Coliba Măriucăi

I. SETRELE. — BOLNAVA

La capătul pădurei ce desparte moșia P.... de moșia R..., în ținutul Romanului, pre un tapșan uscat ca și fruzișul ce foșnia încă în fagii și ștejarii numeroși din pădure, se gâsiau, în anul 184... vr-o câteva corturi, neregulat înorânduite. Câte-va lăvicere acățate pre prăjini, sprijinite unele de un car mare, altele vârîte în pământ; étă toată măestria cu care erau făcute acele corturi, sărace, după cum vedem, în care se adăpostiau ca la 20 de familii de țigani, robii Vornicului; Grorjănilă, proprietarul moșiei.

Întâmplarea ce vrem să istorisim se petrecu în parte sub câte-va din corturile aceste.

Era în noaptea unei ᶁile reci și posomorîte din luna lui Brumar, o tăcere, mai mare decât liniștea domnia în corturi; nu se auᶁia decât vâjiitul vântului prin pădure și lătratuli prelungiti, ce scoté din când în când, cânele întins dinaintea vre unei șetre, sub care, împrejurul a doi trei tăciuni, ce sloboᶁiau încă o lucoare roșatică și nesicură, horăiau, îndesuiți, clae preste grămadă, tată, mamă, moșneag, băeți, fete,.... Luna plutia preste codri în un ocean de aburi reci; razele ei se alungau pre învrăstatele lăvicere ale șetrelor ș-apoi, ca o coamă argintoasă, se scăldau în cristalul părîeașului ce murmura pintre érba uscată și malurile acoperite de frunᶁele suflate de boarea cea aspră a lunei morței. Era în fine, o seară frumoasă chiar prin tristeța de care era întipărită. Când cetitorul ar fi putut trece în seara aceasta, cu atențiune pre la fiăcare șeatră, s-ar fi oprit de sigur la cea mai din urmă, de lîngă pârazul pădurei. Această șeatră e cea mai săracă, făcută fiind numai din rufe prinse între ele prin sfori și țepușe de lemn Lăuntrul ei nu e mai avut; aceea însă ce ne opresce la ea este că, pre când nu-i o șeatră în care să nu domnească, somnul și liniștea, aice se aude încă o șoptă murindă, câte-va vorbe întrerumpte sbor pre aripele vânturilor.

Să intrăm în lăuntrul ei

O laviță de lemn, pre țăruși bătuți în pământ și pre care se desemnă în umbră o cofă cu apă, vr-o două trei ulcele și oale aninate în cioturile prăjinilor ce formau cortul; écă toate avuțiile, toate mobilele ce se găsiau în șeatră aceasta, în fundul căreia, întinsă pre un brățișor de paie, coperite de rufe gemé o femee, în feața căreia reflectându-se palida lumină a lunei, lăsa să se veaᶁă doui ochi afundați profund în orbitele lor; umerii obrazului eșiți afară și învăliți de o peliță neagrăgălbiă; părul cel alb și lucios căᶁând în neregulă, mânele picând în lături și trupul coperit de o catrență cu totul rumptă, completau un schelet lung și dișirat.

— Sărmană mămucă! sărmană mămucă! repeta din când în când, cu voacea tristă, un flăcău, care staté în genunchiat la picioarele acestei femei.

Flăcăul acesta se chiema Vasile, éră femeea aceea era Maria mamă-sa.

De două luni de când Maria era bolnavă de lăngoare și, săracă, fără de cel mai mic sprijin decât pre fiiu-său Vasile, tânerul băieat, după ce muncia toată ᶁioa la curtea stăpânu-seu,—căci era rob — venia seara în târᶁiu, și-i aducé porțiunea sa de mămăligă rece, și aceasta încă pre furiș, căci stăpânul i poruncise să nu ésă din ogradă nici un pas. Dér boierul acesta n-avé mamă sé de și avé, nu era înzestrat cu inima și sufletul cel duios al lui Vasile, al sclavului său celui isteț; suflet adevărat de nobil de și într-un trup de sclav, într-un trup al căruia ochi negri și mari, adăpostați sub arcuri îmbinate și cărbunoase, în contrast complet cu albeața cea estraordinară a feței seale, văᶁuseră abia de 20 de ori înturnându-se cârdurile drăgălașe de cucoare, ca și care de-atâtea ori doria să fiă. Căci în sînul națiunei acestei nomade greu se poate stinge dorul de aerul liber, de libertate!

Vasile era sclav deară numai cu trupul; sufletul, său era mai mare decât al multor liberi. El iubia pre D-ᶁeu în ceruri, și pre mă-sa pre pământ, și când C. c. Gorjănilă i porunci să nu ieasă din ogradă nici un pas el își simțise sângele năvălindu-i la inimă; peptul i bătu tare și era să-i respundă... Deară oare cu ce drept poate un sclav să se împotrivească la poruncile stăpânului? Vasile înghiți nodul și tăcu, promițându-și să-și facă din noapte ᶁi. Deci, pre când toți gustau repaos la curte, el lua porțiunea sa ᶁiurnală, din care el numai cât gusta, săria preste zăplaz, și cu inima palpitândă, cu pașii agitați, se îndruma spre șeatra în care zăcé sărmana sa mamă, părăsită de toți, până și de natură, căci 60 de ningăi își scuturaseră până ’ndată aceasta fulgii cei albi pre albul ei păr!

De vr-o șease nopți Vasile deară nu lipsia de a veni, ca cu mâna sa cea înăsprită de munci grele, să șteargă lacrimile bietei seale mame, și cu voacea-i dulce să-nădușe suspinurile sînului carele-l născu în fearele sclaviei!

Vasile în seara în care se începe istoria noastră, venise de vr-un pătrar de oară, își aruncase căciula sa de oaiă’ în lături și se așeᶁase la picioarele reci ale’ Măriei, care astă dată era cu mult mai slabă decât în seara din urmă. Ea putuse numai a-i face semn să șeadă, întinᶁându-i mâna, pre care Vasile depuse o sărutare așia de ferbinte încât bieata femee se simțise ca electrisată și putu rosti în fine: „Cum mai mergi, măi băete?”

— D-ᶁeu să-ți trimită sănătate, mămucă, respunse Vasile, în ochii căruia nourau lacrimi. Nu-i gusta ce-va, mămucuță? adaosă a ᶁice el, după câte-va minute, văᶁând că mă-sa nu mai ᶁicé nimica.

Maria de-abia putu răspunde că nu, și el o ruga, în toate tipurile, să guste ce-va măcară, căci i adusese, bucățele bune, mai bune decât altă-dată, ș-apoi se lăuda surîᶁârid amar în sine, că le-au meritat de la stăpânu-său prin serviciile seale.

— Așia, se sili a ᶁice Maria, le-ai meritat, ca și altă dată.... Un surîs amar se stinse pre palidele ei buze. — Ca și altă dată, adaose ea, după o mică pausă; tu nu mănânci nimica, băete, ca să mă ții pre mine cu săraca ta porțiune; te văd slăbind pre toată ᶁioa, și, tu muncesci, ai nevoia de putere și esci june, ai să trăesci, éră eu sunt bătrână, ca mâne nu voiu mai fi... Nu mai face așia nebunii, copile, mănâncă tu, mai bine.. O! ascultă, ascultă pre bătrâna ta mămucă: stăpânul te va căuta mai bine numai întrucât vei puté munci!... Sileșceté deară a fi voinic d-apururea, ca să nu suferi înjurăturile și bătăile, ce veᶁi suferind în toate ᶁilele, atâția din frații tăi!

Ea nu putu continua; slăbise de tot, căci întrebuințasă toate puterile, ca să poată vorbi aceste puține cuvinte.

— Așia, mamă! mămucuță, ᶁicea Vasile, silindu-se a lua un ton persuasiv, eu mănânc cât șeapte. Boerul scie că d-ta ești bolnavă și ți-a otărît tain, deară fiind că ᶁioa nu am când, îs nevoit să ți-l aduc noaptea.— Mănîncă, mămucă!

Dér Maria tăcé, căci slăbise de tot prin opintelile ce făcuse ca să poată vorbi, își plecase capul pe paiele ce i serviau de perină și adormise. Ea prin somn gemea și sinul ei era opresat din causa lipsei de aer, și Vasile îngenuchi, la picioarele ei, cu ochii scăldați în lacrimi, nu puté să facă alta, decât să suspine și să repete ze, din când în când: Sărmană mămucuță! — sărmana mămucă! Picioarele nude ale Măriei erau reci; Vasile se pleacă lângă dânsele și cu boarea caldă a peptului seu le mai încălᶁi. El nu se mulțămi numai cu atâta, și merse afară din șeatră, strânse spini și surcele și mai ațîță focușorul, care era mai cu totul stins. La căldura lui, Maria dormind încă, se păré mai bine, căci resufla mai liniștit.

Cucoșul cântase ântâia oară de mult. Vasile rezemat cu cotul drept pre culcușul maică-sei, studiindu-i toate mișcările, își sîmția ochii îngreuiați de somn și de osteneală: de 6 nopți el mai nu dormise. Când cucoșul vesti ᶁorile, Maria dormia încă, Vasile se sculă, clăti o ulcică pre care o âmplu cu apă proaspătă de la pârâiaș, aduse apă și în cofă, puse apoi mâncarea, ce adusese, și ulcica cu apă și cofa lângă căpătîiul mamesei, luă sumanul său, destul de rumpt, și-i înveli picioarele, o privi câte-va minute, apoi luându-și căciula, porni să se ducă. La eșirea din cort se mai opri o clipă, ca să-ș mai preâmble triștii săi ochi asupra ei.

— Sărmană mămucuță! Dicea el ridicând spre ceruri ochii săi roși de trudă, și eși răpede.

II. LA CURTE

Sunt șease ore de dimineață.

— Cum socoți, Bincule, ce-i de făcut cu țiganul acesta, să-l însurăm cu feata bulibașii sé ba?

Așia se adresa de pre un scaun ferfenițos și vechi de lîngă o măsuță neagră, cu saltar, Vornicul Gorjănilă cătă vătaful său Șetrarul Bincu, ce stăté cu mânile la pept, în picioare, lîngă ușă, și care era Șătrar, pre temeiul serviciilor ce făcuse Vornicului.

Vornicul Gorjănilă, boier din neam în neam era se înțelege, din clasa acelora ce se numesc nobili, având aceasta mai mult decât aceia, că el nu se deosebia de cei-l-alți oamei nenobili, numai prin decretele de ranguri și vechimea familiei, deară încă și prin fisicul său, care era unul în toată țeară Moldovei. Nalt mai ca și statu-palma-barba-cotu, din poveste, cu capul mare și rotund mai ca și o boambă, ochii eșiți afară și holbați, nasul mic și îngropat mai de tot între doi obraji bugeᶁi și cărnoși; un gât scurt și de la capătul căruia, așia ᶁicând, se începé un pântice ca o movilă de otar de moșia, rezemată, nu pe coᶁi de pesce ca pă mântul, ci pre două picioare scurte și pulpoase, cari de ar fi avut și ele gura cea mare și înarmată de dinți negii și rari a obrazului, de sigur că ar fi gemut sub povoara afurisitului de pântece.

Étă fisicul, cu dreptate nobil sé deosebitor de cei-l-alți oameni, al cuconașului Gorjănilă.

Acum de am puté lungi pre Vornicul, de două ori pre cât e: de i-am lungăreți capul și i-am afunda ochii de i-am mai mări feața, ca să putem a-i trage nasul și a i-l pleca în jos, ca la un curcan; de i am subția picioarele și de i-am lungi gâtul, și așia fabricat, l-am îmbrăca în pantaloni de anghină și într-un antereu de cutniă vechiă și unsuroasă, de l-am încinge pre sub o dulamă scurtă, cu un brâu tăieat de tot, de de l-am lega la gât cu o basma albă, de i-am pune pre cap, în loc de șeapcă sé pălăria, o cușmă de miel ca să-i ascundem părul cel galben ca și al mustăților seale, în fine de i-am da în mânile seale macre un biciu de pele cu alamă la vârf și vănjos ca fierul, apoi am fi format din un Vornic, pre un Șătrar... pre Șătrarul Bincu, vătaful Vornicului Goijănilă

Aste sunt pentru fisicul vătafului, cât pentru simțimintele și ideile umane, ale amândurora, dialogul următor dintre dânșii le va face lesne cunoscute cetitorului.

Să urmăm dialogul de acole de unde l-am găsit intrând în casă:

— Cum socoți, Bincule, întrerupse boierul, învărtind mătăniile, ce-i de făcut? să însurăm pre țigănușul acesta, cu feata bulubașei?

— Socotința d-voastră, Cucoane, e înțeleaptă, respunse vătaful.

— El e tânăr, adaose boerul, puternic; feata de asemenea, poate voiu prinde la sămânță de robi mai voinici, ce ᶁici Bincule? am cuvânt?

— O! mare cuvânt, cucoane.

— Mai ales că țiganul ista i arnic...

— Așia! întrerupse vătaful, de n-ar lucra biciul ista n-ai puté face nici o treabă cu dânșii; mai mișei și mai puturoși oameni nici că s-o mai dat!

— Ba nu, țigănușul ăsta e destul de arnic, se înțelege că țiganu fără de bătaia e ca roata fără unsoare, nu faci treabă cu dînsul, deară, ori cum, Vasile, treaba și-o face.

Vorba era deară de Vasile.

— Șcii ce, cucoane? pun rămășag că de nu l-aș amenința din când în când cu gârbaciul, n-ai puté ᶁice că e arnic; lașă-i la dracu balauri, numai după furat âmblă.

— După furat? Vasile âmblă după furat?

— Da, da! Ea, chiar și astă noapte unde era, când l-am cătat să-l trimit în țearină să prindă boii românului celuia!

— Care român?

— Șciți, românul cela care n-a vroit să vină la claca de bătut păpușoi; cela pre care mi-ați poruncit să vă răsbun, — am trimis astă noapte să-i prindă boii de pre câmp, ca să-l fac să plătească ca și când i-aș fi prins din păpușoi. Ei, da e vorba de Vasile: ᶁiceam că l-am căutat să-l trimit în țearină și nu l-am găsit, am pândit și în ᶁioă l-am văᶁut venind peste gard.

— Și l-ai cercetat unde a fost?

— Ba încă nu, căci trebuia să vă aduc mai înainte socotelele.

— Bătaia, bătaia să-i dai tâlharului! 12 piei să iéi de pre spetele blăstematului aceluia! Cum? după furat âmblă? n-are aicea mâncare, haine, toate câte i trebue?

— Da cum să n-aibă! dér țiganul poate să trăească fără să fure? — Însă apropo, de mâncare, uitam să vă spun că jidovul orăndar are nisce putini cu brânză, el le-ar da tare eften; să le cumpăr?

— Poate o fi tare iute sé cu vermi!

— Ei și-apoi par-că cine scia ce împărați vor să mănânce? E tare bună pentru dânșii.

— Așia, da-i vorba să nu se îmbolnăvească, să ne mai bage la alte chieltueli.

— N-aveți nici o grijă!

— S-o cumperi deară.

Vătatul se plecă cu mulțămire până la pământ,

— Dute, de cercetează unde a fost astă noapte mișelul acela? nu i-am poruncit să nu iasă din ogradă nici un pas?

In momentul acesta ușia se deschise răpede și se arătă un cuconaș ca de vr-o 15 ani, îmbrăcat In strae evropienesci, ca și Vornicul Gorjănilă.

— Babacă, băbăcuță! strigă băeatul acesta, care era Tache fiul Vornicului

— Ce vrei, draga babacăi?

— Băbacă, nu șciu cine mi-a fi rat galbenul acela care mi l-ai dat mata ieri, că nu-l găsesc.

Și băeatul scância și băté din picioare, strigând să-i caute galbenul, pre care singur de cu seară, l ascunsese într-un colț de după sobă și până adouaᶁi uitase ce făcuse cu el, și striga, socotind acuma că l furase cine-va. Boierul se uită la vâtaf; vătaful își răsucia mustățile,

— Ei, ce-ți spuneam eu cucoane? unde a fos Vâsile astă noapte, de nu să bea galbenul cuconașului?

— Dute, Vătaje, și cercetează; cu ori-ce chip galbenul să-i iasă! auᶁitu-m-ai?..

Vătaful salută și eși, cuconașul era să iasă și el deară băbaca-l chiamă și-i ᶁise să se pue pre un scaun lîngă dînsul, să-i spună ce a mai învățat ieri de la d-nul B.... un guvernor francez pre care l socotea Cc. Gorjănilă destul de răsplătit cu vr-o sută de galbeni pre an... Cuconașul spuse băbăcuței că a învățat Gramatica și Moralul. Băbaca vru se scie mai ântâi, ce-i acea gramatică? Cuconașul șciu să-i răspunᶁă că:

La grammaire est l-art de parler et d-écrire correctement en français.

Pour parler etpour écrire on se sert de mots.

Les mots sont composés de lettres.

Moara cea mai bună nu mergea mai răpede de cât gura cuconașului. care nu se opri decât când mai se înădușia. Băbaca își duse mâna la musteață ca să și le tragă de bucuria că Tăchiță scié așia de bine franțuzesce, deară din nenorocire mai dăunăᶁi se răsese preste tot.

Veni apoi rândul Moralei.

Cuconașul Tache, asupra întrebărei băbăcuței, că ce-i acea Morală, răspunse câte-va în franțuzesce, de și. am uitat să spun, băbăcuța nu înțelegea bechi din limba asta. El l-îndemnă să-i spună Românesce câte ceva din cele ce-i spuné Franțuzesce; se nimeri, după multă frămîntătură că cuconașul să poată traduce frasele:

„Toți oamenii sunt frați, de timp că toți au de tată pre Adam... Noi trebue să iubim pre tot omul și să facem bine ori-cui și creștinului, și Neamțului și jidanului...” Cuconașul citâ și pre Neamț, după creștin, pentru că băbaca adese ori i spusese că el, Neamțul, e păgân? Nu mă întreba însă, onorabile lectorule, de ce n-a pus și pre țigani, căci n-ași sci ați spune de ce.

Băbaca, dând din căpușor l întrebă cine i-a spus că toți oamenii sunt frați: mi-l încredința că nu se poate să fiă adevărat, că atunci și țiganii ar fi frați cu boerii: — Auᶁi vorbă? da nu crede, Tăchiță: ascultă ce ți spun eu, țiganii sunt făcuți pentru boeri, ei au alt tată...

Și cuconașul, care era foarte pre jos în idei și simțiminte frumoase și care era legănat în ideile tătucă-său, afirmă că băbăcuța are dreptate și că d-l V.... se înșeală.

Cu așia chipuri toată sămînța cea bună ce bietul guvernor semăna în sufletul lui Tache, cu opinteli mari, o întrevedere de o clipă cu Vornicul, o desrădăcina și nu lăsa nici urme măcar; și asta se întâmpla foarte adese. Bietul guvernor era sărac și prin urmare nevoit să înghită noduri ori-ce contraᶁiceri, făcându-și ultimele iluziuni din gălbenașii ce boerul avé să-i numere la capătul anului.

Așia era educațiunea ce Vornicul dădé fiului său, Cuconașului Tache, un băeat frumușel deară prost cât opt-spre-ᶁece. Am puté descrie mai multe esamine de aste în care Vornicul, lua într-o clipă tot aceea ce nefericitul guvernor băga în glava băeatului într-o lună seaji două, dér socotim de prisos. A cui era oare vina deacă la capătul anului băeatul nu puté înțelege cum se poate ca Neamțul să fiă creștin și țiganul om.?..

Acuma, înainte de a țrece mai departe, socot că n-ar strica pentru mai bună lămurire a istoriei noastre, să spunem ceva mai mult asupra lui Vasile.

III. DIN COPILĂRIA LUI VASILE SI PANA IM TIMPULU DE FÉCA

Cu vr-o opt ani mai în urmă, Vornicul Goijănilă se făcuse posesorul etern al moșiei pre care suntem. Era în luna lui Prier; boierii după ce petrecuseră iearna în adunări și baluri, în târgul Peatra, un târg compus din un pumn de case, aruncate fără nici o regulă între munți, ca nisce jucării într-o cutiă fără de capac, case locuite adese de inimi nu de peatră; după ce, ᶁic, mai bine de patru luni Vornicul jucă preferanțul și cucoana controdanțul și valsul cel voluptos și polca cea amoroasă, boerii noștrii văᶁând pre Prier aproape, porunciră să pună hamurile de ațe pre 12 cai din soiul faimoasei mârțoage și cățel cu purcel și cuconul Tache se suiră într-o brașoveancă lungă ca arca lui Noe. In fine surugiii chiuiră, arapnicile pocniră, roțile scârțiiră. După o ᶁi și o noapte de drum, ei, boierii, ajunseră la noua lor proprietate.

După câte-va ᶁile de odihnă, cuconul și cucoana eșiră să viziteze moșia și din întâmplare veniră să treacă pre lîngă șetrele sclavilor, pre care-i trămisese acole de cu toamnă încă. Pre atunci Vasile era de 14 ani, vesel și cu nepăsare se alunga dinaintea șetrei părințesci. Cucoana se apropiă de dânsul, i făcu câte-va întrebări la care băieatul respunse cu atâta istețiă, încât cucoana, fără să asculte de mama lui care o ruga să i-l lase, că-i bătrână și singură, porunci ca în ᶁioa aceea chiar însăși bieata Maria să-și aducă copilul la curte. Maria suspină și se resimnă, înălțându-și ochii la ceruri.

A doua ᶁi Vasile, îmbrăcat în nisce pantaloni vechi d-ai cuconului, asculta toate poruncile junelui său stăpân, ale cuconașului Tache, care nu pré avé respect pentru acel câți-va ani cu care Vasile era mai mare decât dânsul, căci cu înjurăturile cele mai mărșave, pretindea că bietul băieat să-l lase a l încăleca; cuconașul Tache însă nu voia numai a-și face ilusiune că-i călare, ci a gusta oare-cum din realitate, căci d-lui, cu o biciușcă, pre care o căpătase la St. Vasile trecut, de la tatăl său, biciuia din toate puterile pre omonimul acelui sânt. — Băieatul în multe rânduri răbdase asemenea tratări, dér într-o ᶁi când l trecuse cu șeaga se vede, mi-l aruncă cât colo. Atunci resună tot sătul de plânsete și vaete. Vornicul aleargă și-i făcu ca în multe rânduri încă dreptate: el porunci lui Vasile să se supue la poruncele cuconașului.

Cuconașul, ca acela ce văᶁuse de mii de ori, cum răsplătesce băbăcuța țiganilor „nesupuși,” întocma ca el, se înțorțișia s-apuce pre Vasile de negrul lui păr. Babaca-i ajuta să-l trântească la pământ. Apoi cuconașul se-nalța pre vârful degetelor și-n timpuri măsurate i croia cu biciușca cât puté, strigând: Cioară, balaure, baragladină... și câte mai multe espresiuni ce le clironomise de la părinți.

Boierul își răsucia mustețele, pre atunce le avé, privindu-și muțunachiul; se întorcé apoi către băieat, când l văᶁu c-au ostenit și trecându-și degetele ca morcovii, pre sub bărbia lui, i ᶁicé:

„Destul, draga băbacăi! — El intra apoi în casă la cucoana, care nu putuse asista la scena asta, având a tăia codițile unei țigăncușe, care furase o bucățea de zahăr. Vornicul se apropia de dânsa cu mulțămire ș-o săruta pre frunte, ᶁicând: — Sunt semne bune de gospodăriă în Tăchiță. Cucoana încuviința.

Cuconașul intra apoi în casă și nineaca-l strîngea la sîn. — Vai, draga ninecuței, te-i fi ostenit cu baragladina ceea; țiganul are pelea vârtoasă ca bivolul!

Să fii auᶁit atunci laudele cuconașului c-au secelat. espresiă părintească, c-a secelat țapăn pre tâlharul acela. In timpul acela Vasile plângea.

Așia fu vieață bietului țigănaș mai bine de doi ani; bătăi preste bătăi, înjurături preste înjurături formau porțiunea sa ᶁiurnală.

Cuconașul însă era acuma mare și nu șcia nici buche: Vornicul se sfătui cu Vorniceasa de cele ce ar trebui să facă: să-l dée la vr-un pensionat? — Nu puté înțelege cum de fac părinții una cât asta, căci pre la pensionate nu se ’nveață — așia aflaseră d-lor. — religia ortodocsă, și ele-s ținute mai toate de nemți păgâni, cari nu duc băieții nici odată la biserică, nici postesc, nici se ’mpărtășesc de patru ori pre an, precum făcé Vornicul, după ce dedé vr-o câte-va sărindare și trămité colivă la biserică vr-o câte-va ᶁile!... Ei se otărîră să nu-l dée nici la vr-o scoală publică, căci nu se cuvine, ᶁicé Vorniceasa, ca un fiiu de boer să ’nvețe cu toți fiii de ciobotari și de cojocari! Nu mai rămăsese alt mizloc de a educa pre Tăchiță, decât de a-i tocmi un dascăl în casă; Cucoana însă pretindé ca să-l trimită în năuntru; Boierul susținea că nu, căci l-ar perde mai degrabă și decât în un pensionat și aducé de mărturiă pre fiul cuconul Enache D... și pre altul și pre altul!... Cocoana érăși i spuné că se înșeală și ea-i aducă de mărturiă pre fiiul Postelnicului Luptă, care venise de curând de la Paris c-o mulțime de cărți, și pre care-l auᶁise ea vorbind așia de frumos franțozesce; dér fiind că bărbatul este cap femeei, — de ce? nu șciu! — boierul se ’mprotivi cu tot dinadinsul, el se puse apoi și scrise la Iași unui amic al său, să-i tocmească vr-un dascăl, care să fiă bun frances. Aceasta era ântâia și ultima calitate ce d-lui doria în dascălul fiiului său!

Preste câte-va ᶁile sosi d. V.... de carele am mai vorbit. D-lui V... de și nu scié cumplit de multe, scié din norocire, îndestule pentru Tăchiță, pre care babaca și neneaca doriau să-l audă numai vorbind frumos franțozesce, altă ca altă!...

Ori cât de puține însă erau cunoscințele, d-lui V.., s-o mărturisim spre lauda lui, el era din oamenii acei puțin numeroși și privilegiați, cari înțeleg sé sunt aproape de a înțelege, de a pătrunde misterul în care e creat omul: un analis amănunțit al inimei seale, l făcuse domn pre ori-ce patemă materială, și de-ar fi fost îndestul de avut, ca să poată trăi singur, de sigur că n-ar fi vrut să înșele mai mult timp pre un tată, făcându-l să presupună că-i învățat, pentru că scie bine franțozesce. D-l V... însă n-avé cuvânt, căci, cel puțin în privirea mea, sciințile d-seale erau mult mai de prețuit decât ale multor învățați moderni, purtători de ochelari. D. V..., cunoscea mai mult de cât aceștia: el scia mizlocul de a găsi fericirea în sînul religiunei seale, religiune, ce-i dreptul, degajată de ori-ce materialism. Religiunea era, așia ᶁicând, elementul în care trăia el, și puțin cam poet, măcar că nu era de nevoia să fiă, el vedé pre D-ᶁeul cel bun în ori-ce steluță ce sclipia seara pre cer, în ori-ce perlă de rouă ce tremura pre frunᶁișoară, suflată de adierea dimineței.

Ca să finim despre d. V..., să ᶁicem: el era un om din aceia, pentru cari prejudecățile lumei sunt nule, și cari nu se servesc încă cu termenele bursuflate latinesci și grecesci, de modă între învățații seculului! El era bun, modest, franc; iubia pre D-ᶁeu în spirit și adevăr, și vedé în tot omul pre fratele sé.

Ideile lui erau frumoase și deacă d-l V... nu puté cu esactiteță să învețe pre școlarul său a resolve vr-o ecvațiune de gradul al 2-lea, cu mai multe necunoscute, sé să-i esplice formosa psihologiă, cel puțin puté să facă din el, un om leal și bun, și de nu un filosof sé sofist, cum îți place iubite lectorule, măcar un gânditor pătrunᶁător și neafectat. Am văᶁut însă cum băbăcuța strica într-o clipă, tot ce bietul om făcé așia de greu!

Nu e însă d-l V... principalmente obiectul istoriei noastre, ci Vasile.

Am ᶁis, îmi pare, că Vasile, după doi ani de bătăi, se văᶁuse de odată mai ușurat; e lesne de înțeles cu ce chip. D. V... sosise și cuconașul învăța toată ᶁiua, apoi acum era și mai mare și, să nu tăgăduim, de ar fi fost el numai cu D. V... poate curând inima lui s-ar fi schimbat foarte, căci din natură nu era vr-un tigru și-mi pare că ori cât de rău să fiă un copil, prin măsuri înțelepte se mai poate îndrepta. In adevăr, când băeatul eșia din clasă sé din camera d-lui V... carele i vorbia de egalitate.... adese, ᶁic, el, simțindu-se mustrat de cuget, venia să sară în gâtul lui Vasile și să-i ceară ertare, pre care țiganul i-o acorda, ștergându-și ochii înlăcrimați. Dér câte-va minute după ce intra în camera tată-său, eșind, cuconașul era tot cuconașul Tache, fiiul Vornicului Gorjănilă și Vasile obiectul însolențiilor lui.

Să nu uităm a spune că D. V... rumpé puțin Românesce și că iubia pre Vasile pentru istețimea și blândețile lui; bine, rău, el i vorbia adese-ori de D-ᶁeu, de libertate, de toate, și Vasile l înțelegé mult mai bine decât cuconașulu, căci suspina, apoi plângé și se arunca la picioarele d-lui V... întrebându-l deacă și el cu maică-sa și cu toți sclavii sunt făcuți de D-ᶁeu?. de sunt și ei oameni.

D. V... plângé cu dînsul și-l mângăia și-l învăța.

Asta era o lecțiune repetată îndestul de adese, pentru ca Vasile să pervină a se cunoasce și pre sine și pre oameni mai bine.

Trecuse așia mai bine de jumătate de an și Vasile mulțămia lui D-ᶁeu că nu-l uitase nici pre dînsul. El iubia acum pre D. V... și pre maicăsa pre pământ și D. V... l învățase a iubi pre D-ᶁeu în cer și pre pământ, dér o! cât e de adevărat că soarta cea jaluză, soarta care surîde numai când ne vede plângând, cât e de adevărat, ᶁic, că ea nu prea lasă să ne bucurăm mult timp nici de nefericirile ce ea ni-a trămis și cu care noi ne am deprins! Când Vasile isbutise a-și înăduși suspinurile în sînul unui muritor, pre carele D-ᶁeu lă trimisese, écă Vornicul schimbă tot mersul lucrurilor. El băgă de seamă că Vasile nu era de ajuns ocupat toată ᶁiua numai cu pusul și strînsul meselor, cu curățitul tacâmurilor, cu tăieatul lemnelor de bucătăriă și cu aducerea apei, lucruri pre cari băeatul se silia să le finească cât puté mai degrabă, ca după aceea să poată asiste și el la lecțiunea cuconașului, căci începuse a înțelege binișor franțuzesce. Vornicului ᶁic, părându-i-secă băeatul e prea puțin ocupat, chiămă într-o seară pre vătavul Bincu și-i ᶁise:

— De mâne, Bincule, să iéi pre Vasile în seama ta și să-i dai de lucru la câmp, numai diminețile și serile va veni să servească cuconașului.

