel, urmașii lor întru bucătărie și spălătorie. Badea și Frăsina. Năpârca însă, nu eșise niciodată dela Curtea Mare. Cum numai ea intră în- casă la boeri, și ea trecuse în legendă, vândută Necuratului de superstiția care-l vânduse și pe „El“ precum și Curtean care s-aprindeau lumini la miezul nopții.

Departe de Curtea Mare, ca o cetate lângă un cimitir, vuia Boura Veche, rămășiță dea tădată, păstrată-n créerai munților, la poalei pădurilor de brad. Pe-acolo nu trecuse veact Lui Edison. Cei care locuiau Boura Vech< erau țiganii boerești, strănepoții robilor și-2 obiceiurilor vechi. Fuseseră odinioară aproap două sute; dela 1854 decând îi dezrobise Vod Ghica, se împuținaseră. Dar încă foarte mulț nu se dăduseră plecați, căci traiul dela Boura eră mult mai îmbelșugat și mai fără de griji decât cel al libertății, tot de slugii, la boeri săraci.

Hotarul cel mai îndepărtat al gospodărie Bourei eră Tău! Sihăstriei. La malul dinspn Boura al Tăului, eră livada și cetățile a miere ale albinelor. Pe urmă venea moara d’ pe malul Durlaiei, apoi șaivanele vitelor, co cinele porcilor, curtea păsărilor cu poețile, ham barul, grajdurile cailor, droșcăria, potcovăria și însfârșit, oprindu-și capetele vastului semi cerc în dreptul Turnului Milenei, parcă 1; semnul strejăresc al copacilor parcului, se înăl țau Chiliile Țigănimii, chilii numite fiindc erau într-adevăr chilii ca ale vechilor monaî tîrî, odăi zidite-n piatră dură, unite toate pri potcoava de lemn negru a uniui cerdac încdj jurător, proptit în stâlpi; Chilii ale țigănimi fiindcă oacheșii chiliilor aveau, ce-i drept, piei și bărbi de-ajuns de păduchioase, dar m; aveau fețe smolite și mueri cu sânge de g; roafă, și danci tumbâreți ca broscoii.

În mijlocul chiliilor, acolo unde-n creștinească monastire se-nniaiță o biserică, eră o casă albă cu cerdac, prinsă-n cascada de cocarde a trandafirilor agățători. De jur în jur, straturi de nalbe, trandafiri pe spaliere, mușcate, garoafe, petunii, mixandre, tufănele, ochiul boului, pansele și cafeluțe cu spic înnalt și flori ca ale salcâmului, dar ceresc albastre.

Acolo ședeau Fițele, Ruxanda și Smaranda Contăș, Milena și cu frații ei, gemenii Petru și Pavel Bour, numiți Coca Gâga și Coca Baca.

Iar dela marginele curcubeului de flori din jurul casei, pornea până-n, cerdacul negru al Chiliilor, iarbă de munte, deasă, grasă, robust verde, prin care răsăreau turmele mici de roman ițe, pete zglobii de portulac, galbeni zburliți dc păpădie.

Din loc în loc, pc verdele tapșan cu floare, se înălțau felinarele din vechi rămase, cu gluga dc sticlă a luminii înfiptă pe un stâlp de lemn în colțuri.

Mai eră și un pui de casă, puișor, alături de cea mare. O făcuseră țiganii pentru Domnița lor Milena, când împlinise patru ani. Căsuță de păpuși, răstălmăcire-n mic a caselor de țară, cu prispă, cu fântână-n. miniatură, cu zaplaz în față. Milena de acum mu mai putea intră în ea. Păstrase însă casa albă, mărțișorul celeilalte, și al copilăriei.

În fundul arcului Chiliilor se ridica, verde un cimitir, vuia Boura Veche, rămășiță dealtădată, păstrată-n creerul munților, la poalele pădurilor de brad. Pe-acolo nu trecuse veacul lui Edison. Cei care locuiau Boura Veche, erau țiganii boerești, strănepoții robilor și-ai obiceiurilor vechi. Fuseseră odinioară aproape două sute; dela 1854 decând îi dezrobise Vodă Ghica, se împuținaseră. Dar încă foarte mulți nu se dăduseră plecați, căci traiul dela Boura eră mult mai îmbelșugat și mai fără de grijă decât cel al libertății, tot de slugă, la boeri săraci.

Hotarul cel mai îndepărtat al gospodăriei Bourei eră Tău! Sihăstriei. La malul dinspre Boura al Tăului, eră livada și cetățile cu miere ale albinelor. Pe urmă venea moara dc pe malul Durlaiei, apoi șaivanele vitelor, cocinele porcilor, curtea păsărilor cu poețile, hambarul, grajdurile cailor, droșcăria, potcovăria, și însfârșit, oprindu-și capetele vastului semicerc în dreptul Turnului Milenei, parcă la seninul strejăresc al copacilor parcului, se înălțau Chiliile Țigănimii, chilii numite fiindcă erau într-adevăr chilii ca ale vechilor monastiri, odăi zidite-n piatră dură, unite toate prin potcoava de lemn negru a unui cerdac înconjurător, proptit în stâlpi; Chilii ale țigănimii, fiindcă oacheșii chiliilor aveau, ce-i drept, plete și bărbi de-ajuns de păduchioase, dar mai aveau fețe smolite și mueri cu sânge de garoafă, și danci tumbâreți ca broscoii.

În mijlocul chiliilor, acolo unde-n creștinească monastire se-n.iaîță o biserică, eră o casă albă cu cerdac, prinsă-n cascada de cocarde a trandafirilor agățători. De jur în jur, straturi de nalbe, trandafiri pe spaliere, mușcate, garoafe, petunii, mixandre, tufănicle. ochiul boului, pansele și cafeluțe cu spic înnalt și flori ca ale salcâmului, dar ceresc albastre.

Acolo ședeau Fițele, Ruxanda și Smaranda Contăș, Milena și cu frații ei, gemenii Petru și Pavel Bour, numiți Coca Gâga și Coca Bâca.

Iar dela marginele curcubeului de flori din jurul casei, pornea până-n, cerdacul negru al Chiliilor, iarbă de munte, deasă, grasă, robust verde, prin care răsăreau turmele mici de romanițe, pete zglobii de portulac, galbeni zburliți de păpădie.

Din loc în loc, pe verdele tapșan. cu floare, se înălțau felinarele din vechi rămase, cu gluga de sticlă a luminii înfiptă pe un stâlp de lemn în colțuri.

Mai eră și un pui de casă, puișor, alături de cea marc. O făcuseră țiganii pentru Domnița lor Milena, .când împlinise patru ani. Căsuță de păpuși, răstălmăcire-n mic a caselor de țară, cu prispă, cu fântână-n miniatură, cu zaplaz în față. Milena de acum mu mai putea intră în ea. Păstrase însă casa albă, mărțișorul celeilalte, și al copilăriei.

În fundul arcului Chiliilor se ridica, verde de iarbă, un fel de deal lăsat pe brânci. Avea la gură ușă de stejar cu lacăt mare, și-n burtă numai vedre, buți, butoae, damigene și butelci. Acolo eră beciul Bourei, adânc și tainic. Căci coborîse vorbă din bătrâni, că-n funduri, undeva după. butoae, se deschidea tunel spre Schitul Toacelor, — tunel pe care încă nu-l aflase monahul Ghedeon. Dar, slavă Domnului, găsise Ghedeon alt drum spre beci.

Dela Curtea Mare spre Chilii veneai prin capătul parcului dinspre Turnul Milenei. De afară, adică de pe drumul care ducea la Schitul Toacelor, trecând prin fața aleei de brazi,, intrai pe-o poartă, iar monastirească, de stejar ferecat, curmată pe dinăuntru cu drug țapăni, dând într-o boltă podită, pe subt care pașii omului, cași copita calului, sunau ca-n catacombă.

— Bine sună, frate Ghedeoane, — vorbi Ion, Ion, bombându-și pieptul, subt bolta bubuitoare.

— Sună ca fasola-n giosu omului, — o vorbă, mă nțelegil

Și râse Ghedeon cu toate hergheliile din el.

Așa intrară Ghedeon monahul și Ion Ion în Chiliile Țigănimii.

Netuns de mult, numai vreji de crețuri negri, părul lui Ion Ion părea coafura cea de gală a unui rege Cafru, scalpată, ș-apoi replantată pe tidva lui Ion Ion. Iar barba neagră-i năvălea în jos, învârtejită și rigidă, dânidu-i o majestate faraonică. De când eră la Schit purtă sandalele fără ciorapi, și-n loc de haină îmbrăcă giubeaua dc șiac călugăresc a fratelui său Ghedeon.

Înaintea celor doi călugări — roș, Ghedeon, cu părul hărăpește negru, Ion lom — care păreau scăpați din monacală preistorie a veacului de mijloc, — călare pe un măgăruș, adus de spate, cu tâmpla înclinată pe o parte, Petru Bour, Coca Gâga, gemănul lui Coca Bâca, își întinsese mândle-n plutirea unui gest de tremurată bine-cu vânt are.

Același nas de paiață, aceiași frunte pleșuvă, aceiași înclinare resemnată a capului, aceiași vibrație de bătrâneță timpurie în zbârciturile obrajilor scobiți, aceiași gură dureros hlizită,— dar nasul ardea roșu, obrajii băteau în stacojiu învinețit, iar ochii abureau rătăciți în orbitele săpate în cearcăn negru.

Coca Gâga — gemuse în copilărie și prin somn — n-avea mici limba,, nici picioarele neputincioase ale gemănului său —, dar la douăzeci și opt de ani, avea pe față, dogoritoare, răsfrângerea incendiului alcoolic.

Se sculă disdedimineață și singur pe cerdac, așezat la o măsuță, bea rachiu dintr-o ploscuță de cognac, cu sorbituri încete. Privirea-i deveneă din ce în ce mai melancolică și mai afundă, ca a cântăreților din bucium când urmăresc pe văi revărsarea lungei buciumări. Apoi își umplea din nou ploscuță, încăleca pe măgărușul Tacă-Tacă, din copilărie al său, luă ’ntr-o traistă atârnată după gât, puțină brânză, pane și măsline, și pornea spre Schitul Toacelor. Acolo își tfeceà zilele făcând rugăciuni și bătând mătănii. Uneori prin fumul de tămâe și prin cel care-i acopereâ mereu privirea, îl vedea pe Isus răstignit, sângerând rubinele creștinătății peste veacurile începute. Plângea cu șiroae de lacrimi, în genunchi, cu gura căscată, până când îl prindea criza de epilepsie. Atunci cădea jos și se sbăteă acolo ca o pasăre în agonie îni fața porților altarului. II priveau călugării bătrâni cu spaimă și smerenie, căci le venea prin, fluturarea trupului de jos, în negura bisericii împrejmuită de icoane afumate, ea o undă încă vie a vântului desprins de pe torța Golgotei.

Apoi îl așezau în strană, stors și strivit, urnă a unei mari vedenii.

Eră atâta bunătate și atâta dezmierdare pentru toți și toate-n el, încât numai diminutive răsăreau din buzele lui fără de mânie.

— Măiculiță, surioara mea, singurică ai rămas! — o tânguiă pe Maica Domnului când o vedea îngenunchiată la picioarele crucii, cu inima pe buze ca o frunză dintr-o doină.

În sufletul și pe buzele lui, cerul cu toate cele cerești, se scoborîse-n miniatură ca oițele-n,- cleiate într-o luncă verde, care stă cu tot cu stână și cu ciobănași, într-o cutie de carton.

Nimeni nu putea să i se-mpotrivească. Când începuse băutura Fițele îl dojenau. Înclină capul, și plângea cu o blândeță atât de sfâșietoare, încât Fițele întorceau capul spre fereastră; și apoi clesmierdau oftând, fruntea de Dumnezeu bătutului copil.

În loc să-l înăsprească și sa-l îrrrăiască, beția îl făcea mai bun și mai duios. I se îndoiă sufletul ca o lumânărică de ceară galbenă, aprinsă, și pornă cu el pe căile văzduhului, venind ca dela înviere spre cerul care e, albastră, copilăria îngerilor.

În fiecare dimineață, dela Boura până la Schit, îl însoțea pe jos, alăturea de măgăruș, un om trimis de Fițe, de teama crizelor de epilepsie care -1 apucau fără de veste. Iar dela Schitul Toacelor, în fiecare seară îl însoțea câte-un călugăr, care primea mulțumire dela Curte, de-ale mâncării: urdă, caș, pește afumat, pas tramă.

II însoțea și Ghedeon, niu rareori; el nu primea de-ale mâncării, ci rachiu sau alte arzătoare băuturi, așă că mult îi eră dulce drumul după măgăruș, căci n-ajungea ca după Crist, într-un Ierusalim, întâmpinat cu crengi de salcie ’nflorită, ci ajungea la curte boerească unde toate erau vechi, dar mai cu seamă băuturile ’ntru slava Domnului, — o vorbă, mă-nțelegi!

Venise înnoptarea scuturând câteva stele galbene-n puzderia lactee a celorlalte.

Erau, din loc în loc, aprinse felinarele. Râdeau dancii chiliilor; cerdacul negru duruiâ de pașii lor; și pâlpâiau lumini aprinse la ferestre-n lung șirag tremurător.

Dădea în clocot apa mămăligelor la câte-un foc vegheat de chipuri de sacară cu ochi vii, păr negru și podoabe galbene sau roșii. Și sceptru-n revărsarea rubinie a f.ăcării șerpuitoare pe subt pirostrii, un melcsteu se înfigeâ voevodal, în fierberea ceaunului..

În dosul casei dintre flori, prin străvezii zvâcniri venite din petunii, deasupra unui jar spuzit, mereu uns cu o până albă, sc răsuceâ un but într-o frigare. Sfârâiâ și țârâiâ untul greereștile lui muzici. Și venea în nara mare a lui Ion Ion arsura cărnii cu cojiță, iar fumul, văl cu văl desprins din ritmică întorsătură a frigării, aducea când miros de cimbru, când gust de mușchiuleț.

Se scurse ca o lacrimă duioasă pe limba lui Ion Ion, și toată gura îi fu umedă. Strănuturi îi săltară nasul în galopuri.

— Moașa-n pod! Îți miroase a tămâe, frate Ioane?

— De porc?

— Ba de batal.

— Batal?

— Da. Berbec fără pungi... Hap-țiu-țiu-țiu! Hoaa! Iaca!

— Moașa-n pod, Ghedeoane! Are gâdilici batalu!

— Oh, frate Ioane, m-aude Cel de Sus — o vorbă, mă-nțelegi! —, și pe tine te-ași mâncă cu untișor și cimbrișor...

— Și c-o damigeanăl

— Vadră, frate Ioane, zbârnâi bas glasul Ghedeonului, — că ai hoit mare.

Călcau pe iarbă moale urmând pasul mărunt al măgărușului.

— Sărut mâna, Coca Gâga, — făcu un glas însoțind o plecăciune.

— Pahomie, — rectifică glasul lui Ghedeon, lovind cu oiștea în timpaniul celor dinprejur.

— Călugărul Pahomie, — șopti cu glas scăzut Coca Gâga, înclinându-și capul și mai tare.

Se botezase singur de curând Pahomie, ș-așă doreă să i se spue.

— A venit părintele Ghedeoni după Scripturii răsună un glas dogit, și s-auziră niște chei sunând, înadins clătinate.

— Trage, Țoloancă, clopotele tale, să iasă cuvioșii din chilii, că am o sete mare, și încă un frate lângă mine...

Țoloancă eră chelarul Bourei.

— ...Fratele Ion din Ioana, mânzul lui Ghedeon, — urmă Ghedeon, lepădându-i dosul palmei peste pântec. O vorbă, mă-nțelegi I

— Mata poftim la masă, Coca... Pahomie, — vorbi Țoloancă, dând jos de pe măgăruș cu grijă, trupul ușurel.

. Coca Pahoniie făcu o plecăciune umbrelor care-l întovărășiseră dela Schit, și porni spre casă în haine de șiac, încovoiat, cu pas mărunt și ușurel, atât de imaterial că parcă nu plecase un om lovind cu pasul său pămânitul, ci parcă se-ntorsese singură, în; vânt și-n noapte, o filă de legendă cu icoana ștearsă a urnii mucenic...

— Acuma, măi Țoloancă!...

Șușuiră palmele lui Ghcdeon, frecate una de alta, și-i plescăi limba lat. Dimpreună cu Ion Ion urmă talangă cheilor beciului. Se opriră în dreptul unei chilii. Așteptară. Mirosea călduț a mămăligă și a fum; se revărsau ca desgoliri de sâni fierbinți, mirodenii de garoafe, .și băteă de sus, din munții roată în jurul Bourei, narea răcoare a bradului subt stelele nopții.

— L-ai văzut, frate Ioane?

— Păpălugă! Unde-ncape băutura, frate Ghedeoane?

— Maicăăă! răcni Ghedeon ,cu fața strâmba de râs, bătându-și coapsele cu palmele. Țoloancă!? Păi să-n toarne Țoloancă ce-o supt el, zece vedre ar fătă!

Și Gbcdeon își drese glasul.

— Țoloancă, de-ale înfulecăriil

Țoloancă răsări în pragul chiliei, c-un coșuleț subt braț din care se stropșeâ pe înfundate un iz de usturoi. Între două degete încârligate ținea un capăt de lumânare, făcând din scobitura palmei cuib flăcării galbene ca un canar.

Avea Țoloancă față de berbec, cu zulufi albi în chip de coarne berbecești și mari musteți ca și coarnele berbecului aduse, și nări vânjoase. Cizme de iuft până peste genunchi, șalvari, cămeșă țărănească încinsă cu o curea lată, și un cercel la o ureche. Eră uscat și nalt ca un țâr devenit plop. Învățat să privească de sus pe toți, din pricina staturei, privea mereu în. jos, ceiace-i dădea un aer mironosit și duhovnicesc..

Porniră după Țoloancă, și se opriră la gura beciului. Cheile sunară.

— Ce-ai luat, Țoloancă?

— O past ramă...

— O? bubui Ghedeon.

— Câte una de cap, niște chiperi...

Dădu în lături ușa beciului. Împinse întunericul cu lumânarea, îndoir.du-sc pe prag, urmat de ceilalți.

Sugeau de sus, cu nări flămânde, cum trage mațul vinul din butoi, aroma întunericului umed.

Și-n beciul Bourei, adânc în vreme și-n pământ, dealungul scărilor, se prăvăliră până-n funduri, vedre, umbrele lui Ghedeon, Țoloanică și Ion Ion.

Copiii Bour crescuseră de mici în casa albă — arhondaricul trandafirilor agățători — din mijlocul chiliilor țigane. Și încă din copilărie, la fel toate erau, oameni și lucruri. Fița Ruxanda, scundă — așă și Vodă Ștefan —, cu ochi verzui care jucau pe subt sprincenele stufoase, cu mustăcioară-mbelșugată în colțul gurei și cu un neg păros pe-o nară; cu bonețică albă-n cap și cu pestelcă albă, în necurmată fierbere, cu trăsături de spadasin — nas agresiv, bărbie-n pinteni .—, de parcă-ntotdeauna s-ar fi profilat pe fumul spart de focuri al unui orizont de luptă; cu glas trâmbițător și bărbătesc de căpetenie care comandă-ni câmp de-’his, — Fița Ruxandra apăruse veșnic ca un viteaz răsboinic, atunci descălecat după o bătălie, abea descătușat din fierăriile armurei. Astfel, și bonețică de dantelă, și pestelca, și întreaga îmbrăcăminte de femee, deveneau hazlii, un fel de păcăleală, șagă de oștean venit acasă pentru veselă odihnă. Dar mirosea Fița Ruxanda a turtă dulce cu vanilie și angelică, a cafea prăjită, cozonac, dulceți și ciocolată, — adică a bunică. O hărăzise Dumnezeu, de când eră și ea copil, așă să fie și bunică să rămâe. Întâiul ei răsfăț fusese pentru Smărăndița, acum, Fița Smaranda pentru ceilalți, dar pentru ea tot Smărăndița.

Și ele erau Bour, după mamă. Tavefta Bour se căsătorise cu colonelul de lăncieri Anibal Contăș, poreclit Sultanul, care, în. joc de cărți, chiolhanuri, cai, femei, mâncări și băutură, părăduise o întreagă zestre de păduri, lanuri dc grâu, covoare, case, galbeni și giuvaericale. Tavefta Contăș nu știa să i se-mpotrivească’, deși fetițele creșteau, și fără zestre, în acele vremi, fetele de boer găseau numai un singur mire: pe Isus.

De mică, Ruxăndița se pregătise pentru monastire; n-avea nici bani. nici frumuseță. Stareță la Varatec, pe atunci, eră Epistimia Bour.

Împărtășise și părinților spontană abdicare dela viață, dar cu o singură condiție: s-o crească în belșug pe Smărăndița, pregătind-o pentru măritiș nu pentru monastire. Așă că rămășițele marii averi, se prefăcuseră treptat în rochii de mătase, pantofiori de marochini, dascăli de dans și muzică, inele și tot felul de găteli pentru intrarea Smărăndiței în saloanele boerilor de rangul ei.

Pentru atât fusese pregătită și-nvățată Smărăndița: să-și poarte frumuseță printre reveKnțe adâncite în» oglinzi, în foșnet de mătăsuri scumpe, trudindu-se să-i fie cât mai albe mânile și-obrajii, și cât mai fără de cusur lucioși șiannonioși zulufii.

Ruxanda nu plecă la monastire, deși de mult se îmbrăcă numai în negru, tot așteptând să se mărite Smărăndița, în jurul căreia mereu eră, veghind necontenit ca nimeni să n-o supere — cumva să-i strice tenul cu vre-o cută — ca nimeni să rni-i tulbure somnul de dimineață, lung; ea pregătindu-i cafeaua și dulceața, baia, laptele de crin, apa de castraveți, mâncările pe plac care sunt bune fără să îngrașe, rochiile

Ionel Tcodorennu. — Turnul Milcnci.

și par fumurile, dantelele și florile pentru neîntreruptul lanț de sindrofii al Smărănidiței..

Astfel, eră în jurul ei și numai penitru ea, fără ca nimeni totuși să o știe, ca un,da care leagănă și duce triumful alb al lebedei.

Și într-o zi, în locul mirelui, la scară, venise sărăcia. Sultanul își zburase creerii lăsând în urma lui o văduvă, două orfane, și pe masă, goală, o sticlă de șampanie; iar Tavefta Contăș, de pe fereastra cea de sus a casei scoasă la mezat cu bătăi de darabană, — sc svârlise jos în stradă, de-acolo dusă în mormânt.

Aveau un singur drum surorile orfane: spre monastirea stareței Epistimia Bour. Dar Smărăndița nu vroia s-audă de-um astfel dc drum.

Se zbătuse ca un clopot de alarmă sufletul Ruxandrei, căutând o altă cale. O găsise: Boura. Se căsătorise de curând prietena ei, Rarița Ursache — pe cât frumoasă, pe atât bună — cu Andronache Manea Bour, vărul lor. Rarița o cruțase de rușinea sărăciei. Cu banii ei răscumpărase mobila casei părintești, — și încărcând-o înl care, o pornise la Boura. Într-acolo plecaseră și surorile, Ruxanda renunțând la călugărie, numai de dragul Smărănidiței pentru care încă mai nădăjduiâ un mire.

Îmbătrâniseră acolo, devenind Fița Ruxanda și Fița Smaranda, tot val Ruxanda, tot lebădă Smaranda, albă deabinelea, dar neschimbată. Când se mișcă prin casă eră un foșnet de mătăsuri și-o dulce revărsare de parfum, de parcă s-ar fi legănat în pragul trecutului deschis o clipă, un bal de altădată.

Etacul ei avea un fund închis între divanuri care cuprindeau trei ziduri, divanuri îmbrăcate cu reps galben broșat cu flori albastre ca lavanda; fotolii căptușite la fel cu divanurile, și pe jos. bombate taburete. Pe toți păreții, câte-o oglindă ovală cu ramă de lemn trandaiiriu. În apa lor cochetă privise Smărăndița cum bătrâneță, pregătind-o parcă pentru bal mascat, îi puneâ peruca de marchiză.

Nu începuse niciodată balul, dar ochii Milenei o văzuseră mereu pe Smărăndița gătită în Fița Smaranda așteptânidu-l sau pe clivanuri ,sau în fotolii. Și parcă-m tot etacul Fiței, eră tăcerea de parfum și de matasă a unei așteptări pe care numai o berlină, oprin<lu-se la scară, ar fi putut pe drept s-o tulbure.

Covor pe jos; un biuroaș de lemn trandafiriu cu oblon; un ceas dulap, bătânjd la toate orele, dar parcă din alt timp, ca zurgălăii unei diligențe; și două scrinuri: îratr-unul, numai sticluțe cu parfumuri dealtădată: Ess-Bouquet, Le Jardin de mon Curé, Ilan g-Ilang și însfârșit, într-un adevărat castel de sticlă, Ld Bouquet de VImpératrice, parfumul împărătesei Eugenia, soția lui Napoleon al treilea: malacof, umeri ovali în decolteul răsărit în mari oglinzi cu ramele de aur...

De-aceia, buclele Milenei, în parfumul viu al tinereței lor purtau, ca amintirea de cochetărie a altor vremi, parfum de Ess-Bouquet, Jardin de mon Curé, Ilang-Ilang...

În scrinul celălalt se scuturase toamna de cașmir, dantele, evantalii, șaluri, broderii, batiste și mătăsuri a vechilor buduaruri, revărsând parfum de veți vert, paciuli, iris, coajă de chitră, camforă, piper, vervenă, tutun și picături de smirnă.

Fița Smaranda, ca și-n tinjereța Smărăndiței, dormeă târziu. Fița Ruxanda-i aducea cafeaua în etac, și îi trăgea perdelele, spunându-i:

— Buna dimineața, Smărăndița.

Și ziua Fiței începea cași a Smărăndiței, în oglinzi și în parfumul scrinurilor. Venea la unu în sofragerie, cu pantofi de brunei, cu rochie de mătasă broșată, cu polcuță la fel, prinsă pe piept cu o camee, purtând pe părul alb, dar pieptănat cu bucle, fanșon, de dantelă neagră, lăsat în unghi în dreptul frunții, căzând în prețioasă ondulare pe grumaji; cu floare de dantelă albă în jurul gulerașului și-al mânecuțelor; — înclinându-se — și parcă o înconjurau oglinzi —, așezându-se pe scaum, ca într-o reverență; și când pe masă apăreau — păstrate albe, dar uscate — mânile pline de imele și parfum, pornind cu degetele înclinate să scuture cochet un pic de pudră de pe lungile sprincene, zâmbeau înj jurul ei melancoliile trecutului zădarnic ca pomii înfloriți înitr-un declin de toamnă.

Înainte de-a se așeza la masă, Milena se plimbă prin sofragerie, în jurul mesei, cu pași înceți, ținând în mână un cornet de coajă de brad plin cu rășină, în care ardea un tăciune adus pc-o farfurioară dela bucătărie. Suflă în el mereu, însuflețindu-l cu suflarea, până când aromatul abur albăstriu umplea sofrageria cu nouri inelați. Milenia azvârleă tăciunile în sobă, se suiâ pe un scaun, așeză cornetul de rășină în același loc, deasupra bufetului, și prin domoala legănare a fumului venea spre locul ei, lângă Coca Bâca. Fițele plecau grăbit ochii în farfuriile goale, căci îi zâmbiseră mereu Milenei, și se temeau să n-o deoache, iar Coca Bâca îi întindea cu amândouă mânile șervetul desfăcut.

Și Kița Ruxanda spunea servitoarei dela spate:

— Servește-o întâi pe duduia Smărăndița.

După masă, în timp ce Coca Bâca îi înnodă la loc șervetul, Milena se ridică, împreună mânile și spunea:

— Mulțumescu-ți ție, Doamne, de pâne și de sare și de mila Sfinției Tale.

Apoi sărută mâna Fițelor, și dacă o chemă parcul pustiu se ducea în parc, dacă o chemă muntele, spre munte se ducea, cu Coca Bâca împreună.

Nu s-auzea nimic alt decât tictacul dulapului pendul și pocnitura înstelată a pieptenului de baga trecând prin buclele Milenei. Ședea pe un taburet la picioarele Fiței Smaranda, cu obrazul pe genunchii ei și buclele răsturnate ca prunele în. poala de mătase și parfum a Fiței.

Și scrinul cu parfumuri și celălalt, erau deschise. Lumina venea roșie dela o candelă aprinsă la icoane; albastră ca uni cer de dimineață în pădure, dela lampa-mpodobită cu glob de porțelan.

Inelele trimeteau focuri de pe degetele l irei, în mișcările încete, cu pornire legănată, ale pieptenului dus ș-adus și iară dus, buclă cu buclă, printre buclele destinse și la loc reinelate.

Pe o măsuță de lângă fotoliu, așteptau parfu -nurile să le vie rândul, căci Fița deschidea în iecare seară alt parfum pentru capul din joală.

Părea Milena și mai. mare și mai mică totodată, cum par fetițele atuncea când îmbracă rochiile mamei, căci avea cămașă de noapte până în pământ, cu mâneci lungi, trecând de încheetura mânelor, tivite cu dantelă ca și poalele cămeșii. Obrajii nu se mai vedeau, erau acoperiți de părul care scânteiă fosforescent subt dinții pieptenului. Nu se vedea decât atât: de lapte, plină, dulce, inocentă, linia bărbiei coborând în jos și îngropându-se în gulerașul de dantelă încheiat pe gât.

Așa venea Milena înainte de culcare, în fiecare seară, aducându-și capul somnoros în poala Fiței, să-l pieptene, să i-l dezmierde și să-l trimită somnului, frumos și proaspăt ca o grădiniță-n care asupra nopții s-au deschis flori nouă, subt aceleași stele și aceleași vise.

...Bătii de zece ori pendulul. Milena ridică obrazul, F ița Ruxanda, genele, — și în.tr-adevăr, severă, cu bonetă și șorț alb, Fița Ruxanda apării ținând în mână o farfurioară, urmată de-o țigancă zmultă și desculță, care-. aducea — precum purtase Guliver în brațe corabia piticilor — o vastă tavă cu tot norodul de cristal și de argint al lingurițelor, chiselii și paharelor, desfășurat solemn.

— Ia gustă mata, Smărăndița.

Îi întinse ca la copii, rodul de trandafiri, călduț încă, pe vârful linguriței.

Fița Smaranda medită cu gravitate.

Sufletul Fiței Ruxanda atârnă de buzele Fiței Smaranda.

— ...Da cia, e foarte reușit.

Și fu atuncea bucuria în sufletul Fiței Ruxanda, ca rodul cel de trandafiri în, buzele Smarandei.

— Gustă și mata, fetițo.

După aceia, Milena luă două lingurițe din șerbetul de nufăr care dă somn dulce, iar pentru Smărăndița, Fița Ruxanda pregăti cu mâna ei, pentru noapte, chiseaua cu dulceață de afine, bună pentru s tom ah.

— Acuma fă-ți mata rugăciunea, fetițo, și du-te la culcare.

Se ridică scuturându-și buclele, năltuță în cămașa lungă de noapte și trandafirie ca piersicul înflorit. Pe la spatele ei, Ruxanda și Smărăndița, devenind Fițe, amândouă deopotrivă, se priviră zâmbind, și ascultară cu mânile împreunate.

Milena îngeminchiase în fața icoanelor, cu spinarea copilărește mlădie. Glasul începu, tânăr:

— Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău...

Creșteă o primăvară spre icoane și spre Dumnezeu.

— ...și ne izbăvește de cel rău, Amin. Dă Doamne, sănătate și noroc tatei și mamei, fraților mei Petru și Pavel, Fiței Ruxanda și Sinaranda, lui moșu Matei...

Nu auziră Fițele bătaia inimei Milenei care împreunase mai fierbinte mâna ie.

— ...precum și mie.

Răsunase, spusă de un glas curat, aceiași ru găciune, urmată de aceiași pomenire.

Sărută mâna Fițelor, Fițele o sărutară pe frunte, Milena deschise ușa, intră în od .ia ei, — ca întotdeauna.

— Copil, — făcă Fița Ruxanda.

— Copil, — zâmbi Fița Smaranda.

Și nu știa niciunia că inima copilului bătuse tare la sfârșit de închinare, rugându-se Celui de Sus pentru un chip cu păr și ochi de aur, răsărit în ochii ei, deasupra unei coame negre.

Cum sc retrage sângele clin mânile și din picioarele unui trup cuprins de spaimă, — așa fugise viata din capetele Chiliilor, cele din preajma Curței Mari, oprite la hotarul dintre Boura Veche și copacii care-mpresurau Turnul Mi lenei.

Țiganii se temeau să stea acolo, căci uneori, lumina lunii pline, dând viață târîtoare umbrelor, le aduceau ca niște fumuri și ca niște ghiare negre — pe-ale copacilor și pe a Turnului Milenei — pânjă-n Chilii, și astfel, Curtea Mare-și împlântă blestemul și-n Boura Veche.

Numai Dudoaia lui Țuhașcă Chioru, nu plecase. Ea locuia-n aripa stângă, cea așezată-n. fața Turnului Milenei. Acolo se născuse ea, acolo se născuse și Mitrana, maică-sa, acolo își dăduse sufletul Țuhașcă pe care ea-l chiorîsc cu un clește, când îl prinjsese cu Zamfira cea c-un benghi la colțul gurei de jar ud.

Ș-apoi, dacă ar fi plecat de-acoîo, ducându-se-n cuibarul țigănimii, pesemne nu ar mai fi fost Dudoaia lui Țuhașcă Chioru, doftoreasavrăjitoare a Bourei, ci doar o babă, rămășiță a vechii Cetățui, descântătoare la vătămături și boliște, dar de nimeni temută.

Acolo-n capătul Chiliilor, la hotarul spaimelor, eră mai singură decât sihaștrii în adânc de peșteră, căci lângă ea trăia legenda Curței Mari, spre ea mânându-și umbrele.

Vrâsta Duduoaiei doar Turnul Milenei o știa, precum și brazii din alee, căci alții mai bătrâni, la Boura nu se găseau. Demult trecuse pragurile bătrâneții sure și-ale celei albe. Ca liliecii într-o turlă părăsită, zilele se adunau în veacul ei.

Când ridică privirea-n sus, vedea același Turn, dar Cetățuia n-o vedea.

Trecuse.

Când aplecă privirea-n jos, vedea același trup, dar pe Dudoaia n-o vedea.

Trecuse.

Cljpise mult. Clipise vremea-n jurul ei, în ziduri și în oameni — prefaceri și morminte — dar ochii ei priveau același Turn, și Turnul răsăreă-n aceiași ochi, prin tremurul de gene-al clipelor.

"““’Sir^îngrășase stând. Tot stând scădeă, dar încă în putere. Nimeni și niciodată nu întrebase unde-i Dudoaia. Ca și munții, eră acolo unde fusese totdeauna. În jurul ei se înmulțeau pisicile, căci n-avea una, zecii Eră la ea, un, fel de stână a pisicilor. Se răsuceau blănițele codate, ca fumurile-nnădușite, ca cețurile și ca negurile, pretutindeni în chiliile Dudoaiei, înconjurând-o pe Dudoaia — trupuri și cozi — ca nourii bălțați de-apusul soarelui, un pisc de munte.

Avea de toate felurile, unele de rând, frumoase totuși, fiindcă tot din tigru se trăgeau; altele cu cozi de trenă, coborînd din) Daghilè și din Ormuz, persanele, aduse de uni Bour dela Stambul; de Angora altele, zburlite ca-n atac căciula cazacilor de Don; iar altele încrucișate cu pisici sălbatice, din trăsnete-mpletite. Erau de toate culorile: roșcate ca susanul și ca vulpea cațaveicii, cu ochi ca pipermintul; tărcate cum c chilimbarul de Buzeu, cu dungi de aur și de zahăr ars; albe ca urșii dela Pol, cu capete cât tărtăcuța dar etolate și nimbate de mătăsoasele zburliri; altele toarse din cărbune și din corb, cu ochi luceferii.

Toate foiau în jurul ei, ca hulubii în jurul hulubăriei, alintându-i picioarele, umplân-du-i poala, cutreerându-i umerii. Pe toate le știa pe nume, și toate-o ascultau. Iar primăvara când se porneau spre cerul de sabat, pe-acoperișe, parcă-și mână Satan căruțele cu osia neunsă, din brațele Dudoaiei izbucninid.

Și mai avea Dudoaia, în afară de pisici, pe lângă ea, pe strănepoata ei Miuța. Trăeă’ cu ea, ca arcul cu săgeata, numai acolo fiind Dudoaia, pretutindenea Miuța care-i aducea pe limba ascuțită întreaga viață a Bourei, așa că odată cu Miuța roiă în Boura și Dudoaia, între toți fiind, fără să se miște, pe toate știindu-le, fără să fie văzută.

