CAPULU I
Alecsandru Iliaș și Baptiste Veleli
Mai doi ani se scurseseră de la ᶁioa aceea când trei boieri, sub un stejar isolat, juraseră mântuirea țărei ori peirea lor.
Într-una din bogatele cămări a le curților Domnesci din Iași, cămări așternute toate cu covoare turcesci și cu divanuri de șaluri, cămări în care aurul era prodigat pe lavițe ca și pre toate albiturile Domnesci, împrejurul unei mese lucsoase, ce se încovăia sub mulțimea felurilor de bucate, aduse în talere scumpe de metaluri, i a băuturilor de tot felul, stăté, înconjurați de sute de idiclii și Ecpaele, Alecsandru Vodă cu toți Grecii, carii mereu i închina pahare.
— Să trăesci, Măria ta! strigau unii, că ne ai dat pănea de toate ᶁilele.
— Să-ți dé D ᶁeu avuțiile lui Iov! ᶁicé alții, că ne-ai dat slujbe, de ne agonosim cu ce să trăim la ᶁile grele...
— Să-ți dé D-ᶁeu mărirea lui Solomon, urau iștia, că ne-ai făcut oameni. — Éră Alecsandru Iliaș le mulțămia, la fiăcare, ᶁicând:
— Să trăiți și voi, că și mai multe avuții, și mai mare cinste vă voit da! Să mâncăm, să bem, să petrecem, cu veseliă... căci mi-i vremea și mie și vouă, dragilor mei. cât oi fi eu preste țăra asta și voi cu mine... Strîngeți voinic la bani ori și cum, ori și de la cine-ți puté, și halal să vă fiă, morea! Berechet! țăra nu-i a mea!...
După câte-va oare de la ospățul acesta, la care se înființa. vai! așia de grozave ᶁile pentru biata Moldovă, în cămara asta era numai Vodă Iliaș și cu un personagiu, pre care încă șirul istorieu noastre ne-au fost împedecat de a-l face cunoscut mai de mult.
Un cap țuguiat, ras și ascuns sub fesul cel roș, o fisiognomiă în care cel mai simplu om poate ceti mârșăvia de caracter, cu scumpenia, și șiretlicul mai presus de toate; aceste patimi și alte mai rele încă, formând un suflet sprijinit de două picioare, ce-și ascund cioturile în șacșiri roșii și cioboate galbene cu mestii, vor sluji de trăsături, după care cetitorul meu va cunoasce de-acum pre insul rămas cu Iliaș, pre Logofătul Baptste Veleli.
Étă ce vorbia aceste două persoane:
— Măria ta, să mai vorbim de nevoile țărei...
— Să vorbim, Veleli dragă, să vorbim: spune, ce? n-ai bani de ajuns? Ți s-a stricat curțile, podurilede pe moșii?...
— Nu, nimic de aceste Măria ta, bogdaproste lui D-ᶁeu, nici o slugă de-a le Măriei teale nu duce lipsă de nimică de aceste...
— Apoi?...
— Apoi, să mai vorbim..
— De nevoile țărei? vorbesce!
— Scii, Măria ta, Vornicul Vasile Lupu..
— Lupu? care are jupâneasă frumoasă? Palicarule! ai vré să mă mai înșeli, și...
— Nu, nu ᶁic aceasta astă-dată, Măria ta, întrerupse răpede Ministrul, devenind roșiu ca fesul său la auᶁirea de jupâneasă frumoasă.
— O aflat! murmură el între dinți...
— Apoi deară ce-i?
— Măria ta, Vornicul Vasile Lupu, cu Hatmanul Săvin și cu alții, au să ne răpune vieață
— Vieață, ᶁici tu, Veleli?...Vornicul Lupu să-mi răpună vieață?... Să vede c-ai uitat că el nici nu se mai scie ce s-a făcut din țeară, sunt acum doi ani, scii, de când otărîsem să-i pun capul în par, lui și la toți cei-l-alți.
— Bine, Măria ta, dér el trăiesce..
— Trăiesce! Ei! și deacă trăiesce?.. Veleli se teme de Vasile Lupu, Veleli, la al căruia glas și nume ar trebui să tremure toată țeară?...
— Măria ta, nu-s în toate ᶁilele pascele; au tremurat ea de când sunt eu robul Măriei teale, căci de câte ori nu tremura, eu scieam numai decât s-o dau pe pârtea ei.
— Și de ce numai faci și acum tot cum facéi atunci?
— Am făcut, Măria ta, însă degeaba! Odinioară, numai cât bâzîia vr-un sat, și pe loc l linisceam, că mi-i trânteam, (după voia Măriei teale), bir preste bir, beilicuri preste beilicuri, până-mi striga aman!
— Ei, ș-acum cine te împedecă?...
— Nime! deară Seimenii pre care-i trimit, ca altă dată, să strîngă biruri nu se mai întorn; acei pre care-i trimit ca să-și primble sinețele prin sate, tot ca altă dată doar, se vor îngrozi cânii de țărani,—éră-și nu mai dau înapoi...
— Ce? nu s-au întors?... Pre toți să mi-i tragi în țeapă! Să-i văd eu, nu mai departe decât mâni, înșirați pe zidurile curței!
— Pré bine, Măria ta, de i-or prinde, se.... Dér Vasile Lupu?
— Ei, bine?
— Măria ta, el e pe aice, pe unde-va, ascuns... Să nu mă mai ai de rob Măriei teale de n-o fi așia!
— Grăsesce-l deară!
— Nu-i atâta de ușor de a-l găsi pre cât se pare Măriei teale, că-i om ager și cu cap; nu s-o prinde ca șoarecele în capcană... Măria ta, nu-i de șuguit! au să-ți răpună vieață... ori au să te mazîlească.
— Elei, Veleli! Și ᶁău, pre legea mea! păcat mare de m-ar mazîli!
— Păcat de tot! Măria ta esci ca un luceafăr când te îmbraci în straele Domnesci.... ș-apoi și noi ăștie-l-alți, Măria ta, de te-or mazîli, perdem pânea din mână.
— Ce-i de făcut oare, Veleli?... Auᶁi! să ne mazîlească!
— Măria ta, pre Vasile Lupu...
— Să-i tai nasul, să-i tai urechile.... să-l tragi în țeapă!...
— Ca să-i tai nasul, să-i tai urechile, să-l înțep, trebue să-l fi prins mai ântâi.
— Prinde-l, deară.
— Deacă eu ași avé poronca Măriei teale...
— Écă-ți poroncesc.... Da mai la urmă, Veleli, ce tot aștepți să-ți poroncesc? Tu scii pré bine că toți, ca și tine, suntem aice, unii ca să agonisimu bani, alții mărire... Fă, dragul meu, tot ce scii că-i de folos în interesele noastre ș-ale prietenilor de nația noastră... ș-apoi, să bem, să mâncăm și să petrecem, Veleli..
— Deacă-i așia, Măria ta, nu rămâne decât să-mi iscălesci ârtia asta, prin care încuviințezi prinderea lui Vasile Lupu...
— Ș-a lui Săvin, ș-a lui Buliuș, ș-a cui vei pofti! Adă, Veleli!
Și Iliaș, apropiindu-se de o measă din mizlocul casei, unde erau nisce călimări de alamă, de brâu, sub-în-semnă, fără să citească măcar un rend, această hârtia ce-i dete Veleli cu sfieală.
— Ține, Veleli; fă cu ea ce scii.
Veleli, primind-o, ori cât se stăpâni, nu putu înnăduși un zîmbet, ce se lăți pre subțiratecile lui buze și pre viclenii săi ochi— „E a mea!” murmură el între dinți, cu bucuriă.
Profitând acum de momentul cât ministrul Veleli se pregătesce de a eși, și vorbesce cu stăpânul său de lucruri puțin importante pentru șirul istoriei noastre, să ᶁicem câte ceva care să facă mai cunoscut cetitorului caracterul lui Iliaș. Cu inima plămădită de natură în patima cea grozavă a mândriei și în setea de mărire, Iliaș, ori câtă parte lua și el din jafurile, din birurile ce rădica Veleli de pe țeară, sub feluri de denumiri, nu era însă mai nici o dată el carele arunca, de la sine, toate acele biruri și angării, ce scurgé țeară. Lui i trebuia mărire; înconjurat de oameni de nația sa, cari scia a profita de setea lui, ei i-o potolia prin titlurile pompoase ce, fără de rușine, i dădé, éră ei să mulțămiau cu ceea ce li se păré mai positiv: cu banii ce scurgé din țeară, după porunci Domnesci, pre care, le era pré ușor de a le trage de la Iliași. — Așia, acestuia i era de ajuns ca, neocupându-se de nici un interes al țărei, să petreacă ᶁi și noapte la banchetuiri, la petreceri, și să se veadă înconjurat de nămolul acel de slugărit pre care Domnii Moldovei începuseră a-și înființa, după moda curței suzerane. De îndată ce Miniștrii săi îi procurau cele ce-i plăcé, puțin i păsa lui cu ce mizloc făcé ei aceasta. Și étă că de nepăsarea aceasta a lui, boierii pământeni sciuseră profita, în curgere de doi ani trecuți, pentru de a răsvrăti țeară asupra lui. In deșert Veleli, vicleanul Ministru, i arătase de mai multe ori ce fortună clocotia asupra tuturora, nu atât ca să scape vieață lui Vodă, ci ca să nu peardă, eșind Iliaș din Domnia, mizlocul de a se înavuți. — Domnul rîdé de toate presupunerile, ce-i arăta fiara acea egoistă: —„Aruncă biruri nouă, Veleli, i ᶁicé el; pune beilicuri grele!... Deacă n-au ce face și gândesc la resvrătiri, dă-le de lucru!... Ce naiba! tu, care și pre mine m-ai învățat în arta de adomni asupra Moldovenilor, cu asemanea mod, tu acum te temi de ei?... Tu, Veleli! Ha, ha, ha!...