A douaᶁi, plângere, rugăminți, toate, toate fură vane: Vasile trebui să urmeze neflesibilului vătaf, carele spre mângăere, i promisă, arătându-i biciul, că nu-l va bate întru cât va fi supus și muncitor.

De atunci mnncile cele mai grele și adese cele mai mârșave, fură lăsate pre umerii bietului Vasile, căruia nu-i era măcar liber să plângă; plângé numai noaptea, când era singur.

Trecură și ast-fel încă vr-o doi ani.

Într-o ᶁi l chiămă vătaful ce inspecta, în câmp, la culesul popușoilor.

— Ascultă, Vasile, i ᶁise el cu un accent mieros și prefăcut; mi-e milă de tinerețile teale și ași vré să te mai scutesc de muncă; ce ᶁici, vrei? Vasile tăcu, dér se miră în sine cum omul acesta crud, care ar fi luat până și pelea de pre dînsul, d-ar fi fost cu totul al lui, șic are nu-i da voia să cerceteze pre mă-sa decât dumineca, se mira, ᶁic, cum de s-a făcut așia de îndurător. Băătul avé o înțelegere ageră: el prepusă o cursă.

Se vedem de se înșeală.

Vătaful și el nu era om fără de cap, lui i trebuia cine-va, care să fiă ca și dânsul de ager, ca să-l poată întrebuința în mistuirea grăușorului și a porumburilor ce despăré acum de pre câmp și acum din coșaie, ca să ia loc în carul cu fân — pre dasupra numai — ce Șetrarul vătaf, trimeté de vânᶁare acum la Roman și acum la Pieatra. Pentru asemenea întrebuințare el de mult ochise pre Vasile, deară probitatea și supunerea lui cea mare l întimidase; el nu îndrăsni să-i propue postul de onoare.

Astă dată însă vătavul voi să se folosească de tristeța încare căᶁuse Vasile, căci maică-sa se îmbolnăviseși boala i creșcé răpede de vr-o câte-va ᶁile. Dér acesta, după cum văᶁurăm, nu respunse nimic, la prologul cuvântărei lui.

Vătaful însă luând tăcerea de încuviințare, începu a-i arăta un venitor de rose de-i va fi credincios și-i va împlini toate vroințele; i arăta pre bătrâna sa mamă scăpată de toate nevoile, în fine vătaful întrebuință toate promisiunile și asediă cu amoral lui fiesc toate simțimintele cele nobile ce Vasile nutrise și mărise prin convorbirile cu d. V... simțimente născute în sufletul său de la natură. Băeatul când auᶁi că măsa are să fiă scăpată de nevoi, mai era să primească, deară, ca în sufletele în care simțimintele nu sunt afectate ci naturale, onoarea și datoria eșiră deasupra, biruiră până și amoral lui cel fiesc. El răspunse liniștit, că d. V.... i-a spus că nu e bine să fiă cine-va trădător și fur.

Vătaful se înfuriă, deară se conținu. De atunci însă el jură lui Vasile o ură ne-împâcată, și lesne a putut să judece cetitorul de ș-a ținută cuvântul, chiar din convorbirea lui de la început cu d. Gorjănilă. Până acuma Vasile tot mai căpăta învoirea de a merge să mângăe și să cerceteze pre biata sa mamă, pre Maria, pre care am văᶁut-o bolnavă, dér judece cetitorul, care fu durerea băieatului, când într-o ᶁi, după o lungă convorbire cu vătaful, boierul i porunci să nu mai iasă din ogradă nici un pas, fără voia vătafului, și vătaful e de înțeles că nici decum nu era dispus a implini cererile țiganului.

In van băieatul întrebuință tot creditul său pre lîngă Cc, Tache, că acesta să stăruească la băbaca, să-i învoească mergerea la măsa, pentru că e bolnavă. Cc. Tache nu putu schimba decisiunea d-ântâia a Cc. Gorjănilă: — Degeaba, nu vrea băbaca; fu răspunsul ce cuconașul i dete.

Atunci se ridică în sufletul băieatului o luptă mare:

Cum! striga el în sine, desperat, neputând plânge, este un D-ᶁeu, care mi-a dat mamă și sufletul ca s-o iubesc; un D-ᶁeu care e drept, și mă privesce muncind ᶁi și noapte, ca să nu pot avé măcar mângâerea de a șterge lacrimile bietei femei, care mi-au dat vieață și fearele!.... Și cu capul rezemat de o coloană a prispei, băeatul rămăsese ca mut, cu privirile rătăcite și cu inima însângerată, când cuconașul eșind din casă, cu torba de-a spinare, cu pușca de-a umăru, i porunci să-i urmeze la vânat.

Uitasem să spun cetitorului, că Tache acum era într-o vârstă în care trebuia să-și schimbe jucăriile copilăriei pre a le olteiei: el din toate preferase de o cam dată vânatul, și căpătase, la ᶁioa nineacă-sa, o pușcă, pre care încă n-o cercase, decât în vr-o două Duminici, nefiindu-i slobod a împușca decât cu învoirea d-lui V...

In ᶁioa asta, se vede că cuconașul respunsese bine la clasă, cât fac două cu două, căci, după cum văᶁurăm, veni căpuit de provisiuni până ’n dinți, să poruncească, sărmanului Vasile să-i urmeze.

Vasile ar fi voit, bucuros să rămână, ca singur să poată a-și deda sufletul la tristeța de care era cuprins, ca singur să poată plânge, căci de câte ori suntem adânc întristați, dorim lacrimi, ca să alinăm, ca să potolim focul cel arᶁător, ce ne sfâșia sufletul, deară era sclav!... el urmă dér cuconașului.

După o jumătate de oară de drum, în care Vasile urma Cc. mânat cu totul de vântul cel grozav al robiei, în timp ce Tache șuerând cu emfasă un marș, se silia să imiteze marșuirea militărească, amândoi ajunseră în pădure.

— Să mergem pre la pădurar, ᶁise cuconașul, înturnându-se spre Vasile, care tremura de frig, fiind numai în pantaloni și cămașă, măcar că soarele de toamnă trimitea razele seale prin o pâclă groasă și rece, ce se întindea ca un văl preste pădure și pâraie. Să mergem după iepuri.

Vasile tăcând se-ndrumă în stânga.

După vr-o 100 de pași, ei ajunseră la un bordeiu coperit cu pământ și pre care fremuiau fel de fel de buruene uscate, suflate de un vântișor cam subțire. Pre pragul ușei bordeiului cosia la altițe o fetișoară ca de vr-o 15 ani. In negrii ei ochi ascunși sub arcuri negre îmbinate, se oglindea tot sufletul său cel bun și amoros; o frunte lată și albă cununată de cosițe negre ca peană corbului, împletite cu flori tomnatici; o guriță transparintă ce ascundé perle albe ca ᶁioa, o guriță de surîse, ce se disputa în frumusețe cu rosele ce se ’ngânau pre feața ei cea velutată și vergură; o talia voluptoasă, strînsă de un peștiman fin, o talia ce se desemna prin simpla cămașă cu altițe, ce o învălia; un picioruț mic, rotund și alb încă, de și în multe locuri măcelărit de petrele și spinii nemiloși pre cari ea călcase; écă Raluța, fiica pădurarului, după care oftau toți flăcăii, deară care, ca viorela codrului nu vroia să se despartă de tulpina la umbra căreia crescuse: ea prefera să moară pre lîngă bătrânul ei tată, un om nalt și încovăiat sub povoara a 60 de ani, suflet bun și simplu, deprins a culege primăveara cele ântâe viorele și lăcrimioare ca să le dée Raluței, și toamna spini și vreaseuri, ca să-i facă foc să nu răcească, ea o floricică adevărată, o lăcrimioară cu viața...

Raluța văᶁând pre vânătorii noștrii, lăsă cămașa în lături și sculându-se, le eși înainte ca să-i apere de doi dulăi mari, ce nu s-ar fi pre gudurat pre lîngă dânșii.

— Acasă-i badea Eliseiu? întrebă cuconașul, aruncând pre furiș o căutătură cam galeșă asupra fetiței.

Raluța lăsă și ea ochii pre unul din ei, însă așia de răpede, încât nici cuconașul, nici țiganul nu putură înțelege la care din ei. Ea apoi, asupra întrebărei cuconașului, respunse cu o voace în care mierla ș-ar fi cunoscut multe din amoroasele ei note, cum că tătucă-său, de mânecate se sculase și se dusese până ’n sat, la vornic, să ducă banii birului.

Cuconașul murmură în sine de ciudă, căci singur nu scia pre unde să se ducă după iepuri, și Vasile lăsă să se stingă un surîs amar pre buzele-i palide ca toată feața sa din causa grozavei lupte lăuntrice.

Raluța-i pofti să intre în bordeiu să se odihnească.

Tache acceptă; nu doară că era ostenit, deară pentru că era într-o etate când nu pré se fuge de fetițele frumușele. Mai ales că d-lui se credé îndrituit la ori-ce onoruri și supuneri din partea fetiței, căci era fiiul proprietarului pădurei, și prin urmare, nu numai spinii i aparținé, deară și florile. Logica cuconașului la părere-i era foarte sănoatăsă. Intrând în bordeiu, d-lui își promitea să se cerce a face asediul mândrei codrilor; d-lui un fluture cu aripi boerite.

Așia-s mai toți coconașii: pre lîngă țărăncuțe, se ’n-veață a face curte la cuconițe, de și adese-ori, povestele ne spun, că mulți din fluturașii acești nestatornici, ș-au ars aripioarele în focul amorului celui ântâi și nu mai putură a se despărți și a se desvăța de nectarele crinului celui câmpenesc, ori-cât de frumoasă i se păré rosa cea cultivată din cele mai alese grădini.

Tache intră deară. Vasile se mulțămi, în tristeța sa, s-arunce asupra fetiței, care l poftise să intre, o privire așia de espresivă încât ea nu putu s-a primească fără ca să nu lase a se deschide mândrii boboci de rose, de pre feața sa. El apoi, în loc să intre, se puse machinalicesce pre pragul pre carele cu câte-va minute mai nainte șeᶁuse Raluța; își aruncă căciula în lături și cu capul în mâni, lăsă ca vântul să se joace în voia-i prin abanoasele seale bucle.

Ceva nou și mai mult decât tristeța cu care pornise d-a casă; agita sînul băieatului. El era însă pré ocupat de portretul sărmanei seale mame, ca să poată gândi acum că inimioara sa băté astă dată de amor, la vederea acestei fetițe, pre care d-atâtea-ori o văᶁuse, pre când el era încă liber ca păsăruica, pre când ea fără teamă se trântia cu el pre pajiscea verde de lîngă șeatră lui părintească, ea fiica codrilor și el fiiul câmpiilor. Vasile ᶁic, era departe de a gândi la amor, măcar că decât va timp, când o vedé, ca o rază luminoasă i trecea pre încărcata sa frunte; și sînul i băté, nu cu bătaia acea dureroasă a tristeței, deară cu o bătaia lină și bine-făcătoare... Poate, s-o ᶁicem și noi, poate nu era amor ci o veleitate de amor. Decâteori când întălnim pre vr-o floricică d-aste drăgălașe, de care D-ᶁeu îmbucură drumul cel spinos al omului, de câte-ori ᶁic, nu simțim simtoame de amor, și de câte-ori nu ne înșelăm socotind că cu adevărat iubim. O oară însă, o clipă, după aceea de ’ntâlnim pre alta, simțim tot ca și pentru ântâia. Aste nu sunt amoruri ci veleități d-amoruri, și vin de acolo, că sufletul, că inima fiăcui, făcute fiind ca să iubească, socot că în fiăcare ființă ce le trage atențiunea, că ea-i jumătatea lor, (căci acel ce nu iubesce nu-i om întreg). Dér îndată se desabuzează, căci ele nu bat mult timp pentru dânsa. Ferice de acela care n-a călătorit mult timp prin spini, pentru ca să culeagă rosa, care adese formează toate ilusiunile și visurile seale și după care suspină sufletul său! Am numit amorul roșă, pentru-că, ca dânsa are spini, ca dânsa-i frumos, deară ca și dânsa-i trecător în lume; el e etern numai în romanuri.

Să urmăm...

Coconașul intră în bordeiu, care, fără să fiă bogat mobilat, era de o curăția admirabilă: lîngă un forn (horn) de nuele lipit și umuit bine, pre o poliță curată se vedé în regulă oalele și străchinele cu gura în jos. In fundul bordeiului, sub o ferestruică mică, un divan coperit de lăvicere țesute de Raluța; la capătul divanului un secriaș pre care se ridica un clit de lăvicere și perne albe, care de sigur erau zestrea Raluței, lăviți împrejurul păreților celor-l-alți. Pre păreții umuiți, nu erau tablonurile din saloanele noastre, ce numai, spre răsărit, o iconiță vechiă a sântei Mării înconjurată de flori uscate și de mulțime de busuioc, sub dânsul stăté aninat într-un ărzobaș de hârtiă un ou roș împestrit, tocma de la pasci, ca să veadă fetița, în el, norocul său.

Aceasta era cămara Raluței.

Cuconașul merse de se așeᶁă pre pat, Raluța căuta din ochi pre Vasile, și nevăᶁându-l, cea ântâe decisiune a ei era să ieasă. dér înturnându-se spre ușă, l văᶁu la ușa d-ântâia a bordeiului, care dădé în tinda ce servia de cameră tătucăseu. Fetița esaminând pre furiș, posițiunea cea tristă a băieatului, simți o lacrimă neesplicabilă, curgând din dulcii săi ochi. Ea ștergând-o răpede cu mâneca, se rezimă de ușorii ușei seale, în așia tip ca să nu-i scape nici o mișcare d-ale lui său d-ale cuconașului.

Erau în așia posițiuni, mai bine de cinci minute și nime nu deschisese încă convorbirea.

De o dată se auᶁi o trista doină din cimpoiu, Vasile se sculă răpede, ca un om trezit din un vis greu.

Raluța tresări privindu-l.

— Acesta-i tătuca, ᶁise ea, după ce câte-va secunde ascultă cu atențiune.

Cuconașul își mușcă buzele de ciudă că nu putuse ᶁice fetei, măcar un cuvințel de inimă albastră, deară se mai mângâia amintindu-și, că cel puțin va puté să-și urmeze vânătoarea.

După câte va minute, se areată bătrânul Eliseiu, pădurar, neam din neam de pădurar, care văᶁuse mulți arbori, mai ântâi mlădițe, apoi nuele, apoi pari și în fine bătrâni arbori, la umbra cărora creștea pre Raluța, viorica sa, așia numia Eliseiu pre fiă-sa. Bătrânul apropiindu-se de bordeiu, întâmpinat de dulăii, amicii săi, ᶁâri pre Vasile și-i dădu bună-dimineața, surîᶁându-i prin desele și albele seale mustăți.

Băiătul i ură înapoi ᶁioa bună, apoi remasă érăși în posițiunea-i primitivă.

Bătrânul l apucă de mână.

— Ce mai face mămucă-ta, măi băete? i ᶁise el cu tonul cel franc și plin de acea autoritate părintească, ce șcie lua atâta de cu înlesnire țăranul bătrân când vorbesce către cei tineri.

— Tot rău, moș Eliseiu, tot rău, respunse băieatul oftând.

— Să-i trimiță D-ᶁeu sănătate, ripostă bătrânul. Apoi se întoarse către Raluța, care eșise în ușă întru întâmpinarea lui și sărutând-o pre frunte:

— Ce-ai făcut, tu feată hăi, de când m-am dus, întrebă el.

Raluța l încredință că petrecuse liniștit cosind, apoi i spuse că-l așteaptă cuconașul boierului.

Bătrânul clătină din cap îndestul de tare, pentru ca un observator bun să citească în această clătinătură: asta nu-mi place,... aista n-o să-mi dé pace... aista pré mult mă visitează...

El era tată și încă ce-va mai mult, el avuse ocasiuni de a cunoasce boierii d-ajuns, ca să se teamă acuma de venitorul Raluți-sa.

— Da ce nu întri o leacă, bădică Vasile, ᶁise cu bunătate fetița, adresându-i pentru ântâiași dată vorba, încuragiată de presința tătucăseu.

Băieatul își aținti privirea asupra fetiței, amândoi tresăriră, el urmă apoi, fără a respunde, lui Eliseiu. Ușia era pré strimtă; se ’ntâmplă că la prag Raluța din greșeală păși tot odată cu Vasile, acesta se trase îndărăt, dér ochii săi întâlniră pre ai copilei, și astă dată érăși amândoi tresăriră și-și întoarseră capul în altă parte, și în peptul amândurora inima sé vr-o coardă d-ale ei bătu mai tare, éră feața li se rumeni la amândoi.

In fine toți intrară în bordeiu.

— Măi Vasile, ᶁise cuconașul, sculându-se ca să ieasă, să iei pușca lui badea Eliseiu, și d-ta, bade, adaose el a ᶁice către pădurar, să vii să ne arăți unde putem âmblă după iepuri.

Bătrânul vroi să-l încredințeze că pușca e stricată și ârbuită, dér cuconașul pretinᶁând să-i o dé numai decât, el socoti de datorință să-i împlinească porunca.

Apoi i areată locul unde socotia că sunt mai mulți iepuri, nu fără a-l însciința că mai bine ar fi să se lase pre altă dată, căci cam âmblă lupii pre acolo și-i pâclă încă, și n-are nici câni de vânat. Cuconașul însă nu vru să bage în seamă nici una din observațiunile aceste, și eși din bordeiu șuerând și trimițând Raluței, ce rămăsese, lîngă prag, o ochitură dulce, care din nenorocire scăpă atențiunei fetiței, preocupată fiind astă dată cu alte cugetări.

— Da bine, măi băiete, ᶁise Eliseiu către Vasile, care se pregătia să urmeze lui Tache, dându-i o pușcă ruginită din tindă, nu te temi că te-i îmbolnăvi și tu, de nu ț-ai luat în spete un sucmăiași ceva?

Vasile în faptă era vânăt de frig, dér amintindu-și că sucmanul său învălia pre maică-sa, răspunse cât putu mai liniștit, că-i e pelea groasă și că-i deprins cu frigul.

Apoi se sili să înădușe în pept un oftat ce-l scăpă cu toată silința sa.

Deacă Raluța nu luase aminte la ochitura ce-i trimisă cuconașul, ea însă nu perdu de fel oftatulă acesta; i se părea că se rumpsă ceva din inima ei, când el se trăgănă cu întrerumpere pre buzele băieatului, ca să adaogă la atmosfera cea teribilă ce înconjoară pre cei nefericiți.

Într-o clipeală Raluța fu în fundul bordeiului, de unde se întoarsă, rumenă de plăcere, aducând o cațaveică blănită cu oaie și cu dinaințele de vulpe, pre care o tot îngrămădia spre Vasile, cu ochii la tată-seu, ᶁicând:

— Ține, tătucă, dă bădicăi, cojocelul d-teale, să nu-i fiă frig și ți-l va aduce înapoi când s-o întoarce. Moșneagul se uită lung la fiică-sa, apoi la Vasile, carele cu ochii în pământ nu scia ce să facă. După aceea el ᶁise băieatului, cu blândețe, să primească cațaveică Raluței; și apăsă cu intențiune tonul asupra cuvântului cațaveică.

Raluța se uită răpede la aceea ce ținé în mâni și poate acuma numai băgă de seamă că nu era cojocelul tătu-că-său ci cațaveică sa. S-o ié însă nu mai era mijloc căci, într-aceste, Vasile, o luase din mânile ei și-o aruncase pre spate. Fetița se uită răpede la tătucă-său, dér întâlnindu-i privirea, ea se roși și plecă ochii.

— Da nu mai eși, mojicule! strigă d-afară cuconașul, carele aștepta de vr-o câte-va minute.

Vasile ridică capul, se uită împrejur ca un om ce caută ce-va, scrîșni din dinți, dér apoi surise amar, poate amintindu-și că-i sclav și prin urmare fără de putere. El dete apoi bună ᶁioa bătrânului și Raluței care-i trimise mulțămindu-i o privire așia de tristă și de compătimitoare, încât băieatul puțin de nu cedă dorinței de a-i apuca mânuța cea drăgălașă, ca s-o pună pre sînu-i înviforat, să-i aline duduitul cel grozav lăuntric, ca pre degetul lui D-ᶁeu carele alină furtunile.

Apoi el eși răpede urmată de pădurar și de Raluța.

— Ticălosul tot ticălos, făcu cuconașul, încrețindu-și fruntea cea îngustă și lărgindu-și gura cea mare și buzată.

Vasile mai că perdusă răbdarea și era să-i respundă, deacă Eliseiu nu-i făcé semn să tacă, și deacă nu vedé oțerirea de dispreț ce sbură de pre feața Raluței, oțărire în care Vasile, făr’ de voia, ceti cât iubia fetița pre cuconașul.

— Mai vino, bădicuță, pre la noi, ᶁise fetița încet către Vasile, profitând de momentul când tată-său era cu spetele spre dânșii, îndreptând pușca pre umerii cuconașului.

Un surîs de plăcere, cel ântâia poate după ani de necazuri, deschise arcurile cele ferme și mărețe ale gurei băieatului. Acesta și o afirmare înțelegibilă din cap fură d-ajuns ca să dé aripi inimioarei Raluței; ea nu se sîmția de bucuria, și în inocența și imprudința-i mai era să-i sară în gâtul băieatului, să-i mulțămească pentru un așia răspuns, deară n-avu timpul, căci cuconașul plecă și Vasile trebui să-i urmeze.

Raluța rămasă la vr-o câți-va pași departe de bordeiu, în timp ce tătucă-său cu cei-l-alți se făcé nevăzuți din ce în ce printre arbori și aburii albi și reci ce înveliau pădurea.

Ce tresărire dulce și ce lacrimă voluptoasă fu aceea ce simți și ștearsă fetița cea frumoasă, când putu zări în îndepărtare pre Vasile oprindu-se și întorcându-și capul spre dânsa și cât de răpede se făcu resuflarea sa amăsurat cu cât el se făcé nevăᶁut ochilor săi!...

Să mărturisim:

Raluța de sigur iubia pre Vasile, pre copilașul cu care d-atâtea ori să jucase când el era fiiul liber al șeatrei. Dér oare Vasile iubia pre Raluța?

— Asta era întrebarea ce ea-și făcé fără să vré, seara când, după ce culca pre tătucă-său în tindă, se ruga fecioarei Măriei, s-o păzească de ispite rele.

Vasile, de mai bine de jumătate de an, de câte-ori o vedé, sîmția ceva nou în inima sa, el însă, sărmănelul, era ocupat de nefericita sa mamă și nici o dată nu cercase a cunoasce la ce să atribueze opresiunea și palpitațiunile misterioase ale peptului său, de câte-ori era lîngă ea; ce-i dreptul că de mai multe-ori își făcu întrebarea, că de ce nu-i mai poate vorbi tot cu acea francheță, cu care-i vorbia când era mică! — Se vede deară că și Vasile iubia pre fetiță, dér numai fără de voia, ca amor spontaneu căci altmintere nici ar fi gândit la ea, toată vieață sa dorind s-o sacrifice pentru maică sa.

Întrevederea de acuma propășia, cu 6 ᶁile, seara când noi am găsit pre Vasile în șeatră, la picioarele Măriei. N-am fi raportat-o deacă nu ni am fi temut de a greși tăcând afacțiunile eroului nostru.

Să-l urmăm acum la vânat.

Vânătoarea se făcu și astă dată ca tot-d-auna, în liniște; nu se întâmplă nimica supărăcios. Cuconașul cheltui o mulțime de pulbere și ucise un biet șoldan. Cât pentru Vasile se încercase și el să ucidă cu pușca pădurarului, carele se întorsese a casă, după ce le arătase locul unde să vâneze, deară ea nu luă foc, fiind cu totul ruginit. Cuconașul n-avé copoi, deci Vasile, din porunca d-seale, făcé serviciul unui asemene, stârnind iepurii de prin tufe, hăituind, chiuind.

Era soarele-a chindia când ei reintrară a casă, fără ca să se fiă mai abătut pre la pădurar, cu toată plecarea lui Vasile și resonarea ce făcé, că trebue să înapoiească cațaveică.

Babaca aștepta cu measa pre cuconașul, carele mâncă cu apetit lupesc, în timp ce vătaful trimisese pre Vasile, cum l văᶁu intrândă pre poartă, să bată nisce popușoi, la coșarele din ogradă. Nici băieatul, nu mâncase nimica de dimineață, și poate că și el ar fi gustat ceva cu apetit, ca cuconașul, deară el era țigan, și rob... și bucatele pentru gloată, mai bine lăturile pentru robi, se mântuiseră, căci cine puté să aștepte pre Vasile, dus teleleu după cuconașul.

Cam aceste erau socotințele respectabilului vătaf. Vasile, fără să cârtească, se duse să se apuce de treabă, după ce desbrăcă oftând cațaveică cea străină.

Sărmane copile!..

Ast-fel sunt cei mai mulți din Boerii acești filantropi și creștini pravoslavnici, cari postesc toate posturile, merg în toate duminecile la biserică, dau leturghii, trimit colaci și colive, și mai bine s-ar omorî decât să ᶁică că Neamțul, e creștin.... Așia sunt, ᶁică, cei mai mulți din proprietarii de suflete — ce neghiobia grozavă! — le place să veadă muncind pre sclavii lor, deară mult mai mulțămiți ar fi, când aceștia ar puté trăi numai din aer! d-lor citesc la Biserică Apostolul, d-lor fac cruci lungi pre la toate icoanele, ca venind a casă să sudue pre acele ale țiganilor, sé ca, mâncănd nafara încă, să poruncească vătafului să dea atâtea și atâtea bice tâlharului celui de țigan pentru că nu a săcelat bine armăsarii!... sé ca să se sfătuească cu cuconița, pre cutare țigăncușă cu cine s-o mărite, casă îmmulțească măcar cu vr-o câte-va suflete numărul sufletelor ce D-ᶁeu, ᶁică d-lor, a dat, ca diavolului, după judecată, în dispunerea lor.

IV. IN CARE SE POaTE VEDÉ IN CE TIPU UNU CRESTINU PRAVOSLAVNICU FACE SEMNULU SANTEI CRUCI, UCIDÉNDU PRE APROaPELE SEU

Acum, fiiind-că am istorisit cât mai pe scurt câte-va din aventurile ce fac epoche în viața ce nefericită a lui Vasile, să urmăm.

Cetitorul nu va fi uitat că vătaful Bincu, eșind de la boier, se dusese să cerceteze de galbenul ce cuconașul pretindea că i se furase. El se îndreptase spre liveadă, unde era de sicur că va găsi pre Vasile, pre care de cu seară-l însărcinase să bată nisce nuci.

In faptă băieatul era într-unul.

Vătaful se apropiă de arbore și porunci băieatului să se pogoare.

Băieatul se pogorî.

El l măsură cu mititeii săi ochi de tătar, răsucindu-și mustețile, câte-va minute. Vasile suportă cu indiferință o asemenea căutătură.

— Aș vré să șciu, ᶁise în sfârșit acela, unde ai fost astă noapte?

Vasile-și simți sângele afluindu-i spre inimă; un fior rece trecu prin toate închiăturile seale, deară gândi la mamă-sa și se stăpâni. Preste câte-va secunde de tăcere se decisese la ori-ce scene: de aceea respunse cu un ton destul de ferm, că fusese la mamă-sa s-o veadă. Un surîs conținut de satisfacere trecu răpede pre feața vătafului, audind cum însuși mărturisia acele de care se temea că nu le va avé de cât foarte cu greu.

— Și cu a cui voia? adaosă el a întreba.

— Cu a nimănu-i. — Așia! va să ᶁică tu ești aice stăpân? ieși când îți place, intri când vrei, faci după capul tău!... Și el le ᶁise aceste cu un ton așia de cobitor, încât Vasile, ori cât era de decis să nu tremure, se îngâlbini o clipă și-i veni a crede că are cuvânt acela, căci el nu-i stăpân ci sclav...

Dér așia socotinți nu ținură mult și fură numai efectul groazei.

După câte-va minute își recompuse iearăși aerul și tonul său ferm, dreptu-care respunse cu ’ndestulă liniște, că nu eșise ᶁioa când are tieabă, ci noaptea, când i se dă voia să doarmă, și că el nu scié că era de nevoia să se mai ceară și noaptea, ca să cerceteze pre mamă-sa bolnavă și lipsită de ori-ce ajutor.

— Cine-va însă te-a văᶁut eșind într-un târᶁiu de la orăndar, ᶁise acesta-l-alt, cu un ton mai moale, intimidat fiind o clipă de fermitatea și liniștea cu care-i răspundea băieatul; ié bine seama! de a fi așia ai să fii rău pedepsit, adaose el.

— Ț-am mai spus o dată cam fost la mămuca.

— Las că ș-așia de-ar fi, încă ești vrednic de pedeapsă, că ai eșit noaptea, fără de voia, deară nu-i adevărat! Ai fost ș-ai băut la cârciumă.... Éca doveadă: ochii ți-s roși ca sângele!

Totuși Vasile respunse liniștit, cât putu mai mult, că priveghiază pre mamă-sa de vr-o câte-va nopți și că roșeața ochilor nu-i efectul băuturei, ce al nedormirei. El mărturisise adevărul, deară vătafului i crescea inima auᶁindu-l cum singur își cité — așia ᶁicând — sentința osândei seale.

— Așia, făcu el, c-un surîs diavolesc. Așia!... va să ᶁică d-ta lipsesci de mai multe seri?...

— Am fost la mama.

— Cu a cui voia?

— Ț-am mai spus odată, că cu a nimănui!

— Cât pentru că ai eșit fără de voia și noaptea încă, din ogradă, ți-i lua plata. — Spune-mi acuma ce-ai făcut galbenul...