Se întâmplă să umble și Dudoaia. Rareori. Atunci se petrecea la Boura ceva deosebit: o boală grea, o moarte sau o naștere în neamul Bour, — sau o Milenă care-și caută ursita.

Avea două intrări Turnul Milenei, ca și odinioară. Una dăduse înăuntrul Cetățuii, acum dădea într-un pridvor de piatră, acoperit cu boltă, cu ferestre zăbrelite, care uneă aripa Curței Mari cu Turnul.

Cealaltă ușă se deschisese tainic și se deschidea ș-acuma, înafară, dând pe o potecă șerpuită printre brazi cu-ntunecate vicleșuguri, care ducea și înspre munți pașii fugarului de-acolo, dar și-n prăpastie, pașii urmăritorului de-aiurea. Ușă de fier masiv, numai reliefuri și rozace, lucrată cu ciocanul, frumoasă pe cât dură, voinică podoabă la piciorul Turnului.

Când Andronache Manea Bour ridicase Curtea Mare pe locul Cetățuii, — nevrând s-alunge Fițele, dar nici să stea cu ele în casa părintească din mijlocul Chiliilor, — găsise închisă ușa de fier, fără să-i poată află cheia. Cercase meșteșugul lăcătușului înadins adus, în toate felurile s-o deschidă, și isprăvise lăcătușul prin a ridică din umeri.

— Păcat să nu rămâe așa broască!

Astfel, Turnul Milenei își păstrase împodobitul scut pe care nimeni mu putuse să-l clintească.

Pe-acolo, cu zeci de ani în urmă, îmtr-o vară devenită moaște în pământ și în morminte, cu florile și oamenii, — intrase cea mai aprigă femee a Bourei, Mitrana, vrednică mamă a Dudoaiei.

Pe-atunci, cetățuia eră în ruină. Manea Bour, bunicul lui Ghiorghieș, cu ai săi, își petrecea verile tot la Boura, dar în casa albă din mijlocul Chiliilor.

Avea și Mitrana bărbat, avea și boerui Manea femee, și încă pe podoaba moldovencelor din. ținutul Botoșanilor. Dar cu Mitrana, în strămoșescul Turn de unde se vedeau — năvod de nestimate -- stelele peste Moldova, — boerui Manea cunoscuse acel galop pe care n.umai arăbeștii cai și trupul de țigancă-l știu.

Când devenise-n ani și-n trup aidoma cu tinereța maică-sa, Dudoaia îl luase pe Țuhașcă. Mitrana o lâsase să-și îndeplinească voia inimii, dar întinzându-i cheia nopților de vară petrecute-n Turn, îi spusese:

— Cu asta, fato, intri în Turniu Milenei...

Clipise c-un ochi încă viu, piatră prețioasă în.- crustată în amintirea multor boeri.

— ...Și dacă intri acolo c-un boer, găsești multe pungi cu galbeni. Numai să nu i-o arăți lui Țuhașcă. Ieste-s treburi muerești.

Dudoaia păstrase cheia la loc de nimeni știut, dar nu intrase niciodată în Turn.

Și iată că venise pe lume Milena, adusă dela Curtea Mare în brațele Dudoaiei, crescută în poveștile ei. Dela Dudoaia aflase ea de iarba fiarelor care descue orice lacăt, orice broască, deschizând orșice ușă. Și tot dela Dudoaia aflase că în Tumul care-i purtă numele, nimeni nu intră, dar că Dudoaia, dacă ar vrea...

Ș-atâta o rugase ș-o rugase „hulubița ei“, ș-atâta o momise ș-o sucise, mai cu mânie, mai cu dezmierdare, mai cu-ncruntare, mai cu zâmbet, că într-o zi — zi mare, că-mplinoă Milena șaisprezece ani —, Dudoaia coborîse din Chilii neliniștind ochii pisicelor, venise rezemată-n cârjă cu Milena la Turnul celei dintâi Milene, și descuindu-i ușa cu destulă trudă, o lăsase să se urce singură.. De-atunci vedea Dudoaia în ochii hulubiței ei, ceiace nu se vede și se vede parcă în cerurile toamnei când se călătoresc cocoarele.

Și blestemă Dudoaia ceasul, și blestemă Turnul și cheia, căci chiar în clipa când Milena se suise-n Turn, ducând pornirea în spre viață a celor șaisprezece ani să înflorească-n vârful marei tulpini de piatră, — deasupra Turnului, o cucuvae se văitase lung.

Trecuse miezul nopții.

Dudoaia nu dormeă. Ședea în jilțul ei câlțos, cu cheia Turnului Milenei pe gemunchi.

Bătură deodată cânii a străin. Apoi se auzi glasul pândarilor de noapte; apoi,înădușit, vibrație de glasuri.

— Miuța!

Se deșteptă clipind Miuța la sunetul glasului jos și aspru. Dudoaia ridică sprincenele spre ușâ. Miuța sări de pe mindir, își făcu loc printre pisici, deschise ușa și porni în« goană. Dudoaia vârî cheia în sân, își îndreptă urechea spre Boura și așteptă.

Răsună cerdacul de-un galop desculț. Venea Miuța în goană, c-unj fulger de pisică sălbatecă în făptura ei de ochi aprinși și păr roată zburlit în jurul capului.

Intră săgeată, gâfâind. Suflă adânc, și zvârli vestea din pieptul numai hopuri.:

— O venii Scorpia — ufl — o cheamă pe Domnița la Curtea Mare...

Se ascuț; nasul Dudoaiei în obrazul vânăt, și ochi:i i se-ncrucișară. Înfipse-o mână în cârjă, alta în umărul Miuței, și săltându-se, se prăvăli spre ușă. Călcată, o pisică miorlăl strident. Și toată încăperea, ca o cremene lovită, se-nstelă deodată straniu de ochii fiarelor.

Dudoaia se opri în prag, cu ochi mari, proptită-n cârjă.

Se revărsase ca o înviere din Chilii, dar cu mișcări de spaimă. Ieșise toată țigănimea cu lumini în mâini, și s-apropia din două părți înconjurând casa din mijloc. Acolo, în haină neagră, dreaptă la scara cerdacului, ședea Tudora dela Curtea Mare — buhnă. Luminile veneau spre ea — porniseră din. fund și facle — aducând murmure îndârjite. Nu le venea țiganilor sculați din somn) să creadă vestea care-i deșteptase, dar Scorpia, intrând la ei, spurcase Boura; și o vedeau, parcă visau urît, și o ve^ deau aevea, înfiptă lângă scară. Avea o față lată, galbenă, de lună răsări tă-n. cimitir, tăiată-n dungi de o uscată bătrân,eță; buze sub țiri, tăios subțiri, ochi verzi și nasul ca un ghimpe..

— Sa plece spurcata ca-ndată o oiânjim! se auzi un glas răstit.

Șindată se facil tăcere, căci apăruse-n prag Milena, urmată de Fița Ruxanda. Îi azvârlise Fița-n grabă, după ce o îmbrăcase, o capă neagră pe umeri. Plutea subțire-n manta largă, c-un obraz — cel de pe pernă — roș, celălalt alb, cu capul încă greu de somn în, valurile buclelor. Căscă mereu, copilărește, clipea mereu, copilărește, dinți albi și gene negre, — și zgribulită în răcoarea umedă a nopții munților, avea ușoară-ncovoere a fetițelor când vin. din somnul cald să intre-nj. apa rece.

Tudora se pierdu în noapte. Prinitr-o alee dc lumini trecu Milena. Luminile se-mpreunară și porniră după ea.

Iarba stângeă sunetul pașilor mulțimii care înainta fără cuvânt, ca o corabie cu pânzele înfășurate și luminile. aprinse, gata să azvârle de pe bord în mare, un mort cusut în sac.

Și deodată se porni o șoaptă înmulțită. Luminile se aplecară, și se-ncrețiră de fiori spinările, căci apăruse-n capătul chiliilor, pe scară, proptită-n cârjă, cu obraz întunecat, Dudoaia. I se suise o pisică pe umăr aprinzând în, noapte doi ochi verzi.

Convoiul se oprise la hotar. De-acolo înce peau copacii Curței mari.

O mână trecu Milenei un felinar. II încleștă și porni singură, lăsându-și parcă sfâșiată, marea trenă de lumini.

Apoi se auziră lovituri de cârjă în pământ.

Innaintà veacul Dudoaiei.

Mulțumită se dădu-ndărăt.

Depășind hotarul dintre Boura Veche și Curtea vi are, Dudoaia se topi printre copaci, cu o pisică după ea.

Trecură, clipe, clipe, clipe.

Convoiul de lumini se retrăgeâ deandoaselea cu fața înspre umbra parcului.

Apoi rămase noaptea singură pe dunga de ho taro

Și mai târziu, la marginea prăpastiei deschisă printre munți spre văile de stele-ale Moldovei, pomi un murmur răgușit de vorbe stranii ca întruchiparea plumbului topit, când e turnat în apă rece. Apoi o mână, proectată ascuțit pe înstelarea cerului, zvârli o umbră: cheia Turnului Milenei.

Dar Turnul tot atât de drept se înălță din veacuri înspre veacuri.

În fiecare an, ziua de naștere-a Milenei aduceà un oaspe. Soseà într-un landau cu șase cai, urmat de două sau de trei căruțe, și-nconjurat de o escortă de jandarmi călări, cu carabina pe spinare.

Ionel Teodorennu. — Turnul Milenei.

— Ai prins vre-un haiduc, moș Matei? îl întrebă Milena când era copil, cu brațele de gâtul lui.

— Numai o haiduceasă mică! răspundeâ Matei Bour, aducând-o pe Milena-n brațe spre cerdac, de pe scara landaului.

Se înclină adânc în fața Fițelor, cu o smerită curtenie amintitoare a altor vremi, și jandarmii smirnă, se minunau că un ministru de interne — a cărui frunte, pentru țară, eră ca Puchinosu pentru Boura —, putea sa îi sărutat pe frunte de două băbuțe.

Fița Ruxanda, tot încinsă-n șorț, cu-aceiași bonețică de gospodărie, luă comanda lăzilor, lădițelor și a burduhănoaselor pachete învelite-n mușama, aduse cu căruțele, precum și-a săculețelor de pânză groasă, cu peceți la gură, aduse în landau, — umplând casa de fier, dulapurile și camara.

Iar Fița Smaranda, după cafeaua cu dulceți, petrecea o dimineață întreagă în salon, desfăcând rochii, rufărie, valuri de batistă, catifea olandă, matasă și postav, — în timp ce întrebările-i reluau firul vechilor genealogii, împletindu-l, firul din trecut, cel alb în răsuciri de aur, cu firele de cânepă ale prezentului.

Matei Bour, nepotul Fițelor și fratele Sultanei — în mai multe rânduri ministru de interne — admmastră pe lângă marea lui avere personală, în numele lui Ghiorghieș și al Sultanei, și-averea lor, cruțând-o de rușinea jafului, el fiind ultimul bărbat întreg și teafăr al neamului Bour.

Mai aducea ziua Milenei încă un oaspe, care, deși venea de-alături, dela Curtea Mare, părea că vine și mai de departe decât cel sosit într-un landau. Numai atuncea apăreă la Boura mama Milenei, să-și vadă fratele, copiii și mătușele, din an în an, cernită, palidă și cu păr alb.

În amintirile Milenei, acele mese de familie lăsaseră mai multă umbră decât soare, deși erau de sărbătoare și deși odaia ei sclipeâ, foșneâ, suna și se strâmtă, deodată prea îngustă pentru darurile care o umpleau.

Mai tânără decât fratele ei, mama Milenei părea mult mai bătrână. Și mult mai puțin vrâstnică decât mătușele, eră mult mai tăcută, mai gravă și mai tristă decât ele. Deprinsă să trăiască în noapte și tăcere, o supărau și zgomotele și lumina.. Cu ea la masă râsul se sfiia. Avea o față concentrată, c-o tresărire veșnică în lături, cu ochii lunecând mereu spre coada lor, ca și cum necontenit ar fi pândit tăcerea și-ntunericul uniei odăi învecinate, de unde, numai pentru ea, din când în când, o șoaptă ar fi răsunat, făcând-o să tresară.

De mult i se posomorise tinereța feții, lăsându-i tot atât de pure trăsăturile — nas achilin pornind din frunte dreaptă, păr pieptănat pe tâmple, subțiri sprincene ca emblema zborului dominator și dulce răsucire a bărbiei —, dar înăsprindu-le-ascuțit și dându-le strâmbarea stranie a tresăririi într-o parte. Iar mânile, lungi și subțiri, care-ar fi dat nobleță păcii dezmierdărilor pe frunte, tremurau mereu, șovăitoare în mișcări ca ale orbilor. Vorbeau la mesele acelea, mai cu seamă Fițele. Matei Bour, deschis, vioi și plin de voe bună, când eră cu Fițele și cu Milena, — se posomoră. Din când îm când numai, de cuviință, răs pundeă la întrebările directe ale Fiței Smaranda.

De pe atuncea sefletul Milenei simțise că Fițele vorbesc altăctfva, fiindcă se tem să tacă sau să cuvânte cu glas tare ceiace uneori privirile numai spuneau.

Și totuși răsunaseră și vorbele tăcerii.

— E o crimă neertată să te îngropi de vie c-un... maniac, când ai copii...

Uitase vorbele Milena. Dar ținea min.te și sunetul glasului bărbătesc — parcă de culoarea norilor cu grindină —; și înălțarea frunței lui Matei Bour deasupra sprincenelor întunecat îmbinate; și fulgerul inelului mânei drepte, ridicată-n sus.

Amuțeau și tacâmurile. Se înclină mai abătut, tâmpla lui Coca Bâca. Într-o tăcere ca de casă arsă, Sultana Bour ridică fruntea, la fel cu fratele ei, privindu-l drept în ochi; și glasul ei stins spunea atât:

— Vrei să mă duc dela masă?

Matei Bour plecă fruntea, cu vinele înnodate.

Iar începeau Fițele. Și Milena simțeă pentru Sultana Bom, mama ei din an. În an, aceiași milă din adânc pornită cași pentru Coca Bâca.

Îndată după masă, Sultana Bour se-ntorceă la Curtea Mare, însoțită de Milena până la hotarul Chiliilor. Și-atâta își mai aminteă’ Milena: mânile tremurătoare dezmierdându-i buclele și fruntea, o priviră arsă de amar, pornind spre ea din. ochii care-i moștenise Coca Bâca, — și odată, cu cinci ani în urmă, o încrețitură dureroasă a buzelor prinse în cutele adânci, și o fugară, abea zărită lunecare de lacrimi pe obrajii palizi.

De-atunci Sultana Bour nu mai venise la masa anuală. La locul ei, în capul mesei, Fițele așezau într-un vas, mănunchiuri mari de flori. În răstimpuri, Matei Bour le privea, posomorîndu-se. Fițele căutau să alunge tăcerea. Iar Milena — deși Matei Bour eră același Moș Crăciun al primăverilor copilăriei — ridică fruntea întocmai ca și mama ei, având pe buze, fără să le spue, aceleași vorbe:

— Vrei să mă duc dela masă?

Nu îndrăznise niciodată să întrebe: „Unde-i mama?“, — fiindcă știa că florile se pun și pe morminte.

Trecea pe sub copacii Curței mari Milena, cu felinarul și cu umbra ei.

La scara de dindos, Badea, c-un felinar în mână, așteptă. Fără cuvânt, Tudora înaintă pe lângă el, aprinse lumânarea sfeșnicului pregătit pe scară, și deschise ușa.

Intrară-ntr-o tăcere care în.trecuse jumătatea unui veac. Nu s-auzea nimic alt decât inima Milenei, straniu, ca sunând dintr-un sicriu.

Un întuneric mut, mută și casa, muți pașii Tudorei. Nici miros de floare, nici de aer, nici bătae de pendul; nimica s-aminitească viața vremii, lumina sau pământul.

Acolo, încăperile erau atât de vaste că prin ele-ar fi putut să treacă, în pasul celor șase cai acoperiți cu negre pelerine, un car funebru.

Din când în când, flacăra lumânării deschidea o poartă-ntr-un părete cu luciri de ghiață, prin care-nnaintâ Tudora, urmată de Milena: atât erau de mari oglinzile și de cornpactă-ntunecimea.

În fața unei uși ascunsă-n faldurii perdelelor care-o acopereau de sus și până jos, Tudora se opri, întinzând brațul.. Apoi se-ndepărtă.

O-nfiorară ca atingerea de noapte a liliecilor, perdelele date-ntr o parte. Apucă o clanță rece, parcă neatinsă de o altă mână.

Intră.

Bang... Bang...

Se dădu-ndărăt, lovită-n inimă. Un pendul bătuse de două ori, dar nu ca într-o casă, ci departe, ca într-un oraș sub pământean.

Vibrația se stinse cutreerând lung încăperile.

Ochii Milenei se zbătură ca în fund de catacombă, căutând parcă lumina unei stele.

Izbucni pe luciul negrului parchet o dâră roșie. Fugi pe dâră înspre locul din care răsărcă. Pașii’ sunară, unul câte unul, urmăriți de propriile lor ecouri.

Se opri cu mânile pe inimă și cu obrajii albi la gura sobei. Vazù. Și-aceiași veche milă care-o făccă să-și culce sufletul pe umărul lui Coca Bâca, o împietri acolo, lângă mama ei. O regăseă după cinci ani ca după zeci, aceiași, alta, parcă străbuna mamei ei.

Sultana Bour, îngropată-n blănuri și în șaluri, tremură întrăm fotoliu așezat la gura sobei. Duși în orbite, prea strălucitori, ochii ardeau în cearcăn negru. Slăbise-atât încât surâsul deșteptat de apariția Milenei, scobind obrajii și mai tare, sapă în buzele adâncite ca un spasm de plâns.

— Ce frumoasă te-ai făcut, Milena... Tu ai luat ochii tatei...

Un țipăt se opri în buzele Milenei. Văzuse — unde? în rama unei uși deschise? ori într-o oglindă? — ochii ci, de nerecunoscut, vibrând albaștri înspre ea într-o lumină albă.

Se strânse lângă mama ei, lăsându-i-se la picioare, cu capul pe genunchii slabi, acoperiți cu blănuri..

Îi nădușise fruntea rece, și parcă trupul din fotoliu îi trecuse tremurul, căci tremură și ea pe tremurul genunchilor.. Nu mai vedea nimic cu ploapele închise strâns și fața cufundată-n blănuri, — și totuși, întunericul din ea eră ca pragul unei uși atunci deschise, deasupra căruia doi ochi albaștri o priveau lunar...

Trecură clipe ca de somn și de vis rău.

Apoi simți o mână care se țâră prin părul ei, simți tremurul oaselor pe care își culcase fruntea, și iarăși mila îi deschise ochii înspre mama ei. Același zâmbet dureros de oase fără carne, aceiași osteneală în mișcarea frunței cu sprincenele-ncordate, ca și cum nu văzhuhul ci pământul ar fi apăsat asupra ei.

Vorbeă în șoaptă rară, și vorbele-i aveai plecarea ostenită a genelor.

— Milena, de treizeci de ani îl îngrijesc pe tatăl tău... Și-acuma... cui îl las?...

Îi lunecase mâna de pe buclele Milenei, căzând uscată ca o frunză pe genunchi.

— ...Nu știi ce singur și nenorocit e tatăl tău!...

I se învălmășise respirația, c-un șuer surd. Degetele se ridicară pe genunchi, și iar căzură, tremurând.

— ...E orb și e... nebun...

Ca uuitul vântului prin horn, de-afară venise gemătul șoptit.

Trupul Milenei se sgârcise în marele întuneric al încăperilor necunoscute — oglinzi și uși deschise, tăcere și pustiu — în care își văzuse ochii fără să-i cunoască.

Se năruiau c-un fel de scâncet mormanele de jar, dând adâncime negrului parchet, ca o lumină de gondolă solitară pe lagună.

Și în lumina roșie văzii, cu toate vinele umflate, slabă, galbenă, fără putere, răspântie de desnădejdi, o mână care mai de mult, din an în an, îi dezmierdase părul.

Mâna Milenei o acoperi.

— Fetița mea...

Batù pendulul jumătatea unui ceas de noapte. Se stinse larg vibrația metalică.

Și osteniră clipele ca piciorușele de căprioară în jurul inimei Ivlilenei.

Iar începură șoaptele.

— Milena, să te mândrești cu tatăl tău. Eră un sfânt, o rainte mare, plină de învățătură. Numele lui ar fi putut să strălucească ori și unde. El na vrut... Și-acum?... Dacă rămâne singur îl trimite Matei la casa de nebuni... sau îi aduce un străin să-l îngrijească... Să-l îngrijească!

Dădu din cap, cum dau din crengi copacii, iarna.

— ...E bun ca un copil, Milena. Așă a fost întotdeauna. Matei îl urăște. Toți îl urăsc. El n-a urît pe nimeni. E bun ca un copil... Nu face nici-un rău... Bietul Ghiorghieșl...

Bătură pleoapele Milenei. Îi trecură-n fulger pe dinaintea ochilor, ca un convoi de uriașă înmormântare, brazii aleei seculare.

Și iar văzil ochii pe care-i moștenise Coca Bâca, îndreptați spre gura sobei așă cum se uită la cer infirmul când treceau cârduri de păsări: „A-ga, a-ga...“

Și mâna ei trecù ușoară peste mâna mamei

— ...Ș-acuma cui îl las?

Sună de multe ori pendulul. Se stinse jarul. Rămase numai — pată roșie — lumina candelii aprinsă la icoane, și-n fund, departe, acolo unde răsună pendulul, altă lumină roșie. Dealungul orelor de noapte răsunară șoapte, cum se scutură fără de vânt frunzele toamnelor uscate, pe umerii, pe fruntea și pe inima Milenei.

— Ș-acuma cui îl las?

Și iar pendulul s-auzi, bătând cu-același glas și în același întuneric, primele ore ale dimineții.

...La Boura, acuma începeau cocoșii și ciocanele potcovăriei, așă cum răsunaseră în toate diminețele copilăriei. Fița Ruxanda, din odaia de alături, închidea încet ușa etacului Milenjei, să n-o deștepte. Peste puțin, sofrageria mirosea a dimineață proaspătă, a lapte cald, cafea, pâne prăjită, miere.

Ar fi-nceput o nouă zi, cu obrajii Milenei râzând spre ferestre, în clăbucii de săpuni pe care-i trimetcă rotunzi să-și spargă curcubeele-n oglindă...

La fel se fărâmiță amintirea Bourei în sufletul Milenei. Eră în întuneric. Dimineață neagră de mormânt.

Simți o tresărire-n mâna mamei ei, altfel decât necontenitul tremur.

— Sultana!

Ca și-al pendulului, și tot atâta de solemn, glasul venea din fundul c-o lumină roșie.

Milena se ridică dela picioarele mamei ei. Tăcuse o noapte întreagă, ascultând. Venise ceasul să răspundă.

Făcii un pas înspre lumina roșie. Dar mâna slabă-i încleștase mâna.

Se opri, întorcând capul.

— Numai după asta mă mai cunoaște...

Sultana Bour îi trecu pe deget veriga lată de logodnă, cu inițialele deasupra, treizeci de ana’ purtată-n întuneric.

— Sultana!

Porni Milena într-acolo, ducând pe mâna dreaptă și inelul și sărutarea mamei ei.

II

— Ci-l? CM?

Atât.

Și parcă se născu atunci întâia întrebare-a vieții, în trupul cel mai sprinten mic, — căci piuise-o rândunică, una singură în cerul dintre munți, și se umpluse tot văzduhul de fragedă mirare.

— Ci-l? Ci-i?

Și apărură zorii pe fața Celui care ține lumile în mâna lui a-tot-puternică.

Dar peste somnul lumii și tăcerea munților — plisc mic și gușa albă, răsărite dintr-un mare cuib de umbră — numai o rândunjcă-L întrebă:

— Ci-l? Ci-l?

În acea clipă zorii fură zâmbetul lui Dumnezeu în ochii unui pui de rândunică.

Eră o albă-nvestmântare în abur moale, străveziu, — poate albastră, poate albă. Lăsase noaptea peste munți pulberi lactee, care plecau din nou spre cer, ducând — și smirnă și tămâe — aroma bradului în vaporoase înălțări.

— Eu parcă-s un uluc pe-acoperișul lumii, — fâcù Petru, umplându-și pieptul cu o respirație profundă. Am zis!

— Felicitări! Tu, Clonț? îl interogă Ion Ion, măsurându-l c-o privire lungă, lunecată peste umăr, îndărăt.

— Eu, dă...

— Tu, — vorbi Ion Ion privind munții din față ca și cum lor le-ar fi vorbit; tu ești un pezevenchi care mănâncă și se-ngrașă pe socoteala noastră. Azi ai să speli ciorapii.

— Azi tocmai! mieună Clonț. Azi duc și eu un prapur la înmormântare; ies-un pitacl

— Prapur? Pi tac? Pușlama, cât ai să mă ții desculț? Cum mă prezint la înmormântare?

Mergeau în șir pe iarba umedă, unul după altul: Petru în frunte, într-o largă pelerină; Ion Ion tot cu giubeaua de șiac, și cu papuci de noapte; la urmă, Clonț, pigmeu în dosul lui Ion Ion, târînd mănunchiul pirostriilor, având în spate-o traistă.

— Chibrituri ai luat?

Palma lui Ion Ion se avântă în lături, semnalizând sosirea unei iminente corecțiuni — scacioc, scatoalcă sau dupac; Clonț își întârziè pasul, lăsând un gol prudent în imediata apropiere a lui Ion Ion. Se bâtă peste buzunarul pantalonilor. Chibriturile zurzuiră.

Zâmbi impertinent spinării care-l domină. — Aud? îl soma Ion Ion, privind tot țintă înainte.

— Cum să nu iau? Sigur c-am luat.

— Cu scopuri clandestine! Sunt informat că fumezi.

— Câte-o gustăricăl — Mă prăzi și mă jupoi, nemernicule! Am să-ți fac porție...

— Cât?

— Un picior în spate jos. Hap...

— ...țiu, — strănută Clonț artificial.

— Faci pe ecoul, secătură?

— Na, că plouă!

Se ridicară într-o singură pornire trei capete în sus, și se răsfrânse-n ele minunea rară a unei dimineți de munte.

Se adunaseră, nu tare sus, mai jos de culmi, aburi atât de străvezii că cerul, tot albastru, mai îndulcit se arătă prin ei, ca ochii subt maramă. Erau de lapte, albi, fum blând, puf somnoros, — și deodată se aprinse-n ei o argintare, apoi un galben- porfir, și începură picături să cadă.

Râdeau.

Parcă storceau mânile verii aplecată peste munți un mare fagur.

Plouă.

.Cădea călduț luminn prefecută-p picuri.

Simțeau pe buze și obraji, mai umede ca rouă, sărutări de zori. Plouă și străluceă un râs pe toate cele.

Stătură așă, cu fața-n sus, în ploaia care ploae nu eră, fiindcă nu cădea din nouri, ci din aburi luminoși, ca piersici, ca cireși și zarzări înfloriți în aer, sau poate numai oglindiți în puritatea străvezie a văzduhului.

Eră mai tineresc chiar decât primăvara răsărită peste noapte-n pom, lumina scuturată între munți, lumina care dănțuiă acolo sus, în aburi, în cutioare’; îm parfum și destrămări pe chipurile care o priveau ș-o respirau.

Plouă?

Plouase?

Deodată nu mai fu nimic, și cerul răsări aproape întristat, ca un obraz care a râs atât de mult, c-a plâns râzând, și-a rămas grav, ostenit, printre surâsuri care fug pe luminoasă lui destindere.

Își aruncară munții rânidunele, unul altuia.

Căzu aroma bradului în vale, coaptă, caun fruct mușcat de îngeri, .și-rostogolit din..cer.

Se’ ridica" Hin rouă, gol, parfumul ierburilor.

Începea, albă, dimineața.

Ion Ion privi pe Petru; Petru, pe Ion, Ion.

Vibra-n văzduh delirul rândun,elelor.

Și deodată, cu un salt, zvârlindu-și pelerina, Petru porni dansând cu inânile și cu picioarele. Cază în rouă și giubeaua. Cu cap hirsut de satir, după dansul faunului, Ioni Ion se avântă.

Și-n urma lor, cu un desag, c-o pelerină, c-o giubea și un mănunchi de pirostrii, turtit subt ele, Clonț ridică un ochi, întorcând capul, și schiță c-un deget o mișcare protectoare.

În fața cui?

A Soarelui cu fruntea grea de aur rezemată pe un munte.

Toți trei, în flaneluțe de rețea, desculți, descoperiți și în izmene scurte — la ceasul când sună la Schit clopotul de Liturghie —, făceau gimnastică, sistemul doctorului Müller, subt comanda lui Ion Ioni, „neobositul secretar al Societății de Gimnastică din Iași“.

Ion Ion, mătăhălos, păros, bărbos, buzat, năsos, — după ce consultă, aprofundând, sistemul doctorului Müller, desfăcut în palmă, execută demonstrativ, flexiunile, rotațiile, contorsiunile și dilatările savant respiratorii, ale pomenitului sistem. Discipolii, pe loc repaus, se pătrundeau din răsputeri. Apoi toți trei — Ion Ion cu fața îndreptată înspre ei — executau figura respectivă, subt necruțătoarea priveghere a magistrului. Dacă din întâmplare — și eră de cel — Petru bufneă de râs — râdeă ușor —, umflă disprețul și compătimirea buza lui Ion Ion, iar Clonț se tăvăleă pe jos, cuprins de marea crampă a hohotului nebunesc, neprevăzută de sistemul doctorului Müller.

— Mă porc de câne, mă limbricule, mă derbedeule, mă secătură, linge-blide, cască-gură, haimana, lepădătură, javră și fâșneață, mormoloc, cap de ridiche, ploșniță, plisc de gânsac, — te văd Carpații!

Și după incursiunea oratorică, exercițiile începeau dela-nceput.

Ion Ion ținea-ntre buze un țignal, din care net, țâșneâ cadența.

Așa-i găsise soarele în fiecare dimineață — când nu eră furtună — pe marginea Durlaiei care dela Boura o aducea-n aceiași albie și pe Căprița.

În pauzele-ncuviințate de Ion Ion, Petru se aplecă, șezând pe-un trunchi de brad rostogolit, deasupra apei.

— Prili-trili-tari-prili, lur-li, lur-la...

Părea că descifrează partitura apei, în fiecare dimineață altfel, căci Durlaia-n fiecare dimineață aducea alt glas, alt cântec, altă undă, ș-altă spumă, din adâncul munților din care izvoră. Când Puchinosu o umplea de ploi, umflând-o, venea vuind într-un galop de-argint și zale, ușoară-n spume, dârză-n val, tăind c-un vâjâit de paloș despicătura munților. Așă venea și-n sufletul lui Petru, năpraznic alb, calul lui Sfântu Gheorghe, al cărui ritm, acolo, pe mișcarea apei, în fiecare dimineață-l medită, cu fruntea aplecată pe undă și răcoare..

Dar uneori glasul Durlaiei, clar încetinit pe prunduri, spunea copilărește.

— Prili-trili-tari-prili...

Ionel Teodoreanu. — Turnul Milenei.

...Sună țignalul lui Ion, Ion, zburà un capăt de țigară în Durlaia, o pietricică înspre munți, din praștia lui Clonț, — și exercițiile doctorului Müller începeau din nou.

Câteodată, dintr-un vârf de brad, venită ca un zâmbet din pădure, o veveriță îi privea.. Altcineva să-i râdă nu eră, decât o veveriță înr tâmplată pe acolo și albinele pornite după miere. Încolo, munții, schitul laoparte-n fund, cerul și rândunelele, Durlaia, clopotul și toaca înmiită de ecouri.

După gimnastică, intrau cu toții în Durlaia, la locul poreclit de ei „La doi Ioni botezători1, unde făcuseră un fel de iezătură. Cu zile-n urmă, când se scăldaseră întâia oară, Ion Ion își răsturnase trupul în albia îngustă, cu brațele în cruce, picioarele în praștie și proclamase către ceilalți:

— Aici, copii, Durlaia intră în Ion Ion, iar mai la vale, Ghedeon se varsă în Durlaia. Luați aminte!

După scăldat se încălzeau și se uscau jucând o „capră“ îndrăcită cu „eproane“, numai Petru și Ion Ion, în timp ce Clonț pregăteâ „exercițiile de nutrițiune“, adică două ochiuri pentru Petru, alte două pentru el și șase destinate lui Ion Ion, toate din ouă proaspete dela găinele lui Ghedeon, „măicuțele cucoșului, o vorbă, mă-nțelegil“

Agrementate-acestea cu mămăliguță, unt și brânză. Apoi urmă un ceai îndulcit fie cu miere — căci zahărul eră cam rar — fie ;cu belteă de cacadâr, specialitatea părintelui Èv-, - lampie, bucătarul schitului. /ițr

Acesta le eră programul celor dintâi ore dimineții.

Apoi Ion Ion îi binecuvântă, aminte aducându-le spusa apostolului Pavel: „Cel ce nu mun( cește, nu va mâncă“; adăugând: „nici nu va bea“.

Deci, Clonț pornea în, munți să le culeagă fragi sau .zmeură pentru mâncarea de amiază; Petru, la Schit, să se încue în biserică, el singur, să dea viață Sfântului călare pe-un cal alb, — iar marele Ion Ion căscă, se în,tindeă la umbră și trăgea un somn cumplit, căci mai avea o vorbă numai pentru el: „Cel ce nu doarme după bae, apostol să se facă“.

Sandale, pantaloni de pânză groasă încins cu o curea de piele, pe care-și ascuțeă și briciul; cămașă aspru albă, mânicele suflecate, gulerul răsfrânt, cu aripele date-n lături. Ședea pe-un trunchi de brad, cu brațele pe piept încrucișate, privind fuioarele de-argint și fir, lung răsucite de Durlaia care coboră din munte.

Dimineața se făcuse albastră pe brădet, brumos albastru al prunci coapte; altfel albastră în cer, sâneală pur iluminată de o vibrație de aur, — și în văzduh,. scânteetoare, mierea de Mai a soarelui.

Priveà.

Se înălțâ gâtul lui Petru din cămașă, aproape temerar, ca din armură. ’De când plecase dela ^Jași nu-și mai tunsese părul. II pieptănă pe spate, lins, blond ca din. Rhinul legendelor cu Lorelei; la ceafă s-adună umflat, căzând pe gâtul bărbătește drept și feciorește alb.

Avea în frunte, clară, pornirea scutului întins de brațul ferm; și dacă sănătatea îi dăduse luminoși și rotunjiți obraji ca ai copiilor, și dinții râsului robust, — bărbia, încordarea avântată a osaturii, dunga de pe frunte și-mplântarea ochilor, vesteau și pândă și tumultul celora în care gândurile-s fapte. Îi eră sufletul ca o pădure crâncenă de brazi, numai de brazi, verde lângă verde, desiș în spic lângă desiș, trunchi lângă trunchi de întuneric verde, — și cu un singur luminiș în care vara-și adunase aurul ușor.. Știa că este acel singur luminiș, cu inima-i simțeă căldura, — dar unde?

Văzuse într-o noapte — când chefuiau jandarmul Osoianu, monahul Ghedeoni și cu Ion Ion — în salt pe munți, cu zorii, și capul Sfântului și calul alb.

De-atuncea, dimineți dearândul își mânase sângele-n galop, din munți gonindu-l înspre el, pe spumele Durlaiei, ca să-l cabreze în splendoare albă pe-o catapiteazmă.

Calul acela! Mușchi cu mușchi, tremur cu tremur, copită, nară, ochi, coadă și coamă, întreg eră din el, spumă eșită din furtuna lui... Avea-n cabrare, saltul șuvoiului de munte, gonit de trăsnete și ploi, când întâlnește-n cale stânca. Alb îl făcuse ca și lebăda lui Lohengrin, cu botul, fruntea și cu pieptul profire de flacăra zbucnită din nările balaurului.

— Du-te, om frumos, du-te, om bun, nu e vreme să-ți lămuresc, dar trebue să mor eu singură pentru toți.

Acestea erau vorbele cu dulce murmur — prili-trili-tari-prili — pe care le spunea Crăița Alexandra Sfântului venit s-o scape de balaur.

— Du-te, om frumos, du-te, om bun...

Cântau aceste vorbe în obrazul Sfântului călare, ca murmurul Durlaiei în diminețile de munte; cântau și-n sufletul lui Petru, nu vechi ca-n Menologul Constantinopolitan, scrise-n elină moartă pe foile de purpură, ci fragede și cu parfumul buzelor rostirii lor.