Écă ce fel de persoane guvernau biata Moldovă!
CAPULU II
O jupâneasă
Să venim la șirul istoriei noastre.
Câte-va minute după ce Iliași iscălise hârtia lui Veleli, acesta eși. Atunci Iliași închise după el ușa cu cheia și, deschiᶁândă o altă ușă, ascunsă într-un colț de părete, dete întrare unei femei.
Vârsta ei, (deabia să fiăavut 18 ani), adăogită de albeață ca laptele a feței seale; ochii săi mai frumoși decât cerul din Maiu; tot căpușorul ei încununat de părul cel răsucit pe după albul fes; talia sa cea mlădioasă, ce se desina prin fermeneaoa de fir rotunᶁită pelângă mijlocu-i tras prin inel și încins de paftale cupetre scumpe, toate, toate făcé, din nevăstuica asta o frumuseță atât de rară, că deacă ai fi întâlnit-o în geana ᶁilei, prin vr-un munte sé codru, numai decât al fi luat-o de vr-o ᶁînă.
— Ei bine, jupâneasă Suzană, i ᶁise Iliaș, luând-o demână și făcând-o să șeadă pe divan; acum s-au dus Veleli, poți să mântui...
— Măria ta, nu mai am nimic de spus, respunse jupâneasa cu un glas așia de dulce cum nici-odată n-a fost cântare ângerească.
— Dear spune-mi, așia să trăesci, dragă jupâneasă! cine ți-i bărbat?
— Măria ta, mă rog de ertare, dér asta nu-i nevoiă să spun.
— Și de ce nu?.. Ce? oare tu nu mă iubesci, Suzăniță?
— Eu să te iubesc?.. eu, pre Măria ta?..
—D-apoi firesce! de vreme că ț-a fost milă de mine și n-ai vrut să cad sub pumnalele conspiratorilor, pe cari ai venit să mi-i descoperi, să vede că...
— Nu, Măria ta, nu! te-nșeli!... n-am avut nici-odată alt gând, venind aicé, decât acela ca să-ți mântui vieață... Asta ași fi făcut-o și pentru cel mai mare dușman al meu.
— Dér deacă acum tu-mi esci dragă, mie, Suzănicâ?..
— Eu, Măriei teale... să fiu dragă!..
— Eacă! și ce te minunează asta?.. Deacă nu mă creᶁi...dă-mi o guriță! — Și lăsându-și un braț pe după gâtlejul ei cel delebădă, ascuns sub mulțimea șirurilor de salbe, mai își apropiese buzele de a le ei, dear ea, de odată, smuncindu-se din brațu-i fugi la ușă și,cercând s-o deschidă, răcni:
— Măria ta, dă-mi drumul să mă duc!..
— Să te duci, Suzănică? ᶁise el, reapropriindu-se de ea; da eu te iubesc?..
— Măria ta, lasă-mă!.. ai uitat că am bărbat.
— Ai bărbat!...ș-apoi?.. Te-oiu despărți eu de dânsulă... Remâi cu mine!...
— Dă-mi drumul, aibi milă!..
— Nu vréi să remâi?
— Nu! Dă-mi drumul!
— Ha! ha! ha! șcii că eșci poznașă?. Să-ți dau drumul... Par-că am căpiat... Auᶁi d-ta?.. Să-mi vie singurică în labă, ș-apoi să-i dau drumu! Suzana schimba fețe și începuse a tremura ca vearga. „Ce am făcut eu? ce am făcut?” Ea își frângé mânile, pe când Iliași, în prada unei mârșave pofte, o sorbia cu ochii.
— Ascultă, Suzănică, i ᶁice el, lăsând să isbucnească vulcanul ce-i clocoté în sîn; fii a mea!
— Eu, a Măriei teale? Nu, cât oiu trăi!
— Fii a mea, Suzănică, și-mi cere ce-i vré: curți, moșii, salbe; să nu mai șcii ce face de multe avuții!..
— Nu-mi trebue nimica! bărbatul meu are de toate...dă-mi drumul!...Măria ta!... lasă-mă să es!.!
— Să eși?.. ha! ha! ha!.. Ei! apoi, ᶁău, ești de tot poznașă!.. Să eși?.? Da de ce ai venit? ca să eși?
— Măria ta! îndurare!..
Și ea se răpeᶁi spre Iliași ca și când ar fi vrut să i se arunce la ghenunchi, dér ținând ceva cu o mână pe sub fermenea. Doi pași și ea era lângă Vodă, când o bătaiă agitată în ușă o făcu să sté pe loc.
— Deschide! deschide! strigă un glas dincolo de ușă.
La auᶁirea acestui glas, Iliaș se simți mai la îndămână de cum era când auᶁise ântâile bătăi, căci acum cunoscuse glasul lui Veleli
— Intră érăși unde ai stat dineoare, ᶁice el încet cătră Suzana. Și apoi ne-îngrijindu-se mai mult de ea, se duce să deschidă ușa, ᶁicând: intră Veleli!
La numele acesta, Suzana, care nu ascultase porunca lui Iliași, Sloboade un țipet prelungit și înainte de ce să fiă intrat acela, ea se răpede ca fulgerul, se lovesce pept în pept cu el, și în fuga mare trece coridoarele...
Iliași vré s-o urmărească, deară Veleli apucându-l de poala roșei seale giubele: — Stăi, Măria ta! nu-i vreme acum de petrecut...
— Ce este? strigă el, cu mânia.
— Suntem perduți!...țeară-i în picioare!
CAPULU III
Monastirea
Cu două ᶁile înainte de cele ce se petrecură la curte, étă ce se urma în altă parte.
Cetitorul meu binevoească a merge cu mine pre drumul ce duce la mânăstirea..... acea mânăstire ce se înalță singură în mizlocul codrilor betrâni, ca o insulă mică în mizlocul oceanului.
După o ᶁi călătoriă prin păduri, munți cărunți și văi nesvârșite, încinse de pârae ca de nisce brăe de argint, étă că noi sosim. Biserica principală între chilia e, ca într-o cutiă fără capac, împodobită de icoane și de tablouri din sânta scriptură, care de care mai rău, mai ciudat zugrăvite. Să trecem răpede dealungul cerdacului, pe la vr-o ᶁece uși, ș-ajungând la al unspieᶁecea (acea dinaintea căreia se văd doi salcâmi) să intrăm. Casa mobilată foarte simplu, ca ori ce chilia călugărească, este însă de o curățiă și o regulă de minune. Pre un divan, așternut cu scoarțe de țeară, bine țesute și felurit vărgate, stă jupâneasă tânără, de o frumuseță mare. Lîngă ea o scrisoare deschisă, dovedesce că a cetit-o. Acum însă cu ochii gânditori, ea nu-și poate opri un zîmbet fericit ce-i scoate o copiliță de doi spre trei ani, care de la capătul divanului se dă dea dură ca o roată, spre brațele jupânesei, riᶁând cu rîsul cel ceresc al vărstei seale, pe când lîngă unica measă de lemn, de lângă fereastra cea mică, ce lumină casa cu o lumin nesigur, un băet de vr-o 12—13 ani, frumos dér palid ca o frunᶁă în toamnă, întoarce mereu filele unui ceaslov.
Cetitorul cunoasce, poate, pre această jupâneasă de jupâneasa lui Lupu, cu copilașii săi, Ionică și Rucsăndița. De nevoiă este să spun însă cum se face că familia lui Lupu e la monastirea această.
Să-și amintească cetitorul de ᶁioa aceea în care Lupu își pomi de a casă jupâneasa cu copiii. Atunci nu era de nevoiă ca acum, să scia cetitorul meu, că Lupu își trimité familia să locuească la această monastire, singurele locuri, cari erau mai respectate până și de Domnii cei răi. N-am nevoiă dér să mai spun și că de atunci nici o singură ᶁi, jupâneasa cu copiii nu mai eșiseră din monastire, unde din timp în timp venia bărbată-său s-o veaᶁă, sé i trimité scire de el prin vr-un răvaș Toate cunoscințele de pe la orașe ale jupânesei lui Lupu se minunau de dispărerea ei, dér nime nu putu afla unde se adăpostise ea.
Acum să urmăm.
— Ce faci tu, acolo, Ionică, întreabă jupâneasa pre băeat, văᶁându-l că de unde voios se juca, devenise trist și cu mânica scurteicei seale se silea să frece o peată de cerneală, ce găsise pe o feață din ceaslovul său.
— Mamă, uită-te că mi-a mânjit cartea, Fluturel.
— Cine ț-a mânjit-o?
— Fluturel, mămucă, băeatul cel de la maica starița.
— De aceea esci măhnit?
— D-apoi mămucă... tata are să socoată că am mânjit-o eu, și el mi-a ᶁis dăunăᶁi, să mă silesc să fiu om de omeniă și să nu-mi mânjesc cartea.
— Dute dér de chiamă pre Fluturel să-l ocărăsc că ți-a mânjit-o.