— Care galben? făcu băieatul neputând astă dată opri un fior ce-l slăbi așia de tare încât se văᶁu nevoit să se raᶁime de arborele lîngă care se găsia. El acum numai, înțeleasă țelul cercetărei acesteia: el văᶁuse de mii de ori căᶁând prepusuri asupra sărmanilor servitorii sclavii sé liberii, de-i putem numi ast-fel și scia îndestul de bine că ori-câ de nevinovat ar fi tot trebue să sufere bătăi și pedepse până să se afle pre culpaș, carele, adese ca și astă dată, nu e altul decât memoria cea debilă a boerilor sé a păgubașului.

Vătaful, atențiunei căruia nu scăpase agitațiunea băieatului, nu fu mult timp pentru ca să se creadă ca și convins, că de sigur Vasile e furul galbenului, atribuindu-i furtișagul pre temeiul tremurării ș-a paliᶁităței ce trecu ca un nor pre feața sa cea îndecomun senină, la pârere-i.

— Ce-galben? strigă el, c-un ton mai grozav încă; ce galben? A! te faci că nu scii ce galben!... ia galbenul cuconașului Tache,.. galbenul care l-ai bătut la tălpi la cârciumă, astă noapte.

— Galbenul Cuconașului? eu n-am văᶁut nici un galben de-ai Cuconașului.

— Minciuni!

— Ți spun adevărul.

— Minciuni, tâlharule!

— Pre D-ᶁeul meu mă jur că nu șciu ce vorbesci, nici am luat eu vr-un galben.

— Degeaba te juri, pre D-ᶁeul tău. Țiganul n-are D-ᶁeu.

— D-teale Cucoane, ți-e poate a rîde și mie...

— Și ție? Te-oi face eu de-i și juca numai să nu-mi spuni ce-ai făcut galbenul astă noapte!

— Ḑeu, cucoane Bincule, nu șciu ce vorbesci de galben; ț-am spus numai adevărul; astă noapte am fost la mămuca.

— Nu-i vorbă de mă-ta o ârcă bătrână...

— Cucoane, deacă ai să mă ocăresci, ocărăsce-mă pre mine, da nu te anina de o bieată femee care ca mâne n-are să mai fiă pre lume!..

Ḑicând aceste băieatul simți o lacrimă ferbinte alunecând din ochii săi, ce jucau răpede, de mâniă, în orbite.

— Éca balaurul! ce? și tu ții parte mă-tei?

— Da, cucoane! căci și țiganul are suflet și inimă ca d-ta, făcu băieatul cu putere. Satisfacerea se arătă așia de viă pre feața lui cea palidă, încât vătaful se cam uimi, deară tot nu-și uită rolul.

— Patruᶁeci de suflete de-i avé, ᶁise el, măcar că n-ai nici unul, toate ți le voiu scoate și pre nas și pre gură, de nu mi-i scoate galbenul.

— Ḑeu, cucoane Bincule, n-am furat nici unii galben.

— Minciuni, cioară! cine l-a putut fura? cine altul afară, de tine intră în camera cuconașului? Galbenul să ieasă, tâlharule, ori de nu...

Și vătaful socoti de prisos să finească ceea ce vré să esprime, lăsând această însărcinare biciului spânzurat la brăul său.

Băieatul schimba fețe, dér mândria cea frumoasă deșteptată în sînu-i prin convorbirile cu d. V..., găsi astă dată aplecațiunea sa.

— Ț-am spus, ᶁise el, cu o fermitate ironică minunată. ț-am spus și-ți mai spun odată că nu l-am furat eu: acuma, poftim, deacă nu mă creᶁi și ai plăcere și drepturi omoară-mă..., trupul meu este și fiă al vostru, adaose el oftând după o mică pausă, — după cum sufletu-mi a-fost și va fi numai al lui D-ᶁeu!..

Astă dată vătaful rămase și mai uimit, ba chiar se înfioră la liniștea amară a sărmanului băieat. El stătu pre gânduri câte-va minute; ca un om ce caută alte planuri de asedii în locul celor d-ântâi, cari n-au isbutit. El urmă apoi a-i vorbi mai cu blândețe și bunătate, promițându-i ertare de va spune adevărul.

Vasile respuunse de asemenea cu liniște că n-are ce să mai spună și că a spus tot. Deară acela nu vroi să creaᶁă, ci văᶁând că nici cu puterea, nici cu bunătatea nu-l poate îndupleca să se învinovățească, întrebuință mii de promitinți, precum că, de va mărturisi adevărul va căpăta voia să meargă la mumă-sa, că-l vor ierta ș. a. multe, cari și aceste fură vane, căci nici ele nu-l putură îndupleca să se înculpeze.

In fine, Șetrăral Bincu, văᶁând că cu nici un miᶁloc nu poate isbuti în scopul său, l lăsă și se duse la boier, ca să se mai sfătuească cu d-lui ce-i de făcut.

In timpul acesta cuconașul Tache, care mântuise esamenul cu băbăcuța și căpătase do premiu învoirea de a merge la vânat, se pregătise, își luase pușca și gibisiera și chiamă pre Vasile ca să-l acompanieze.

Băieatul se grăbi s-alerge la apelul lui. Preste vr-o câte-va minute, Vasile abătut cu totul de nenorociri, urma după cuconașul Tache, care, ca tot-d-auna, făcé manevre milităresci.

Ca tot-d-auna ei se îndrumară mai ântâi spre bordeiul pădurarului.

La câte-va ᶁeci de pași de la dânsul, vânătorii noștri ᶁăriră pre fetița lui Eliseiu, care aciuată sub nisce tufe de porumbrele, săpa buruene. Când ea-i ᶁări, după ce se mai apropiaseră, se sculă răpede și făcu câți-va pași spre dânșii și apoi stătu ca un om indecis de calea ce trebue să apuce. Drăgălașa fetiță, văᶁând că vânătorii se tot ’naintau spre dânsa, când fură îndestul de aproape, cea ântâe a sa mișcare fu de a trimite pre furiș o căutătură semnificativă lui Vasile, carele și el nu făcé altă, amăsurat cu cât se apropia de dânsa, fără însă a face aceasta din vr-o intențiune, căci nu gândia decât la mamă-sa și la acele ce-l mai așteptau pentru galbenul de carele era inculpat. Dér pre amorul adevărat nu-l putem primi și alunga după plăcere, nu! el ne vine și ne părăsesce fără să ne ’ntrebe de vrem să-l primim sé de vrem să-l mai ținem. Atâta șciu despre dânsul, cât pentru: care-i causa? — Ḑău, dragă lectorule, nici o dată nu spera că voiu fi în stare să ți-o spun, întréb-o de d-nii psicologi, căci d-lor se cam ocupă cu causele pre când mie-mi place a analisa numai efectele, pentru ca să nu cad și eu în ipotesele, ce devin așia de ades bașa judecății ᶁișilor învățați.

Vasile, ᶁiseiu, nici de cum nu presupunea că ochii săi, întorși machinalicesce asupra fetiței, ascultau vr-o lege d-ale amorului.

— Bunăᶁioa, drăguță, ᶁise cuconașul apropiindu-se de Raluța și neteᶁindu-i bărbioara c-o privire catifelită.

Raluța se trase ’ndărăt cu oțerire și și întoarse privirile spre Vasile, carele rămăsese ’n urmă și freca machinalicesce în mâni frunᶁele uscate pre care le smulgé din tufarul de lângă dânsul.

Cuconașul apoi întrebă, unde poate întâlni pre tătucă-său, și fetița-i arătă, prin un gest dedemnos, bordeiul.

Cuconașul se îndrumă spre dânsul și după vr-o câți va pași se făcu nevăᶁut prin ușa tinᶁei, neluând aminte că Vasile remăsese nemișcat din locul său.

— Ce mai face mămuca Marioara? se hasardă Raluța, după câte-va minute de tăcere, a întreba pre flăcăuaș.

Vocea ei tremurătoare și dulce lovi în toate închiăturile și creții cei mai ascunși ai inimei acestuia.

Raluța, ca și ori cine carele iubesce adevărat, nu puté să nu întrebe pre amantul ei, de persoanele ce-l interesează. Acesta-i amorul: tot-deauna iubim ori-ce amanta iubesce; în amor, dorințele, apucăturile, caracterul, toată ființa noastră se metamorfosează, se copiază de pe ale persoanei ce iubim. De la amorul acesta, s-o ᶁic și eu în treacăt, de la amorul acesta, se poate aștepta civilisațiunea omenirei, și amorul acesta-i divin.

Vasile o privi astă dată mai cu îndrăsneală, ba încă, apropiindu-se de ea i apucă mâna, răspunᶁându-i cu o lacrimă, ce roua în ochi, că „mama-i bolnavă rău.”

Raluța și ea lăsă fără împotrivire, din compătimire poate, mâna sa să treacă în acea înăsprită de munci a băiatului, dér amândoi tresăriră! éră privirile anᶁătoare ale fetiței uscară ori-ce lacrimi din ochii lui.

— Biata mătușică! mai adaose ea a ᶁice, da de ce nu te duci d-ta, bădițică, la mătușa Despa doftoreasa, -ți dea ceva buruene, că-i meșteră bună.

Sărmănica nu scié ce va să ᶁică a fi sclav la curte, după cum de asemenea nu scié că sclavul nu are parale cu care să plătească doftoriele.

Dér Vasile nu vroi s-o informeze despre toate aceste, ci, părăsindu-i mâna, ca să-și rădice căciula de sub care isvorau șiroaele de sudori, produse de atâtea diferite emoțiuni, ce se succedaseră în cursul acestei ᶁili în sufletul său, se mulțămi, ᶁic, de a răspunde:

— Degeabă!

— Cum degeaba? adaosă a ᶁice R. eu am văᶁut pre mătușa Despa ieri; ea culegé burueni prin pădure și am întrebat-o ce buruieni sunt bune de lingoare, ea mi le au arătat și écă, bădică, ți-am cules eu astăᶁi, singurică, pentru mătușica Mărioara, uite!

Și cu feața radioasă de satisfacere, că a făcut și ea ceva pentru Vasile, se răpeᶁi ca o păsărică până la o tufă din apropiere, de la care se reîntoarsă cu o mână de ierburi, pre care primindu-le flăcăul, le depuse în sîn, uitând, în distragerea sa, să mai întrebe cum și ce fel se le întrebuințeze?

In momentul acesta eși din bordeiu cuconașul urmat de bătrânul pădurar. Vasile și Raluța ca din instinct se priviră o clipă și la amândoi li se păru astă dată că cunoscuseră ce-i doare.

Vasile se grăbi apoi a întâmpina pre stăpânnseu, care l privi într-un mod nu prea dulce, în timp ce Eliseiu cerceta sé se silia să-și esplice rumeneala ce se întindea pre feața fiăsea; rumeneală care îndeșcrt se nevoia ca s-o ascundă atențiunei tătucăseu, făcându-se că caută pre jos niscai burueni!

Pădurarul acum érăși conduse pre cuconașu acolo pre unde socotia că sunt mai mulți iepuri de stârnit, nu ᶁic de împușcat. Vasile urma după dînșii cu capul descoperit, lăsând, fără de voia-i, imaginațiunea sa în voia visurilor ce o cuprindé și așia ᶁicâd urma după stăpânu-său, mai mult din deprindere de cât din sciință. Cuconașul și el nu era vesel, poate din causă că era gelos de Vasile, sé că nu prea era mulțămit de convorbirea ce avusese în bordeiu cu pădurarul seu...,

Vom afla de ce, mai pe urmă.

Să spunem în scurt, că vânătoarea se fini destul de curând, Ei se reîntoarseră însărcinați fiăcare de câte un iepuraș. Când pădurarul voi să se despartă de dînșii ca să apuce spre bordeiu, cuconașul i porunci să păstreze pentru sine iepurele ce ducea în spete.

Bătrânul l primi și mulțămi, nu însă fără o clătinătură de cap foarte semnificătoare. El își luă apoi ᶁiua bună de la cuconașu, dădu o strânsătură de mână lui Vasile și dispăru curând pre cărărușa bordeiului, care șărpuia printre arborii uscați mai de tot.

— Ce-ți spunea feata lui Eliseu, măi Vasile, când ai rămas cu dînsa afară, întrebă cuconașul tocmai aproape de casă.

— Nimica; mi-a dat numai nisce burueni de doftorii pentru mămucă.

— Ți-a dată burueni de doftorii pentru mămucă-ta?

— Așia.

— Aide, ai! ia seama bine, măi, să nu dea naiba să fiă în alt-fel... că ᶁeu!..

Ecătă-le, cuconașule, deacă nu mă creᶁi... Și i le areată în sîn.

Cuconașul încreți din sprîncene și-și supsă buza inferioară.

Când erau aproape de poarta curței, Vasile se trezi, oare-cum din distragerile seale, la amintirea acelora ce-l așteptau după repășirea pragului porței.

— Cuconașule, ᶁice el, vătaful mă învinovățeșce că v-aș fi furat un galben, și eu, ᶁău...

— Da, da, da! da! făcu răpede cuconașul, mi-a perit un galben, cine intră în camera mea? numai tu. — Tu deară trebue să scii ce s-a făcut galbenul meu.

— D-apoi bine, cuconașule, săracul de mine, ᶁău nu șciu... n-am văᶁut.

— Tâlharul jură și fură! nu șciu ce scii, ce nu scii; asta nu mă privesce pre mine ci pre vătaful; mie mi s-a furat un galben, vătaful are să mi-l găsească ori de la cine va sci!

In momentul acesta intrau pre poartă. Vasile strînse dinții și pumnii, dér tăcu.

Acele de care se temea băeatul, se întâmplară. Vătaful dăduse seamă boerului de cercetarea sa și acela, în urmarea cererii lui, i dădu învoire, pentru cea mai de pre urmă dată, să întrebuințeze ori-ce mizloc în aflarea culpașului.

In lipsa lui Vasile, el cercetase în particular pre fiăcare serv, sclav sé libru, dar numai de formă, căci el se jura, cum i venia la gură, că Vasile-i furul.

Îndată, deară ce l văᶁu intrând pre poartă, eșindu de sub șura sub care amenințasă pre servitori cu bătăile, ca să mărturisească adevărul, el i făcu semn să vină la dînsul.

Vasile tremură de groază, văᶁând în ce loc l chiamă, dér trebuia să asculte; deci cât putu mai încet se duse după dînsul, intră apoi într-un grajd de nuele lipite și acoperit cu stuf. Vătaful închise ușa după dînsul cu liniște așia de mare precât cela-l-alt tremura.

Se reîncepu în fine cercetarea.

Vătaful luă mai ântâi un ton cât putu mai blând și-i repetă întrebările de dimineață. Băieatul l încredință și astă dată că nu-i el furul. Atunci vătaful trase biciul din brâu și cu o căutătură cruntă i porunci, cu sarcasmurile cele mai infame, să mărturisească sé de nu-l face el să mărturisească și de nevoia, după ce-l va bate de-i va face spetele vinete ca porumbrelele.

Nici cu amenințările nu putu a-l îndemna să se inculpeze.

Aceasta văᶁând Șetrarul, eși din grajd și încuia ușa după dânsul. Vasile-și simți genuchii slăbindu-i de tot și se văᶁu nevoit a se lăsa jos. O paliditate grozavă se ’ntinsese asupra frunᶁei acestei fragede, care d-abia luase un locușor în una din ramurile cele mai nefericite d-ale arborului omenirei; ochii sei roși ar fi avut nevoia de lacrimi, dér vai! el de mult nu puté plânge... Nu se sîmția mai mult nici pre sine, nu mai puté nici cugeta... totul era abis în juru-i; sufletul său jăcé în delir grozav, mut de disperanță.

Mult, mult timp ar fi rămas în starea aceasta, deacă nu l-ar fi trezit renturnarea călăului său, a vătafului, carele acum era însoțit încă de doi.

Vasile văᶁând-l se opinti să se ridice, deară presința acelor două persoane nouă l îngrozise așia de tare, încât slăbi cu desăvârșire și recăᶁu fără de cunoscință.

Aceste două persoane care avură atâta putere asupra lui, erau doi feciori boieresci, creature d-ale vătafului și care l serviau nu numai în toate furăturile, deară încă și în esecuții. Când Șetrarul avé să bată pre vr-un locuitor, pentru că și-a prășit mai ântâi popușoii săi în loc să prășească pre ai lui, atunci unul din acești doi ținé pre mojicul de țăran de cap și cela-l-alt de picioare, ieară acesta, în timpuri măsurate l lovia împutându-i fapta.

Tot așia se urma și când pedepsia vr-un sclav.

Lesne deară se poate înțelege de ce Vasile se îngrozi așia de tare văᶁând-i.

Dér vătaful era deprins, cu amețiri de aste; esperiența l învățase și cum să le lecuească.

El făcu numai semn cu capul unuia din cei doi și preste câte-va minute acela adusese o cofă cu apă și uda pre amețit, carele puțin câte puțin își reveni înr sine. O! de ar fi murit mai bine, căci!..

D-abia începuse a recunoasce pre cei ce-l așteptau să înviă, și vătaful, cu biciul în mână, i re-noi porunca să spună ce-a tăcut, cu galbenul?

Deară băieatul nu mai respunse nimica, ci d-odată se sculă cu o putere estraordinară și stătu drept în picioare, măsurând unul după altul pre tustrei călăii săi.

Vătaful dete îndărăt cu un pas.

Cei doi l întrebau din ochi, ce trebue să facă. Dér Vasile slăbi iearăși și se rezemă de esle.

— Te ’nțorțănesci încă, mojicule! făcu în fine Șetrarul, nu răspunᶁi ce-ai făcut galbenul cuconașului?

— Dă-mi bună pace! Ț-am mai spus de mii de ori că n-am văᶁut nici un galben!...

— Te-oi învăța eu, tâlharule, să spui minciuni încă și să răspunᶁi așia!... luați-l, măi....

— Să nu dé dracu să vă apropiați că n-oiu eși nici eu viu d-aicea, dér nici voi nu vă duceți teferi.

Vătaful scrâșnia din dinți auᶁindu-l și porunci de a doua oară feciorilor să-l culce la pământ. Aceștia esitară o clipă, deară, siguri de biruință, ca unii ce erau doi pre unul, se aruncară asupra lui.

Dér acesta reᶁămat cu spetele de păretele grajdului căuta cu privirile ceva cu care să se poată apăra de dânșii, deară nevăᶁând nimica se servi cu pumnii săi pre cari-i învârtia așia de răpede, încât cei doi se traseră puțin îndărăt. Vătaful însă poruncia din toate puterile, în picioare de pre un pătucean dintr-un unghier d-ale grajdului, ca să-l pună jos, mort sé viu.

Feciorii se ărțăluiră érăși câte-va minute, dér ei era doi pre unul, drept care nu târᶁiu Vasile slăbi, și ei isbutiră al trânti jos, nu fără ca unul din ei să fiă nevoit a spăla și a-și curăți sângele ce-i clocotia din nas, în urmarea unui pumn voinic ce băieatul i-l aplicase.

Atunci sări vătaful și cu înjurăturile cele mai mârșave l lovi.

Băieatul se încolăcia ca șearpele, deară în turbarea sa nu puté nici țipa, nici plânge, nici înjura... După câte-va minute Șetrarul nemulțămit cu tăcerea sărmanului pedepsit, socoti că nu-l doare de nu țipă, de aceea porunci feciorului ce-l ținé de cap, să-i dé ițarii în jos. Acela se așeiᶁă pre capul lui ca să nu poată a se scula și cu mânile îndeplini porunca. Atunci vătaful cu surîsul pre buze, se ridică pre vârful degetelor și din toate puterile aplică pre țrupul nud a-l fratelui său (căci mi pare, iubite lectorule, că-i e frate) i aplică, ᶁică, mai mult de 20 de lovituri, înjurându-l și ᶁicându-i să mărturisească c-a furat galbenul.

Vasile însă era atât de împetrit și de turbat încât d-abia mai respira, și departe d-a cere îndurare, el se svârcolea în deșert, ca să poată scăpa din cleștele călăilor săi...

Pravoslavnicul vătaf urma înainte!... Trupul sărmanului sclav se făcuse dungat și negru de loviturile din care țîșnia un sânge vânăt..... Deară cu toate aceste el tot nu se ’ndupleca a se învinovăți; era așia de istovit încât acuma nu mai făcé nici o împotrivire, însă nici puté articula vr-un cuvânt și sângele curgé mereu!...

Veni érăși ocasiunea ca vătaful să-și întrebuințeze medicamentul său favorit: el puse să se ude peteci și să le aplece pre vânătăi, cari despăré amesurat numai ca să fiă înlocuite de altele nouă, căci Șetrarul, din când în când, i mai număra câte-va lovituri, neputând pune frâu pravoslavnicei seale compătimiri!!.... Însă Vasile, pentru a doua oară în o singură ᶁi, rămasă făr’ de cunoscință.

Șetrarul lă pipăi la pept și, ca esperimentat într-aceste, nu se înșelă, ᶁicând feciorilor, că nu-i nemica.

El eși apoi și se duse să vestească boierului, că nu putuse face nemica încă, deară l făcu părtaș speranței seale și boerul cunoscea valoarea cuvintelor vătafului: că în curând țiganul va spune drept.

In timpul acesta feciorii cei doi, érăși se siliau, prin diferite mijloace, să dismețească pre Vasile.

După câte-va pătrare el se trezi. Nimeni însă nu mai era cu dânsul și grajdul era închis bine pre din afară. Vai! cât crescusă de tare ascuțitura durerilor lu fisicesci și morale!..

— Aleu! ᶁise el, într-un târᶁiu, de ce m-am mai trezit?... de ce D-ᶁeu nu s-a îndurat să mă deslege în fine de fearele vieței mele?... de ce?... Dér ah! ce ᶁic? adăogi el apoi, deară mama mea? bieata mea mamă... singură!... ah! nu!... nu!..

Și nu mai putu continua de slăbiciune. El se sili apoi să se ridice, ca să cerce de nu va puté găsi vr-un loc pre unde să se poată evada, dér îndată, pre lîngă o voace lăuntrică ce i se păru că-l îngrozesce să nu facă un așia pas, recăᶁu din nou sub ghimpii durerilor ce-i înțepenise tot trupul.

Slăbiciunea crescu mai mult încă prin aceste lupte lăuntrice morale și, după câte-va oare de crunte suspinări, el plecă capul pre o bârnă de la esle, închise pleoapele și... ceva ca somnul i îngreuiă privirea, de și nu era somn, ci numai un efect d-ale suferințelor lui... Dér nu te grăbi, iubite cetitorule, a socoti pre Vasile în numărul celor odihniți, nu, căci el ca tot cel nefericit, e cruțat de moartea, care preferă o jertfă mai fericită!...

Când deară, el se trezi, din buimăceala aceea, prima ideiă ce se înfățișă minței seale, fu mamă-sa bolnavă, lipsită de ori-ce ajutor, fără de nimeni, care să-i dé măcar o ulcică de apă...

Cât se ușură sărmanul când putu în fine șterge câteva lacrimi, ce nourau pre palida-i feață!.. Oh! făcé el ștergendu-le, de ce D-ᶁeu n-a făcut pre toți oamenii buni?.. de ce el n-a dat, ca tot omul să-și iubească pre mama lui ca mine? poate că acuma mi s-ar asculta rugămințile și ași căpăta învoirea de a merge să îngrijesc și eu d-a mea, care-i în brațele morței!...

In prada durerilor, el nu gândia decât la mizlocul prin care ar puté să mai reveadă pre maică-sa. Vai! el nu puté presupune câte mai avé încă de suferit!..

Suna clopotul de la biserica satului, vestind credincioșilor ora vesperilor (vecerniei) când se deschise ușa grajdului și se rearăță vătaful.

Astă dată el nu avé biciul cu sine, însă de abia închise ușa după el și ea se redeschise dând trecere unuia din cei doi feciori.

— Poftim, cucoane, ᶁisă acesta, dând vătafului nisce ferării; al căror zîngănit fu ca un fulger pentru Vasile.

Șatrarul le luă și le depuse pre pătuceanul cunoscut, apoi apropiindu-se de prisonier:

— Ei, ᶁise el, ce mai gândesi? ți-ai luat de seamă? vrei să-mi spui ce ai făcut galbenul?..

Respunsul băieatului fu o privire dedemnoasă ce-i trimisă și care balanță o clipă asprimea lui.

— Lasă, deară, că te voi învăța eu să spui. De o cam dată ai să rămâi la închisoare, până ce vei mărturisi adevărul... apoi..

Și se întrerupse pentru ași esplica un A!.. roc și prelungit ce Vasile scoasă, auᶁindu-l rostindu-i sentința osândei seale.

Așia-i omul: în mizlocul unei nenorociri, i se pare că nu se poate să fiă noapte mai întunecoasă de cât acea ce l încunjoară, i se pare că pre cerul său nu mai lucesce nici o stelă cât de mică, deară când nenorocirea, fără a se mări, adese își schimbă numai fasa, el suspină îndată după cele trecute, pre care o clipă mai nainte le găsia așia de grozave. Acum el vrea să se persuadeze că era mai favorabilă posițiuuea ântâe, că prin desimea cea mai mare a norilor refleta încă pre fruntea sa cea încrețită, o raᶁă dulce de speranță divină. Speranța e în parte elementul sufletului omenesc, și nu e om care când ᶁice că i s-a stins speranța, să nu audă o voce secretă și bine făcătoare care-i șopteșce neîncetat până ce moare:

Așteaptă! așteaptă!!

Vasile era om, măcar că mumă-sa era țigancă. O clipă mai nainte el se văicăra că nu va mai puté vedé pre mamă-sa și acuma înlemnesce auᶁind tot aceasta de la vătafu, ca și când posițiunea de adineaore era mai favorabilă.

Acum cu desevărșire i se păru că s-a stins ori ce speranță și cugetarea aceasta, care ca un fulger brăsdă imaginațiunea sa, i înghiăță, tot sângele din vine.

Vătafului însă i rîdeau ochii părându-i-se că asediul acesta din urmă are să isbutească mai răpede decât oricare, dar care nu fu mirarea sa, când după câte-va secunde numai de ezitațiune, el răspunse cu liniște mare, că boerii ca cei ce se ᶁică stăpânii lui, pot să-l țină și până i va putreᶁi ciolanele, deară că el nu scia ce galben i se cere. Acum se păru că nu mai rămăsese nici un mizloc de întrebuințat pentru ca să mărturisească.

Vătaful însă mai șcia multe.

El începu, ca în multe rânduri, cerimonia cea barbară, cea diavolească a încornărei unui om, făcut după tipul și asemănarea lui D-ᶁeu! a încornărei unui om de către frații săi și încă de acei cari se ᶁic Pravoslavnici!!!.............

Văᶁând zadarnice ori-ce stăruinți, vătaful făcu un semn feciorului.

Acesta se apropiă de Vasile, care zăcé întins, și-i legă, fără ca să întâmpine împotrivire, mânile la spete, în timp ce Șătrarul aducea de pre pătucean un cerc de fier, care se închidea cu lacăt și din carele se rădicau în dreapta și în stânga alte două fere în formă de coarne.

El deschise cercul, înjurând, l încolătăci după gâtul băieatului, l reînchisă și luă cheia.

Acum Vasile, sé mai bine trupul pentru care muri un D-ᶁeu-om pe lemn, luase cu deplinire forma pre care, voi marilor pământului, voi pulberea pulberilor, doriți ᶁi și noapte s-o dați restului omenirei, ațâță pre din lăuntru cât și în esterior, pentru ca etern să puteți domni asupră-le, pentru ca să vă puteți informa drepturi de supremația prin diferințele trupesci, căci până astăᶁi supremația voastră v-o întăriți numai pre forța brutală.

Vasile nu ᶁicea nimica, decât ochii săi, de și strînși cu totul, înnotau în foc de turbare; fruntea sa încrețită posomorît și crișnirea pumnilor și a dinților săi, îndesul demustrau ce ar fi fost în stare să facă în așia ocasiune, de ar fi fost în stare să resiste, de ar fi avut încă cât de puțină putere.

Încă vătaful nu finise de închis cercul coarnelor și clopotul despică érăși aerurile prin vibrațiunile seale. Șătrarul și feciorul, amândoi se însemnară cu semnul șântei cruci, cu semnul unităței, egalităței și al frăției oamenilor!!

Intre aceste se auᶁi bătând la ușă. Feciorul mearse de deschise celui-l-alt fecior, carele aducea din porunca lăsată de vătaf, o bucată de mămăligă, făcută de cu seară, și într-un cofăel apă pentru Vasile; aceste toate fură depuse lîngă dînsul și fără a căuta să i se mai dea vr-un ajutor, după ce deslegară mânile nefericitului băieat, cu toți eșiră și ușa cea masivă a grajdului se rostogoli după dînșii. Se mai auᶁi pocnitura cheiei în lacătul ce se încuia, apoi tăcerea cea mai adîncă se întinse în teribilul locaș, unde creștinul sfășiă sufletul și trupul altui creștin, proprietate a sa...

Așia înțelegem noi ce va să ᶁică a fi creștin!.. ne sfădim de la formulele religiunei lui Hristos, curățim paharul pre din afară și înghițim conținutul oribil; lăsăm cele de însemnat: sufletul religiei, pentru ca să cădem în mârșăviile cele mai uricioase!.. Așia înțelegem cele ce a vrut să restabileze Mântuitorul Ḑeu cu prețul răstignirei seale!

V. SUPERSTITIUNILE

Soarele pogorându-se după orizon, raᶁele lui încununează creștetul munților și colorează de purpură și de rubine norașii albi și creți ce învălează ca un gaz occidentul; vântul abia poate mișca în restimpuri câte o frunzișoar două, împrăștiate ici și colea prin codri; în toată natura e o liniște nu șciu cum acablantă și mornă.

Dér cu ivirea aburilor umeᶁi și reci ce plutesc preste pădure și pârâiașe, se stînseră mai de tot și zingăniturile feroase ce echo rostogolise toată ᶁiua prin crierii prăpăstiilor celor mai profunde; acum de abia mai puté repercuta el câte o lovitură două de ciocan de prin șetre, sé câte o noată perduta din cimpoiașul păstorului, carele se pogoară de pre munte.