Dar obrazul fecioarei din Sirofenichia?

— ...trebue să mor eu singură pentru toți.

Unde eră chipul copilăresc de pur, ale cărui vorbe cu un cer deschis în ele pentru albe zboruri, întreceau minunea vitejească a Sfântului cu lancea?

— Prili-trili-tari-prili...

Și iar privl-n răspăr Durlaia, ca și cum tot din munte și tot apa care-i adusese vijelia de argint a calului și fața ca de vânt și zori a Sfântului, sar fi-așteptat să îi aducă — prili-trili-tari-prili — și chipul luminos ca murmurul izvoarelor, al Sfintei Alexandra...

Tresări. Întoarse capul și privi. Zâmbi. Eșeâ din el ca ciutura dintr-o fântână, râzând luminii.

— Nie-ha-ha-ha-hal Nie-ha-ha-ha-ha...

Necheză Ion Ion, gol pușcă, scuturând capul stufos, cu Clonț călare pe grumaji.

— Nie-ha-ha-ha-hal Nie-ha-ha-ha-ha...

Avea în mână Clonț, drept lance, melesteul mămăligei.

Găsiră și-un balaur: broască de munte, neagră pe spinare, cu pântecul portocaliu.

În fața ei, Ion Ioni cabră armăsărește, adică ridică picioru-n sus, săltând deodată.

— Bine, porcule, așă crezi tu că face Sfântul Gheorghe când se repede în balaur? zbieră Ion Ion, răsucindu-și capul înspre Clonț, cu nasu-n trompă.

— Nu Sfântul Calu face-așăl răspunse Clonț, cu mâna-n șold, călare pe Ioni Ion.

Începea c-o poartă-n bolta zidului adânc. De-asupra, tumul clopotelor și al toacei. ’Deasupra, cerul munților. De-asupra...

Schitul eră ca un port vechi de piatră, din care-odinioară plecaseră toate corăbiile, toate bărcile, spre cer, și nu se mai înnapoiaseră.

Cerul eră pustiu, albastru și adânc; gol, schitul; grele, zidurile-n care veacurile, frunte lângă frunte, se plecaseră; și bătrâni monahii, zdrențăroși, desculți, curmei de cânepă la mijloc, plete și bărbi, mărăcinișuri de argint, — monahii, mateloți bătrâni, rămași îm port, pe băncile de lemn, privind la cerul fără pânze, fără dâre de argint, fără furtuni, fără catarguri, — plecare fără de întoarcere în ochii celor care tot mai așteptau fără să-și vadă crucile de lemn crescând în cimitir.

Așa-ncepuse să trăiască Schitul pe pânzele lui Petru. Tânără, numai iarba verde în- Schitul ars de veacuri; călugării cu vremea scămo-, șată-n plete și în bărbi, mereu privind un cer albastru, gol.

Așă sfârșesc poveștile cu Dumnezeu. Petru pictă foia din urmă.

De-asupra unei guri — de Schit? sau beci?—, turn Ghedeon, încălecând pe boltă — șea —, cu nasul cârn și ochii de cocuță, având în cap, drept clopote, fălcoase buți și damigene, drept toacă, vast, profund și repetat, sughițul.

Așă inaugurase albumul schițelor monahicești, Ion Ion.

Intitulase-o schiță: „Soarele la Schit“. Călugării erau coborîtori, în ea, din crengile lui Darwin. Gorile, altoite cu lupoaice și cu bivolițe, și poate și cu vietățile ieșite-n funduri din coșmarul oceanelor.

Creionul lui Ion Ion- — ca Hercule cu bâta fugărind Centaurii — îi adunase în ograda Schitului, fără giubele, cu tălpi rădăcinoase, ochi holbați prin împroșcarea bărbilor, și cu cămeșile întinse-n. mâni, privindu-și-le-n soare, își căutau păduchii, astfel cinstind pe iarbă verde, cerescul chip al soarelui, căldura, primăvara și lumina.

O altă schiță — „Candela Credinței” — îl arătă pe Ghedeon în fața Maicei Domnului cu pruncul sfânt în brațe, aprinzând o candelă: „O vorbă, mă-nțelegi I”

O alta — „Găini la Schit” — arătă o țărancă, numai piept, coapse și pulpe, oprită la poarta schitului, ținând îni mână o pereche de găini. Se tocmeă cu Ghedeon. Dar poarta schitului eră deschisă, și prin ea, din falcă-m falcă și din nară-n nară, pe chipurile tuturor monahilor desfășurați lângă biserică, hâiți înspre deschizătura de subt turn, — pieptul, coapsele și pulpele țărancei dela poartă treceau ca mirosul fripturei de curcan, până departe, pe obrazul celui mai bătrân călugăr care făcea o cruce, murmurând: „Și nu ne duce pre noi în ispită”, — ou fața la țărancă.

O altă schiță — „Cu crucea pe buze” — arătă o slujbă-n paraclis. Călugării dormeau în strane ca morții în sicrie. Dar unul adormise la catapiteazmă, cu lumânarea îndoită-n mână, aprinzând dantela care-mpodobeă icoana Maicei Domnului. II înșfăcase Ghedeon] de-un umăr, și-n buzele lui Ghedeon eră o „cruce”, bine-nțeles a altei maici decât a Domnului.

Și însfârșit o altă schiță, intitulată „Străinul”, îl arătâ pe Coca Gâga, părintele Pahomie, ieșind pe poarta schitului, călare pe măgar. În urma lui veneau — și parcă ei erau echestri și numai cel de pe măgar pedestru — doi grași monahi, învestmântați călugărește. Părintele Pahomie eră fără giubea și fără de potcap. Ținea capu-nclinat pe-o parte, c-o față tristă și umilă, având în umeri și-n, spinare ca apăsarea unei cruci masive, care-i puneă pe față masca gemătului mut.

Plecă din „Casa Domnului ca o amară melodie a zidurilor vechi, lăsând în urmă-i Ghedeonii.

Pentru această schiță, Petru îl sărutase pe Ion Ion.

Și în aceiași seară, cu Ghedeon alături, și împreună cu Țoloancă, Ion: Ion băuse zdravăn în beciul Bourei.

Cum bate-albastrul Mării Negre-n vânăt, munții din jurul Bourei și-al Schitului băteau în negru, posomorit fiind valul Carpaților de brazi, ca și al mării care-și bubue furtunile în altă coastă-a țării, trimețându-și vânturile să se tângue, să murmure, să geamă și să uue în orgile imensității munților.

Acolo ridicase neamul Bour cetățue; acolo, Schitul Toacelor. Eră de strașnică cetate zidul gros din juiul schitului — dig în potcoavă —, din toate părțile bătut de mările fără ființă ale vremii, — căci alb odinioară, se-ntunecase, sur ca sarea ocnelor și cerul iernilor, tot dur, tot nalt, tot încleștat prin vremi de gerul mineral, dar măcinat pe dinafară de lepra care roade osul feții omenești, lăsând hidoasă, hârca, și tencuiala zidului străvechi, descoperind adâncul pietrei, majestuos ca o penumbră a veacurilor.

Posomoriți și munții, posomorit și zidul, greu între munții și mai grei. Dar înjlăuntrul zidului, pe-o iarbă verde fir cu fir, cum verde e, lucire cu lucire, piatra smaraldului, pe-o iarbă toată verde, deasă, sevă murmurând în cor versetele smaraldului, — se înălță, din fulgi parcă țesută de meșterul care purtă în mână amintirea curbelor Florenței, biserica, ușoară, fumurie, sprinten pură, ca o lebădă cu suflet de tămâe dormind pe apa vegetală.

În jurul ei, adânci, într-un cerdac de piatră înflorită drept din iarbă — stâlp lângă stâlp și boltă lângă boltă — chiliile cu uși de lemn sculptat ca stranele; arhondaricul, trăpezul, aripa egumenului, bolnița, și ca un- pui luat dela biserica din mijloc, și așezat în leagăn prețios de piatră, paraclisul. Alături de biserică se înălță, fântână de morminte, durată tot în piatră înflorită, mausoleul Bourilor, având pe frontispiciu emblema neamului: doi zimbri, coame-n coame, cu frunțile nălțând biserică, iar între ei, crucea și paloșul.

Urmașii ctitorilor Bour, cinstind pe Domnul, ca-n emblema neamului, îi înzestraseră lăcașul, dar cu dar, podoabă cu podoabă, făcând din el prisaca pietății lor. Toate icoanele aveau armuri de aur și argint masiv. Icoana Maicei Domnului, din perdeluțe de dantelă scumpă, răsăreă ca la fereastra sfântului etac, privind la zorii depărtărilor creștine, având și salbe și inele, și. lungi șiraguri de mărgăritare și balașe, desprinse de pe degetele și grumajii femeilor neamului Bour, adormite întru Domnul.

Covoare vechi din orient, verzi unele, pe care Persia-și culcase primăvara fără toamnă a verdelui persan, — albastre, .âltele^ca^zmalțul adâncirii nopților spre stele, — împodobeau podelele bisericii7^cIahd”pașîTo7 tăcere și smerenie, iar ochiului, culori odihnitoare.

Luminile aprinse la icoane ardeau în candele de preț nu numai prin metalul lor, dar mai cu seamă prin țesutul care le-mbrăcâ în idere de filigran sau în relief de struguri, — așa cum se cuvine ca să fie candela: paharul cu lumină, înălțat de creștinească mână spre mesele cerești.

Iar întunericul bisericei, dinj ziduri pănă-n bolți, eră acoperit ca de un șal — Sfânt lângă Sfânt, mi nune-alături de minune, evlavie lângă evlavie, culoare sumbră, înălțări subțiri — de zugrăvirea bizantină îni care cerul și povestea pământească a mucenicilor, parcă ar fi țesute cu linii de liane și colorate cu vestejiri de toamnă în amurg.

Asemenea, veștmântăria schitului, alături de odăjdile, stiharele diaconicești, orarile, feloanele, epitrahirile, bogate-n fir și în culoare — verzi, roșii, galbene, albastre, violete, vișinii, de catifea brodată și de mătasă grea ca șerpii, în fulgere de aur —, păstră în mari dulapuri de stejar cu uși de sticlă, tot rafturi pline de podoabe.

Vechi Evanghelii cu tartajele de aur și argint, sculptate-așă cum se încheagă gerul pe ferestre; Cruci de cedru și măslin, din care, viața lui Isus și-a Sfinților, cioplite, se revărsau ca mierea dintr-un fagur veșnic; paftale, una lângă alta, de aur și argint, ca frunzele pe crengi de basm, în soare sau în, lună; un Panaghiar ale cărui valve de dantelă blondă păreau c-ar palpită într-o suflare, deși erau de filigran, pe veci încremenit metalic; mătănii înflorite, lucrate-n lemn mirositor de odogaci, cu toată pătimirea lui Hristos în boabe; un sipețel de lemn de camfor învelit în pergament, în care se păstrau omofoarele arhierești și anaraclițele cele mai frumos brodate; aerul țesut cu perle de Milena lui Parpalea Bour Strâmbul...

Dar mai presus de toate, regină a roiului, schitul avea o carte rară în întreaga lume: Menologul Constantinopolitan al împăratului Vasile al doilea, din veacul al unsprezecilea, — adus de un strămoș al Bourilor dela Sfântul Munte, dăruit apoi Schitului Toacelor.

Format în-folio. Carte solemnă ca și ușile împărătești ale catapitezmei, grea și vastă, pe care nu o răsfoești c-un deget.

Avea scoarțe de lemn de cedru, încrustate pe deantregul cu pătrățele de ivoriu, unul lângă altul. Și-n fiecare pătrățel, într-o lucire afumată și gălbue, apăreă un Sfânt cu fapta lui, ca într-o ferestruică a veciei, luminată de aceiași lună de ivoriu.

Nu-l deschideai ca pe o carte; îl deschideai cu cheia lui de aur curat ca un cuvânt de înger, căzut la Schitul Toacelor. Și ridicând placa de lemn cu platoșă de fildeș, duceai cu ea două rubine încrustate pe încuetoare: luceferi roșii răsărind de-asupra Letopisețului sângelui creștin.

Astfel intrai în el, numai privire, purificându-ți ochii în baia de ivoriu, însângerându-ți-i cu două dâre de rubin. Și îți venea apoi, cu prima foae răsărită ochiului, însângerare tragică de-amurg, căci foile de pergament iradiau culoarea purpurei, deprinse toate parcă din soarele Golgotei.

În slove elinești, nu scrise ci pictate, pe foile de purpură dogoritoare erau viețile Sfinților ca un izvor de sânge pe-un: câmp de trandafiri.

În fruntea vieții fiecărui Sfânt, o miniatură — roș deschis, verde smarald, aur de stea și sidefiu — îl arăta cu cartea-n mână sau cu lancea, întâmpinând viitorimea lângă biserica durată la mormântul său. Și dedesubt, solemnă în desfășurarea literilor elinești, povestea începea.

Dar textul nu curgea prin sterpe maluri, căci viața Sfinților eră mănoasă în! minuni, și-n Menolog, o miniatură o cinsteâ pe fiecare, — așă că textul râului de sânge scăldâ numai priveliști sfinte, printre care șerpuiâ, și sufletul și ochiul luminându-le.

Acolo în veștmântărie, alături de Nectarie, egumenul Schitului Toacelor, în rang de Arhimandrit mitrofor, — amiezi dearândul Petru respirase purpura vieților din Menolog. Abea atunci văzuse viața Sfântului ales de Sciait pentru icoana hramului, cu cele cinici minuni, și între ele, uciderea balaurului și mântuirea fetei Craiului Sirofenichiei.

— Du-te, om frumos, du-te, om bun, nu e vreme să-ți lămuresc, dar trebue să mor eu singură pentru toți. Bunlule voinice, nu dori să piei cu mine, ci fugi și te izbăvește pe tine singur de moartea cea amară. Ajunge-mi mie ca să mor singură...

Egumenul eră bătrân, cu dinți puțini, cu barba rară și glas șovăitor. El tălmăceă textul grecesc. Dar foile erau de purpură dogoritoare, și vorbele Crăiței Alexandra, parcă din purpură eșeau, ca și parfumul rozelor, nu dintr-o gură de moșneag.

Minunea se-ntâmplase în părțile Sirofenichiei, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, ș-alături de cetatea Viritului.

Balaurul se năpusteâ din apa cea spurcată unde-l odrăslise necuratul, în, fiecare zi de Dumnezeu lăsată, secătuind înl calea lui, vieți și bucate. Iar Craiul domnitor în părțile acele, înspăimântat de o așă urgie, ca să-mblânzească fiara, hotărîse să i se aducă zilnic în ofrandă, cei mai frumos copil al fiecărei mame.. Așă că fiecare soare nou pe cer, pecetluiâ o nouă moarte în inimile oamenilor bântuitului ținut.

Și într-o zi, venise rândul fetei Craiului.

Ședea în fața porții zăvorîte-n urma ei, fecioară fragedă în grelele podoabe, așteptând să se reverse din apa cu duhoare de pucioasă, cu limbi de foc și ochii otrăviți, balaurul, mormântul ei năprazndc.

Și iată, Sfântul Gheorghe apăruse pe-un cal alb cu frâe roșii, îmbrăcat în lorica de platoșă rigidă, cu pulpane de mlădie zale, purtând pe umeri lorosul de purpură, și-n mână lancea.

— Du-te, om bun, du-te, om frumos...

Eră atât de tânăr Sfântul cu privire de copil al cerului, în sufletul și-n ochii Crăiței Alexandra, că ea, aproape de amara moarte, cu dulce glas de fată-l alungă, voind măcar pe el să-l izbăvească.

...Și-ncet, încet, tot meditând și ascultând glasul Durlaiei, Petru văzuse că minunea iVo făcea, cu lancea împlântată îm balaur, Sfântul din Capadocia, ci vorba înspre el pornită din buzele fecioarei Craiului Sirofenichiei.

— ...Bunule voinice, nu dori să piei cu mine...

Și de atunci, din fiecare dimineață, până-n târziu de asfințit, Petru pictă un Sfânt pe o catapiteazmă, închis el singur în biserică, purtând în suflet murmurul Durlaiei, fără să vadă chipul Sfintei Alexandra. II căută și nu-l găsea.

Ș-abea atunci, stăpân pe tinereța lui nebună, ca Sfântul de pe calul alb, cabrat peste balaur, — găsi același gol în viața-i ca și-n icoana zugrăvită pe catapiteazmă.

Amiaza-și trimeteă în naos, prin înălțimea strâmtelor ferestre, lumini în sul — fum clar — lăsând păreții zugrăviți în umbră, ca și stranele, dând strălucire numai Sfântului din dreapta Domnului Isus.

ç’ Domneă răcoare gravă în pădurea Sfinților ^care împrejmuiau biserica pe dinăuntru, fă-l când din ea poiană fără cer și fără soare.

Neisprăvită și icoana Sfântului; neisprăvită stă și pânza de pe șevalet.

Lăsând pe Sfântul Gheorghe, de două zile Petru începuse să adune pe o pânză, singurătatea, reculegerea și visul vechi, închise de demult în naosul în care zilnic se-nchideâ și el.

Pe pânză, ca și în biserică, același sul de raze străbăteâ de sus, pieziș căzând. Și deși razele venite pe ferestre, erau snop dè scântèi al soarelui de vară, intrând în naos, n-aduceau cu ele vara înlăuntru, ci dimpotrivă, arătau înîndepărtarea ei, mai tare adâncind între păreții afumați, biserica.

Asemenea, alăturea de Sfântul Gheorghe, neisprăvit, de pe Catapiteazmă, și-n fața pânzei de pe șevalet, — Petru se aclâncise-n el, îndepărtând tumultul vieții, așă cum naosul îndepărtă prin razele venite pe ferestre, vara, dincolo de ziduri. Îi devenise sufletul, treptat, ca și pe pânză, biserică plină de sfinți, nedeslușiți în umbră, visați parcă în somn adânc, astfel cercând să afle, pornind cu umbra și penumbrele înspre catapiteazmă, chipul fecioarei din icoana Sfântului.

Și nu-l aflase.

I se frânsese sufletul în mânii, arc de arcaș, lăsând săgeata moartă la picioare.

Și iarăși, ca și-n zilele din urmă, părăsise naosul, ducându-se în încăperea de alături, a mormintelor.

Acolo, într-o hrubă adânc boltită-m zid, subt lespede de marmură întunecată, odihneau oasele ctitorilor și-ale câtorva urmași. Un gard de fier făcea un arc la gura hrubei, străjuind-o. Ș-alăturea, tăiată în aceiași gheață neagră, banca pe care Petru s-așeză, fără să vadă, nici să tulbure, pe îngerul melancoliilor.

În hrubă străluceă — privire a mormintelor — o candelă mereu aprinsă. Și luminița roșie căzând în mijlocul plăcii inscripțiilor, lumina un nume numai, răspic^dmi slovele chirilice:

Ionel Teodoreanu. - Tpțnul Milenpi.:

„KNEGHINA MILENA BOUR...“

În toate zilele, de pe aceiași, bancă, rezemându-și cotul pe același gard de fier, cu fruntea sprijinită-n palmă, Petru-mtâlneă același nume: Kneghina Milena Bour.

Clipiseră de-atâtea ori ochii lui Petru pe nu mele necunoscutei Knjeghine, că devenise-n el o amintire, nu a zidului, a lui.

Un nume, Kmeghina Milena, un altul, Sfânta Alexandra; o candelă aprinjsă-n fața unuia, cenuși trandafirii acoperind pe cel înscris pe foile de purpură; departe unul, și mai departe celălalt, — și el în umbră, pe o bancă de mormânt...

...Să-ți fie viața ca o lance, aruncată până-n stele, până-n stele...

Căzuse-ntre morminte... se cufundă în noapte — stea desprinsă — și cădea, cădea, stingân;- du-se în dâra de lumină a prăbușirii sale.

Afară, dincolo de zidul gros, cântaseră de moarte clopotele, glasuri de preoți răsunaseră, apoi ectenii de înmormânitare, apoi iar glasurile preoților, — petrecând pe drumul cel din urmă, noul sicriu al Bourei.

O chee răsucită-n broască, scrâșni.

Glasuri, pași stinși pe covoare, foșnet de mătăsuri, glasuri...

— Milena!

Tăcerea porni de lângă Petru. Și-um văl de doliu, dat pe spate, descoperi fața Milenei.

— ... Sfântul Gheorghe... Sfânta Alexandra...

Acelaș glas șovăitor. Și când vorbeă, egumenul Nectarie părea că tălmăcește rar, elină sau chirilicele vechilor bucoavne.

Îi tremurară genele în raza can-delr. Și dintr-un somn de clipe și de veacuri, i se deschise sufletul — cu vorbele bătrânului Nectarie — ca Menologul Constanfinopolitan, într-o îrrpurpurare.

Alăturea de el, doi ochi albaștri îl priveau.

Se ridică drept în picioare.

Și ceiace-i zvâcnire-n intimă, fulger albastru fu în ochi, căci întâlneă Milena, în biserică, pe banca neagră, la morminitele străbunilor, chipul cu ochi și păr de aur, pierdut în cer, deasupra Turnului Milenei.

— Milena, hai fetițo, nu stă singură.

Își coborî iar vălul. Cuprinsă toată-n megrul văl, porni, trecu pe ușa naosului, prin umbre și penumbre...

Biserica-l înconjură ca somnlul.

Milena! Kneghina Milena! O candelă aprinsă la un nume. Ațipise. Doi ochi albaștri îl priveau. Se deșteptase. Șun glas spusese tare tot „Milena“, ca și inscripția din fața candelii.

Își trecù mânile pe frunte, ascultând bătaia tâmplelor.

Făcu un pas — în somni? sau în biserică?

Se aprinseseră prin strâmtele ferestre candelile asfințitului, roșind în fund catapiteazma, Sfântul, calul, lancea — și-alăturea de Sfânt, cu fața înspre ușa naosului, de subt un văl de doliu dat pe spate de două mâni subțiri...

Trecù prin inima lui Petru — prili-trili-tari prili —, murmurul Durlaiei.

Milena-și ridicase vălul — nu știa, ca să înfrunte pe ai săi cu fața goală? sau pentru ochii răsăriți în fundul umbrei, dincolo de pragul naosului?

Fără de mama ei, și împotriva tuturor, eră atât de singură,. Încât venase lângă Sfântul Gheorghe — același chip de tinereță-n soare, ridicat deasupra unei coame — s-o ocrotească și s-o’mbărbăteze.

Se adunaseră cu toți m fața ei, oprind-o parcă să nu fugă. Fițele o priveau cu-ngrijorare; cu bunătate și compătimire, egumenul Nectarie; Matei Bour, încruntat, aceiași încruntare știută dela mesele de sărbătoare ale copilăriei, când venea și mama ei.

Fruntea Milenei se-nnălțase așteptând.

’Dar mâna lui Matei Bour nu izbucni, cum se-ntâmplâ odinioară, fărâmițând sclipirea pietrei inelarului, ci dimpotrivă, cu blândeță dezmierdă fruntea Milenei, cercând parcă s-alunge altă frunte care înviase în înălțarea ei.

— Fetițo, fetițo, uite ce-a ajuns mama ta( Uite ce-a făcut din ea..

Îi tremură mâna oprită pe bărbia Milenei, cași glasul fără de cuvânt rămas. Și același tremur străluci în ochii Fițelor, subt vălurile negre, prefirându-li-se pe obraji.

Pe toți îi domină statura lui Matei Bour și portul capului cu părul luminos de alb deasupra hainei negre.

— Mama ta, fetițo, n-a murit... A fost ucisă, ucisă...

Glasul se ridicase aspru în biserică, trezind ecouri de blestem.

— Vrei să te ucidă și pe tine?

— Cine? Tata?

I se făcuseră obrajii albi; și buzele abea șoptiseră-ntrebarea, subt bolțile cutremurate încă de vibrația glasului aspru.

Îi eră frică, îi eră frică; venea noaptea ca un păianjen negru spre inima ei. De ce-o chinuiau? De ce-o înspăimântau? Iar venea noaptea, iar singură la Curtea Mare cu atâtea uși în întuneric, și oglinzi, cu-aceiași ochi albaștri care o priveau fără s-o vadă — fără s-o vadă? Îi venea să strige ascuțit în fața tuturora: „Nu mă lăsați! Mi-e frică!“

Își strânse buzele și pumnii, și țipătul rămase-n ea.

— Tatăl tău! Tatăl tău! Vorbe!

Mâna se abătă în lături, sprincenele se îmbinară crâncen, sure subt arcul unei frunți pietroase.

— Monstru! Monstru! Nici pentru înmormântarea soției lui nu și-a sacrificat două ceasuri, — de ochii lumii măcar. Monstru! Ce-i pasă lui de mormântul Sultanei, de tine, de copiii lui! Un tată care nu și-a văzut copiii în viața lui! I-a lepădat, v-a lepădat pe toți, din fașă, ca să nu-i tulburați liniștea. Știe el de nenorociții fără nume: Coca Baca, Coca Gâga! Aiizi, batjocură! A întrebat el vreodată: cine sunt copiii mei? Puțin îi pasă! Să piară lumea, dar să nu îndrăznească cineva să geamă lângă casa lui... Tată! Tată-i omul care împiedică pe-o biată femee să-și vadă copiii, ai lui și ai ei, ținând-o legată lângă el, să-i fie slugă, până la mormânt, — și care îni ziua înmormântării ei,. doarme! Auzi batjocură!... Tată! Dacă este vre-un om pe lume nevrednic de această cinstire, acela e Ghiorghieș Bour, rușinea și blestemul neamului nostru... Mă ierte Dumnezeu că spun aș’.fel de vorbe în. casa Lui, mă iartă dumneata, Prea Cuvioase...

Se înclină adânc în fața egumenului Ncctarie.

— ...dar nu vreau, fetițo, auzi tu, nu vreau să te îngrop pe tine cum am îngropat-o pe Sultana. Tu n-ai tată. Eu sunit tatăl tău. Iată mamele tale: Fița Ruxanda și Smaranda. Lor să li te-nchini. Ele te-au crescut, ele te-au iubit. N-ai dreptul să le iei singura bucurie a bătrâneții lor. Uită-te în ochii lor și spune...

De ce-o chinuiau? De ce-o chinuiau? O dureau tâmplele, o dureă fruntea, ș-o dureă gura. Îi era milă de bătrânele care plângeau în. fața ei, privind-o fără să-i vorbească; mai milă-i cra de Coca Bâca a-ga, a-ga —.

El cui rămâneâ? Fratele ei cu glas de câne și cu ochi de căprioară...

Își strânse mânile, înnodându-le una în alta. Și subt mănușa neagră, simți inielul mamei ei pe deget, lat, cu inițialele-n relief, — și iarăși răsări obrazul slab al celei moarte și tânguirea auzită în odăile pustii: „Ș-acuma cui îl las?...“

— Dragă fetițo, Milena...

Înăbuși un greu oftat pieptul lui Matei Bour, și iar cuprinse în palmă obrazul închis din fața lui.

— ...Milena, nu ești tu fetița ncastră? De ce fugi tu de noi? Ce s-a’ntâmplat cu tine? Spune-ne. Noi te-ascultăm. Vorbește-ne... II cunoști pe tatăl tău?

— ...II... iubești?

— Adică ți-e milă ele el?

— Și țiel oftă cutremurat, cu pumnii strânși, Matei Bour; de ce atâta milă pentru omul care pentru nimenji nare milă?

— E orb și e...

Trecù, vânt de pustie prin tăcerea buzelor Milenei vorba „nebun.“, cutremurându-i sufletul can noaptea-n care-o auzise.

— ...și e bătrân.

— E orb și e bătrâni și tu ești un copil, fetițo! Ai nevoe de soare, de aer, de veselie... Fetițo dragă, dar noi nu vrem să-l aruncăm pe drumuri I Să-l îngrijim, să-i respectăm tăcerea, să ne-nchinăm la toate... ciudățeniile lui, — dar fără să te-ngropi cu el. Să-i aducem o îngrijitoare, o are și pe Tudora, care-l cunoaște; să-i aducem doctori, tot ce vrea... tot ce vrei tu, fetițo... Spune...

Milena clătină dini cap: „Ș-acuma cui îl las?...

Se înnodară vânăt vinele pe fruntea lui Matei Bour.

— Milena, dacă biata Sultana ar fi între noi, ce crezi tu c-ar spune?

— Să-l îngrijesc pe tata, — șoptiră buzele Milenei stins, ca-n somn.

— Crezi tu una ca asta?

Glasul bubul subt bolți.

— Crezi tu c-o mamă și-ar îngropă de viu copilul?

Eră ostenită. Venea noaptea. Și mama ei era-n mormânt.

Biserica intră în umbră de-njserare. Ferestrele păleau treptat.

— Sultana!

Ca luna pentru somnambuli, așă veni chemarea — de nimeni altul auzită — pentru ea care purtă inelul celei din mormânt.

— Milena I

Trecu înainte. Purtă alt nume.

— Milena I

Pumnii lui Matei Bour se ridicară-n sus, ducând spre bolțile bisericii blestemul mut.

Răsunâ înnădușit, hohotul de plâns al Fițelor. Plângeau cu vălurile strânse-n; pumni, de-asupra gurei.

Trecu prin naos — singură.

Trecu — tot singură — prin camera mormintelor și prin pronaos.

Și-n fund, la ușa tindei, cea din dreapta, se opri, cu mâna tremurând pe clanță, căci întâlneă din nou chipul cu păr și ochi de aur, pierdut în cer deasupra Turnului Milenei, găsit, de veghe, la mormintele străbunilor, și regăsit în calea care o ducea spre Curtea Mare.

Se priviră, unul lângă altul, ochi în1 ochi.

— Sultana l

Îi fură ochii ca azurul agoniei toamnelor în ceruri străbătute de cocoare.

Își coborî vălul pe față.

Deschise ușa.

Aerul de seară se prelinse înlăunitru din cădelnițele miilor de brazi.

Biserica-l înconjură ca somnul.

Ședea în întuneric, mut, mirat, înspăimântat, cu-același straniu simțământ pe care l-ar avea pădurile când ar simți în jurul lor cum se adună, se dilată, se înalță, ude, limpezi, moile nemărginiri albastre ale mărilor fără de fund, fără de zări...

Odaia de primire din aripa egumenului, era boltită, albă, mare, cu perdele de dantelă la ferestre, cu podele ceruite, c-un divan îni fund cât tot păretele, îmbrăcat în creiona vișinde, cu o masă de mahon ovală-n mijloc, așezată pe un» covoraș, — iar pe păreți numai icoane, fiecare luminată de o candelă, și vechile portrete ale ctitorilor Bour și-ale unora dintre urmași.

Eră ca o consfătuire cu viii și cu morții neamului Bour, cu faptele și oamenii prezentului, cu amintirile și cu mormintele trecutului, — la luminile gălbue ale lumânărilor aprinse în tricheluri de argint.

Egumenul Nectarie se așeză într-un fotoliu; în alte două Fițele, cu mânile încrucișate pe genunchi, ca naște foaste evantalii devenite pulberi.

Matei Bour umblă dealungul și dealatul încăperii, cu mânile la spate, posomorit și-ncovoiat. Trecuseră mulți ani de-atunci, și-n tâmplele lui albe clocoteă același zbucium și aceiași ură, an cu an înveninată, împotriva vărului său Ghiorghieș. Mormântul sorei sale, deșteptase-n el noaptea de vară dela Cornul Luncii — treizeci și cinci de ani în; urmă — când Sultana, tovarăș răsfățat al tinereții, cu brațele de gâtul lui plânsese și se spovedise. Iubea pe Ghiorghieș. Avea pe-atunci Sultana Bour optsprezece ani, și eră proaspătă și dulce-n părul negru și în lacrimile dragostii, ca nopțile când înfloresc salcâmii. Dusese el lui Ghiorghieș, ca pe un clar împărătesc, cuvintele din. inima Sultanei. Și Ghiorghieș nu le primise.

— În viața mea nu va injtră ni,ci-o femee.

Atât.

După cinci ani, o telegramă-l adusese dela București în goana roților de treni și a copitelor de cai.

Orb, Ghiorghieș primise dragostea pe care-o lepădase cu cinci ani în, urmă..

Se adunaseră la Schit aceiași oameni: Fițele, egumenul Nectarie și Matei Bour, — în aceiași încăpere, așteptând-o pe Sultana.

Venise, tot Sultana Bour, altfel însă cu veriga de pe deget. Tot blândă, tot frumoasă, dar între ei și inima Sultanlei, umbra lui Ghiorghieș durase ziduri fără poartă.

— Sultana, nu te iubește. Pe nimeni n-a iubit. Nu-i om ca noi. Adu-ți aminte: când a venit din Germania s-a dus să-l îngrijească pe tatăl lui? Nul Auzi batjocură! avea nevoe de liniște ca să poată visă și medită netulburat de-asupra lumii. Nu te iubește, Sultana. Amintește-ți vorbele lui: „În viața mea nu va în,tră nici-o femee“.

— Eu îl iubesc.

— Îți îngropi tinereța penitru un om fără inimă, care te-a disprețuit.

— Eu îl iubesc.

— Gândește-te la noi, Sultana. Gândește-te la mine. Am crescut împreună. Te-am iubit frumos și drept, dorind numai lumină, veselie și noroc vieții tale. Nu-i păcat să fii tu sluga unui maniac, a uniui monstru?

Se întorsese dela el fața Sultanei, și plecase fără să-i întindă mana, fără cuvânt de bunrămas, ducându-se pe veci

Ș-acum...

Trecuseră treizeci de ani de-atunci. Ș-aceiași oameni, în aceiași încăpere-a Schitului — unul abea îmbătrânit, iar ceilalți bătrâni deabinelea — veneau dela mormântul dusei dintre vii Sultana, prohodind ca și atunci o altă tinereță îngropată între zidurile Curței Mari: pe a Milenei. Același drum care ducea prin noapte spre mormânt, fiica-l luase după mamă.

Egumenul Nectarie adormise înșirând mătăniile. Avea optzeci și opt de ani, ș-abea mai lunecă boaba mătăniilor anlilor în mâna Celui care le-nșiră.

Fița Samaranda — Smărăndița — moțăiă, fără de pudră pe obraji, cu gura arsă, nasul roș, și c-o mișcare de pendul în clătinarea capului. Veghea Fița Ruxanda, cu ochii bulbucați de plâns, urmărind când gândurile ei, când pașii lui Matei Bour, — și câte-o la crimă-și pornea lumina pe nasul ei de spadasin. Trecuseră vre-o zece zile de când Milena plecase dela Boura, chemată-n miez de noapte la Curtea Mare. De-atunci venase-n fiecare zi să-i vadă pe la toaca de veceme. Ședea o oră — două, zi cu zi mai palidă și mai tăcută. Și nu mai regăseau. Fițele în ea pe fetița care-n fiecare seară spuneà cu voce tare „Tatăl Nostru” în etacul Smărăndiței.

Ca și Sultana odinioară, Milena aduceà cu ea, tăcere, noapte și tristeță. Ca și Sultana, având din când. În când aceiași tresărire, părea c-ascultă și privește-n lături, altăceva decât ce-avea în jur și decât ce vedeau și ascultau cu toții.

Odată cu-asfințitul se-ntorceă la Curtea Mare, fără ca nimeni să cuteze s-o oprească, — lung petrecută de privirea Fițelor, din prag, și de-a țiganilor din curte. Iar Coca Bâca, ajutat de brațul ei, o însoțea pân la hotar, îmapoindu-se dea-dreptul în odaia lui unde se îmchideâ.

Dar Sultana Bour nu crescuse înj etacul Fițelor. Pentru Sultana nu făcuse cozonaci, dulceți și tot felul de bunătăți Fița Ruxanda, și nici nu-i pieptănase buclele, în fiecare seară altfel parfumându-i-le, Smărăndița.

Luase Curtea Mare Fiței Smaranda — veșnic Smărăndița — ultima păpușă a vieții ei; iar celeilalte Fițe, îi luase pe a două Smărăndiță a inimii, cum și zâmbetul de seară al bătrânei Smărăndița.

În noaptea când plecase Milena, Fițele nu mai dormiseră. Vegheaseră în sofragerie, mereu cercetate și întrebate de ochii, lui Coca Bâca.

A’ doua zi, după amiază, Milena venise îiv soțită de Badea, împrimăvărând Boura de zâmbetele țiganilor. Spre asfințit plecase; după ea venea Badea cu două geamandanie. Și seara, la zece, când Fița Ruxanda intrase în etacul Smărăndiței, cu tablaua de dulceți în urmă, o găsise îngenuncbiată la icoane.