Băeatul purcese, dar când fu aproape de ușă: Nu-l mai ocărî, mămucuță, ᶁise el, cu accent de tot rugătoriu, ca să nu plângă bietul Fluturel... că a greșit..
— Jupâneasa își aținti ochii cu dragoste spre icoana din părete și căuta par-că pre D-ᶁeu să-i mulțămească de bunul suflet ce el dăruise copilului, apoi cu blândețe, cătră acesta: „Nu te teme, drăguțule; dute de-l chiamă să-l văd și eu”
Băeatul eși, Rucsăndița se lăsă să lunece repede la pământ, de pe naltul divan și se îndreptâ spre ușă.
— Unde te duci Săndiță? o întrebă mumă-sa.
— Vine Fluturel, mamă, vine Fluturel! Și voioasă, ea se ascundé sub o laviță de lângă ușă.
Ionică îndată intră aducând de mână pre rușinosul Fluturel, un băețel de vr-o 6 ani, cu părul creț și cu ochii mici ca de tătar, frumușel ca un ângeraș.
Ionică, ruga cu, ochii pre jupâneasa să-și țină cuvântul ce-i dase, de a nu ᶁice nimica lui Fluturel. Ea-l sărută, și-l desmeardă, și nu vede încă pre Rucsăndița, care o durea gurița de când, de sub laviță, pe sub scoarța ce spânᶁura până jos, scoțându-și căpușorul ᶁicé, „Iții! Fluturel! Iții Fluturel!”
Dér deacă jupâneasa nu auᶁia pre copiliță, nu era așa și cu Fluturel; el de o dată de sub mâna jupânesei, care-l desmierda, se răpede spre laviță, ᶁicând și el: „Iții! Iții!”
Apoi copila, eșind de sub laviță și tîrîndu-l de mână lîngă jupâneasă, strigă: mamă, écă Fluturel!
— A cui esci tu, drăguță? l-întrebă jupâneasa.
Băeatul răspunse ceva într-o limbă străină.
— Nu poate vorbi mămucă, ᶁisă Ionel.
— Ba nu scie vorbi limba ta, băete, respunse jupâneasa, înțelegând acesta, ea, și astă dată încredințându-se chiar și din fisionomia băeatului.
In momentul acesta intrâ o maică de vr-o 18 ani, frumoasă ca și jupâneasa.
— Ei bine, măicuță Csenie? întreabă aceasta.
— S-a pus la cale; îmi dă voia...
— Îți dă?... Ionică ié pre Rucsăndița și ducețivă de vă jucați prin cerdac cu Fluturel Copiii eșiră.
— Îți dă voia? repetă ea érăși cătră juna maică.
— Așia, jupâneșică.
— De-i așia, să nu perdem timpul! — Bărbatu-meu mi-a scris că nu mai departe decât poimâni are să isbucnească rescoala... E vreme încă..
Așia, să ne grăbim. să nu perdem timpul! — Mâne voiu fi acolo, și poimâne, ajutându-mi D-ᶁeu, țeară-i mîntuită și bărbatul d-teale, jupâneșică, scăpat de primejdiă.
— O! măicuță! dragă măicuță! D-ᶁeu ți-o ținé în seamâ fapta asta mare! — Apoi dintr-un săcrieș jupâneasa scoasă un rînd complet de straie de ale seale și îmbrăcă cu ele răpede pre maica.
— Așia, esci de tot frumoasă! nici ângerii nu ți-ar puté resiste. Privesce-mă, bine! Ai fermeca cu albaștrii tăi ochi nu numai pre un păcătos ca dânsul, dér și pre cel mai mare împărat!..
— Oare mă poate cunoasce cine-va?...
— Nime, câtu-i lumea!
— Nici?..
— Cine, Veleli?
— Ah! mă rog, nu mai rosti numele lui cel...
— Spurcat... de ce?... Din contra, lasă să-l rostesc. Haide! să te vedem! Acum ți-e vremea să-i resplâtesci ticăloșia la care te-a adus...
— Ah! nu! nu-mi simt curagluiu...
— Încă-l iubesci, sărmană măicuță!..
— Nu, nu-l mai iubesc!... Nici că pot să-l iubesc, de când din causa lui, ca să nu fiu arătată cu degetul, am îmbrăcat rasa.... Nu! jupâneșică, nu-l mai iubesc, deară... să-i fac vr-un rău...
— Fiă! dér celui-l-alt?
— Lui Iliaș? O! de el nu-i vorbă! țeară săraca nu mai poate sub ticăloșiile lui... Privesce, pumnarul acesta foarte ascuțit.
Și areată un junghieriu, ce-l ascunsese în sîn, sub fermeneaoa de fir, cu care o îmbrăcase jupâneasa.
— Așia, strigă și aceasta, înfocată de curagluiu maicei; moarte! moarte călâului atâtor boieri!... moarte asupritorului bietei moșii, moarte lui Iliaș, carele are de scop să mănânce ᶁilele dragului meu!
— Jupâneasă, liniscesce-te! Poimâne boierul d-teale și cu țeară se vor fi răsvrătit de prisos, căci mulțămită junghierului ăstuia, de icé, ticălosul de Iliaș nu va mai fi ca să le sté împotrivă.
— Bine! Acum spune-mi, drăguliță, cum ai să faci să străbați până la el?
— Ajung la curte, cer degrabă să intru la Măria sa Vodă....
— Dér de n-or vré să te lase?...
— Spun că am venit să-i scap ᶁilele de un complot...
— Nu cum-va să faci una cât asta!
— De ce?
— Dér bărbatu-meu, dér atâția boieri pre cari i-ai perde?...
— Așteaptă; spun așia, eu sunt îndată primită... Mă uit la el galiș... el îndată mă-ntreabă ce vré...eu i spun, fără să-i numesc pre nime, să-și ferească ᶁilele că-s în pericol... Apoi mă prefac, înțelegi, ca și când mi-ar fi drag, afurisitul... Apoi...
— Apoi? — El mă opresce, după obiceluiu lui cel spurcat... Se întinde mai mul; îl las, să mă coprindă în brațe, și mi-ți împlânt în inimă-i pumnarul ăsta, și fug.
— A! maică! făcu jupâneasa, îngrozită de crudul ei curagiu.
— Ce? te-nfiori? — Ai vré mai bine să veᶁi stingându-se țeară ta? să-ți veᶁi în țeapă, auᶁi jupâneasă, în țeapă pre soțul tău?.. Nu! eu fac trei lucruri bune ucigândul; l-iu, mântuesc moșia, al 2-lea, bărbatul d-teale nu mai e în pericol, și al 3-lea, eu.... eu sunt răsbunată de trădarea lui!
— Ce ᶁici... el?
— Vei sci altă dată; haide! timpul trece... Să te văd sănătoasă, jupâneșică...
Un rădvan o priimi la poarta mănăstirei. Éră jupâneasa, înmărmurită de tonul ei plin de resbunare, acoperindu-și feața cu albele seale mâni, lăsâ să clocotească în bunul ei suflet, fortuna de frică, de griji și de mustrări de cuget, ce înnăscuse în el ideea, că omorul ce avé să facă maica, era cu a sa sciință și învoire!
CAPULU IV
Conspiratorii
Intre aceste, țeară, care ferbând de greutăți și netocmeli, pré lesne se pornise de către boieri, sub povățuirea și înrîurirea cea puternică a lui Lupu, era acum gata. Flăcăi, năimiți, seimeni fugiți de la Domnia, aproᶁi, sate întregi așteptau numai semnalul, ca să năbușească asupra Iașilor.
Toamna începuse a îmbrăca natura cu palida sa mantie. — Într-o ᶁi (a doua de la ᶁioa aceea în care văᶁurăm pre maica csenia sé jupâneasa Suzana, neisbutind în planul ei de a ucide pre Iliaș), pre când razele rubinoase a le genei ᶁilei, resfrânte în albii nourași de aburi ce împrejurau ca un brâu de gaz poalele munților, vestiau curânda ivire a soarelui, de o dată codrii din prejnrul Iașilor clocotiră de buciume. Eco nu mai repeta decât noatele apelului, noatele care chiăma o țeară întreagă, obosită de tiranii săi, la mântuire, la ᶁile mai fericite.
Pré când mai mult de 50 de buciumători așeᶁați din zare in zare îndemnau pasul trupelor, cari din deosebite puncturi avé să se întroloace într-o întinsă poeană din acești codri; acolo, câte-va sute de Seimeni, arcași și sinețași și o mulțime de juni săteni, înarmați de coase și de topoare, deșertau un poloboc de vin, din carul, împrejurul căruia stăté grămădiți, închinând mereu la pahare, când întru mântuirea moșiei, când în sănătatea căpitanului Lupu.
Și căpitanul Lupu era cu ei. Șeᶁând pe un trunchi de arbore tăiat, cerceta, în așteptarea sosirei celor l-alți boieri cu satele lor, numărul trupelor de care avé să dispună.
Ca o rază cerească înseninâ mândra lui frunte, când se asigurâ de întinsele șiruri, în fruntea cărora el nu era la îndoială, că va isbuti să mântuească moșia. — „Beți, băeți! striga el din timp în timp. Umpleți cupele și beți în sănătatea căpitanilor Buhuș, Savin și Urechiă, cari curând vor să sosească!
— Să trăească căpitanii! Ura!...