Să mergem acum la corturile sclavilor. Activitatea cea mai mare domnesce încă pre acolo; ici vedem un țigan, negru că noaptea, cu părul lucios și în neorînduială, până la brâu îngropat în pământ dinaintea șetrei, dănd felurite forme ferului ce se moaie sub loviturile în cadențe dișănțate ale ciocanului său ș-ale altui mai mare, cu care bate soția sa, o femee cu fruntea lată și deschisă, cu ochi de focuri de și cu feața neagră și cu trupul coperit de rufe din felurită vestminte. Doi-trei copii, care de care mai nud i înconjoară, și adese unul din ei îmflă foile și jăreșce cărbunii în care tătucă-său roșeașce fierul. Dincoace, la alte șetre, ne putem întâlni cu lăcătuși, érăși negri, meșteri înțelegători, cari nici odată însă n-au fost dați la meșteșug; colo auᶁim rosătura ferestrăiașului, carele mâncă cornul de bou ca să-l transformeze în pepteni; din colo alți țigani, unii cu anteree rumpte și cu căciule cârpite, alții cu fesuri roșii și unsuroase și cu cercel la urechiă, cârpesc iminii sé cioboatele sătenilor, cari-i împresoară încă de dimineață, pre când țiganele le pregătesc mămăliga, cântând în drămbă arii deșănțate și în timp ce în altă parte un cârd de copii mici și înrufuiți joacă tănănaoa și țigăneasca la sunetul vioarei moșului Neagu și-a cobzei lui badea Neicu, cari le cântă numai ca să aibă plăcerea de a-i vedé nebunindu-se.

Să ne apropiăm mai mult de șeatră unuia din meșterii acești isteți, fii ai naturei întru toate și cari fără ca să fiă fost dați la învățătură, singuri de la sine mulți sunt în stare să imiteze ori-ce lucru făcut de cei mai buni meșteri.

Doveᶁi despre aceasta cred că vor fi de prisos lectorului: muzicanți buni, căldărari, ferari, peptănari, lăcătuși, plapomari, vărsători de clopote, am avut mult timp numai pre țigani, căci străinii, după cum se șciă, nu-i decât puțin timp de când începură să se îmmulțească între noi.

— Ș-apoi bine, l-au bătut, ᶁici tu, măi Tudorică? ᶁicea cu un accent gătural, comun națiunei acestei asiaticeșci, un ferar, carele cu ciocanul pre ilău, rămăsese în nelucrare ca și femeea sa ce-i âmfla foile, se vede pentru ca să asculte acele ce le istorisia un flăcău june și curat învestmântat, care fuma șeᶁând turcesce în feață cu ferarul, carele i adresase întrebările.

— Ba încă rău, bade Constantine, respunse acesta, luând cu degetul un cărbune și punându-l în pipa sa cea scurtă, din care pufuia ne-încetat, fără ca să scoată mult fum, căci era tutunul ars mai dinainte.

— D-apoi bine de ce?

— Am auᶁit astăᶁi pre vătaf cercetând pre orăndariu deacă nu cumva Vasile a băut la dînsul nisce parale ce se prepune că ar fi furat de la curte.

— A furat parale, de la curte?.. Aoleu! făcură tot de-odată ferarul și soția sa.

— Dar tare-mi pare mie că nu le a furat Vasile, ᶁisă érăși flăcăul, scărpinându-se pre cap pre sub căciula sa neagră, de miel.

— A fi éră vr-o vină, ᶁise femeea îmflând foile; apoi înturnându-se către bărbatu-său.

— Aide dă, bre!

— Ean dă o pilă încoace, fa hăi! — și cătră flăcău:

— D-apoi bine, deacă n-a fi vinovat bietul băieat, ᶁise el, jărîndu și cărbunii cu pleafturul.

— In așia împrejurare va fi chinuit pre sânta dreptate, răspunse flăcăul, scuturându-și luleaoa de călcâiul ciobotei.

— Lăsați că vă spun eu acuma, de-i vinovat ori nu! ᶁise femeea cu mulțămire.

Și se răpeᶁi sub șeatră, de unde aduse o sită ș-o părechiă de foarfeci ruginite.

— Ține de ici, Tudorică, ᶁise ea către flăcău, după ce împinse un braț al foarfecelor în veșca sitei.

Flăcăul, după vroința ei, sculându-se puse degetul cel mare la puntul de sprijinire al foarfecelor și stătu cu mâna întinsă.

Apoi femeea rămasă ca încremenită, cu gura întredeschisă, cu ochii holbați tare și pironiți asupra sitei, în timp ce tot ridica vărvul piciorului drept ca și când ar fi bătut un tact de musică.

Bărbatul ei o imita; ciocanul i căᶁuse din mâni alăturea.

— D-apoi bine, făcu flăcăul, după câte-va minute de răbdare, mă doare mâna, mult am să șed așia?

Deară femeea, fără să-și întoarne ochii, își puse degetul arătător la gură și el înțelese destul, că asta l prevenia că trebue să tacă.

Cu cât însă flăcăul schimba din picioare și-și încreția fruntea de nerăbdare, cu atâta ochii femeei se micșorau și un surîs vesel se aluneca de la ochi pre buzele ei.

Ochii însă nu-i clipiau de fel și erau ca țintuiți asupra sitei.

— 290! făcu ea cu bucuria, fără însă a-și opri bătăile piciorului.

E, vinovat, ai? întrebară în unanimitate și bărbatu-său și flăcăul.

Ea clătină din cap, aceea ce în toate limbele însemnează: Nu!

Dér după aceea adaosă răpede.

— Încă nu șciu.

Apoi mai numără încă vr-o cinci sé șease lovituri de picior, lungi gâtul în spre sită, olbă și mai tare ochii și începu ași încreți fruntea.

Bărbatu-său ’și pironise ochii asupra feții femeii seale, și fără să gândească i imita toate mișcările.

— 297! ᶁise ea érăși după o clipă... par-că a ’nceput a se învârti sita... en veᶁi oare așia-i?...

— Mai ce se învârte, făcu bărbatu-său.

— Apoi...

— Și fără a-și continua ideea începută se apropiă de flăcău și-și aținti mai tare ochii asupra sitei, care mișcată fiind prin tremurarea mânei flăcăului și oprită de a cădé de către deget, să învârtia încet pre dânsul.

— Ei dă, ce ᶁici fa hăi! întrebă bărbatul, văᶁând că ea nu-și finesce ideea începută.

— Apoi... apoi e vinovat! ᶁău!... en uită cum se învârte sita, nici n-am apucat să număr tocmai 300 în capăt.(1)

(1) Asta-i o credință fatală, pré răspândită între țărani. Adese am văᶁut urmări triste din ea. Această ispitire se face nu numai cu sita; am văᶁut făcându-se și cu O cheia ș-o psaltire, de asemenea cu clopotul.

— Vinovat? — nu se poate! ᶁise Toader.

— Écă!.. Ce-mi spuni mie? deacă doară sita tot-d-auna spune drept.

— Apoi deară bine-i-or face, adaose ferarul, tăind o păpușă de tutun.

— Bine-i or face, ᶁici d-ta, întrebă iute flăcăul, reașeᶁându-se în posițiunea sa d-ântâi? mie-mi pare că nu, adaose el clătinând din cap.

— De ce?

— Mai ântâi spune-mi d-ta de ce i-ar face bine deacă el ar fi furul adevărat?

— Pentru că stăpânu-său l îmbracă, l nutresce, l...

— Și cele-l-alte multe, care d-ta și câți va ca d-ta enumerați ca să încheiați din ele că acel care le primesce ar face o crimă când n-ar iubi pre acel ce i le dă, când n-ar căuta de interesele aceluia cu zel și credință, când l-ar fura, când... O! voi vă ’nșelați!... Ce vrei? poate Vasile să iubească pre stăpânu-său, pentru că-i dă mâncare — ș-aceea D-ᶁeu scia cum — când acea mâncare i se dă numai ca la un câne... ce ᶁic?... mai rău decât la un câne! căci cânelui se dă de roade nisce ciolane din bună-voință, éră lui din nevoia, numai ca să trăească și să poată munci până-l înneacă sudorile?... Au poate iubi Vasile pre acel ce-i dă un sucman ș-o părechiă de opinci sé cioboate, când aceste i se dau însoțite de înjurături și de lovituri... Așia, poate oare nu numai Vasile, deară ori-care serv, să-și uite propriul său interes pentru interesul aceluia, care l maltrătează și-l socotesce îndatorat să-i fiă credincios interesurilor lui, pentru o lefșoară de nimică ce i-o plătesce, sé pentru un sărac nutriment pre carele și ’naltă posițiune l-ar puté căpăta?... Poate oare cine-va îngriji de acel carele nici te întreabă ce te doare când ai intrat chiar și în ghiarele morței?...

— Așia, d-apoi nu toți stăpânii sunt răi, nu toți răutrătează servii lor...

— Și vei ᶁice poate că-i destul ca un stăpân să nu trateze rău pre serv pentru ca el să-l iubească? — Nu, nu ᶁice asta, căci te-nșeli! Spune chiar d-ta, rogu-te, poți să nu fii indiferent pentru interesele unui om ce nu iubesci?.. Așa-i că nu! ei bine, trebue ca stăpânul pre lîngă nutriment și îmbrăcăminte și leafa care o dă servului său, să-i dé și iubirea sa, să se intereseze de interesele lui ca de ale seale, să se bucure de bucuria lui; să se întristeze de întristarea lui. Căci nici o dată nu va sci îndestul răsplăti serviciile servului său, mai bine ale amicului său! și nu te supăra, frate, de cuvântul acesta, căci scii bine, acela ne-i amic care ne iubesce și-și lasă interesele seale pentru a le noastre, și care deară e mai bun amic decât ființa care pentru câți-va lei ș-o bucată de mămăligă, sufere în locul nostru frigul, căldura, toate injuriile timpurilor, ni privighează în somnul nostru, e gata pentru noi să nu mai simtă nici osteneală, nici supărări... Așia, servul e amicul stăpânului și trebue tratat ca pre un amic... Așia, nu e ființă, după D-ᶁeu căruia să fiă mai mult dator cu iubire și considerațiune decât servului. Iubească-l stăpânul numai și fiă sigur că va fi iubit, cu o mică escepțiune, căci nu-i vorbă că sunt și suflete rele, suflete de servi, stricate adese-ori tot de stăpâni!..

— D-apoi par-că... Da en să lăsăm vorba asta d-o parte,(1) ᶁise ferarul, care era un suflet de acele, cari ié lucrurile așia precum vin și nu le cercetează originea lor, de e bună sé greșită; apoi întumându-se către femeea sa:

(1) Să mi se ierte îndrăsneala ce am avut de a pune în gura unui țigan ca Toader nisce cuvinte așia de sănătoase, căci de am fâcut-o, acesta a urmat din aceea, căci cam de felul acesta au fost cuvintele ce am auᶁit de la unul dintre aceștia, care servise la o persoană nedeajuns cunoscută în lume, deară demnă de tot respectul și memoria: la d. dr. Ștefănescu.

— Fa, Săftică, en dă-ne ceva de mâncare.

— D-apoi bine, par-că spunéi că nu creᶁi că Vasile să fiă cu adevărat furul? adaosă el a ᶁice re-nturnându-se spre Toader.

— După cum ț-am spus, chiar de ar fi furat nu era vr-un păcat mare; dér nu! sărmanul băieat, e pré de treabă ca să poată face un așia lucru; nu nu. el nu poată să fiă furul!... adaose el, cu o voace compătimitoare.

— Se cunoasce că slujesci la popă, ᶁise ferarul, rîᶁând cu chef și eșind din borta sa. — In momentul acesta femeea adusă o strachină cu curechi murat și mămăligă pe un fund.

— Ei bădică, ᶁise flăcăul Toader, așeᶁându-se și el pre lîngă fundul cu mămăliga; ce ᶁici? nu e mai dulce mămăliga, goală de ar fi chiar, mâncată la casa ta sub șeatră, decât bucatele cele mai scumpe, ce ni s-ar da în feare fiind, în curțile cele mai mari?

VI. VRĂJITOaREA. — IN CE TIPU POaTE CINE-VA SE AJUNGA A FI VRĂJITOaRE

Să lăsăm acuma pre aceste persoane, din care două au de sigur, că Vasile ar fi furul, numai pentru că sita se învârtise, neluând nici de cum în considerațiune că această învârtire e numai un efect d-ale tremnrărei mușchilor mânei celuia ce ținé toarfecele, și să urmăm acuma pre lîngă malurile părîeașului cunoscut, pre o fetiță frumoasă, care cu pași agitați și aruncând din când în când câte o căutătură furtivă, se îndrumează spre un bordeiu tupilit, situat la estremitatea apusană a corturilor.

Priveșce-o cum se întoarnă îndărăpt și tresare de câte ori vântul, ce se stărnise, șueră prin borta vr-unui stejar bătrân! Eat-o acuma aproape de bordeiu, ca la ᶁece pași. Spune-mi, cetitorule, o veᶁi și tu, ca mine, desmerdând pre Parizache, un dulău negru ce-i eșise înnainte cu gânduri rele, deară care i se împrăștiară la apropierea lui de fetiță.

—- Eat-o intrând sub o tindă de frunᶁiș uscat, de dinaintea bordeiului.

— Ai venit? i ᶁice o femee, deschiᶁând ușa bordeiului ca s-o primească.

Această femee e o țigancă de la 30—40 de ani, de un măsliniu cât se poate mai închis, învestată într-un antereu de cutniă, tăieat și unsuros. De sub cârpa érăși unsuroasă ce-i ascunde părul, se furișează câte-va șuvițe sure, căᶁând pre sbărciturile tatei seale frunți, și făcând contrast cu negreața sprâncenelor și-a genelor ei. Un nas coroetic încununează două buᶁe pline, rumene, resfrânte și mărginite de un puf gălbuiu, ce seamănă mult a musteți; deacă voiu adăogi că-i de o statură miliană, voiu complecta mi pare portretul ei.

Ca să nu țin mult în suspensiune dorința ce cred că va fi având cetitorul, de a cunoasce cine e femeea aceasta, din nou introdusă în istorioara ce ni-am propus să spunem, să nu ne întindem mult cu descrierea bordeiului, carele, luminat prin o ferestruiă de hărtiă și alta de burdahan, nu cuprinde alte mobile decât acele ce se află mai în ori-care bordeiu din ᶁilele noastre, astea, unde săracul, Moldovean sé țigan, de nevoia e silit se fiă de secta lui Diogen, ad. să se mulțămească cu ceea ce poate avé.

— Écă, mătușă Floare, ți-am adus și cămașa, ᶁise fetița, după ce intră în bordeiu, dându-i o cămașă albă, cusută cu altițe.

Floarea, așia se numia bătrâna, o primi, o esamină și apoi o închisă, cu un surîs de plăcere, într-un fel de secriaș de lîngă veatra omului de nuele muruite...

După aceea înturaându-se spre feată:

— Ea dute până în tindă, ᶁise ea, de culege câte-va vresculețe.

Fetița, care după ochii ei cei negri și după gurița ei cea miculiță, cât și după costumul ei, lesne se cunoasce că e Raluța, fiica pădurarului, aduse îndată câte-va surcele, cu care ațîță un focușor în veatră, în timp ce Floarea scoase din sicriaș o ulcică nouă și câte-va șindriluțe.

— En iea, ᶁice baba, fată hei, cofăelul cel de sub laviță și te du la pârău de adă apă, dér și când te-i duce și când vei veni îndărăpt să nu vorbesci cu nimeni nimica, éră când vei lua apă să iei cu mâna pre dos.

Feata luâ cofăelul și eși.

Atunci femeea astupă cu câte-va rufe, toate ferestruiele, prin care mai străbăté încă lumina murindă a ᶁilei și făcu întunerec; dete drumul unei cingători, care-i ridica, în sus un sîn lung până la pântece și negru și coperit de puf, încât îți era groază să-l zăresci numai. Ea își scoasă apoi și cămașa sa ruptă și neagră, își aruncă legătoarea de pre cap, lăsând să cadă în neorîndueală albul său păr, și ast-fel, nudă ca un nap, după ce pusă o cociorbă în ușă începu o misterioasă și dișănțată operațiune. Ea luă nouă vergele într-o mână, și ulcica, după ce pusesă în ea o bucată de ceară și nisce fiere de bou, într’ altă mână, făcu apoi câte-va rotituri și mai dișănțate împrejurul omului, apoi pusă ulcica cu ceară pre cărbuni, murmurând nisce cuvinte fără de înțeles. Când ceara începu a sfârăi, ea luă cu trei degete ale mânei stângi câte o vergea, mestecă cu ea ceara și apoi o pusă pre foc, murmurând descântecul următor:(1)

(1)Autentic.

Sfârîe, mârîe/

Fierea să-i plesnească!

Sfârîe, mârîe!

Numai s-o îubească!!!

Aceste ᶁicând otrocolia în ulcică cu șindrila.

Să sfârîe, să mârîe ’n tine

Și focul să-ți curgă prin vine!

Să sfârîe, să mârîe ’n tine

Cum curge cuvântul din mine!

Să te ardă

Ca să creadă

C-o iubesci.

Sfârîe, mârîe, etc.

Ca scândura care se rumpe.

Și care în scrum se preface,

(Aici pune șindrila pre foc)

Să peară din tine puterea,

Să nu mai aibi somn cu pace,

Până nu-i vroi-o!

Până nu-i iubi-o!

Sfârîe, mârîe, etc,

Făcu astă operațiune pre rînd cu câte opt vergelele. După ce mântui de mestecat și cu a 9-a, o pusă pe pripiciul omului și, în tăcere, cu mânile la pept, făcu, galopând, de trei ori jurul ulcelei pre care o pusesă în mizlocul bordeiului.

In acel moment, Raluța, care venisă de multișor și era în nerăbdare, dete ca să intre cât putu mai încetișor pre ușă.

Mătușa Floarea mearse îndată și luă cociorba și Raluța intră, nu fără ca să se înfioreze d-ocamdată de aspectul cel urîcios al nudei țigance.

Ea depusă pre veatră cofăelul cu apă, după toate regulele prescrise de țigancă, și aceasta, după ce mai pusă o clipă la foc ulcica până ce ceara reîncepu să sfârîe, o turnă în cofăelul acesta, sumuțind din gură din toate puterile, apoi luă vergica cea rămasă și începu a otrocoli cu ea prin apă. Când ceara sleindu-se pluti d-asupra, ea o strînsă în tăcere și făcu, cât putu mai bine o caricatură în form de om, ascuți apoi puțin vergeala în chip de frigare și înțepă în ea pre omușorul său.

Raluța, în timpul mișcărilor acestor cabalistice, cu ochii boldiți și cu gura întredeschisă aștepta să veadă finitul.

Ea se cam împotrivi când țiganca i ᶁise să se desbrace ca și dânsa, dér o privire sarcastică și diavolească, ce-ea i aruncă, o îndemnâ să asculte poruncile din punt în în punt.

Când văᶁu că fetița, roșă ca un bujor, tremura ca și frunᶁa lîngă veatră, ea eși afară și reintră îndată aducând o covată. Punând-o jos, făcu semn fetiței să intre în ea și o scăldă, din picioare, Floarea turnând apa cea rece din cofăel pre capul ei, carele tremura și fără aceasta de frig.

Afară era noapte completă. In bordeiu lucoarea murindă a focului, pigând în roșu toate d-împrejur, făcé o scenă grozavă, un spectacol dișănțat din aceste două ființe așia de diferite în totul.

De odată se auiᶁi un-șuer puternic, apoi o plesnitură ca de biciuri, pre la tuspatru colțurile bordeiului, ș-apoi un gemut prelungit ca subpământean. Tăcerea apoi se reașează.

Raluța pică pre o laviță obosită de frig și de spaimă.

Floarea Vrăjitoarea, căci era vrăjitoare, jucând în aer frigarea cu omid de ceară, se părea că nu bagă de seamă la nici o mișcare d-ale Raluței, de și neîncetat ea le studia cu coada ochiului.

După câte-va minute de groază pentru fetiță, țigană i dădu voia să se reîmbrace și punendu-i apoi frigarea în mâni:

— Na, ᶁise ea, frige omușorul acesta la foc, pre jăratec, și ᶁi din gură de nouă ori:

„Cum se topesce omul acesta de ceară de căldura focului, așia să se topească (cutare) de căldura dragostei mele.”

—Auᶁi? de nouă ori ș-apoi... las!... i vedé!...

— Bine, mătușică, întrerupsă fetița, așeᶁând vârful frigărei pre o peatră pusă pentru astă treabă, pre veatrâ....

Floarea eși din bordeiu.

Ceara topinduse pica pre cărbuni în picături de foc lăsând un miros de arsură, ce se răspândia în toate părțile.

Fetița ᶁicé întocma după cum era învățată.

Câte-va minute după aceea în bordeiu nu mai era nimeni.

Fiind că bătrâna vrăjitoare nu e de feață, ca să ne temem d-a fi audiᶁi ș-apoi pedepsiți pentru indiscrețiunea noastră, prin vre un mijloc d-ale ei, să ᶁicem în treacăt ceva și despre dânsa.

Născută sub cort, ea rămăsese mai ântâi fără de tată-său, mort din causa unei bătăi, ce-i dădu-se stăpânu-seu, pre oare care pâni nedovedite; ea fusese curând delusată și de mamă-sa, care muri în urmarea unei scrîntituri de picior, ce-și dete călcând nisce lut cu carele Cuconul poruncise să i se lipească grânarele. Orfană, ea fu crescută de unii și de alții, până aproape de 13 ani. Era frumoasă ca ori și care țigancă frumoasă, dér sufletul ei era cuibul tuturor vițiurilor putincioase în societatea lor; când pre lîngă dânsele am mai adăogi că era bețivă, leneșă, mârșavă... am găsi în ființa aceasta omenească un animal complect!... Nu era nici de 13 ani, când ea ascultă voacea cea grozavă de și gâdilitoare a desfrânărei; atunci, fără de nici o rușine săria în gâtul flăcăilor, se trântia cu dânșii... și nu târᶁiu căᶁu în mâna unui ștrengar, carele nu o cruță de fel.

Nu trebue însă s-o urgisim cu totul, căci nu era așia de vinovată precât ni se pare. Noi scim că omul în nuditatea sa, născându-se, n-aduce cu sine decât o simțibilitate, într-un grad mai mare sé mai mic și s-a dovedit că rațiunea, consciința, se formează numai amăsurat cu cât se perfecționează în el astă simțibilitate. Să nu uităm însă, că omul tot de la nascere are în natura sa o tendință tot spre rău și materialism: un copil ucide un animal fără să-i pară rău; acesta-i sigililul lui D-ᶁeu, carele ne-a însemnat de la cea ântâe greșală a părinților noștri, acesta-i păcatul părințesc de care ar trebui să ne curețe botezul nu numai prin apă deară spiritual, adică prin morală, perfecționând în bine simțibilitatea noastră, formându-ne consciința, întărindu-ne rațiunea, prin esperiențele noastre ș-ale altora..., căci toate aceste ne sunt permise, sé mai bine ne sunt date ca mizlocul mântuirei noastre din marea patemilor, din grosolanul materialism, chiar de Isus, — acel atât de puțin înțeles de noi, oameni mai toți alăptați în rele, — când ne ᶁice:„Fiți desăvârșiți, precum tatăl vostru cel din ceruri desăvârșiț este.”

Dér perfecțiunea noastră spirituală se face prin aproprierea de D-ᶁeu. Cine însă a vorbit vr-o dată sărmanei Floarea, de D-ᶁeu?... Nimeni! Cine însă i-a esplicat măcar: „Sânte D-ᶁeule și Tatăl nostru”, pre cari le a învățat și ea din multă auᶁire?... Nimeni! nimeni! așia, nimeni! N-o urgisiți deară deacă, ascultă numai voacea cea înșelătoare și magnetică a simțurilor animalice, ne-nfrânate în ea, și nu de rațiune, care-i areată numai cum să poată minți, înșela, fura, sé cum să poată a scăpa de bătăi... N-o învinovățiți, o mai repetez, căci până ș-acel nu-șciu-ce, ce în sufletul omului celui mai barbar rechiamă ființarea unui D-ᶁeu, era în ea numai ca un vis, ca o stelă ascunsă în norii cei mai negri, îndesiți și îngroșați încă prin ovilirea sclaviei, din generațiune în generațiune. Mamă-sa nu scia multe despre D-ᶁeu, cu cât mai puține puté să scia fiica sa, părăsită de mică și în posițiune de a culege numai un nămol de înjurături și de patemi respândite mai fără de escepțiune între sclavi!.... Acum ași vré să mai fac o întrebare iubitului meu amic cetitor: spune-mi, o! creștine, de au dreptate acei cari bat pre sclavii lor și-i schinjuesc, sub cuvânt că-s furi, desfrânați, leneși?...

Mărturisesce-mi, de ai fi fost și tu în posițiunea străbunilor lor, spune-mi de ai puté fi mai bun de cât dînșii, când ai fi fost crescut în atmosfera ticăloșiilor și a mizerităților, ce nesciința de D-ᶁeu și întunericele sclăviei formează, drept orizontul lor, a fraților noștri, pentru mântuirea cărora, ca și pentru a noastră, s-a bătut piroane, în picioarele și în palmele acelui care ne a adusă aripi cu care să ne putem ridica cât mult mai sus de mălul infect al materiei!... Așia-i că-i cu neputință, ca țiganul să fiă în genere onest și om cu adevărat? Eu însumi o afirmez aceasta, cât ei vor fi în posițiunea lor actuală, deară cercați numai, nu cu bătrânii, ce cu generațiunele nouă, venitoare, și ca și mine vă veți asigura că și țiganul e perfecționabil ca noi, și că din ei s-ar puté scoate nu numai oameni adevărați, sufletesce vorbind, dără și oameni necesari societăței, ales meșteri isteți de tot felul.

Am spus că Floarea cu defectele ce culesese până în vârsta de 13 ani de pre la practicatorii lor, nu lipsia de frumusețe și de toate acele drăgălășii ne deșteaptă simțurile. Odată, fratele Vornicesei Gorjănilă, de la carele acesta cumpără apoi moșia pre care se urmează istoria noastră, acesta ᶁic, înainte de ce soră-sa să se fiă măritat după Vornicul Grorjănilă și prin urmare înainte de ce Floarea fu trecută în isvodul de zestre a duducei, care mai ca toate isvoadele se începea cu:

„In numele Tatălui ș-al fiului, ș-al sântului Duh, Amin!..”

„Noi dăm fiicei noastre afară de... bani și ᶁece sălașe de robi, din care 5 suflete feciori!... atâtea fierari!! etc.”, odată, mai adaog a ᶁice, cuconașul acesta, june și cu mare influență la curtea părintească, văᶁu pre țigăncușă și se simți gădilit oare cum pre la inimă...

O părechiădouă de cercei de la marchitan, câte-va șirăguțe de mărgele roșii, i fură de ajuns spre a O îndupleca să-i mulțămească dorința.

Cuconașul acesta însă era încă sub epitropia părintelui său, de aceea el făcu toate chipurile ca urmările seale să nu fiă descoperite. El, procurând fetei mizloacele de ași face un bordeiaș, care să fiă locuit numai de dînsa, se vedé mântuit de odată de neajunsurile ce-i causau țiganii aceia, sub șetrele cărora trebuia să facă amor cu Floarea!

Deci bordeiul fu făcut, așia ᶁicând numai într-o noapte, de oameni plătiți de cuconașul.

Adouᶁi toți oamenii se mirau de minunea aceasta, și fiind că superstițiunile sunt la țărani cele ântâi ce fiiul le înveață de la mama sé de la tatăl cu toții creᶁură, că dracii servesc țigăncei și că i-l făcuseră, și se întemeiau în credința aceasta, cunoscând relele purtări ale copilei.

Toți sătenii se feriră de atunci de contactul ei, ca de al unei ființe perdute.

Și interesele ei fiind d-așia fel, Floarea nu cercă să desabuseze pre nime că ea n-ar fi dată lui.

Aceasta-i prinsă bine, când după câte-va luni, cuconașul o părăsi, pentru a-și da amorul unei alteia.

Atunci bordeiul ei deveni locul de mângăere și de vindecare a tot felul de nenorociri: ea găsi tot felul de mizloace să facă de dragoste, de urît, de baghiță, de șoparlaiță, de uscare... Ea descânta, fermeca, avé putere mare și pre dracu în ea, după espresiunea bătrânilor săteni, cari nu puté, ori cu ce demonstrațiuni, împedica pre fetițe să meargă să consulteze pre Floarea, ce-i de făcut ca să le iubească flăcăul cutare.....ba chiar multe soții alergară să le învețe ce pot să facă doară vor scăpa de dihania de bârbățel...

Ea căuta în oglindă, în apă, în palmă, în cărți... și tot deauna spuné drept! în tot sătul... Ce ᶁic în tot sătul? — In tot ținutul, după cât-va timp, se vorbi cu groază și respect de mătușica Floarea... Care de care se înfățișa, ca să mărturisească de puterea ei. — Cum? ᶁicé unii necreᶁători, ia dute de veᶁi însuți, cum se cutremură casa când ea descântă, cum tună, cum fulgeră, urlă, geme, plesnesce, vâjiă,... de ți se sue părul în vârful capului!

Și ᶁău îmi pare că și noi, până acuma, iubite cetitorule, am puté crede în puterea Floarei, după pocnitul și gemătul cel surd, când ea făcé farmeci pentru Raluța; așia, deară noi să cercetăm mai cu deamănuntul.

— Aide! ᶁicé încet, mătușa Floarea, după ce petrecuse pre fetiță până departe de bordeiu. Hohote se ridicau atunci între dînsa și un june țigan, care eșia la apelul ei, de sub un poloboc dogit, de lîngă bordeiu. Să ne grăbim a spune că acest țigănuș nu era numai un instrument fermecător, deară încă și amantul ei, căci de și bătrâna acuma, prin lucrișoarele ce căpăta de pre la lesnecreᶁătorii săi practicanți, și din care dădé și ea acestuia, l prinsese în căpcană...

Să lăsăm însă pre femeea aceasta, în care viclenia cu suita sa de patimi, departe de a se micșora cu vârsta, crescuse într-un grad teribil; să nu ne mai amintim de hârca, care cu vulpoasele ei cuvințele, atrăgea la dînsa pre fetițele cele mai nevinovate, — căci ast-fel făcu și cu Raluța. De mai multe ori ea o întâlnise prin pădure și o sfătuise, ca un cal al dracilor ce era, să se iubească cu vre un flăcău. Prin așia tipuri lesne se poate atrage confidența inocenței, și deară Raluța i mărturisise în-tr-un rând că iubesce pre Vasile, deară că nu scie de-i iubită și ea de dînsul.

— Aoleu! mâncați aș ochișiorii, esclamasă țiganca, da, ia vino la mătușa și ți l-a aduce călare pre prăjină.

Mult timp se stânjini fetița de trebue să facă un așia pas, dér ea iubia pré tare ca să se poată stăpâni mult timp încă! Într-o seară, și anume în seara aceasta, după cum văᶁurăm, ea dăduse țigăncei o cămașă cu altițe, prețul convenit între ea și aceasta mai dinainte pentru farmecele ei și se supuse în darn neghiobiilor ei.