Bătuse de zece ori pendulul, cu același glas, și nimeni nu plecase la culcare în cămașă lungă, dar ochii Fițelor se întâlniseră, cum se-ntâlneau întotdeauna când pornea fetița la culcare, și-n loc să râdă una alteia, încrucișându-și zâmbetele pe același pom de tinereță, văzuseră că sunt bătrâne, sinlgure, și că-i pustie casa lor.

De-atuncea nimeni nu mai afumă la masă cu rășină — cornetul parcă așteptă sus pe bufet aceiași mână; — și-ntreagă Boură era ca o corabie cu pânza zmulsă și catargul frânt, opri ta-n fața insulei de moarte-a Curței Mari.

Venea în toate zilele Milena, dar venea la la Boura, nu mai erà a Bourei.

Coca Bâca o așteptă la hotarul Chiliilor.

Aal Aal Meenal Meena!

Dudoaia își scoteă jilțul în cerdac, înconjurată de pisici. De-acolo o întâmpină.

Ograda se umplea de țigănime ploconită în fața pașilor Milenei. Fițele o pândeau dela fereastră, eșindu-i înainte la scara cerdacului. Și clipele pe care și le petrecea la Boura erau numai răsfăț. Plecă de-acolon fiecare zi cu alte daruri. Nu numai Fițele și Coca Bâca îi dădeau, dar și țiganii: câte-o floare.

- Și totuși, parcă-ncet se desprindea din: Boura, îndepărtându-se.

— Fetițo, dormi tu destul acolo? o întrebă Fița Ruxanda.

— Mănânci deajuns?

— Nu-ți lipsește nimic?

Da. Nu. Da.

Și obrajii deveneau palizi; cearcăne ușoare înconjurau ochii; trupul își pierdeâ zburdălnicia.

— Smărăndițo, mata ai ochi mai buni, nu ți se pare că fetița slăbește?

— Ni se pare nouă, Ruxando!

Zi cu zi semanà mai mult, nu cu obrazul și cu trupul mamei ei, dar cu ceva lăuntric, nevăzut, care-o făcea să fie ca Sultana, rămânând ca and și frumuseță tot Milena.

Și din ziua-n care mama ei murise, nu numai Fițele, dar și Matei Bour, văzuseră în fruntea, în mișcările, în vorbele și în; tăcerile Milenei, pe Sultana.

...Trecuseră treizeci de ani de când aceiași încăpere a Schitului adăpostise-același zbucium al acelorași ființe. La fel, ș-atuncea, răsunaseră pașii lui Matei Bour.

Dar dacă pentru el durerea nouă nu eră mai mare decât cea de-odinioară, ci una singură venită iară peste anii duși, — pentru Fița Ruxanda, pierderea Milenei însemnă atât de mult, încât abea atunci, la bătrânieță, simți, întâia oară în viața ei, că e femee: nu pentru ea, pentru Milena, gân.dîndu-se la dragoste. 4,

În dosul Schitului, ceva mai laoparte de lăcașul sfânt, și mai aproape de pădure, monahul Ghedeon își înălțase casă pe măsura lui, de bârne zdravene. Avea chilia lui la Scliiț, dar în chilie nu poți ține vacă, iapă, porc, capră, curcan, ci numai cruce, candelă, icoane și bucoavne sfinte, — și Ghedeon ținea la vacă, iapă, porc, capră, curcan, mult mai presus decât la celelalte.

Apoi ispitele.

Veneau ispitele la Schit, firește, dar nu în trau pe uși, nici pe ferestre, ci doar prin cugetul monahilor înfierbântați de arșițele sângelui, pe calea somnului cu vise. Oftau monahii deșteptându-se, mulțumindu-se și cu atâta, mare fiind milostivenia Celui de Sus.

Nu-l încercau pe Ghedeon ispite de acelea. Dar dacă se-ntâmplă să se abată dinspre satele din vale, ispite pe la Schit, cu ouă, cu găini, cu pânză, cu șiac, sau de acelea înspre munți pornite după afine, mure și zmeură, apoi avea și brațe Ghedeon să le îndrume unde se cădea, și casă pentru înoptat. Și se înapoiau ispitele în zori de zi, „iupai di și iupai da”, ca dela Ghedeon.

Deci își făcuse Ghedeon gospodărie cu de tQate cele: grajd și cocină, poiată, hambaraș și pivniță, bucătărie, pod, camară și odăi de locuit, patru la număr, fără să mai socotim cerdacul în care îi plăceă lui Ghedeon, cân.d se arată zorii, să bea o cafeluță fiartă-n rom, și să fumeze o țigară groasă răsucită-n pâlnie, numa-n cămașă și-n, izmene.

Avea doi „Frați”, care făceau la el monahicească „ascultare”: pe Fratele Dumitru, basul, și pe Ștefan, soprana.

Nu ei îl aleseseră pe Ghedeon, ci Ghedeon pe ei, așa că îi erau pe plac și după trebuință. Fratele Dumitru, nalt, spătos, fălcos, cu fața pistruetă roș, tot roș și câlțul zulufos al pletelor și bărbii, nas cârn, buză umflată, ochi albaștri, — era semință de-a lui Ghedeon prinsă prin satele văii Moldovei.

Fratele Ștefan avea chip și glas de fată mare, ochi de juncă, negru păr, numai inele albăstrii, și poate douăzeci de fire-n barbă și numai șapte în musteață.

Când se-ncrun.tău sprincenele lui Ghedeon, plecă Fratele Ștefan niște gene-atât de negre, lungi și dese, că te-așteptai când se-nmălțau din nou, să lase pată”nturnecată, ca murele pe buze. Aceste gene numai, înduplecaseră pe bucătarul Bourei, Ciortan, să-i treacă harul meșteșugului de bucătar.

Ionel Teodoreanu. — Turnul. Milenei.

Aveà ochi tare ageri monahul Ghedeon și bine cunoștea năravul lui Ciortan. La el îl trimesese pe Fratele Ștefan, proaspăt adus de el la Schit, să facă „ascultare-. Făcuse lungă ascultare Fratele cu chip și glas de fată mare, prinzând cărniță rumenită și șolduri galeș muerești.

Se-nnapoiase aducând lui Ghedeon nu numai meșteșugul lui Ciortan, dar și duioasă inimă a acestuia. De când plecase dela Boura „călugărașul“, Ciortan zilnic venieă la Ghedeon să facă el la rându-i „ascultare4 Fratelui Ștefan. Și nu venea cu mâna goală.

Mici erau ochii Ghedeonului și foarte-i închidea ușor. În schimb, mesele lui aveau belșugul și parfumul celor dela Boura.

Nu se trăia rău nici la Schit, fiindcă eră-rir zestrat de neamul Bour din belșug, și fiindcă bucătarul Schitului, părintele Evlampie aveà multă evlavie pentru-ale pântecelui. Dar poate și mai mare eră evlavia egumenului pentru posturi.

A-șă căn zilele grele de post — numai fasole, râșcovi, hribi și borș de leuștean —, când se umflau fără de saț monahii din chilii, cam pe-nnoptate, uniul după altul, ea gândacii cei de noapte, pe poarta de dindos a Schitului, eșeau părinții Tasian, Evlampie, Teofilact și cu Meletie, buni și-ntru toate frați cu Ghedeon. Făceau cruce cucernică pe scara porții de dindos? căci chiar acolo îi întâmpină Satan, çu

TUUNDL M! LENEI miros de costiță afumată, varză și cârnați usturoiați.

Părintele Teofilict știa să cânte din tambură — un fel de cobză cu gât lung — cântări una și una. Părintele Evlampie, ca nimeni laltul, știa să facă alivenci coapte pe foi de nuc și cracatiță fiartă-n sos de vin, cu coconjari strafide și măsline, precum și să mănânce ce făcea. Părintele Mcletie ,deșl gros ca buhaii, își sumecâ giubeaua și pornea la joc ca stâncile la vale, nu rareori cu Ghedeon de mână, că mult s-asemănau, ca cireșelele pereche pe codițele perechi. Iar cuviosul Tasian, chior de un ochi, mărunt, uscat și ascuțit ca un țăruș uitat într-un pământ de secetă, câmd începea pomelnicul păcatelor prea sfinților Mitropoliți, Episcopi și Arhimandriți, precum și desvelirea vieții cea de taină a monastirilor de monahii, — și îngerii din ceruri, dacă l-ar fi auzit, ar fi căzut de Sus, de-atâta râs, ca merișoarele din merii scuturați.

Dela-nceput, monahul Ghedeon prinsese mare dragoste pentru Ion Ioni. Și nelăsându-l inima să-l știe la Arhondaric, înconjurat de cuvioase ziduri, îl adusese-n dosul Schitului ,1a el acasă, dimpreună cu cei doi ai trinității.

Clonț adormeâ degrabă după masă, într-un culcuș de fân, în brașoveancă; Petru hălăduiâ pe marginea Durlaiei, până când somnul fără vise îi faceà un semn, buștean căzând când se-ntorceâ.

Iar Ghedeon, Ion Ion,, Evlampie, Teofilact, Meletie și Tasian, aproape-n fiecare seară — fie la marginea pădurii, fie-n casă —, înfulecai!, glumeau, cântau, jucau, răcneau, beau și se ușurau, — și iar înfulecau, glumeau, cântau, jucau, răcneau și beau: „să-nvesclească hoitul, o vorbă, mă-nțelegil”

Întâia masă a lui Ghedeon abea-ncepuse. Avea pastramă dela Boura, tot de acolo și măsline marinate fierte-n, oțet cu miere și cu mirodenii ,precum și două sticle de rachiu ș-o damigeană cu vin buni. Iar dela-nmormântare adunase împreună cu Teofilact, Evlampie, Meletie și Tasian, colivă și colaci să le ajungă.

Mâncau afară în cerdac, hrănind dintâi „copiii”, pe Clonț și Petru. În acest timp, Ion Ion și Ghedeon, gustau câte puțin din toate cele, gri jind stomahul cu rachiu și vin. Adevărata masă începea mult mai târziu ,când dinspre Schit, un zumzet de tambură în surdină, un grohăit de porc mistreț, un pas de elefant și-un șfichi de glas nazal, vesteau sosirea celor patru cuvioși,- drepții fârtați ai Ghedeonului: Teofilact, Evlampie, Meletie și Tasian.

Își răsuceâ musteața Ghedeon; Ion Ionpăreâ că-și mulge barba creață. Venise-un frate dela Schit, chemând pe „zugravul bisericii”. Petru plecase. Ion Ion clipise înspre Clonț făcându-i vânt. Plecase deci și Clonț. De-atunci băuseră Ion Ion și Ghedeoni mai multe păhărele de rachiu, cu binișorul, tot așteptând și tot mirându-se că cei plecați nu se-ntorceau, și stâmpărându-și numai cu pastramă și rachiu mirarea cea necontenită. Dar are și mirarea o răbdare, nu mai multe, și un capăt, chiar când e amestecată cu rachiu.

Ion Ion își duse două degete în gură. Un șuer haiducesc trăsni tăcerea munților.

Trecură una, două, trei, patru, cinci, șase clipe.

Se ridică în sus sprinceana stângă a lui Ion Ion, și buza se răsfrânse.

Zâmbi, dându-și o sfârlă peste barbă, căci sauzeau scurt detunând pașii lui Clon,ț.

— Bine, mă limbricule, faci pe Mitropolitul! Aștepți să vin eu la tine?

Clonț gâfâiâ. Clipi, c-u zâmbet ațâțat în ochi.

— Vorbește, pușlamâl

— Hi-hiil se minună Clonț de ce nu spusese încă.

— Ho-hooo I facù Ion Ion, lăsând sprincenele pe ochi, și ridicând o palmă. Ai căpchiet, nemernicule? Unde-i Petru?

— Hei! Stă de vorbă...

Ion Ion se ridică. Și însfârșit gura lui Clonț se deslegă.

— L-o chemat cucoana ce cu nasu mare...

Și se uită drept la nasul lui Ion Ion ale cărui nări vibrau.

— ...Și l-o sucit și 1-o‘ntrebat...

— Și-i vorbè frumos; parcă eră la teatru! — De unde știi, mișelule, că-i vorbeâ frumos? — Da eu unde eram?

— Unde?

— Acolo, la galerie!

— Unde, mă plisc de curcă?

Mânile lui Clonț se înălțară deodată, ca la „dansul mateloților“, atârnânidu-se de ceva imaginar.

— La cerdac, pe dinafară, — zâmbi Clonț, clipind din nou.

— Și ce-i spunea?

— Că strașnic de frumos l-o zugrăvit pe Sfântu Gheorghe, și dacă are vreme și binevoește să poftească la dumnealor la Curte...

Vorba, chipul și mânile lui Clonț o imitau pe Fița Ruxanda.

— ...tare mare bucurie le-ar face s-o zugrăvească pe duduia dumnealor...

— Cade norocu ca ghinda-ni râtul scroafei, o vorbă, mă-nțelegi, — grăi monahul Ghedeon., și răsturnă un păhăruț pe gât.

— ...Și dacă primește, dumnealor îi trimit în fiecare zi trăsura dela Curte să-l aducă...

— Țiu-tiul facù admirativ Ion Ion.

Clonț își acordă o pauză, măsurându-l pe Ion Ion c-un1 mic zâmbet de superioritate, care-i puneâ un fel de luminos sfârc de musteață în colțul gurii.

— ...să iee dejunul la dumnealor — urmă Clonț — să se odihnească, ș-apoi, când vine duduia, că dumneaei locuește la Curtea Mare și vine numai după amiază, s-o zugrăvească...

Altă pauză.

— ...Și după aceia o venit...

Tăcu. Strănută. Își suflă nasul.

Iar se ridică Ion Ion, cu niasu-n trompă de atac.

— Și după aceia o venit domnu ministru. L-am văzut eu!

— Ei? Ei?

— Phii! Strașnic l-o lăudat! O spus că-l știe dela Iași, că și dumnealui o fost pe la „noi“ la Esplanadă...

— Mă, pezevenghiulel — ...Ș-o cumpărat un tablou, și-i pare foarte bine că tocmai domnu Petru pictează în, biserică.

Tot vorbind, Clonț se dăduse lângă Ghedeon, cu ochii la paharul de rachiu.

— Ce te uiți ca iapa-n traista cu grăunțe? — Mi-i cam frig, părințele. Dați-mi și mie un gât.

II și-nșfăcase mâna lui Ion; Ion.

— Spune mai departe, că-ți sare sfârleaza! — Gata.

— Cum, gata?

— Cum să fie? Gata.

— Bine, mă rușinea pământului, ce-a răspuns Petru?

— Hăă! hăull Ghedeon. Ce să răspundă? Sărut mâna.

— Domnu Petru? Tăceâ chitic.

— Păi atuncea, măgarule, ce cauți aici? — Dacă m-o șuerat stăpânul — Marș înapoi. Trap!... Stai! Petrule, ei? Venea spre ei fără să-i vadă, cu mânile la spate și fruntea-ngândurată. Vorbele lui Ion Ion îl deșteptară. Ridică ochii, întâlnind stuhul și fălcile lui Ghedeon.

— Ce-ai făcut, Petrule? Zii!

— Mă duc mâni la Boura să fac portretul unei... doamne bătrâne.

I se-nroșiră violent obrajii.

Se așeză la masă.

— Da mie nu-rni dați un păhăruț după ce-am făcut atâta treabă? se jălul Clonț.

— Ție? Te-nvăț eu minte să mai tragi cu urechea la ce vorbesc oamenii mari, — vorbi Ion Ion, cu coada ochiului îndreptată înspre Petru.

Și Petru se-nroși din nou.

Se pregăteă în munți o noapte fără nor pentru întâmpinarea lunii pline.

Nu se-nălțase încă. O așteptă tăcerea miilor de brazi topiți în câte-un mare trup de munte.

Se înălță din negru fund de noapte — poate pe văi demult își revărsase bruma mărilor azure — dar între munți, ca în. fântânile închise, erà-ntuneric fără cută. des, deplin și ud.

Și se porni să crească sus pe culmi, deasupra vastului cuprins de umbră, alb curcubeu de dimineață.

Se-ntinse, alungîndu-se. Mirări de marmură îngălbeniră culmile, ca strania privire a statuilor păgâne.

Creșteâ o lună, două, trei, — ori câte?

O culme, două, trei, — de după toate viscoli un alb avânt spre stele.

^uj]^jüjTabuiLs^defiuin--n)oapter“

Mai alb din alb, și din argint, o strălucire dincolo de-argint, treaptă cu treaptă, prag cu prag, spre limpezi fulgere de diamante.

Și se-ntâmplă-n enorm ceiace-n mic se-ntâmplă când înflorește-un lan de crini, căci parcă n-așteptă văzduhul un singur răsărit de lună, ci să-nflorească peste fiecare culme câte-o lună plină, desfăcânjd subt cerul galben de: astralele polenuri, orbitorul lan.

Milena...

Trupul pășeâ cu pulberea de lună pe marginea Durlaiei, și sufletul, pe malul numelui din munte revărsat la vale înjspre Schit.

Lungi erau umbrele culcate pe tipsiile de iarbă sură, ca și gândurile alungite înspre vis de-aceiași lună, de-opotrivă-n suflet și pe cer.

Cine-l chemă nainte? Venea prin noapte o chemare. Porneau plecări din el. Spre ce? Spre cine? încotro?

Milena...

Numele venea din munte, din adânc de munte. Înspre seară, dinitr-acolo se-ntorceau fetele satelor din vale, pornite de cu noapte, aducând în coșulețe și-ni cofițe, zmeură, mure și afine.

Acolo unde-i zmeură, mure și afine, e și Milena... Prili-trili-tari-prili... Și Durlaia tot de-acolo coborâ.

Kneghina Milena Bour: nume înscris pc-o placă de mormânt, în roșu luminliș de candelă... Și iarăși tresări, cu presimțirea mărilor fără de zare, — căci nu putea uită ochii pe care-i întâlnise în camera morminitelor, albaștri peste somnul lui. Îi revedeâ. Eră în el ca un. Înnec al respirației, și două brațe-ntinse a plutire.

Lună, lene albă, înclinare pe o tâmplă, gene-n tremur pe poene de cleștar...

Tot eră alb, tot eră val, umbră, argint.

Toate plecau lung, ondulat, pe val de umbră, pe val de-argint.

Rămase locului. Sescutură s-alunge somnul lunii, umplându-și pieptul de mirosul brazilor. Parcar fi vrut, cu încordarea brațelor, să-și strângă sufletul și să-l îndoae voinicește, el fiind stăpânul lui.

Deschise ochii. Toate plecau lung, ondulat, pe val de umbră, pe val de-argint.

Plecă și el. Spre ce? Spre cine?

Lăsase-n urmă Schitul înghețat îm lacurile lunii. Durlaia-n noapte eră tril de fluere. Se aprindea-n argint răcoarea brazilor. Și alte lacuri răsăreau lunare înainite.

Totul eră scăldat și-mprejmuit de apele și sloiurile lunii, cu străluciri și cu singurătăți polare.

Porneau curbele culmilor prelung, spre funduri boreale, în procesiune somnambulă de ghețari.

Eră atât de mare și de stranie singurătatea albă dintre munți că parcă ar fi trebuit să treacă abur — cu pânzele desfășurate și cu blestemul la catarg, vasul fantomă.

Și deodată, azvârl indu-și fluerile, altul fu glasul Durlaiei: șușnitor în clocote de spumă, ca pădurile în vânt de toamnă când își leapădă frunzișul.

Acolo se-ntâlneă solia Puchinosului — Durlaia — în galopu-i de centaur, cu tremurătoarele pâlcuri de nimfe, dinspre Neagră Afinei venite, ale Căpriței.

Și s-arătară ochilor lui Petru, prin înghețata flacără a lunii, brazii aleei seculare, negri lăncieri în dublu șir, opriți la o comandă-n văi; și înspre râpe, proectat medieval pe zările văii Moldovei, Turnul Milenei, căpetenia lăncierilor de-apocalips.

Trecii o punte peste ape, intrând în parcul Curței Mari.

— Hiu-hiu-hiuuuu... Hiu-hiu-hiuuuu... Hiu-hiu-hiuuuu...

Cu hohote stridente, modulate-n urletele turbei, un huhurez, din vârf de brad, umplu de bocet munții.

Tăcerea gâtul ultimul țipăt. De pretutindeni, altele-ncepură. Și parcă-nebuuiseră toți brazii, văitându-se cu glasuri de femee, și parcă duhurile deschiseseră fântâna fără fund a iadului, umplând văzduhurile ceasului de noapte de desnădejde și de tânguiri, de mâni care zmulgeau păr despletit pe umeri, de buze larg căscate a pustiu, de ochi enormi cu tulbure privire.

Ajunse la alee. Intrai în; ea ca în Mitropolia brazilor. Acolo se stingeă lumina lunii, rămânând albă pe-afară ca uni var al zidurilor vegetale. Iar înlăuntru, o paloare umed înverzită, alungă lumina, cerul, stelele, cum le alungă fundul oceanelor în alte lumi. Domneh aroma veacurilor bradului stătut în umbră, deasă, grea, atât de tare că-ți puneă pe față ca o mască într-o respirație de somn adânc.

Eră alături de un trunchi trimis cu crengile din vârf în cerul nevăzut. Vroi să între în alee. O zguduire-a inimii îl împietri, cu palmele pe coaja aspră, — căci apăruseră spectrali, spre el venind pe-alee, Milena și alături un bătrân înalt, abea încovoiat, în strae negre, cu enorme plete albe, barbă revărsată în cascadă înghețată, rezemat în cârjă. Călcau fără de sunet, pe ruginiile troene ale acelor de brad, plutind parcă pe ape.

Se apropiară.

Își țină suflarea.

Haina de doliu, obrazul alb, buclele negre, ochii albaștri întunecați în, umbră. Eră atât de trist chipul copilăresc încununat de bucle ca de struguri de-abanos, eră atât de abătută înclinarea capului pe umerii căzuți, că parcă ea, fetița îmbrăcată-n negru, ar fi târît — tăiată-n lespede masivă — întreaga umbră a aleei după

Așă trecil prin inima lui Petru, și pieptul îi fu greu.

Erau în dreptul lui. Căzii un lung mărgăritar de lună printre brazi. Privirea i se abătu în lături ,cu inima oda-tă, căci întâlnise în obrazul patriarhului Mitropoliei brazilor, subt fruntea ridicată, azurul ochilor Milenei, dar sinistru, orbitoare dilatare a cerului de cataclism.

— Sultana!

Sultana?

— Da, Ghiorghieș.

Glasul eră scăzut, parcă de spaimă, dar intonația cuvintelor eră ocrotitoare: așă cum ar vorbi o mamă copilului bolnav.

— În câte-avem astăzi?

Erau ciudate vorbele articulate de buzele bătrânului. Aceleași vorbe, ale tuturora, dar pline de-ntuneric și tăcere, rigid rostite, rar, ca o mișcare de mumii care-ar eșî din sarcofage reintrând îni viață.

— Treizeci Iulie.

— Anul o mie opt sute optzeci?

Mai mult poruncă decât întrebare.

— Da, Ghiorghieș, o mie opt zute optzeci.

Glumă?

Evocarea anului mort, în noapte, pe aleea brazilor, dădea fiorul unui dialog de cimitir, la miez de noapte, între sicrie.

Răsună un oftat adânc, amar. Cârja căzii.

Pumnii bătrânului se ridicară amenințători în sus. Ochii Milenei se măriseră într-un obraz de ceară.

Inima lui Petru băteă atât de tare, că simțeâ în el ca o zmuncitură de cai speriați.

Auzi un gemăt înădușit. Cu pumniii pe ochi, bătrânul plângea clătinându-și capul.

Și iarăși se porni deasupra brazilor, mai ascuțit, ca un lătrat al cânelui pământului, glasul huhurezului: hiu-hiu-hiu-hiuuu...

Apoi șoapte de alinare s-auziră, spuse cu milă și cu spaimă, căci buzele Milenei tremurau.

Plângea ca un copil bătrâmul, cu fața îngropată-n pumni, dar plânsul îi cutremură pletele albe dându-le clătinarea desniădăjduită a pădurilor în vânt de iarnă.

— Lasă Ghiorghieș, nu mai e mult, vine întăi Septembrie...

Brusc, bătrânul înălță fnuntea.

Milena tresări, vorbind cu milă și sforțare. — ...Mă sui în Turn... Poate îi iau...

— Poate? răsună glasul bătrânului.

Îi curgeau lacrimile pe obraji, clar întrebarea o făcuse cu un glas năprazndc de poruncă și blestem.

Milena se dăduse îndărăt ținând^ mâna pe gură, cu ochi sticloși de groază.

O clipă de tăcere istovitoare. Milena plecă fruntea.

— Îi iau sigur, Ghiorghieș.

— Da, sigur, — declară solemn bătrânul, cu o surdă amenințare în, glas. Dă-mi bățul.

1-1 ridică de jos. Porniră unul lângă altul.

Brazii erau drepți ca niște uriașe minutare oprite la miezul nopții anului o mie opt sute optzeci, — deadreapta și deastânga catafalcului anului mort.

Acolo, numele Milenei eră Sultana.

Trecuse pe deasupra Bourei galopul în aripi al unor nouri, luând subt mantii negre luna.

Iar răsărise, și mai palidă, privind parcă din aburirea depărtărilor în urmă.

Vuiseră pădurile de brad. Se prăbușise luna după munți, în fluturare ca de văluri albe duse-n vânt de goană mare.

Apoi se înălțase solitar subt stele marele adânc de noapte, stând ca Lucifer la prora lui de stânci, deasupra lumii.

Lungit la marginea prăpastiei deschisă înspre văile Moldovei, înfășurat în pelerină, .cu capul rezemat în mâni, Petru așteptă lumina zorilor, în parcul Curței Mari. Intumecimea-i închisese toate căile, compact, ca-ntr-un castel în care la porunca unei vraje, toate pifn.țile s-au ridicat.

Dealungul orelor de noapte, nimic nu auzise să-i vestească apropierea vieții. Nici glas de câne, nici gorniță de cucoș, nici mugete de vită, ’ nici nechezat de cal sau lovitură de copită.

La Curtea Mare totul eră mut și stins. Numai deasupra Turnului Milenei, cânid și când, se auzeau silabele de monolog în vaet, ale cucuvaei.

Deși eră deprins să doarmă afară, pe pământ, în frig, n.u adormise. Nici treai însă, nu eră. Ochii deschiși priveau în el, prin întunericul de-afară. În el, adică-n depărtarea fără fund, cu noapte și cu stele neluminătoare, care acopereă valea Moldovei. Vuetul brazilor și-al sângelui îi vâjâia-n urechi, din straniile scoici ale tăcerii. Nesomnul îi înfierbântase tâmplele și fruntea. Nu mai recunoșteă nimic: străin își eră sieși, altul eră glasul Durlaiei, — și dacă în tăcerea nouă ar fi strigat: „Petru Diacu!“, — nimeni m-ar fi răspuns, decât, mirat, ecoul.

Eră în el, fără trecut și amintiri, golul din craniul morților, cu ochii găunos deschiși pe somnul fără vise, negru în orbite oarbe.

Trecură ceasurile, clipele, egale, uniforme, fără de mers de minutare, de-un negru mat în noaptea mată.

Și începură limpezi, ca izvoare revărsate pe stânci negre, ceasurile dimineților albastre.

O mână șterse bruma Căii Laptelui, — poate o aripă.

Se aburiră munții, gata să răsară fragezi în argint de dimineață.

Se stinseră deodată și pe rând, ca clinchete de zurgălăi în clare depărtări, stelele nopții.

Petru se răsuci pe-o coastă întorcându-și capul. Privi Tumul Milenei, parcul, brazii, munții...

Ce crâncen mohorîtă eră Boura, Boura nopților! De jur în jur pădure neagră. Culmi ridicate peste culmi, ducând în cer desișul brazilor, uriașe candelabre negre.

‘ Trecu prin el — venind ca de pe alt tărâm — un gând dela’ începu tul nopții: „Acolo unde-i zmeură, mure și afine, e și Milena”.

Gândise-așa când încă nu văzuse Boura. De-atuncea ascultase hohotele huhurezului, văzuse brazii anului o mie opt sute optzeci, — și-o noapte-ntreagă se-ngropase în tăcerea Bourei.

Boura! Nume rostit de peșterile preistoriei. Nume făcut din prăvăliri de stânci și dini ecoul lor hăulitor în munte.

Ce dulce răsună în Boura, „Mile ’.a“: numele cântat de un cristal abea atins, undă subțire, limpede: Milena...

Se abătuse fulgerul dintâi al dimineții, numai

Ionel Tcodoreanu. — Turnul Milcnci.

I li M. I l i’/’.lii i pe cer, deasupra Bourei, sporindu-i parcă-ntunédafëâ» dàos-èâtftèê-fèa fepâd-éi1 ’argintii roti-tă-n; mâna cu mănușă neagră a cavalerilor ’cii-âr-"1 mVi’^a cărrieg-ni’.1 ’ 1 1

MilëisiaV..,ll,; to! i,’ Mii mit;!: ‘i i;; j:

I I|I|,!(’

l.ll! )

’BbM-lja:.. ,mU>i<p:.l iii.’1 r.nin

Milena...

‘GlàS de! lüiiiiria, ’bubùit de nori.

Întoarse capul ca la o chémàré-n dimineață.’1

‘Va^ùi-il^ d‘i-nVi ><-! i I’’i,l ?<>!>

$î-âCëiàÿi’)1îfiheéàlrfeLà’! respirației ’ îl Stăpâni,’1, șijadiÎaȘi brkțfe-n’i-eI,:’,s-e-Atirilseră"târg a plÜtir’4.

iTHipil <léfS,;îh nëàg-ra Bourii, dar priiitré’ munții despicați, din fața Tu raiului MiltiS^lJ111 acoflb’1 dh-d’ê’-y ridâpti-iVitrèâga ’ s-âdùiiàse îhtuherictil Td^aci; -^I1sé,:,dëschiséséiià Méboriiir :și!,> urrleVi, ëüpriAzârïd iiittrèà^^arè’ a"Mbldôi-ei :de’’ azur afund iluminat;1 ddliii-Milfeniéii :i iii, io I ü

IlnpriVèâiv ,ț(l ’’

ÎSnfëdteși/piddà-fèV1 Altfel! întregită;1 cii al! !1 zurul diminețîi;(!pr-în întunecării ’muriți, Bdurâ-s nopflldfl erà";ba:- budélë- ’Milerièi/ n,eg-re; în1 ’jtrrul^OGhlidr^Mriâ-ștri1.1 “j(,,t^:,!,r y.’S.

lNHi .auzi pâșT înceți;l-ôprindii-é-é;r|și iar :’por-,u niiidjJJȘi- ’apf-dpiinldü’-fee-Hé!‘ëiÿ‘ șovăitori’. Mii’.ou

Șe-dfeâ" la- ’ friărgîiiea! I p-rkpastiéi, descoperit’," ’cix pefl^ilM-ypâĂz^ânid ^;Umerii’!,cU,ipa,f dfe ăur7 răsucit, având pe frunte și ’bbrăji-plutirile lde!t’ ceVf ‘Vă^tlte nurhÛi ;pe ’cbipül ‘cèlbf a „care ’privesc întâîâ,l{bâră^}marfe,d;:j-și,:’ jJè Ui1 în-gérîlor care LI zboară. ... cndi I/.. fit iiinil

lumuii di|>nimib fu iinnîb IjjvjgJu-J o.-;ijji;d»> ».

’: I i! o 11 f »[’j? viM/m

T17RNUL M ILK NE I

â-co f ’rrk’^ iimr/f of-nsog îi/iLfiî .șf amară, .— §JÉWasS’ 4irffiircților ’àltas‘fë-Jq" ‘ ^ ’

De-atâtea ori venise sinEură. acoïo,’’cîupa‘liécare noapte petrecută lângă^ cel’’care-o chemă

rJ.sbærtin „Sultana, — sa și mai aducă aminte, ca, eră Milena. Priveà o clipa, zareal /luminoasar» .care-i ( răsărise un. chip cu f-harnșf oclii’‘<îe ^aur,

idùpfei ’apçi1 MUTV^ftea pe-o luntre pe o apa neagră îribpre .alta fapa neagră.

Ș-acum... Parc-așt^ptâ^să-i crească inima din piept, ca din pământ de „primăvară, și .să-și r îngroape Jfața în tranidâfirn u’°rdo:’ 3rf n,J Era ’atât ’de:’ostenifă ü? Æî&.f4- filé-n care-purtă, riümelè moartei^ o ’osteneèî.și ’’mima MifèrieiT bililïïM t&’cÊWÆdS, ’1 că ar fi.vrut sanchidă ’ pe. umărul‘ di,A’‘fă|S% WiW-lkfoîÉiflung 1 în. soâ-rd, ‘ șir să’ nu ie ii;ai /fștlpGP .« 1 Se-Mui care-s treptele de aur ale.înălțării sparelüi; pé orizont. ?h. Glasuri sutttïrï «ilân-’¥i în;dimLneapP

rotund

Se-nnălbăstriră brüma&u"1 mradîck. - j; oh MW urne 1 fastuniâra1. P^W^Hra-a- duliil. E/r.;uTijÈUü. !-’ lo U sciü. lurwinfițf .olsjT ^ 9,,8ëfei£%iiiagf1 sèWâM râSF iui kâ

Se înălță soarele lumii prin tăcerea lor.

Se desfăcură buzele Milenei c-uti început de zâmbet spre o vorbă. Tot sângele cu murmur înflorit o căută. Să-i spue-o vorbă luminoasă, bună, plină de suflet și căldură...

— Buna-dimineața.

Încăodată îi zâmbi.

Apoi se duse.

„Bui.a dimineața4.

Ședea acolo, năimit în el, ca uru zid vechi, pe care-ar fi-înflorit deodată, valuri, valuri, dc culoarea ochilor Milenei, florile cu numele vorbelor ei.

Se coboră spre Schit, pe marginea de val în fluere-a Durlaiei, cu el, numai cu el, ca un păstor cu turma, un păstor a cărui turmă ar fi — maramă vie de luceferi — toate roiurile de albine ale primăverilor.

Mergeă în murmure deasupra lumii, cu sufletul la stânga și la dreapta, înaintea și în urma lui, cum e un zâmbet între altele, și în azur o stea.

Erau atât de tineri munții prinși de mâni, de jur în jur, în păgâmească dănțuire, acum aici ș-acum departe, atât de sprinten repede că parcă, nici nu se mișcau.

Erau atât de pure toate — cerul, iarba, soarele, parfumul brazilor și dimineața — că parcă nu aevea le făcuse mâna cea dumnezeiască, ci abea-ncepeau mirate, în visarea uniui înger adormit c-un fir de iarbă verde strâns în dinți.

Zâmbea, privindu-le pe toate. Și pentru toate ar fi vrut să aibă vorbe de voioasă-ntâmpinare și vestire bună. Să înțeleagă brazii că-i iubește, cu o vorbă numai, așă cum înțelege cu o vorbă, omul, că îl strângi în brațele frățești.

Să-i simtă iarba, duioșia; cerul, încântarea fragedă, și soarele, robusta, bârbate^ç&’^firâțișare pe obraji. nsdif în 8fljiq

Șin calea lui, bjazii și ia^, ș0ftf/?îgfși frățește f se arătau, aș^^jgnși^âv vorba de pe buze: ...odmihJa to IH udoj

— Buna ditpjftfâfa-jjijărțoiq oașiiriuoa II

Jhugni nir so .fimofl

,u.nibj ,3‘ ibd .noi noi iul is fdoo inol

‘î-À^jJJRn^^fiflsejrÎJi^DP.lgaîteb^sîéîi^ciïi-. vvriy ’,j©n. epfetstooty’ i/i/ff4èJ-<;omi-Bei[noo lî i? iiul£la lî — ,£cj£33 nib nu-JjSb qa^JPÂt>iaÿ-mă “Șffrtflirf ric}jp«^u«}udèfii-„”.mm

o u;> jhnaihl o-Unî lidoS steb 32B0oIS Bjcf-nțoațg MBBăgțrÂlpf, -iîfiaPbîS&tSSBJiȘJ^^^aBfS^^oîUnriO ÛSUAW — miere pentru ochii ei. :iinj2Bil sh>J lulls! unmob jjBlanud b I ^iBrrr Bllo0!

bnâo sq tlihBbnî ssbu I o ianBOg nî JnoIO îȘ ^ijioq Bllod idua sb iirboq sq bniudud tBii/2BiJ pînv ft 1B-91BD Iso sq biuo 9 b! vbqBO isoubB vet irr/HJiM JU/5IUT ît/inij xsoiBaiv riî .mcrm unocp n-nodr, b ,B02Jî-t9S annua sfoisv ikhni ob -rit nub Jirrnobe ‘to^ni

.îf nib nî 9îBo) uUnoq ÎȘ .oicol oq ol-ubnivnq .ăodrnâS aiBntqmBîfî-Bsroio ob odtov tidin «a îrnv ft is -nr i-£o iisfiid fig£>Io}fn x;3 Jirif.ru o-fiJaov i? ud o^olojni rriuo k <. j; jismnn iidiov o no tot?od A. .iîșojirft olojjnd ni Oâțjl^’îrtL ,;0 dinuo .iîd-îov o BoiBînxbnî, liras ;s;Σoinb .r>d;i:i clinia i-52

fiftoP W&’> perlSftrl ipăfAliB^feprins cu libertatea monacală -cié-IU’’fecfli11^ faJțî&â ^l-àiiiëldf -rdiafe ‘pâivaluniH1 !în grija- lui uClfehțij? vak-tiif-ia1 ‘^lietëfôV ^j&liiică? jinVolișix^a tocurilor strâmbe... :osud oq ob ccno/

II scuturase pregătireafî|MftWj!ftăMTJ§riîîîi la Boura, ca un acces c^e friguri, subt necruțătorii ochi ai lui Ion Ion, care, trântit pe pat -i^^l^^cIa€âsăt/iads^blț’/p-hiiWf;’IftibșbâÂâ cu i$o£3&Hd d^g/rlaifh-ăl^â^re^, Bbf^üïa/^âhâd din ceapă, — îl sfătuiâ și îl compâtimeà-^èhtru -J^uf&ulteji&q&n hiffrôîè", WmÜMMP câtfe-un

’ClbftțriiaWil nîasfe&glâklfdfe ^^I»?igă^?ief-bfei^A;\Și Pd«ruy:

Plecase dela Schit într-o trăsură cu caPnegH, iVikteL&Qm Bteu^pitaliÇufffe dll^ivfața

bhililfo^uftn glas^îï^&teta§êJ &é1â(fspâtele trăsurii: .io iftfoo uiJnoq yishn —

— Poftă mare la bunătăți, domnu Petru!