— Să trăiți băeți! să trăim cu toții copii! Să ne ajute D-ᶁeu, ca să mântuim biata noastră moșia de lighioanele aceste hămesite, de lighioanele aceste, cari nu se satură că bé sudoarea feței voastre, dér încă și d-voastră și nouă ne necinstesc până și muierile și fecioarele...
— Să moară! să moară! urlară mii de glasuri tot-de-odată.
— Așia, băeți! dér tăcere! auᶁiți voi acele tropote de cai, acele glasuri ce clocotesc ca vuetul de la o sută de mori la un loc?... Iea suiți-vă, băeți, câți va pre arbori, de zăriți, de vin frați de-ai noștri sé niscai dușmani.
— Frați! frați! strigară mai mulți flăcăi, cari îndepliniseră porunca Căpitanului.
In adevăr, preste câte-va minute poeana și pădurea toată gemé de mulțimea ticsită de ostași și țărani, cari sosiau din toate părțile, strigând: — Să trăească jupânul Lupu! Să trăească Hatmanul Savin, jupânul Buhuș și jupânul Urechiă! — Să moară Iliaș cu lighioanele lui!
CAPULU V
Scrisoarea
Pre când aceste să petrecé în pădure, într-o curțișoară de la Iași, din Beilic, găsim pre unul dintre cunoscuții noștrii.
Acesta-i Veleli. — El număra, cu ochii holbați și scânteitori, în momentul acesta, nisce grămăᶁi de bani, pre caii le resturnase pre divan, din mai multe oale, ce scosese de sub podelele patului.
— Ié așia! ᶁicé el, după ce toți banii numărați și legați în pungi de pele i pusă érăși în oale la locul lor; ié așia!... să fiă gata toți bănișorii... și numai cât s-or ivi blăstemații ceea, pe la capătul târgului, eu îmi apuc drumul pe la cel-l-alt capăt... Dear Iliaș? Ei! scape cum va puté!... Când i-am spus ieri de adoua oară vestea ce-mi adusese Gurdă, că conspiratorii au să năbușească cât de curând, el s-a supărat încă că l-am făcut de-a scăpat din mâni o muiere! — Mai la urmă, ce-mi peasă! de nu-i place să poarte capul pe umere, sté să-i-l pună Vasile Lupu alăturé... Eu n-am gust însă de aceasta. Cum voiu simți bâziind prin târg, iute calul și bine-cuvântat fiă numele țărei acestei. din care, din gol ce am venit. mă duc încărcat de averi... Ei! păcat numai decum-va Grurdă mi-a fi făcut la mănăstire treaba cu care l-am însărcinat și n-ași avé vreme să... Mare păcat ar fi, căci ea este frumoasă de tot, se ᶁice!.. Și éră halal de ar isbuti la ea Grurdă cu scrisoarea ceea!.. M-ași fi dus eu însumi s-o întâlnesc la monăstire, dér acolo-i afurisita cea de călugăriță... și de ași da ochi cu dânsa apoi mi-ar strica tot planul pe lângă jupâneasa.
— Cine-i acolo? strigă el de-odată, auᶁind nișce păsuri în tindă.
— Eu, Măria ta, eu, robul Măriei teale, respunse un glas gros și scărțiitor ca un car neuns.
— Tu esci, măi Gurdă?
Intră un țigan urît, buzat și negru ca păcatul.
— Ce ești așia de opărit? întrebă Veleli, văᶁând feața îngrozită ce făcé țiganul. Acesta se aruncă în genunchi, cu feața la pământ: — „ Omoară-mă Măria ta!.. Fă ce-i vré cu mine!...”
— Ce-ai făcut, câne fără de lege?
Veleli presimți o nenorocire, după fiorii cei reci ce fiăcare cuvânt al țiganului, i trecé în inimă; ce ai făcut, tâlharule?
— Măria ta am perdut...
— Ai perdut scrisoarea? ur-ă Ministrul. resturnând cu piciorul pre țigan, care-le se buși cu capul de ușă.
— Omoară-mă! Măria ta...
Veleli rămase gânditoriu o clipă.
— Mințeșci! strigă apoi, mințeșci! n-ai perdut-o, câne de țigan; ai dat-o lui Lupu... Spune!că de nu, te ucid ca pe un câne ce esci!
Țiganul, mârșava unealtă cu care se servia Veleli la aducerea în împlinire a ori-ce pofte și planuri ticăloase d-ale seale, pentru întâeașidată poate în viața lui spuné adevărul, când, amenințat de paloșul lui Veleli, ᶁicé tremurând de frică; „Stăpânule! milostivule!... écă-ți spun tocmai adevărul: n-am perdut-o...
— Ce-ai făcut dear cu ea, ticălosule?
Țiganul era se respundă, când un neașteptat personagiu respunse pentru el din tindă:
— Nu! n-a perdut-o, căci étă-o la mine.
Glasul acesta era al Vornicului Vasile Lupu, carele intrâ pe când Veleli remăsese înmărmurit în poziția sa. — Lupu își, îndreptă de la pragul ușei sineața spre Veleli.
— Jos paloșul, ori te obor pre tine jos, ticălosule! strigă el cu un ton așia de amenințător, că ticălosului ministru nici-o minută nu-i trecu prin gând să se-’mpotrivească vroinței lui.
Apoi când grecul fu desarmat, Lupu scoțând din brâu o carte:
— Ascultă, strigă el, cu un glas cumplit:
Jupâneasă Vornicesă!
Bărbatul d-teale, Vornicul Vasile Lupu aflatu-l-am domnia noastră că âmblă să facă svoane asupră-ne; deci étă că Domnia noastră cercetat-am de el în toată țeară și l-am aflat unde este, și otărit-am credincioasei noastre slugi, lui Logof.-Veleli să-’l prindă și să-i taie nasul, dupre cum se face la toți acei ce âmblă după Domnia; însă étă că aseară prinsu-l-a pre bărbatul, d-le, pre Vornicu Vasile Lupu și poi-mâne, otărît-am Domnia noastră, slugei noastre Logofătului Veleli să-i taie nasul și urechile. — Dér d-ta, jupâneasă, deacă vréi, poți să-l mântuesci de la această a noastră dreaptă urgia, viind singură la curte să dovedesci dumisale Boerului Veleli, precum că bărbatul d-teale,nu-i vinovat.
Iscălit: Alecsandru Iliaș.
— Tâlharule! strigă Lupu, după ce ceti această scrisoare; tâlharule!.. ce însemnează această carte?.. Acum degrabă să-mi spui de ce făceați să-mi vină femeea la Iași... la domnia?... Respunde, că-’mi slobod sineața în tine, câne fără de lege!..
Nici-odată, de când mamă-sa îl născuse, într-o oră de mânia a lui D-ᶁeu asupra Moldovei, Veleli nu tremurase de groază ca la auᶁirea acestei porunci, sine qua non, prin care i se cerea tălmăcirea scrisoarei aceleia, pre care cetitorul sper că-și amintesce cu ce chip fu iscălită de Iliaș.
— Jupâne Vornice, ᶁicé el, tremurând fiăcare cuvânt; aibi milă de mine, să nu mor în țeară străină... că nu-’s vinovat!.. Măria sa Vodă a trimis astă scrisoare, dupre cum veᶁi... eu nu șciu de ea...
— Mințesci. nerușinatule!
— Pe D-ᶁeul meu, mă jur!..
— Mințesci, feară spurcată!..
— De ce ᶁici că mințesc, jupâne Vasile?... Pe vluiu Isus..
—Sfârșesce!.. — Scoală în picioare, măi Gurdă și spune-mi aice ce mi-ai spus în drum, unde mi te-am prins...
Țiganul se ridică, deară nu răspunse.
— Ce ai? adaose Lupu...
— Măria ta, eu ț-am spus...
Grecul Veleli êși oprise până și resuflarea. Ca suspendat de buzele țiganului, el aștepta să-l audă rostindu-i sentința sé mântuirea.
— Ce mi-ai spus? strigă Lupu, în nerăbdare, văᶁând că țiganul se-’ntrerupse de-o-dată: urmează! că pre legea mea...
Lupu nu băgă de seamă la un gest ce grecul făcu țiganului, pe furiș, un gest foarte însemnător, care s-ar fi putut traduce prin: nu spune și ț-oiu da bani mulți!
— Am spus, urmă în sfârșit țiganul, nedumerit în alegerea amenințărilor de moarte a le lui Lupu, și a făgăduinței de bani a lui Veleli; am spus că Măria sa...
— Cine, eu? urlă Veleli, rezemându-se de o laviță ce era aproape de el.
— Nu, Măria sa Vodă m-a trimis...
— Mințesci, tâlharule!... adevărul, ori nu mai veᶁi alt soare ca acuma resărind! adaose Lupu, pe fruntea căruia se juca în acel moment o raᶁă aurită, ce soarele trimité prin o fereastră naltă, ce lumina întunecoasa locuință secretă a Ministrului. Țiganul, ori-cât de încuragiat se simțise de gestul cel sublim al lui Veleli, începu să tremure ca vearga, la amenințarea lui Lupu. El se asvârli érăși în genunchi și începu a săruta vârful încălțămintelor Vornicului: — Măria ta! măria ta! aibi milă... am copilași!.