VII. CE POaTE AMORULU. — UNU VISU IMPLINITU

Să lăsăm un capitul, carele n-a avut vr-o importanță pré mare pentru șirul istorioarei noastre, dér pre care am socotit că n-am greși neștergâpdu-l, pentru ca cetitorul nostru, care poate nu are o ideiă despre farmeci, să poată vedé până la ce grad sunt înrădăcinate superstițiunile între sătenii noștri.

Să începem altul.

— Cunosci tu oare, amate cetitorule, pre femeea această infirmă și dișirată, întinsă pre un pumn de paie, în fundul șeatrei acestei sărace și construită din lăvicere? — Cunosci tu oare, în umerii obrazului, în fundul cărora abia se zăresc doi ochi istoviți și stinși, cunosci în respirațiunea cea pripită, neregulată și rece a sînului său dișirat și coperit de sdrențe, cunosci, ᶁic, oare, în scheletul acesta pre Maria, mama lui Vasile?

Și, d-ta, venerabilă cucoană Gorjănilă, vroi-vei să veᶁi și să mai cunosci, de vei puté, în ea pre țigană cea frumoasă, care te a purtat în brațe, pre când ea creștea la curtea băbacă-tău?...

Suntem sub șeatra ei.

Noaptea se naintase și era obscură foarte, căci luna răsăria târᶁiu. Vântul sufla prin lăvicerile șetrei cu o șuerătură cobitoare, aducând pre aripele seale țipătul sinistru al huhurezului și al buhei, cerul era negru ca disperanța și munți de nori se rostogoliau pre întinsul orizon.

Urletul cânelui șeatrei ca totul în natură vestea o furtună grozavă.

Dér oare cine-i însul acela, carele cu cotul răᶁemat de leuca căruței, își preîmblă ochii, acum la vr-o câți-va tăciuni din cari vântul scoate o lumină nesigură, ș-a-cum asupra Mariei, care întoarsă cu fața spre foc, se pare că doarme, de și ochii săi sunt mai de tot deschiși, din causa slăbiciunei. Cine-i oare însul acela atât de îndurător, ca să se îngrijească de o nefericită țigană, în gura morței, părăsită de lume și de natură. Să fiă oare Vasile? O! nu, căci el e în feare. Poate-i vr-un ânger trimis din ceruri, vr-un ânger trimis de Tatăl și de Mângâitorul nefericitului, de Acela carele nu se rușină nici îngrețioșă de a atinge eu mânile seale, ranele cele mai scârboase ale păcătosului, ale omului!...

Așia, așia-i un ânger, fetița care în inocența sa, căutase iubirea lui Vasile prin alte tipuri decât prin acele ce D-ᶁeu i le dădé, și alergasă la mizloacele ce Floarea i le înfățișă ca s-o poată număra și pre dânsa în numărul celor 100 de oițe perdute prin amor! e un ânger Raluța care trecând, în drumul său pre lângă șeatra Mariei, nu putu a se împrotivi unei voace lăuntrice, care o îndemna să intre să veadă pre mama lui Vasile, al obiectului palpitațiunei virginalului său pept!

Deară fetița găsisă pre Maria în starea în care și noi am aflat-o. Ea însă pusese vr-o câte-va vreascuri pre cărbuni, cari mulțămită fiă micșurătăței ᶁilei, se păstraseră încă din focul ațîțat în dimineața trecut de bietul Vasile. Ea apoi se rezemase de căruță și cu ochii înlăcrimați, fără să înțeleagă de ce, își uită și casă și pre bătrânul ei tată, în îngrijire poate de lipsa fiicei seale, și studia numai mișcările unui suflet, carele curând avé să scape din fearele sclaviei, un suflet, carele curând avé să mai fiă și ală cuconașului Gorjănilă, deară numai al lui D-ᶁeu!!...

— Doamne D-ᶁeule! făcu într-un târᶁiu Maria, să vede că-i tot adevărat: el nu vine!..

Voacea ei era stinsă și înnădușită, ca al unui murind. Ea vorbia numai cu întrerumpere.

— Mătușică, ᶁise Raluța, cu un ton liniștit și dulce, mătușică, nu-ți trebue ceva? Eu sunt...

— Tu ești, dragul meu? tu ești, Vasile? Ah! bine c-ai venit... spune-mi, spune-mi, așia că nu-i adevărat..!

Și nu putu continua; respirațiunea-i lipsia cu totul. Ea făcu apoi un esces de putere și se încercă să se ridice pre un cot înspre Raluța, care sta în umbra căruței, deară nu isbuti și recăᶁu cu capul pre paie.

— Aleu! D-ᶁeul meu!.. mai dă-mi putere, mai murmură ea cu totul neînțelegibil.

Și se păru că a readormit.

Vântul șuera trist, suflând cenușa și un nămol de scânteiă din foc. Câte-va picături reci și lapovoase căᶁură pre fruntea Raluței. Ploaia începuse a cerne și furtuna băté cu o furia diavoloască.

Raluța se înaintă până la picioarele Mariei pre care le acoperi cu sucmanul, ce ajunsese în lături, apoi se așeᶁă acolo cu capul în mâni și coatele pre genuchi, cu intențiune de a nu dormi, ci de a priveghea pre mama celui ce ocupa pentru ântâia-și dată inima și imaginațiunea ei.

Era în așia posițiune de câte-va minute, când, după un lătrat apropiat, vântul aduse până la urechele Raluței vorbele:

„Adă pila, fată hăi, pila!...”

Apoi în deșert gingașa viorelă își plecâ capul desvălit de cosițele seale, ce i cădé în bucle neregulate pre albul grumaz, ea nu mai putu auᶁi alta de cât mugetul furtunei, care vâjia prin codri; ea nu sîmția decât ploscănitul ploaiei reci, care cădé în picături mari și amenința să străbată când de când până și ’n locul cel de pre urmă pre care soarta l păstrase încă ca adăpost unei biete muritoare...

Dér fetița, puțin câte puțin își simți capul îngreuiat de somn și cu toate silințile ce-și dădu ca să mai țină deschise umbroasele seale pleoape, curând, tremurând de frig, adormi cu capul rezemat de un fel de sicriaș ce se găsia lîngă picioarele Mariei.

Focul era aproape d-a se stinge.

Doi tăciunași mai lăsau încă în cadințe neregulate, o lucoare roșiatecă, care jucându-se pre feața fetiței i dădé ceva ângeresc în espresiunea feței seale ș-a unui surîs lung ce sbură pre mica-i guriță, visându-se poate lângă Vasile, pre care-l iubia.

Curând însă vântul spulberă cele mai de pre urmă cenușe calde ale tăciunașilor.

Curând însă și fortuna încetă și cerul se desbrăcă în mai multe părți de mantela sa neagră și lăsă a se vedé vălul cel brodată cu perle sclipicioase, ce, ascunᶁând pre D-ᶁeu de la ochii noștri, ni-l șoptesc așia de distinct și ni-l cântă prin imnuri așia de sublime și de armonioase; stelele, ᶁic, ca printr-un gaz scânteiau plutind alene în aburii elastici și-și împletiau razele lor pentru ca să încunune cu dulce mângâere pre cel ce înnoată în marea chinurilor și a lacrimilor!

A! steluțe de speranță, voi care sunteți așia de adese singurele amice, a le celui ce, negăsind vr-un suflet aice, l caută între voi; voi în sclipitura și bălănțarea cărora poetul găsesce vieață sa, voi, în sclipitura și balanțarea cărora creștinul distinge aureola măreață a Mântuitorului; o! tu stelă, carea cu argintoasele teale raze încununezi capul nevinovăției, capul unei serafime, al Raluței, putévei să spuni muritorilor ce-i ᶁici, de sus, ce armonii ceresci faci să-i atingă coardele inimei seale, de i se însenină feața ast-fel, de sboară așia de lin surîsele pre buzele ei?... Putévei tu, o! stelă, să ne spui ce boare alene face să tremure crinișorii fresci și gingași ce se îngână pre câmpurile raiului?

Raluța visa. Ea făcé un vis precum fac toți acei ce au rostit odată dulcele și amorosul nume de mamă, precum visează toți acei ce se leagănă încă în viața de flori, precum facem adese chiar deșteptați din somn, când pre aripele dorului surîdem la fiă care iluziune ce ni apare numai, ca preste o érnă... două, preste câte-va ᶁile, preste câte-va oare să se transformeze în duhuri negre, în fantome ciudate, investate în vestmântul cel greu posomorît al disperărei....

Așia, visa Raluța.

D-abia somnul i sărutase pleoapele cu greu-i sărutat și i se păru că se făcé într-o cămară scump împodobită, unde ședé pre un divan, gătită, toată în flori și salbe de galbeni. De odată i se mai păru că pre o ferestruică cu cercevelele de aur intrase o păsărică frumușică ca un diamant... cu pene aurite și împodobite eu tot felul de petre nestimate. Atunci visa că vré s-o prindă. Ea închisă mai ântâi ferestruica pre unde intrasă ș-apoi alergă după ea în toate părțile, dér păsăruica era acum prea sus și n-o puté ajunge, acum mai i aluneca chiar din mâni... așia în fine se făcea, că pare-că o prinsese, deară, ca ori-ce din lume, ca amorul, ca norocul, ca viața, ca realitatea iluziilor, după care alergăm, păsărică érași i alunecă. Când fetița vru să alerge după dînsa, i păru că nișce brațe puternice o ținé înlănțuită pre bogatul divan și păsărică scăpă prin altă ferestruică, ce d-odată se deschise. Prin somn ea se disbătu oare cum ca să scape din brațele ce visa că o cuprindé, și în astă luptă se trezi.

Spaima ei fu mare, când simți și deșteptată fiind din vis, două brațe încleștate pre după grumazii săi.

Ea vroi să țipe deară o mână mică de și aspră, stinsă strigarea ce era să lase, chiar în sînul ei.

— Ah! nu țipa Raluță, că mă perᶁi, ᶁise c-o voce tremurândă și rugătoare, punându-și mâna la gura fetiței, un june ce o finé îmbrățișată.

— Aleu, d-ta ești, bădiță? făcu Raluța înturnându-se spre flăcău, și cunoscându-l.

Flăcăul acesta pra Vasile!..

VIII. CE SE INTÊMPLA CELUI CE SARE GARDURI MULTE

Ț-aminteșci-tu oare, iubite cetitorule, de o vorbă ce lăsarăm în privirea tristeței de care cuconașul Tache se părea coprins la eșirea din bordeiul pădurarului când mersese la vânat cu Vasile, carele rămăsese o clipă afară singur cu Raluța?

Să spunem acuma adevărata causă a acestei tristețe.

Poate îndestul va fi observat lectorul, ochiturile ce cuconașul Tache arunca neîncetat asupra fetiței; ei bine, aceste ochituri nu erau ochituri d-ale amorului, ci, ca acela ce era fidel clasei și secsului său, cuconașul vedé în ea, în Raluța, o frăgeᶁime și o juneță și o frumuseță, care-i ațîțau numai salt poftele simțuale. El nu iubia pre Raluța, deară simțurile l gâdilau când o vedé și deară el poftia să-și înceapă cu dînsa romanul vieței.

Aceasta fiind ideea ori socotința cuconașului, el în inocență ori poate în neghiobia sa, folosindu-se de momentul când era în bordeiu singur cu păduraral, nu se rușină, nici ezită a-și arăta aceluia scopurile seale cele mari în privirea fetiței.

Dér pădurarul, cu-un ton cât mai ironic, l îndemnă să mai învețe încă carte, că nu-i a venit timpul de însurat și că chiar de i-ar fi și venit, nici odată nu va puté lua pre feata unui țărân.

Bătrânul sucise în viața sa destule gărnețe ca să poată suci și da alt înțeles propunerilor cuconașului. Acesta era să le reesplice mai lămurit, dér vocea aspră a pădurarului, carele dând din mâni i ᶁise că ori-ce mai multe esplicațiuni sunt de prisos, vocea acestuia l îndemnă să tacă pentru astă dată.

Cu tote aceste, bătrânul, ori cât de fin se arăta cu cuconașul, când acesta se făcu nevăᶁând prin cărarea ce duce la curte, începuse a se întrista, negăsind în mintea sa nici un mizloc prin care să poată asigura onoarea fetei. Tot ce puté face era de a o duce în secret și a o ținé la o cumnată a sa bătrână, văduvă, al căreia fiu era păzitor de stupi în altă parte a pădurei, până ce ar găsi un flăcău bun cu care s-o mărite.

Aceasta deară și făcuse, însă la bătrâna aceasta Raluța era chiar mai liberă decât a casă: ea șciu că fetița avé să se ducă la vrăjitoarea Floarea, deară D-ᶁeu ferească, nu găsi nimică de ᶁis pentru un asemenea pas.

Am văᶁut deară pre Raluța la țiganca Floarea și la Maria, unde am lăsat-o.

Deară cuconașul Tache se reînturnase acasă, meditase mai toată ᶁioa aceea la planuri, cum adecă ar puté căpăta pre mândra fetiță. In deaseară el eși prin liveadă ca și cum ar merge la preâmblare, deară, după câte-va ᶁeci de pași, după ce aruncă o căutătură furișată, în toate părțile și se asigură că nu-l vede nimeni, sări preste gardul liveᶁii și-și grăbi pașii spre pădure.

Deacă omul plănuesce, D-ᶁeu numai ’mplinesce. — Cuconașul nu isbuti nici acum în planul ce concepuse, de a se întâlni în secret cu feata și, ᶁi una mâni alta, dându-i aᶁi cercei, mâne mărgele, poi mâni cordele, să-și poată mulțămi pofta.

El însă a plănuit și nu-i s-a împlinit! Abia intrase el în pădure și iată că zări printre arbori, în oare-care depărtare, pre Eliseiu, venind de la bordeiu înspre dînsul. Momentul de întâlnire cu Raluța era, i se păru cuconașului, favorat și de D-ᶁeu, de timp ce soarta îndepărta de a casă pre ne-îndurătorul Tată. Deară cu toate aceste, el, Tache, nu era mai puțin înt-o posițiune destul de critică, se meargă tot nainte pre cărare? — Se întâlnia cu Eliseiu ș-apoi pas de te mai întâlnesce cu Raluța! Să apuce pre aiurea, prin pădure? — Era o desime de mărăcini și de tufari spinoși de porumbrele, în cât mai n-avéi pre unde să calci ș-apoi chiar se temé și să nu care cum-va să se rătăcească seara prin desimea codrilor și așia să devină mâncarea vr-unui animal, carele nu l-ar respecta ca și Eliseu, ca pre stăpânul codrilor.

Eliseu însă, pre când nișce așia socotinți se succedau cu răpegiune în capul cuconașului, îmflându-și cimpoiul se apropia din ce în ce, întonând aria cea eroică românească:

Pom, pom, pom!

Pom, eram-eu pom!

Vr-o 30 de arbori poate mai despărțiau pre Tache de Eliseiu: nu era deară timp de perdut, cuconașul preferă mai bine să-i intre o sută de spini în trup decât să scape o ocasiune așia de favorabilă, adică ca în neființa tătucă-său, să se întâlnească cu Raluța; deci, se aruncă, pășind, sărind, cum putu mai bine, prin desimea și spinișul cel mare al codrilor și nu se opri decât când se creᶁu destul de departe de cărare. Atunci scoțându-și spinii, când din mâni când din picioare, se orientă spre bordeiu, deară nu făcu 20 de pași și se opri pre malul unui pârîu turbure și glodos ca Bahluiul, iubite lectorule. — Era cu neputință să-l poată sări, după cum cu neputință era și de al trece pre vr-o punte, fiă îngustă măcar câtă Puntea Baiului, căci nu era nici unicica.

Cuconașul strînse din pumni și scrîșni din dinți cât putu mai tare de ciudă, deară fiind că nu puté face alt ceva mai rău afurisitului părîiaș, se oțărî să se urce în susul lui, în speranța de a găsi, sé vr-un loc unde malurile să fiă mai apropiate unul de altul, sé vr-o punticică cât de sucită și îngustă.

Speranța cuconașului fu îndestulată: n-ar fi putut ᶁice un Tatăl-Nostru în timpul cât mearsă până ce dete de un loc, unde, un muritor ca Tache, de pre malul disperanței ș-al osândirei, n-avé trebuință de cât de mai multă putere și esercițiu decât avé acesta, ca prin o asvârlitură de trup să se arunce pre malul speranței ș-al amorului etern, pre malul fericirei, pre care Tache în van o căuta pre malul nostru, de unde legile și prejudecățile sé neghiobiile societăților actuale, alungară pentru ca să nu mai vină decât când nu numai se va ᶁice la biserică, deară se va și face aceea ce să ᶁice așia de filosoficeșce la ea:

„Să iubim unii pre alții ca într-un gând să mărturisim....”

Écă acolea baza societăței cel universale, ce ni-a promis Mântuitorul; éca principiul și fondamentul lumei, până acuma numai ideale, turma cea unică a păstorului adevărat; écă în câte-va cuvinte resturnate și nefolositoare toate codurile de legi, făcute de oameni pentru oameni, legi cari sunt bune numai cât vor ființa societățile actuale, dér cari vor peri ca fumul, ca vanitățile, când legea va fi cea divină și republicană stabilată de dulcele Isus pre amorul de D-ᶁeu și în D-ᶁeu; când, ᶁic, codul de lege va face loc codului divin, cărței tutulor timpurilor trecute, presinte și venitoare, când în fine judecător, președinte, etc., va fi tot însul, în feata altarului dreptăței, uniformă frăția și însemn crucea; judecători care vor asculta de legea legilor, care nu cere formalități (tot-d-auna pré lungi) și înființări de acte șnuruite și scripisite... ci numai o frățească sfătuire în secret a greșitului (carele și el poate s-o dée judecătorului la trebuință și ast-fel să devină și el judecător), sfătuire repetată la neascultate, de feață cu martori frați și mai în urmă în feața bisericei întregi, adică adunarea tutulor oamenilor!.. Așia greșitul va fi judecat de toată lumea, și nevrând s-o asculte, va fi în genere cunoscut de păgân și vameș, pedeapsă grozavă, pedeapsă mortală pentru un om din lumea morală (la care tind aᶁi fără să vré toate lucrările statelor creștine din Europa), pedeapsă, care vouă celor deprinși cu spânzurătoarea, țepe, ghilotine etc, vă provoacă surîsul pre buze și vă silesce să dați din umere căinând pre oamenii cei de treabă, cari vor fi pre timpurile acele, când codul lor îndurător va încuragia esistența a mii de scelerați(1) Dér nu, prevăᶁătorule filosofist, nu, vă înșelați: nu poate fi mai mare pedeapsă pentru un suflet mare și nobil, cum sperezi că vor fi toate atunci, decât isgonirea și ura întregei omeniri!..

(1)Aste sunt din cuvânt în cuvânt vorbele unui domnișor de modă.. carele nevăᶁând ceva mai nobil decât de a avé oglindă în fundul pălăriei și de a se cocota neîncetat, băté toba cu elocventa-i limbușoară că lumea morală e numai un vis sec!.. Ce înțelepciune! mai te-ași numi un al II-lea Gură de aur!

Dér, aleu! ce am făcut? In câte m-am încurcat pentru ca să spun, că Tache, cu mai multă putere decât avé, ar fi putut sări pre cela mal!

Când am ᶁis că cu mai multă putere decât avé, cetitorul să nu socoată că cuconașul Tache n-a avut curagiul d-a întreprinde esercițiul acesta cam silit și, ᶁău, mă jur pre amândoi ochii tăi cei dulci și negri, frumoasă brunetă cetitoare, și pre ai tăi cei mândri și dragi ca cerul, frumoasă blondinetă, ᶁău mă jur, că cuconașul Tache dădé, prin urmarea sa de astăᶁi, o doveadă foarte mare de curagiul ce-i insuflă amorul. Un așia erou e demn și de amorul vostru cochetelor româncuțe și vă sfătuesc să nu-l scăpați din mână, când vi se va arăta în lumea voastră. Astăᶁi însă, bine-voiți a-i ajuta sărmănelului să scape din mălul cel grozav în care să scaldă fără să vré!!..

— Cum? a căᶁut în părîu? strigă din compătimire brunetă mea lectoare.

Cuconașul Tache măsurase c-un ochi destul de englezesc distanța dintre maluri, își făcuse semnul sântei cruci de trei ori ș-apoi după vr-o câte-va aventâri se aruncă în spațiu... O urmă de picior mai trebuia ca să străbată în eternitate... Ba că chiar, în eternitate! nu, ce în fundul glodului celui mai moale, căci nu ajunsese malul decât cu vârful piciorului și lunecând făcu uștiuluc în părîu!..

Două maluri nalte, mai de două ori decât dânsul, deveniră orizonul său; în susul și în josul apei, glod și apă!.. Cuconașul înțelese astă dată că se trecuse de șeagă deci, tremurând de frig și opintindu-se cât puté ca să-și poată desfinge picioarele înglodate până la brâu în mâl, începu a scânci din toate puterile.

Nimene însă nu alerga la scănciturile lui.

Cu toate aceste puțin încă și noaptea avé să acopere

lumea cu negrul său văl; atunci mii de reflesiuni năvăliră cu o răpegiune estraordinară, în mintea băieatului urși, lupi, apăré unul după altul imaginațiunei seale i se păré că-i rânjesc, că-i urlă de pre mal dintre tufari, ba de vr-o câte-va ori își pipăi mâna sé piciorul, ca să se asecureze de nu cum-va trebue să le cânte vecinica pomenire și să le caute în stomacul vr-unui șearpe de cari-i se păré că șueră sub maluri...

Plânse cuconașul o bucată de timp, deară și lacrimele se finesc, ca toate de pre lume. Tache atunci se împetri la inimă și cu curagiu se decise a aștepta ajutorul ceresc. I clențenise cât-va timp dinții de frig, deară curând trupul i se deprinsă și su frigul, căci mai amorți, cum răutățile ne amorțesc cugetul...

Noaptea între aceste sosi în complet și cuconașul Tache era în culmea cea mai naltă de disperanță. In van după multe osteneli isbutia ași scoate câte un picior din cleiosul măl, căci îndată luneca cu cel-l-alt și se culca pre spete așia de adânc încât trebuia, mai să înnoate ca să se ridice érăși în posițiunea d-ântâe; în fine nimic nu isprăvia.

Dér noaptea înainta cu pași uriași, și cerul se acoperia cu nori negri și vântul desprinᶁând galbenele frunᶁișoare ce mai foșniau în arbori, aducé pre întinsele-i aripi, accentele de tânguire rătăcite în spațiuri, accente scăpate prin visuri de păsărelele nopturne, éră aerul devinia greu și totul în natură vestia uă furtună mare. Intunecoșii creți ai mantalei nopței se ’ntinseră cu desăvârșire și erau cu atâta mai grozavi cu cât erau măriți de norii posomorîți ce ’nvălaseră tot orizonul.

De odată, pre când cuconașul amorțit cu totul de frig, începuse a se rătăci în reflecsiunile seale, vântul aduce până la urechile lui, lâtratul unui câne ce trebuia să fiă în apropiere.

Pentru cel ce se luptă cu valurile un paiu i se pare pluta pre care are să-și afle scăparea, se acațeră de el și acesta e în stare a-i îndoi puterile; cu o clipă mai nainte cuconașului i se păré că are să rescumpere păcatele părințesci, când acuma lătratul unui câne l trezesce și-i dă atâta putere, — o! divină speranță! — în cât să ridică pre picioare și poate a chiăma în ajutor, destul de tare ca să fiă auᶁit și la 1000 de pași de la părîu.

Câte-va secunde după ce Tache scosese vr-o trei chiuituri, un dulău negru își făcé seamă lătrând la cuconaș, de pre malul părîului, și câte-va secunde după câne, cu pușca de-a umere, striga Eliseiu pădurarul:

— Cine-i acolo, mă? — N-auᶁi mă?... cine-i acolo?

IX. UNDE SE POaTE VEDÉ CUM NEVOIA INTRODUCE EGALITATEA INTRE BOERI SI ȚERANI, SI UNDE SE MAI POaTE VEDÉ ÎNCĂ UNU AMICU SINCERU

Pădurarul nu putu opri un hohot răsunător, când cunoscu în persoana înglodată pre cuconașul Tache.

— Da bine, ce cauți acolo, cuconașule, întrebă el în fine, ce? singur esci? unde-i Vasile? mai adaosă el prin mizlocul murindului său ris, descingându-și brăul cel verde și lung ce-l încingea.

— Sunt singur, respunsă cuconașul, căci bietul Vasile, se ᶁice c-a furat niște parale și-i închis... bietul băieat?..

Și ᶁicé aceste cu un aer de părere de rău, în cât oricare altul în locul pădurariului, ar fi luat de sincer compătimirea lui.

— Și ce făceai pre aici?... pre aproape de bordeiu, adaosă a întreba pădurarul, surîᶁând.

— Ce făceam?... ea... vream să vânez ceva.... D-apoi bine e aproape bordeiul d-le de aici?

— D-apoi ai mai fost și aᶁi dimineață la vânat, ᶁise bătrânul, clătinând din cap. Apoi dându-i un capăt al brăului și îndemnându-l să se țină de dînsul bine, l trase afară pre mal, nu fără multă osteneală.

— D-apoi ce ai lăsat pușca? unde ți-e pușca? întrebă Eliseiu, văᶁând-l fără de dînsa.

— Pușca? respunse cuconașul, îngăimând, pușca? e în glod, ea colo...

Dér ea era a casă în cuiu.... Și cu toate aceste cuconașul tache, avu atâta prevedere, ca să poată a socoti de sigur că Eliseu nu va fi atâta de îndatoritor ca să se vîre chiar îndată în nămolul pârăeașului spre a i-o scoate. In faptă Eliseu i promisă numai că-i va căta-o a doua ᶁi asigurându-l că apa pârîeașului e prea mică ca s-o poată mâna mai departe și că nimeni nu poate da de dînsa până mâni.

Apoi el l luă de mână și-l sculă ca să-i urmeze, deară picioarele i erau sgribulite și recăᶁu îndărăt. Pădurarul se văᶁu nevoit să-l iée de subțiori și așia el dinapoi, cuconașul dinainte, mai mult pre sus, ajunseră la bordeiu, după vr-o câți-va pași.

Acolo un focușor bun lumina în veatră, tot lăuntrul; ceaunul de mămăliguță clocotia pre foc. Eliseiu puse pre cuconaș pre o laviță lîngă veatră, și-l îndemnă să se desbrace ca să-i poată usca vestmintele. Atunci unul câte unul ele fură rase de măl, ș-apoi întinse pre pripiciul fomului(hornului). După care bătrânul Elisei, în așteptarea uscărei lor, puse sare și câți-va pumni de făină din covățica de pre forn și preste câte-va minute o mămăliguță de popușoi noi galbeni ca aurul, fumega ca un vapor, pre fundul de lemn. Brânză era de ajuns frământată și bătută la putină de Raluța. Elisei punând toate câte trebuiau pre o mfăsuță rotundă, pre patul Raluței, scoase din sicriaș un șipușor cu rachi pre care l înfățișă cuconașului. Acesta însă refuză, éră pădurarul urându-i sănătate, gălgăi din el o dușcă și oțerindu-se încă, l pofti la measă. Mămăliguța împrăștiază un miros așia de dulce încât cuconașul nu putu refuza: după câte-va minute de egalitate între boier și țăran, mămăliguța și brânza de pre talerul cel roș de lut, dispăruseră; dulăii cei doi dedé fine operațiunei.

Când toate uneltele ce serviseră la pregătirea cinei, fură reașezate pre la locurile destinate lor de cătră Raluța, bătrânul mai ațîță focul și frecă cât putu mai bine vestmintele cuconașului.

Acesta se reîmbrăcă.

Peste o jumătate de oră după aceea cuconașul era în camera sa din locuința părintească, unde găsise o mustrare nedeajuns demnă de fapta sa, căci numai căci a eșit la preâmblare singur, fără de voia putuse fi informat băbacă-său și deară numai pentru pasul acesta l mustră. Înainte de a da capăt aventurei înamoratului nostru, trebue să mai spunem că el nu putuse a se stăpâni să nu întrebe cât mai pe departe unde e Raluța, de nu o văᶁuse la bordeiu.

Și sperez că cetitorul n-a uitat că pădurarul o socotia la cumnată-sa, pre când noi am lăsat-o în brațele lui Vasile...

Când furtuna începuse cu furia ce am descris-o la ocasiunea când am găsit pre fetiță în șeatră Mariei, bătrânul Elisei era departe numai vr-o 80 de pași de șeatra aceasta, el se găsia în o șeatra a unui ferar țigan, care i potcovise de cu ᶁiuă nisce ciobote, și istorisia familiei acestuia întâmplările lui Vasile, pre care i le istorisise și lui un țigănuș, la curte, când însoți pre Tache.

Bătrânul însă, după cum se esprima el, puné mare lucru că Vasile nu-i vivovat.

Aceste reflecsiuni ale naratorului evenimentului se primiau cu mare plăcere de cătră țiganii de feață, éră mai cu seamă de cătră doi flăcăi tineri, din cari cu unul am făcut cunoscință mai de cu ᶁiuă, căci e Toader, éră cel-l-alt un frate mai mic al său.

Această șeatra era a părintelui acestor doi mândri flăcăi.

Noaptea era înaintată, deară Elisei nu puté să se ducă a casă încă, căci ploua foarte tare. Deci împrejurul focului asculta istoriile țiganei celei bătrâne, care-și frigé degetele ei negre îndesând necontenit un cărbune în luleaoa cea scurtă și arsă, din care pufăia.

Intre aceste, fără ca cineva să bage de seamă, atâta erau de atentivi la istoriile bătrânei, amândoi flăcăi se făcuseră nevăᶁuți.

După v-o două ore de la disparițiunea flăcăilor, în atreia șeatră de la acea a părinților săi, Toader, ajutat de frate-său și de o feată, pilia cu putere fierul desonorător ce încingea gâtul lui Vasile. Ei spărseseră grajdul în carele jăcé acesta și acuma încă fără cunoșcință deplină, l luaseră pre umerii lor și-l aduseseră sub șeatra, unde de cu ᶁiuă am văᶁut făcându-se operațiunea cu sita.

Acolo, după multe ajutoruli ce i se dădură își veni în sine cu desăvârșire, deară îndată, nu fără multă osteneală l putură împedeca de a se reîntoarce înapoi. Numai numele mamei seale l putu face să primească, ba chiar în noaptea aceea se fugă undeva, promițându-i că ei singuri vor îngriji de mămucă-sa, până ce va fi în stare să-l poată găsi.

Vasile, am ᶁis-o, se înduplecă la fugă, dér cetitorul l-a văᶁut apoi în șeatra Mariei lîngă Raluța.