Și Clonț în goaniă o luase îndărăt, pe când trăsura, bubuind pe podul de subt bolta porții, aducea captiv la Boura pe cel care-ar fi vrut,

/Cljpă, 33,,%; l%,jr-lfi„ SPff Ș.PjW-; ;> \o r.i frill

i :-»i jj ’]< p.

:SnafifflAPPtosp, ,a,Lifq}, dșț^ft.^pcpf^-fip ÎB„a gyjowm-. t v i 111:; .i.. Ijnu^r.m i ^ ji-ia! I ijüjk ]

^țitrfts<măia 1par4;n,1,ca,șa.l|I-;ițț;lp)]tI șf, ,P§ff «Mi i fia-ffW yjs^fi.i«^1S<Wi1it>ri-lÎB-l %» ifte J |i?iar%‘^pțwpqiwiĂ 5i-iïipft?pjfipifâji-am-nțwâiiate uçfiaVfiSții -qgljnrt /Uițfttă.^mtr^n j/pfld, dg,^sȘ,h ba,^â^ea^ça,j,,I,J .utlïitl niiiiiq ,lurid ob

Simțise din,.îți$fă piipă,,,^ [yia.ț^.^ți^să,,,^,; pastel decolorat, automp,ță.§j „ega]^,,cț«țsfașpFajlp dincp.te|dfii»rât?i ;<?”» iîn sw^a-^ă .3e .Răpși» tenfiRS? ,Yffhih%j,!\’h>P&râf}fi>oPăfiSM iSJïflïjjéfe Smaranda și Ruxanda Contăș.

: i-übuêiiuCR

ifewșarĂi în,iyînf|ițifi.p,i.iîjail-eșL. lpi?!Jalbf; dç,ipul)?ÇRni>14r>4§iA m^ijncțțr4n4 decâjț de ftiiii^ițspții, qmșnfi&ți. c§!rn parcă nu 1-a^^j jqi-ițaț ^ftpăi^în, lqfu.țlq^vpiifee,,! o muzicuță ar fi ’prins,jș&ffâ/ițs; ici^jflftle jWț?ț, alî<)a^e»vW?l.Plenufiț.ii?5lilIij,P ,8aW»t« 4Wi,;Wzele Smarap.dei £1QțUăș;nși,!țțjij:ăIJ }jvpuzul,,çi ,8’A ïî ÜM

tfutyPUrilfiMflgJWfit leÎ9Fi .Sf, pup, TO 1 )#>$’u^r.tBftPyH:JtHripflRffJwS?) ?jul PSffl9 .P,uJdrațș,iSp.’1ș!i..favâ!jfe.,pierțeirfințiț sțl&WWAn ’UuPgllffiiiffl f?ȘWiț?.’ps«țf4e gănări de e\’aiițșjlii,.,p1răf.uițfii sși raffifții<?P«ț?> li»iRși5taieIii^fflPiîft6ni^ un,re,ș9fț|S%șif„ q-tfn^z^çle .fiaugc^.lB?stflȘfc,D crș^rea.jojț,, .după dç,çljnu],|(iu}çjçii iiflJnțiHMl

Și cealaltă, băbuță, cu trăs^ ^pqçftiçnb mișcări aveà parfum de ciocolată și vanilie.

Eră în el ca aplecarea celui care trece pe subt praguri scunde cu mărgele sunătoare; pasul ferit și măsurat, de Gulliver când se trezește cu picioarele-ancorate în cutiile de jucării ale norodului lilliputan; și-uni fel de pudică sfială și mirată încântare a marei lui zvâcniri de viață, plină de cer, de vânt, de soare și de brad,’ printre băbuțele de porțelan și de ivoriu, parfum, dantelă și matasă.

II înfiaseră dela-nceput.

Decum intrase-n casă, Fița Ruxanda pusese slugile să facă focul în sofragerie și-n salon, spunându-i:

— Mata, drăguță, ești tare subțirel îmbrăcat! Aici la munte-i frig, drăguță! Smărăndițo, fii mata bună și dă-i un șal până ce se aprinde focul... și pune-ți și mata un șăluț.

Apoi venise Coca Bâca.

— Fratele Milenei, sărăcuțul, — oftase Fița Ruxanda către Petru ridicând sprincenele.

Se așezase, pe un scaun, înstr-un colț, cu capul lui de melancolică paiață, înclinat pe-o parte, cu mânile încrucișate pe genunchii slabi, c-un aer resemnat de jucărie veche și stricată, cu care nici pisicile nu se mai joacă.

Sunase ceasul din etacul Smărăn,diței, unu, ceasul mesei. Se așezaseră la masă, Petru alături de Fița Smaranda, dreapta de cinstire din căminul Fițelor.

Privirea Fițelor, cu a lui Coca Bâca, se încrucișaseră sus pe bufet, unde, răcit, cu spuză și cenușă albă, cornetul de rășină așteptă mâna Milenei din ziua când plecase.

Oftaseră Fițele.

— Când eră fetița noastră, ea afumă...

Petru eră mai nalt decât Milena. C-o mână coborîse jos relicva, luase tot cu mâna un cărbune potrivit, din gura sobei; aplecat, atent, suflând și întețind zvâcnirea rubinie oglindită în obraji, pornise-ncet în jurul mesei, mergând, fără să știe, pe urma pașilor Milenei.

Se răspândise aromatul abur în inele albăstrii, punând cunune moi deasupra capetelor ridicate înspre Petru. Și după clipa de nedumerire — căci pân-atunci o vrajă parcă îi oprise să-și îndestuleze bătrânescul obicei, dând altcuiva decât Milenei să afume —, începură să-și zâmbească unul altuia ca pomii primăvara.

Astfel, pe potecuțele de fum albastru, odată cu Milena readusă între ei, Petru găsise cel mai dulce drum deschis spre inimile Fițelor și a lui Coca Bâca.

Când isprăvise de-afumat se întâmplase ceva nou în casă și îru suflete. Plutea prin ceața lacrimii de brad, dusă zâmbire de pe vremea când Milena nu plecase. Nu numai pentru cei din jurul mesei. Când adusese primul fel, țiganca sură, care s-aplecase și pe leagănul Milenei, exclamase:

— Parcă s-o’ntors Domnița!

Hoit kLl ]£ e & irôfôÈ !\ n u ^sUCTE)éStu^c-éâ îûbé\i\isè fc-îWiôrdfê. iE"rànîh’)I(rôàte

%v-’i:bkè’

tindeni, pe s te ei ’ ’și-fir ’ j ù rrül1 lb ry! c: ü.n¥ fe U ri: £ iiigu r

cântec în dezghețul apelor-dâikl:>‘sé’^tWarsâ

prin-tefàra ’vârttüM’ ’ der> .jSriÂiâVàra’.11 ,r ) snGro(rp“?.a<5tieJiï’£rri^ftb ^friărăn-dițb, - làï-lih an

Îfb-âstt-ă-â 5¥ltepbt;[să-uriib-lë.:Zdüpâ^düÿa, d.r^patgdü^ ÿ&ftefe ’àüd; triltitÆâj ’^n meëpeà £ 1 ÿÿfal^RhiSkrid^? ivrihniwx l.nii .ni ImiVl.R IbnâșîsiR)ț.foijprftJjBiu> fiîiërgândi,dê^bul:Çâf,^nîin

covo raș » Sfite16 râff&é“întiftSé’ îrtëprë1 eâteü-‘âàef%iéAî«iareî dâfliriJllȘiiny,dpi-mde-âf;(fîh^ufîbțirea i<Hkrtoi!’zbdd ta-iül’ ’pàJLW al1 mV‘Cbe& ‘Méa, wfe«fnôfel€qita ëlahlè/^e^tè1 ràasa^iihiifàÜ’- pèîdul -°rățu|fgȘf IpiÈéüi aüi, WX< ‘și’-dl! MIlenei’ dé] ’ôdiâi-

‘teriftă!. osoîujrobnî

wn\ În i^^fRuxando’,’1 da maîà11 mai ții ‘n\înté ’ Ÿob-hia

iiinVdlahâșb?1Jjlr llJiU’

— Cum nu! Mata i-ai făcut-o. AveànfcWci

£«îțâCtAf6aâWS. ‘i!> ’"! d-ili^A Jo-) 22t-fàlj «Kü-xknâb! ‘Spüfiê1 tfna,rfca

ÿifeg»é»i ‘â<&.feba! ërà: b’ papü^icâ!,n

Veneà spre ei cu șovăirdâ’^piiră’ Üénizvora D-păȘÎl0tf ^ idih tăi; ’ "’veiiëà1 eu ’ rhërèül’! ’de! ’ ‘ căpriță 4e&&ï® ki-ibrimélBl’ zbü^dalrii-cii-; veheă]’Miță, ^Tffl-tfcJcKița rbsvèjj(hi ftamul’ ’zurgălăiloi-’ d-é1 bude iydeglër^eiibâ,,Mdena cêà ’din -ürrriâj-barehi- e-badüi 8ftiătfĂridîțbV^Jsplilifeâ> W-fiëdà-bè’1 sèata i J^riW^Nb^trüj“ ‘îh ’genunbhi, după éë1 pieptenele

de bagà îi rotunjise buclele ’’îù ’’fiecare-: seà-ra altfel parfumate/ n,rro( ?,‘î,:no”

<fh £ll toîft sYiWi&l?; j&Uo<$03jg j £O b chiile și cu toate amintirile, —

SfrtfPâțSf^act^xaoșăiȘă-

.iir-j iojiid-iija oloeorn ăqub

Îi auzeau, învălmășit-de ai^țig-inîg^^ șb râsul vrâstelor amestecate, — și nu era&tigsQsi.

,^o-A!fe»5B-ié-j§UBàS®te ïâ-rafefîelftlgiiÿÙD^te rpffWîtecJÎft SfefÆ \SWkri ^HadejÆBSwéfffa -5ti«jffW>^r|3aç®j8J9 bn&> aq ieȘț StefBghig-iîâuiflî^^sLfiï Je .ÜJEbëjJr.-i? bd -xiIîfitiBâPtfȘfo hf$qitçE -nnbikHJsleiiâlîJBrfjôD %P«lnff- aB^mifoifri s^îfjSSq »W‘o3d»Kafisț&fo b-feelqPrÂiij»HljnîjW^îȘ^ &?

tq&er.SMîv SÎ6S??e.£^fir«m Whn^-hmmm PJiJbgrtafȘj Di8ov#PaP a&iq, .ftȘSj&șinfiMpjbEtei ffitiJĂ. ÎfttWÂ’^UrteaapHțșă^țsrta tjJie^ți^jWiei; i|#inÇfeiPtaiuÉr^3tagS3UbB i-ebnexu>I Bjil iî^SîîHqs%’îftțPȘKfa!# .Çtebvipteb-iWf^tuFitaa Ruxanda, .cu șervetul în mânia, se sculaș&nuqs

— Te-ai în^Ega,țj-,^jgu^!s.fefiîiiBă-ii„^Suiin P-Wfflb «J^Dge^rit/iJdi bjibnihfiin8 iixbo îȘ

.iirie ^aaxa-iqsranb b I Ba e}Bon ^iaiePl iul Ju)’(rri ,nmun Jhèî o I odb iaiui-T a-SWS^jgaSBgtqj^tîFjițgJpJÎ-i^S^Jiă-liAprl^1’^ n.f»9Mul°ț> M^țSâaliM bin .ebnr.zuK eji’1 bin n¥Wfiâg^icjuțESfoiSte a|«ău<pe i<W9o(Pflle Æ P-MSÎsefflbc%I?ȘfiiJi^ êff șivjftâkalesi^Çaj^gÇàteteH» SoRMATH fenșF^&n ‘Üia^Saftrffli Ș6M& ^oșire^J^iwâfe-teșa^^țaiX sTOn.^a<fiSja 4%( !®Pi^ftlpltbrâb SÎ?8M mi I fioJiă-M s abătute pe la albii insulelor fără hartă, din îndepărtate oceane.

Și totuși, Smărăndița niciodată ntu-l poftise, după mesele sărbătorești, să între în etacul et, ci numai în salon.

De ce?

Casa eră a tuturora, firește, și-a Fiței Smaranda, adică a bătrânei, sora celeilalte Fițe,— pe când etacul cu scrinurile suvenirelor, eră, ca și-altădată, al răsfățului, al gingășiei și-al cochetăriei, adică nu al Fiței, ci al Smărăndiței. Acolo se păstrase dincolo de ani, nevestejit, netulburat, un virginal parfum de lămâiță al sufletului Smărăndiței, în mobilele vechiului etac de fată mare. Acolo vremea surâdea prin somn. Acolo orele erau sunate de același ceas dulap: cling-cling. Acolo, când Fița Ruxanda-i aducea cafeaua, dimineața, dându-i perdelele dela ferestre într-o parte, îi spunea:

— Buna dimineața, Smărăndița.

Și ochii Smărăndiței întâlneau aceiași dimineață ca la cincisprezece anii.

Plutea acolo, fără nume, mytul lui Narcis, de chipul său îndrăgostit în unda clară pe care nici Fița Ruxanda, nici Milena nu o tulburau. Ba dimpotrivă, buclele Milenei, pieptănate în penumbră, parfumate cu esențele din flaco nașele cu nume ca din versuri vechi — Ilang-Ilang și Ess-Boaquet —, la ceasul când oglinzile se-ntunecă și când pe-aproape-i somnul, nnprospătau cu-atâta viața delicatele cenușe, că degetele Fiței, armonios uscate, parcă pieplănau buclele tinereții Smărăndiței, culcată pe genunchii ei.

Pe când, și vorbele și glasul nepotului cu tâmple sure, ar fi putut să spulbere ușoară amforă de fum, din care se evaporaseră, lăsând numai mircazma florilor de lămâiță, anâi Smărăndiței dealtădată.

De ce-l poftise după masă în etacul ei?

De ce?

II cunoscuse atunci înităia oară.

Etacul îl primise fără de mirare și netulburat, pe cel care c-o singură mișcare vie, tineresc spontană, regăsise urma pașilor Milenei și prin casă, și prin sufletele Fițelor.

Dar nu numai atât. La ea-n etac, Fița Smaranda eră alta. Și ca să fie alta, ca să fie cum eră numai acolo, deschisese scrinurile. Și din ele, parcă-n muzică de valsuri, polcă și mazurci, se revărsase balul amintirilor din tinereță.

Evantalii, teancuri de dantele, șaluri, broderii, cofrete pline de brățări, mătănii, vechi inele, brelocuri, lanțuri lungi cu mărțișoare, piepteni de tot felul, — toate cu trecutul lor, readucând acolo timpurile demodate, reverențe-n rochii largi, ploaia de zulufi pe ondulările de lebădă ale decolteurilor, și nume de bărbați cu părul negru ca Vasile Alecsandri, „acel rege-al poeziei” care scrisese caligrafic pe un evantai îngălbenit, un madrigal naiv versificat r.US: ÎH’/.UTIK .T-I/CJ1 IT “entru ochișorii duduiței Smărăndița Contăș“, oPaktă’-i-an°un Jfet cM’ căro-atât mai ramășcsei1 foiri-e’t ca ’cl-e ’toamnă În: amintirea unei Iuțe șlWp^’tîr^" Gantai.

u-Sași®?S0#3 -,?brw^\raft și înegrit.

.și în\ iiij! d 11) i’-îlrbnă-i iirnS

gJțțflc4p4ti^t^o i .dela j.Todirfiș Giurgea... la 13 Decembrie 1S45... o <;adusese dela sera lui

i^țî^Sf -afa ii’, id ssirn. fî luj/nri -iPetru sexa^lfiça^efjç.urpietàte.înspre sâmburilel ItSgrffitf iJoiarea urdemult iimurise, parfum-, se 1 desprindea^; -mimai! ’v.ciiri, -palma ifiței/r par furii; ușoricdo;piif ,deupudiră și i picături i de ismirnă.’ I nDaruiè igifO-aftU! Străbunică, demult treciită!hl rândul pulberilor^ vegetale, pe-obrajiibSmârâm - dfp3iT/ n triüdsidâssér»î <0 î rbșeață, ’ tlesigür h și lo bătaie’ roșie îh;’pieptuliid0ofeătăsuril-Și4cea^r0șeâță^ învidseibalui duitr-O ia mia mOâ f Kă,- tibereța ii nui mbșnege^ r i.pbate--’ culcai în c i mi ti r-J ^floairca^ oferită! Junei Smărăttdițbu Care aetifri’ îril ariiil- una’ miel-nouă 1 sUtè}<-zeœ-, jbrirneă ‘proaspăt(lîùtl năJri^ parfumul^ ’de - ’garoafă11 și ’de 1 tinereță1 ai1 anülüinbnmieq optd gutebpâtmzejci-și; 1 ciiibi; Bă’

^diiinietâcill^iSmâî<ăndițeif> dbâă^țju^ niătăte, ,kiki’/^reV jUîbătăfe./P urgon iuiilq ud B iff! scAü-l ȘkftP m irnfzicâr-de v-dlsWi, !polca1 JfioiY izt. yj vinn Jjsgnbnrn nu ,lr::odlu^ru i/:înr.;3

TURNUL M ILENEI

[mit k I f I! n-oznsoPG i? î i/nl iot

și mazurci, se revărsâ aceja^ b-al,(.^ç^tr)al f: ammririior.^ Iatv nU m I. îȘ^P.?1?- /ÎPț.re două. F ițe, .}>». ,fațanTOW, i.4evechituri,, o j drago^tp creștp^, ,,piai proaspătă,, îp, aș,teptjirea, .pașilor,j^țl^nci, .„^ntțu intânrpiniarea;,9ăpfiRarei iprjifjăv^ți...

.O-IROlI i.| R:

Arșice pas, pentiW.,pifiip3p^,/4|[iqQț;ș,-:Șâca,

piedecă erà. Mçrgçà,/5i. parși.-, ^^.flojșțpgpleâ, ^^^ăpind, dipi m^ni. ^pș.cppapftnțt,,,călcând pe

vârfuri, nu pe tălpi, într-o mi.ȘCfiffriiîff-PlPΔ3

a picioarelor acipseț .unuLp^ște, ^/tul,, așa cum riinW£..kft#?liii f?e,,coyerțp,.,vasp(op,(cutj;etp)irate .l^fț^^.lP^d pusr pâpdjps,,,^, mțțplp, tafazjin .. MeiiffKftl!We}o,r.:.p,r8fVn#...., (lJlo,r ;,b3v nfli ii. -Șî fllfflfliȘ?”

.,:hotarul dintre, Boprja’.Ș,i,;cPrtpa, ^a^^iv.p111-

tâmpine pe, sofa iui, çaVe ^^e-aeplo.^v țpec^ea

brațul de gâtul lui, cu el intrând, vechea

ix i i t\ rn. i iiii.ulo i:h» Wmxohi 1 -yen^.sppe ca .cuppid^j^eje^scțr^.-.^at

să zacă-n cușca lui, departe, din^plo.,^ poarta, „ să-și; întâmpine, stapânji^j.pre. iy.Lnç^^el,^ yâna-, toare, mult înainte^, celorlalți, £Ștțe,L> I?3Y.4nr

du-i-se că și el se-ntoarce tot de-ac^|pf1(^^iîj|țpa i.puȘtjJflr, ,ca și-altădat^,, clinic penfj^nifei de .i;i) În:,. .Io iiiiir. i. i ,ili«:> ’..n inliii l>.’i.<;->(

Pe; cparde surde, v^et 4e,|ï}âW/?.ffô ȘțFft15je n

munți. Departe, dinppre. Puf:bjflf)£u,jj înălțarea

se pornise-n marș târîș, — și-un nour, înaintea celorlați își așezase-n cerul încă limpede, grosul continent de fum.

Un vânt subțire aducea-n. lumină, sur, fiorul toamnelor. Se ridicau asprimi și-nverșunări din fierberea Durlaiei și-a Căpriței. Și parcă Puchinosu, ca Zmeul din poveste, când se întoarce-acasă, din depărtare-și aruncase buzduganul, dând văzduhului cutremur și vibrație vâjâitoare.

Lângă un trunchi de care-și rezemă spinarea, cu fața înspre Curtea Mare, Coca Bâca așteptă.

Și se zbătură deodată aripele inimii în brațele infirmului.

— Aa! Aa! Meena! Meena!

Venea printre copacii mari, cu buclele în vânt, cu pas ușor, învestmâiiitată ca Domnițele din vechi portrete, cu cațaveică îmblănită cu sângeap, cu mâneci largi, fluturătoare, cu gâtul sprinten izvorît și gol, clin, puful cenușiu care puneă inel de blană-n jurul viului ivoriu.

— Aa? Aa?..

Îi dezmierdă obrajii care zi cu zi slăbeau, făcându-i și mai pur conturul tinereții triste.

— Aa? Aa?..

Eră mai jalnic sunetul întrebător al buzelor fără cuvânt, decât scânci rile cocorilor în. cer de toamnă.

Milena îi zâmbi, și cu mișcarea rândunelelor când intră-ni cuib, își alipi obrazul de al lui. Astfel, întotdeauna, cu genele bătându-l pe obraji, îi alungă orice tristeță.

Și iarăși se porniră zâmbete, copilărește între ei, într-o uitare de prezent.

— Aa? Aa?

De astădată ochii infirmului râdeau, și glasul întrebă cu neastâmpăr și cu veselie. Vârîse mâna-n buzunar și ascundeă cevă la spate, cu ochii cercetând-o pe Milena.

Milena ridică din umeri. De când plecase dela Boura nu mai putea ghici ușor surprizele lui Coca Bâca.

Mâna liberă arătă spre casa Fițelor, imitând cu două degete pașii unui om care vine.

Milena ridică din umeri.

Mâna infirmului se înalță spre soare, și adunându-și degetele, păru c-aduce soare în ulcica lor, pe față revărsându-și-l. Apoi iai arătă spre casa Fițelor.

— A venit o veste bună?

— Aa! Aa!

Glasul aprobă, dar clătinarea capului spunea Milenei că se apropiase fără sa ghicească.

Și s-aplecară genele Milenei, întunecându-i fața. Nu rezistase niciodată Coca Bâca genelor Milenei, când sc aplecau, luându-i ochii.

Îi întinse o tăbliță albă de lemn, de chiparos. Nu aviisese vreme să sculpteze cu dăltuțele vestea pe care ei vroia să i-o aducă; în schimb o desenase. Câteva linii simple înviaseră profilul

Ionel Teodoreanu. - Turnul Milenei.

I3/.5M1T£ J-ÎZO-IT

IONEL TEODOKEANU oilrrî ojșo:r.cliqoo sJodrnjis.jrcirnorr m. ii risi \’<i noului venit im casa Fițelor, plecat pește cornetul de rășină.

? jî ;)&&!răs-

um, vorba, cuprinse ne,jț|rm de,gât, și se^rabl spre casă, gonită de bătăile de inpp^. Ar fi «J/SÎÎ, s^%țP?.^e-Riira,iHCnilA., cu pieptul zbuciumat de pasul. .repede^ Byoboane de sudoare-i lunecau pe frimjte^ obraji. bniV

— Aa! Aa!

.jiorari, nrf) i.oibn 4110111/1

Arata cu mana imperios spre casa.

W^ovăe, „o! 1 ’ îiVIțJirise ü§or de ^’yiîftSî^ odij I. u ’.’) mi.:j ’. )f.ol ;-oI) ir- :jhiii;riul.)fi u;j iori^j.l^nbrn;. 1:: /or r.Jcl orj rol 1.

Glasul lui o mână1 cLii/1 urmă,’ ‘cii1 ’energie și stăruitor. Și i se ^üftffrfù0f-ața ‘ ’de! ’-zâmbet, văzând pașii Milenei, sprinteni înspre1 câsă, îna-^wîAeja iliiij, pașă;o cum üleoboirà (’..Căprița.. dinspre Neagîac-Afciin.ei^să iiîtitâlnfească’-. pe :DiUsHfci£bre-

lAinsç^-,jfjq^hirijO.șpj,.. îqj .dr^p^l tuapdaicfeft» j $R1, .....: :i 1/1. :>;rd

.iiifoo i-iibricul .nrr^jlqr. bniV» .ronolil/: .HOtsinjth ob .nrnsl oh i.dlr» ibild.j o »: rri)nî. ii aurii. Vedea chipul lui Petru, așa cum vezi din

i wî «1 i IJi f 1 ii 111 ï .Ui#«.,vn

!/./: i: loüo: it .T3K0 i SIS apă, când înnoți pe spate soarele în abur bîoiid.^tte răsărit’. rr-lil 1,0 J:~’bov ° ih£o piWré1, W-hW’-ÇMüttM^wbxoa Moodod

dknii^w^iinSLm^0 sdt€éÆ)-ÿe^n<!h:(r%‘,Ôih^mMS^^ Petrîî ii ved£âu£ s!’ ltl,’J’,3D alunii £3 ucon Ui

Știa ca-l chfflfr’&etii.

guri,. jaüriu/^entra Juii <ifâp’) cu1 naf’ ocflf „de aüp- J£unj3fr^-’ £ țiobie sf> oio-ijoo nî l J liîsrci ?iS&Vă vffttfcl îfflîtef^cufttê?H°din »,Ijâe1 lüp și^TO3itetinGi îrwr rgin i; 1 de1 pailu rè ’ ni nsa1 ’și’ laicii^11 fàrg cfësîacufe înspre cerul sur... „...«nourri Jor ,£juS 4ufVâ4[,,iI:ïmbfâ àiiff1<! -’Bfc1 înspre -mw çk ‘$”m «Mî’^nM3 sf^fî<i4rii?s^’^gât?àfe)%ÿ8!onfi:’(,a ”“!

Fân^Qntfl

m% «H? pudrei mimai fața cu sprinçene lungi șlf ’^süfl

țfe-gfu.- rtiàft învăluind1 ca-nltr-unr’ paeiije-fuÇ ^îi^ât B& bëm <ê?8®iimnzffiS®fe «ate cfâê1 & mk liămsWkSi tarïa-de matasa «H-èWiïM % ra Jcla 8 ..sbn.6i.Brn3 i :>? i i wluiloioi aaniș r“i«ciiieolkfikn^sg« æ stel “°’1 f -nm; oqiio ni nsr.riOii.ii solsq x? <novsrnnq oj J jg

.iufunodhol rhiïfib

Întâia oară o vedea cu tâmplele descoperite, în luminișul de April al timereții cu obrajii goi. O frunte mică, lată și ușor bombată-n arc îmbobocit. Deadreapta și deastânga frunții, liniile coborau în lunecuș, atât de dulce îngustându-se înspre bărbie, că-n sufletul lui Petru se-ntâlneau ca liniile cerului de seară, când se aprind în prima stea, zâmbindu-și.

...În buclele Milenei, date pe spate, mâna păstrată în cofrete de sidef, a Smărăndiței...

„Garoafa asta am căpătat-o dela Todiraș Giurgea, la 13 Decembrie 1845.. -O adusese dela sera lui din Todireni... O vezi mata, drăguță, tot miroase...“

Pluteau parfumuri dealtădată în etacul Smărăndiței. Încă deschise, scrinurile arătau luciri de sticle, șaluri, teancuri de dantele, evan.- talii. Divanele, fotoliile, căptușite cu reps galben, galben ca de toamnă nouă-n soare. Albaștri ochii Milenei; albastre steluțele broșate pe reps.

Totul se împleteă din două fire, o Smărăndiță ș-o Milenă; cenușă de garoafă veștedă, garoafă umedă; dantele negre stinse, aprinse bucle negre; scrinuri deschise și bătăi de inimă; penumbre albăstrii și ochi albaștri. Eră ca un contur de zâmbet șters în jurul numelui Milena, și-n jurul trupului culcat la marginea fotoliului Fiței Smaranda. Cădeau scântei de rouă fragedă pe moaște de flori stinse-n alte primăveri, și parcă înfloreau în clipe trandafirii Ierihonului.

Când întâlneà ochii lui Petru, cădcă parcă un văl de fir asupra ei, și o fură. Privirea ochilor de aur desprindea Milene din Milena. Porneà spre el întreagă, străvezie, și iar pornea și iar, învestmântându-l într-un abur de Milene.

De două zile nu-nchisese ochii. Ș acum, nesomnul, ochii aurii, căldura, pacea din etacul nopților copilăriei, o prcfăcuseră-ntr-un joc de soare și polenuri, văratecă beție ca deasupra crinilor când zumzăe albinele...

Să-nchidă ochii?

Nul Să nu-i închidă. Mereu să vadă ochii aurii.

Dar fără voe genele se coborau, — vârtej de aur.

Inima băteâ.

Parcă fugea călare pe subt tei în floare, cu obrazul aplecat pe alt obraz, în vară, numai vară, soare și lumină respirând...

Eră o aiurire în mișcările care-nscriau pe pânză linii pure. Parcă în el, și nun afară lui, eră și trupul de lângă fotoliu și conturul de pe pânză.

O desenă, așă cum desenează florile de piersic pogorînd din crengile înflori te porfir, dansul primăverii lor.

Ceasul bătu de cinci ori: cling, cling, cling... Fița Ruxanda apără în ușă.

— Nu poftiți la ceai?

C-o mână, Fița Smaranda acoperi capul Mi-2èfs l<>XEU,n:KODOI,ii:ANL’ 5iS‘}ffôvl. éuj I o ia .io

.i n-iairzn ’ii} ob lev nu

p Kêsvtf-i

iii:nêrn)83v/iî .ici y.

Își zâmbiră una alteia peste somnul Mileg^Lj -o,V5?r§?^dmia JPftni.n r t oi’\ iujob o(7 inȘAjPnffP^Li]6 .M m ăs wtfefffcțnăife s^PoteÂțQftFieii-,^?)i,5^ppbuli M?psi

...olanicilji j £ s ::U jx bnib lolinho

...Fugea călare pe subt tei ?flf§8am>îf-Ftetă ^Ifrl-jîP j^Jj:7°^^zrjo-iot/i .cbirionî L-sjn h8 !i;/i

Eră un soare ca o lună, sau poate luniaq^. PWr^- SSteo5trHuS?lnos. sov iî-iiiî ua

Amiaza lunii sau a soarelui era-nainte^jși-i^-, dârăt. Fugea subt roiuri blond^0^cjpxgțiJj^.pa <te> \rM< UX™MV Ș!?aPM!ovW%cf°j,Ej9i^te^^ cal.

...bxnVirqsoi brii nu/l i§ om oe <cmv WffiirFrt .fii io-iiX .oiuq linii iix.-iAq șSMpe&lwjtff ësrtip Ii auzea enormele copite, pe rând sușg.r^ q ^ j

rriuv èm «JSnVaob O vânt, și umbra lui acopereă până 4fiP^FÎS’/Ê^^l 4î®ffiLe^Sb ,gniio :ho bnb ob ijJcd iuacoO

Eumina blondă^fga^oj| arB&iPJfcrgfrfe mort.

iicoo ci ipîloq uVx — -;§înî^,}fe[^rl6^r£îi-l .finhm o-D

’’ tvrk I!L mf L e ^ ei fus 215

enJandfR hriAo ’noV-sul-M ^aișW^v mcjnâu-sel-ciiii?^t$râfefe,?$ftei f Șmaranda ,cu. fruntea1 nădușită vreœ.i:nj ‘uh ™

MrnhvX

ütf1 spasm! de’ ‘âur: rasaH; b cW^ ?«’ «fia?? %, năpraznică prezență, nu’ ven jtaf’ pc IféWsi ré^ ci din pământ eșită, dusă-n cêrurï,.— ’ïeTsâp-d în, urmăi;spaimă și-ntunerî^’cȘSJlffi^15 ‘?f

Jși .împlântase trash éîu-ï ’ pe -ap rbape, JîlVpadu-,:nf/dé Drazn zig-zagul spă&KW-k

Îe-âV sper-fă t| Tfeii țoi-ïàcM miși>’c!ăut o lumânare de Paști!’ ’?E’:’or’ ,l,b ’»’IOT

Abea se auziră clopotele dela Schit, bătând .delaolaltă să alunge norii vijeliei — slab, ca ,,.,scânceifuï-ci|ëü8i: Mrlițt-rA’,»E? i:"!r/l aI 2iua sé’1 ’f nëgrise 1 cleociâ-tă ‘’ era vulcanică. .t.lmfu.-iK» o iii; n-iiisv :,;n„.șî câ o ’tarteâ’ île” mist-rețÎ ’ —’iBSté’ tfSttknd

durele copite, ç-un vâjâit gâfâftor!1 ’Il!,r„.’”’rl l,n ăe „ridica-üfi Wlt#dffi :ȘW$u,r\M!

Tot mai aproape răsunâ jiâ-Ali(ur^,lt-în^ni1ui 1 șj5arf,rși"rkchefMr ecdii?{H,i;d Mtf flMlMășit, ’iVTii’’’dfesi;-¥A‘î,otï>Vt<?aV4,Nflti-êefe.

,r-Și 0c£n locul cërüïffî s-è’‘di^higesfe’ ’Bèi7ul " mareii4i-lbâlàili1 33 ’vkzaMr-iîô-r’-’iiëgrë’/’Üï^d

cu. ochi de trăsnete, sfărmând cu scrâșnet# <fîi. ’ ctxlfij1 ’nVtfriții1’fn-ÀlèbiinfjP1 Iba^è-i" «firlÔP fn^ălci.

Se-aprojiia-râ Un-tiV-dë pV!n ’WkM ’ful-’1 ;^Mttr; ’ # singuri ’ ’inVr-ii ’liiinS1 ,c£Fe"H/ljuMnibr ’"Sé’-Aim: ’ ^"și ’p ri-n ’ i liiiii ină f fié; éâ-rïti-We, când albastre și când albe, mâniile li se-ncleștară: reci ale Milenei, și subțiri, cuprinse-n bărbătească viață a celorlalte.

Zvâcniră inimile lor în, mari lumini de fulgere neconteniite, nebuloase aripi ale clipei lor, cu vârfurile-n ceruri.

Se auziră pași.

Se apropiau lumini.

Și la lumina lumânărilor de Paști, și la auzul glasurilor cunoscute, se regăsiră unul lân.gă altul, palizi ,cu ochii încă plini de orbitorul cer, rupți din același zbor.

Parcă se coborîseră din munți urși albi în Boura, cu fumegări polare, gonind ziua de vară-n alte continente.

Erau o amintire ștearsă florile, cerul și soarele, o amintire-a altor vremi, cu generații și morminte între ele.

Toate pluteau pe-un sloi de iarnă-m fumul ud, subt pâcle vinete.

Milena trebuià să plece. Pornea din nou spre Curtea Mare, ca și-n zilele din urmă, dar între Boura și Curtea mare căzuse gheață aspră, mai tare depărtându-le. Li se părea Fițelor c-o pierd.