Bietul Vornicul, care, o clipăînainte, în culmea furiei și-a indignării ștergea sudori reci de pe-’nalta sa frunte, el, la cuvântul de copilaș, simți leșinând dininima lui și furia și idignare; suvenirul copilașilor sei se deșteptă, o amară disperare și oboseală i cuprinseră sufletul, încât el nu mai avu putere să țină sineața în mână; ea căᶁu pe podeală târînd cu dânsa cea mai de pe urmă scântee de mânia din inima lui, și ca un om ce se îngrozesce de fapta ce era să facă, êși ascunse cu durere capul în mânile sale cele puternice.
— Am trecut-o la răboji și pre muierea ta! urlă deodată la fereastră, pe din-afară, un glas care deșteptâ ca cu o lovitură de pumnal, pre bunul Lupu.
Baptiste nu mai era în cămară. Ca fulgerul el profitând de abaterea lui Lupu se și răpeᶁise afară. Acum fugé spre curte în fuga jmare, ne-atingând pământult și resturnând pre toți cei din calea sa.
— Stăi Căpitane! Aidem! soarele-i sus, strigă un seimen, care eși de sub gârlicluiu unei pivnițe și mi-ș încleștă brațul seu de fer asupra brațului lui Lupu, care se pregăté, în renăscuta sa furia, să urmeze după Veleli.
— Ai dreptate! respunde el, simțîndu-și inima sa în prada setei de resbunare și a datorinților ce nobilul său suflet i împunea; ai dreptate! înainte de toate moșia! — Și încălecând pe roibul ce-i prezenta seimenul, dispăru ca o săgeată, având pre seimen dinapoia sa.
CAPULU VI
Una din ᶁilele cele frumoase ale Moldovei
Câte-va ore după aceasta, pe când soarele se rădicase de vr-o patru suliți de la orizon, Lupu era érăși cu ai săi, pre cari-i părăsise dând de Grurdă, carele, sé de frica sâgeței, sé din îndemnul a câtorva rubiele. i deduse scrisoarea, prin ajutorul căreia ticălosul Veleli spera să isbândească în mârșavele seale planuri.
Ce măreață și impozantă adunare gâsim noi acuma, nu mai mult în pădure, deară în șesurile și culmele ce se întind între ea și politia Domnească. Cel mare de capeie încununează soarele cu auroasele lui raze!..
Îndată după sosirea lui Lupu, carele era așteptat, semnalul de purcedere se dă, iér acesta poruncesce mai ântâi să se facă rugăciuni. Un preot bătrân începe sfințirea apei. Soarele aurind albele barbe ale bătrânilor boieri, lucirea sclipitoare a sinețelor, a topoarelor, a coaselor, solemitatea cântărilor religioase, făcé din această adunare ca nisce legioane ceresci cântând mărirea copilului din Vitleem, cântând dreptatea și pacea, pre care ele avé să le restatomicească în lume și să le răsbune. După mântuirea cerimoniei, după ce apa cea sântă plouă ca o ploae de aur asupra capetelor grămeᶁei și se sărută crucea, Lupu înorânduesce șirul trupelor; apoi de pe tulpina unui arbora răsturnat, el grăesce așia:
„Boieri d-voastră și oameni buni! D-ᶁeu ne-a adunat pre noi toți aicea, ca să împlinim voia lui: să restatornicim dreptatea șî puternicia moșiei noastre! Boieri și frați! scopul nostru e sânt! D-ᶁeu ne va povățui săscăpăm moșia din ghiarele asupritorilor, el ne va ajuta să spălăm petele ce aceia au impus numelui multora din noi! „In tine, Doamne, am nădăjduit, și a tremurată dușmanul meu!”
— Să moară! să moară Iliaș, urlă șirurile, întrerumpând pre Lupu.
— „Ascultați! urmează Vasile, ascultați: D-ᶁeu nu vré moartea păcătosului; cruțare, fraților, până și pentru Iliaș! o cer de la voi, o cer în numele lui D-ᶁeu, carele în alt-fel nu va bine cuvânta silințele noastre!...
— Ce-i de făcut, deară? întreabă mai multe glasuri.
— Să cătăm a face toate cu binele. Să mergem, boieri, cu toții la Iliaș și sa-i spunem din partea țării ca să ésă din scaun; iér deacă nu va vré, deacă va avé nebunia a face amenințări, atunci, boieri și frați! sângele carele se va vărsa fiă asupra lui și a neamului lui! D-ᶁeu ne va ajuta!.. Cât pentru mine, sângele meu, deacă trebui, gata voiu fi al vărsa, deacă cu prețul lui se va puté, cruțând brațele voastre numeroase, care atât trebuesc moșiei, să se dobândească mântuirea ei...
— Așia, așia! strigă mii de glasuri; să moară atunci asupritorul!
— Să moară Veleli și toți cei-l-alți! urlă alte șiruri.
— Să moară atunci necinstitorul numelui meu! strigă și Lupu.
La acest strigăt toți boierii se îndesuiră în jurul lui, cerând să se esplice, ce însemnează strigarea aceasta. El le arătă scrisoarea sciută, le o citi, le spuse vorbele grozave, ce Veleli i trimise fugind, cu câte-va ore mai în urmă...
Să moară Veleli! Să moară! strigă toți boierii înfuriați la aurirea acestora.
— Să moară Veleli! strigă Lupu; dér, boieri, deacă va vré cu binele să părăsească moșia?
— Ce ᶁici? întrerupseră câți-va boieri; dér peata numelui tău? —
— Fiă! numele meu va rămâné pătat. Eu voiu câta prin alte mizloace să șterg acea peată, adaose el, posomorându-și privirea; dér el va trăi!.. Aicea nu sunteți adunați să răbunați pre un singur om, ci să mântuiți moșia întreagă. De veți puté face aceasta fără vărsare de sânge, cruțați nu numai pre Veleli și pre Iliaș, dér și pre toți cei-l-alți... Ast-fel D-ᶁeu ne va ajuta de apururea!... Acum, boieri și fraților, aidem! Timpul trece... și fiăcare minută ce perdem în deșert este o armă ascuțită ce am puté da în mâna asupritorilor noștrii!.. Aideți boieri! Aideți băieți! — Buciumele răsunară. Strigătele de ura și tropotele cailor clocotiră încă multe minute în codri, după purcederea gloatelor.
CAPUL VII
Grecii
E timp acuma să ne înturnăm în cămara acea din curțile domnesci, în care am lăsat pre Iliaș. Veleli, care scăpase fugind de furia lui Lupu, alergase să vestească lui Vodă, că rebelii, de cari ieri îl însciințase, sunt aproape de târg, au început a se ivi fățiș.
La auᶁul acestei sciri Iliaș înspăimântat, ca și când ar fi văᶁut ridicată vr-o armă gata d’-a cădé d-a-supra capului lui, palid ca ceara galbenă, cu glasul mai de tot stins, întrebase pre Veleli, ce-i de făcut?
Veleli stătuse pre gânduri. „Să aștepți, Măria ta, respunse el apoi; să aștepți ca veᶁi nu-i puté să-i liniscesci cu cuvântul, — ori cu frica..” De cum-va te vor lăsa, adăogea el, în sine, de cum-va te-or lăsa în tron, m-oiu înturna și eu; de nu... voiu stă până atuncea în loc sigur.
— Să aștept? — dér ᶁilele mele, dragă Veleli?..
— O! ei n-or cuteza! — Ș-apoi, mai la urmă, în-tr-un noroc!..
— Rămâi dér și tu cu mine, dragă Veleli... Să scii că de-oiu scăpa și din cursa asta, am să te fac omul cel mai mărit...
— Mai bine cel mai bogat...
— Fiă! așia deară rămânem?
— Hă!... adecă.. Măria ta... eu cred că... mai bine...
— Ce? și tu Veleli vrei să mă părăsesci? Tu tremuri mai tare decât mine, numai chiar la ideea de a rămâné...
— Măria ta, veᶁi că ei pot să mă omoare...
— Eu bine, dér el pot să mă omoare și pre mine!..
Așia... numai ei pre Măria ta pot să te.... omoare... deară pre mine... Veᶁi Măria ta... ar fi mare păcat să mor tocmai acum când am două trei părăluțe....
— Apoi ce-i de făcut?..
— Eu unul, șciu că fug, fug unde m-or duce ochii!..
— Să fugim, să fugim! că nu-i de șuguit cu ᶁilele...
— Cum? Măria ta, vrei să fugi?
— D-apoi bine, ce? ți-ai schimbat otărârea?
Șiretul și mărșavul Veleli văᶁu că nu era chip de a face pre Iliaș să rămâe. Scopul pentru care el ar fi poftit aceasta, cetitorul cred că l-a înțeles acum din convorbirea lor.
— Să fugim deară, să fugim!.. și cât mai curând, răspunse el apoi după o mică pausă. Oh! Măria ta! dér unde vom mai găsi o țeară bine cuvântată și bogată ca asta? adaose el suspinând.
— Așia, dragă Veleli... unde voiu mai găsi o țeară unde să fiu Domn și în mărire... Dér s-a sfârșit, Veleli; ᶁi unui idicliu să spună să mi se gătească rădvanele...
— Dér odoarele le lași aicea, Măria ta?..
— Să le strângem, Veleli... Aide, ajută-mi.
Apoi Vodă aduse din mai multe cămări tot ce găsi de preț; făcu mai multe legături grele din ele, împlu mai multe pungi cu banii ce avé gata; apoi, după ce le pecetlui: — Acuma, Veleli, poți să ᶁici să mi se gătească rădvanul.