X. PORNIREA UNUI SUFLETU SPRE LIBERTATE

Plângi, o! sufletul meu! plângi toate lacrimele ochilor tăi!... căci cânele a urlat dinaintea șeatrei Mariei, căci cocuveaoa a cobit pre boldul șeatrei Mariei... căci din ceruri, s-a mai stins o stelă mică în eter!.. O stelă? Oare Maria avé și ea o stelă pre bolta cerului, ea, o urgisită roabă? O stelă? Oare Maria nu era chiar, o stelă pre pământ? Așia, ea era stelă, deară ca acele ce-s etern învăluite în munți de nori, ca acele, cari rătăcinde în calea lor, ș-o căutau luminând alte lumi, alți secoli și deară alte societăți!...

O! Mărie, suflet chinuit, spune-mi, simțesci tu strângându-ți-se mâna de mâna cea divină a D-ᶁeu-Omului? — Cunosci tu șoptă ce-ți trimite prin raza vr-unei steluțe, cunosci tu în ea voacea lui cea dulce, voacea care ți-a servit de mântuire, de stâncă pre care să scapi de câte ori furtuna cea teribilă a sclaviei și vântul rece al vicisitudinelor vieței, îți fărămau de rocuri debila barcă pre care soarta ți-o mai lăsase, ca fără de port și scop, până la cea mai de pre urmă bătaia a sînului tău s-o cârmuesci? Oh! spune-mi, femee simplă, tu, care ești aᶁi la marginea eternităței, spune-mi deacă măcar acolo, vei fi liberă, pre lîngă părintele eternităților, spune-mi de sunt și acolo stăpâni, deosebiri, judecători, robi? spune-mi de sunt și pre acolo diferinți de națiuni, de clase? de sunt ortodocsi, catolici, protestanți, ori de-i o turmă de frați în D-ᶁeu, închinat și mărit în spirit și adevăr!!..

Așia, spune-mi deacă cuconul Gorjănilă, în locul unde te pornesci, mai poate avé putere asupra ta? de va mai puté dispune de tine ca de lucrul său!... spune-mi de sunt ș-acolo legile noastre, ale pământenilor! numeșce-mi miniștrii ce ajută în guvernare pre Împăratul cel mare... spune-mi încă de mai domnesc acolo avuțiile, mândriile, și neghiobiile aurite? spune-ne în fine, deacă egoismul e filosofia celora de acolo, precum el e pre aice a tuturor secolilor presinți și trecuți?!.

Maria e bolnavă rău, iubite cetitorule! o oară încă și cuconul Gorjănilă va puté șterge numele ei din foaia de zestre, fără ca să fiă putut publica prin guvern aflarea fugitei roabe, după fisonomia alăturată de și astă dată va puté ᶁice cu drept cuvânt că-i a sburat moșia!.. mai ales că mă tem că degeaba ar apela la tronul D-ᶁeesc, trădarea sufletului ei, pre puterea documentelor ce păstrează, de neprihănita fi vecinica stăpânire a sa asupra trupului și sufletului ei...

Să lămurim însă mai bine acele ce se petrec în cortul tău, Mario, în comorile ce lași pământului, căruia nu-i datoresci nimica decât c-o mână de țărînă pre care curând i vei înturna-o.

E noapte încă. Găinușa, sus pre cer, se alungă cu stela nopței ce fâlfâe măreață plutind alene în valuri aburoși elastici, colorați violet de razele escortei seale celei numeroase de steluți. Se pare că-i chiar noaptea cea frumoasă când cerurile se deschid în meᶁul nopței ca să cunoască în copilul din esle pre împăratul cerurilor și al pământurilor! Toată picătura ce alunecă pre galbenele frunᶁe ale arborului, e o perlă scumpă ce străluceșce pre coroana Lui... Tot freamătul și sclipitul făcliilor case aprind și se sting în spațiuri, tot norașul rubinos ce alunecă pre orizon și se pare că sărută cimele munților; toată nota ce sboară pre aripele îngânătorului, scăpată de păsăruică prin vis... sunt instrumente divine ce laudă pre D-ᶁeu!..

— „Raluțo, pentru D-ᶁeu, mai rămâi încă, oh! rămâi o clipă încă... Auᶁi tu, cum țipă cucovaia pre la chiotorile șetrei?.. stăi să alungă cânele cela, auᶁi-l cum urlă de cobitor!... Raluțo, eu sé Maria o să murim în astă noapte!!.. ”De ast-fel fură vorbele lui Vasile, când fetița trezindu-se în brațele lui voi să fugă.

Ca un fer ars trecé prin inima fetiței la fiăcare cuvânt ce eșia din gura flăcăului. Ea acum nu mai cerca să fugă, ci din contra din ce în ce i se păré că nu ține destul de strâns în mânile seale capul lui... Deci ea l, lipia de sînu-i, ce-i băté cumplit la ideea că va să fiă silită să schimbe curând o așia de dulce posițiune.

— Tu mă iubesci, Raluță, i ᶁice Vasile, țintindu-și ochii săi stinși în ai ei, cari notau în lăcrimi, așia tu mă iubesci... și eu te iubesc, numai D-ᶁeu scie cât! dér auᶁi tu, inima mea, auᶁi tu, fearele care-mi trimite stăpânul, meu pământesc?... Oh! Raluță! auᶁi tu oare cum pîrâe și plesnesc, carul, cofele... tot de aice?.. Semn rău! veᶁi tu, sufletul meu, semn rău: mama e în brațele morței! Ea sărmănica, mi-a dat vieață, pentru ca astăᶁi s-o văᶁ dându-și sufletul, fără să-i pot da alt ajutor, decât să-i grăbesc închiderea ochilor prin ticăloșiile mele! căci curând vor să mă osândească, Raluțo, pentru c-am fugit, pentru c-am venit să dau cea mai de pre urmă sărutare femeei care m-a purtat în sînurile seale, care m-a deprins a pronunța numele lui D-ᶁeu, și a servi cu credință pre călăii el și curând și ai mei!

Tot sângele sbucnia în vinele lui Vasile, când ᶁicé cuvintele aceste, din care fetița nu puté înțelege decât puține, de și ea plângea, când surprindea vr-o lacrimă în ochii băieatului, de și-și încreția și ea senina-i frunte și strîngea din pumni, când așia vedé că făcé Vasile.

Dér Vasile, rostise cu atâta putere și disperanță frasele din urmă, încât Maria se trezi, însă vai! în ce posițiune și pentru cât de scurt timp!..

— Vasile, tu tot aice ești Vasile? ᶁicé ea, căutându-l cu privirea-i rătăcită.

Și Vasile uita cât e de stâlcit, pentru ca să sară răpede la căpătâiul ei, unde apucând mâna cea deșirată a mamei seale, o săruta...

Razele lunei, care era pre la mizlocul căiei seale, străbătând prin bortele lăvicerilor, încununau capul ei, și luminându-i feața sa palidă, îngrozi pre Vasile.

— Oh! D-ᶁeul meu, ți-e mai rău mămucuță!.. se grăbi el a ᶁice.

— Ba nu, nu, drăguțul meu, mi-i mult mai îndemână, fu răspunsul ei.

Și de-odată ea întinsă mâna c-o putere dișănțată pentru dânsa, arătând o bortă a lăvicerului pre unde isvoriau gerbii de raze luminoase.

— Veᶁi tu, băiete, ᶁicea ea cu o voace misterioasă de și stinsă, veᶁi tu, colo... uite ce stelă frumoasă!.. en veᶁi, veᶁi.. uite cum creșce steluța, iute, s-a prefăcut în un flăcău mândru, par-că-i un împărat.....așia că are cruce de lemn în mâni? uite bine, par-că-i crucea mea din sicriaș.... Doamne, cât e de frumos!.. Da! uite Vasile, uite că-i luminos ca un soare... și-și întinde mânile... mă chiamă... Lasă-mă să mă duc, că mă chiamă, îți ᶁic băiete... uite, mă așteaptă!..

— Mamă! mamă! făcé băieatul ne-încetat, în culmea cea mai mare a disperațiunei, văᶁând-o în delir; mămucă, d-le ți-i mai rău!.

— Mi-i mai rău? da nu veᶁi că mi-i bine, nu mă doare nimica... da lasă-mă ’ți ᶁic, mă copile, că mă așteaptă... ori aide cu mine!. Veᶁi tu, Vasilică, par-că aista seamănă să fiă bună stăpân.... uite cum se cată de cu bunătate la noi!.. Ḑău! aidem Vasile... aide, ori lasă-mă...

— O! D-ᶁeule! fii îndurător pentru biata mea mamă!..

— Da unde ești tu, băețele? ce? mă lași și tu?..

— Mămucă, eu sunt aici, mămucuță!..

Vasile strângea mâna mame-sei mai tare, ca să poată înțelege din care parte-i el, dér ea, cu ochii painjiniți și rătăciți, necontenit se părea că urmăresce pre tânărul dintre stele.

— Unde, aici?.... oh doamne! cine ar fi putut crede că el n-are să viă să mă veadă astăᶁi, când am să mă pornesc.

— Eu sunt aici, mămucuță, ᶁice Vasile, sbucnind în lacrimi de disperanță, uite.... uite, mămucă, Vasile al d-teale e aici, te strânge de mână...

— Tu ești Vasile al meu? tu?.. o! nu!.. fugi!.. fugi!.. tu ești nelegiuitul, care mi l-ai pângărit, spuindu-i că-i fur! fur el! oh D-ᶁeule!..

Și-și trăgea din toate puterile ce mai avé mâna sa din a băieatului.

Vai, Raluță! ea nu mă mai cunoasce!... strigă el cu un țipăt, carele făcu pre fetiță ca, înlemnită, cu mânile încleștate una în alta, se tremure ș-apoi să plîngă cu suspinuri, privind norii cei posomorîți cari se rostogoliau pre feața sărmanului copil.

— Bădiță! făcu ea în fine, c-o voace tremurândă și neesprimabilă de rugăminte.

— S-a sfârșit!... vreu să mor, așia, vré să mor ea nu mă mai cunoasce..,

— Tu ești Vasile? ᶁise Maria, după câte-va secunde de o tăcere grozavă, înturnându-și capul spre acesta, carele rămăsese înlemnit în genuchi la căpătâiul ei. Tu ești, Vasile?

— Așia! Așia!! Ah! în fine mă cunosci; așia, mămucuță, eu sunt!.. eu, Vasile, adaosă el reapucând mâna, care în disperarea sa o părăsise.

— Așia că tu nu mă lași? ᶁise ea înturnându-și privirile tot painjinite spre acesta.

— O nu! mămucuță, eu sunt aicea, de mult, de mult!

— D-ᶁeule! mai adaosă Maria, țintindu-și ochi éră la spărtura lăvicerului.

Și apoi o tăcere mornă se întinse în tot lăuntrul șetrei.

De odată un vânt suflă grozav, ca un suspin amar, un lemn din cele ce sprijinia lăvicerile ce formau șeatra, pîrăi, plesni și căᶁu desprinᶁându ș-o bucată de lăvicer, apoi cânele urlă...

Maria readormise. Vasile o privi răpede, apoi înturnându-și ochii spre Raluța, amândoi tresăriră.

Toate apoi reintrară în liniște profundă. De mult trecuse oară când es din mormânt strigoii cu secriile pre cap.

— Tot aice ești, măi omule? fugi sărmane!... fugi!... strigă în acel moment, înainte încă de a intra sub șeatră, flăcăul Toader; fugi, căci am văᶁut venind în-tr-acoace pre vătaful cu o mulțime de oameni, pleacă cât e timp încă, ᶁise el, luând pre Vasile de mână și cercând al împinge afară din șeatra...

— Eu să fug! când mama nu are să mai trăească poate nici o oară? eu să fug? să las trupul ei în mâna călăilor?... nu! vré să șed. Și ᶁicând încă se crampona cu mâna cea-l-altă ce-i era liberă de leuca carului. In van Toader își puné toate puterile ca să-l poată trage, disperațiunea i dăduse o putere supranaturală, mai degrabă i-ar fi putut scoate mâna din cot decât să i-o discleșteze după leuca carului, carele era cu neputință să se nisce din loc, prins fiind bine de țărușii ce formau cortul.

— Nenorocitule! fugi!.. vrei tu să te omoare în bătăi... vor să te schinjuească...

— Îmi vor face câte mi-au mai făcut!.. altă mai mult n-au ce!...

— Or să te închidă și nu-i să mai poți vedé pre măta nici odată.

— Numai deacă m-or puté lua de lîngă dânsa, și sloboᶁi un hohot de ironiă nebunească.

— Fugi, bădiță Vasile, ᶁise și Raluța, apucându-l de braț, fugi... auᶁi că ești perdut...

— Și tu! și tu Raluță, m-alungi?... vrei să fug!... și tu m-alungi ca acesta?..

— Deacă iubesci pre mămucă Maria, bădiță, deacă mă iubesci! adaose ea mai încetinel, fugi! ca să nu-ți facă vr-un rău aceia.

— Pleacă, Vasile, fugi!... cât e timp încă, deacă iubesci pre amicul tău, adaosă și Toader. Vasile se sbuciuma în nesciință ce trebue să facă.

— Ei bine, Raluțo, te iubesc și iubesc pre mama și tocma pentru că vă iubesc, pentru c-o iubesc pre femeea aceasta pre care o veᶁi murind, vré să mor cu dânsa. Nu! nu es d-aice.

Raluței i se păru în mintea ei că el are dreptate să urmeze ast-fel, de aceea tăcu.

In momentul acesta se auᶁi în apropiere vuetul pasurilor mai multor oameni și vântul aduse până sub șeatră câte-va cuvinte grozave.

— Auᶁi-i, Vasile, fugi, poate că se mai fiă încă timp, fugi, apucă prin păduri, căci în alt-fel mă bagi la osândă și pre mine, carele nu ți-am făcut nici un rău.

— Fugi, tu!... scapă-te tu... eu am să-i aștept!

— Vuetul pasurilor se auᶁi mai bine câte-va secunde, apoi nu se mai auᶁi nimic.

Intre aceste Maria se deșteptă.

Toți tăcură o clipă s-o privească.

Vasile, întrebă ea cu o voace mai liniștită de și istovită, unde ești tu, Vasile? — Doamne ce vis frumos am mai avut! se făcé pare-că mă rătăceam de mulți ani în nisce codri deși și grozavi, umblam tot prin spini și mărăcini și mă ’nspinam până la sânge. De odată, pre când plângeam și mă văicăram, par-că ai venit tu și mi-ai dat crucea cea de lemn, care a-i făcut-o tu când erai numai de 9 ani și pre care o am colo, în secriaș, și pare că mi-ai ᶁis: na, mamă, sboară cu dânsa de aice! și de odată se făcé un ânger încă c-o cruce ca ș-a mea, și ângerul acesta îmi întindea brațul ca să mă iée și eu am sburat cu dânsul până ce pre urmă s-a lăsat într-un loc frumos, frumos, cât nu-ți pot spune. Atunci te-am căutat și pre tine și nu te-am putut găsi, căci rămăseseși în codri. După aceea m-am trezit.

Vasile își preâmblă trista sa privire de la mamă-sa la Toader, fără însă a-și ridica mâna de pre leucă.

Toader era indecis de ce să facă.

— E un vis ca toate visurile, ᶁise apoi Vasile, nu-i nemica, mămăcuță.

— Nu-i nemica, ᶁici tu băiete? ba eu mă tem că mi se vestesce c-am să mor.

— Să mori, d-ta mamă?.. en taci!.. n-ai ᶁis că te simți mai bine!..

— Așia, așia, dragă băețele, dér veᶁi tu și bietul tată-teu înainte de a muri ᶁicé că nu-l mai doare nemica, și sărmanul, dismerdându-te încă, într-o seară, chiar pre acuma, spre Vineri, după ce mă puse să-i cânt o doină, ne sărută pre amândoi și adormi! Eu socoteam că are să se mai trezească, dér el murise!..

— Ce-ți mai aduci aminte și d-ta, mămucă, de toate aceste!

— Veᶁi tu, dragul meu, eu simțesc, nu șciu cum, c-am să mor!.. astăᶁi e Joi spre Vineri... Poate că atunci când va cânta cocoșul..!

— Mamă!...

— Nu te întrista, căci noi ne vom vedé acolo, pre ceea lume... D-ᶁeu e mai bun decât stâpânul de aice, el nu mă va mai despărți de tine și acolo!... Dér cine-i fetița ceea, care-i cole, adaose ea ațintindu-și ochii spre Raluța. care stăté la picioarele ei?

— Eu sunt, mămucă.,.. Raluța, feata lui Eliseiu, respunsă fetița, văᶁând că Vasile în loc să răspundă, în distragerea sa o privia numai dimpreună cu mamă-sa.

— A! aici... Tu ești, fetică? Vină încoacă, apropieți puțin mâna de a mea... adaosă ea, după o mică pausă de cugetare.

Fetița o ascultă.

— Așia, acum dă-mi și pre a ta, măi băete, făcu ea suriᶁând. — Bine, acum eu vă binecuvinteză, căci am înțeles că vă iubiți! nu, nu vă apărați! șciu tot.. D-ᶁeu să vă dée fericire, mai multă decât mie, și să trăiți mai mult de cât mine, ᶁice ea după ce împreunase, în mâna sa cea rece, pre ale tinenlor copii.

—Ba nu, mămucuță, ᶁisă băieatul sărutându-i mâna cu intusiasm, nu, tu vei trăi ca să te bucuri de viața copiilor.

— Dér nu continuă, căci își aminti ca de ce fel de viață a lui puté să se bucure ea.

Maria clătină din cap în semn de neîncredere, apoi ᶁisă lui Vasile să-i dee crucea din sicriaș,

Raluța era să împlinească cererea Mariei, deară Vasile după ce aruncă asupra lui Toader o privire de odată și sălbatica și rugătoare, lasă mâna Mariei pentru carea se descleștase de la car, și se grăbi a aduce în mânile mumă-sei o cruce de vr-o două palme de lungă, făcută din două bucăți de șindrilă prinse la mizloc cu un cuiu de fer. Apoi reîngenuchiă la căpătâiul ei.

Maria o strînse între amândouă mânile, o sărută, apoi luând mâna lui Vasile i-o strânse pre lîngă cruce, și-și pironi ochii la spărtura cunoscută a lăvicerului.

Atunci luna dădu după ună nor gros.

Vântul gemu și carul pocni.

Vasile simți un fior rece trecându-i prin inimă.

— Mămucă! făcu el.

— Maria nu răspunse decât printr-un suspin.

— Mamă! mămucă! mai repetă el, cu o voace tremurândă.

O stelă se deslipi de pre ceruri și despică aburii, cucoșul cânta de ᶁiuă!..

Visul și presimțirea Mariei se realizase:

Sufletul ei privia acuma de sus pre nefericitul Vasile!..

— Mamă! răcni el c-o furia de disperanță ne mai auᶁită, apoi încolătăcindu-și brațele pre după grumazii leșului Mariei, se întinse, oftă... și rămasă mort!...

XI. VINERI

— Cunoșci tu, iubite cetitorule, cine-i leșul cel de june ce jace pre două scânduri în fundul tunᶁei ambarului din curtea vornicului Gorjănilă, cunoșcitu în el pre Vasile?

De sigur că nu, ᶁici tu, căci Vasile nu e sluțit ca acesta, capul său nu era ras pre jumătate ca al acestuia; Vasile avé amândouă sprâncenile, nu numai una, ca acesta; Vasile nu mai avé coarne la gât ca acesta...

Ei bine, văd că nu-l cunoșci; dér eu îți spun că e Vasile, așia Vasile!..

Și écă de ce-i în posițiunea asta.

D-abia el leșinase, și se arătase vătaful în șeatră, urmat de ai săi doi feciori, în timp ce cu cei-l-alți înconjurase șeatra. Vasile e astăᶁi în posițiunea de feață pentru că, după ce-l deșteptară — căci în alt fel nu-l putură deșcleșta de lîngă Maria — el vroise să rămână pre lîngă leșul măsei, pentru-că, în disperațiunea sa văᶁând-se împotrivit până și în această necostătoare pentru dânșii cerere, el se încercase să rămână cu de-asila, pentru că amenințase pre vătaf, care înjura până ș-asupra unui cadavru!... pentru că.... O! sunt multe pentru că!

Spune chiar tu, creștine cetitorule, așia că merită cioara să fiă în posițiunea în care-l veᶁi?..

Mai spune-mi Încă de cunosci și pre flăcăul cesta-l-alt, din feare, care în ungherul din fundul aceleiași tinde, fumează liniștit, cu ochiul, gânditor? Cunosci tu în el pre un amic al nefericitului Vasile, pre Toader?... — Așia cu adevărat acesta-i Toader și-i în posițiunea de feață, pentru că a cercat să mângâe pre cel întristat, pentru că... O! érăși sunt multe pentru că...

XII. DOUE MORMINTE TOTU ÎNTR-O DI

Soarele e de trei suliți nalțat de la orizon. Pentru cine oare clopotele bisericei satului, despică aerurile cu monotoanele lor vibrațiuni? Oare fi va pentru Maria, o femee săracă, o țigană, un suflet de acele pentru care în decomun nu vuesc multe clopote?,..

Dér étă că la oare care depărtare de la biserică, se zăresce pășind măreț un cortegiu, și ce cortegiu! spune-mi, iubite cetitorule, văᶁut-ai tu un cortegiu funebru mai pompos decât acesta? Ce de prapure deschid marșa! ce de preoți, diaconi, dascăli... le propășesc, întonând imnuri de moarte!.. A! écă și secriul, el e dus de patru juni coconași.

Oare secriul acesta să fiă cuprinᶁând trupul bieatei Mariei? Oare... O nu, nu, lectorule, așia pompa pentru Maria!... Dér în fine cine-i? întrebi tu. — Nu cunosci femeea cea învestată în doliu, cu părul despletit, care se aruncă asupra năsăliei ori și de câte ori cortegiul se opresce pentru prohod? nu cunosci tu în ea pre cucoana, pre vorniceasa Gorjănilă? Nu cunosci în trupul întins pre năsăliă, pre vornicul Gorjănilă? — Pre vornicul Gorjănilă!... așia pre Vornicul Gorjănilă proprietarul moșiei ș-al țiganilor ce cunoascem!...

— Oare unde mergi d-ta, venerabile reposate, mergi oare la Iași, precum altă dată, să cumperi de la mezat un țigan bucătar, sé un țigan fecior?... sé mergi poate la vr-un iarmaroc ca să mai poți închide în sipețel câți-va zimți de pre boii și vitele de pripas, vite de prinderea cărora de pre câmp n-a șciut alții decât creaturile d-teale!.. Ba nu, d-ta mergi să te presentezi la tronul Împăratului ceresc! Dér en spunene de ce nu te duci într-un drum așia de depărtat cu trăsura? ce, n-ai avut timp să aștepți ca balaura și cioara de țigan să-ți înhame armăsarii? Nu putéi porunci vătafului, să-i dée câte va bice să mântue mai răpede?.. Mai spune-mi încă, sub ce titluri ai să te înfățișezi la împăratul acest mare! Oare îmbrăcate-vei în frac și pantaloni negri și jeletcă albă? Arăta-vei decretele de boerii... atestatele de servicii prin canțelariile de pre aice sé i vei arăta documentele d-teale de vecinică stăpânire asupra țiganilor?... O! alte ca altele, dér asta să n-o faci, căci se ᶁice că Împăraților acela are datină de a strica uricile Împăraților, și mă tem că n-ai avé nici unde apela când el ți le-ar rumpe.... și nu șciu ce-i vei respunde când te va întreba, cu ce drepturi voi puteți dispune de fiii lui, de fiii Împăratului? și ᶁeu, se mai ᶁice încă, că pre acolo nu se poate unge osia cu grăsime de galbeni, pentru ca să meargă procesul, căci, se mai ᶁice încă... Multe se ᶁic pre acolo, dér nu pre la noi!

Așia, arhon vornice Gorjănilă, a sunat oară și ai pornit către locurile acele unde n-ai ce face nici cu galbenii, nici cu decreturi, nici cu onoruri... ba chiar nici cu grosolana d-teale evlaviă; în van, vei ᶁice acolo, precum ᶁicéi pre la noi, la biserică: „Doamne! Doamne!” în van, o! de trei ori în van, vei striga ș-acolo ca aice: „Ție, Doamne!” când diaconul ᶁice:

„Și toată vieață noastră lui Hristos D-ᶁeu să o dăm.” Nu, nu mai poți să înșeli pre acel de acolo, căci el ți va ᶁice: „Ce-mi ᶁici, Doamne, Doamne și nu faci cele ce vă ᶁic!” și cerurile te vor întreba în ce chip ți-ai dat vieață pentru Hristos? lupta-tu-te ai în lume pentru ca să împlinesci voia lui? întrebuințat-ai vieață ta, ᶁilele, oarele teaie spre folosul fraților tăi pământeni?... Preferat-ai moartea decât să nu faci voia lui, a Împăratului, a părintelui etern? Și oare ce vei respunde? c-ai trimis colivi și sărindare, când răpiai fericirea atâtor suflete; c-ai postit și te-ai comunicat de patru ori pre an, pentru că confesorul, ca cela ce atârnă de d-ta, ți-a dat voia; că te-ai închinat tot-d-auna și-ai bătut mătănii la biserică, pentru ca a casă să bați pre sclavi!... asta e voia lui D-ᶁeu. asta e închinăciunea în Duh și adevăr, care o cere El?...

O moviliță de pământ, deosebită de alte multe pre care fremuiau bojii și spinii uscați, numai prin prospătatea sa, étă tot ce remase în lume, după câte-va pătrare, din măririle și nobleța vornicului Gorjănilă.

Două sé trei oare după ce ultimul adio fu dat Vornicului, lîngă țărîna umedă încă a locașului său, un om mai arunca încă nisce țărînă umedă preste alt locaș, preste locașul Mariei!

Pentru dânsa n-au vuit atâta clopotele, iubite cetitorule; pentru dânsa n-au venit toți preoții satelor megieșete, pre dânsa n-o întovărăși, n-o petrecu nimeni; ei, nimeni nu-i a făcut cuvânt funeral nimeni n-a plâns-o pre dânsa, nimeni nu-i a purtat doliul ici pre pământ!.. dér ângerii i-au întonat în ceruri imnuri de laudă, dér întru întâmpinarea ei a eșit mirele, ca s-o primească în locoșurile seale, căci a iubit mult; dér ea a fost acompaniată de cete divine; dér din ceruri mirele i a cuvântat chiamarea la vieață; dér pentru dânsa s-au veselit cerurile, căci ea-i din turma cea mică pentru care atâta vorbesce copilul cel dulce!...

Așia, astăᶁi boeritul Vornic, e despoiat de toate ale pământului, tot ca și țigană roaba care n-avé nemică de la el! acuma acel deprins a se lenevi prin case comode și luminoase și pre paturi de puf, ᶁace alăturea cu o țigană, pre țărină, într-un locaș sub pământul vârtos și întunecos!.. însă cât de diferite sunt speranțele sufletului lor!..

Din câmpul morților se ’ncepe egalitatea; câmpul morților e amblema împărăției ce va să fiă între vii.

XIII. DOCTORULU

Pre când Vasile, deacă cetitorul își mai amintesce încă, se dispera sub șeatra murindei seale mame, un călător, călare pre un căl roib deștindea răpede dealul Bordei. Când cine-va ar fi putut vedé sudoarea ce inunda fruntea călărețului ca și pre cal, de sigur ar fi înțeles că a trebuit să fiă venind de departe. Și în adevăr el în curs de vr-o 4 ore făcuse mai multe poște, ba chiar apucase drumul ce se chiamă prin frânturi, pentru ca să meargă la politia ce se întinde și se greapănă pre umerii a câtorva muncei, la puțină depărtare din valea Bordei. și pre care cetitorul i place a o numi Iași, Iașii capitala țărei noastre, Iașii central, furnicarul, Jidovesc, politia de glod, pre apa Bahluiului.

Cine e acela care de pre înălțimea Răpedei ori a Bordei, n-a admirat panorama cea frumoasă a politiei mari? Cine însă nu-și a amintit, preste vr-o oară de apropiere de dânsa, proverbul cel adevărat: „de departe trandafir și de aproape borș cu știr!..

Deară pentru astă dată Iașii nu avură măcar avantagiul acesta, ei nu putură înșela pre călătorul cu calul roib, nici de departe, căci lasă că noaptea era destul de întunecoasă, deară păcla, ca o mare se întindea pre baza Bordei, ba chiar nici turnurile Mitropoliei nu puté să spargă norii ce vălau târgul; se poate ᶁice, că de cum-va amarnicii răposați întru pomenire Hunii, ar fi intrat în Moldova, de sigur că, ca odinioară pre lîngă Luteția Gralilor, treceau fără să presupună că ar fi fost vr-o politia unde sunt Iașii, afară numai de nu cum-va cetitorul își va ᶁice, că deacă ochii i-ar fi înșelat, cel puțin nasul le ar fi putut denunța locul bietei capitale!

Dér ean privesce iubite cetitorule, ce oameni răi mai suntem și noi, mai ales eu; mai bine ar fi să-mi caut de șirul istoriei mele.

După câte-va pătrare de oară, călătorul își opri calul prin un ptru!.. puiule!.. lîngă cumpăna barierei de la Târgușor, apoi călărețul descăleca și apropiindu-se de cumpăna barierei, lăsată în jos, chiamă cu o voce răgușită: — Ei, jupâne! ei domnule! Deară numai după vr-o ᶁece minute o voace căscândă, răspunse: Ei! ce vrei? cine-i acolo? ai răvaș de drum?

— Așia, da vină mă rog mai degrabă, că am treabă grabnică... da vină aᶁi!

— Dracu să vă iée, pre toți voi cari călătoriți cu noaptea in cap, murmură încet între dinți, venind la barieră, un slujitor somnoros, în ismene și cu mantaoa pre umere.

— Vină, mă rog, mai degrabă, adaosă a ᶁice călărețul.

— Unde mergi? și de unde vii? întrebă slujitorul căscând într-un mod neimitabil.

— Unde merg? veᶁi bine d-ta; de unde vin? ține răvașul și veᶁi.

Și-i dete din buzunar o hârtiă plecată în patru.

— Ancoace!... D-apoi domnul Barier doarme și nu-l pot trezi să citească răvașul și eu...

— Ei apoi bine, eu am treabă grabnică, nu pot aștepta. — Unde mergi? și de unde vii, mai adaosă slujitorul căscând gura până la urechi.

— Éră mă întrebi? răspunse călărețul, cu un accent de nerăbdare, veᶁi bine că merg la Iași.

— Ai răvaș de drum? întrebă érăși slujitorul ștergându-se la ochi și căscând.