Deși eră oră de ziuă, luminile erau aprinse. Ardea focul în toate sobele, cu murmure de iarnă. Miros de turtă dulce, de pane prăjită, miere, rom și ceai. Parfumul tuturor amiezelor

TtmNtlL MlLENEt copilăriei. Lumina blândă a lămpilor cu glob albastru și a lumânărilor. Prietenosul și adormitorul foc al sobelor murmurătoare, pline de jar și de scântei până îni fund. Ceas să-l petreci ca genele plecate subt privirea ochilor de aur, spunându-ți singur o poveste-n gând. Eră atâta somnolență fericită în. casa Fițelor, pe care trebuiâ s-o părăsească, încât murmurul sobelor parcă eră al unei singure pisici în clipa când începe torsul lenei.

— Fetițo, n-ar fi mai bine pe vremea asta să rămâi la noi?... Numai o noapte... Iaca pun să-ți facă patul la tine.

Zâmbeau spre ea Fița Ruxanda și Smaranda, împrejmuind-o, cu mânile pe capul și umerii ei. Mai laoparte, Petru o privea. Ochii Milenei înspre el vorbiră, deschizând o întrebare albastră...

Șase bătăi de ceas cântară în etacul Smărăndiței. Se auziră-mpleticiți, pașii lui Coca Bâca. Se îmbrăcase cu paltonul, gata s-o conconducă pe Milena până la hotar. Se înroșiseră aprins, obrajii Milenei. Aplecându-se la urechea Fiței Ruxanda, îi șopti:

— Mâne vin la dejun. ’Da?

— Sigur, fetițo.

O înveliră-n șaluri pe subt cațaveică. O-mbrobodiră tot c-un șal, acoperindu-i gâtul, părul, fruntea, bărbia și urechile, lăsându-i numai ochii, nasul, gura și obrajii încă rumeniți,

VIÜ l-AA-AAWt- I-’-.I r mțr.un oval de maica, mmnatura ca acelea zu-

op-Js m> lolrqi/uij i. >uir.pi mu .î»n.j.îli<roD gravite pe, medalioane vechi.

-U mu » A! ijxoi i-j ] >1 i ’ I .: m ‘Ir; ci: r.t i ur. o jjit.-ndl.i-;

coca Baca se apropiase.,

:J> .i-iiiU t .Vvi-j.’-’Ijnixurnjm ici - j ^. În >ul iu-koiini

Milçna datina, am cap, arătând cu, mana

ni j-y.-’. .Iwin.i .111 i:iii;u i -. i i ir.’.’x >!> ix ij; i spre’ fereastra..

Ü1 iolui > i: ?!! V 1 !-.? .Jiiijj- a. ‘Vi. ’> :: r.m!

.Un zâmbet se aprinse n. fundul ochilor mfirmu iüfi. çï’.tù’ Sri ’èôVâ.elAïè-èr $’n deșt J! ” pat tonul,’ Ætin‘2âVauVl‘ iüi

‘ iaca

Plçcara unul lângă altul, prin noapte, vânt și țJKjil >.uf J » ij! i vi m.-iir.-: .i-joid În i i/mici îol-jd’ os ploâe, ținându-se de mâna..,

Pământ nu mai eră, nici mimți’."Zapézil1 mo-’ cifre/’kÿef1 ‘ ^bălne/l zbâVnâii1 :dbl cbârde groase, siftfél èuYà htttüitWàré; ’gëVn-e^e și^VâjâÎrf ’ W’1 trombe, tânguiri de harpë’,’’ ’clâ^oșil1 Jîde^vidliiie1’2 brtikci nsâltt&ô? îii-l’ètrïdënfé1 miorlăite’/J MlMiV-i uriâ!șg,^pBă\iăUri,i » 2 vâtilirij r ’salturi își1 « dd’-O-dë^ne.11^ >( ) .unvnq o înî /1 ,mu:qoj:l icM

-Mergààki ’ ’di-cpt !îttàiiltc,";!pe-«-ô5, fpiîfiiti» pest#1 haos, ținându-se de mâna. ...intend

-Initirârălnrqparduin Guriței Marbb irjîiri

j N« u. jsei,opriră; i| fiji:>iJ’>I<jni-jrn>::i£ >r>. .io/ibriih

-1 nain t ar ă, m, -, I r j no 11 e< j ii ) rîHii-indinî o-d .j-jo/sd

-Stătiurădlângă» i$ca.Jda jde’.<qlindosj i Ploaia/cădeâo piefcișă, nlâmtul lîpfijuruloloitf eră jurii; Aunat- de filări tasuri negre. Plâajari ibătriăicuj Jdnûturi șinhanu rapnice, pe față și ^â/^p^ .^4<srea. Stăteau fără cuvânt, ținânidu-se jjde^ îș&n& cu același clar avânt al inimilor, ca doi îngeri orpi, duçând .peste potppul ‘.lumii întâiul

-nu u J ij I j; l » i imin ujtjo.n; Jir iu» „> Joi jnibudoid curcubeu, ’

unium J ij 1) iijj j ,1 ,‘ihfir)iu r.itiir.ri .naJiiuii ,liri L tijimmun ibnî \s u u/g <I ij j; ii /liibo

n-H.vfV: üir,Wé¥ în mână, ini-ô’i?e^ Bti{lr£. ’ lSe’"’.1zb(icUifflft^> JlIMp%r4fgaiiëiüni,jPaf,^d^lfe,<at4:{4,ÏIipa “MP^ÏÏr :>trMVW-., r’?

0bM»vfoflll îâWë^-’:W ÆÆ1 %dfeg „jrbâ&së£PcÇi1:3dld{fii®ăr’”ïdrir-m .Su Ghcdeon, Evlampie, Mele ție, TêofflÜtî ȘA 1%- esfi»; ^p^tofp.iălafia^teBara!^ u-luV-un ÂpSî-ișe’ tâștc-pea&’h ’MMtüFjitiforoé,wh, ,‘ p <’ t-atiii de ata^iiïBfortaitMF ^sfifeinae ‘’fifâjf-kl-’^ràliuïUPKf (ïliêdedS „J2§refHïRo^iâIâ :3dâV;sde?te°aVepÇâilaliWrmëâfdîâdoIt-ft’(M-n «îf «gïTOÏ dffiî^fôl-pW^^l,®0éàPèu ,%r8âz^°delt-dHȘmU? I,:’J” 37nx r,ÊI,b ’IoJ,o[’’ șr’0Ll-îitt^’’®ib¥îtuî3[Eki5HH^°Masl-fft^a ŸffifckWsjfci&niafà éBpâMflatàS f¥tSa i-d^’ïdfmâ^kfë süsfflii 1¥«Bjfüi,iîràîam««ffisfe4«}is0 yș&affi?1

La trei și jumătate „së‘iftljïS3lsé;0-î$f-feSSe ’^ïertHï, ^mekfe(;féiM^ï)0^fefffi’^r,Ar?

0 °m^à minții itë-iàKik m^st mmikș& ,?să-m :z&W-’Üë’«zit,a8t,lo-’tifitf^ cifr8“ft’^fe, ‘Wleriă^fF-spM^.-jj-fft-dMni&țâ". ù[0^ ,!1

O noapte-ntreagă o văzuse-iirM,,-> dïpkrtd-ff-el, êa,Alri6ki-îf¥eii,Wsimâh^^iad^ai!rüe, -tari&v i|psmriiferia&i sflffit/âfte-teiW-Mnile se-ntind, zadarnic virând s-apure adiacenții

.BodrriBS .aproapç ti-i.

Vroia so vadă vie și aevea, nu în el, alăturea de el, ființa ei lângă ființa lui, astfel aproape; o clipă să-i respire ochii, — și-atât.

Vibra în jurul lui, nu untul, mii, murmurul numelui cu melodia aurului ș-a cristalului în cântătoarele silabe. Milena... Mergeă spre ea, cântându-i numele, ca o corabie pornită pe albastre mări să-ntâmpine unt răsărit de zori, cu pânzele-mbrăcate-n clopoței de aur revărsați și pe catarge.

Vuiau ca în cascade apele Durlaiei. Plouase toată noaptea. Plouă mereu. Nu o ploae, nu un ropot, nu. um glas. Hoardele ploilor trecuseră prin Boura, ca-n veacuri vechi, potopul hoardelor barbare, venind dini toate zările, dealungul tuturor hotarelor. Trecuse și galopul ploilor călări ,care ucid cu suliți oblice și sfarmă cu copite-n calea lor; trecuseră și ploile care s-apropie cu pași desculți, surd murmurând litanii după care sufletul pleacă oftând; trecuseră cu pași de fier, ploile grele, în armuri medievale; trecuseră...

Și-n urma ploilor de noapte, înspre zori, cum se târăsc schilozii după oști, venise-n zdrențe o ploae numai tremur, de o goliciune surf. «Și de acolo nu se mai urnise, slabă, lupȘ^jȘgf bovă, subt cer.

U OlCJBOfl Q

Petru intră în parcul CurțeiM^.

felinarul. Din cap până^^g^e răzbit de frig.

-iv. oimabss tbnbn-s2 slin

Zâmbea.

.i-i} sqBorqs

Se deștepiâ lumina dimineții, arătând o Boură și mai sinistră decât cea de noapte.

Munții erau în pâcle, c-un; fel de îndârjire, crunți, îndesați, stând ca pe brânci, unii în alții, cot la cot. Și-n verdele lor fumegând, un verde negru, erau priviri de ură. Iar cerul jos, compact, învinețit, meluminos în dimineață, părea ocna de sare a Apocalipsului, în care munții ispășeau o crimă planetară, acolo osândiți să-și treacă veșnicia.

Dar Petru se uită departe, prin spărtura munților din dreptul Turnului Milenei, spre zările Moldovei, unde-ncepeă o dimineață argintiu albastră ca o Mediterană a irișilor. Acolo sc născuseră ochii Milenei, nu în Boura.

Zâmbi. Plouă. Parcă-l priveau din depărtare ochii Milenei, prin coardele uni2Î tremurătoare harpe.

Și chiar dacă n-ar fi venit, tot îi vedea și-i respiră culoarea ochilor deschiși spre el pe văile Moldovei.

Așă-l găsi din nou în; calea ei.

Eră Milena”n pragul ușei. O nouă noapte o lăsase cu obrajii și mai palizi. O noapte lungă, singură la Curtea Mare, cu bătrânul careîispuneă „Sultana”, cu bătrânul pentru care vremea se oprise la o mie opt sute optzeci, în așteptarea zilei de întăi Septembrie o mie opt sute optzeci, când Cel care-i furase ochii va trebui să-i dee îndărăt acolo de unde-i luase, sus, în ISÜ T:r/î3.m< jt îuit

JONEL TEODOREANÜ rhuod o bnÛJiîiG .iiïe>nifr;Lt> <; iinpl /; >iu]> J j p2 turnu nW‘”& ’M:dgla!âuftfî &#b ’strlgàr-j3riiii(,intu-’af«gltf,:ft Vătei-ek îfc^éi-i)o.I,rb!üstîï’:Sln 0b-f3v -f,({

ni eonimul-,n ...foni.: jor,qmoo nuff rmoa&b\b îuii-îri^^iMki

fài^püffa^e enormele oglinzi pe café^niiï^rld^zîne-à kăf-ie și\frëa§cafii-me <’tè’«ffiâb s&ifiu -vadăm1 ldfcfuî.1 ei,

cdă r&’t i baréi1 f flüM-e ’ îP^urt^ odată ’idibîMlûl -“dfe o ăsqoon-obnn JovobloM oîniis .“iolEȘdâ din^ftôpîilè^ed ntom-ele Stüiâfnéi, bâIfdinAïUftU sfatrltl1. .icnaliïvl iirbo fnocUDRiin olooA. siEAjccjfibvindit ifiâ>iist{ri^ëDel,cIcel:jcâiie. răsărise-n 3taieàTj9i(/cGU delii șiopăTodenău;r,.r-ffoi3ă-i strige tare, mânile strângându-i-le, ochi înocp-dai: r-Jî^feS3v-iî joî jinov il ir/n ib/d) tr;: \’i aq Șă ^aî?rMfe?}a>iG4ttPjb nopții^,,4e ,<n?f^rțe cu strigoii. El s-o’nvie.

.ifjvoblob. uliii

O așteptâ în ploae. Venise formai defa.^hit, să fie senin de bucurie și hotar pașilor ,care-o adaM°ur,î.și)răi?aș-ție,.rail-cl Mf,u ’v::

se’ dăruise -«?,>n,r i;;

âPnWSbtejffi-Mt^ dini-nou.îiî cask. -rtm 9fk?ă5ctfè ’i8Mùéncîfn3Kî32 ,Kjnl oB ,-,,rs s,; fud⥒nîBu5i6tee°aïât1dk Ÿkrfe, ^MV vkSfljn, ^â’^irëSfia(uin!ëS,Jîriào?ii:ï-cli&èa ,ë-l.’,ïa-,f,lpucase mânile. Le strânse tare, tare, ochi în ochi cu el, și fără nici-o vorbă, fugî-ndărăt spre casă.

Petru își aplecase fața peste palme: în ele, numai grație și tinereță, c-o mânăîitinsă înspre trandafiri, eră Milena cea pe care Coca Bâca o sculptase într-o rădăcină.

Și sărutarea cea dintâi de pe obrajii Milenei dintr-o rădăcină, cu mâna-ntinsă înspre trandafiri, îi scutură aevea, lung, în inima Milenei care oprită-n prag, întoarse capul către fericire.

Partea a treia. I Septembrie 1880

Ionel Teodoreanu. — Turnul Milenei.

I

Deasupra lumii, prin mirarea abea ninsului omăt, un nume alergă ușor, cu tact de inimă bătând în somn. Și nu eră nimic alt pe pământul luminat decât un. nume clar: Milena.

Apoi se aplecă cerul de noapte, stelele zvoniră lin cum sună clopoțeii Stelei de Crăciun când o înclină legănat mâna colindătorului, — și s-auziră printre stele cântătoare vorbele naivului colind:

„Sculați, sculați, boeri mari,

Florile dalbe,

Că vă vin colindători,

Florile dalbe,

Noaptea pe la căutători,

Florile dalbe...”

Petru se deșteptă c-un suflet care nu avea mai mult de zece ani.

Întăia oară o visase pe Milena. Pluteà în jurul lui conturul de lactee puritate-al unui nimb. Aceleași stele care-l adormiseră, le-avea în ochi. Suflarea buzelor se închegă în, aburi dalbi. Noaptea sfârșitului de August lăsase brumă deasă.

Dormeà afară în cerdac. Pătura care-l înveleă, eră un scut de-argint de August. Toate erau la fel: cerdacul, scaunul de lângă pat, iarba din curte, schitul, munții, gândurile ș-amintirile, în noaptea născătoare de argint.

„Sculați, sculați, boeri mari,

Florile dalbe...”

Ce vesel și copilăresc fusese-n vis glasul Milenei și obrazul ei! Glumise-n visul lui, ca să-l deștepte surâzând.

Închise ochii ca să mai asculte. Și auzi în el uscat șoptit, și stins, ca de păduri: Septembrie...

O zi, încă o noapte, și se isprăveă povestea începu tă-n cer: se spovedise cu obrajii roși Milena, dar cu vorbă clară ca și numele ei de cristal, cum îl găsise prin văzduhuri, înainte de-a-l cunoaște, cu luneta Turnului Milenei, într-o apă, peste coama unui cal, zâmbind azurului în care ochii ei erau.

Treizeci și unu August! Ultimul fruct al marei crengi subt care, împreună cu Milena, culesese dimineți de aur și tămâe.

O zi și-o noapte îl mai despărțeau de-ntâi Septembrie. Deacolo începeau declinurile; zilele se scuturau din crengi de toamnă... Plecarea cu Ion Ion și Clonț, în brașoveanca; drumul la vale, printre munții care rămâneau; și iară Moara Zavului, jandarmul Osoianu, Vadul Moișii, mestecenii care dansau în soarele de Iulie, pe când la fel de sidefie ca și coaja lor era apa Moldovei, într-o amiază de argint fierbinte, nu-nghețat cum e al nopților de August... Apoi prin târguri — munții se stingeau albaștri-n urmă, — târguri unde toamna-i evreește tristă, colbul sau ploile pe drumuri desfundate înspre Iași, orașul dini care plecase un străin nebun și liber, cântând în fața maiestății vieții: „Drim-biribi, Neamțule, Neam-. țule, Neamțule...“

Bariera Păcurarilor, străzile Iașului acoperite de școlari în doliu după ultima vacanță, casa dela Râpa-Galbenă... Popas de-o zi, două sau trei, să bea Ion Ion cu „puișorii” must de toamnă nouă. Apoi plecau la București cu toate pânzele lucrate-n munți. Apoi... poate din nou Italia, poate Parisul... Apoi?

Cenușă într-o vatră stinsă, frig, nouri de toamnă.

Prili-trili-tari-prili... Durlaia rămâneâ în munți, ducând pe lângă Schit, în vadul ei, și pe Căprița care coborâ din Neagră Afinei.

Milena...

Boura...

Milena...

Crăița Alexandra, Sfântul Gheorghe, Schitul, catapiteazma cu minunea Sfântului privită de ochii Milenei care-acolo se numeă, în strae-mpărătești, purtând greaua coroană, aur și mărgăritare, — Sfânta Alexandra...

Eră atâta straniu în povestea lui de dragoste, că parcă eră scrisă cu lumini de lună, ruu în viață, ci în transparențele de purpură din Menologul Constantinopolitan, delaolaltă cu minunea Sfântului, pe care-o zugrăvise pe catapiteazmă.

Iubcă cu inima lui vie, și toate-n jurul lui păreau legendă: Boura, Milena, Schitul, vara dusă, bruma toamnei, — toate, aburi de legendă printre brațele lui goale de statue desgropată din adânc de ape.

— Du-te, om bun, du-te, om frumos...

Erau vorbele cui? Ale Crăiței Alexandra, sau ale Milenei?

Îi dăruise chipul ei săpat în rădăcină de mânile cu armonii eoliene-ale infirmului. În fiecare dimineață o văzuse subt Turnul Milenei, la prăpastia deschisă înspre văile Moldovei. După-amiezele stătuseră-mpreună în etacul Fi ței Smărăndița.

O zugrăvise pe catapiteazmă, în alb vestmânt de crin împărătesc. O zugrăvise la picioarele Fiței Smaranda, în etacul amintirilor, dând ochilor întredeschiși povestea celor care se deschid, după milenii de-adormire, în castelul îngropat în vraja deslegată de o săru tare. O zugrăvise în lumină, acolo unde îi spusese-ntăia oară: ,.Buna-dimineața", cațaveica îmblănită cu sângeap, în. fața văilor Moldovei, care păreau grădinile ochilor ei.

Și totuși, parcă nu eră aevea, ci numai într-o transparență de vitraliu, răsărită dimineața, cu lumina zorilor, după-amiaza, cu lumina soarelui, și stinsă-n. Întuneric odată cu venirea nopții.

Ce se-ntâmplâ la Curtea Mare unde îni fiecaVe zi o conduceâ?

De ce acolo, pe aleea brazilor, la miez de noapte, se numeâ Sultana într-un an uitat de calendare, anul o mie opt sute optzeci?

Nu îndrăznise s”o în.trebe; nu numai el, nici Fițele. De ce îngălbeneau obrajii ei copilărești, dând feței ei o aburire ca de lună? De ce i se învăluiau ochii în cearcăn? De ce, parcă bătută de lumini de fulgere, adesea se cutremură cu ochii dilatați?

Venea întâi Septembrie. Știa că pleacă. Nu-i spusese nici-o vorbă. În schimb, tăcerea ei, cu ochii triști și zâmbitori, spunea ca și-n legenda Menologului:

— Du-te, om bun, du-te om frumos...

Și se ducea în viață, gol, de parcă-n el ar fi secat Durlaia și Căprița, nemailăsându-i decât amintirea — prili-trili-tari-priii — întâlnirii lor în Boura, în. fundul parcului. În dreptul tufelor de trandafiri.

Eră atâta straniu în povestea lui de dragoste că dacă sar fi deșteptat pc-acoperișul casei dela Iași, subt crengilenflorite ale mărului, în zori de zi, în sunete de trâmbițe, vioară, țimbal și contrabas, — ar fi căzut poate prin ochii lui steaua desprinsă dintre aștri, pe care-o salutase de pe-acoperișul casei, — dar nu s-ar fi mirat, și s-ar fi azvârlit din nou, ca și atunci, pe fundul pantalonilor la vale pe acoperiș, căzând în oastea nebuniei, care-l aclama...

Dar iată noaptea, bruma, aerul de munte, Schitul...

„Sculați, sculați, boeri mari,

Florile dalbe,

Că vă vin colindători,

Florile dalbe,

Noaptea pe la cântători,

Florile dalbe...”

Glumise-n visul lui, ca să-l deștepte surâzând.

Se ridică din pat, ștergându-și ochii uzi.

Căzuse bruma și pe inimă.

Noaptea eră atât de luminoasă, că parcă se pulverizase-n ea o lună plină, iradiind din toate părțile o limpezime care nu cădea numai din cerul înstelării fără lună.

Pământul da sunet uscat subt pași, ca lemnul toacei subt ciocan.

Petru aprinse felinarul, și în,tră-n biserică. Trecù prin camera mormintelor unde ardea aceiași candelă, ș-același nume: Kneghina Milena Bour. Ajunse la catapiteazmă. Umbra-i tăiâ biserica în lat. De jur în jur, de pe păreții cufundați în negru, Sfinții înalți, uscați, ascetici, încremeniți în; armonie bizantină, priveau pe cel care cu felinaru-n mână se oprise la icoana Sfântului răsboinic de pe calul alb. Păreau doi frați, Petru și Sfântul Gheorghe. Dar calul alb, cabrat peste Balaur, pe care Sfântul îl încălecâ, Petru-l pierduse.

Pierduse calul, lancea, și năpraznicul elan au tinereții de culoarea spumelor. Altul era sufletul din care izbucnise tinereța Sfântului călare; și altul cel din care se-nălțase, răsărit de lună, puritatea Sfintei Alexandra.

Alăturea, pe pânza de pe șevalet, reprodusese ceiace tot el făcuse pe catapiteazmă. Pictase cu mai multă, mai fierbinte dragoste, icoana care o destină Milenei, decât pe-acea de pe catapiteazmă. Dar sufletul din August nu mai semănâ cu cel din Iulie,, și Sfântul Gheorghe de pe șevalet, deși cu fruntea-n soare și cu lancea hi balaur, pe un cal cabrat, avea în ochi melanicolii, și-n concentrarea feții, dungi amare.

— Du-te, om bun, du-te, om frumos...

Plecă.

Acelaș drum, de-atâtea ori umblat, pe marginea de cântec a Durlaiei. Trecu și pe la locul exercițiilor matinale, numit de ei „La doi Ioni botezători”.

Cădeau pe cer stele de August, făcând beteală de mireasă nopții din preajma lui Septembrie, pe care bruma o țesuse alb. Munții erau flori mari, atunci deschise, brazii, mireazmă tare, aspru pură. Plutea-n văzduhuri fecioria de tămâe și de smirnă a nopților de munte, iar din ierburile argintii, un răcoros ș-amar parfum de mintă, hribi și ferigi, poațe că tot mai ascundeă un frag de toamnă.

Totul era gingaș și crâncen, dur și fraged Acolo, nu privighetoarea ar fi fost cântare pentru noapte, glas al celor mute. Acele locuri și acele clipe își aveau o melodie, una singură. Durlaia, vâjâit de paloș în furtuni, și-n clare nopți de pace, cântec al înălțimilor, atât de sideral, că parcă toate stelele Căii Lactee, înviind, ar fi ’nceput să murmure povestea lumilor în vadul ei.

Milena, numele desprins din cântecul Durlaiei. Dimineți de-arândul i-l cântase râul, înainte de-a cunoaște pe cea care-l purtă. Ș-apoi văzuse Boura, posomorita Boură, cu perspective de azur prin singura despicătură a munților din dreptul Turnului Milenei.

Își aminti noaptea dintâi — „Acolo unde-i zmeură, mure și afine, e și Milena“ —; noaptea care plutea spectrală pe-nghețate mări, cu pânzele de lună plină; aleea brazilor giganți, Turnul Milenei, bocetul înnebunit al huhurezului, vorbele stranii din alee, bătrânul care-avea subt frunte, fioros, ochii Milenei, — întunecimea, zorii:

— Buna-dimineața!

...Și dimineața când se-nnapoiase înspre Schit, ducând în brațe cerul și pământul, leagăn pentru două vorbe: buna-dimineața...

Intră în parc. Trecu printre copacii gravi, pătrunși de gândul toamnei. Trecu pe lângă vechiul Turn, și se opri ca de-obicei, 1a margineà prăpastiei. Acolo îl găsea Milena în. fiecare dimineață.

O dimineață, înc-o dimineață, și nu-l va mai găsi. Va fi poate pe-acolo unde cădea o stea, în fundul văii, cu Ion Ion și Clonț în brașoveancă...

O stea căzii, și altă stea, și alta, nu trist ca frunzele din crengi, ci sprinten, în armonioasă curbă, din fagurul de stele și luceferi.

...Să-ți fie viața ca o lance aruncată până-n stele... Așa-i fusese, ferm și drept avânt, până-n această noapte de sfârșit de August, ale cărei stele căzătoare le privea din suverana înălțare-a munților, pe pragul ca de mare vânătă, al întunericului din. prăpastie.

La douăzeci și cinci ele ani, tânăr și teafăr, cu trupul plin de sânge cald, cu ochii vii, cu fața fără cută, netedă, brațul robust, având în piept aroma bradului, în urma lui, o viață ca de râu venit cântând din munți...

...Să te arunci de sus cu viața în cascadă... Ș-apoi să-ți fie sufletul un cer sfărmat cu numele Milenei, cum se fărâmă ceru-n steiele nopții de August...

De ce nu?

Moarte ca-n Iliada lui Omer, pe-un câmp de luptă, într-o ploae de luceferi, întins pe scutul faptei tale, și-n jur, pădurile de brad cântându-ți agonia.

Nu este mai nemernic să aștepți stingerea tinereții, anii viermănoși, târîndu-ți zilele neputincioase, ros de păcate și de pofte, cu oase șubrede, ochi împăenjeniți și mâni tremurătoare, în așteptarea dricului cu patru cai, și-a necrologului în care toată viața îți va fi minciună?

Oare-l batjocoreâ sufletul lui c-o glumă?...

Nu se simțise niciodată-n viață, pe scena unui teatru plin de el și ceilalți, în. așteptarea aprobării, lacrimilor și suspinilor și-a învierilor de subt cortina ridicată în aplauze. Fu-. șese întotdeauna el, al lui, dimtr-o bucată, trăind cu izbucniri spontane care-i umpleau viața vânjos, curat și drept ca brazii în păduri pe munte, mii de-avânturi verzi, spre cer, purtate-n și mai marele avânt al muntelui pe care-au răsărit.

II stăpânea-n această clipă, mu o înfrângere, nu o compătimire, nu glasuri jalnice și nici batiste acoperind ochii din urma lui; ci o trufie de-a-și simți viața în mâni ca pe o lance frântă la poruncă pe chiar genunchii săi.

...Și se deschiseră pe văi, din nou, ochii Milenei, în dimineața care începea.

Ultima zi de August...

— Buna-dimineața, Petru.

I se umpluse inima de rândumele.

Mânile Milenei, erau îmtr-ale lui.

Din toate părțile pornise dansul unei vaporoase înfloriri.

Zburau aburi mărunți în adierile de dimineață și-n căldura soarelui avea ivit, — albi, mătăsoși, cârlionțați. Parcă țineau în; brațe brazii, mieluți cu blană argintie. Eră o înnoire a pământului, în ape de sidef și-n; fire de cașmir.

Curgea un mare zâmbet prin pădure. Cădeau aeriene auriri în rotocoale clătinate.

Unde-l ducea?

Milena îl ținea de mână. Ea îl călăuzeâ, Abea-i spusese buna-dimineața, și pornise.

Intrară în desișul brazilor călcând pe moi covoare de rugină aromată.

Suiră, unul lângă altul, munitele, pieptiș.

N-avea decât un singur gând Milena: să meargă și să meargă, să lase-n urmă Boura și Curtea Mare, nopțile negre și aleea brazilor, chemările de mort — „Sultana” —; să uite tot, trecut și viitor, sa meargă și să meargă înainte, mână-n mână...

Venise cu obrajii palizi. Treptat i se înviorau. Copilărise-n munte. De-aceia îl urcă ușor, având în pasul ei tactul de vălurele al Căpriței. Capul descoperit, cuprins în bucle revărsate până pe grumaji. Eră ’mbrăcată peste rochia de doliu, cu aceiași cațaveică îmblănită cu sângeap, care dădea o grație arhaică mișcărilor Milenei.

Urcau, urcau, stăteau o clipă, ochii albaștri se-ntorceau întrebători spre Petru, — iar porneau, mereu urcând, având Milena-n ochi zâmbetul chipului cu păr de aur, pe care ochii ei și soarele îl risipeau și printre brazi, în rotocoale aurii.

Nici brazii nu vorbeau, urcând, nici ei.

Curgea un mare zâmbet prin pădure.

Mai mică, mult mai mică decât a lui Petru, cu degete subțiri și lungi, mâna Mileniei, de fetiță, încleștase mâna bărbătească, tare, strâns, din răsputeri. Slăbeă ’ncleștarea uneori, ca-n s^mn; Milena tresăreă, și iar strângeă mâna abe. cuprinsă-n mâna ei, cu-nfrigurarea rândunelelor când își aduc urzeală pentru cuib.

Brazi, brazi și numai brazi.

Trecii pe lângă ei o veveriță neagră, fum pe-un trunchiu uriaș.

Își răsuciră capetele-n sus; în jos și-l aplecase veverița care le zburase de lângă picioare, mai mică decât coada strașnic răsucită: botișor de glumă, ochi sfredelitori, un fel de fruct drăcos al îmblănitei crengi, țanțoș numită coadă.

Urcară mai departe.

În urmă brazi, brazi înainte.

Nici-o casă, nici-o vorbă, nici-un om.

Alunecau pe trunchiuri lacrimi de rășină, lung, ca pe obrajii de Madonă.

Din loc în loc, câte-o ciupercă roșie ca o Scufiță Roșie, în drum spre casa din pădure, unde o așteptă un lup care-și pusese bonețică, ochelarii și surâsul de bunică, — într-o filă de poveste mult iubita de copii.

Pe-acolo nu era nici vară și nici toamnă, în monastirea vegetală în. care brazii își țineau sinodul, — ș-o singură aromă, dulce, vastă, pură, gravă, înălțată de toți brazii, împărțea prezența unui singur Dumnezeu.

Se mistuise tot în urmă: Boura și Curtea Mare, aleea Brazilor, Turnul Milenei și pră‘ pastia deschisă înspre zările Moldovei, și venirea lui Septembrie.

Nu mai erau în urmă decât brazi, brazi înainte, verde procesiune, printre care două trupuri omenești urcau ținându-se de mână, pas cu pas cu marii brazi, pe-aceiași uriașă scară a lumii, în care fiecare munte e o treaptă înspre cer ducând.

Și dacă sus pe culme-ar fi ajuns în fața Porților de Aur, în lături s-ar fi dat Arhanghelul de pază, și fără chee, singure s-ar fi deschis, lăsând să între pe acei care-aduceau în suflete numai parfumul brazilor, cu brazi în urmă și-nainte.

...Mergeau pe culmea muntelui, pe-acolo unde nourii furtunilor își sfarmă tablele de piatră pe care, trăsnet, sunt săpate vorbele lui Dumnezeu, poruncile în: văi nesocotite.

Crengi rupte, atârnând până-n pământ, erau cârjele brazilor schilozi.

Trunchiuri culcate peste moartea lor titanică, lung spintecate, negru, pline ca de corbi

Trunchiuri rămase strâmbe de apăsarea grelei mâni de ele rezemată.

Altele ’ncremenite-n. salt zburlit, cu crengile în urlet.

Altele deșuchiat rostogolite de o năpraznică epilepsie.

Altele straniu răsucite pe-aceleași rădăcini, cum e în ochii omenești privirea nebuniei.

Purtau brazii eșiți pe culme întipărirea unei mari prezențe și-a mâniei ei.

...Mergeau pe culmea muntelui, pe-acolounde noaptea, uneori, deschide un1 hrisov cu scoar-, țele de stele, la fila-ngălbenită un.de-i răsăritul lunii.

Mergeu pe locurile de miracol, unde ’ntâmplările pământului, mai mult sunt ale cerului, ca-n Evanghelii.

Mergeau acoperiți de-un fum albastru, venit din flacăra de torță a cerului purtat de munți, departe înaintea lor; mergeau pe-un. drum întunecat și ud, fără poteci, călcând pe lespezi putrede și ruginite. Brazii culcați, parcă băteau mătănii desnădăjduite; cei drepți parcă oftau în strane, închinându-se acolo sus, în strâmtul naos al bisericei schitului ceresc, prin care nourii erau monahi cu plete și bărbi albe, trecând, neauziți, în ceață de tămâe...

Mergeau ținându-se de mână. Milena îl călăuzea. În jurul lor, suflările erau de frig, venite ca din peșteri, lumina, verde-nvăluită, soarele în eclipsa bradului, și dimineața ca o veghe amorțită într-un miez de noapte.

Dar ei mergeau fără opriri, cu bucuria apelor curgând pe drumuri fără țel și fără capăt.

Și începu alene o rărire printre brazi, o îmbunare-a muntelui, o limpezire-a zării. Parc-așteptai să se desfacă cerul din muguri pân-atunci închiși: lumina să-i alinte; pădurea să surâdă.

Plutea pe-aproape-n munte, ceiace-n om se-ntâmplă când ochii văd și buzele șoptesc: „April“. April pe buza muntelui, poiana răsări.

Brazii veniți ca la un leagăn, de-mpărat, fără cuvânt, stăteau pe coasta dinspre munte. Dar dincolo, în fundul larg descoperit, se adunaseră albaștri, brumării și argintii, munții pământului, nenumărate turme-n cerc, plutind într-ç albastră apă, cu puii lor, care se tăvăleau greoi, masivi, copilăroși ca elefanții nou născuți la poalele giganților surâzători.

Și-n fund, deasupra vastului cuprins de munți, ca un Rajah purtat pe baldachin de împăratul elefanților, Ceahlăul, c-un turban de nouri și cu egretele solare.

Acolo se opriră.

Poiana se numeà a Arșițelor. Nume năpraznic, dar lumină blândă. Făcuseră munții din ea leagăn de flori pentru copilăria soarelui de dimineață.

Pluteau aromele de miere pipărată ale fâne-

Ionel Teodoreanu. — TurnulMiIeneî.

țelor cosite, și parcă un parfum îndepărtat de mure. Mai pâlpâiau fluturi albaștri, tăiați miniatural în floare de cicoare. Lăcuste verzi ședeau leneș în coate, atât de verzi că așteptai să se întoarcă primăvara gâfâind, să-și ia de jos brelocurile risipite.

Zburau bondari. Sclipeau în soare gâze Denumite de parcă s-ar fi șlefuit pe-acolo diamante.

Nu s-arătau pitici cu scufă țuguiată, proptiți în bărbi, veniți cu ferestrae ca să tae o ciupercă, sau călărind iepuri în salturi, trăgându-i de urechi, cu pintenii în. crupa nărăvașă, — dar dacă s-ar fi arătat, piticii ar fi fost mirați, nu oamenii.

Stăteau ținându-se de mână, alături, unul lângă altul, încremeniți în străveziul chilimbar. Petru privea menajeria de apocalips a munților săpați în piatră prețioasă — albastră, brumărie, argintie, opalină; privea poiana cu lăcuste, gâze, fluturi și cu nălucire de pitici; privea ochii Milenei... Parcă-și desfășurase pe covorul de o mie și una de nopți, al lumii, copilul cu albaștri ochi al unui zeu, grămadă, toate jucăriile, cele de prin poiană și cele din munți, cele mărunte și cele enorme, tot jucării, devreme ce râdeau acolo ochi albaștri înspre ele, — iar pe deasupra lor, un cer albastru aplecat peste pământ.

Și iată, toamna le vorbi.

Trecu pe cer, înalt, un cârd de păsări călătoare.

Cută pe cer, cută pe suflet.

Alt cârd trecu.

Se auziră scâncete în cer, și goarne depărtate.

Veni-ndărătul lor, punându-le pe umeri mânile ușoare, care-apleacă sufletul, Septembrie.

Se aplecară genele Milenei. Se ridicară. Iar se aplecară.

Lăsă mâna lui Petru.

Își trecu mânile pe față și pe frunte, să spele, să alunge ceața care coboră asupra ei. Din toate părțile o-nvăluiă. Vroia un. gând, și nici-un gând nu s-arătă. O hotărîre: care? O lene tristă. Abea dormise, doar câteva ceasuri, dimineața, cu o zi nainte. De-atuncea nu mai închisese ochii. Se apropia plecarea. Cum să-i spue? Ce să-i spue? Ce să facă?...