— Dér cu pungile ce să faci, Măria ta? întreabă ministrul, neputându-și deslipi privirile de la ele.
— A! chiamă pre cine-va să le dau să le așeᶁe în rădvan...
— Cum? și Măria ta ai face una ca asta?... să mai scie lumea că ai bani, ca să-ți ésă înainte, și... Dăle-n coace, să le duc eu singurel. — Și fără a mai ascepta priimirea lui Iliaș, ca un zmeu, roș de plăcere, urcă, pre subțiori pungile și eși neputând ascunde un zîmbet de mulțămire, ce se desina în colțușoarele buzei seale.
Apoi mai mult de două ore se scurseră, și Veleli nu se mai întorcea.
De odată Iliaș auᶁi mulțime de păsuri pripite prin coridoarele curții, și curând, în camăra unde se afla, năbușiră mai multe sute de greci, întrebuințați în servicluiu domnesc, servicii care se mărginea: să doarmă, să mănânce, să bea și să adune avuții, pe când îndatoririle, ale cărora nume le purtau ei, cădé în spetele a vr-o câți-va moldoveni, ce mai rămăseseră pe lângă curte:
— Aman! aman! Măria ta, strigă cu toții pe limba greacă, aman! țeară s-a rescuat!.. Măria ta!.. O să ne mănânce ᶁilele, cânii ceia de țărani, că au venit veste că strigă prin țeară că să moară grecii!..
— Ușa se deschise de un idicliu îmbrăcat în roș și un țăran intră tărîndu-se mai mult pe brânci, și lăsând după el urme de sânge...
— M-a ucis!.. Măria ta, a fugit!..
— Cine a fugit? strigară tot de o dată toți grecii.
— Jupânul Veleli.
— Veleli? cu banii mei, strigă Domnul... A trădătorule!.. Și se lăsă desperat pre capătul divanului lîngă care stăté în picioare.
— Veleli? murmură érăși grecii îngroziți, Veleli ne-au lăsat!...
Câte-va minute în cămara aceea nu se mai auᶁiră de cât bătăile cele sgomotoase ale resuflărei grecilor și gemutul țăranului, carele pe toată minuta se făcé mai slab. De odată nisce strigăte prelungite și ca de mii de glasuri venite din apropiere, străbătură în cămară, și deșteptară, ca cu o ascuțită lovire, îmmărmuritele inimi ale celor de feață, carii toți se repeᶁiră spre ferestre.
CAPULU VIII
Răsbunarea poporului
Asemenea șiroaelor celor furioase, ce răpeᶁindu-se din munți, restorn tot din calea lor, tot ce le împedecă cursul, este poporul când furia-l guvernă; atunci el nu poate fi împedecat nici de cei mai respectați șefi ai lui, nici de gurile de tunuri, ce ar împroșca moartea între șirurile lui, nici de baionetele ce ar restuma șirurile naintașe și, ziduri de care se turtiau altă dată ghluiele tunului, cad sub topoarele lui; temnițele în care gemé mii de criminaliști și de nedreptățiți, cad ca prin farmec, numai la amenințarea a câtorva sute de inși din popor, cad, se prăbușesc, sub puternica lor resuflare.!...
Strigătele ce Iliaș cu ai séi auᶁiseră erau strigătele ce vântul aducé din strigătele sălbatice, ce scoția șirurile revoluționarilor, intrați de mai multe minute în târg. Fruntea acestora, formată din Seimeni și boieri, era acum aproape de curte, pre când coada sé mai bine gloata nici intrase în oraș, întinᶁându-se pre acolo pre unde astăᶁi sunt Păcurarii și până sub Miroslava, atâta de mare era numărul satelor ce alergaseră să mântuească țeară.
Vr-o 50 de stânjini încă de călărit și boierii avé să ajungă la Domnia.
Când de o dată un strigăt, carele se prelungi din toate șirurile cele mai îndepărtate până aproape de boieri,i opri pre loc.
— Să moară! Să moară! striga șirurile de țărani din urma seimenilor.
— Ce este acolo? strigă Lupu; ce este acolo? Loc! Loc! —
Loc, băeți! repetă după el șirurile de seimeni, îndesuindu-se unele în altele, ca să deschidă trecătoare calului lui Lupu, carele vroia s-alerge spre puntul de unde vântul aducé strigăte sinistre, hohote grozave, sarcasme ne-auᶁite!
Curând Lupu auᶁi acele glasuri mai de aproape: Să-i tăiem nasul! striga unii. — Ba urechile! urla alții.
— Nu! să-i scoatem ochii cu sfredelul! că așia a scos el ochii bunului meu!.. — Să-l înțepăm!
— Să-l ardem! — Degeaba, băeți, că nu arde că-i vârcolaci! ha! ha!...
— Ce naiba stai atâta la vorbă, măi Bardă? Dă-i cu măciuca ’n cap! — Ha! bine! dă-mi acum urechia stângă... nu vré cea dreaptă, că pe cea stângă a tăiat-o el tatălui meu!
Lupu presimți o grozavă vedere și se înfiorâ.
— Ce este, oameni buni, strigă el; ce este?
— Ce?... nu scii? răspund mii de glasuri: l-am găbuit ascuns într-un gârliciu...
— Pre cine?
— Pre tâlharul carele ne-a mâncat bunul, moșia și ᶁilele la atâția... Pre Veleli.
— Pre Veleli? — Loc! oameni buni! loc Căpitanului Lupu!
— Loc Căpitanului Lupu! strigă și seimenii din urmă. Dér mulțimea stăpânită de o singură idee, de resbunare asupra lui Veleli, era surdă la asemenea poruncă, și cu urechia la pândă, ea cerca să prindă ori-ce cuvânt grozav ce viné de la câți-va stânjini mai departe, cuvânt pre care îl repeta cu o viă mulțămire, rîᶁând cu hohote grozave.
Calul lui Lupu își mușca zăbala și împroșca mulțimea cu țărână, în nerăbdarea sa. De o dată un hohoț diavolesc se întinde în gloata îndesuită și mii de glasuri urlă: — Mie! mie, un picioruț!...
— Un deget măcar, mie!
— Ochii lui, dați-mi!
— Capul! capul! să i-l pun icea în coasă!...
— Ha! ha! ha! a perit fieara!
— E pré târᶁiu, gândi Lupu, la auᶁul acestor strigăte sălbatice. Și în faptă era pré târᶁiu, căci, când după câte-va minute, grămada îndestulată de cruda ei sete de resbunare, i făcu loc ca să treacă el nu găsi în locul unde urmase scena, decât câte-va pete de sânge!.. Tot trupul lui Veleli, bucățit de popor cu topoarele, era împărțit pre la sute de țărani; unul avé în coasă un picior al lui, altul capul cu ochii holbați și limba între dinți... ista o urechiă, cela o mână!
Grozavă e resbunarea poporului, dér ori cât de grozavă arare-ori este nedreaptă!
— „O! nestătătoare șî nici odată încredințate lucrurile lumei! cum vrăstează toate și turbură și face lucruri împotrivă; când cu cale este a fire frică celor mici de cei mai mari, iér cursul lumei aduce de multe ori, de este grijă celui mai mare de cei mai mici. Fericiți sunt, Craii, Impărații și Domnii, cari domnesc așia, să nu le fiă de cei mai mici nici o dată silă.”
Étă ce cugetări scoate din inima lui Miron Costin, revolta țării în contra lui Iliaș și deacă spiritul secului în care viețuia Miron, lu făcuse să ᶁică că „cu cale este a fire frică celor mai mici de cei mai mari,” ce lecțiă frumoasă, ce lecțiă nu dă el celor mari când adaoge: „Fericiți cei carii domnesc așia să nu le fiă de cei mai mici silă.”
Acuma să reapucăm narația noastră de unde am lăsat-o.
Lupu, bunul acest suflet a căruia mânia nici odată nu ar fi mers până să întindă mort nici pe cel mai înverșunat dușman al său, Lupu se mâhni preste seamă, văᶁând scenele aceste crâncene, și întorcându-se către boierii ce-l aștepta: — „D-ᶁeu a făcut dreptatea sa! ᶁice el: Veleli a fost bucățit de popor!... fiă numele Domnului bine-cuvântat! —”
Intre aceste boierii sosiră la Domnia.
Lupu în fruntea tuturora intră în curte; socot de prisos să spun în ce stare aflară ei pre Iliaș.
— Mă rog, d-v., boieri, ertați-mă! striga el, împreună cu toți Grecii, aruncându-se în genuchi.
Mai mulți boieri hohotiră la vederea porumbatecelor fețe ce schimba aceia, deară Lupu i privi cu mânia; apoi cu blândețe către Iliaș:
Doamne! i ᶁise el, țeară a năbușit în oraș; cu toții s-au ridicat asupra Măriei teale, ca să-ți repună ᶁilele; ascultă cum strigă în toate părțile pre Greci!...
In faptă, ostașii și poporul grămădit prin ograda Curței și pre toate ulițile, și pre câmp, chiuia și striga: „Dă-ne, Doamne, pre Greci!”
Éră aceștia în genuchi la auᶁul turbatelor acestor strigăte, începură unii a plânge, alții a săruta poalelele boierilor strigând: Aman! Aman!
Vodă Iliaș însă mai încuragiat de tonul cel plin de bunătate cu care vorbia Lupu, sculându-se, ᶁise:
— Boieri d-voastră! deacă se ridică țeară asupra Grecilor și asupra mea se ridică; ce-i de făcut? —
— Să lași țeară! s-o lăsați! strigară câți-va boieri de abia stăpânindu-și mânia.