—Da ți l-am dat omule! săracul de mine mare belea pre capul meu!.. da ți l-am dat, dămi drumu să trec, că mi-i degrabă... — Ai treabă grabnică? ce treabă?.. Uf ce vis frumos mi-ai stricat!.,

Și ᶁicând încă făcu câțiva pași înapoi spre loja barierei.

— Da deschide, jupâne, ah! săracu de mine!

— Treci la dracu, treci! și dă-mi pace. Apoi căscând de vr-o trei ori, intră în lojă.

— Lua-v-ar dracu barieriști, murmură cu ciudă călărețul.

Indeșert el apoi mai chiamă pre slujitor, căci nimeni nu răspunsă, dér între acestea trecuse mai bine de jumătate de oară,

Ce-i de făcut? gândi cât-va timp călărețul; să aștept? nu se poate; să deschid eu însumi bariera? dér lăcata de la lanț e închisă; să trec deacă-i așia prin șanț...

Și îndată făcu în stânga câți-va pași, apoi apostrofând érăși toți barierii, el înnainte, calul după dînsul, amândoi trecură prin șanțul mălit mai de mult se vede servind de trecătoare și altor întârᶁieți. Apoi înainti prin un șir știrbit de crăciune broscăete cu lei de aura pre uși... baratce care făcé contrast pipăit cu magasinul ce se ridica măreț alăturea cu dînsele.

După o altă jumătate de oară de petrecere a uliței Ferestegiei, călărețul și calul, acela d-asupra acestuia, se opriră în colțul crucei formată de 4 uliți diferite, lîngă vechiul han al lui Petrea Bacalu, căruia nu de mult câte-va bănci tapisate cu adamască, i-au atras titlul pompos de Otel! după ce câte-va minute stătu indecis oare-cum de calea ce trebuia s-o apuce, s-apropiă de un felinar, a căruia lumină murindă se mai lupta cu umbrele, ca omul în agoniă cu moartea, scoasă o hârtiă din buzunarul bumuzului negru ce-l învălia, și ceti pre ea o scrisoare aruncată cu cârlige de cele ruginite. De la Petrea Bacal înaintă prin mahalaoa Calicimei. Apoi călărețul își repusă hărtia la loc și înturnând capul calului spre ulița ce duce la casele din care astăᶁi se respândesce lumina spirituală, Academia, ’l îndemna să-și iée galopul.

In fine vr-un pătrar de oară apoi, el băté puternic la o poartă uriașă din mahalaoa calicimei, boită cu chinavariu; o femee i deschide și el întreba deacă d-nul doctor X e a casă.

După respunsul femeei, el își legă calul după poartă, femeea apoi l introduce într-o odae ce servia ca de antecameră, și care era luminată numai de o slabă candel pusă pre principiul sobei, apoi femeea lăsându-l singur, preste câte-va minute i vestea că d. doctor doarme și nu-l poate trezi. — Dér cuconul Gorjănilă se trudesce cu moartea, trezesce-l, mă rog, ᶁicé necunoscutul, carele nu era altul decât un tânăr boerănaș cu moșia vecină de a lui Gorjănilă, și carele înscințat de boala grabnică în care căᶁuse acela, se răpeᶁisă la dânsul și acole primise osteneala de a aduce tocma de la Iași, pre doctorul la care-l vedem...

—- Să fiă d-lui cuconul Gorjănilă sănătos, ᶁise femeea ricanând, dér eu nu pot trezi pre d-nul doctor...

Dér între aceste o voace groasă și resunătoare strigă de mai multe ori: Sevastio! Sevastio!

— Écă, écă... d-nule, răspunsă femeea întrerumpându-și vorba începută cu tânărul boerănaș.

— A! doctorul!... făcu și acesta; însfârșit... Spune d. doctor că vré să-i vorbesc.. — Cine-i cu tine acolo, Sevastio? întrebă doctorul, intrând în cameră, în momentul când aceasta se pregătia să intre prin ușa întredeschisă din dreapta, de unde se auᶁisă voacea.

— Eu, d-le doctor, pitarul Costea Ferenescu, ᶁise călărețul.

— Ce poftesci d-ta?

— Vă rog d-le, să fiți buni să veniți degrabă până la moșia P.... unde vornicul Gorjănilă e bolnav de moarte!... fiți buni, d-le doctor.

— Da ce are?

— Da șciu eu, d-nule, ce are? s-o îmbolnăvit a seară pre la vr-o patru oare de noapte, ș-acum...

— L-a fi lovit damblaoa.

— Șciu și eu, d-le?... de aceea te rugăm să mergeți să-l vedeți.

— Departe-i de aice?

— In ținutul Romanului.

— In ținutul Romanului?

— Așia.

— In ținutul Romanului!.. nu pot, am mâne de dimineață consult la d.C... la d. V... trebue...

— Dér vă rog, d-le... fiți buni e bolnav tare... și..

— Cu neputință, cu părere de rău!..

— Dér, d-nule...

— De prisos chiară să și mai merg; ți-o spună c-are dambla.

— Deară.

— Așia-i că e un om scurt și gros în gât, un om plecat la boalele...

— Însă, d-nule, eu perd timpul și el poate acum moare.

— Ai cuvânt, deară!.. se poate să fiă murind, căci damblaoa...

Și neisprăvind cuvântul căscă fără de stăpânire și se duse de se făcu nevăᶁând pre unde venise, făcând semn femeei să-l urmeze.

Iar călătorul, rumen de ciudă eși, își deslegă calul și se îndrumă răpede spre ulița mare, împrecând pre doctorul, carele, cu vr-o câți va ani mai în urmă, pre când venise abié în țeară, alerga la ori-ce timp și la bogat și la sărac, éră acuma pentru că avé cai și faetoane și un nume destul de poporan, făcé marafeturi chiar ca să meargă pre la cei bogați, nu mai dicem nimica despre disprețul ce avé pentru cei săraci!...

Cu toate aceste, în dimineața ᶁilei următoare, pre la prânᶁișor, oa căruță de poștă trasă de patru mârțoage înhămate cu funii, se opri la poarta curței de la moșia vornicului Gorjănilă. Două persoane se pogorîră din ea. In una învălită în burzunul său negru, se cunoscea călărețul, carele în noaptea trecută căuta doctor la Iași.

— Pe aice, d-le doctor, făcu acesta îndreptându-se cu pași mari spre scările cerdacului și scrutând din ochi pre vre-un domestic, însă nici pre unul nu văᶁu. In acel minut se deschisă o ușă și prin ea o rafală de cuvinte întonate misterios de un preot, lovi urechile călărețului, care se opri pre loc.

— S-a finit! a murit, ᶁice el înturnându-se către doctorul, căci în faptă acesta era unul. Și étă cum călărețul isbutise al aduce.

După ce în deșert bătuse pre la porțile și ușile a vr-o patru doctori ale cărora nume i era mai cunoscute, se întâlni mai în spre ᶁiuă, în colțul uliței Sântei Vineri, cu un vechi amic a-l său, căruia spunându-i nevoia sa, acesta se însărcină de a-l duce să-i arăte locuința doctorului Silvescu sé după unii Silvio, spuindu-i că acesta e pré cu inimă și pré escepționar prin bunătatea și creștinătatea lui, ca să refuze ajutorul ce poate da, nu unui boer bogat ca vornicul Gorjănilă, deară și săracului celui mai mizer.

In adevăr, doctorul Silvescu, român de națiune era unul din cei mai omenoși doctori, și pot ᶁice din cei mai săraci. Nu erau banii țelul serviciilor ce făcea, căci de câte ori nu l-au văᶁut amicii lui, dând pre lângă rețetă săracului și văduvei până și ultima para ce avé, ca să poată ajuta nefericirea! Căți săraci nu au bine cuvântat în momentul de necaz pre bine făcătorul lor, pre doctorul Silvescu....

Și ce e mai mult, el era un doctor a căruia șciință rivaliza cu a tuturor din capitala noastră. Sufletele bune însă și talentele mari de a purerea au fost rău văᶁute, sé pentru că nu-s înțelese de cei lipsiți de ele, sé din gelosie. Doctorul Silvescu, cel ântâi doctor, era mai nebăgat în seamă de clasa cea mare... pentru că ori când venia vr-unul din ei la dânsul și el era gata de a merge la vre-un sărac, el nu puté fi înduplecat să lase săracul pre mai de apoi și să meargă la cel bogat, de la care puté câștiga ceva!.. El nu era iubit de cei-l-alți colegi pentru-că el în curăția inimei lui spuné ori și cui slăbiciunile și toate neperfecțiunile sciinții lui... In o singură clasă din locuitorii Iașilor, numele lui era mai cunoscut, dér această era clasa cea săracă și de aceea și Silvescu era departe de a se puté număra între cei bogați.

Trăsături îndestul de regulate, un colorit curat și puțin cam palid, o frunte naltă, deschisă și brăsdată de umbrele a câtorva încrețituri, urmări d-ale meditărei, un nas grecesc, ochi mari negri purtând necontenit sigilul observațiunei, părul blond, în timpul verei cu totul scurtat, un surîs de amar compătimire pre veștedele lui buze, capul nalt, talia mizlociă, îmbrăcat de ordinar într-un fel de palton de postav puțin mai bun decât cel prost, éca fisicul doctorului Silvio. N-aș fi îndrăsnit să întrerump șirul istoriei noastre, ca să fac portretul lui, deacă el n-ar fi unul din personagele principale, chiar un alt erou.

Doctorul și călărețul intrară mai întâi din prispă într-o sală de antret, în care dădé două uși lăturale și una în fund. Ferenescu deschisă cu inima palpitândă ușa din dreapta și doctorul i urmă.

In aceeași odaia în care cu câte-va ᶁile mai înainte Vornicul Goijănilă poruncisă vătafului să scoată cu orice mizloace de la Vasile galbenul cuconașului Tache, jăcea întins pre o measă îmbrăcată în alb, cu capul spre răsărit, feața vânătă și rece, mânile dișirate și strîngând o cruce de ceară la pept, tot același vornic Gorjănilă, mort de apoplecsiă în noaptea trecută. Un preot bătrân murmura în tonul consacrat morței, la capul lui, unde-i ardé toeagul, evangelia cea frumoasă a fiiului celui curvar!

Ferenescu făcând cruce și sărutând icoana de pre sînul mortului ștearsă o lacrimă ce deborda din ochii săi, nu din nemângăere că-l perdusă, ci amintindu-și, poate pentru prima oară în viața sa, că o ᶁi, o oară, o minută poate mai pre urmă, și el ar puté fi așia, deșirat, rece, respingâtor, cum vedé pre cuconul Gorjănilă care cu 12 oare d-abia mai înainte, cu nepăsare chinuia prin vătaf și se încerca să iée până și vieață lui Vasile.

Cât pentru doctor, el rămasă la câți-va pași de lîngă mort, după ce-l contemplă cu sânge rece câte-va minute, lăsă să-i pătulească buzele, obicinuitul surîs amar; un creț se formă pre nalta lui frunte.

Doamne, tu numai scii ce e omul! ᶁisă el; apoi făcând din cap semn lui Ferenescu, să ieasă cu dânsul, ambii intrară în stânga.

Odaea era vastă și mai deșeartă de mobile, o mulțime de persoane străine, sé rude d-ale mortului sé vecini proprietari de moșii, înconjurau pre cucoana vorniceasă care, legată la cap cu un tulpan negru și îmbrăcat, în lipsă de altă rochiă mai de doliu, în una de satin negru, stăté într-un colț al divanului cu ochii plânși, și suspinând în restimpuri; unii ștergé în feața ei o lacrimă falșă, alții își compuné o feață tristă. Rudele istorisiau celor mai străini ce om al lui D-ᶁeu era reposătul, cei-l-alți ᶁicé: D-ᶁeu să-l erte; și cu toate aceste unul singur dintre toți acești plângători nu era care să vorbească după ceea ce credé în sufletul seu.

O singură persoană numai dintre toți acești curtezani ai morței, retrasă la o fereastră ce dădé în grădini, se păré cu totul dedată la alte cugetări decât la banalități; singur numai necunoscutul acesta cu talia mândră, cu părul cărunt în contrast strigător cu tinereța ce se desemna pre poetica lui feață, singur numai el nu cerca să străbată până la cucoană, ca să-i arunce, ca cei-l-alți, un cuvânt sec de mângâere, un cuvânt cu care să se arăte numai ei, că n-a lipsit, că n-a uitat-o în ᶁiua necazurilor. Când Ferenescu intră, urmat de doctor, toate privirile se întoarseră spre ușă; cei ce-l cunoscé se apropiară să-l întâmpine, cei-l-alți își înturnară privirile asupra doctorului, care după ce esamină toată odaia și visitatorii, cu o ochire, de odată, cu cea mai mare originalitate se înaintă spre necunoscutul, carele nu contenia d-ași aținti meditativii săi ochi în grădină; el se opri o secundă, ca la vr-o doi pași de la dânsul, l mai privi ș-apoi ᶁise în destul de tare ca să poată fi auᶁit de toți cei de feață, care-l urmăriau cu ochii.

—Da, nu mă înșel!... tu ești, tu dragul meu Stelo! La acest nume necunoscut tresări, ca cine-va care se trezesce din un vis greu.

— A! făcu acela, aruncându-se în brațele doctorului... tu, amice!...

— Tu aice? ᶁise doctorului trăgându-l lîngă fereastră.. deară eu te sciam la Constantinopole.

— Așia, respunsă Stelo, dér ea!... ea amice m-a rechiămat, ea mă iubesce!..

— Cum? Lorența te-a rechiămat?... ea te iubesce! Ah! Stelo, veᶁi tu cât ești de fericit?...

— Așia, amice, sunt fericit! pré fericit! Când gândesc că preste câte-va oare am să fiu la picioarele ei, și că nu-s departe de dânsa decât vr-o câte-va poște, scii tu, amice, că mă topesc de nerăbdare? Adinioare, până a nu veni tu, îngreuiat de ipocrisiile, fie mașcele adunaților ăstor de aice, când ai sci tu ce visuri mândre am făcut eu lîngă fereastră asta!.. Dér tu!... tu amice, ești oare mai fericit?

— Fericit?.. Da, Stelo, cât se poate...

— Cât se poate, ᶁici tu însă eu nu pot crede: veᶁi tu, tonul cu care ᶁici aceasta, surîsul cel amar ce amorul tău nefericit a întipărit pre buzele teale, îmi spun că mă înșeli... Așia-i, sărmane amice, că Rosalia nu te iubesce?.. O! nu te infiora, te rog Silvio, dămi mâna ta... tu scii că numai un amic e acel care poate să-ți vorbeascăca ca mine... Amorul tău propriu n-are de cine să se roșească aice... Așia, amice, că ea tot nu te iubesce?

— Dér eu... și eu n-o mai iubesc Stelo, eu n-o mai iubesc acuma... — N-o mai iubesci? ᶁici tu copile. Tu ca toți, așia, toți oamenii ori cât de mari se aseamănă în puntul acesta: și eu, sunt acuma câte-va săptămâni, când fusesem alungat de dânsa, esilat la Constantinopole, și eu ᶁiceam: n-o mai iubesc; dér mințiam Silvio: un cuvânt, o ochitură, o suvenire de o trăsătură din îngerescele trăsături ale Lorenței, îmi înferbânta sângele, îmi aprindea mintea.. Da, Silvio, mințiam, când ᶁiceam că n-o iubesc: ea n-avu nevoia ca să mi dovedească aceasta, decât de vr-o două trei cuvinte: „Vino Stelo, căci nu mai pot fi fără de tine”, și.. étămă-s Silvio; ᶁiua și noaptea am călătorit, și numai moartea de care am dat în trecerea mea pre aici, m-a oprit... numai cererea Vornicesei și poate a umanităței, a putut să-mi întârᶁiă fericirea... Tu veᶁi bine că-mi mințiam când îmi ᶁiceam că n-o mai iubesc... Așia Silvio, ție îți place a te înșela, ᶁicând că n-o iubesci... Așia, tot omul când perde iluziunile seale cele mai frumoase, el vrea să tăgăduească până și suvenirea lor, până și esistința lor trecută...

Intre aceste, Ferenescu prin istorisirea călătoriei seale către cei de feață, atrăsese în parte-i toate privirile; când însă arătă pre Silvio și pronunță meseria lui de doctor, Silvio auᶁindu-și numele întoarse răpede capul spre ei.

— Să mergem împreună la Iași, ᶁise el, către Stelo. Apoi amândoi se amestecară prin mulțime, Silvio ca să meargă să salute pre Vorniceasa, Stelo ca șă se în lăture de la privirile adunaților.

XIII. SE POaTE O INIMA BUNA ORI CÂT DE SERACA

După ce întâea lopată de țărînă fu aruncată asupra sicriului Vornicului Giorjănilă, toți oaspeții se înturnară la curte, unde Doctorul se silia s-aducă în sine pre Vorniceasa, care leșinase în momentul când preoții întonau reposatului vecinica pomenire. Cu toți, în grupe decâte 3 sé 4, se puseră să se dispute asupra averei rămasă de la reposatul: unia i dădé some neauᶁite, alții presupunea că nu poate avé mulți bani gata, fiăcare după interesul său, său, se face judecătorul său advocatul Vornicesei. Ba unele din rude pretindau chiar că Dreptatea i va numi epitropi asupra averei ce se cuvine unicului său fiu, lui Tache; nu era unul dintre toți aceștia, cari se înarmau de titlul cel sânt de amic, unul nu era, ᶁic, carele să fiu fost gândind la durerea familiei, carele să fi compătimind cu dînsa!

Dér între aceste, Vornicesa se deșteptă; la cea întâe suspinare a sa, toți adunații, cari o secundă mai nainte, o delusară, o reîmprejurară, unii o încuragiau cu vorbe destul de neghioabe, alții făcé complimente lui Silvio lăudând îngrijirile lui...

Pre când aceste se petrecé lîngă Vornicesa, în camera din fundul sălei cuconașul Tache cu amândouă mânile îndopa de pre o tipsiă mare rămășița a nisce colivă adusă de la Biserică; iar lîngă o ferestruică mică din fund, pre o measă mică de lemn dișiratul vătaf făcé socoteală de chieltuelile înmormântărei. La fiăcare articul ce trece la isvod un surîs de satisfacere sbură de pre buzele seale pre perfiᶁii săi ochi.

Când cuconașul nu mai putu mânca, se ștearse pre la gură cu basmaoa și trecu în odaia, unde erau oaspeții. Înfățișarea lui dinaintea Vornicesei fu causa unui dureros țipet ce ea sloboᶁi, deschiᶁând brațele, ca să-l primească: „S-o dus băbăcuță! ᶁise ea, plângând pre grumazii lui, ah! s-o dus....”

In momentul acesta ușa se deschise încetișor, cu ne-îndrăsnire. Un om îmbrăcat într-o giubea ruptă, cu feața albastră, cu un cerceluț la urechia stângă, stătu cu umilință lîngă ușa prin care intrase. Toți la intrarea lui își întorse privirile asupra Bulubașei, dér cu toții lă socotiră pré nevrednic de esamenul lor, căci îndată apoi fiăcare se întoarse în altă parte... Bulubașa stăté acum de vr-o cinci minute așteptând să fiă întrebat de cineva, nime nu-l băga în seamă, afară de doctorul Silvio și de Stelo, carii retrași tot la feneastra unde se recunoscuseră cu câte-va ᶁile în urmă, studiau, cu talentul lor de cunoscători de oameni, ce mai mică din trăsăturile feței lui.

Atunci intră vătaful, căruia Bulubașa i făcu loc dându-se în lături. Acesta intrând l măsură cu privirea de vr-o câte-va ori, apoi l întrebă cu un glas aspru și despotic ce vré?

— Mi-e bolnavă copilița, cucoane, răspunse bulubașa cu un accent rugător.

— Afară, cioară, i ᶁise vătaful, cu jumătate de glas, clătinând din cap și încrețindu-și fruntea, afară!.. Acu ți-ai găsit să vii, când e atâta supărare în casă....

— Ce vrei, dragul meu, ᶁise atunci doctorul, carele nu perduse nici o literă din vorba lui... spune-mi și mie.

— D-voastră, cucoane?

— Dér, nu te teme a spune, adausă a ᶁice Silvio, apucându-i neagra și înăsprită lui mână. Bietul țigan se cercă a se trage îndărăpt, deară Silvio i-o ținu strîns. Vătaful cu un surîs de dispreț privia pre doctor, dér nu îndrăsni să ᶁică nimica.

— Spune, dragul meu, ᶁise iarăși Silvio, așia-i că ᶁicéi că ți-e bolnavă....

—Așia-i, cucoane.. mi-e bolnavă biata Anița, copila mea e bolnavă de tot rău, Bulubașa, încuragiat cu de săvârșire de tonul cel dulce și de nemândria, ce pentru întâea oară în viața sa vedé la o persoană îmbrăcată în surtuc și pantaloni negri.,..

— Hai cu mine, ᶁise doctorul, trăgând după sine pre Bulubașă și din cap îndemnând pre Stelo să i urmeze.

Tustrei eșiră, vătaful clătinâ din cap într-un chip amenințător, pre când unii din cei ce auᶁiseră vorba bulubașei și văᶁuseră pre doctor eșind și strîngé gurița într-un mod destul de disprețuitor.

XIV. LA PADURARIU! — DOCTORULU SARACILORU

Să lăsăm un moment adunarea ipocriților, și binevoitorul cetitoriu să-mi dea mâna, ca să-l întovărășesc pre o cărărușă ce duce spre pădure. Acum să sărim pârleazul și să apucăm în spre dreapta.

Curând vom ajunge la bordeiașul ce a început a se ițăi printre negrii arbori, și în care scumpul meu companion poate a recunoscut bordeiul bătrânului pădurară. Iată-ne acum tot acolo, unde cu câte-va ᶁile mai nainte, o fetiță mândră, Raluța mângăia pre un băeat nefericit, pre sărmanu Vasile; însă astă deată nimeni nu-i prin preajma bordeiului, nu mai suntem întâmpinați de fetița cea brunetă, de lăcrimioara codrului. — O tăcere înfiorătoare se întinde împrejur, nici un câne nu vestesce că locul acesta ar fi locuit de oameni. Cu toate aceste ușia bordeiului e deschisă: nimeni nu-i în cămăruța bătrânului, deară lucrurile din ea sunt în neregulă, tăcerea locuesce acestă adăpost pământesc al bătrânului. Deară, nu! cetitorule, ne înșelăm: n-au-ᶁiși tu un gemăt prelungită, un suspin?... Așia, și el vine din fund, de la camera Raluței.... Să întrăm înlăuntru, căci în calitatea mea de spirit, ne vom deroba amândoi de la vederea ori cui.

Ea-i!... Raluța, cu capul în mâni răᶁimate pre genuchi, pre lavița de lîngă horn, două rânduri de lacrimi brăsdănd feața sa schimbată, cosițele ei cele voluptoase despletite mai toate și căᶁând în neregulă pre grumaᶁii săi.... ea plânge!.... și ast-fel plângând nu e ânger mai fermecător decât țărăncuța ce nebăgată în seamă, fiica bătrânului pădurar! Ascultă, iubite cetitorule; ea se tânguesce; veᶁi tu, în sînul acestă de țărână, e o inimă, care-i egală or cărei inime de nobil.

—Așia, o maică fecioară, ᶁice ea aruncându-și ochi spre iconița de la căpătâiul său, pre tine deapururea te am rugat, ție, mamă ți-am spus toate necazurile mele și tu-mi spunéi în vis vroințele teale.... Aleu! ți-aduci tu aminte de lacrimile ce am plîns nu demult, când nu șciu ce dor mi ardea par-că inima? tu, tot tu nu mi-ai spus într-o noapte să-l iubesc... și astăᶁi!. aleu!.. Și lacrimile o înecă.

— Tu suspini, tu plângi Raluță!.. de abia de 15 ori ai pus lăcrimioare nouă în cosițele teale și lumea, lumea descepțiunilor, nu te a cruțat! boarea cea contagioas a durerilor, la 15 ani a veștejit rozele acele ale cărora rădăcini sunt în inimă.... Raluța plânge, căci iubesce, ș-un foc mieterios o arde și nu-i lucesce nici o stelă de speranță în inima sa, totul i spune că Basile nu va fi al ei, căci curând și poate el nu va mai fi... curând și Raluța va trebui că cerce a înăduși tot ce-i mai sânt, mai nemuritor: amorul d-ântâi, amorul de la 15 ani, amorul care numai odată — ᶁică cine ce va vré, — numai odată vine în cea mai lungă viață. — Și cu toate acestea tu ești fericită Raluță, căci în noaptea ta, în vieață ta viitoare, chiar când un altul te va strânge pe sînul său, tu vei fi mângâiată, căci suvenirea amorului tău va fi prezentă; nu vei plânge, căci în visul și sufletul tău vei vedé pre Vasile, în ori-ce chip, în ori-ce floare drăgălașă... și vei aștepta! Ah! câți aicea sunt lipsiți și de această fericire, câte ilusii nu sunt suflate de vânt în loc să străbată la inima vre unei ființi iubite...

Deară pe când lacrimele fetiței scoaseră din inima mea ș-a cetitorului câte-va cugetări, un om îmbrăcat în haine de slujitor se opri la ușa bordeiului, intră în lăuntru, strigă pre pădurar. La acest glas fetița tresări și sculânduse eși întru întîmpinarea slujitorului.

— Unde-i tătucă-tău? i ᶁice acesta, cu un accent care făcu să devină și mai palidă biata copilă.

— E în sat, la vornicul, respunse ea tremurându-și cuvintele.

— Să-i spui, când o veni, că mâne să vină la orândă, să-și ia ce-i trebue de drum că-i rânduit să ducă butuci de pavele la Iași.

— La Iași? făcu Raluța, sprijinindu-se de ușorul cămărei sale, că-și sîmția tăindu-i-se picioarele... Deară eu cu cine am să rămân?

— Ei! și ce am eu de acolo? rumâi, draga mea, cu cine-i vrea..

— Deară!...

— Auᶁitu-m-ai?.. să nu mă faci să mai vin odată c-apoi.. Și nemântuind amenințarea, fără mai multă ceremoniă, slujitorul, carele deprinsese asemenea manieră de la privighiătorul, pre lîngă carele era rânduit, eși din bordeiu și șuerând o horă vechiă, se îndrumă éră pre unde venise, pre când feata, încremenită de o asemenea ne așteptată vizită, cu ochii uscați și pironiți, nu puté lega în mintea sa nici două idei succesive, nu puté să-și dea seamă de cele ce se urma în inima sa. — Așia, făcu ea după câte-va minute, sculându-se cu putere, așia, voiu merge la dînsul, l voiu ruga în genunchi, i voiu săruta mânele, ca să ᶁică Vornicului să trimită pre altul în locul tatei...

Și peste câte-va secunde închide ușa tinᶁei bordeiului, pune cheea cea de lemn sub streașină și răpede se face nevăᶁută prin cărărușa satului.

Deară între aceste Silvio și Stelo, conduși de bulubașa trecură printre mai multe bordee, nisce moșiroaie omenesci, și printre câte-va corturi rupte și intrară după bulubașa într-unul din aceste moșiroae al nenorocirei.

Acolo erau în locuința bulubașei. El nu mai locuia în cort ca cu vr-o săptămână în urmă, ci în pământ, după obiceiul ce au acești fii ai aerului în timp de érnă.

Silvio și Stelo intrară, ᶁic, după țigan în bordeiu. Ce miseria, D-ᶁeule, strigară amândoi mai de o dată, rămănând ca înmărmuriți lîngă ușă, pre când bulubașa se înaintase spre o laviță din fund, unde, întinsă pre câteva rufe, jăcé o feată ca de vr-o 12 ani, cu feața bugedă, destul de albă, mai de tot goală, acoperită, abia cu o catrință rumptă ferfeniță.

In dreapta, la capătul laviței, câte-va vrascuri, sub un horn de nuele lipite, lăsau o căldură neînsemnată și o pară roșiatică, care în locul acest întunecos, luminat numai prin o biată ferestruică de hârtiă, jucându-se pre feața bolnavei care cercă să se scoale însă care nu isbuti de cât de a-și rezima pre mână capul său încadrat în bucle negre și legate cu cordele roșii și albastre, forma tablonul cel mai frumos ce mână de pictor să se fiă cercat vr-o dată a depige.

— Ah! ᶁise Stelo către Silvio, după câte-va minute; ah! amice! cât ești tu de fericit, că poți, cel puțin prin sciință ta, a aduce mângăere în inimele celor nefericiți ca aceștia! Silvio, când ai sci tu, cât te iubesc astăᶁi?

— Tu veᶁi bine, Stelo, că deacă tu ai amorul tău care te face fericit și eu mi-am pre al meu.... Apoi trăgând de mână pre Stelo, după dânsul, spre bolnavă, deară mai apoi Stelo, oare numai doctorul poate mângâia pre bolnav? oare ună cuvânt, un suspin o lacrimă vărsată de împreună cu cel nefericit, nu mângăe mai mult decât toți banii și ajutorurile ce bogații ar puté să le dea? Așia, o! așia Stelo!

— Écăt-o cucoane, ᶁise atunci bulubașa apropiindu-se cu sfială de Silvio, écăt-o.

— Și doctorul se apropiă de feată; ea-l privi cu ochii săi de friguri, și cu toată înfierbințeala ce o sfâșia nu putu sé nici gândi să oprească o hohotire slabă, esaminând pălăria doctorului... Ea nu văᶁuse nici odată deșențături de aceste.

— Rîde, par-că rîde? esclămă tată-său, apropiindu-se răpede de fiică sa.

Featală privi, apoi cu un gest din cap ᶁicând-i: uite, tătucă, arătă pălăria de pre capul doptorului, și lăsă iarăși micul surîs.

— A! cucoane, D-ᶁeu să-ți erte păcatele, ᶁise el învălind cu un ilic rupt picioarele fetei, de pre care căᶁuse cu totul catrința, uite, numai cât ai intrat în bordeiu și-i e mai bine.

Nici Silvio cel indiferent astă deată nu putu stăpâni un surîs să-i fugă până la ochi, înțelegând, care era obiectul ce provocase rîsul nevinovatei copile... Cât pentru Stelo, el era pré simțitor ca să împedice o lacrimă ce năvălia din ochii săi; cu capul plecat, un creț pre poetica sa frunte, el uitase și pre doctor și poate până și pre Lorența.. El nu gândia decât la grozăvia lumei, la împetrirea unei patrime a omenirei pentru toți cei-l-alți... Inima poetului, ca de multe ori altă deată, era brăsdată dureros de ideile cele mai triste.

Însă Silvio, se apropiase de bolnava copilă, i apucase mâna, ca să-i esamineze pulsul... Ea se lăsă fără împotrivire, deară află subiectu nou de rîs în barba cea originală a doctorului.