Mirări, sfială și nehotărîre, frig, întuneric, lene, gol...

Ședea cu brațele în jos dealungul trupului, cu genele plecate, ca pomii înșelați de soare, când vor să înflorească și nu pot.

Iar apucă, ușor, mâna lui Petru.

Vorbi încet, cu capul înclinat pe-o parte:

— Petru, să nu te superi, sunt ostenită, vreau să dorm.

Avea să fie singurul ei somn din acea noapte și din acea zi.

Îngenunchiè acolo pe pământ, ca și-n etacul Fițelor, cu fruntea aplecată, împreunându-și mânile.

Și-n fața zărilor albastre, vibrând de glasul păsărilor călătoare, își spuse rugăciunea, sus, pe culmea muntelui, în aurul Poenei Arșițelor.

Și după ce și-o spuse toată, rugându-se lui Dumnezeu pentru cei morți, pentru cei vii, pentru Milena, și, fierbinte, pentru cel care-o privea descoperit în soare, — tot atât de simplu luă mâna lui Petru, îl aplecă jos lângă ea, își puse capul pe genunchii lui, și adormi cu mâna ei și mâna lui peste obraz.

Lua tăcerea forma munților, forma poenii și-a luminii.

Trecură nouri albi pe la sfârșitul dimineții. Vânt nu eră. Veneau dinspre Ceahlău. Rămaseră în fața munților, nu-n cer, subt cer. Parc-adunase un copil, omăt, să facă în alb moale Ceahlăul, munții de pe-acolo...

Bătând din mii de darabane, și sfârâind din mii de trișce, un lăcustoi cu aripi negre, roșii în zbor, — descinse pe tâmpla Milenei.

C-un deget, Petru-l alungă. Porni-n furtună mai departe.

...Parcă-și uitase un copii grămada de omăt în fața munților, luându-se după lăcuste. Soarele o topise. Abea un abur pe senini, o respirație culeasă pe oglindă. Se șterse. Și mai albastru cerul. Parcă ninsese pe Ceahlău. Alt nour se desprinse dintr-acolo. Venea c-o lene zâmbitoare. În fața munților se-nitinse și căscă... Fu cerul somnul unui nour destrămat.

Ca-n vis de nour munții.

Se adunară zările subt pleoape, căzură genele pe munți.

Alungi c-un deget o lăcustă, — dar somnul?

Milena doarme...

Ceahlăul își deschise cutia de carton pe iarbă verde.

Resortul asvârli un alt Ceahlău mai mic, cu scăfârlie de carton.

Țâșni și din acesta, altul,. Și din fiecare, încă unul răsăreâ, zvârlit de un resort.

Dintr-un Ceahlău eșeau puzderii de Ceahlăi, în șir, din ce în. ce mai mici.

Și fiecare culme de carton, avea un nour mic de vată, din ce în ce mai mic.

Dar nourii erau bărbi de pitici; Ceahlăii, iepuri sau lăcuste.

...Și se umpluse iarba — țup-țup-țup — de gnomi cu barbă mare, care veneau călări pe iepuri sau lăcuste.

Și deodată, printre ei,, călare pe-un cal alb, cu lancea-n mână, Sfântul Gheorghe izbucni.

Se prăpădeau de râs piticii. Râdeau cum toarce o pisică, cum zumzăe albinele, cum sfârâe lăcustele în zbor.

Se înfuriase Sfântul Gheorghe. Dădh cu lancea în pitici. Lancea eră un pai. Se frânse.

Râdeau piticii de se prăpădeau, scămoși ca puful păpădiilor. Erau ca un fel de centauri: lăcustă jumătate, iar jumătate bărbi și față omenească.

Și Sfântul Gheorghe fără lance printre ei!

Ce batjocură!

Vârî pintenii în burta calului, dar calul alb subt el, eră un nour care se muia, se destrămă, iar Sfântul însuși, abur înjtr-un abur, în albastru, alb...

Ce lenei

Ce rușine!

Veni să-i râdă un pitic subt nas. Sfrrr, sfrr...

Un deget alungă lăcustă zburătoare, oprită pe fruntea lui Petru.

Se deșteptă.

Capul Milenei, aplecat asupra lui, îi surâdea.

Ceahlăul, cerul, soarele, Milena...

Se răsturnară toate, spulberându-se în ochi.

Se deșteptase-n somn întâia oară.

C-o respirație adâncă, se deșteptă cu-adevărat.

Milena deschise ochii, dar ea dormise pe genunchii lui.

El ațipise o secundă, două, trei, și încă două-trei secunde, atât cât îi ajunge unui nour alb să caște lung, să se împrăștie și să dispară într-un senin cuprins în munți.

Din trunchiul unui brad scurt retezat, învăluit în mușchi, se despleteâ un șipot ca o nimfă, cântându-și singur cantilenele răcoarei.

Stăteau la sfat, mai laoparte, cu trup bunduc, acoperite cu turban de beduini, trei ciupercute albe. Erau umflate. Băuseră prea multă apă.

Din vârf de brad, o veveriță se uită la șipot, ca puiul de pisică de Angora, când își vede neastâmpărul într-o oglindă.

Căzu un ciocălău de brad în gura șipotului.

Spaimă, cutremur; apoi un râs clar.

Și totul fu ca înainte.

Numai că veverița se suise și mai sus, ș-alăturea de șipot. un frag se-nfiorase roșu, de frică să nu-l stingă picurai de apă ce căzuse peste el.

Milena-și scoase cațaveica.

Brazii erau uriași; naltă Milena și subțire, și-atât de ușurel mlădie, că dac-ar fi trecut un vânt, și brazii s-ar fi înclinat visând că sunt mesteceni.

Cu degete subțiri întoarse- mânecele bluzei negre, desgolindu-și brațele.

Eră ca apropierea unor căprioare. În preajma șipotului totul eră sprinten, și în răcoare, parcă, ochi mari se deschideau, ochi umed mari, sperios întrebători.

Se aplecase peste șipot.

Se răsturnară buclele.

Își ridică din nou obrazul.

— Petru, te rog, ține-mi părul.

1-1 apucă, mănunchi în. mână. Eră atât de viu buclat, că parc-avea în el bătăi de inimă.

Își răcori fruntea și ochii, gâtul și obrazul.

Plutea prin tari arome de rășină și ciupercă și pământ ud de pădure fără soare, un slab parfum de Ess-Bouquet, Ilang-Ilang...

O ceafă dulce de fetiță, alb împlinită, cu o gropiță aburită, ca-n zăpadă urma degetului, mic al unui înger răsturnat cu fulgii, din greșală.

Trecuse o ploiță fără nori, din aburi clari, pe cerul muntelui: ochii Milenei îi râdeau din fața udă.

Se șterse cu batista. Așa cum singure se spală cu lăbuța, albele pisici. Obrajii, tâmplele, gâtul și brațele. Eră un zâmbet, și erau bătăi de inimă.

Fața lui Petru se-nroșl, se înroși, se aplecă, se aplecă până deasupra șipotului, și din pumni, bău din luminoasă apă în care se-necase-o stea.

...Se despleteâ un șipot ca o nimfă, cân.tându-și singur cantilenele răcoarei.

Elastice, troenile de veacuri ale acelor de brad, făceau mult mai ușor urcușul decât coborîșul.

Mergeau încet la vale, ca pe-un ghețuș de-aramă pe care mii de săniuțe-ar fi alunecat, sporindu-i luciul, netezându-l, dându-i viclene clinuri.

Mergeau alături, mână-n mână. Mai mult Milena-l ajută pe el, decât el pe Milena. Făceau zig-zaguri ca să-și înlesnească mersul. Se rezemau de brazi. Îi apucau în brațe. Iar porneau, — pe pragul unei veșnice rostogoliri,

Li se însuflețiseră obrajii.

Veneau deadreptul înspre Boura, tăind drumul urmat la dus.

Aveau în păr ace de brad, pe haine, cleiul aromat, și-n ochi, același mare zâmbet căzut din soare prin păduri, în. rotocoale aurii.

Ajunseră la stânca de deasupra Bourei, stânca eșită-n soare ca o focă sură, s-asculte murmurul Căpriței care trecea subt ea.

De-acolo pân la Boura, nu mai eră decât un coborîș, mai lin decât cele din urmă.

În loc să plece, se opriră.

Ochii Milenei se-nălțară înspre ochii lui.

— Petru...

Îi lăsase mâna. Și le cuprinse pe-ale ei, una în alta. Privirea i se îndreptă spre Boura, spre Curtea Mare, spre cer, spre Petru...

Treceau vorbe prin ochii ei, când aprinzându-i întruni zâmbet, când dându-le o concentrată gravitate, când clipe de sfială: negre gene aplecate peste ochi albaștri.

Apoi treptat, roșeața o cuprinse din bărbie până-n frunte.

Îi puse mânile pe umeri, ridicându-și ochii drept în ochii lui.

Trecu-n lumină murmurul Căpriței prin tăcerea lor.

Dar vâjâiau cas ac! îi urechile lui Petru, și fiecare clipă, grea, ca o coroană deinpărat, aur masiv bătut în fulgere de pietrealbastre.

— ...n-ai să pleci...

Și mânile subțiri îl apăsau pe umeri, cu o putere slabă, dulce, cu o duioasă iiverșunare.

Sc-mpurpurară și mai arzător obrajii, dând ochilor albastrul cerului deasupra unui rug de maci.

— ...Știi de ce?

Erau bătăi de inimă în clipe, ca din. cireșii scuturați.

— Rămâi?

II apucă de mână și fugi la vale.

Și deodată, gâfâind, iar se opri, cu ochii mari spre ai lui Petru.

Fița Smaranda eșise nepudrată din etacul Smărăndiței, iar Fița Ruxanda nu făcea altăcevà decât să-nchidă prin toate odăile ușile pe care singură le deschidea.

Eră o dimineață de surprize îngrijorătoare și evenimente.

La unu fără douăzeci, trăsura care se ducea în fiecare zi la Schit, se-napoiase fără Petru. Plecase de cu noapte dela Ghedeon, fără să-i știe nimenea de urmă. Venise Clonț pe capra trăsurii, după vești, trimis de Ion Ion.

Fița Ruxanda poruncise la țigani să plece-n munți, în căutarea celui dispărut. Iar Clonț, tot cu trăsura care-l adusese, pornise iar spre Schit să mai încerce înc-odată să-și găsească „maestrul”.

Milena trebuià să vie la dejun. Dela o vreme, întârzierea ei sporise ’ngrijorarea Fițelor. La Curtea Mare nimeni nu-ndrăznea să între și să-ntrebe.

Bătuse unu ceasul din etacul Smărăndiței, dar nimeni nu se mai gândeă la masă.

Și-n locul lui Petru și al Milenei, venise un eveniment în așteptarea căruia de-o săptămână tremurau Fița Ruxanda și Smaranda: răspunsul lui Matei Bour la scrisoarea Fiței Ruxanda. Plic ministerial, expediat înl goana mare dela București, printr-un curier special.

Răspunsul căzii din plic înaintea scrisorii, o cutiuță plată cu două inele de logodnă.

Și totuși, sau tocmai de aceia, mânile Fiței Ruxanda tremurau atât de tare, desfăcând

/lo"< v\ scrisoarea, încât Fița Smaranda, de astădată Fiță, vorbi cu gravitate:

— Ruxando, bea mata niște apă de flori.

„Iubită și respectată Fiță Ruxando,

Da! Da! Da!..“

Fița Ruxanda tresări, cașicum la ureche i-ar fi bubuit o tobă mare.

„...Mă închin în fața sagacității de care-ai dat dovadă.

Iată inelele: logodiți-i imediat. Am pus sa graveze pe verigi data de i Septembrie 1910, socotind această dată ca termenul cel mai depărtat, când aducătorul scrisorii va ajunge la Boura.

Slavă Domnului!

Am strâns prin mijloacele de care dispun, toate informațiunile necesare asupra băiatului. Dumnezeu ni l-a scos înainte. E aur curat.

Și-a pierdut mama de mic copil. A fost crescut de tatăl său, Ghiorghe Diacu, profesor de istoria artelor la școala de Belle-Arte dela Iași; se pare, un om de ispravă, învățat și deosebit de frumos.

Băiatul a avut o viață grea dela paisprezece ani, când i-a murit și tatăl. Bursier al „Liceului-Internat“, pedagog apoi la același liceu, unde și acum se vorbește despre el cu simpatie, a făcut concomitent, universitatea, luându-și licența în litere, și școala de Belle-Arte.

A obținut apoi prin concurs, o bursă în Italia, de unde s-a întors în, iarna trecută, după o ședere de trei ani la Roma și Florența.

În afară de întâmplătoare participări la chefurile tinerești ale camarazilor săi, — o viață fără cusur și fără pată. Am fost informat că la Florența eră atât de prețuit de maestrul în atelierul căruia lucră, încât a calaborat cu acesta la restaurarea unei vechi biserici. Dealtfel, expozițiile dela Iași și Sfântul Gheorghe din biserica noastră, vorbesc lămurit.

Să dea Dumnezeu fetiței noastre, norocul pe care nu l-a avut biata Sultana. Ași dori să facem nunta, cel mai târziu îni Noembrie. O nuntă simplă, între noi numai. Nu s-a împlinit anul de doliu, dar în împrejurările de față, nu putem stă la gânduri. Milena trebue scoasă cât mai curând, dela Curtea Mare, de subt influența nefastă a lui Gheorghieș.

Acceptați orișice condiție a Milenei în privința tatălui ei. Să fie îngrijit așă cum dorește ea. li dau formala asigurare, că hotărîrile ei vor fi literă de evanghelie pentru toți.

Dorința mea e ca cel mai târziu la finele lui Noembrie, să plec în străinătate cu tânăra pereche. Nu voi avea liniște până când Milena nu va fi departe, nu numai de Curtea Mare, dar și de Boura, pentru câtva timp. După călătorie, o lună, două, trei, undeva în străinătate, — vi-i aduc pe amândoi, să-i îngrijiți și să-i răsfățați.

Merită bieții copii să trăiască la adăpost de griji, în vechea și scumpa noastră Boură, și meritați dumneavoastră, suflete curate din alte vremi, să aveți subt ochi răsplata devotamentului și iubirei de adevărată mamă, cu careați crescut-o pe fetița noastră...“

Degetele Fiței Ruxanda și mai tare tremurau.

Eră fericită și înspăimântată. Proectul ei timid, împărtășit cu stângăcie lui Matei Bour, subt formă de: „dacă și dacă“; „matale nu ți se pare“; „mata n-ai fi de părere“; și întrebări ocolite, — devenise o avalanșă de fapte pozitive, energice, duduind subt ochii ei ca o locomotivă care intră-n gară, cu toată viteza.

I se strâmbase bonețică.

Întoarse către Smărăndița capul ei cu trăsături de spadasin, având expresia umilă a răsboinicilor care-ar consultă oracolul, nu înnainte, ci după ce ar fi poruncit un fapt de arme temerar în plină desfășurare. Smărăndița, cu mișcări delicate, ciocneă verigele, ascultându-le sunetul, cu o expresie de copilăroasă încântare.

— Smărăndițo, mata ce spui?

— Sună frumos, ascultă și mata.

Își stăpâni oftatul Fița Ruxanda, și ascultă joacă Smărăndiței, zâmbindu-i chiar.

— Ruxando, — vorbi Smărăndița ascultând inelele, cu ochii prin lumina soarelui, departe; trebue să facem un trusou fetiței. Vezi mată, Matei e bărbat. Ce știe el! oftă ea vesel cu un zâmbet mărinimos. Nu s-a gândit! Trebue să-i facem un trusou fetiței, știi, de păpușică. E mititică sărăcuța, are șaisprezece ani...

— Trecuți, — aprobă Fița Ruxanda, cu o ușoară nerăbdare în glas.

— Ne trebue jurnale de modă. Să-i scrii mata lui Matei... Îi facem două noduri de beteală pe tâmple; da cum o pieptănăm?

Și inelele sunau, sunau, sunau, ca într-un cuib de primăvară nouă.

— Smărăndițo, — începù Fița Ruxanda cu atât de mare sfială, că nici nu îndrăzni să privească ochii Smărăndiței; mata crezi că fetița...

Glasul scăzuse ca o șoaptă de mătasă.

— ...îl iubește?

Tăcu.

Brutala frăgezime a cuvântului, lovise delicate amintiri în sufletul de scrin, al Smărăndiței.

Tăcură cam atâta cât ar trebui unui fir vechi de iarbă-mare să ardă-n întregime.

Și iar inelele cântară subțirel.

— S-o întrebăm? șopti, cun zâmbet ca ivit subt aripă de evantai Fița Smaranda, în timp ce sângele-așterneă un roz pastel peste obrajii nepudrați.

TONEL fTEODOItEiCNU — Cine? șopti și mai încet Fița Ruxanda, cu ochii în pământ.

Ceasul bătu de două ori.

— Două! exclamă Fița Ruxanda, izbucnind cu brațele în lături, parcă încălecându-și energia.

— Unde-s copiii? Dumnezeule! Ce s-a întâmplat!

O slujnică apăru gâfâind, cu mânile pe piept. Zâmbea.

— Iacă vin. O fost în munți...

Și auziră totodată în cerdac:

— Aa! Aa! MeenaL

Coca Bâca, cel dintâi, o-ntâmpină la scară.

— Smărăndițo, — imploră glasul Fiței Ruxanda; întreab-o mata.

Milena intră cu Petru de mână. Așa trecuse prin Boura. Avea pe față și-n mișcări, atâta ’nsuflețire, că parcă se plimbase-n ger, c-o sanie nebună.

Și înainte de-a sărută mânia Fițelor, — pe nerăsuflate, ca cel care aduce o veste covârșitoare, anunță:

— Vreau să vă spun cevă...

Se adresase amândoror Fițelor, dar Fița Ruxanda, dând categorice comenzi pentru dejunul întârziat, plecă de-acolo cu o panică de epure.

— Și eu vreau să-ți spun ceva, fetițo, — vorbi Fița Smaranda, poftindu-i pe amândoi, cu mâna, în etacul ei.

TV ft N-l:l, MILENEÎ Intrară în etac ținându-se de mână cași în pădure.

— Fiță Smarando...

I se-nroșiră urechile ca de cireși de Mai.

— ...Eu îl iubesc pe Petru.

Băteau trei inimi în etacul aminitirilor.

Se coloraseră obrajii Smărăndiței ca în anul o mie opt sute patruzeci și cinci, când Todiraș Giurgea îi oferise o garoafă adusă dela Todireni.

Etacul eră plin de soare.

Oftă Fița Smaranda. Își întâlnise în oglinda luminată de puterea soarelui de-amiază, fața nepudrată. Apoi un zâmbet de buniică dulce — cochet numai din pricina mișcării degetelor care desmierdau în lung sprincenele, s alunge firul unei pudre sure — veșnic sure prinse fața în paenjeniș de zbârcituri.

— Asta vroiam și eu să te întreb, fetițo...

Eră atâta straniu în povestea lui de dragoste...

Ținea în mâna lui mâna Milenei. Stăteau alături pe divanul din etacul Smărăndiței.

În fața lor, lângă fereastră, pe măsuța cea rotundă, Fița Smaranda desfăcuse toate cărțile pentru pasiența lui Napoleon,. Fița Ruxanda o privea.

Se adunase o tăcere ca deasup. a cărților de versuri, când le uiți deschise subt o lampă.

Erau mirări, spaime, nedumeriri și îndoeli

Ionel Teodoreanu. — Turnul Milenei.

În fericirea lui. Odată cu declinul soarelui, pierise din Milena, tot ce eră copilăresc, deschis și luminos.

Intraseră-n odăi pe nesimțite, penumbrele de asfințit. Lumina se spuzise albăstrie la ferestre.

— La ce te gândești, fetițo? o întrebă Fița Ruxanda.

Fița Smaranda ridică zâmbind un aș de cupă.

Milena tresări. Îi tresări și mâna strânsă de mâna lui Petru.

Și Petru iar simți c-o vede ca pe un vitraliu, din clipa când răsare soarele și până când apune; c-apoi se-ntuniecă vitraliul și c-o pierde pe Milena. Deși-i strângeă în, mâna lui mâna cu degete subțiri, parcă prea reci spre seară.

O noapte, înc-o noapte îl mai despărțeă de-ntâi Septembrie, ziua gravată pe inele, nu pe frunze. Și ar fi vrut să aibă toată noaptea pe genunchi somniul Milenei, ca-n Poiana Arșițelor.

Să nu i-o fure?

Cine?

Îi strânse mâna tare.

Milena ’ntoarse fața înspre el. Zâmbea cu ochi de dimineață printre penumbre de-asfințit.

— Trebue să plec.

Și parcă se temeau să nu o piardă în umbra care se-ntindeă treptat.

— Stai, fetițo, s-aduc o lampă.

Milena porni singură după Fița Ruxanda. Eră atât de ușor pasul ei, că Fița nici nu-l auzi. Tresări văzând-o alăturea de ea, lângă bufet.

— Tu erai, fetițo? M-am speriat!

Milena o luă de gât. O sărută pe un obraz, pe celălalt. Îi arătase Fița Smaranda nu numai inelele, ei și lui Petru, dar și scrisoarea, numai ei.

— Ești fericită, fetițo?

Se aplecară grele, genele Milenei. TăcCi. Trecură gânduri în fum negru.

— Ce-i, fetițo?

Oftase fără să-și dea seama.

— Ți s-a întâmplat ceva, fetițo? Nu ți-e bine? Uite ce mâni reci ai!

Scăzut, glasul Milenei îi vorbi ca la ureche.

— Mâne, poate am să fiu foarte fericită.

Ea apucase mâniie Fiței Ruxanda. Erau în, umbră. Nimeni nu eră acolo. Îi băteă inima tare. Să-i spue tot, tot, tot. Să aib-un sfat, un sprijin, să sfarme-odată tot ce s-adunase negru în tăcerea ei...

Și iarăși auzi în ea, chemarea care-n fiecare seară învia pe moartă din mormânt: „Sultana!“ Ș”atâta desluși Fița Ruxanda, stins, prin umbrele sporite:

— Roagă-te la noapte pentru tata...

Când aprinse lampa, Milena plecase.

Intrase în odaia lui Coca Bâca.

— Aa! Meena!

Lucrâ joii pe podea, spinarea l-ezemându-și-o de pat, alături de-o măsuță scundă, pe care-o lampă împrăștiă rotund lumina peste rădăcinile, tăblițele și micile unelte de sculptat ale infirmului.

Vroi să se ridice. Milena îl împiedecă. Sc așeză alăturea de el.

— Aa? Aa?

Luasè mânile Milenei, cercetându-i degetele, unul câte unul, întrebând unde-i inelul.

— Mâne, Coca.

Infirmul își închise pumnul, arătându-i-l Milenei.

Milena sărută pumnul închis. Ochii infirmului s-aprinseră.

— Am ghicit?

— Aa! Aa!

’Deschise pumnul. Într-adevăr, sculptat în lemn de chiparos, Petru eră. Firește, lemnul n-arătâ nici ochi, nici păr de aur. Și totuși, dalta migăloasă găsise în inertul lemn o viață de izvor, atât de luminos eră acolo, pe medalion, chipul aceluia care-o făcuse pe Milena să-i sărute pumnul.

— Mi-l dai, Coca?

— Aa! Aa! protestă infirmul cu energie, încruntându-și sprincenele. Aa! Aa! arătă el spre degetul Milenei, fără de inel.

— Atuncea mâne?

Milena se strânse lângă el, cu fața pe obrazul lui.

— Coca, să nu te superi, eu i-am dat-o pe Milena...

Se aplecară genele infirmului pe-un zâmbet trist, și resemnat, și fericit.

— Aa! Meena! Meena! se zbătă mâna lui slabă, arătând spre inimă.

Apoi își acoperi cu amândouă mânile inima în care nu eră decât Milena.

Și-atât de tare se temeâ Milena să nu fie altfel viața decât inima lui Coca Bâca, și atâta de fierbinte-ar fi dorit la fel să fie, încât obrazul i se înclină ca pe icoana lui Hrîstos, și buzele ei sărutară cu evlavie și duioșie mânile încrucișate pe cea mai umilă inimă de pe pământ.

Porniseră spre munți în/ zori, ținându-se de mână. Și tot așa se întorceau la Curtea Mare.

’De ce nu răsăreâ din nou soarele dimineții? Îl căutau subt fiecare culme. Nu-l vedeau. Eră în ei, cu munții și cu dimineața dusă, și de-acolo nu putcă să mai răsară.

Ținea în mâna lui o mână sau o rândunică?

Venea acoperit de glasuri și aripi de rândunele, și-i eră teamă să nu fie ça și toamna, prag pentru plecarea lor.

O noapte îl mai^d&âgărțeâ de-ntăi Septembrie, numai o noapoe, B-V$Iar s-adunaseră în

c-il ca, ca liliecii în ciopotniți, zeci de nopți, nopți de nesomn și așteptare.

Mergeau spre Curtea Mare. Câțiva pași, câteva clipe, și trebuiau să se despartă. Și între mânile nedespărțite pân atunci, venea o noapte ca îndepărtarea dimtre două stele rupte din aceiași stea.

Parcă nu ei mergeau spre Curtea Mare, ci Curtea Mare înspre ei soseă, cu parcu ’ntunecat, cu brazii și cu Turnul, ca o plută neagră, tăcut purtată de un fluviu negru.

Noaptea în munți venea cu aburi ca nopțile de primăvară în livezi, în clipa când începe dânsu-n văluri dinaintea înfloririlor.

Nehotărîri de-argint erau pe cer. Un tremur, ca în tril de greeri, hotărniceă departe în azur, locuri de stele ce aveau să vie scânteind.

Plutea-n văzduhuri, proaspătă, suflarea brazilor, atât de fraged învăluitoare, că parcă nu păduri și munți, ci valuri de zorele coborau pe toate zările, albastru, de culoarea ochilor M ilenei.

Trecuseră hotarul Curței Mari.

Mergeau cu pas încetinit.

De ce nu le-asvârleau munții un soarea față, cum veșnic le erau în piept bătăile de inimă?

Toamna suflă în fluerul tăcut, din care-n loc de doine, abur ies.

Le abureau suflările în înserarea rece. Erau în clipe violine, harpe și viole, ca în cer.

TUB.XUL Mmurai și despărțirea lor aveà să sfarme-un mare cântec.

Tăcerea deveneă tăceri, ca o zăpadă adormită pe o apă, desmănunchiată lin, în deșteptări de lebede.

Fruntea Milenei se lipi de pieptul lui.

O auzi vorbind — ochii i se-nchiseseră — în el, cum ies din stâncă vorbele izvorului.

— Petru, mâne dimineață am să-ți spun tot... Tu te închini?

O cuprinse-ncet cu brațele.

Fruntea se deslipî, se înălță, și se deschiseră spre el, aproape, ochii albaștri de subt gene negre.

— Închină-te la noapte pentru...

„..‘.dragostea noastră44, — îngânară gândurile.

...noi, vorbiră buzele, neîndrăznind să spue vorba care pogoră asupra, lor, vie, din buzele lui Petru, spre ele înălțându-le pe-ale Milenei.

Le tremurară genele pe sărutarea clară ca o lacrimă din ochi pornită.

— Redivivus!

Și parcă detunase un trombon, odată cu o tobă mare.

Cu brațele întinse, crăcănat pe treapta cea dintâi, din cele trei ale cerdacului lui Ghedeon, cu păru-n salt, barba-n. cascadă, nasu-n trompă, purtând giubeaua ca o scoarță de copac din care-ar fi eșit zmeește, — Ion Ion întâmpină pe Petru.

Avu o scurtă tresărire ca o mișcare de recul, și sufletește. Venea încet spre casă, ducând pe umeri ca o amforă. Și glasul, și jovialitatea, și făptura enorm concretului Ion. Ion, parcă-l jigniseră. Și în aceiași clipă îl cuprinse și căința ca se depărtase de-un prieten scump, de-un frate, și melancolia ce-i sfărmase, fără să-și dea seama, o tăcere prețioasă.

Ultima lună-i subțiase simțitor, și trupul și obrazul. Odinioară, alături de Ion Ion. eră frumos, dar și robust. Acum avea în el ceva aproape femeesc, o îndulcire și o luminoasă lene cum e a soarelui de toamnă de-asupra coaptelor livezi. Și-n jurul lui eră ca o tăcere reculeasă de oglindă.

Își strânseră prietenește mâniile.

— Ascultă, Ioane, va trebui să ne modificăm proectele...

— Adică?

— Adică să le mai amânăm.

— Pentru?

— Vezi...

Încălecase pe marginea cerdacului, privind în jos ca-ntr-o fântână.

Ion Ion, cu două degete agile, făcea șfichiuri în barba-i creață.

Ochii lui Petru, ridicându-se, văzură barba lui Ion Ion. Servită pe o farfurie ai fi crezut că-i mure acoperită cu furnici.

— Ioane, am să-ți cer un sacrificiu...

— ...inimii mele de mamă masculină. — ...să-ți razi barba.

— Hool Fiule, cum îmi fac eu intrarea la Iași? Nu știi c-o duc „puișorilor”?

— Și încă un sacrificiu.

— Să-mi rad sprincenele?

— Să mai rămâi și mâne.

— Cum? Nu plecăm împreună??

— Te faci călugăr?

— Ascultă...

I se-nroșise fața școlărește. Toate vorbele erau brutale și penibile. Și totuși, trebuiă să spue una, vorba care...

Abea se înstelase cerul de un albastru-aproape negru. Și printre stele rare, craiul-nou, alb, proaspăt,% cum ar fi pe bucle negre, subțirică, o cunună de lămâiță.

— Mâne mă logodesc...

Vibrară nările marelui nas, sprincenele se ridicară, dinții străluciră fildeșii de-asupra bărbii dc-abanos.

— și vreau să te am lângă mine...

— ...fără barbă, — zâmbi Ion Ion, bătându-l peste umăr. Vrasăzică mâne, una Septembrie, leat una mie nouă sute zece, se întâmplă două catastrofe. Ion Ion își pierde barba hărăzită puișorilor, iar Șmil pierde arginții vânzării albumului de Schițe...

— ’Da, fiule, barba ți-o dau ție, iar albumul, logodnicei tale.

...Ochii Milenei, ochii Sfintei Alexandra...

Venise în biserică, la ceas de noapte, să o vadă pe Milena, Milena din Biserică, de pe icoana Sfântului cu lancea împlântată în balaur.

Ochii Milenei, da, ai ei erau, cu zările de dimineață-ale văii Moldovei.

Dar privirea?

Găsise oare-n ochii ei privirea Sfintei Alexandra? Strania spaimă care mistuiâ puterea trupului, iluminându-i ochii, cum e de-asupra munților în flăcări năpraznic nimb, — a cui era? Spaima Milenei sau a Sfintei Alexandra?

Uitase să-și aducă felinarul. Găsise în biserică o lumânare galbenă, cu flacăra neliniștită.

Eră un țipăt în biserică... Ochii Milenei, ochii Sfintei Alexandra.

E straniu și tulburător să vezi la ceas de noapte, într-o biserică pustie, deschiși pe o eatapiteazmă, ochii aceleia pe care o iubești.

De ce o zugrăvise pe Milena?

Se ridicau în el ca din morminte, vechi

TU B N UI. M1LKN1H 9up>erstiții de străbuni. Să nu furi umbra celui viu... Nu-ți face ție chip cioplit...

Pe toate zidurile, Sfinți, evlavii, ochi deschiși, mâni slabe, fețe supte... și-n camera mormintelor, aceiași candelă aprinsă la același nume: Kneghina Milena Bour.

Eră un țipăt în biserică. Inima lui îl auziă, privind ochii Milenei, ochii Sfintei Alexandra.

Flacăra lumânării deșteptă necunoscut pe fiecare față zugrăvită.

’ — Petru!

I se înfioră spinarea. Își văzuse numele în ochii zugrăviți.

— Du-te, om bun, du-te om frumos...

Închise ochii. Își trecù mâna pe frunte. Dormise prea puțin. Se adunase-n el straniul nesomnului, bătaia tâmplelor, zvâcniri neliniștite-n inimă, gânduri care-n ureche îi păreau glasuri de-afară. Ce triști erau ochii Milenei, ochii Sfintei Alexandra!

Milena! Sfânta Alexandra! Se îmbinau mereu în el, Milena, Sfânta Alexandra!

O noapte, mai eră o noapte...

Eră un țipăt în biserică.

Iar tresări.

— Închină-te la noapte pentru noi...

Și în biserica pustie, la flacăra sperioasă a unei lumânări de ceară galbenă lipită de podea, chipul care-ncepuse cu înfrigurare să se roage, semăn à atât de mult cu cel de pe catapiteazmă. că parcă Sfântul Gheorghe, părăsind calul și lancea din. icoană, venise în biserică să se închine, omenește, pentru Sfânta cea cu ochi albaștri.

Cioplită mihelangelesc în cerul negru și în munți de neagră marmură, vast, noaptea stapâneă văzduhurile cu posomorita ei splendoare.

Ardea pe culmea unui munte, solitar, luceafărul.

Veneau de după toate culmile, roiuri de aur clar prin zările compacte.

Lumină nu eră.

Munți negri, negru cer și stele.

Se adunau în clipe veacuri, cu ele aducând, făclii, lumina constelațiilor înălțate sus. Căci mult nu mai eră până la miezul nopții când, înconjurat de veacuri, și subt stele, avea să vie-un împărat de milenară dinastie: Septembrie al Toamnei.

II

Tot pe la miezul nopții, tot într-o zi de toamnă — eră pe-atunci anul o mie nouă sute cinci —, Sultana Bour auzise de pe buzele lui Gheorghieș, tăcute îndeobște, o întrebare cu ciudat răsunet în solemnă noapte-a Curței Mari.

— Sultana, în ce lună suntem, și în câte avem astăzi?

Trăiau în sihăstria mărginită de Turnul Milenei și aleea brazilor, de douăzeci și cinci de ani. Acolo, cași în morminte, calendare nu erau. Eri, azi, ori mâne, nu-nsemnâ altăceva decât aceiași noapte poruncită și de ochii orbului și de totala renunțare a Sultanei. Până atunci, nici nu ceruseră și nici nu așteptaseră nimic, nici dela ani, nici dela oameni și nici dela cer.

— Nu știu, Ghiorghieș. E toamnă...

Căzuse pumnul orbului pe masa mare din sofragerie, cutremurând năpraznic vechile tăceri și inima Sultanei. De douăzeci și cinci de ani de când trăiau acolo, odată Ghiorghieș nu ridicase glasul.

A doua zi, pe la același ceas de noapte — Sultana adusese dela Boura un calendar — veni răspunsul:

— Suntem în cincisprezece August, Gliiorghieș...

— O mie opt sute optzeci, — urmase orbul cu glas mort.

— Nu, Ghiorghieș, o mie nouă sute cinci.

— O mie opt sute optzeci, — vibrase glasul ca de tunet, și pumnul iar căzuse greu, pe masa lungă și pustie.

’De-atunci intrase Curtea Mare, cu Turnul și aleea brazilor, ca într-o nemurire stranie în anul una mie opt sute optzeci, la care se oprise mintea rătăcită a lui Ghiorghieș.

Toate erau la fel. Cu ea orbul se arătă blând, cași înainte, dar buzele Sultanei, în fiecare noapte trebuiau să spue luna, ziua și același an, în timp ce lacrimi lungi îi lunecau pe galbenii obraji.

Și tot nădăjduiă Sultana, deși plangeă trează pe pat, înăbușindu-și glasul, cu pumnii peste ochi, — că poate nu eră decât o ciudățenie amară a bietului infirm.

Astfel se apropiase ziua de întâi Septembrie, în acel an.

Și-n noaptea dinspre-ntăi Septembrie, la miezul nopții, răsunaseră și mai ciudate vorbe.

r- Vinei

— Cine, Ghiorghieș?

— II simți?

— Pe cine?

Erau la masă. Singuri, față-n față, numai cu lumânările aprinse în trichel.

Se dilataseră enormi ochii lui Ghiorghieș, văzând ceiace văd halucinații. Se-ncovoiase peste masă, cu mânile crispate, urechea îndreptată înspre vadul Moișii, cu părul alb, cu barba albă, fața rătăcită.

Nu mai recunoșteâ chipul lui Ghiorghieș. Părcâ un pustnic care iesă dintr-o peșteră, pe brânci, să prevestească lumii că s-apropie copitele bubuitoare ale celor patru călăreți de-apocalips.

— Cine plânge?

— Nimeni, — șoptiseră, albe, buzele Sultanei.

— Apropie-te. Sst!