— Bucuroși! pré bucuroși, boieri d-voastră, respunseră Iliaș și toți Grecii, a cărora vinete fețe începură a mai veni la auᶁul acestor cuvinte în colorul fesului de pe capul lor.
— Dér cum vom puté eși teferi, adaose Iliaș.
— Măria ta, nu te teme, răspunse Lupu, noi te vom însoți... Și-apoi să scii Măria ta că poporul nu te urăsce atâta cât urăsce pre d-lor și pre bietul răposatul Veleli...
— Ce? a murit! întrerupseră Iliaș și Grecii.
— L-au sfâșieat, țărânii!
— D-ᶁeu mi-a răsbunat moartea, strigă un glas înnădușit, dintre Greci.
Apoi unei bușiri ca și cân ar fi căᶁut nisce plumb pe podele, succedă un gemet lung, și-apoi tăcerea. — Boerii toți își întoarseră privirile spre locul de unde venia acest gemet.
— Sunt perdut! ᶁise cu disperare, Vasile, privind cadavrul lui Gurdă.... a murit și acesta, singurul ins, carele putea dovedi că femeea mea nu-i vinovată!..Oh! Dumneᶁeule!
Și-’și ascundé în mâni capul său.
Grecii nu înțelegé nimica din aceste, ba nici Iliaș însuși.
— Ce ai, vornice Lupu? îl întreabă acesta.
— Ce am? strigă acesta, într-un moment de furia, cu un ton, care făcu să tremure și măduva din oasele lui Iliaș... Ce am?.. mă mai întrebi!.. O! de n-ași avé mai ântâi să lucrez, depărtându-te, pentru mântuirea moșiei; de multă te ași fi trimis eu singur după ticălosul tău de Logofăt... ori ți-ai fi dat seamă de necinstea ce-ai să-mi lași..
— Ucide-l! ᶁău, ucide-l! logofete, strigară vr-o câți-va din boieri mai iuți la caracter; nu-ți lăsa neamulă pătat de dânsul...
— Ba nu, boieri, nu! să-l lăsăm, să se ducă înplata cerluiui, de cât pentru resbunarea mea... (și nu șciu de sigur de-i vinovat și el) ucigândul, să mai atragem asupra bietei moșii urgia Porței...
— Dér d-ta, jupâne? strigară mai mulți boieri.
— Eu... voiu căuta prin alte chipuri să-mi spăl peata numelui meu....
Și ᶁicând aceste fruntea lui se încreți; ochii lui se posomorîră; o grozavă otărîre se înfipse în mititea sa. — Boieri! să nu perdem vremea în vorbe deșearte! ᶁice el după câte-va minute de tăcere. D-ta jupâne Urechiă adu aicea câte-va sute de seimeni cu sinețile gata...
Iliaș și ai săi ori cât i reasiguraseră vorbele lui Lupu, la auᶁul de seimeni cu sinețile gata, recăᶁură érăși în spaima lor cea d-ântâi. Éră Lupu apropiindu-se de fereastră se adresă către muțime:
— Oameni buni! așa-i că noi am venit să mântuim moșia de Greci.
— Așia-i! așia-i! strigă mulțimea.,..
Iliaș și Gecii încep a plânge. Lupu se întoarce spre ei: Linisciți-vă, le ᶁise el. — Apoi érăși către mulțime: — Oameni buni! nu-i mai bine să nu facem vărsare de sânge, deacă Grecii ar vré să ésă singuri din țeară...
— Ba nu! să moară! să moară, urlă mii de glasuri...
— Așia-i! să ésă mai bine cu toții! strigă câți-va mai moderați.
— Ei bine, boeri, ce-i de făcut? se întoarce de ᶁice Lupu.
— Să fiă după voia mulțimei, murmură mai mulți.
— După voia mulțimei? strigă Lupu cu indignare; dar mulțimea asta pre care am asculta-o astăᶁi, când urgia Porții ar veni asupra moșiei, pre noi ne-ar blăstema, că am ascultat glasul furiei seale celei turbate... Nu! boieri... Suitu-s-au câte-va sute de seimeni acole?
— Ei stau in sală, respunde Urechiă.
— Bine. Apoi, cătră Iliaș și Greci:
— Ascultați! poporal vre moartea voastră; noi însă vă putem mântui de furia lui deacă acuma de-ndată veți jura că nici-o-dată nu-ți căta, nimeni dintre voi, să faceți rău țărei acesteia, pe lângă Turci... Alegeți! moartea sé vieață!
— Jurăm! jurăm, strigă cu toții.
— Bine! Apoi scoțându-și ascuțitul său angeriu, cu el în mână: Urmați-mă, boeri, ᶁice el, către tovarășii săi; urmați-mă și voi, adăogi el grecilor, de voiu muri eu, veți muri și voi!
După ce toți eșiră în coridoare, Lupu alcătui un padrat de seimeni, așeᶁă pre toți Grecii în centrul lui și el cu boerii în frunte, cu arma în mână, dădu semnalul de marș și coborîră scările curței strigând: loc! loc!.. Éră mulțimea ce o clipă mai denainte ar fi năbușit să rampă pre Greci sub gura a mii de tunuri măcar, mulțimea acum uimită de fapta lui Lupu, pre care ea n-o putea înțelege, se dădea în lături în tăcere, ca sub puterea unui farmec.
Ast-fel Lupu isbuti a eși ca un bun marinariu, care prin mijlocul valurilor turbate ale oceanului, guvernă vasul seu. Curând ei vor trece șesul Buhluiului, ce geme de mulțime... Étă-i aproape de Monăstirea Balicăi...
Dér între aceste uimirea cea dintâi a poporului făcu loc unei furii neauᶁite, până și asupra lui Lupu. Sarcasmele și înjurăturile începură a ploua asupra lui... Curând, ori cât cu detunătorul seu glas striga loc! vibrând în aer arma sa, nimeni nu se mai dedea în lături, ci mai ales năvălia asupra patratului. Pe când între aceste Lupu, în sbuciumare-i nu șcie de trebue să poruncească seimenilor să dea cu sinețile în mulțime sé de a lăsa pre Greci jertfă furiei gloatelor, deodată, unul din mulțime, ca un glonte se asvârle, asupra careului, l sparge, se răpede asupra lui Iliaș, în repegiunea sa-l apucă de manta și cearcă al târî după sine; mai mulți alții încuragiați de fapta acestuia se răped după el... Deară Lupu e acolea, le areată arma sa amenințătoare, apoi ca un leu se răpede asupra celui ce tăreșce pre Iliaș... Acesta îngrozit cearcă a țări mai iute pre Vodă, dér remâne numai cu o bucată din mantaoa lui în mână, căci toți Grecii l ținu de ceealaltă parte... El fuge și când e destul de departe de Lupu, carele-l urmăresce, scoate din brâu un os, un fluer de picior, l răpede asupra acestuia! — Na! urlă tigrul; na! mori de os de Grec... deacă ți-s așia de dragi, mori de osul lui Veleli. Și sângele gâlgâe din rana ce bietul Lupu a primit în frunte, el se cumpănesce să cadă... însă nu! el își șterge cu mânica straluiui său sângele de pe feață, reașează șirurile pătratului, dă poruncă seimenilor, în auᶁul tuturora, să dea de tot de s-ar mai ispiti cineva să spargă patratul.
Intre aceste cerul se acoperise de nori grei ca plumbul; curând o vijelie groaznică precedă o ploaie rece de toamnă, carea împrăștia pre mai mulți dintre înverșunata mulțime. Cu toate aceste cei mai furioși se ținé după careu, înjurând nu numai pre Vodă și cu ai lui, deară până și pre boieri.
Ori cât puté seimenii impune respectul, și ori cât de brav era Lupu, el văᶁu bine momentul când de nu va avea recurs la alte mijioace, tot n-o să isbutească a scoate patratul din pericol; deci, după ce șoptesce ceva la urechile boierilor, ié calul unuia dintre ei și dându-se cu vr-o ᶁece pași în urmă începe a striga:
— Oameni buni! nu lăsați! au mai remas Greci în Târg!.. Auᶁiți, ci-că dau foc!.. Nu lăsați oameni buni!
Și dând drumul calului: loc! oameni buni! Grecii dau foc târgului.
In zadar câți-va mai șireți strigă, nu credeți! nu credeți oameni buni!
Câte-va minute după aceasta de abié remaseră câte-va sute din acea mulțime nenumărată ce inunda șesul, căci unii alergaseră în târg, creᶁând ᶁisa lui Lupu, alții-acei ce erau de pe la sate, — să prindă Grecii... cei mai mulți să privească la foc, și rămășița, tărită în repegiunea și îndesuirea tuturora. Aceasta o prevăᶁuse Lupu. Cei remași văᶁându-se pre puțini ca să poată îndrăsni ceva în contra armelor seimenilor sé poate obosiți și înghețați de ploaia cea rece ce nu contenia, remaseră și ei cu toții de patrat. Éră acesta când fu îndestul de departe de țărani, boierii dădură grecilor cai de ai lor și de ai seimenilor, și numind din aceștia o escortă numeroasă cu poruncă de a nu lăsa pre Vodă Iliaș să fugă cumva la Tătari ș-apoi să vină cu urgia asupra țărei, după ce ᶁic, boierii, făcură aceste, se reînturnară mai toți în Oraș.