— De mult esci bolnavă, drăguță, o întrebă Silvio. Feata l privi, privi apoi pre tată-său și începu a rîde.

— De mult e bolnavă? întrebă pre tatăl fetei.

— De trei ᶁile numai.

— Și ce o doare?

— Ce te doare, Aniță? întrebă bulubașa pre copilă.

Ea-l privi ca cine-va care nu înțelege întrebarea.

— Ce te doare, drăguță? adaose și Silvio, văᶁând că ea nu-i înțelege.

Anița își întoarsă ochii de la tată la doctor și nu răspunse.

Silvio văᶁu că ea era în înferbinteală și că avé friguri.

— Să pui pre femeea d-tale să-i fearbă nisce burueni care ți-oi da eu la curte și să-i dea să bea de trei ori pre ᶁi.

— Biata Nastasia, ᶁise țiganul, înădușind un suspin... Femeea mea, cucoane, ea de mult nu mai este.

— Uite, Stelo, ᶁise doctorul căutând cu ochii pre amicul său, care fără să vrea se trăsese la ferestruică, unde fără să poată vedé ceva prin ea se păré că ochii săi zăresc din afară ceva. El medita. Uite, Stelo, ce vré să ᶁică viața noastră! sunt bogați, cari au bani, palaturi, servitori, și D-ᶁeu i cruță; aicea, o laviță și pământul cel vârtos sunt paturile, păreți umeᶁi de lut în loc de tapetării și covoare, lipsa și miseria în loc de avuții și aici — o! asta-i crud! — aici, din brațele unei biete copile, moartea răpeșce fără de milă pre ființa cea mai necesară ei, pre maică-sa!...

Pre când Silvio cu Stelo se siliau să aducă mângăerea îu inima bietului bulubașa, étă ce se urma în altă parte.

Raluța pornise, după cum șcim, cu gând să se ducă să găsească pre tatăl său în sat; deară ea d-abia eșise din pădure și întâlni pre George, un flăcău care era argat la curte. El o opri din drum ca să-i spună noutățile ce șcia; i spuse că sunt la ei boeri mulți adunați, că bucătarul are a face 12 feluri de bucate, că are să mănânce și el lucruri bune de tot și alte multe neînsemnătăți, care limbutului argat i veniseră în cap. Cea mai însemnată scire însă, care ațîță curiositatea fetei, fu că el întâlnise adineaorea pre Bulubașa cu doi boeri ducându-se spre bordeiul lui.

— Și cine erau acei boeri? întrebă feata.

— Un doctor, respunse George; cel-l-alt nu șciu ce-i... Raluța ridică un deget la gură, își ficsă ochii, mărindu-i, gândi și preste câte-va secunde un surîs de speranță se dilată pre obosită sa feață.

Preste câte-va minute, la vr-o ᶁece pași de la bordeiul bulubașei, lângă o fântână cu cumpănă, rezemată de petrele fântânei, se pute vedé pre feata pădurarului. In locul surîsului său, norii unei meditațiuni triste învâlau ochii și fruntea ei făcute pentru penel; cu ochii pironiți asupra bordeiului bulubașei, tresăria de câte ori vântul sufla și isbia ciutura de petre, de câte ori în apropiere s-auᶁia vuetul unei uși ce se deschidea; toate aceste îndestul dovedesc că ea aștepta pre cine-va.

Ea staté în asemenea puseciune mai de una oară, când în fine ușa bordeiul deschiᶁându-se, lăsă trecere lui Silvio, lui Stelo și în urmă bulubașei, carele după ce cu căciula în mână, necontenit făcu către doctor gesturile unui om ce mulțămesce, reintră apoi în bordeiu.

Astă dată Raluța se înaintă cu mers neîndrăsneț în spre bordeiu, deară nu făcu doi păși și stătu, ne mai având îndestul curagiu de a se întâlni feață în feață cu visitatorii bulubașei.

— Uite Silvio, ᶁise Stelo în limba franceză, când era să treacă pre lîngă Raluța, uite ce frumoasă fetiță.

Fruntea lui Silvio era încrețită, colțurelele buzelor seale formau amarul surîs ce noi cunoascem. La provocarea lui Stelo, el își întoarse ochii spre Raluța cari avé ochii plecați la pământ și cu mânele freca o cordea albastră ce-i atârna pre sîn de la cosițele seale. Silvio simți un fior ferbinte înfocându-i sângele; el tresări, Stelo care-l ținé de mână observă asemenea tresărire și se opri, vrând să-l oprească și pre dânsul, măcar că el în deșert se silia să degajeze mâna sa din a lui Stelo, ca cine-va care ar dori să se îndepărteze răpede de la vre un lucru ce-l impresionează.

Stelo își rădică iearăși ochii asupra fetei și ea în acel moment căuta feața unuia din ei doi.

— A! făcu el, după câte-va minute de studiu, sărmane Silvio, înțeleg de ce mâna ta tremură, de ce tu cerci să fugi... Ochii ei, câte-va trăsături de ale acestei fete au fost de ajuns ca să sufle ca vântul spuza ce răcea cărbunele ce arde în nefericita ta inimă!... Sărmane Silvio, adaose Stelo, strîngându-î mâna și ațintindu-și ochii în ochii fugători ai lui Silvio, tu o iubesci încă, ori-ce vei ᶁice, tu iubesci pre acea femee, isvorul descepțiunelor teale; așia tu o iubesci cu toată indeferința ce manifesti.

— Ba nu! n-o iubesc; nu vré să gândesc mai mult la miserități de aste!. D-ᶁeu mi-a lăsat, o simț, pre lume, alte iubiri, în locul deșcepțiunilor amorului vostru; soarta, adaose el, cu un accent înlăcrimat, o! soarta a vrut ca să am o inimă poate pré debilă, ea uitasă să-mi dea o inimă alt-fel de cum e a ta, Stelo, o inimă care să nu bată nici odată, o inimă care să fiă nu mai depositul lacrimilor ș-a deșcepțiunilor. Așia-s, Stelo, unii oameni ursiți, ca nici odată să nu întâlnească o simpatiă, nici o dată o inimă fragedă să nu mângâe pre a sa, ca nici odată una din acele cosiți voluptoase să nu pătuleze, să nu șteargă vr-un creț de pre fruntea lor! amorul e pentru tine, poete; pentru mine, așia! pentru mine durerea nu-i pentru inima mea nici o bucuria, Stelo.

— Ingrate!... dér amiciția! dér amiciția! O! Silvio tu erai acela care odinioară făcéi din simțimântul acesta coroană tutulor simțimintelor, tu erai acela care ᶁicéi, că numai amiciția, numai un amic sincer e tot ce D-ᶁeu ți-ar puté da, deacă ar avé vr-o dată subiect ca să te răsplătească.... Și oare eu, Silvio, nu sunt pentru tine un așia amic?

Ai cuvânt, Stelo, sunt un ingrat, o șciu, căci când cel puțin tu ești acolea, când tu-mi ții mâna în a ta, când auᶁ voacea ta cea ângerească, ar trebui să uit toate; așia amice, eu ᶁiceam aceste pre când încă ochii mei nu jucaseră în alte lacrimi decât a le compătimirei și ale unei amiciții, eu susțineam că amorul e acea bășică de săpun, colorată așia de mândru de raᶁele soarelui, dér care-i așia de fragetă... Dér, iartă-mă, amice, de când colea, în pept, am comprimat nisce bătăi greșite, nisce bătăi de a le poetului, de atunci, veᶁi tu Stelo, sunt momente când capul mi se înfoacă, când ochii mi se păinjinesc, când mâna-mi tremură și sângele-mi clocotesce.. atunci o! atunci sunt nebun, nu șciu ce ᶁic...

— Amice!.. întrerupsă Stelo, ștergând o lacrimă de compătimire, căci sîmția érăși mâna lui tremurând și-i ᶁărise ochii strălucind ca de friguri...

Stelo apoi făcu un pas trăgând machinalicesce după dânsul pre Silvio, dér întorcându-și ochii éră spre Raluța se opri fără de voia: ea era în o pusățiune așia de rugătoare, ochii săi erau așia de espresivi, încât Stelo nu putu să se stăpânească de a nu se apropié de dânsa.

— Ce vrei drăguță, o întrebă el cu blândeță.

— Ah! cucoane, nu îndrăsniam să vă vorbesc... Bădica Vasile e tare bolnav.... Doamne! când ați vré să veniți d-v., să-l vedeți, ᶁise feata încuragiată de vorba și feața cea dulce a poetului.

— En vină încoace Silvio, ᶁise Stelo, către amicul său, care rămăsese nemișcat în locul unde-l lăsase poetul.

Silvio se smulsă așia ᶁicând de la loc și se apropiă de Stelo.

— D-lui e doctor, drăguță, ᶁise acesta către Raluța, spune-i d-le.

— Ce poftesci dragă? o întrebă doctorul, silindu se a-și birui impresiunea ce făcuse asupra suvenirei unui amor neîmpărtășit, nefericit, ce avusese.

Feata cercă să răspundă, însă astă dată nu putu: severa fisonomiă a doctorului o făcu numai să roșească. Ea privi érăși pre Stelo, carele respunse pentru dânsa, că Vasile-i bolnav.

— Să mergem să-l vedem, ᶁise Silvio și plecă. Însă Stelo în rumeneala copilei ceti lucruri ce Silvio era departe da a presupune.

— Vasile ți-i frate? o întrebă el cu blândeță, mergând alăturea cu dânsa.

Feata se roși până în vârful unghiilor.

Stelo se încredință cu desăvârșire în presupunerea sa; un surîs sbură de pre buzele poetului pre acele a le fetei, care-l oprise în sbor în momențul când ea privi pre Stelo.

Silvio era érăși gânditor.

XV. CLACA

In ᶁioa aceea era mare mișcare în sat, femeile își găté ștergare albe, fetele înșirau mărgele pentru salbe, flăcăii smulgé coᶁile păunilor preotului, sé făcé alișveriș marchitanului, cumpărând cordele pentru pălării și nasturi pentru curea, numai bărbații cât își mai căutau de treabă.

Și sciți de ce asemenea gătiri? sunt sigur că n-ați puté ghici că de seară avea să fiă clacă și joc la Badea pasnicul.

Sperez că cetitorul meu n-are nevoia să-i spun ce vrea să ᶁică o clacă, acest frumos obiceiu, frumos și după legea lui Hristos, când se urmează numai între țărani; dărăpănător, abuziv, când țăranii l țin pentru folosul stăpânilor. In adevăr, nu șciu care m-ar puté face să cred că e bine, ca țăranul să mai peardă vremea lucrând la clăcile stăpânilor, după ce le lucrează atâta boeresc? și érâși care e acela care să nu veadă o lege de a le societăței creștineșci viitoare, când unii lucrează pentru alții: când unul din săteni e bolnav, deacă cei-l-alți nu i-ar culege popușoii de pe câmp, oare ce ar puté să facă el?.. Legea-i bună, deară abuzurile ei sunt rele.

Pe când aseminea mișcări se urmau pe la căsuțele sătenilor, în capătul satului, opus curței, lângă un fel de colibă de nuele, risipită, ce servisă de jităriă, și făcea feață unei cârcime ce se ridica alăturea pe un cerdac mare așeᶁat pe gârliciu de pivniță, erau vr-o 15 săteni, unii cu cânele de vin dinainte, pe un fel de lavițe ce servia de measă, alții pufăind luleaoa, pe când unul d-in ei, răzimat în picioare, cu capul de o coloană d-ale cerdacului, înșira pe balustradă grăunțe de popușoiu cu o seriositate demnă de cel mai mare filosofist.

— Ea poftim, cumetre vornice — era vornicul — cinsteșce și d-ta, ᶁise către acela unul din cei de feață, înfățișându-i o cană de sticlă cu vin și având și el în a 2-a mână o altă cană.

— Ecă acuși, respunse vornicul, fără a ridica ochii de pe grăunțe, éca acuși, cumetre hei, doar-oiu mântui socoteala asta.

— Ei, da lasă ’ncolo, cisla ceea, că doară nu dau Tătarii.

Și ᶁicând îngrămădia cana sub nasul vornicului, așia în cât volensnolens trebui s-o ia ca să nu-și scalde nasul în ea.

— In sănătatea D-teale, cumetre!

— Într-a d-teale, cumetre hâi!

Amândoi ș-apropiară cănile de gură și ca cei mai mari boscari, buzele lor escamotără licuidul, în mai puțin de cât ai ᶁice două.

Apoi vornicul se puse iarăși să socotească.

— O să mergi, fine, deseară la claca pasnicului, întrebă pe un altul de alăturea un român cu nasul roșu și buzele roșite de vinul ce-i picura din musteți.

— Nu șciu, nici eu, naș Acsinte, că ’mi-o ᶁis vătafultis merg mâne la pădure, s-aduc un car de lemne la curte.

— D-apoi că nu-i treabă ta acesta — replică întâiul, gâlgâind câte-va guri de vin ce mai rămăsese în cană pe laviță.

— Vorbiși și d-ta! par-că cineva te-ntrebă de ce-ți-e cojocul,

— Bine ᶁici! vătaful ăsta numai de ar trăi!

— Cât cioara-n par!

— S-o duce și el după stăpânu-seu! întrerupse un altul ce era în feață cu dânșii.

— Așa Ḑău, se duse ș-acela la raiu cu cerga-n cap! — Doamne cumetre hei, veᶁi d-ta că d-ᶁeu șcie ce face!

— En ascultă, cumetre, întrerupse un altul, da ce mai șcii de Vasile al Mariei? cică-i bolnav rău.

— Că numai D-ᶁeu de l-o ținé, respunse un altul apăsându-și cu unghia degetului celui mare cărbunele din lulea; m-am întâlnit cu bulubașa mai adineaori, care se ducea la curte și mi-a spus că nici nu vorbeșce.

— Bietul flăcău! da ține cumetre și cinșteșce și niata.

— Da ce se ducea, cumetre hei, se facă la curte bulubașa?

— Mai șciu eu? Cic-o venit de la Iași un doftor și șcii că-i bolnavă paserea.

— Ealei!... a venit un doftor? da ce să facă?

— Ea să ducă la bordeiu, colo, la țearina lui D-ᶁeu pe cuconu reposatul, fire-i-ar țărină ușoară!

— Nu mai ride, cumetre hei, că de, ce-o fost o fost: acu o murit, ᶁi mai bine de-acu: D-ᶁeu să-l ierte... că de, ca un om cine nu greșeșce?

— Nu rîd eu de dânsul, ᶁise convorbitorul, umilit oare cum de morala ce-i făcuse consoțul său; ferească D-ᶁeu, nu rîd eu de dânsul, că povestea d-teale: mortu-i mort... Să-i ierte D-ᶁeu păcatele... Da, veᶁi d-ta, Bade hei, că nu pot eu să mistuesc bicele cele care a pus să-mi dea căpcăunul acela de vătaf, pentru că nu m-am putut duce la secerat, că-mi trăgea de moarte copila Mariuca.

— Era rău, D-ᶁeu să-l ierte; ai cuvânt, Bade, da ᶁău că a-ar fi fost așia de rău, deacă n-avea pe vătaful ăsta; șcii vorba acea: fă-mă Doamne ce n-am fost ca să facă ce n-am gândit... Nu-s tot-d-auna boerii răi, da lingăii cari-i slujesc i fac răi...

In momentul acela privirile se ațintiră asupra intrărei cerdacului, și glumele, cinstirele încetară ca prin un farmec. Toți se sculară de pe lăviți.

— Unde-i vornicu? întrebă de pe pragul scărilor vătaful, urmat de un slujitor.

— Écătă-mă-s cucoane, ᶁise el, înaintând spre vătaf.

— Ce faci acolo?

— Socotiam banii birului triminiei.

— De ce ții pe slujitor de aᶁi dimineață și nu-i dai om la beilic.

— D-apoi, sărăcan, de mine cucoane, ce o să mai șciu face, că n-am pe nimine.

— Cum n-ai pe niminea, urlă vătaful încrușindu-și ochii.

Vornicul se dete cu un pas în urmă, vătaful înaintă cu un pas în lăuntru și țăranii se priviră un pre alții cu ochi întrebători.

— Cum n-ai pe nimeni, adaose el.

— D-apoi, Gânju, al cui e rândul să meargă, e bolnav.

— Ei, ș-apoi?

— Ș-apoi, oamenii ăștia mai toți n-au mântuit, după cum șcii d-niata, arătura boerească de toamnă.

— Haide, sfârșeșce mai degrabă.

— Spune d-ta singurel, pre cine vrei să dau, că eu n-am pe nimeni.

— Nu șciu eu lătrături de a le voastre țărăneșci; să dai; om slujitorului, că te mănâncă cânii!...

— Că n-are pre cine să dea, ᶁise un țărân din mulțime.

— Mai așia! eu șciu că nu m-oiu mai duce, ᶁise și un altul îndemnat de îndrăsneala celui ântâi.

— Nu te-i duce? urlă vătaful, nu vă veți duce?.. și scoțând biciul din brâu, jap, jap, jap!... începu a croi în mulțimea care se dădea în lături ca valurile mărei roșii sub toeagul lui Moisi.

— Da de ce dai în mine degeaba, cucoane? strigă unul.

— Da ce ți-am făcut eu de mă bați? ᶁicé altul.

— Am să mă duc să mă jeluesc la cucoana, adaogă un al treilea...

Și cu toate aceste brațele lor, din care numai două, trei, erau de ajuns ca să amestece cu pământul pre vătaf, erau ca legate la pept, până la atâta, frica judecăților stăpâneșci i opria de a se apăra, până la atâta servitutea ovileșce și dagradează!...

— Să dai om numai de cât, strigă vătaful către vornic, văᶁând că nu mai loveșce cu biciul de cât lăvițele casei, căci țăranii toți să eschivaseră. Apoi lăsând o înjurătură pre care d-in respect pentru cetitor nu voiu spune-o, se pogorî.

— Să-i ceri tot pre pădurar, ᶁise el slujitorului, când fură în drum; auᶁit-ai, tot pe Eliseiu, ș-apoi vei veni la curte de ți-oiu da giuruita

— Bine, cucoane, făcu slujitorul, apucând drumul ce ducea afară din sat, pe când vătaful se-ndruma spre curte.

— Căpcăunule!... lua-te-ar dracu!... murmura atunci un țărân, eșind din gârliciul pivniței.

— Duce-te-ai învîrtindu-te ca ciocârlia!... ᶁise un altul, urmând celui d-ântâi.

— Să vini când te-oiu chiăma eu, calăule!. adaose un al treilea.

— Să te văᶁ când mi-oiu vedea ceafa!...

— Când o face plopu pere și răchita micșunele!

— Când D-ᶁeu vom mai scăpa de vatav și de biciul lui?

Peste două-trei secunde, cerdacul era din nou plin de oamenii cei d-ântâi, însă nu mai era vuetul și zingănitul de pahare de-adineaori; tăcerea era întreruptă din când în când numai de două trei vorbe încet ᶁise.

XVI. O VIZITA NOBILA

Însă între aceste Silvio cu Stelo și Raluța, puțin de nu ajunseră la curte. Doctorul mergea ca să meargă așia ᶁicând, negândind de fel unde, nu așia și Stelo: poetul nu se putu stăpâni, văᶁând că Raluța se apropia de un fel de gard nespinit, ce se înălța denapoia a nisce ambare sé șuri, ce se aflau din-a stânga curței, la o însemnată depărtare; nu se putu, ᶁic, stăpâni de a o întreba, unde vré să se ducă. Feata naintă fuga spre gard, într-un loc unde se cunoșcea prin apăsătura nuelelor că servise ei ori altora de părlaz, ridică o mână ca să se atârne, de un par, deară se opri, gândi puțin ș-apoi înturnându-se câtre Stelo, carele se apropiează: — Nu pre acole, ᶁisă ea roșind, d-v. puteți întra pe poartă, așa-i?

Silvio se deșteptă din distragenle seale, dér nici el, nici Stelo nu ințeleaseră de ajuns ce vré să ᶁică copila.

— D-v. vă puteți duce drept pre la poartă, adăogă ea, văᶁând că amândoi se întrebau din ochi, aceea ce nici unul din ei nu înțelegea. — Pre mine nu m-ar lăsa să mă ducă la dânsul, la Vasile, deară d-v....

— Bine, draga mea, înțelegem acuma; așia Silvio?

— Drept să-ți spun, că eu nu pré mult.

— Cum? Nu-nțelegi? Raluța (Stelo o ’ntrebasă de nume) șcie că bietul Vasile e bolnav și...

— Așia, e colea, în șura asta.

— Deară, urmă Stelo, ea nu-l poate veadea... Nu i s-a dat voia... Acuma înțelegi, doctore?

— Degeaba surîᶁi, Stelo, de tâmpia mea! ce vrei? eu n-am fost nici sunt înamorat ca tine, ca să pot ceti unde nu e scris, și înțelege vorba ce nu-i vorbită!

— Și cu toate aceste tu...

Însă Silvio nu-l lăsă să finească, întocma ca cineva căruia lumina lunei amintindu-i suveniri triste, fuge de ori-ce lumină ce crede că l-ar putea deștepta.

— Să mergem, mai bine, Silvio, ᶁisă el trăgându-l spre drumul ce ducea la poarta

Fetița era în delir, bucuria i înfiora dulce sângele, gândind că Vasile se va însănătoșia; inima-i era în contrast cu ochii ei, cari înnotau în lacrimi. Cu o mâna la sin, cu alta ca și când ar fi voit să oprească pe cineva, cu gura întredeschisă și cu trupul alene plecat, ca și când ar fi fostă gata să pornească, Raluța astfel era prea frumoasă ochii ei prea rugători și Stelo prea poet pentru ca și astă dată să nu se simtă biruit oare cum și silit a se opri, ca să admireze frumosul, frumosul care era viața sa, fiă acela al unei floricele, al unei steluțe, ori al unei muritoare.

Stelo se opri, ᶁic și aceea ce doctorul nu putea pricepe, el o ceti în lacrima si poza fetei.

— Vină de seară,Raluță, aice și-i vede pre Vasile, ᶁise el, apropiinduse de ea și luându-i o mână pre care ea i-o lăsă fără împotrivire.

— Ba nu, chiar acuma, ᶁisă Silvio, vrând și el s-o apuce de cea-l-altă mână, pre care feata i-o trasă răpede cercând se se dé îndărăt.

— Ai văᶁut, amice, ᶁise Silvio, cu nemuritoriul seu suris peste căteva secunde după ce se-ndepărtară de feată, pănâ și aceasta de care nu mă apropieam de căt ca să-i fac bucuria, fericirea, ducând-o să-și veadă amantul, până și ea se teme de mine! n-ai observat cu ce mișcare bruscă ’ș-a smucit mâna ce-i apucasem, în timp ce ție! O! pe tine toate fetițele te-ar iubi.

După câteva minute ei întrau prin o ușă de dulapi, prin crăpăturile căreia șuera aerul cu putere.

Ei sunt acuma în ambarul în care cetitorul a vădut pre Toader și Vasile, despre care circumstările nu ne-au îngăduit să mai vorbim. Astă dată Toader numai e, căci fiind nevoia de oameni pentru cerimonia înmormântărei, vatavul i dăduse drumul și Vasile însuși nu era privighiat de nime, deară nici că ar fi fost nevoia să mai pună lăcăți pre ușa ce-l ascundea de la feața cerului!

N-ași putea descrie starea cea grozavă în care ajunsese flecăul de când nu l-am văᶁut. Întins pe o mână de paie, în fundul acestei șuri de scânduri, în care din toate părțile se bușiau valurile reci a le mărei aeriene, ce plângeau sbucnind prin crăpăturile scăndurilor; cu capul rizămat de doi dulapi, puși d-acurmezișul, negrul seu păr tremurând în brațele vântului, el nu avea acuma mai mult trup de cât atâta cât putea să servească de copertă sufletului; ochii sei cei stănși nu mai aruncau nici una din raᶁele lor cele inteleginte.

Stelo tremură de înfiorare, crispâ din pumni văᶁând scheletul acest deșirat, și rămase înlemnit la câțiva pași de lîngă el. Silvio ridică ochii și căută cerul, deară cerul era vălat de câte-va rînduri de dulapi părliți: fruntea sa se posomorî, capul i atârna pre pept și mânile seale se strîngé cu convulsiune.

— Écă omenirea!... ᶁise el, după câte-va minute de oboseală; écă ce e omul!...

Apoi se apropiă de Vasile, se plecă în genuchi spre dânsul, deară el nu se mișcă cu toate că ochii lui erau deschiși. — Doctorului însă i se păru că doarme. Deară el i luă o mână. Ea era rece; i căută pulsul și d-abia numără vr-o 30 de bătăi într-o minută; i puse mâna la inimă, peptul său nud era tot așia de rece și băté cu o bătaia de tot neînsemnată. — E numai cald! ᶁise el... Curând, deacă natura nu va fi ajutată de medicamente, el nu va mai fi.

Se auᶁi atunci un suspin dureros înnădușit.

Doctorul i reapucă mâna, i reesamină pulsul. Te mieri de va puté scăpa, adaose el, cu un ton înlăcrimător.

— Ba nu, nu! strigă atunci un glas tremurând și în care se cunoscé lacrimile, nu, cucoane, te rog mântue-l!

Ș-apoi un gemăt ș-un suspin neoprit succedă cuvintelor. Și Silvio și Stelo își întoarseră privirile spre fundul șurei din partea de unde eșise glasul. Raᶁele a doi ochi negri și înlăcrimați ce străbâté prin crăpăturile lăsate din ne aproprierea dulapilor păretelui, întâlniră privirile lor.

Stelo cunoscu ochii Raluței. — In faptă era ea, căci de când Vasile era bolnav, ea în toate serile venia să sară gardul, ca, aciuată dinapoia scândurilor ce o despărția de Vasile, să-i asculte respirațiunea lui, reținând pre a sa; să-i întâlnească ochii ce o făcé să tremure de fericire, să-l mângăe, ea biata fată, care încă nu scia deacă-i dragoste acea ce inimioara sa sîmția pentru băeat sé de-i compătimire pentru necazurile lui.

Deacă presința doctorului ș-a lui Stelo și toate cele ce făcuseră nu putuse deștepta pre murind, fu însă de ajuns de câte-va vorbe pronunțate de Raluța, ca asemenea unei ploaie dulci ce mai ranimează Horea abătută și părlită de arșițele câtorva ᶁile de veară, să poată împrăștie pre feața băeatulul o umbră de coloare, al căruia pictor e inima și amorul penelul.

— Tu ești? ᶁise el. cu o voace de tot stinsă și neînțeligibilă.

Și ca cărbunele stins mai de tot și care mai licărează încă când vântul i suflă recea sa spuză, ochii cel stinși ai bădtulul îndreptară o privire ferbinte înspre locul unde era obicinuit să întălnească pre ai Raluței. Deară fata nu răspunse decât prin suspinuri însângerate; ea plângea.

— Ce te doare, dragă? întrebă Silvio, reapucându-i mâna.

— Băieatul întoarse cât mai răpede capul spre acesta, apoi remasă ca înlemnit, și preâmblă ochii de la Silvio la Stelo și cercă să se ridice măcar pre un cot, puterea însă i lipsi și el, gemând, recăᶁu obosit, lovindu-și capul pe paile ce acoperia dulapii, cari-i serviau de căpătâi.

— Liniștește-te, flăcăule, ᶁise Silvio, nu te frământa, spune-ne ce te doare?

Vasile Închise ochii, clătină din cap și suspinând îndreptă un deget în spre cer.

— De mult ești bolnav?.... Nu mă privi așia, amice, eu nu am venit să-ți fac ceva rău... noi din contra, vrem să te ajutăm, să te mângăem.

— Da, bădiță, crede pre d-nialui, ᶁise atunci Raluța, eu l-am rugat să vină să te veadă.

Însă și vocea aceasta în loc de a-l încredința dădu numai nascere în colțurile vinetelor lui buze, unui surîs ironic și de amară neîncredere.

— E boer! și ea nu scie cine sunt boerii, gândi el. Stelo acum nu mai era Stelo de adineaore. Sunt inimi asupra căror întâmplările sunt foarte puternice, așia de puternice că în momente de descepțiune ele n-ar sci să se oprească de a plânge ca copilul în loc de a căuta să reînvie vr-una din iluziunile perdute. Adineaore Stelo sîmția ca o mână de fer sdrobindu-i inima, adineaore uita pre suferind ca să-și primble cugetarea sa printre norii acei grozavi ce întunecă orizonul omenirei, printre norii acei ce dau furtunile, necazurile ei, și acuma însă o cugetarea pusă vîrf la toate, a încununat pre toate — poetul are atâtea cugetări: — să-l mântuească sé să-l veadă espirând în brațele seale. — Așia, Vasile, i ᶁise el cu blândețe, nu te teme de a ne spune ce te doare... noi nu suntem boeri, măcar că le purtăm straele... nu te teme, amice, deacă iubesci pre Raluța.

— De o iubesc? ᶁise elu tresărind oare cum. Oh! cucoane, numai două inimi au mai ținut pre a mea acole, în lumea asta, în care n-am găsit decât ticăloșiă și o moarte timpuriă, rușinoasă... Una era a bietei mămucă-i... și ea nu mai este!...

O lacrimă rece se rostogoli pre paie din ochii săi și nu putu continua.

— Destul ai vorbit, drăguță, ᶁise Silvio, acuma ce te doare.

— Oh! l-o bătut, cucoane! l-o bătut, pentru că nu vré să ᶁică c-o furat el unu galben, l-o bătut pentru că s-o dus de la curte să veadă pre biata mămucă-sa dându-și sufletul....

Deară Raluța nu vorbia mai mult de din afară, ce chiar de lîngă Stelo. Ea nu mai putuse se resiste dorinței seale de a fi dîmpreună cu dânșii, și amorul i dădu îndestul curagiu d-a sbură, așia ᶁicând, de dinapoia surei în lăuntrul ei; din norocire nimeni n-o văᶁu.....

— A fost bătut? ᶁici, întrebă Stelo, întorcându-și ca și cei-l-alți ochii spre ea, a fost bătut? și cine e călâul acela cu sufletul atât de crâncen? I se impută că ar fi furat un galben, deară oare, așia fiind chiar vina e așia de mare? ce galben poate aᶁi plăti viața acestui nenorocit?

— Ei! așia-i, Stelo, lumea... așia-s, poete, legele ei ce se ᶁic înțelepte și creștine... Ce vrei? la ce strigi cu atâta furia asupra aceluia care au adus pre băieatul acesta în starea în care e? Spune mă rog, cu ce drepturi l-ai puté opri de a-l și sdrobi chiar?... Au nu e stăpânul acestui sclav?