Și-n șoapte, uneori scrâșnite, alteori gemute, la urechea ei, vorbele nebuniei răsunară, umplându-i sufletul de iarnă și de viscol.

La miezul nopții s-apropia de vadul Moișii Cel care furase ochii lui Ghiorghieș. Nu-l vedea nimeni fi:d:ă eră negru cași noaptea. Venea la Vadul Moișii ca să-și bată joc de Ghiorghieș. El îi furase ochii plini de stele, cerul, tainele, știința, El, Hoțul, Necuratul...

- ...II auzi?

— ...Da, îl aud.

Curgeau șiroae lacrimile pe fața Sultanei.

Nu s-auzeà altăceva decât bătăile a două inimi.

...Sultana să se urce-n Turn., ș-acolo să aștepte. Să stea la pândă-n întuneric. La Vadul Moișii râde Hoțul ochilor lui Ghiorghieș...

— Ha-ha-ha!.. auzi?

— Aud.

Și auzise ’ntr-adevăr, lugubru, bocetul huhurezului din parc.

...Sultana să aștepte cea dintâi lumină a zorilor. Să-ntindă prin; lunetă mânile, să-și ție respirația, și să-L apuce-așă...

Nu răsunase nici-um țipăt, dar se făcuse și mai alb chipul Sultanei simțind în jurul gâtului, o clipă, încleștarea degetelor nebuniei.

...Și să-i strige:

— În numele Celui de Sus dă îndărăt ochii lui Ghiorghieș. El îi așteaptă.

...Și dacă tot nu vrea să-i dea, să-L țintuiască până ce răsare soarele, — fum și cărbune să se facă ochii, dar și Hoțul lor.

Sultana înclinase capul, și plecase. Îi atârnă în mână cheia Turnului Milenei, atât de rece și de grea, că parcă inima, nu cheia o avea în mână.

O noapte-ntreagă, prăbușită pe podele înafară ușei cu perdele lungi, plânsese, tremurase, ascultând alături, în odăile în care pân-atunci se deprinsese să numească fericită viața ei alăturea de orb, — gemetele, pașii și tăcerile nebunului.

Se-napoiase-n zori.

Plânseseră-amândoi, bătrâni și deopotrivă de nenorociți.

De-atunci, în fiecare an,, — o mie opt sute optzeci —, în zorii zilei de întâi Septembrie, Sultana Bour și cu Ghiorghieș, la fel plânseseră.

În săptămâna petrecută alăturea de mama ei la Curtea Mare, Milena, aplecată pe genunchii slabi ai muribundei, ca pe-o Evanghelie, aflase toată pătimirea de acolo.

Și-acum venise rândul fiicei care purtă numele moartei și inelul ei.

Obloanele veșnic închise păstrau în marea casă, miros, umezeală și-ntuneric de mausoleu gigant. Un bâzâit de muscă ar fi adus un, cântec de-mprimăvărare cufundatelor tăceri, — dar muște nu erau.

Strune plesneau în lemnul mobilelor vechi, gemeau parchetele înăbușit, — și-atât.

Vast, una după alta, patru încăperi se înșirau în aripa lui Ghiorghieș și a Sultanei. Vreme de șaisprezece ani, Sultana locuise în întâia încăpere. Acolo o născuse pe Milena. De-atunci, acolo rămăsese pân-la moarte.

Apoi venea sofrageria, apoi fostul etac comun. În încăperea cea din fund, alăturată de terasa unde se opreă aleea brazilor, stătea nebunul. De-acolo s-auzeau, ca o cădere ritmică de picături într-un adânc de peșteră, bătăile pendulului. O candelă ardea acolo, o candelă-n

Ionel Tcodoreanu — Turnul Milcnei.

odaia locuită de Milena. Și între ele, peste trei monumentale praguri ale ușilor deschise, s-așterneâ negrul parchet care-nlăuntrul casei continuă aleea brazilor de-afară.

Iar pe păreți, arse de-un întuneric veșnic, înaltele și latele oglinzi cu licăriri de candelă sau jar, — ca bulinele de veghe în insula mortuară a lui Bôcklin.

Din fund veneau chemările:

— Sultana!

Din fund, când miezul nopții răsună metalic ca un gong, îni spațiatele bătăi ale pendulului, — porneau automat, cu ciocănii de cârjă, pașii lui Ghiorghieș spre camera Sultanei. Și parcă nu venea un; om prin golul dintre ziduri și oglinzi, ci strania păpușă — păr alb, ciolane, ochi albaștri — a miezului de noapte, în mausoleul anului o mie opt sute optzeci.

Întocmai ca și mama ei în zilele-i din; urmă, Milena-și petrecea noaptea la gura sobei în fotoliul celei duse dintre vii.

Se desprindea din flăcări și din jar, un zvon de viață, o lumină zâmbitoare. Căldura-i rumeneă obrajii, iar flăcările, uneori, aveau culoarea chipului cu păr și ochi de aur din Poiana Arșițelor.

Se deschidea în gura sobei un drum de evadare spre lumină.

Era în jurul ci ca un fum negru Curtea Mare.

Ce se va întâmplă?

Îi era frig. Se strânse mai aproape-n gura sobei.

...Se va urcă în Turn...

Și fiecare gând era o coasă-n întuneric.

...Se vor urcă în Turn, va așteptă alăturea de tatăl ci, să vie dimineața, și...

I se sbăteă pieptul de parc-atunci ar fi urcat în goana mare treptele Turnului Milenei. Își încleștase mânile una în alta. Tâmplele reci, buzele albe și uscate, și-o inimă care-i puneă în piept căderi de brazi, sfărmând-o subt necontenite prăbușiri.

...Va spune, îi va spune, — putea-va oare să deschidă buzele uscate, în care țipete pândeau?

...Și-i va spune:

— Tată, eu sunt Milena. Suntem în anul o mie nouă sute zece...

— O mic opt sute optzeci.

Iar auzise glasul mort, fără de nici-o inflecțiune, rostind cuvinte oarbe cum sunt cucuvaele-n lumină. Din nou rămase cu fruntea căzută în lumina sobei. De-acolo numai îi venea un vânt de viață.

Cădea fruntea Milenei, iar se ridică, și iar cădea.

Milă-i eră de mama ei, milă de cel care-o credeă Sultana, — dar ea, Milena...

Eră ca un izvor zidit.

O apăsau mormintele.

— Petru...

Îi murmură numele-n șoaptă, și zâmbi cu genele întredeschise. Dormise în Poiana Arșițelor pe genunchii lui, fără de vis, adânc, — și-acuma parcă și Poiana și chipul cel cu ochi de aur, în vis erau.

Și iarăși gândul izbucni în. Turn, cu pumnii strânși, ca să nu țipe, n,u ca să lovească.

— Tată, mama a murit. Eu sunt fiica ta Milena. Eu te îngrijesc... Eu îl iubesc pe Petru, și-ți cer bine-cuvântarea. Noi vom trăi la Curtea Mare, alăturea de tine, noi te vom îngriji așa cum te-a îngrijit mama...

Să se întâmple-n Turn singurul lucru care i-L cereà lui Dumnezeu — fierbinte, în genunchi —, să fie iar lumină în mintea rătăcită, să înțeleagă tatăl ei că a murit Sultana, dar că alăturea de el nu-i un străin, nu-i un dușman, ci-i ea, copilul lui, Milena... să plângă împreună, și împreună să zâmbească.

— O mie opt sute optzeci.

Dai Se temeâ de tatăl ei.

Se ghemul în gura sobei.

Era în jurul ei ca un fum negru Curtea Mare. Acolo toate răsăreau în spate, nu în față, în uși sau în oglinzi, nu mai știai... Și-și aminti de noaptea cea dintăi, când își văzuse mama după lungă despărțire, — ochii albaștri răsăriți în întuneric undeva: deasupra unui prag? sau în oglindă? Ai ei? sau ai nebunului?

Erau icoane în odaia mamei ei, dar Dumnezeu eră departe.

Trecù peste întâiul prag.

Lăsase cârja. Eră-mbrăcat în lungă redingotă neagră.

Înainta în, vârfuri — pas încet, meditativ—-, suflarea-năbușită, brațele-ntinse, halucinat ca somnambulii.

Înaintă cu ochii de azur arzând în cufundatele orbite, orbi dar nestinși ca și ai aștrilor căzuți în noapte dar rămași pc cer.

Mergeâ și parc-ar fi plutit. În straele cernite trupul nu se osebeâ de noapte; așa că peste praguri, mult de-asupra, sus, buclele albe, barba albă, în mersul plutitor, veneau fără de trup, lumină fumurie cum e a lunii printre nouri de furtună.

Intră neauzit — numai oglinzile-l văzură — în camera Mi lenei.

— Sultana!

Se ridică într-un cutremur, galbenă, cu pumnii zăvorîndu-și gura.

Îi răsărise-n spate, fără să-l audă.

— Sultana!

Se înălțase glasul ca pentru poruncă.

Și vorbele Milenei răsăriră dintre pumnii dați în lături:

— Da, Ghiorghieș.

Din funduri, rar, pendulul începù să bată miezul nopții.

Unul în fața altuia, la gura sobei, ascultară cadențatele bătăi.

— Sultana, în câte avem astăzi?

— Întăi Septembrie.

— O mie opt sute optzeci.

— Da, Ghiorghieș, o mie opt sute optzeci.

Ardeau pe masă, în trichelul așezat între tacâmurile puse față-n față, trei lumânări.

Trei flăcări galbene, galbeni obrajii luminați de ele.

Pe-un zid, umbra Milenei; umbra lui Ghiorghieș, pe celălalt, dar și pe inima Milenei.

De jur în jurul mesei lungi, cu rotunjite colțuri, scaune cu spetează naltă. Doi oaspeți, douăsprezece scaune. Și tot atâta de tăcuți ca ca și cei zece oaspeți de-ntuneric, de pe scaunele goale, ceilalți doi, unul în fața altuia șezând.

— Sultana, tu mănânci?

— Da, Ghiorghieș.

vȘi iarăși, furculița goală se aplecă spre farfuria goală, dusă apoi la gura încleștată.

În fața ei, orbul mâncâ.

Era spectral chipul învăluit în bucle albe, lungi, sălbăticite, cu barba amplu revărsată. Subt fruntea dreaptă, în orbitele adânci, săpate-n cearcăn vânăt, ochii aveau splendoarea cerului Mediteranei și fixitatea celor zugrăviți în monastiri, pe ziduri afumate de biserici, deschiși deapururea spre judecata cea de-apoi.

Milena nu-i putea privi fără să niu tresară și să-și plece ochii straniu oglindiți de cei deschiși subt fruntea orbului.

Și întâlneă, și mai ciudate, mânjle nebunului, mișcate cu solemnitate, galbene, uscate, aburite ca de-o spuză de argint, cu unghiile prea crescute, ca la morți; părând, când s-așezau pe masă, cu degetele alipite, c-au răsărit atunci, slab luminate, din lunare depărtări, ca cele materializate în întunericul ședințelor de spiritism; iar când porneau să facă o mișcare, spaimă-mprăștiind în jurul lor, ca ale morților care s-ar deșteptă în raclă.

- Această noapte de întâi Septembrie, mai dinainte o trăise, decâmd i-o povestise mama ei.

— II auzi?

— Da, II aud.

Se apropia la Vadul Moișii, negru, Cel care-i furase ochii.

Râdeă.

— Ha-ha-hal II auzi?

— Da, II aud.

— Ia cheia, urcă-te în Turn și stai la pândă. Când se-arată cea dintâi lumină, întinde mânile — ține-ți suflarea — prinj lunetă, apucă-L, strânge-L, strigă: În numele Celui de Sus dă îndărăt ochii lui Ghiorghieș. El îi așteaptă.

Dar în această noapte de în,tăi Septembrie, orbul tăceâ în fața ei, gândindu-se la ce?

Bătuse jumătatea dinspre unu. Apoi trecuse înc-o jumătate.

Se mistuiau, drepte-ntre ei, trei lumânări cu flăcări galbene.

Nu mai sunau nici furculițele și nici paharele.

Mânile orbului parcă-nghețaseră pe masă, cu unghiile prea crescute, cu degetele-alăturate. Și uneori, trei flăcări oglindite-n cele zece unghii de corn mort, erau ca o privire-n. pândă îndreptată înspre inima Milenei. Se uită în altă parte.

Nu putea. Erau albaștri ochii orbului din fața ei, sticleau albaștri, fixși, în cearcănul orbitelor întunecate; și-n veghea neagră de pe zece scaune pustii, și în tăcerea încăperilor pline de noapte, de oglinzi și uși monumentale, ochii albaștri, orbi, domneau ca aurora boreală de-asupra nopților polare.

De ce-și lăsase cârja? De ce venise fără să-l audă în odaia mamei ei? De ce tăceâ în noaptea de întăi Septembrie?

Toate erau ca-n somn de boală.

Fum negru, Curtea Mare-n jurul ei; ca o cădere ritmică de picături, bătăile pendulului; trei lumânări, cu flăcări ascuțite, galbene, ca unghiile morților; ochii albaștri, mânile încremenite, — și-o picătură rece de sudoare prelinsă de pe tâmplă, pe obraji și pe bărbie... Tresări.

Pe mână sau pe inimă căzuse-o picătură rece?

Parcă-l vedea prin sticlă aburită.

Eră aproape sau departe? Ca munții ninși, prin limpede văzduh de toamnă, părea aproape, dar eră departe. Inima ei îl apropia și-l depărtă, bătând ca în coșmar.

Nu s-auzea nimic.

Cădeau pe toate cele amorțiri lunare.

Îi deveniseră înguste tâmplele și dure, și parc-avea sprincene de metal masiv.

Își clătină capul, trecându-și mânile pe frunte.

Vroia să-l cheme.

— Ghiorghieș!

Și nu-ndrăznea.. Eră poruncă de tăcere ca în biserici când e veghe alături de un catafalc.

Dormeă?

Murise?

Ochii deschiși, strălucitori și fără viață: privirea minerală a orbitelor de Idol în religiile cu întunecate superstiții. Obrazul neclintit, sculptat în ceară străvezie. Părul inert, sălbăticit parcă de creșterea supremă, cea din clipa morții, ca și unghiile mânilor atât de rece nemișcate, cacol-o, sau pe piept încrucișate, tot la fel s-ar fi-așezat.

Se zvârcoli flacăra unei lumânări; mucul sfârâi, alunecară picături, albiră jos, în cercul de cristal, formând cascade înghețate.

— Milena...

Cine vorbise?

Cine o numise?

Se deșteptâ din somn? Sau adormise?? În buzele nebunului, și în cuvintele fără de intonație, numele ei era al unei moarte.

Cui vorbeâ?

— ...Milena fata noastră, câți am are? — Auzi, Sultana?

Șoptiră stins buzele albe.

— Aud, Ghiorghieș.

— Răspunde.

— ...Șaisprezece ani.

Dar inima, obrajii, buzele, spinarea și paloarea celei care răspunsese, aveau vrâsta Sultanei.

. _) - — ...Șaisprezece ani. E tânără.

— E tânără.

— Și cui seamănă?

— Auzi, Sultana?

— Aud, Ghiorghieș.

Își duse iar pumnii la gură. Ochii nebuniului, albaștri, o-nvăluiau ca un în.gheț în jurul tâmplelor și-n jurul inimii.

— Ție, Ghiorghieș.

— Tatălui ei.

Să-i spue:

.— Tată, eu sunt fiica ta Milena. Mama a murit.

Să-i spue?

’Dacă și-ar fi-ntâlnit obrazul în< oglindă, ci-ne-ar fi răsărit în ochii ei: Milena ori Sultana? Vorbele cui erau: ale Milenei sau ale Sultanei?

Și gândurile cui?

— Sultana, cum e părul fetei noastre?

— Negru.

— Și ochii?

— Auzi, Sultana?

— Aud... Albaștri...

— Albaștri...

Bătii de două ori pendulul. Pluti în jurul lor vibrația. Se stinse.

Bătrânul iar murise-n fața ei.

Mortul cu ochi deschiși...

Cădea pe toate cele, somn și amorțire.

Bătăile pendulului.

Trei flăcări.

Zece unghii.

Ochi albaștri.

Noaptea de întăi Septembrie.

...O apă neagră o ducea spre o prăpastie albastră.

Bàtù pendulul de trei ori.

— Sultana, vine ceasul morții...

Se înălțase și mai drept.

— ...Vreau ochii mei...

Jși ridicase mânile într-o năpraznică vibrație, mâni de profet afurisind dimtr-un mormânt deschis de un cutremur de pământ.

— ...Vreau să-mi văd cerul, vreau să-mi văd stelele, vreau să mor cu ochii deschiși...

Și mânile se înălțau cu umbre mari pe ziduri, ca aleea brazilor.

— ...’Dă-mi cerul meu, dă-mi stelele mele..

Cu cine vorbeâ?

Cine intrase în odaie, nevăzut?

— ...De ce mi le-ai luat?...

Cu mânile-și acoperise fața, împlântându-și unghiile ascuțite-n frunite.

— ...De ce mi le-ai luat?..

Și capul i se clătină, și buzele îi tremurau, buzele rine te; gemeă-n vaetul orbului cu plete albe, pustiul vânturilor uuind peste planete înghețate.

Și înviară iar în sufletul Milenei, mânile slabe ale mamei ei, și vorbele-ascultate, cu capul pe genunchii ei, la gura sobei:

— Nu știi ce singur și nenorocit e tatăl tău! E orb și e nebun... Ș-acuma cui îl las?..

— ..De ce mi le-ai luat?

Își auzi, straniu ca ale altcuivă, buzele ei vorbind:

— Lasă, Ghiorghieș, mergem în Turn...

Și nu vroia să meargă-n Turn. Vroia să fugă, să-și audă pașii, pe pământ, afară-n aer, să respire larg, să plângă, și să strige-n gura mare: Eu sunt Milena.

— ...Mergem amândoi în Turn...

I se pâră deodată că-i privită.

Nu, ascultată.

Se întorsese de profil capul bătrânului, și îi vedea ciudat urechea, gura neagră a urechii, îndreptată înspre ea, prin, cele trei flăcări.

Tâcù.

Eră atât de ostenită, ș-atât de tare inima-i băteă, că parcă-n fiecare clipă se trezeă din alt coșmar, cutremurat săltată-n sus.

Se desfăcură-n lături brațele bătrânului. Mânile-i căzură pe genunchi.

Își aplecase fruntea.

— Sunt bătrân, Sultana, sunt bătrân...

Oftă amar.

— Nu mai am putere... Picioarele mi-s slabe... S-a isprăvit...

Nu-i mai vedea nici mânile, nici ochii; numai fruntea înclinată, părul alb, și umerii căzuți.

În fața ei eră un om bătrâni, bolnav, bătut de ’Dumnezeu, — care nu mai avea pe lume, decât pe cea care purtase un inel, acum trecut pe degetul Milenei.

— Mergem în Turn, Ghiorghieș.

Orbul se ridicase gemând, cu fruntea înclinată.

Făcii un pas. Se”mpiedică de scaun. Îi auzi fruntea ciocnindu-se jos, de podele.

Se repezi.

— Te-ai lovit, Ghiorghieș. Îți curge sânge! II ajută să se ridice cu milă și durere. ’Dâra de sânge de pe frunte îi lunec à pe barba albă. Erà mai nalt decât Milena.

— Sultana, dă-mi mâna.

Fusese-n mână sau în» inimă, o zmuncitură? — Ia sfeșnicul...

II luă.

— Hai.

...Fugea călare pe subt tei în floare, aplecată pe un alt obraz.

O mână o trăgea-ndărăt.

— ’Dormi, Sultana?

Eră un tremur ca de friguri în trupul ei și-n mâna încleștată de-a nebunului.

Ședeau în Turn, alături, pe aceiași bancă. În fața lor, luneta: țeavă aplecată-n. Întuneric înspre Vadul Moișii.

Cu ochi închiși sau ochi deschiși, tot una: noapte-năuiiitru și-nafară.

O-ncolăcise noaptea ca um șarpe, privind-o fix cu-aceiași ochi albaștri, deschiși în ea și în afară ei.

...Mergeau ținându-se de mână pe culmi, înspre Poiana Arșițelor.

O mână o trăgea-ndărăt.

— Dormi, Sultana?

Vibră același tremur în mâna care îneleștâ, și-n cea care eră-ncleștată.

Inima nu-i băteă în șir. Stătea, deodată prăbușită într-o apă adâncă, se cufundă, — iar izbucneâ în trombă.

Bătea în pieptul ei ca pumnul în,tr-o poartă-nchisă. Stătea. Se năruiâ o poartă. Iar pornea, vulcanic.

Mâna cuprinsă-ntr-a nebunului, înțepenise. Inelul lat al mamei ei, intră adânc în carnea degetului.

Miros înnecăcios de lumânare stinsă.

Miros de șoarec și guzgan.

Țâșncă o umbră. Umbra bătăii inimii?

Nu mai avea putere s-o cutremure scârba de șoareci și guzgani.

Îi amorțiseră picioarele.

Tâmple de plumb, frunte de plumb, plumb pe grumaji, și pe obraji, dealungul, dungă-nghețată de sudoare.

...Poiana Arșițelor.

— Tatăl nostru, carele ești în Ceruri...

O mână o trăgea-ndărăt.

— ’Dormi, Sultana?

Erau în ea, pâcle și fulgere.

Pâcle fierbinți, fulgere albe, lung întuneric, fulgere roșii, pâclenghețate.

— ’Dormi, Sultana?

Nu gând, mirare fără gând: Cine-i Milena? Și-un glas în ea, răspunise fără timbru, mort, automat: Milena-i fiica mea.

Și-și aminti încețoșat și tulbure, că-i povestise fiica ei Milena că îl iubea pe Petru... — Dormi, Sultana?

Bărbia îi cădea în piept.

Fulger în ochi.

Se prăvăleau păduri în tâmple.

Tresăreă.

’Dormeâ?

Unde eră?

— Dormi, Sultana?

Petru... Petru... Petru... Un nume de cenușă: Nu mai eră în suflet nici-uni țipăt, nici-un sunet, nici-un, glas.

— Dormi, Sultana?

Cine visă?

Vibră o strună la ureche, lung, subțire: țiuuu, țiuuu, țiuuim...

Și tâmplele-ncepură să răsune: zum... zum... zum...

Trupul eră ușor, ușor ca pulberile care joacă-n lună.

Nimic nu mai eră opac și greu. Totul eră ușor și străveziu.

— Dormi, Sultana?

— Nu dorm.

Ca două clopote sunând în» mare depărtare.

Era un tremur de țânțari de-asupra unei ape: țiii, țiii, țiii...

Și ca-ntr-o răstignire, frunitea i se înclină, bărbia se lăsă în piept, — c-o mână pironită ’ntr-a nebunului, cu alta-ntr-a mormântului Sultanei.

Căzură lung din mâna nopții, șiragurile de mătănii ale clipelor cu ochi de cucuvae.

Își ridicase noaptea fața înspre zările Văii Moldovei, ascultând.

Fuseseră mări negre. În locul lor se limpeziră lacuri.

Se deschidea în fiecare clipă câte-o fântână țâșnitoare. Fântână albastre, safirii, pornite spic palori și albe spume.

Ș-aveau să se deschidă-n clipe-n fața zorilor, fântânele de foc și de azur.

Abeà zâmbea ca după plâns și boală, obrazul palid al Milenei, cu ochii prinși în, cearcăn vânăt, — dar zâmbea.

Se-nălbăstreă cuprinsul Turnului. Cu greu sc despărțeă noaptea de Boura, dar Turnul, Turnul Milenei...

Milena...

Se deșteptă numele ei cântând în cuib dc dimineață.

Petru o așteptă jos lângă Turn, la marginea prăpastiei.

În tăi Septembrie, ziua logodnei...

— Sultana, se luminează?

— ...Nu, Ghiorghieș.

Și o cuprinse mila pentru bietul orb’. Lumină pentru ea, același întuneric pentru el. O noapte-ntreagă petrecută lângă el, alături, ca doi cerșetori. Lumină pentru ea, același întuneric pentru el.

Petru o așteptă jos lângă Turn.

Se pregăteă o zi cu soare pe văile Moldovei.

Când împlinise șaisprezece ani, tot prin lu-

loncl Teodorcnnu. — Turnul Milenei.

2di)U IOXEL TKODOKEAXU netâ; i sc arătase, lot clin Turn., la Vadul Moișii, un chip cu păr și ochi de aur, peste o coamă neagră. Ș-acuni, descălecat, o așteptă jos lângă Turn, să plece mână-n mână înspre munți, înspre Poiana Arșițelor.

Eră atâta bunătate în lumina care începea pe văile Moldovei, că parcă o Madonă înspre Turn își îndreptase fața, senin, făcând Milcnci.

— Sultana, se luminează?

— Da, Ghiorghicș, începe.

— Hai!

li răsări apa Moldovei în argint la Vadul Moișii prin zăbrelele de colb ale lunetei.

— Uită-te. Pândcștc-l, Sultana.

Dar ea vedea în apa pregătită pentru soare, același chip cu păr și ochi de aur.

— II vezi, Sultana?

O clipă, două, trei. Porneau avânturi în lumină și în inimă. Să-i spue:

— Tată, eu sunt fiica ta Milena...

Ü clipă, două, trei.

— În numele Celui de Sus, jclă-mi ochii mei...

Trecu un fulger pe valea Moldovei.

Căzu o ceață pe valea Moldovei.

— În numele Celui de Sus, dă-mi ochii mei. Eu te-așteptam la Vadul Moișii și Tu erai în casa mea. În numele Celui de Sus, dă-mi ochii mei...

Sensângeră valea Moldovei; apoi se stin-se-n ochii care, de acum, deschiși numai subt frun-

TIJItNun MII.KNKI 2ÎII tea Sfintei Alexandra, în. veci aveau să vadă pe același Sfânt cu lancea împlântată în balaur.

— Tu ai ucis-o pe Sultana. Tu i-ai furat inelul. Tu mi-ai furat cerul și stelele. În numele Celui de Sus, dă-mi ochii mei.

Se scutură ca un frunziș o viață-n. mânile nebunului în< zi de-ntăi Septembrie al anului o mie opt sute optzeci.

Trupul căzu. cu el târînd și mânile-ncleștale-n jurul gâtului.

Din buza ruptă, sângele-i curgea pe barbă, înroșind-o, picurând și chipul celei moarte.

— În numele Celui de Sus, dă-mi ochii mei... Dă-mi ochii mei, dă-mi ochii mei...

Parcă urlă în Turn, înebunit, Miezul de Noapte-al zilei de întăi Septembrie din anul una mie opt sute optzeci.

Posomorita Boură eră încă în noapte.

Munții opriți pe praguri de altar, păreau c-așteaptă clopotele învierii, s-apară cu lumini, cântând de-asupra lumii.

Sculată de semnalul de alarmă dat de paznicul de noapte, deavalma, țigănimea din Chilii, venea cu facle, felinare, ciomege și topoare, înspre Curtea Mare.

În frunte, Petru. Ei singur auzise urletele Turnului. Bătusen uși. Totul eră închis și ferecat. La o fereastră, printre gratii, Tudora îl privise ca o bulină, fără să-i răspundă,, făcându-i semn să plece.

În goană se dusese, în. goană se-ntorceă, ca Boura în urmă.

În fața Curței Mari, mulțimea se opri neliotărîtă, împrejmuită de copacii parcului. Desprins din ea, cu pelerina fluturând pe umeri, cu felinarul într-o mână, și cu toporul în? cealaltă, Petru sfărmă întâia ușă, cea dindos..

Țiganii își făcură cruce.

Nu-l mai văzură.

Așteptară, strânși unii în. alții.

Desculți, prin ușa spartă, Badea și Frăsina năvăliră înspre țigănrime.

Tudora se-nchisese în odaia ei, pândind din întuneric, printre gratii.

Urlă Turnul Milenei peste faclele și felinarele aprinse:

— Dă-mi ochii mei...

Mulțimea înghețase.

Și deodată s-auziră, apropiindu-se dinspre Chilii, pași apăsați și lovituri de cârjă.

Venea Dudoaia. În fața ei, Miuța cu un felinar.

Se clătinară ca bătuți de vânt țiganii, dându-se într-o parte din calea Dudoaiei. Dar ea venea spre ei, cu ghiare subt sprincenele-ncruntate.

Alți pași se auziră dinlăuntrul Curței Mari, pași grei.

În pragul ușei sparte, în lumina faclelor și-a felinarelor, Petru apăru, ducând pe brațe un trup acoperit cu pelerina.

— A ucis-o...

Știură toți cine-i subt pelerină, — creangă de piersic înflorit, ruptă pe veci din primăveri — și toți își aplecară capetele, fără murmu r.

Petru se-ndepărtă în noapte.

Făcu ocolul Turnului.

Înaintă obrazul alb, cu ochi și păr de aur, deadreptul spre prăpastie, ca un Arhanghel aducând pe brațe marile-i aripi arse.

Trecu o șoaptă îndârjită; apoi se auziră bocete și glasuri aspre blestemând.

Și toată țigănimea se prăvăli spre Curtea Mare. Intrară val, prin ușa spartă, cutremurând subt pașii lor parchetele, — călăuziți de Badea.

Și se opriră, c-un fior. Pe coridorul dinspre Turn, venea strigoiul Curței Mari. Cu buzele în sânge, ochi rătăciți, barba vâlvoi, părul vâlvoi, urlând:

— Dă-rni ochii mei...

Înaintă strigoiul prin veșnica lui noapte, mereu cerșind lumina lui.

Înghesuiți unul în altul, țiganii îl vedeau venind asupra lor, cu urletul pe buzele însângerate, — și pas cu pas se retrăgeau.

Se apropiau de ușă, deandăratelea, cu ochii țintă-m ochii lui.

Cu brațele întinse, orbul înainta, și faclele și felinarele stârneau umbre neliniștite pe-ntunecatul coridor care ducea spre Turn.

— Ucideți-l! Ia supt sângele.

Sparți de glasul răgușit, se despicară!! două.

În dosul lor, pe prag, erà D udo aia cu cârja ridicată. Gâfâiă.

— Ucideți-l! Nu mai arc putere. A cântat un cocoș...

Înaintând prin țigănimea care se ferea de pașii ei și de-ai strigoiului, veacul Dudoaici, înălțat, lovi cu cârja drept în fruntea orbului.

Și-n timp ce răsunau pe-întunecatul coridor, ciomege și topoare hăcuind același gemăt prăbușit:

— Dă-mi ochii mei...

...Dudoaia, cu o faclă-n mână, făcu din Curtea Mare rug.

Se înroșiră munții de zvâcnirea marei pălălăi.

Ardea Turnul Milenei, Curtea Marc și aleea brazilor.

Și la lumina focului, crezând că-s zorii Bourei, nu unul, zeci, cântară lung cocoșii.

...Priviseră de pe Ceahlău un răsărit de soare, după o noapte înghețat albastră, petrecută lângă foc. Din preistoricele oceane ale ceții care-nvăluiă țara Moldovei, se avântase continentul de mărgean în flăcări, al astrului apocaliptic pe Ceahlău. Ca turmele de dinosaur!, din ceață munții răsăriseră.

Dintr-un „His Master-s Voice”, un cor de negri-ntâmpinase soarele; și tinerii dansaseră un Charleston.

Apoi plecaseră cu călăuzele în frunte. Mergeau spre Schitul Toacelor, unde luaseră-ntâlnire cu „bătrânii”, — pe culmile barbare ale munților din jurul Bourei.

Avea fetița ochi albaștri — de moda veche—, obraji rotunzi, pecetluiți de frăgezimea vrâstei. și dinți pentru zâmbirea clară; dar părul, băețește retezat, pierdut la tâmple, tăiat în geometric unghi la ceafă, rochița scurtă ca de balerină, ciorapii scoțieni, pantofii cu călcăc plate, mișcările sportive; de un androginism american, și creionașul roș, mereu adus la gură, ca o reminiscență — colorantă numai — a roșiilor acadele iubite-n alte vremi de fetele

I ON KF/ TKOnOKF.AXU de vrâsta ei, — vesteau pe o contimporană a Jui Paul Morand.

Tovarășii, patru la număr, erau de vrâsta ei pupină. Poate studenți, poate liceeni. Bcrelă bască, ochelari rotunzi cu ramele de corn, versiune-americană, dublă, a monoclului, pu.îlovere, largi pantaloni prinși subt genunchi, bufant și clăpăug, bocanci cochet robuști. Pas ferm, privire agresivă, sportivitate și în inimă.

Și când tăceau, buzele lor aveau accent britanic.

Intrară în Poiana Arșițelor.

Făcură din poiană templu, zeului „His Master-s Voice4. Îi revăzu Ceahlăul înălțat la proră, care plutea cu flota de azur a munților Carpați, — dansând un» Charleston.

Plecară.

Mureau pădurile, acoperind munții clin. jurul Bourei, de agonia lor.

Vibră un răcnet spart în fiecare trunchi, scrâșneau străfundele pârlituri, — apoi un- bubuit, rostogolit în tobe de ecouri, vestea căderea bradului tăiat.

Eră albă de scânduri Boura, teanc lângă teanc, grămezi alături de grămezi.

Boii trăgeau spre cherestele, trunchiuri titanice.

Porneau la vale vagonctc încărcate, șiruri lungi pe șinele huniitoare, de scânduri albe ca sicriile ncîmbrăcatc.

rrnxuL milexei

Eșcâ fum negru. Ducluiau mașinele, cutremurând pământul.

— Hăă-uup... Hăă-uup... se opinteau țăranii să urnească brazii retezați.

În marca vălmășeală și înfrigurare industrială, pașnici erau doar ochii boilor.

Nu se mai auzea glasul Durlaiei și-al Căpriței. Cântau mai tare dințatele arcușuri ale ferestraclor și ale beschiilor,, intrând îni lemnul brazilor.

Tăiați copacii parcului, demult, și prefăcuți în scaune, dulapuri, mese și podele, prin casele orașelor din văi.

Din toate părțile, de pe toți munții, veneau pădurile pe brânci, târîndu-se îiii urma boilor, la abatorul lor.

În fund, spic zările Moldovei, ca o măsea de mastodont, neagră, sfărmată, rămășița Turnului Milenei, și alături, o amena pentru Radio.

Trecură și prin Boura. Ajunseeră la Schitul Toacelor. Trei automobile așteptau la poartă. Mai laoparte, jos, pleduri întinse, coji pe iarbă, tinichele de conserve, boțuri de hârtie ceruită, sticle răsturnate, foc spuzit, cofe cu apă.

Serveau frați tineri dela Schit, cu genele plecate.

Și-un alt „His Master-s Voice al ,,bătrânilor, acompania digestiile, ventriloc, cu glasul lui Carusso, lui Șaliapin, și-al lui Fletta.

După o scurtă luptă, biruiră tinerii, căci răsună „His-Master-s Voice-ul lor, pentru desăvârșirea performanței: plecaseră dela Durau după un Charleston; dansaseră pe culmea fiecărui munte; ș-abea ajunși la Schitul Toacelor, tot Charleston jucau, încununând cu Charleston lanțul Carpaților.

Bătuse toaca de vecerne.

Intrară n Schit, să-l viziteze.

Eră-nceputul lui Septembrie. Văzură tot în cinci minute, cronometric măsurate. De-afară, trei claxoane anunțau plecarea.

La poartă se opriră. Unde eră portarul?

Stătea acolo lângă poartă, jos pe pământ, spinarea rezemându-și-o de zidul vechi, primind în față raza aurie a soarelui de toamnă, un fel de cerșetor călugăr. Cap de paiață cu țep sur, giubea sărăcăcioasă, curmei de câ-.nepă. Scobea c-o daltă într-o rădăcină.

II priviră.

Nu-i văzu. Eră împrejmuit de visul lui.

Se auzi deasupra, goarnă unui cârd de păsări călătoare.

Se zbuciumară brațele călugărului cerșetor, ca aripele păsărilor mari.

— A-ga, a-ga, a-ga....

În mâna oprită în aer, fetița cu ochi albaștri strecură o hârtie de douăzeci de lei.

Ochii se întâlniră.

Și se acoperi de-un zâmbet dulce și sfâșietor fața scobită a călugărului.

— Aa! Aa!

rriîNUL MIJÆNEI SUI

li înapoiè hârtia, dându-i și rădăcina pecare o sculptase, cu o mișcare-atât de blândă, încât fetița cu ochi albaștri, îi zâmbi.

Poarta eră deschisă. Plecară.

Rămase Coca Bâca singur în fața cerului de toamnă, cu brațele căzute pe genunchi și capul înclinat pe-o parte, ca o statue chinuită a melancoliei, așezată de Dumnezeu peste mormintele întregului neam Bour.

F I N E.

olyaitl --.Yfc-rM

^D0D7 a S9

K0LO2SVÂR