CAPULU IX
După fortună
In dimineața ᶁilei următoare, un soare cald succedă furioșilor nori ai furtunei ᶁilei și a nopții trecute; o liniște adâncă în orașiu și în câmpuri succedă înverșiunatelor strigăte a le mulțimei turburate de setea resbunării...
Grămăᶁile sătenilor, rîᶁând acuma de gluma ce le trase ieri Lupu, glumă pre care, de n-ar fi profitat el să se ascundă, ar fi plătit-o cu vieață; acum, ᶁic, ei riᶁând se trag pe la satele lor; — atâta-i de lesne de a îndestula setea de resbunare a poporului, pe când setea asupritorilor lui, setea de avuții, setea de mărire... nu cu sângele unui ticălos ca Veleli, deară nici cu sângele a mii de drepți, ce cad jertfă lor, nu li se mai potoleșce!...
Însă să trecem de acum asupra unei ᶁile așia de fortunoase și grozave, dear și frumoasă în istoria ori cărui popor.
In dimineața ᶁilei următoare, în aceeași cămară care fusese martoră orgiilor lui Iliaș, toți boierii țărei, mari și mici, presidați de mitropolitul și de Lupu, ți-né sfat: pre cine vor să aleagă de Domn.
O mulțime de glasuri începură a cere pre Vornicul Lupu, dér acesta, cu fruntea legată din pricina rănei seale, cu fața palidă și cu un zîmbet amar pe buze: — Vă mulțămesc din inimă curată de alegere, deară martur îmi e D-ᶁeu, că nu mai pot primi mărirea aceasta. Eu vă propun să alegeți Vodă pre Barnovsky, că-i om cuminte și-i bun cu țeară leșească...
Atunci toate glasurile fură pentru Barnovsky, căruia se oțărî de a i se trămite o ambasadă din boieri ca să-l poftească la tron.
CAPULU X
O ᶁi după aceea
O ᶁi după ce se ținu sfatul la curțile domnesci, un om îmbrăcat în straie țărănesci cu o înaltă căciulă țurcănească îndesată pre ochi își lega calul lângă poarta Monăstirei, cunoscută cetitorului, apoi intra într-o chiliuță de lângă poartă, de bună seamâ chilia portăresei. —
Acolea, scoase din chingă o pungă cu rubiele și o puse pre pripiciul hornului; mai scoase și un cuțit. Apoi întorcându-se cătră bătrâna călugăriță, care la intrarea lui se sculase de pe divanul el de rogojini, îngrozită de sălbatica lui privire:
— Maică i zise el, privesce! — acolo avere să n-o poți sfârși cât vei trăi; ici un cuțit, auᶁi? — Un cuțit!..”
Maica tremura de frică.
— Nu te teme, maică; Sfinția ta poți să alegi pre care vei vré din aceste două; punga vei lua-o când îmi vei spune adevărat deacă jupâneasa Vornicului Lupu a eșit de trei săptămâni în coace din Monastire... Éră cuțitul îți va scurta ᶁilele, când vei tăgădui... Alege!..
Intre aceste, călugărița după accentul necunoscutului înțelesese pre Vornicul Vasile, pre care de mai multe ori avusese ocaziă de al auᶁi vorbind cu soția sa, când eșia cu ea pe poartă, ca și cu vr-o trei săptămâni mai în urmă, să facă câte o mică preâmblare.
— D-ᶁeu să te ferească! jupâne dragă, de-a face un păcat ca ș-aista... mai bine eu ți-oiu spune tot ce șciu, în frica cerului!...
— Haide! acum, degrabă!..
— Sunt câte-va ᶁile de când jupâneasa s-a dus cu redvanul nu șciu unde...
— Și când s-a întors? —
— Numai alaltăieri dimineață.
— Alaltăieri?... ții bine minte?..
— Prea bine...
— Dér poate nu era ea? spune!
— Cum nu? cu fermeneaoa cea de fir, cu fesul cel alb... o! ea era...
— Oh! dăstul!.. ieți banii, maică și mă iartă?..
Apoi sărmanul Lupu convins că ar fi înșelat de jupâneasa sa, eși din chilia strîngându-și fruntea în mâni, ca și când ar fi vrut s-o împiedice de a se despica de focul ce-l ardé! — El stătu lingă poartă câte-va minute, ca un om neotărît încă ce drum va apuca; apoi ștergând o lacrimă: „S-a sfârșit! murmură el, cu un ton înlăcrimat deară ferm, s-a sfârșit!... Patria nu mai are nevoiă de mine și nu pot să las cel puțin sărmanului Ionel și dragei Rucsăndiței un nume pătat!... Sărmanii copii!... Oh D-ᶁeule! de ce trebuit-a se mă însor, deacă nu-mi era menită o viață cinstită, cu muierea mea?... de ce trebuia să las copiilor mei numai o mamă nelegiuită...” Și suspinând adăogi, după o mică pausă:
— Nu aicea, ca să mă mai veadă ea; nu aiceai, ci colo-n codri!..
Apoi trist și obosit, el plecă tulburat spre locul ce arăta. Nu făcu însă ᶁece pași și se întâlni față-n față cu o maică bătrână.
— A! bine ai venit, jupâne dragă! strigă ea după ce cu mare luare aminte l esamină o clipă până-l cunoscu.
— Sărut mâna, sfinției teale..
Maica aceasta era starița. — Va să ᶁică, biata măicuță tot ți-a ajutat?
Lupu nu răspunse, căci nu înțelese despre ce e vorba.
— Biata maică Csenia tot ți-a ajutat? repeți ea mai tare, creᶁând că n-a fost auᶁită.
— Despre ce vorbesci, sfinția ta?
— Cei te mai prefaci că nu scii? Nu te teme da a spune, căci eu i-am dat voia să meargă la Iliaș să-ți ajute
— Să meargă la Iliaș, ᶁici?... Cui?
— Maicei Cseniei?.. étă cum se tot preface că nu scie! —
— Mă rog, maică, vorbesce-mi mai lămurit... cum? maica Csenia?
— Așia, maica Csenia, îmbrăcată în vestmintele jupânesei d-teale...
— In vestmintele... jupânesei mele? Ah!. urmează!.. mă rog urmează?
— A fost la Iași.. — La Iași?.. — Așia, ce nu scii?.
— Maica Csenia îmbrăcată în vestmintele jupânesei mele, a fost la Iași?... murmură Lupu, răspunᶁând nu maicei, ce unei cugetări, care-l preocupa. — Așia, mai alaltăieri..
Un suspin de acele care lasă peptul apăsat mult timp de o grea povară când e ușurat de ea, un suspin de aceste scoase și Lupu, când începu a înțelege că femeea sa poate nu era vinovată.
—„Degrabă, Maică! și fără să-și esplice gândul său către călugărița, rămasă în uimire, el purcede cu fuga spre monastire, trece poarta, ajunge la chilia jupânesei, nu ia seama la calul legat de un salcâm, intră...
Acolea el află pre un boier anume Constantin Aseni, acel om de casa lui Iliaș Vodă, care descoperise boierilor, cu câți-va ani înainte, éră mai ales lui Lupu, lui Buhuș și Săvin, cum-că Vodă avea de gând, după sfatul lui Baptiste, să-i ucidă. — La picioarele acestui boier ᶁace trântit țăranul Gurdă, carele numai cât leșinase la Curtea Domnească, unde cetitorul își amintesce, poate, că l-am lăsat. — Acesta istorisesce prin cuvinte întretăiete și mai ne înțelese toate ticăloasele planuri ale lui Veleli, asupra jupânesei...
Când văᶁu pre Lupu intrând, el se târî până la picioarele lui și sărutându-le: — Stăpâne! jupâneasa nu-i de loc vinovată... nu! eu mă jur... că ori ce a ᶁis... calăul de Veleli... carele m-a ucis doară nu mi-a da ceea ce-mi făgăduise de ț-am tăgăduit dăunăᶁi adevărul...„
Nu putu mântui vorba. Dându-și ochii peste cap, stors de oboseală de opintelile cu cari nefericitul se anima de vr-o câte-va momente de vieață ce-i mai rămânea: — Copilașii!... strigă el, cu o opintire supremă și moare pentru totdeauna.
Bietul Vasile Lupu înduioșat până la lacrimi de scenele aceste, îmbrățișează pre jupâneasă, care spune tot ce cercase să facă călugărița Csenia doară l-ar feri pre el din pericol. Vasile nu era de ideea ce avuse Csenia, care vroise să ucidă pre Iliaș, dér fiind că lucrul nu isbutise, nu reproșă aceasta ci-și îmbrățișă copilașii, cari-l încunjurau. — Apoi Aseni i spuse cum el dăduse de țărân la curte, pe când urma svoana pe șes, cum acesta l rugase să-l aducă până acolo, să spue jupânesei ceva foarte însemnat, ce nu vroise a spune Vornicului, în sfârșit cum Aseni l aduse dinapoia calului, viața țiganului nedândui timp de a mai merge pe la casa sa să-și iée rădvanul.—
Câte-va minute după aceea Vasile Lupu reintrând, după ce întovărășise până la poarta Monastirei, pre Aseni,și reîmbrățișându-și jupâneasa, i ᶁise:
— Pentru tine, dragă jupânăsă, n-am primit Domnia; pentru tine, de acum, am să lucrez s-o capăt!”
1855. (România Literară).